POVESTEA LUI HARAP ALB

ION CREANGĂ

BASM CULT

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un basm
cult studiat/ într-un text narativ aparținând lui Ion Creangă .

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - evidenţierea tipului de operă narativă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac
posibilă încadrarea într-o specie, într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;

2. - sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea

viziunii despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii
temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă
narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj
etc.);

3. - prezentarea temei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/
secvenţe narative;

4. - exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre
lume sunt reflectate în textul narativ ales.
 În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca marilor
clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici,
critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”.
Opera lui Ion Creangă este redusă sub raportul cantitatăţii („Poveşti”, „Povestiri”, „Amintiri din
copilărie”, nuvela „Moş Nechifor Coţcariul” etc.), dar este înzestrată cu un generos fond de idei exprimate
într-un limbaj de o savuroasă oralitate.
Cel mai cunoscut basm al lui Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”, apărut în „Convorbiri literare”, în
1877, a fost considerat „o adevărată epopee a poporului român” (G. Ibrăileanu).
1. Basmul este o operă epică de întindere medie, care înfăţişează lupta dintre bine şi rău,
confruntare încheiată întotdeauna cu victoria binelui. El are o mare vechime în literatura lumii, fiind
întâlnit în folclorul tuturor zonelor şi reflectând plăcerea oamenilor de a povesti.
Valorificând categoria estetică a fabulosului/ a miraculosului, basmul este o naraţiune structurată
pe un singur plan epic, având o acţiune convenţională, la care participă personaje sau forţe
supranaturale, neindividualizate, definite ca funcţii, ca arhetipuri.
Basmul cult poartă mărcile originalităţii autorului. Creaţia preia tiparul narativ al basmului
popular, dar autorul aprofundează anumite înţelesuri şi îşi impune propria modalitate de a povesti. Astfel,
basmul cult poartă amprenta stilului particular al autorului, a principiilor estetice şi viziunii sale
artistice.
În opinia mai multor teoreticieni, basmele, mai ales cele populare, au o construcţie a subiectului
stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte un tipar narativ în patru secvenţe, inegale ca lungime,
dar la fel de importante. Orice basm începe cu o stare de echilibru. Apare apoi un eveniment care
dereglează echilibrul iniţial (o lipsă, o nedreptate, un furt etc). Se desfăşoară o acţiune de refacere a
acestuia, iar în final echilibrul este restabilit, iar eroul este răsplătit.
În opera lui Creangă, acest tipar se concretizează în povestea unui crai care avea trei feciori şi trăia
fericit la curtea sa. Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitori la tron şi cere un nepot. Fiul cel
mai mic al craiului pleacă spre unchiul său şi pe drum primeşte o lecţie de viaţă, fiind supus la mai multe
probe care îl vor ajuta să se maturizeze. În finalul basmului, Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu
fata Împăratului Roş.
2. Acţiunea basmului este simplă, lineară, constituită din episoade care se înlănţuie. Eroul porneşte
spre curtea lui Verde-Împărat şi, după mai multe peripeţii, îşi îndeplineşte misiunea.
Timpul, neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, „în vremurile acelea”, cum spune
povestitorul. Spaţiul se defineşte prin peisaje fantastice: pădurea spânului, grădina ursului, pădurea
cerbului solomonit.
Deşi basmul are drept incipit o formulă consacrată („amu cică era odată…”), această scriere a lui
Creangă debutează ex abrupto, cu o frază care cuprinde, pe scurt, intriga.
Ca orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un deznodământ bine închegat: eroul trece
proba supremă (moarte şi înviere), îşi redobândeşte rangul şi este răsplătit cu o nuntă care „şi acum mai
ţine încă”.
Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, este pusă pe seama vocii auctoriale şi se caracterizează
prin oralitate şi limbaj popular.
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” conţine multe elemente fantastice (Sf. Duminică, cei cinci
însoţitori ai lui Harap-Alb, calul năzdrăvan, obiecte miraculoase, personaje care se metamorfozează).
 Elementul supranatural este însă pus în dimensiuni omeneşti, putându-se vorbi despre un fantastic
umanizat. Însoţitorii lui Harap-Alb sunt, într-adevăr, gigatici şi groteşti, dar acţionează, se comportă,
vorbesc precum oamenii: se ceartă, dar au sentimentul prieteniei, le place viaţa. De aceea, ei nu provoacă
frica, ci, mai curând, amuzamentul. La Creangă fabulosul nu este doar umanizat, ci şi localizat: toate
personajele vorbesc în graiul moldovenesc al ţăranilor din Humuleşti.
Opera se evidenţiază prin marea forţă expresivă a stilului, având drept caracteristici fundamentale
oralitatea și umorul. Oralitatea se realizează prin prezenţa cuvintelor populare (,,Harap”, ,,amu”, ,,ista”),
a regionalismelor (,,ghijoagă”, ,,şugubăţ”), a interjecţiilor (,,Alelei!”, ,,teleap, teleap!”), a vocativelor
(,,voinice”, ,,căluţul meu”). O altă particularitate a scriiturii lui Creangă este erudiţia paremiologică
(„Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos”, ,,Omul sfinţeşte locul”), despre care Jean Boutière
afirma că alcătuieşte „o colecţie ce nu are echivalent la nici un alt povestitor european”.
3. Tema basmului este confruntarea dintre bine şi rău. Particularitatea viziunii autorului cult
constă, însă, în acest basm, în relativizarea perspectivei asupra noţiunilor de ,,bine” şi de ,,rău”,
simbolizate prin două personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea fantastică. Ca şi
în viaţa reală, pare a spune naratorul, limitele dintre cele două noţiuni antitetice se şterg adesea.
Lupta dintre bine și rău este o supratemă pe care se grefează istoria unei inițieri. Titlul, din care
face parte și substantivul ,,povestea” este, în acest sens, semnificativ. Harap Alb parcurge un drum al
maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele protagonistului este un oximoron . Cei doi termeni
„Harap”- „negru” (trimițând la ideea de rob, în vremea robiei ţiganilor) și „Alb” (atributul stăpânului)
reflectă și ipostazele în care este surprins fiul craiului: novicele și inițiatul. Eroul este atipic, deoarece,
spre deosebire de un Făt-Frumos obişnuit, din basmele populare, are atât calităţi, cât şi defecte.
Motivele literare care construiesc tema sunt de inspiraţie folclorică: motivul împăratului fără urmaşi,
cel al superiorităţii mezinului, al probelor depăşite, al călătoriei, al încălcării interdicţiei, al supunerii prin
vicleşug, al animalelor fabuloase (calul, crăiasa furnicilor şi a albinelor), al obiectelor magice (obrăzarul şi
sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă), al prietenilor şi
ajutoarelor (Sfânta Duminică, cei cinci uriaşi), al demascării şi pedepsirii răufăcătorului, al căsătoriei.
Predomină însă motivul omului bun şi milos, menit să aibă o viaţă fericită, după încercări dure pe care le
depăşeşte ajutat fiind de divinitate, de oameni, de animale, de gâze, de elemente magice.
Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta
adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se
individualizează, căpătând nume, numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ
formându-l ca om.
Un prim episod semnificativ ce conturează drumul inițiatic este momentul întâlnirii cu spânul, în
pădurea-labirint. Tânărul se rătăceşte („de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările") şi
are nevoie de o călăuză. Lipsa experienței de viață îl face să nu distingă adevărul de aparență și să nu-l
recunoască pe spânul deghizat. Astfel, crezând că se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă.
Un al doilea episod este cel al coborârii în fântână. Naivitatea tânărului, „boboc în felul sau la trebi
de aieste", face posibilă supunerea prin vicleșug. Fântâna se află în interiorul labirintului şi este
locul naşterii sau al regenerării. Harap-Alb intră fiu de împărat şi iese rob. Schimbarea numelui și a
identităţii implică o nouă traiectorie, un nou drum (în care călăuza sa va fi Spânul) şi reprezintă începutul
iniţierii spirituale. Spânul are deci valoarea unui „rău necesar”, pentru că, fără încercările la care a fost
supus de către el, Harap-Alb nu ar fi reuşit să demonstreze ca s-a maturizat
Spre finalul basmului, furios că i-a fost deconspirată adevărata identitate, Spânul îi taie capul eroului,
fiind, la rândul lui, răpus de calul năzdrăvan. Uciderea tânărului, în mod simbolic, reprezintă încheierea
drumului iniţiatic. Este moartea lui Harap-Alb şi renaşterea fiului de crai.
 Parcurgând acest drum, Harap-Alb învaţă lecţia omeniei, a dobândirii propriei experienţe, condiţie
absolut necesară, în concepţia populară, dar şi a lui Creangă, pentru echilibru şi dreaptă judecată. Această
lecţie este sintetizată de Sfânta Duminică, atunci când îi spune crăişorului: „Când vei ajunge şi tu odată
mare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e
necazul. Dar până atunci mai rabdă, Harap-Alb...”. Scenariul iniţiatic pe care îl traversează protagonistul
conferă operei caracterul de Bildungsroman.
4. În opinia mea, opera lui Creangă susține tema binelui biruitor printr-o cuceritoare poveste
despre maturizare. Conform viziunii sale despre lume, Creangă introduce în cuprinsul naraţiunii câteva
importante precepte ale eticii populare, evidențiindu-se astfel valoarea educativă a basmului. Harap-
Alb, individualizat prin bunătate, luptă pentru impunerea unor valori morale şi iese învingător.
Binele va triumfa, aşa cum se cuvine, iar eroul va fi răsplătit.
În operă se evidenţiază, de asemenea, ideeea că omul trebuie să aibă cultul muncii. Văzut din
această perspectivă, Harap-Alb se caracterizează prin hărnicie, făcând tot ce este necesar pentru a-şi
împlini datoria pe care o are faţă de Spân. De asemenea, basmul transmite ideea că succesul în viaţă
depinde, în mare măsură, de valorificarea experienţei generaţiei vârstnice (sfaturile craiului, poveţele
Sfintei Duminici).
Deşi în „Povestea lui Harap-Alb” Creangă porneşte de la modelele populare, arta scriitorului se
manifestă prin îmbinarea acestor elemente într-o nouă structură, care îndepărtează opera de aceste modele,
ea devenind, aşa cum afirma Pompiliu Constantinescu, „o sinteză a basmului românesc”.