Traiul în condiţii de izolare

Lupta în condiţii de izolare şi, implicit. traiul în astfel de situaţii, este impusă de evoluţia
acţiunilor de luptă, de anumite particularităţi, este influenţată de anumiţi factori şi, deci, necesită
cunoaşterea şi respectarea anumitor principii şi cerinţe.
În astfel de condiţii luptătorului i se cere să efectueze o temeinică analiză a situaţiei. În afara
cunoscutelor prevederi regulamentare, aceasta ar mai cuprinde un studiu detailat al zonei şi
caracteristicilor acesteia, al prezenţei şi activităţii inamicului şi a populaţiei, a propriei condiţii
fizice, a echipamentului etc.
În urma acestei analize, în mintea luptătorului va prinde contur un plan având ca priorităţi
apa, hrana şi adăpostul. .
"Graba strică treaba", spune un vechi proverb românesc. Dar tot graba duce şi la oboseala.
Orice reacţie spontană generată de situaţia în care se găseşte luptătorul fără o analiză temeinică duce
fie la capturarea lui, fie la îndepărtarea rapidă de posibilitatea de a se reîntoaree; pierderile de
echipament şi armament vor îngreuna şansele sale.
Precizaţi-vă, ori de câte ori este nevoie, locul unde vă aflaţi. Stabiliţi pe hartă locul în care
vă găsiţi faţă de inamic, de detaliile de planimetrie şi nivelment faţă de punctele în care ar trebui sa
ajungeţi dacă este necesar să va deplasaţi. Aveţi în vedere locul de dispunere a inamicului, a trupelor
proprii, sursele de apă şi zonele cu o buna acoperire.
Stăpâniţi-vă frica!!!
Într-o situaţie de izolare cei mai mari inamici ai omului sunt frica şi panica. Dacă acele stări
psihice nu sunt stăpânite, ele pot distruge capacitatea de a raţiona, afectând voinţa luptătorului de a
trăi.
Principalul factor de prevenire şi protecţie împotriva acestora îl reprezintă antrenamentul.
Improvizaţi !!!
În situaţie normala, în viata de cu zi, se găsesc toate ustensilele şi uneltele de care omul are
nevoie. Însă, izolat ştiind, luptătorul trebuie fie în măsură ca din obiectele aflate
asupra sa sau procurate din zonă, sa poată improviza pe cele necesare asigurării condiţiilor de trai.
Fii conştient de valoarea vieţii tale !!!
Este de la sine înţeles că, în condiţiile unui trai civilizat, obişnuit, omul tinde să-şi asigure
un anumit confort. În cazul nostru, lipsa acestuia trebuie înlocuită cu refuzul perseverent de a ceda
în faţa greutăţilor şi obstacolelor ridicate de mediul înconjurător, cu voinţa de a trăi.
Trăiţi folosindu-vă inteligenţa !!!
Traiul în condiţii de izolare fără un antrenament prealabil constituie o situaţie destul de
critică. Aceasta impune ca, dovedind calm şi răbdare, luptătorul să acţioneze în orice situaţie în
cunoştinţă de cauză, să cunoască bine mediul, asigurându-şi un minimum de ustensile cu mai multe
întrebuinţări.
Condiţiile impuse de această situaţie fac mai mult ca oricând necesară intensificarea acuităţii
vizuale, a memoriei, în general, a întregii capacităţi intelectuale, în vederea pregătirii pentru o
confruntare între om şi natură.
0 pregătire corespunzătoare, precum şi antrenamentul, oferă luptătorului cunoştinţe,
îndemânare şi deprinderi pentru scopul final - înapoierea în dispozitivul trupelor proprii.
Elementele de climă şi teren sunt implicate în acţiunile luptătorului, dar pot deveni decisive
în situaţiile deosebite, critice. În aceleaşi condiţii setea poate deveni un factor primordial, aşa cum
foamea satisfăcută asigură păstrarea resurselor de energie a corpului. Pentru a face faţă în mod
corespunzător tuturor factorilor care influenţează traiul în condiţii de izolare, luptătorul trebuie să-şi
menţină mereu trează dorinţa de a trăi, de a menţine sub control procesele psihologice generale de
noul său mod de viaţă; de a şi propriul său medic în prevenirea şi tratarea bolilor, a plăgilor de orice
fel.
În folosirea echipamentului şi realizarea adăpostului, luptătorul se adaptează la climă şi
teren, în timp ce prin procurarea apei şi a hranei îşi asigură menţinerea condiţiei fizice.
Se poate aprecia deci că, cunoaşterea şi asigurarea traiului în condiţii de izolare trebuie să se
situeze în prim planul atenţiei luptătorilor şi, în primul rând, a comandanţilor în pregătirea şi
instruirea acestora pe timpul desfăşurării aplicaţiilor tactice, ca activitate apropiată de cea a ducerii
acţiunilor de luptă.
Componentă a luptei în condiţii de izolare, traiul într-o astfel de situaţie necesită din partea
luptătorilor, cunoaşterea şi respectarea anumitor principii şi cerinţe în cadrul unor exerciţii şi
antrenamente menite să asigure menţinerea capacitaţii de luptă până la îndeplinirea misiunii,
respectiv înapoierea acestora în dispozitivul trupelor proprii.

Capitolul 1

SITUAŢIA HIDROMETEOROLOGICĂ ŞI INFLUENŢA

EI ASUPRA TRAIULUI ÎN CONDIŢII IZOLATE

1. Inîluenţa situaţiei hidrologice asupra asigurării condiţiilor de trai în situaţii de izolare (cursuri de
apă, lacuri, mlaştini, canale de irigaţii, .cantităţi de precipitaţii).,

Hidrologia - este ştiinţa care se ocupă de studiul apelor de la suprafaţa scoarţei terestre, al
proprietăţilor şi dinamicii lor, cu tipizarea, raionarea teritoriala, determinarea variaţiei în timp şi
spaţiu şi prognoza evoluţiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor raţionale în economie.

Apele curgătoare - Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe teritoriul României
izvorăşte din munţii Carpaţi şi aparţin bazinului Dunării (excepţie fac unele râuri din Dobrogea).
Datorită configuraţiei reliefului, reţeaua apelor curgătoare este dispusă radial. Apele curgătoare
principale care izvorăsc din Carpaţi au un profil longitudinal caracterizat prin pante mari în regiunea
muntoasă, mai line în regiunea dealurilor şi piemonturilor şi foarte line în regiunea de câmpie.
Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul României sunt: al Dunării şi al Mării Negre.
Dunărea este cel mai important îluviu internaţional din Europa pe care o străbate de la vest
la est, din apropierea Rinului până la Marea Neagră.
Pe teritoriul românesc, Dunărea pareurge 1075 km şi cuprinde patru sectoare cu caractere
diferite. Defileul dintre Baziaş şi Orşova reprezintă primul sector, odinioară cu mari dificultăţi în
calea navigaţiei (stânci în albie, curenţi în vârtej) a fost pus în valoare prin crearea barajului de la
Porţile de Fier.
Al doilea sector este sectorul Porţile de Fier - Călăraşi unde fluviul curge într-o singură albie
(doar câteva mari ostroave), dispune de adâncimi ce asigură un pescaj minim de 2 m (la apele mici )
Sectorul 3, Călăraşi - Brăila se caracterizează prin despărţirea fluviului în două braţe ce
închid în interior două incinte, pe vremuri cu mlaştini, lacuri şi păduri, în prezent îndiguite, drenate
şi cultivate agricol.
În aval: de Brăila este Dunărea maritimă cu adâncimi mai mari, ceea ce asigură circulaţia
navelor maritime (7m pescaj).
Înainte de vărsarea în mare, Dunărea se desparte în trei braţe: la nord Chilia, care transportă
60% din volumul apelor fluviului, la mijloc Sulina cu 18,8% iar la sud Sfântu Gheorghe cu 212%.
Navigaţia în sectorul Deltei se face pe braţul Sulina, canalizat şi permanent dragat, deoarece
datorită decantării bruşte â aluviunilor în suspensie la contactul cu apele sărate ale mării se
formează aşa numita "bară" de la Sulina.
De-a lungul Dunării se întinde lunca a cărei vegetaţie este reprezentată prin păduri de salcie,
plop, prin şleauri de luncă (stejar pedunculat, ulm, frasin, carpen, tei) şi pajişti de luncă, în care
predomină pirul, iarba-câmpului şi coada vulpii, precum şi stuf, papură şi rogoz.
Cele mai importante specii de peşti din fauna Dunării o reprezintă crapul, ştiuca, plătica şi
şalăul Pe cursul Dunării pătrund însă, în perioada depunerii icrelor şi peşti marini migratori ;de
mare valoare - sturionii, (nisetrul, morunul, păstruga, cega, scrumbia de Dunăre etc.).
Râurile interioare se subîmpart după bazinele colectoare şi locul de vărsare în trei grupe:
a) Grupa de vest, având colector Tisa, cuprinde Vişeul, Someşul, cea mai mare apă a
Transilvaniei de nord, ce se alimentează prin Someşul Mare din Carpaţii Orientali, iar prin
(Someşul Mic din Munţii Apuseni, Barcăul şi cele trei Crişuri: Repede, Negru şi Alb.
 Mureşul care izvorăşte din Carpaţii Orientali de unde primeşte şi doi afluenţi principali
( Târnavele ), dar se alimentează şi din Munţii Apuseni prin Arieş şi din Carpaţii Meridionali prin
Sebeş şi Strei. Ultimul afluent al Tisei este Bega.
b) Grupa de sud - cuprinde afluenţii direcţi ai Dunării. Timişul, Jiul cu afluenţii săi Motrul şi
Gilortul, Oltul, Argeşul, Neajlov cu afluentul său principal Prahova.
c) Grupa estică - cuprinde două râuri principale: Siretul dintre râurile {arii şi Prutul care deşi
cel mai lung, are ape mai puţine. S de pe versantul estic al Carpaţilor Orientali (Suceava, Moldova,
Bistriţa afluenţi, Trotuşul, Buzăul). Prutul are afluenţi mici şi regim de scurgere.
Întrucât apele râurilor au în majoritatea cazurilor provenienţa pluvială acestea se
caracterizează prin mari varietăţi de debit, apărând astfel faze caracteristice pe sezoane.
Vegetaţia şi fauna sunt în raport de altitudinea şi particularităţile morfologice ale văilor prin
care curg râurile. În funcţie de aceste caracteristici se disting următoarele etaje de faună:
a) în porţiunile de munte fauna păstrăvului, a ţipanului şi a moioagei ;
b) în cursul râurilor fauna scobarului şi a cleanului;
c) în cursul inferior fauna mrene cleanul, scobarul şi fauna bibanului, care cuprinde babuşca,
obletele;
d) în canalul Dunării şi în porţiunea inferioară a râurilor de şes fauna crapului peşti care se
retrag periodic în bălţi (văduviţa, somnul, crapul, şalăul, plătica, ştiuca) şi peşti care trăiesc de
obicei în bălţile Dunării (zvărluga, bibanul-soare, carasul, roşioara).
" Apele subterane” - acestea se împart în ape freatice, de mică adâncime, influenţate în mare
măsură de precipitaţii, şi ape de adâncime considerate captive, provenind lungă durată din apele de
suprafaţa, reîmprospătarea lor făcându-se în cicluri seculare sau chiar geologice.
Apele freatice sunt, la munte, lipsite de continuitate şi uneori mineralizate, fie prin gaze (de
exemplu, borvizurile din estul Transilvaniei), fie prin săruri (folosite terapeutic).
Apele din adâncime se întâlnesc numai în zonele extracarpatice şi au adesea caracter
ascensional sau artezian. În vestul ţarii sunt termale, având şi unele săruri în conţinut – de exemplu,
bicarbonate, sulfurate la Băile Felix, 1 Mai, Tinca, Moneasa. Apele termale continuă şi mai la sud
până la Arad şi Timişoara, iar la nord până la Satu Mare.
Lacurile - acestea ocupă o suprafaţă de 1,1% din teritoriul ţarii dar au o importanţă multiplă,
nu numai turistică (balneară), ci şi piscicolă. Caracteristica este predominarea lacurilor cu suprafaţa
sub 1 kmp (90% din numărul total al lacurilor). Cele mai mari lacuri sunt răspândite pe litoralul
Mării Negre şi în Lunca Dunării, iar cele mai mici în regiunile montane.
Lacurile din România se împart în două mari categorii:
A.- Lacurile zonei cu umiditate deficitară care sunt repartizate astfel:
a) Lacurile din Dobrogea, situate în lungul zonei litorale maritime şi de-a lungul văii
Dunării se întinde complexul lagunar Răzim, format din două grupe: nordică (cu apă dulce) şi
sudică a lacurilor sărate. La sud de complexul Răzim sunt mai multe limane maritime ca
Techirghiol, cu apa sărată şi nămoluri curative, ori Mangalia cu adâncimi cuprinse între 2 şi 10 m,
iar în Dobrogea de sud-vest, câteva limane fluviatile de felul lacului Oltina la Dunăre.
b) Lacurile din Podişul Moldovei, în majoritatea lor artificiale (iazuri) iar în cazuri izolate
formate datorită alunecărilor de terenuri, au adâncime mică (2-3 m) mai mare fiind iazul Dracşani
din judeţul Botoşani;
c) Lacurile din Podişul Transilvaniei, legate ca geneză de masivele saline ( lacurile Ursa
Negru din zona Praid - Sovata ); unele dintre ele s-au vechilor saline ( lacul Avram Iancu. Sic etc.);
d) Lacurile din Câmpia Româna au forma unor pâlnii caracteristice mai importante fiind
Ianca, Plopul, Colentina;
e) Lacurile de luncă, răspândite de-a lungul luncilor râurilor mai importante având un regim
hidrologic strâns legat de cel al râurilor.

B.- Lacurile zonei cu umiditate excedentară care sunt repartizate geografic astfel:
a) Lacurile din Carpaţii Orientali, lacuri de baraj – cum este Lacul Roşu, lacuri vulcanice –
lacul Sf. Ana, situat într-un crater vulcanic, lângă băile Tuşnad, lacuri glaciare – Lala, Buhăieseu
etc.
 b) Lacurile din Carpaţii Meridinnali, lacuri glaciare formate în excavaţiile săpate de foştii
gheţari cuaternari. În genere, acestea au dimensiuni mici unele au însa adâncimi mici 15-20m
(Podragul Mare şi Bîlea în Făgăraş, Gîlceseu în Parâng, Bucura şi Zănoaga în Retezat) În
majoritatea lor acestea constituie obârşii ale râurilor.

C. În ultimele decenii s-au construit numeroase lacuri de acumulare de interes energetic. Mai
mari sunt izvorul Muntelui pe Bistriţa (35kmp), Vidra pe Lotru. Vidraru pe Argeş şi altele.
Vegetaţia lacurilor si bălţilor prezintă în general o repartizare zonala în raport cu adâncimea: la mal
apare o zonă de rogozuri şi stânjenei de balta, urmata apoi de o zonă de stuf (foarte extinsă în Delia
Dunării) în care predomină stuful în amestec cu papura şi pipirigul în zona centrală predomina
nuferii şi broscariţa, iar la adâncimi mai mari brădişul.
Fauna acvatică este repartizată în următoarele complexe:
1.Complexul lacurilor alpine, în general cu o faună săraca caracterizata prin prezenţa
păstrăvului.
2. Complexul lacurilor montane (situate sub limita superioară a pădurilor 1500-1700m
caracterizată prin prezenţa păstrăvului, a ochianei si a boişteanului.
3. Complexul lacurilor litorale caracterizate printr-o fauna amestecată şi foarte variată. La
limita dintre apele dulci şi cele uşor sărate trăiesc scoici, raci, melcişori. La o salinitate mai redusă
trăiesc melci de baltă, scoici, meduze şi unele specii de peşti (guvizi şi chefali).
4. Complexul luncilor şi al Deltei are o faună bogată şi variată, alcătuita în primul rând din
specii al căror mod de viaţă este amfibiu. Pe malurile apelor trăiesc vidre şi nurci. Dintre animalele
mai mari sunt vulpea, lupul, mistreţul şi iepurele. Nu lipsesc reptilele dintre care mai caracteristice
sunt: broasca ţestoasă de baltă, şarpele de apa, broasca de lac, buhaiul de baltă ş.a.
Păsările de baltă sunt numeroase si variate în special în Lunca şi Delta Dunării: pelicanul,
lebăda, lişiţa, raţa sabatică, gârliţa, stârcul, lopătarul, stârcul alb, ţigănuşul, găinuşa, cârsteiul de
baltă, piţigoiul de stuf, privighetoarea de stuf etc. Dintre păsările răpitoare sunt vulturul pescar,
uliul de baltă etc.
Marea Neagră - este o mare de tip continental care formează graniţa României pe o e 245km
de la braţul Chilia până la Vama Veche la graniţa cu Bulgaria. Originalitatea Mării Negre consta în
lipsa curenţilor verticali, care ar asigura pătrunderea aerului în adâncime. Aceasta explică existenţa
a două straturi de apă: unul în adâncime, ştiind lipsit de vieţuitoare, altul la suprafaţă (circa 180m
grosime), alimentat cu ape îluviale, deci mai dulce inîluenţat de factorii climatici. Numai în cel
superior dezvolta fauna. În nord-vestul mării, deci în dreptul ţării noastre, platforma continentală, cu
adâncimi reduse, face ca bogăţia faunei sa fie mai mare. Se întâlnesc peşti ca hamsii, scrumbii
albastre, sturioni şi pălămide.

2. Influenţa situaţiei meteorologice asupra traiului în condiţii de izolare şi unele indicii

de prevedere a timpului probabil în funcţie de aceasta

Condiţiile climatice de ansamblu la latitudinea geografică a ţarii noastre, mişcarea generală a

maselor de aer atmosferice se produce, în mod obişnuit, de la vest spre est.
Relieful în primul rând prin altitudine, în al doilea rând prin orientarea catenelor muntoase,
introduce modificări locale destul de însemnate: scăderi de temperatura în raport cu înălţimea şi
creşterea cantităţilor de precipitaţii la altitudini mai mari. Coridoarele pe vale şi depresiunile aduc
devieri ale curenţilor atmosferici, inversiuni de temperatura (cu geruri persistente iarna) sau,
dimpotrivă, încălziri ca urmare a "efectului de foehn" de la începutul primăverii (depresiunea
Făgăraşului şi a Sibiului).
Luat în ansamblu, climatul României este temperat continental moderat.

Caracteristicile elementelor climatice.

Temperatura şi precipitaţiile sunt elemente determinante în aspectul stărilor vremii, adică a

situaţiilor concrete ce se succed zi de zi pe tot timpul anului. Caracteristicile climei sunt ilustrate de
mediile de temperatură,, precipitaţii, etc., care sunt indicatori sintetici cu valabilitate mai
îndelungată.
Temperatura medie anuală scade uşor în ţara noastră de la sud (10-11 C) spre nord ( 8-9" C ),
după cum scade şi în altitudine ( 6'C la 1OOOm - O' C la 18OOm). În iulie, luna cea mai caldă din
an, temperatura medie este de 22-23' C în Câmpia Româna. În ianuarie - luna cea mai friguroasa -
media termică este de -3' C în Câmpia Română. Continentalismul termic relativ moderat al
climatului ţarii noastre rezultă din diferenţa de 25-26' C obţinută între media lunii celei mai calde şi
a celei mai reci în Câmpia Româna. Diferenţa este mai redusa la mute, deoarece muntele are un rol
moderator..
Vânturile poartă denumiri intrate în limbajul comun; vântul de vest, aducâtor de precipitaţii,
crivăţul, care bate iama de la est la nord-est, uneori de la nord, geros şi uscat, austrul, o componentă
mediteraneană, cald şi uscat vara, ploios iarna. Mai sunt 51 vânturi locale ca: Nemira, Ardealul,
FăgărăşanuI, Orădeanul, Coşova, Vântul Negru şi Băltăreţul, brizele marine etc., care bat în general
în zonele ce le poarta numele.
Intensişicarea vântului se poate exprima prin următoarele caracteristici:
- vânt calm, când viteza medie este sub 1m/s, în acest caz fumul se ridică drept în sus, iarba
stă nemişcată, chibritul aprins nu se stinge, iar pânza fanionului atârnă liber.
- adiere slabă, când viteza medie este de 2-3m/s, ramurile subţiri se mişcă uşor, frunzele
freamătă, pânza fanionului fâlfâie încet, iarba se leagănă uşor, iar îlacăra chibritului se stinge
repede.
- vânt potrivit, are viteza medie de 4-6m/s - pânza fanionului stă întinsă şi îlutură, iarba se
înclină până la pământ, crengile subţiri se îndoaie, iar frunzele îlutură puternic.
- vânt puternic, are viteza medie de 8-12m/s. pânza fanionului îlutură cu zgomot şi stă
orizontală, iarba se întinde la pământ, copacii se clatină, vântul zguduie puternic corturile.
Precipitaţiile atmosferice scad în medie de ta vest la est (630mm în Câmpia de Vest. sub 400
mm în Dobrogea) si cresc cu altitudinea. În ţinuturile deluroase cad 700-800mm precipitaţii pe an,
iar în munţii înalţi peste 1200mm. Precipitaţiile au la noi un regim neregulat.
Sunt ani ploioşi în care, în acelaşi loc, pot cade precipitaţii aproape duble şi ani secetoşi în
care precipitaţiile se înjumătăţesc.

> Regionarea climatică.

Pe teritoriul României se diferenţiază trei etaje de climă; unul montan, răcoros cu precipitaţii
abundente si vânturi mai puternice, unul de dealuri, mai cald şi precipitaţii mai reduse dar suficiente
pentru vegetaţia forestieră, unul de câmpie care cuprinde şi zona dealurilor mici, cu medii termice
ridicate dar cu precipitaţii reduse şi secete frecvente.

Indicii de prevedere a timpului probabil

Traiul şi lupta şi lupta în condiţii de izolare este o confruntare aspră între om - cu resursele
sale psihologice - natura stăpâna pe mediul înconjurător, care nu se îmblânzeşte şi nu se supune cu
facilitate, precum si cu inamicul, solicitând din partea cercetaşului o mare putere de efort, o
rezistenţă fizică deosebită şi multă inteligenţă.
Inîluenţa condiţiilor meteorologice asupra traiului în condiţii de izolare poate şi uneori
hotărâtoare. Condiţiile meteo reprezintă un factor specific fiecărei zone, fiecărui anotimp, uneori
chiar şi fiecărei parţi a zilei sau a nopţii. De aici deriva necesitatea cunoaşterii şi însuşirii unor date
elementare de previziune, măcar pe intervale scurte de timp. Principala metodă de însuşire a
meteorologiei dintr-o zonă geografică este observarea directă, chiar sumară, dar perseverentă în
timp şi spaţiu împletita cu utilizarea semnelor care prevestesc schimbarea vremii după
comportamentul fie al animalelor domestice, fie al păsărilor sau insectelor.
Un rol important în descifrarea timpului probabil îl au norii. Prezenţa norilor pe bolta
cereasca ilustrează complexitatea proceselor ce se produc în atmosfera şi constituie un element
principal care ne furnizează informaţii importante referitoare la evoluţia timpului.
 Norii sunt grupări mai mult sau mai puţin conturate de picături de apă sau cristale de gheaţă,
aflăte în suspensie în atmosferă provenite din condensarea sau sublimarea vaporilor de apă. Norii în
care picăturile de apă şi cristalele de gheaţă sunt în amestec, dau de obicei precipitaţii.
După formă se disting:
- nori cumulus (grămezi izolate);
- nori cumulonimbus (in formă de nicovală);
- nori stratocumulus (grămezi compacte cu aspecte de valuri);
- nori stratus (ca o pânză continuă);
- nori cirus (izolaţi şi subţiri, formaţi din cristale de gheaţă) şi diverse forme combinate.

După înălţimea la care se află se disting:

- nori superiori aflăţi la peste 6000 m (cirus, cirocumulus, cirostratus);
- nori mijlocii între 2000 şi 6000m (altocumulus, altostratus);
- nori inferiori între sol si 2000m (stratocumulus, stratus, nimbostratus) şi
- nori cu dezvoltare verticala, cu baza în zona inferioară şi vârful în zona mijlocie sau
superioara (cumulus, cumulonimbus).
Norii se formează prin convenţie, prin alunecarea ascendentă a aerului mai cald peste o masă
de aer mai rece (nori frontali), prin condensare la suprafaţă de contact dintre două straturi de aer sau
prin răcirea stratului de aer inferior datorită radiaţiei.
Norii Cirus - sunt nori de înălţime situaţi la cca. 10000 m altitudine, izolaţi şi subţiri, formaţi
din cristale de gheaţa transparente, prin care se pot vedea cu uşurinţa soarele, stelele si luna având
de cele mai multe ori culoarea albă strălucitoare. Au forme variate ca: tufe, smocuri, pene,filamente,
cârlige, ghcare etc. Sunt nori migratori, purtaţi de curenţii aerieni pe distanţe foarte mari. La
răsăritul soarelui şi în amurg, norii Cirus se colorează de la galben până la roşu prins, iar după
asfinţitul soarelui sau înainte de apariţia primelor raze ei devin cenuşii. Norii Cirus se luminează cu
mult înaintea celorlalţi nori şi se întunecă mult mai târziu. Ei sunt întotdeauna prevestitori ai unei
schimbări a vremii, fiind mesageri ai timpului râu.
Norii Cirocumulus - sunt nori de mare altitudine, compuşi din grupe albe separate. Ei sunt
formaţi din cristale de gheaţă care plutesc la o altitudine de 6-8 km. Prin ei se poate vedea conturul
soarelui (lunii), iar apariţia lor prevesteşte de regula, o schimbare în rău a timpului.
Norii Cirostratus - sunt nori denşi cu aspect lăptos, nori de mare altitudine, compuşi din
,cristale de gheată, care au forma unui voal alburiu, alcâtuind un " halo" (coroană luminoasă) în
jurul Lunii sau al Soarelui. Aceşti nori aduc aproape întotdeauna ploaie.
Norii Altocumulus - sunt nori în forma de grămezi la o altitudine de 2500-6000 m având
aspect de pături de colorit cenuşiu, compuse din mici picâturi de apă si cristale de gheaţă ,cu
marginile strălucitoare şi transparente. Trecând prin dreptul soarelui sau al lunii ei formează
fenomenul denumit" coroană".
Norii Altostratus - sunt formaţiuni de nori situate la o înălţime de 1500-5000 m care se
prezintă sub forma unui strat dens şi uniform de culoare mai mult cenufie (uneori albăstruie) cu
aspect fibros sau uşor striat Apariţia lor prevesteşte timp rău.
Norii Nimbostratus - sunt nori inferiori (situaţi în medie la 800m înălţime) de culoare
cenufie-închisa care se prezintă ca o pânză mai mult sau mai puţin continuă, acoperind parţial sau
total bolta cerului. Dau precipitaţii de lungă durata.
Norii Stratocumulus - formaţie compusa din nori cumulus şi stratus cu baza ondulată, situaţi
la o altitudine medie de 2000m. Nu dau naştere la precipitaţii decât rar, şi atunci de slabă ,
intensitate, sub formă de ploaie sau ninsoare.
Norii Stratus - sunt nori sub formă de strat uniform de culoare cenufie, care ajung până la
1km înălţime. Se apropie mult de ceaţă; produc cel mai frecvent burniţe si zăpadă grăunţoasă. Când
norul stratus este desfăşurat în fâşii neregulate, se numeşte fractastratus (fâfie de nori care provin
dintr-un stratus rupt de vânt sau de vârfurile munţilor).
Norii Cumulus - sunt formaţie de nori groşi în forma de grămezi izolate, de culoare albă cu
aspect de ghemotoace de vată al căror contur se modifică neîncetat de obicei la înălţimi de peste 1
km. Sunt frecvenţi în anotimpul cald, iar apariţia lor prevesteşte timp frumos.
 Norii Cumulonimbus - sunt formaţiuni de nori denşi de mari dimensiuni, întunecaţi de forma
unor munţi sau turnuri uriaşe, care se întind pe verticala de suprafaţa pământului până la 10000 m.
Norii Cumulonimbus dau naştere la averse puternice de ploaie şi zăpadă uneori de grindină şi
măzăriche însoţite de furtuni violente. În afară de cei enumeraţi mai sus, în munţi mai ales, se mai
pot întâlni şi alte forme de nori, cum ar fi:
Norii de briza - care se formează dimineaţa, datorita încălzirii aerului umed din văi, care
urcă spre vârf;
Steagul munţilor - nor prelung, orizontal ce se formează pe vârfuri înaintea înrăutăţirii
timpului;
Căciula muntelui - nor în formă de căciulă, care prevesteşte înrăutăţirea timpului;
Fumul munţilor - nor care porneşte dintr-un vârf şi se prelungeşte de-a lungul întregului lanţ
muntos, lăsând impresia ca fumega;
Ochiul furtunii - este un nor globular, alb, care apare dimineaţa, deasupra unui masiv pe un
cer senin. Anunţă furtuni si vijelii care, de regula, se produc în după-amiaza aceleiaşi zile.
Norii exercită o inîluentă deosebită asupra personalului. Când ei acoperă aerul printr-o pânză
continuă, orizontul se reduce si se micşorează mult vizibilitatea. Vara, un cer acoperit de nori fereşte
personalul de insolaţie, micşorează transpiraţia şi oboseala, temperatura aerului coboară şi sunt
condiţii mai bune pentru executarea deplasărilor. Iarna, cerul noros împiedică răcirea excesiva a
aerului, menţine o temperaturi constantă, permite chiar o adăpostire în corturi, o deplasare mai
uşoara, reducându-se şi pericolul degerăturilor.
Norii sunt emisari ai vremii pentru cei care-i cunoaşte şi ştiu sa-i înţeleagă.
Previziunea timpului prin urmărirea comportamentului animalelor şi al plantelor"

TIMP FRUMOS TIMP URÂT

- Animalele sălbatice pasc liniştit sau aleargă
(zburdă);
- Turmele de oi si vite pase liniştite;
- Vulturii planează la mari înălţimi;
- Şoarecii şi şobolanii stau afară din vizuină;
- Şerpii si şopârlele stau la soare pe stânci;
- Albinele, furnicile sunt în plină activitate;
- Trifoiul îşi apleacă tulpina şi îşi pliază
frunzele;
- Ciuboţica cucului îşi desface frunzele şi
îlorile;
- Măcrişul îşi deschide frunzele;
- Seara iarba se umple de roua.
Animalele sălbatice coboară în zone adăpostite;
- Turmele de oi şi vite se întorc spre staule, ori
se adăpostesc la piciorul stâncii;
- Căinii părăsesc turmele şi se întorc la stâna;
- Tăunii,,muştele şi ţânţarii sunt foarte agresivi,
enervând animalele domestice;
- Şoarecii şi şobolanii intră în adăpost;
- Vulturii coboară la cuiburi;
- Corbii si ciorile se adună în stoluri, croncane
şi zboară perpendicular pe direcţia furtunii care
se aşteaptă;
- Rândunelele şi lăstunii zboară razant cu solul:
- Albinele rămân în stup;
- Trifoiul îşi ridică tulpina si se desface:
- Ciuboţica cucului îşi strânge frunzele şi
florile;
- Iarba se umple de roua dimineţii, chiar dacă
cerul a fost acoperit

Previziunea timpului prin observarea unor fenomene atmosferice

naturale:
TIMP FRUMOS
- Apariţia unui strat subţire de ceaţă deasupra
crestelor şi vârfurilor munţilor;
- Apariţia ceţii seara pe văi;
TIMP URÂT
- Soarele răsare în ceaţă;
- Presiunea atmosferică scade continuu;
- În jurul Soarelui (lunii) apar şi se menţin mai
 - Tipsa vântului;
- Vânt slab din orice direcţie, asociat cu un cer
senin sau puţin noros dimineaţa;
- Timp frumos, iar vântul suîlă din direcţia
nord cu viteze mari moderate;
- Vântul pornit odată cu înnoptarea
prevesteşte timp frumos;
- Timp frumos, iar vântul bate : din direcţia
sud-est şi est, timpul rămâne în continuare
frumos;
- Înseninarea cerului;
- Răcirea timpului noaptea şi apariţia
fenomenului de rouă;
- Culoarea purpurie a norilor înaintea apusului
soarelui;
- Prezenţa cerului pâclos şi a vizibilităţii
slabe, ca şi apariţia curcubeului, datorită
impurităţilor rămase în atmosferă, prevestesc
timp frumos;
- Cerul roz înainte de răsărit;
- Cerul galben-auriu înainte de răsăritul
soarelui, înseamnă că ziua rămâne frumoasă;
- Fulgerul fără nori prevesteşte timp frumos;
CAPITOLUL 2
multe cercuri colorate;
- Aerul este mai transparent şi se observă mai
clar diferitele detalii ale obiectelor;
- Pe vârfurile şi piscurile izolate ale munţilor
apar nori denşi care se deplasează cu mare
viteză pe
verticală;
- Stelele sctipesc mai puternic şi apar nori sub
formă de fulgi;
- Cerul galben-pal la apusul Soarelui arată că
timpul va deveni ploios;
- Cerul roşu-murdar-violet, atât la răsărit, cât
şi la apusul Soarelui este prevestitor de vreme
urâtă sau chiar de furtună;
- Cerul de culoare alburie puţin înceţoşată
prevesteşte furtună;
- Vântul slab cu Soare arzător prevesteşte
vremea rea;
- Vânt din, direcţia nord-vest cu tendinţă de
întărire înseamnă că în următoarele zile
vremea se strică (vara plouă, iar Iarna
viscoleşte);
- Când plouă sau ninge, iar vântul suîlă
puternic din sud, timpul se menţine urât;
- Când brizele de vale şi de munte se întrerup,
timpul se schimbă;
- Norii Cirus la orizont sau traversând lent
orizontul din nord-est prevestesc timp
schimbător,
-. Norii Cirus din sud-est cu tendinţa de a
deveni Cirostratus prevestesc peste 1-2 zile
schimbarea vremii;
- Norii Cirocumulus la orizont, Cirostratus,
AItostratus şi Cumulonlmbus prevestesc vânt
şi furtună, timp urât, descărcări electrice,
ploaie sau zăpadă.
 TRAIUL ÎN SITUAŢII DEOSEBITE.
ROLUL PSIHIC ÎN PREVENIREA Şl COMBATEREA ACESTORA

Izolarea poate şi considerată o condiţie deosebită? Dacă da, ce inîluenţă are aceasta asupra
stării psihice a luptătorului? Dar în contextul izolării mai pot apare şi alte situaţii deosebite? În ce
constau acestea şi cum pot şi prevenite sau combătute?
Şi şirul întrebărilor ar putea continua.
Din experienţa războaielor mondiale şi locale s-a desprins clar faptul că, izolarea, departe de
a şi doar o situaţie deosebită, implică sau se asociază cu o sumedenie întreagă de factori stresanţi
cum ar şi: teama si neliniştea, durerea, bolile, rănile, frigul şi arşiţa, setea, foamea, oboseala, tipsa
de somn, plictiseala, singurătatea etc.
Şi tot din aceeaşi tristă experienţă a acestor conîlicte a rezultat că factorul determinant în
combaterea izolării luptătorului îl reprezintă pregătirea, sa teoretică ş practică, voinţa sa de a trăi,
antrenarea sa în stăpânirea trăirilor sale emoţionale.

1.Influenţa izolării asupra condiţiilor de trai. Modalităţi de contracarare psihică a acesteia.

Abordând aceasta temă, pe baza studiilor întreprinse, diferiţi specialişti şi teoreticieni

militari străini sunt unanimi în a concluziona faptul că, modul de asigurare a existentei. luptătorului
(luptătorilor) în condiţiile tipsei oricărui ajutor din partea trupelor proprii sau a populaţiei civile
definesc situaţia (poziţia) de izolare a acestuia (acestora). Izolarea este o situaţie deosebită, limită
impusă de evoluţia luptei în astfel de condiţii în care, din cauza tipsei oricărui fel de legătură,
luptătorii nu mai pot şi sprijiniţi de trupele proprii (eşalonul superior) si nu au posibilitatea
cooperării cu vecinii sau alte trupe. Rezultă că aceasta este rezultatul evoluţiei
acţiunilor de luptă şiind considerată ca o situaţie temporară cu durata cuprinsă între câteva ore la
câteva luni. Rânit, evadat, naufragiat, rătăcit, paraşutat, ieşit din încercuire sunt numai câteva
situaţii în care luptătorul trebuie să-şi ,asigure traiul în condiţii de izolare.
Indiferent de particularităţile prin care se produce, izolarea generală un sentiment de
singurătate, neajutorare şi într-o anumită fază chiar de disperare care, de fapt, o situează printre cei
mai severi factori de stres. Nu-i mai puţin adevărat că pe pareurs, funcţie de evoluţia situaţiei, la
aceştia se mai adaugă sentimentul de teama, anxietate, manifestat prin frică şi spaima care modifica
esenţial starea fizică şi psihică a luptătorului neantrenat.
De asemenea, studiile întreprinse au evidenţiat existenţa unor luptători sau persoane care au
apreciat confortul, în astfel de situaţii, drept o necesitate. În realitate, este clar că aceasta nu este
esenţială şi nu trebuie să i se acorde o importanţa mai mare decât valoarea sa. În situaţii de izolare
este evident că preţul vieţii dobândeşte o valoare inestimabilă în comparaţie cu starea de confort.
Cunoaşterea propriilor puteri şi înţelegerea justă a necesităţilor, determină, în mod pozitiv,
acceptarea disconfortului de câtre luptător ca " mici neajunsuri" delimitate în timp şi canalizarea
eforturilor spre acţiuni eficiente.
Ca o consecinţă nefasta a sentimentelor (stărilor) generate de izolare coroborate cu ceilalţi
factori stresanţi se modifică în sens negativ starea fizica şi psihică a luptătorului care duce treptat la
instalarea unei periculoase atitudini de indiferenţă, pasivitate, renunţare.
Din punct de vedere socio-psihologic si medical, prin stres se înţelege sindromul care, în
situaţii negative (tensiune, încordare, disconfort) poale dezorganiza comportamentul omului
cauzând îmbolnăvirea fizică sau psihică.
În situaţia izolării unui grup de luptători, instalarea acestei atitudini poate şi depistată prin
apariţia unor simptome de resemnare, tăcere, izolare de grup, pierderea apetitului, situaţie care
odată evidenţiată poale şi remediată prin înlăturarea stărilor de tensiune psihică, activizarea şi
participarea la acţiuni a tuturor luptătorilor din grup.
Este de reţinut deci că izolarea, prin sentimentele pe care le generează, împreuna cu ceilalţi
factori stresanţi, poate şi în funcţie de durată-incomodă, poate deveni un obstacol sau determina,
într-o fază critică, o atitudine de pasivitate, de incapacitate a individului de acţiona.
 De asemenea, rezulta că, în principiu, hotărârea luptătorului de a acţiona într-un anumit fel
este o rezultantă a inîluenţei unei multitudini de factori care afectează atât starea fizica, cât si cea
psihică a acestuia.
În condiţiile menţionate creşte rolul particularităţilor psihice ale individului care, în
condiţiile unei instruiri eficiente fac posibil ca sentimentul de singurătate sa nu atingă cotele
disperării.
Cum pol şi contracarate,efectele negative generate de o astfel de situaţie limita în care este
obligat să acţioneze temporar luptătorul?
În primul rând prin cunoaşterea principalelor aspecte ale traiului în condiţii de izolare.
Aceasta asigură conştientizarea situaţiilor limita în care se poate află luptătorul în vreme de război
şi prin aceasta, prevenirea surprinderii.
Apoi, este necesar ca în programele de pregătire pentru luptă să fie incluse cel puţin 1-2
exerciţii tactice cu această problematică prin executarea cărora orice militar să se obişnuiască cu
greutăţile şi solicitările pe care izolarea le impune.
De asemenea, crcarea pe timpul aplicaţiilor tactico-operative a unor astfel de situaţii, care sa
solicite din partea luptătorilor o temeinică pregătire fizica şi psihologică, o pregătire de luptă
realistă şi intensă cu accent pe creşterea rezistentei acestora la greutăţile şi privaţiunile pe care te
impune izolarea, constituie un important mijloc de antrenament al militarilor.
Se porneşte de ta faptul ca luptătorii pe timpul instruirii trebuie să trăiască tensiunea
nervoasa, pericolul ce planează asupra vieţii, frica etc., dar si sentimentul că se poate trăi şi chiar
lupta învingându-se astfel de greutăţi.
Cu rezultate satisfăcâtoare pot şi aplicate metodele concentrării şi autocontrolului. Militarii
sunt învăţaţi ca în astfel de situaţii să închidă ochii si să repete în gând sau cu glas scăzut formule de
îmbărbătare cum ar şi: " Nu sunt singur", " Mâinile nu-mi tremură, inima-bate normal, respir
normal"etc.
Rezultat al evoluţiei acţiunilor de luptă, izolarea este o situaţie cu caracter temporar care
împreună cu alţi factori stresanţi, inîluenţează în mod decisiv starea fizica şi psihica a luptătorului.
Neluată în seama, ea poate genera o atitudine de pasivitate, de incapacitate a individului de a
acţiona.
Cu toate acestea, prin cunoaşterea principalelor aspecte ale traiului în condiţii de izolare,
planificând exerciţii tactice cu o astfel de tematica, promovând metodele concentrării şi
autocontrolului, pe timpul antrenamentelor şi aplicaţilor militarii pot trai sentimentul învingerii
acestei situaţii.

2. Oboseala şi influenţa ei asupra luptătorului. Modalităţi de combatere.

Se consideră că în condiţii de izolare oboseala intelectuala şi fizică reprezintă surse

omniprezente de surmenare şi reducere a eficienţei ducând în cele din urma la stres psihic intens.
Oboseala este o consecinţă inevitabila a încordării, dar exista multiple căi de a-i diminua
efectele.
Somnul este vital pentru oricare luptător, orice încercare de privare de somn, indiferent de
cât rezistă subiectul, va duce la o reducere a capacităţii sale fizice si psihice.
Cinci ore de somn reprezintă timpul minimum indispensabil pentru ca un luptător sa-şi poată
menţine eficienţa şi încrederea în sine la un nivel acceptabil. Însa acest ritm nu poate şi menţinut
mult timp nici cu medicamente sau alte mijloace, nici prin antrenament. După maximum 48-72 ore,
deficitul de somn devine un factor de mare importanţă pentru desfăşurarea luptei. În afara de
scăderea numărului orelor de somn oboseala este favorizată de specificul condiţiilor (izolare), alţi
factori stresanţi, precum şi de desincronizarea ritmului zi/noapte. Ca şi alte procese biologice,
somnul este un proces ritmic cu o repetabilitate de aproximativ 24 ore.
Simptomele fizice şi psihice provocate de privarea de somn sunt; privire în gol, paloare,
instabilitate, lentoare în reacţii, imposibilitatea înţelegerii explicaţiilor, dificultăţi în memorare şi
exprimare, vorbire neclara, deformarea conţinutului problemelor şi mesajelor, scăderea capacităţii
de concentrare asupra unei activităţi pe o perioadă mai lungă, imposibilitatea distribuţiei atenţiei
asupra a două sau mai multe activităţi, apariţia unor stări de depresiune, iritabilitate sau indiferenţă.
 Specialiştii în materie apreciază că, cu o cantitate suficientă de hrană şi apă, un individ
poate rezista fără să doarmă până la 5 zile.
Timpul necesar pentru odihnă diferă de la individ la individ si este condiţionat de vârstă,
gradul de călire al organismului şi timpul cât nu s-a dormit. Cu cât este mai mare timpul cât nu s-a
dormit cu atât creşte perioada de odihnă necesară. Dacă nu s-a dormit două zile, sunt necesare 12
ore de somn.
În condiţii de izolare, un factor agravant al stării luptătorului a constituie plictiseala care
atunci când atinge un anumit prag, poate degenera în oboseală. Ea generează tipsa de interes,
anxietatea şi depresia.
Aşadar, oboseala constituie rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori stresanţi între
care izolarea are un rol important.
Psihosociologii sunt unanimi în a aprecia că funcţia biologica a somnului este decisivă în
combaterea oboselii acumulată în timpul activităţilor de zi cu zi. Executat la ore anormale sau în
condiţii deosebite ( zgomot, lumină, loc străin.) va cauza senzaţii neplăcute şi chiar va accentua
oboseala dacă nu intervine un autocontrol riguros. Lipsa de somn este parţial compensată de o bună
pregătire fizică şi psihica.
Încercând să combată privarea de somn, luptătorul izolat va trebui să înveţe să doarmă cât
mai mult atunci când se poate şi în orice condiţii. În situaţii deosebite se dovedeşte benefic „somnul
rapid"( scurtele aţipeli) cu menţinerea unei anumite stări de vigilenţă.
De o deosebită utilitate în combaterea oboselii se dovedesc a şi tehnicile de autocontrol şi
relaxare yoga, o mare parte din acestea executându-se fără instructor. Prezentăm în continuare o
variantă.
Transpunerea în practică 2 tehnicii necesita 2 cicluri;
A - un ciclu inferior, cuprinzând 7 exerciţii, fiecare dintre acestea vizând decontractarea
sistemului muscular, sistemului vascular periferic, inima, aparatul respirator, anumite organe
abdominale şi capul;
B - un ciclu superior, vizând aspecte ce ţin de psihoterapia profundă.
Este de menţionat ca în vederea executării celor 7 exerciţii din primul ciclu este necesar să
se respecte câteva operaţiuni pregătitoare astfel:
- luarea unei poziţii de relaxare (subiectul stă întins la orizontală, cu picioarele inerte dispuse
în lungul corpului, majoritatea muşchilor sunt relaxaţi;
- închiderea ochilor şi cruţarea pe această cale a creierului de excitanţii optici.
A - Şi acum iată cele 7 exerciţii proprii primului ciclu din metoda de relaxare a lui Schultz
ca şi succesiunea în care trebuie efectuate:
Inducerea calmului; inducere care se face prin formele concentrative de tipul: " Sunt calm,
Sunt perfect liniştit, Nimic nu mă tulbură"etc.
Obţinerea senzaţiei de greutate corporala, senzaţie care se obţine prin antrenamente ,care
încep de obicei cu braţul drept ( Braţul meu drept este greu sau Braţul meu drept este greu ca
plumbul), trecându-se apoi în aceeaşi manieră la braţul stâng şi apoi la extremităţile inferioare.
Decontractarea începe prin părţile cele mai îndepărtate ale organismului ca degetele de exemplu,
urmărind din aproape fiecare muşchi sau grup muscular până la umeri sau pana la rădăcina coapsei.
Decontractarea totala la care se ajunge prin antrenament, la nevoie poate şi verificată chimic, prin
palpare sau chiar pe cale electronio-grafică.
Prin exerciţii progresive se ajunge la decontractarea majorităţii muşchilor scheletici
atingându-se senzaţia clasică de corp mort.
Obţinerea senzaţiei de căldură, aceleaşi formule concentrative ne ajută şi pentru obţinerea
acestei senzaţii. Atunci când spunem clar, încet, răspicat " Braţul meu drept se încălzeşte", " Braţul
meu devine din ce în ce mai cald", sau " Braţul meu drept este cald, deosebit de cald", simţim chiar
cum o undă de căldura învăluie teritoriul respectiv, semn că stratul fin muscular din structura
oricărui conduct vascular s-a decontractat şi el permiţând, în consecinţă, un îlux sanguin crescut în
teritoriul aferent acelui conduct şi, implicit, permiţând creşterea temperaturii locale. Prin aceleaşi
exerciţii progresive făcute zilnic, senzaţia de căldură obţinută iniţial numai la braţul drept, de
exemplu, poate şi extinsă şi la celelalte extremităţi şi chiar la întreg corpul.
 Obţinerea senzaţiei de rărire a bătăilor inimii, senzaţie care se obţine prin antrenament
progresiv pronunţând formulele: " Inima mea bate calm, liniştit", " Pulsul meu se linişteşte şi el","
Pulsul meu devine rar, profund"etc. Inima fiind în esenţa tot un muşchi se va comporta în
consecinţă.
Obţinerea senzaţiei de calm respirator, senzaţie care, prin acelaşi antrenament succede auto-
ordinului de " Respira calm", "Respiră liniştit.
Obţinerea senzaţiei de calm digestiv, senzaţie ce succede de obicei senzaţiilor anterioare şi,
în special aceleia legate de reglarea ritmului respirator, cardiac şi de obţinere a senzaţiei de căldură.
Formula inductivă " Plexul meu solar este cald" sau " Plexul meu solar funcţionează regulat, calm,
liniştit"» accentuează această senzaţie, ştiute fiind implicaţiile acestui plex nervos, central, situat în
abdomen, imediat sub furca pieptului şi profund, asupra tuturor viscerelor din cavitatea abdominală,
spre care el trimite numeroase ramificaţii.
Şi, în sfârşit; obţinerea senzaţiei de frunte proaspătă, răcorită; senzaţie care succede
ordinului corespunzător şi care concretizează vasoconstricţia ce afectează în consecinţa conductele
vasculare, respectiv arterele şi venele din pielea frunţii.
Aceste exerciţii se vor executa nu numai zilnic, ci şi de 2-3 ori pe zi. Şedinţele vor şi iniţial
mai scurte şi apoi vor creşte progresiv.

B - Numai după 6 Iuni şi până la aproximativ 2 ani cât durează, de la caz la caz, "
antrenamentul relaxării din primul ciclu, se ajunge în ciclul II sau superior când, de data aceasta,
prin intrarea pe rol a unui medic specializat în aceste probleme, se pot obţine performanţele proprii
psihoterapiei profunde pe baza tehnicilor generale ale hipnozei; medic care trebuie să cunoască nu
numai bine tehnicile relaxării şi ale hipnozei, ci şi personalitatea subiectului tratat cu toaie
particularităţile care o caracterizează.
Bine dozat, individualizat si corect aplicat de câtre luptători, antrenamentul în executarea
acestei metode de relaxare permite nu numai asigurarea unei profilaxii active şi eficace a
tulburărilor neurovegetative sau psihice, ci şi crcarea premiselor pentru normalizarea echilibrului
psihic şi somatic al militarilor.
Urmărind combaterea stresului militarilor americanii pe timpul războiului din Golf,
conducerea militară superioara s-a preocupat ca pe lângă asigurarea unor condiţii de hrănire
excelente, să creeze momente de recrcare şi distracţie, de buna dispoziţie, capabile să contribuie la
creşterea capacităţii de suportare a greutăţilor (solicitărilor) la care au fost supuşi aceştia. Între
procedeele folosite cu succes, în acest scop s-a evidenţiat şi utilizarea jocurilor pe dispozitive
mecanice sau echipamente electronice miniaturizate.
În concluzie, oboseala este o consecinţă a muncii fizice îndelungate, încordării, a privării de
somn şi apariţiei unor stări depresive, a influenţei altor factori de stres.
În combaterea acesteia, somnul este vital pentru oricare luptător, efectuat chiar şi în condiţii
improprii, sub forma" somnului rapid". De asemenea, în condiţiile " computerizării" şi " robotizării"
armamentelor când solicitările psihice sporesc tehnicile de autocontrol şi relaxare yoga, precum şi
buna dispoziţie provocată prin optimism, râs şi glume, împreuna cu utilizarea diferitelor jocuri, pot
şi trebuie sa asigure diminuarea stresului psihic provocat de oboseala.

Starea de teamă şi panică. Procedee de diminuare a efectelor acestora.

Teama (frica) este o categorie biologică ca si foamea, oboseala şi ea " anunţă" că organismul
este în pericol. Totuşi, omul este în acelaşi timp şi ştiinţa socială " trăieşte" războiul ca un pericol,
atât pentru sine cât şi pentru întreaga societate, comportamentul său fiind rezultatul acestor procese
fundamentale.
Teama provenită ca urmare a pericolului este în primul rând un semnal de alarmă conştient,
un indiciu ca omul trebuie sa se pregătească în vederea ameninţării urmărind permanent înlăturarea
pericolului. Aşadar, situaţia de război şi, implicit, de izolare este mareata frecvent de pericole
deosebite.
Frica este un sentiment puternic de scurtă durată, de o mare tensiune emoţională, generată
de o anumită situaţie sau excitare şi-i afectează pe toţi în război.
 La început, luptătorul percepe teama ca pe o sufocare, ca pe o apăsare, ca pe o stare generală
proastă. Teama modifică atât starea fizică cât şi, mai ales, psihica. Apar palpitaţi, tremur, transpiraţie
rece, senzaţie de gură uscată, necesitatea urgentă de satisfacere a nevoilor fiziologice, senzaţie de
voma, spasme etc.
Dereglările psihice sunt la fel de importante: stare de agitaţie, nelinişte, limbuţie. Tipsa
capacităţii de concentrare, derută, irascibilitate sau indiferenţă.
Frica are, de regula, trei faze: faza şocului, faza cunoaşterii pericolului şi reacţia
organismului şi faza adaptării la situaţie.
Modurile de reacţie a oamenilor la pericol şi de manifestare a fricii sunt diferite. Ele depind
de particularităţile biologice şi psihice ale individului, dar şi de factorii sociali care au un rol
important. În cazul pericolului neaşteptat, experienţa din cel de-al doilea război mondial şi din
războaiele locale arată că 25% din militari fac faţă foarte repede şocului iniţial şi acţionează în mod
raţional şi oportun. Aceştia fac parte din categoria indivizilor stabili şi echilibraţi cu pragul de
toleranţă la pericol foarte ridicat Marea majoritate a militarilor, aproximativ 60-70%, pot suporta şi
controla uşor tulburările psihice. În condiţii de pericol destul de intens, aproximativ 10% din
militari pot manifesta tulburări psihice, fiind necesară intervenţia specialiştilor.
În a doua fază, teama acţionează mai puternic şi îl copleşeşte pe om. În această situaţie oamenii
reacţionează foarte diferit. Unii sunt hiperactivi, alţii se pierd, devin pasivi, iar o treia categorie
devin agresivi, teama lor putând duce la mânie, furie si ură.
Faza a treia reprezintă, de fapt, perioada de adaptare la situaţia nou creată pe front, ea fiind
de scurtă durată.
După intensitate şi durată aceasta se împarte în: teamă (frica), teamă acuta, teamă foarte
intensă (spaima) şi teama de lungă durată.
Prima categorie are cea mai scăzută intensitate a fricii şi durează în perioada de aşteptare a
pericolului, de incertitudine, Dacă durează o perioadă mare de timp, duce la epuizarea omului şi îl
face puţin timp rezistent la apariţia pericolului.
Spaima reprezintă un pericol foarte mare care implică morţi si mari pierderi materiale.
Această teamă intensă duce la rigiditate şi tipsa de interes care în timp poate determina reacţii
necontrolate.
Teama de lunga durată se manifestă la unele persoane chiar si după o perioada mai mare.
După provenienţă, teama poate şi reală, închipuită sau maladivă, iar după modul în care se
manifestă şi lasă urme, individuală şi colectiva.
Sub influenţa fricii slăbesc:
- funcţiile intelectuale (capacitatea creatoare, viteza în gândire, posibilitatea de apreciere,
pierderea memoriei etc.);
- funcţiile senzoriale (atenţia şi capacitatea de concentrare, exactitatea observării etc.)
- funcţiile motrice (ale mâinilor, picioarelor. forţa glasului etc.).
Teama este mai puternică la intrarea în luptă iar în timpul luptei si după încetarea ei scade
foarte mult.
În situaţia unor grupuri izolate de luptători, ca formă a fricii colective se manifestă panica.
Aceasta reprezintă comportamentul total necontrolat şi necorespunzător al grupului cauzat de o frică
puternică. Deşi baza fiziologică o constituie comportamentul celorlalţi membri din cadrul grupului.
Panica duce la slăbirea relaţiilor interumane şi la neîncredere în cadrul grupului. Se
manifestă neîncredere în rezistenţa în solicitări, supraevaluarea forţei inamicului etc. Cauzele care
provoacă panica pot şi: apariţia prin surprindere a inamicului, zgomotele de mare intensitate, lupta
pe timp de noapte, oboseala, epuizarea fizică şi psihică, strigăte care amplifică pericolul" Fugiţi';"
Salvaţi-va!" " Suntem încercuiţi!" "Suntem pierduţi!" etc.
Activitatea de propagandă psihologică executată de inamic, în special cea pe cale orală
(zvonul), contribuie cu succes la apariţia panicii în cadrul grupului.
Condiţia prealabilă a stăpânirii stărilor de frică în război este cunoaşterea surselor care o
provoacă.
În lupta împotriva fricii de mare interes pot şi efectele pe care fiecare categorie de armament le
provoacă militarilor.
 Cercetările psihologilor americani, efectuate în războaiele din Coreea, Vietnam, Malvine şi
din Golf au arătat că intensitatea fricii este influenţată de caracteristicile armamentului - precizie,
cadenţa de tragere, zgomotul care se produce pe timpul tragerii etc,
Încrederea în comandanţi, în camarazi, certitudinea în justeţea războiului şi în victorie,
încrederea în armamentul propriu, o buna pregătire, o bună pregătire fizică si psihică influenţează în
mod nemijlocit capacitatea militarului de a stăpâni frica. De asemenea, cunoaşterea, înţelegerea şi
acceptarea fricii şi nu fuga de aceasta poate conduce la reacţii normale.
Ajutorul comandanţilor şi al camarazilor mai în vârstă şi prezentarea experienţei lor de luptă
influenţează puternic dominarea fricii de câtre fiecare luptător.
Totodată pentru " controlul" sentimentului de teama se impun: menţinerea unei gândiri şi a
unui mod de acţiune logic; dezvoltarea încrederii în forţele proprii (antrenament, cunoştinţe
teoretice despre climă si mediul înconjurător, comportamentul oamenilor şi al animalelor în diferite
zone, cunoaşterea echipamentului şi folosirea sa optima); informarea permanentă pentru a elimina,
cat mai multe necunoscute (în fapt, generatoare de frică); desfăşurarea unei activităţi permanente
(prevenirea foamei, setei, construirea unui adăpost, separarea echipamentului, studierea în
permanenţă a zonei; observarea permanenta a celorlalţi luptători.
Militarul vrea şi trebuie sa ştie pentru ce îşi pune viaţa în joc şi care este situaţia. Pentru
aceasta trebuie lămurit pe înţelesul său, fără a înfrumuseţa lucrurile sau a moraliza.
Informarea trebuie să se facă regulat, la anumite intervale de timp, pentru ca Iuptătorul sa nu
stea tot timpul în aşteptarea unor noi rapoarte privind situaţia de luptă sau să ia orice informaţie
drept prevestirea unei noi nenorociri.
Trebuie comunicate numai faptele. Daca nu există evenimente noi, chiar şi acest lucru
trebuie comunicat la intervale regulate de timp. Orice informaţie echivocă subminează încrederea şi
stimulează teama.
Concluzionând, teama este o categorie biologică care-i afectează pe toţi în război şi cu atât
mai mult în situaţia de izolare, modificând atât starea fizică cât şi cea psihică. Aceasta evoluează în
mai multe etape, fiind mai puternica la intrarea în luptă, scăzând treptat. Frica poate fi combătută în
primul rând prin cunoaşterea surselor care o provoacă, prin înţelegerea şi acceptarea ei opunând în
permanenţă o gândire şi un mod de acţiune logic bazai pe dezvoltarea încrederii în forţele proprii pe
informaţii reale, pe desfăşurarea unei activităţi permanente.

4. Alţi factori de stres.

Durerea - este calea prin care corpul dumneavoastră vă face cunoscut, ca aveţi o rana sau o
suferinţa interioara. Puteţi sa nu luaţi în seama durerea dacă mintea dumneavoastră este concentrată
asupra altor probleme, dar daca vă gândiţi la aceasta, voinţa poate să scadă, iar durerea sa devina o
obsesie.
Totuşi, puteţi suporta durerea dacă: înţelegeţi cauza şi natura ei, o trataţi ca pe ceva ce
trebuie suportat, vă concentraţi asupra lucrurilor pe care le aveţi de făcut (gândiţi, vă faceţi planuri,
aveţi o preocupare), încercaţi un sentiment de mândrie reuşind să o dominaţi.
Frigul - când vă este frig, randamentul şi capacitatea dumneavoastră de a raţiona se
diminuează. Aţi face orice ca sa vă încălziţi. Circulaţia sângelui este încetinită, având drept
consecinţă o stare de somnolenţă. Aceste efecte ale frigului sunt periculoase.
Trebuie să căutaţi imediat un adăpost şi să aprindeţi focul pentru a va încălzi, înainte ca
frigul să va diminueze voinţa de a trăi.
Căldura - în cazul expunerii la căldură, când nu sunteţi obişnuiţi cu ea, organismul va
manifesta o stare de slăbiciune generală. Puteţi, totuşi, sa va obişnuiţi cu temperaturile ridicate. Vă
sunt necesare 2 până la 6 zile pentru sa circulaţia, respiraţia, activitatea inimii şi a glandelor
sudoripare să se adapteze climatului fierbinte. Când sunteţi expus direct luminii solare în zilele e
toride, păstraţi-vă capul acoperit. Dacă situaţia permite, nu vă extenuaţi în orele de cele mai fierbinţi
ale zilei.
Setea - doua din problemele cele mai serioase ale traiului în condiţii de izolare sunt setea şi
deshidratarea. Setea, chiar daca nu este la limită, vă poate provoca tulburări ale sistemului nervos
central.
 Beţi multa apă, atunci când aveţi la dispoziţie o rezervă îndestulătoare mai ales după ce aţi
mâncat. Dacă rezerva de apa este scăzută, reduceţi consumul de hrană. Corpul dumneavoastră
trebuie să folosească o cantitate suplimentara de apa pentru a ajuta la asimilarea hranei; aceasta
duce la o deshidratare rapida a corpului. Va puteţi reveni din orice stadiu de deshidratare dacă beţi
apa suficientă.
Foamea - foamea nepotolită va afecta atitudinea, moralul şi voinţa de a trăi. Foamea, care
prelungită tinde spre subnutriţie, se manifestă prin scăderea în greutate, slăbiciune, ameţeală,
pierderea cunoştinţei când va ridicaţi brusc, încetinirea ritmului cardiac, sensibilitatea în creştere la
frig, sete sporită etc.
În mai multe zone puteţi găsi " materiale"comestibile pe care probabil nu le priviţi ca o posibilă
hrana. Pentru a trăi trebuie să treceţi peste faptul că un anumit fel de hrana nu vă este pe plac, să
renunţaţi la prejudecăţi şi să mâncaţi orice " articol" comestibil care vă este la îndemână.
Rezultat al evoluţiei acţiunilor de luptă, factorii de stres care intervin pe timpul izolării
modifică esenţial starea fizica şi psihică a luptătorului.
Cu toate acestea, prin cunoaşterea principalelor aspecte ale traiului în condiţii de izolare a
efectelor provocate de câtre factorii stresanţi, planificând exerciţii tactice complexe dar cât mai
aproape de fizionomia luptei moderne, militarii trebuie să se călească fizic si psihic trăind în final
sentimentul generat de convingerea că poate fi depăşită o astfel de situaţie.

CAPITOLUL 3

PROCEDEE DE ORIENTARE SI DEPLASARE ÎN DlFERITE TERENURI

procedee de determinare a direcţiilor punctelor cardinale

A te orienta în teren, înseamnă să determini punctele cardinale şi punctul de staţie, în raport

cu detaliile înconjurătoare de planimetrie şi relief. După determinarea în teren a direcţiei nord poţi
stabili uşor şi celelalte puncte cardinale, precum şi direcţiile intermediare.

Cu ajutorul aştrilor
a) După poziţia soarelui
Ziua, soarele constituie principalul element natural de care dispui pentru aflărea punctelor
cardinale. Soarele răsare de la est la vest.
Ridicându-se pe cer cu circa 15* la fiecare ora, Soarele descrie în cursul zilei un are care,
din cauza curburi terestre, variază de la anotimp la anotimp: mai înalt vara şi mai jos iama, faţă de
orizont. Cunoscând ora este posibil să determini în relaţie cu poziţia Soarelui, punctele cardinale şi,
dimpotrivă, cunoscând punctul cardinal poţi exploata poziţia soarelui pentru a află ora.
Pe latitudinile mijlocii se poate considera cu aproximaţie ca soarele se află în poziţiile
următoare:

Lunile
Februarie, martie, b. După
soare Poziţia soarelui Noiembrie. şi ceas.
aprilie, august,
decembrie, Ţine ceasul
septembrie, Mai,iunie,iulie
în faţa ianuarie ta, în plan
octombrie
orizontal,
La est Laora6 La ora 8 Nu se vede rotindu-ul
astfel încât acul
orar sa La sud La ora 12 La ora 12 La ora 12 fie îndreptat
spre La vest La ora 18 La ora 18 Nu se vede . acel punct
de pe linia
orizontului în dreptul căruia se află Soarele. Bisectoarea unghiului format de acul orar şi linia ce
trece prin cifra 12 de pe cadran, considerând sensul de la centrul ceasului spre exterior, va arăta
direcţia sud. (fig.3-1 A şi 3-1 B)
 figura 3-1 A

Figura 3-1 B

c). Metoda umbrei băţului (bastonului)

Într-o zi cu soare este posibilă utilizarea acestui procedeu pentru a individualiza poziţia
punctelor cardinale înfigând în pământ un baston (bâţ) înalt de cca., 1 m şi însemnând cu o ramură
sau pietricică punctul exact atins de extremitatea umbrei acestuia proiectată pe teren (A). După cca.
15 minute va fi suficient să marchezi (însemni) în acelaşi mod vârful noii umbre (A' ) şi să-l uneşti
cu cel dinainte cu o dreaptă care va indica aliniamentul vest-est (ultimul punct indică direcţia est).
Acest procedeu îţi permite ca, unind cele două puncte şi trasând o semidreaptă care îşi are originea
la baza bastonului (O) şi care trece prin centrul segmentul care uneşte punctele (O' ), să afli poziţia
nord, indicată chiar de semidreaptă. (fig.3-2)

Figura 3-2
 0 particularitate a acestei metode constă în determinarea amiezii locale prin metoda umbrei
băţului care va indica, de asemenea, punctele cardinale. Cea mai scurtă umbra reprezintă direcţia
meridianului local orientat de la sud la nord. La latitudinea ţării noastre soarele va indica
întotdeauna sudul la amiază, iar umbra va indica nordul. (fig. 3-3)

Fig. 3-3

d. După Steaua Polară

Pe timpul nopţii poţi află poziţia punctelor cardinale orientându-te cu faţa spre Steaua
Polară, care în toate situaţiile va indica direcţia nord.
Importantă este găsirea pe bolta cerească a Stelei Polare, care face parte din cunoscuta
constelaţie "Carul Mic" (Ursa Mică)." Pentru găsirea Stelei Polare, procedezi astfel: găseşti
constelaţia Carul Mare (Ursa Mare); această constelaţie se prezintă sub - forma unui grup de stele
suficient de vizibil (format 7 stele distincte, strălucitoare, dispuse larg); prelungeşti linia care trece
prin ultimele două stele (roţi) ale Carului Mare (după cum se poate vedea în fig.3-4); la o depărtare
de aproximativ 5 ori distanţa dintre roţi se află Steaua Polară.

Figura3-4

e.) După mişcarea aparentă a stelelor pe bolta cerească.

Din cauza rotirii pământului, stelele par să efectueze pe cer un are de la est la vest şi tocmai
datorită acestei aparente " mişcări" este posibil să le utilizezi pentru a te orienta.
0 metodă uşoară care-şi permite exploatarea acestei caracteristici este următoarea:
plantează în teren două bastoane ale căror vârfuri le foloseşti ca linie de miră şi vizează o
stea oarecare. Dacă steaua se va deplasa urcând faţă de orizont înseamnă că priveşti spre est, dacă
pare că alunecă în jos (coboară) priveşti spre vest, dacă apare în mişcare orizontală spre dreapta va
fi sudul, dacă, în fine, pare că se deplasează spre stânga tot orizontal, vei privi spre nord.

f.) După constelaţia Cassiopea (fig.3-5).

Dacă ultimele două stele (roti) ale Carului Mare nu se văd (sunt acoperite de nori) Steaua
Polară poate fi găsită după constelaţia Cassiopea care cuprinde 5 stele strălucitoare în formă de W
şi care pe bolta cerească ocupă o poziţie simetrică ca Ursa Mare (Carul Mare) fiind vizibilă din ţara

noastră tot timpul anului.

Figura 3-5

g.) După constelaţia Orion (fig.3-6 A'.B)

Este formată din 7 stele strălucitoare (vizibile mai ales iarna), patru conturează un mare
patrulater (dreptunghi), iar celelalte trei înşiruite (aliniate) obligatoriu în mijlocul acestui patrulater
formează centura lui Orion (cunoscută şi sub numele de : Cei trei Magi, Cei trei Regi sau Grebla).
Prin situarea sa aproape de ecuatorul ceresc, constelaţia Orion este observabilă din aproape orice
punct de pe glob (cu excepţia polilor).
Steaua prin care trece linia nord-sud în figură se află chiar pe ecuatorul ceresc. Indiferent
unde te-ai află, această stea răsare exact de la Est şi apune la Vest.
 Figura 3-6 B

h.) După Lună.

Atunci când condiţiile meteorologice nu îţi permit distingerea Stelei Polare, dar în schimb se
vede Luna, pentru a determina direcţia punctelor cardinale poţi considera că aceasta se găseşte
aproximativ în următoarele poziţii:
Fazele Lunii La ora 18 La ora 24 La ora 6
- PRIMUL PĂTRAR (se vede numai
La sud la vest :
jumătate din dreapta a Lunii; Luna creşte
şi răsare la 6 ore după Soare)
- LUNA PLINĂ (se vede tot discul Lunii La est La sud La vest
şi rasare la 12 ore după Soare)
- ULTIMUL PĂTRAR (se vede numai
La est la sud
jumătatea din stânga a Lunii; Luna
descreşte şi răsare la 18 ore după Soare)

i.) După Lună şi ceas (fig. 3-7)

Împarte din vedere raza discului Lunii în şase parţi egale (diametrul în două parţi) apreciind
cât din aceste părţi se cuprind în secţiunea transversală a parţii vizibile a Lunii.
Dacă Luna creşte (se vede jumătatea din dreapta a discului) numărul apreciat îl scazi din ora
când faci observarea; dacă Luna descreşte (se vede jumătatea din stânga a discului) numărul
apreciat îl adaugi la ora când faci observarea. Suma sau diferenţa astfel obţinută va indica ora la
care Soarele se va găsi în acel loc unde în momentul observării se află Luna. Determinând în acest
fel ora pentru poziţia Soarelui şi considerând Luna drept Soare obţii direcţia spre sud, aşa cum ai
determinat-o în cazul orientării după Soare şi ceas. Va trebui însă să îndrepţi spre Lună nu acul orar
ci cifra de pe cadran a orei astfel obţinută.
Să reţii faptul că atunci când faci observaţiile pe lună plină discul se vede în întregime,
având deci 12 diviziuni, ceea ce corespunde celor 12 ore; prin adunarea sau scăderea lor după
regulile stabilite nu se modifică cu nimic ora indicată de ceas. În această situaţie vei îndrepta spre
Lună chiar acul orar. (fig.3-7)

Figura 3-7

2. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei.

Instrumentul cel mai simplu pe care-l ai la îndemână pentru orientare este busola. O poţi
folosi pentru determinarea punctelor cardinale, a azimutelor, direcţiilor câtre diferite repere şi
menţinerea acestora pe timpul deplasării.
Busola - în forma sa cea mai simplă - este construită dintr-un ac magnetic mobil în jurul
unui ax vertical, aşezat în centrul unui disc gradat, denumit cadran, pe care sunt indicate şi punctele
cardinale. Gradaţiile sunt exprimate în grade sau miimi. Gradaţia zero pe cadran mai este notată şi
cu litera N (nord). Valoarea unei gradaţii pe cadran depinde de tipul si precizia busolei. Acul
magnetic poate fi blocat cu ajutorul unui opritor având posibilitatea de a-l lăsa să oscileze când se
întrebuinţează.
 Când lucrezi cu busola, pentru a te asigura de funcţionarea ei corectă, trebuie să respecţi
următoarele reguli:
- pentru ca părţile fosforescente să lumineze mai bine pe întuneric, busola o ţii deschisă timp
de 15-20 minute la soare sau lumină electrică;
- în timpul deplasării sau nefolosirii, acul magnetic să fie blocat, ferindu-l astfel de uzură;
- punctul de staţie trebuie să-l alegi în aşa fel încât să se situeze cât mai departe de obiectele
de fier sau de oţel, care ar putea influenţa acul magnetic;
- sa eviţi lucrul cu busola pe timp de furtună cu descărcări electrice sau în apropierea liniilor
electrice de înaltă tensiune.
Pentru a stabili daca busola este bună de întrebuinţat trebuie să-i verifici sensibilitatea
acului magnetic. Pentru aceasta vei aşeza busola în poziţie orizontală şi vei lăsa acul liber. După ce
acul magnetic s-a oprit vei apropia de câteva ori un obiect de fier sau de oţel, deplasând astfel acul
magnetic din poziţia de echilibru. După fiecare asemenea mişcare acul magnetic trebuie să revină
repede cu ambele capete în dreptul aceloraşi gradaţii de pe cadran. Aceasta înseamnă că acul este
suficient de sensibil.

3. Determinarea punctelor cardinale după diferite indicii din natură.

a. Cu ajutorul copacilor izolaţi

Frunzele şi ramurile copacilor izolaţi, de obicei, sunt mai lungi şi mai dese în partea de sud
decât în cea de nord ca urmare a luminii şi căldurii sporite primite de la Soare. De asemenea, în
partea de nord, copacii au coaja neregulată şi crăpată, uneori acoperită cu muşchi. (fig.3-8).

Figura 3-8

b.) Cu ajutorul trunchiurilor de copaci tăiaţi.

Priveşte cu atenţie trunchiurile copacilor tăiaţi (buturugile) vei observa că inelele de creştere
anuale sunt mai largi spre sud şi mâi înguste spre nord. De asemenea, în partea de nord iarba este
mai deasă şi mai verde. (fig.3-9)
 Figura 3-9 .

c.) Cu ajutorul muşchilor de pe copaci sau pietre.

Ca urmare a menţineri în umbră şi a umezelii, pe partea de nord a pietrelor şi copacilor cresc
adesea muşchi. Acest indiciu este folositor mai cu seamă în păduri.(fig. 3-10)

Figura3-10

d. Cu ajutorul muşuroaielor de furnici.

Muşuroaiele de furnici, aproape întotdeauna sunt aşezate în partea de sud a copacilor,
buturugilor, boscheţilor. Partea dinspre sud a muşuroaielor este înclinată (fig. 3-11)

Figura 3-10.

e.) Cu ajutorul muşuroaielor de cârtiţe. ..

Muşuroaiele de cârtiţă au găurile de intrare şi ieşire din pământ orientale spre nord. Pe timp
de iarnă, zăpada se menţine un timp mai îndelungat în partea de nord a muşuroaielor şi a copacilor
şi se topeşte mai repede în partea de sud a acestora.

f.) Cu ajutorul altarelor bisericeşti ortodoxe.

Altarele bisericilor ortodoxe sunt întotdeauna construite spre est (fig.3-12).
 Figura 3-12

g.) Cu ajutorul crucilor de pe morminte.

Crucile de pe morminte sunt aşezate de regulă la capătul de vest al mormintelor (fig. 3- 13)

Figura 3-13
h.) Cu ajutorul unei lame de ras.
Lamele de ras sunt fabricate din oţel superior având unul din capete mai puternic
magnetizat. Aceasta o poţi face frecând unul din capetele lamei de o bucată de postav sau piele
(port-baionetă, centură etc.). Lama aşezată orizontal pe suprafaţa unei ape liniştite se roteşte până ce
capătul mai puternic magnetizat se aşează într-o anumită direcţie (nordul magnetic). Pentru a avea
certitudinea că într-adevăr indicaţia este corectă, operaţiunea de aşezare sau rotire a lamei pe apă o
vei repeta de mai multe ori (fig.3-14).

Figura 3-14

i.) Cu ajutorul altor indicii din natură.

În partea de nord a poienilor din pădure, iarba este mai deasă decât în partea de sud.
Zăpada se menţine timp îndelungat în partea de nord a clădirilor.
În regiunile deluroase, viile se cultivă mai ales pe pantele orientate spre sud. (fig. 3-15).
 Figura 3-15

Plantele, dacă nu suferă influenţa unor fenomene locale (vânt, umbra etc.) sunt mai
viguroase pe partea meridinnală expusă la soare şi chiar florile tind să se întoareă în această parte.

4. Orientarea cu ajutorul hărţii.

Generalităţi.
A orienta harta înseamnă să-i stabileşti o astfel de poziţie, încât să existe o corespondenţă
perfectă între locul de dispunere a detaliilor şi obiectelor din teren şi dispunerea pe harta a semnelor
convenţionale prin care acestea sunt reprezentate. În acest fel vei asigura ca semnele convenţionale
liniare din conţinutul hărţii (drumuri, căi ferate, râuri etc.) să fie paralele şi în acelaşi sens cu
poziţiile detaliilor din teren pe care le reprezintă.
a. Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren.
Pentru aceasta este necesar să cunoşti cel puţin o direcţie din teren faţă de care să stabileşti
poziţia harţii. De exemplu, dacă te afli pe calea ferată (fig.3-16 A;B), roteşti harta până când direcţia
semnului convenţional corespunde cu direcţia căii ferate din teren. Pentru a verifica corectitudinea
orientării este suficient să te convingi dacă diferitele detalii din dreapta şi din stânga căii ferate în
teren sunt de aceeaşi parte plasate şi pe hartă, faţă de semnul convenţional de cale ferată. În caz
contrar, întoaree harta cu 180* şi vei obţine astfel poziţia corect orientată.

Figura 3-16 A
 Figura 3-16 B

Adeseori este necesar să faci orientarea hărţii în cazurile când te afli într-un detaliu distinct
din teren (fig.3-17 A;B) ca pom izolat, fântâna, punct de frântură pe liziera pădurii, movilă, vârf de
deal etc. În astfel de cazuri mai întâi vei identifica pe hartă poziţia (reprezentarea prin semn
convenţional) detaliului în care te găseşti în teren. Apoi alegi în teren 3 detalii distincte (repere) ale
căror poziţii le identifici şi pe hartă. Aşezi o riglă (în tipsa acesteia chiar şi un creion) pe harta în aşa
fel încât marginea ei să treacă atât prin semnul convenţional al detaliului în care te afli, cât şi prin
cel al unuia dintre reperele pe care le-ai ales în teren. Roteşte harta, privind de-a lungul riglei până
ce reperul corespunzător din teren se află pe prelungirea acesteia. Pentru asigurarea unei orientări
corecte procedezi în mod asemănător şi cu celelalte repere pe care le-ai ales. În ambele situaţii
descrise mai sus îţi recomand ca harta să o aşezi la o înălţime convenabilă vizării şi să o ţii într-o
poziţie cât mai orizontală.

Figura 3-17A Figura 3-17B .

b.) Orientarea hărţii cu busola.

Cadrul interior de est şi de vest al hărţii constituie chiar meridianul geografic (adevărat); ele
pot fi considerate în mod practic pentru hărţile la scări mari (1:50000; 1:25000) ca fiind paralele.
Drept urmare, harta este orientată dacă o aşezi într-o asemenea poziţie în care una din
laturile cadrului interior de est şi de vest să corespundă cu direcţia meridianului geografic din teren.
Aceasta o poţi realiza cu busola, aşezând-o cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest,
rotind roata, împreuna cu busola, până când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la gradaţia
ce reprezintă valoarea declinaţiei magnetice.
Când nu ai posibilitatea să desfaci harta pentru a aşeza busola pe cadrul ei, aceasta poate fi
aşezată pe liniile verticale ale caroiajului rectangular.
 Întrucât direcţia liniilor verticale ale caroiajului rectangular nu corespunde cu direcţia
meridianului geografic trebuie să aplici corecţia de direcţie. În acest caz orientarea hărţii se face
aducând acul busolei la o gradaţie corespunzătoare valorii şi semnului acestei corecţii, care este
înscrisă sub cadrul de sud al hărţii. Dacă valoarea acestei corecţii este mai mica decât valoarea unei
gradaţii a busolei, corecţia de direcţie nu se mai aplică considerându-se că direcţia liniilor verticale
ale caroiajului rectangular coincide cu direcţia meridianului magnetic.

5.) Determinarea locului de staţie şi a împrejurimilor.

Prin determinarea locului de staţie se înţelege stabilirea exactă a locului în care te afli la un
moment dat. Aceasta o poţi face cu suficientă precizie folosind detaliile apropiate ale terenului care
sunt reprezentate şi pe hartă. Dacă te găseşti lângă un detaliu cum ar fi o piatră kilometrică, o
intersecţie de drumuri, un pod pe şosea sau cale ferată, o movilă, un canton izolat, o fântână etc. Se
înţelege că poziţia pe hartă a semnului convenţional ce reprezintă detaliul respectiv constituie chiar
punctul de staţie. Dacă însă punctul de staţie nu corespunde cu un detaliu din teren reprezentat pe
hartă, atunci vei putea astfel determina locul de staţie din vedere, după detaliile apropiate, prin
radiere, prin intersecţie, cu ajutorul hârtiei de talc.

a. Determinarea locului de staţie din vedere,după detaliile apropiate.

Vei orienta harta şi vei alege în teren, în apropierea locului de staţie, 2-3 detalii reprezentate
şi pe hartă. Vei aprecia, pe rând, din vedere, direcţiile şi distanţele de la aceste detalii până la
punctul de staţie şi vei însemna cu aproximaţie pe hartă poziţia astfel obţinută.
Precizia procedeului creşte cu cât numărul detaliilor din teren pe care le vei folosi va şi mai
mare, iar distanţele atât cele de pe teren cât şi cele de pe hartă le vei aprecia cât mai real.
b. Determinarea locului de staţie prin procedeul radierii.
Când staţionezi în apropierea unui detaliu de planimetrie din teren, reprezentat şi pe hartă,
atunci locul de staţie îl poţi determina prin radiere.
Pentru aceasta vei orienta harta după unul din procedeele cunoscute şi vei aşeza o riglă pe
semnul convenţional ce reprezintă detaliul de planimetrie din teren, astfel ca pe direcţia riglei sa se
vadă în teren detaliul respectiv, vei trasa în lungul riglei o linie pe hartă şi vei măsura în teren, cu
pasul, distanţa de la locul de staţie până la detaliul de planimetrie din teren. Această distanţă o vei
reduce la scara hărţii şi o vei transpune pe linia trasată pe hartă, având ca origine semnul
convenţional al detaliului din teren.
Capâtul segmentului respectiv va constitui chiar locul de staţie (fig.3-18).

Figura 3-18

c. Determinarea locului de staţie prin procedeul intersecţiei.

Pentru a aplica acest procedeu este necesar să stabileşti în teren două detalii distincte de
planimeirie a căror reprezentare să existe şi pe hartă. Pentru determinarea locului de staţie vei
executa spre ambele detalii stabilite operaţiile indicate la procedeul radierii (exceptând măsurarea
distanţelor în teren care în acest caz nu se face). Vei obţine două drepte al căror punct de intersecţie
este chiar locul de staţie (fig.3-19).
 În situaţiile în care locul de staţie se găseşte pe un detaliu linear (şosea, cale ferată etc.) nu
mai este necesar să foloseşti două puncte din teren, fiind suficient unul singur, aceasta pentru faptul
că cea de de-a doua direcţie este dată chiar de detaliul respectiv. Acest procedeu se mai numeşte şi
întretăierea. Să reţii faptul că în cazul folosirii intersecţiilor, direcţiile din teren trebuie să le alegi în
aşa fel încât unghiurile formate de acestea să nu fie mai mici de 30' şi mai mari de 150'.

Figura 3 -19

d. Determinarea locului de staţie cu ajutorul hârtiei de calc.

Acest procedeu îl vei întrebuinţa în aceleaşi cazuri ca şi în intersecţia, dar impune
obligatoriu alegerea în teren a unui număr minim de 3 - detalii de planimetrie care să fie
reprezentate şi pe hartă.
Hârtia de calc bine întinsă o aşezi pe un carton (planşe etc.) şi fiind bine fixată, aproximativ
pe mijlocul ei vei însemna cu creionul un punct. Din acest punct, fără a mişca poziţia hârtiei de calc,
cu ajutorul unei rigle, trasează cu creionul câte o dreaptă spre fiecare din cele trei detalii de
planimetrie din teren.
În acest fel vei obţine trei drepte concurente, având ca punct de concurenţă pe cel mareat de
la început (fig.3-20).

Figura 3-20

Scoţi hârtia de calc de pe suport şi o aplici pe hartă, mişcând-o în aşa fel încât direcţiile
trasate pe calc să se suprapună peste semnul convenţional al detaliului corespunzător pe harta. Când
obţii această poziţie înţeapă pe hartă punctul mareat pe calc, care constituie chiar punctul de staţie.
(fig. 3-21).
 Figura3-21.

6. Deplasarea în diferite terenuri. Procedee de mascare a urmelor şi siguranţă

deplasării.

Reguli generale de deplasare.

Modul de deplasare în teren depinde de unele condiţii naturale ale terenului în care ţi s-a
fixat itinerariul de deplasare. De regulă, deplasarea o execuţi pe jos. Mersul pe jos îţi permite
abordarea oricărui traseu, permiţându-ţi gradarea efortului fizic, observarea şi cercetarea nemijlocită
a terenului şi obiectivelor care îţi intră în scopul deplasării.
Indiferent de starea vremii sau de dificultatea traseului, deplasarea trebuie astfel calculată şi
asigurată, încât sa ajungi cu întreaga capacitate de luptă pe aliniamentul sau în raionul stabilit la
timpul ordonat.
Condiţiile câmpului de luptă impun ca deplasarea să o efectuezi şi pe timp de noapte,
vizibilitate redusă sau în condiţii meteorologice deosebit de grele. Acest fapt sporeşte dificultatea
pregătirii şi executării marşului, obligându-te la un efort fizic şi psihic suplimentar, solicitându-ţi
din plin inteligentă, creativitate şi experienţa dobândite anterior.
Succesul oricărei deplasări este condiţionat în principal de următorii factori:
- pregătirea ta teoretică şi practică temeinică;
- asigurarea cu echipament corespunzător sezonului;
- asigurarea cu hrană;
- asigurarea unei baze tehnico-materiale adecvate;
- stabilirea realistă a sareinilor de transport astfel încât greutăţile pe care le transporţi să nu
depăşească 25-30 de kg.;
- luarea tuturor măsurilor pentru prevenirea degerăturilor (produse de încălţăminte sau
materiale purtate de oameni);
- precizarea măsurilor privind acordarea primului ajutor în caz de accidente sau rănire;
- stabilirea dispozitivului de deplasare în funcţie de nivelul de pregătire şi antrenament al
militarilor .
Pregătirea nemijlocită a comandanţilor şi personalului pentru marş începe prin studierea
itinerariului, folosind în acest scop hărţile, planurile, ghidurile, monografiile, fotografiile şi
fotogramele, prin observarea şi examinarea de la distanţă, precum şi prin informaţii de la localnici
sau persoane care cunosc bine zona respectivă.
De o deosebită importanţă este pentru tine şi toţi militarii, elaborarea planului de acţiune.
Punctele principale ale planului de acţiune vor cuprinde: scopul deplasării (situaţia tactică), data
plecării durata acţiunii, principalele obiective ce urmează să le cercetezi (distrugi), traseul,
fracţionarea subunităţii pentru acţiune, sareinile ce revin fiecărui luptător, modul de asigurare a
acţiunilor de luptă, modul de organizare a activităţilor în condiţii de izolare, echipamentul şi
materialele necesare şi modul de transport al acestora etc.
Subunitatea care execută deplasarea va fi organizată pe subgrupe de câte 2-6 militari, având
fiecare câte un comandant. Acesta va avea asupra lui schiţa itinerarului şi instrumentele pentru
deplasare, cercetare şi luptă.
 În funcţie de anotimpul în care se execută deplasarea, particularităţile fizico-geografice ale
terenului în care vei executa aceasta şi mijlocul de transport vei stabili şi echipamentul necesar care
să-ţi asigure păstrarea sănătăţii şi posibilitatea ca să acţionezi nestingherit pe frig sau căldură.
Este necesar ca echipamentul să fie uşor, comod, rezistent şi simplu de manevrat (îmbrăcat
şi dezbrăcai).
Pe timpul iernii, mai ales în zona muntoasă, în afara echipamentului din normă iţi recomand
să porţi 2 pulovere de lână nu prea groase, organismul fiind astfel mai bine apărat de frig, datorită
existenţei stratului de aer izolator care se găseşte între veşminte. Primăvara şi toamna nu trebuie să-
ţi tipsească mantaua de ploaie (foaia de cort, folie de material sintetic etc.) pentru protejare la
intemperii. În plus vei avea: armamentul, ochelarii de soare, bidonul cu apă, lanternă, ceas, cuţit
(pumnal), ac şi aţă, tacâmul personal, cremă (ulei) contra arsurilor, sac de dormit, busolă, binoclu,
hărţi, creion, lenjerie de schimb, trusă sanitară individuală, hrană rece, sârmă, sfoară, cutie, topor.
Chibrituri, cordelină, spirtiera cu spirt solid etc.

Echipamentul colectiv pentru adăpost temporar.

Cort complet pentru 3-4 persoane, pernuţe, pături (dacă nu se folosesc saci de dormit) ceaun
de aluminiu (cratiţa smălţuită) pentru preparat mâncare, cazma, lopată, ranga, (topor, sfoară, sârma,
cuie, 30-50m cordelina, saltele pneumatice, busole, alimente, hărţi, trusa medicală colectivă etc.
Alimentele recomandabile să le consumi pe timpul deplasării sunt în mod deosebit: carne de
pasăre, friptură rece, brânzeturi, ouă fierte tari, conserve de carne sau legume, cafea, ciocolata,
zahăr, lămâi, biscuiţi sau pesmet. Să nu consumi alimente alterabile ca: salam, peşte, conserve de
peşte, icre şi brânzeturi fermentate etc.
Pe timpul deplasării vei putea consuma zahăr şi ceai în cantităţi mai mari. Să nu consumi
apă prea multă şi mai ales atunci când datorită căldurii transpiri mult.
Când deplasarea o execuţi pe jos, în coloană, nu-ţi este permisă ieşirea din coloană sau
rămânerea în urmă. După pareurgerea unui tronson mai mare sau mai greu al traseului vei face un
popas de 15 minute. Vei scoate raniţa din spate şi te vei aşeza jos după ce ţi-ai luat toate măsurile de
siguranţă, şi te vei culca în cazul în care eşti transpirat, dar te vei acoperi cu mantaua sau cu o
pelerină de ploaie pentru a evita răceala şi vei lua o bucăţică de zahar şi câteva felii de citrice sau
mere.

Deplasarea în condiţiile speciale de relief (teren) şi anotimp.

Este cunoscut faptul că deplasările în mod deosebit primăvara în lunile martie-iunie sunt
îngreunate de faptul că apele curgătoare din ţară îşi măresc debitul, crescând viteza lor de curgere.
Se impune, deci, din partea ta o atenţie deosebită la trecerea lor. În acest scop se va căuta un vad,
netrecând la întâmplare. Vei cerceta cu atenţie pe albia râului dacă are vâltori, gropi, repezişuri etc.
Pe baza cunoaşterii acestor elemente vei stabili drumul de trecere şi locul de ieşire pe celalalt mal,
urmărind ca acesta să nu fie abrupt sau mocirlos evitând ochiurile de apă şi vârtejurile.
La trecerea râurilor repezi ai grijă ca apa să nu-ţi treacă de genunchi, evitând traversarea
vadurilor cu pietre. La trecerea cursurilor line, apa nu trebuie să fie mai adâncă de 1-1,20 m, cele
mai bune locuri de traversare a acestora fiind acolo unde râul formează braţe, ostroave etc. La
trecere, vei cerceta mai întâi adâncimea cu o prăjină şi apoi vei muta piciorul de la locul anterior la
cel nou.
Trecerea râului o vei face în direcţia curentului cu bocancii încălţaţi, dar fără ciorapi. Când
traversarea o faci cu grupul, militarii se aşează în şir, se prind de mână şi înaintează cu faţa spre
malul opus, în fruntea grupului aflându-se comandantul subunităţii sau alt luptător care în prealabil
a cercetat albia râului şi a stabilit direcţia de trecere. Pentru stabilirea acestei direcţii persoana
respectivă va fi echipată cu un costum corespunzător, va fi legată în jurul pieptului cu o frânghie
care va fi ţinută întinsă la celălalt capăt de alţi 3-4 luptători aflăţi pe mal. Evită trecerea prin
mlaştini sau lacuri cu plante acvatice. În râuri şi lacuri te vei scălda numai în zonele amenajate în
acest scop. Vei evita intrarea bruscă în apa rece, îndeosebi înfierbântat, nerespectarea acestei
recomandări putând duce la urmări grave asupra stării tale de sănătate.
 0 mare atenţie trebuie să acorzi cercetării malurilor râurilor, evitând locurile unde se produc
surpări de teren şi frecvente. Dacă pentru cercetarea râului este nevoie de o deplasare cu o
ambareaţiune (barea, pluta etc.) vei stabili în prealabil partea navigabilă a râului, vei întări bine
semnele de mareaj care indică locul şi direcţia curentului navigabil, adâncimea râului, precum şi
semnele care indică permisiunea sau interzicerea trecerii ambareaţiunii. Vei ţine seama de viteza
medie de deplasare cu vâslele, în josul unui râu, pe direcţia curentului, aceasta fiind de 7-8 km/h.
Înainte de trecerea unui pod, vei stabili dacă podul poate suporta greutatea, dacă există
parapet, dacă nu prezintă goluri prin care ai putea cădea în apă, dacă scândurile sunt putrezite etc.
Prin regiunile de munte, îndeosebi în perioada de iarnă-primăvară, pot surveni o serie de
incidente (calamităţi) ca de exemplu: avalanşe de zăpadă sau de piatră, inundaţii etc. Avalanşele
survin mai ales în cazul schimbării vremii de la rece la cald când apa infiltrată în spărturile rocilor
îngheaţă şi, ulterior, se dezgheaţă. În această situaţie îţi recomand să eviţi piscurile, văile mai
abrupte, coama munţilor, care sunt cele mai periculoase din acest punct de vedere.
Lavinele (avalanşele) de piatră se prăvălesc mai ales în ulucurile şi jgheaburile gheţarilor.
Locurile prin care s-au prăbuşit le poţi observa datorită dungilor adânci şi negre pe care le-au lăsat
şi a fărâmiturilor de piatră în rostogolire la poala muntelui, ivindu-se astfel pe zăpadă sau iarbă,
mase proaspete de grohotiş de culoare cenuşiu-deschis. Când în aceste jgheaburi este zăpadă moale
şi apoasă, primejdia este mai mică deoarece grohotişurile se opresc adâncindu-se ????????????
pietrele de toate dimensiunile se rostogolesc cu viteză mare, prin salturi căpătând putere de
distrugere foarte mare.
Lavina de piatră începe să lunece aproape întotdeauna după ce soarele a ajuns la înălţimea
vârfurilor înalte şi căldura dezgheaţă aceste locuri. Îţi recomand ca prin aceste locuri primejdinase
să treci numai în primele ore ale dimineţii. Lavinele de piatră pot fi provocate şi de furtună, ploi de
lungă durată sau de ploi torenţiale, de acţiunea apelor şi mai ales de acţiunea Vântului Mare.
Dezlănţuirea lavinelor se poate datora şi deplasării caprelor negre, turmelor de oi si chiar
mersului neregulamentar.
Ţinând seama de cele prezentate mai sus vei evita urcarea sau coborârea prin mijlocul
jgheaburilor. În cazul unei avalanşe dezlănţuite spontan vei căuta locuri adăpostite, te vei apropia cu
corpul si capul cat mai mult de stâncă, trăgându-ţi totodată raniţa peste cap. Un pericol destul de
mare îl prezintă pietrele sau blocurile de piatra nestabile care se desprind din stâncă atunci când
calci cu piciorul pe ele. Îţi recomand ca înainte de a folosi un punct de sprijin sau pentru agăţat, sa
încerci locul, iar urcarea sau coborârea pe terenuri suspecte să nu o faci frontal ci în zig-zag. Stânca
umedă poate produce accidente, mai ales cea acoperită cu un strat de gheaţă.
Când pe timpul deplasării eşti surprins de lapoviţa, mai ales primăvara, nu vei mai face
popasuri. ci vei merge mai departe (chiar dacă forţele ţi-au slăbit) consumând zahăr şi citrice. În
cazul unor ploi cu fulgere şi trăsnete nu este recomandat să te adăposteşti sub copaci. Surprins de o
ninsoare continuă şi abundentă care-ţi micşorează foarte mult vizibilitatea, vei rămâne temporar în
adăpost.

Procedee de deplasare
a. Deplasarea pe jos în teren necunoscut sau în afara de drumuri, pe timp de ceaţă, în pădure,
noaptea, implica multiple greutăţi din punctul de vedere al orientării după detaliile de planimetrie şi
nivelment din teren, în acest caz vei folosi busola şi vei calcula azimutul magnetic, al direcţiei de
deplasare şi distanţa în dubli paşi.
b. Deplasarea pe schiuri o poţi face pe distanţe de 15-25 km prin locuri favorabile. Când
deplasarea o execuţi pe timp de ceaţă sau vizibilitate redusă pentru menţinerea direcţiei de mers din
50 în 50 m pentru o nouă orientare vei folosi busola, iar itinerariul va fi străbătut prin punctele
obligate de trecere (pentru exactitatea deplasării) alegându-ţi mai multe repere între două puncte de
trecere.
Pentru materializarea direcţiei de înaintare, comandantul se leagă cu coarda de 10 m înapoia
unui luptător bine antrenat să mărşăluiască după busola. Apoi cu coarda întinsă, verifică direcţia de
deplasare, confruntând unghiul de marş indicat de busola cu unghiul real, cel ţinut de capul
coloanei. Pentru a corija eventualele abateri ale direcţiei de deplasare pe timpul marşului,
comandantul va stabili un cod de semnale transmisibile prin coarda. (fig.3-22)
 Figura 3-22
Pe timpul nopţii orientarea nu o poţi face după repere apropiate şi vizibile, ci după liniile
mari ale itinerariului desenate de topografia generala a terenului (direcţia văilor şi a crestelor).
Itinerariul îl urmăreşti întocmai pentru ca să nu te rătăceşti. Pentru ca să nu vă învârtiţi în cerc,
comandantul subunităţii se va plasa înapoia primilor 2-3 luptători din capul coloanei supraveghind
continuu deplasarea lor, astfel încât să sesizeze şi să corecteze pe loc eventualele abateri de la
direcţia de marş. Când pe timp de noapte direcţia de marş este mareată prin jaloane, luptătorii se
aliniază în prelungirea ultimelor două jaloane reperate, iar dacă acestea nu sunt dispuse în linie
dreapta luptătorii se aliniază în prelungirea ultimului jalon, păstrând legătura din vedere şi " mătură"
terenul pe un are de cerc de la dreapta la stânga. Apropierea de un obstacol important, cum ar fi
pereţi stâncoşi, versant, stâncă etc., o puteţi stabili prin ecou (atenţie când inamicul se găseşte în
zonă). Pentru aceasta, emiteţi un semnal acustic cu fluierul sau prin voce ecoul avertizează asupra
pericolului obstacolului.
c. Folosirea deltaplanului - acţiunea în condiţii de izolare recomandă pentru deplasare şi
deltaplanul, ca mijloc cu multiple posibilităţi precum: căutarea, identificarea şi recuperarea
militarilor, subunităţilor ramase izolate în dispozitivul inamicului, stabilirii legăturii dintre trupele
de la contact şi subunităţile ramase izolate, cât şi cu alte forţe, transmiterea informaţiilor despre
valoarea, compunerea şi activitatea inamicului din raionul de izolare; avertizarea trupelor proprii
asupra raioanelor de organizare a ambuscadelor de câtre inamic, dispunerea armamentului,
sistemelor de lovire de înaltă precizie şi a altor elemente importante din dispozitivul acestuia.
aprovizionarea cu muniţie, alimente, armament şi materiale, comunicarea ordinelor prin agenţi de
legătură, a indicativelor şi frecvenţelor radin.
Deltaplanul este un aparat de zbor ca aripa fixă care asigura decolarea şi aterizarea
folosindu-se şi picioarele piloţilor. În prima faza a decolării, pe timpul elanului, curentul de aer este
despicat de botul aparatului umflând voalura şi dându-i o formă de înveliş dublu-conic. Scurgerea
curentului de aer ridică şi menţine în aer aparatul.

Procedee de mascare a urmelor şi siguranţa deplasării.

Deplasarea mascată în deplina siguranţă, constituie condiţia principală pentru ajungerea ta
la locul de destinaţie. În acest scop se recomandă ca pe timpul deplasării să evitaţi locurile care
păstrează urmele cum ar n solul cu vegetaţie deasă, puţin frecventate, terenurile mlăştinoase,
culturile tinere cu tulpini fragile care se rup şi se culcă la pământ pe timpul deplasării prin ele etc.
Traseele cele mai indicate sunt cele care străbat zonele pietruite şi împădurite, porţiunile
unde nu creşte iarba şi cele cu drumuri puţin frecventate. În cazul când traversarea unei zone de
nisip cu praf sau zăpadă nu poate fi evitată vei lua măsuri de ştergerea urmelor lăsate prin măturare
cu ramuri sau alte obiecte.
Locurile de odihnă în care faci focul le vei alege de regulă cât mai departe de locurile
circulate sau populate, iar focul îl vei masca în aşa fel încât să nu poată fi descoperit după fum sau
flacără. Înainte de părăsirea locului de odihnă, vei lua toate masurile pentru ştergerea urmelor încât
să nu mai rămână nici un indiciu care să demaşte prezenţa ta în zonă.
În vederea anihilării acţiunii câinilor de urmărire , este indicat ca, imediat după părăsirea
locului de staţionare, deplasarea sa o faci pe cât posibil prin apa sau teren stâncos care sa nu reţină
mirosul specific al omului. În situaţia că dispui de unele produse petroliere, piper sau terebentină
(eventual alcool camforat) le vei folosi pe talpa încălţămintei pentru a neutraliza simţul olfactiv al
animalului.
Pentru a evita întâlnirea cu inamicul sau populaţia din zona, deplasările le vei face de obicei
noaptea sau in condiţii de vizibilitate redusa, evitând drumurile circulate, punctele obligate de
trecere şi localităţile.
În concluzie, ai în vedere ca pe timpul deplasării să nu laşi nici o urmă sau indiciu despre
prezenţa ta în zonă prin ramuri rupte, urme de focuri, resturi de mâncare, mucuri de ţigări sau capete
de chibrituri folosite, urme de staţionare, locuri improvizate pentru odihnă, obiecte personale
pierdute etc. Înceareă să treci fără zgomot pe diferite tipuri de teren, foloseşte pe cât posibil
virogile şi acoperirile, evită profilarea pe orizont (pentru apariţia la creastă foloseşte mersul aplecat
sau târâş).
În permanenţă cercetează şi observă atent pe itinerar sa nu fie inamic în peşteri, caverne,
grote, scobituri naturale în stânca sau mal, scorburi sau în coroanele copacilor cu frunze bogate.
Şi un ultim sfat: fii atent pe unde calci - inamicul va instala capcane diverse la tot pasul !!!

CAPITOLUL 4

ADĂPOSTURI

În asigurarea traiului în condiţii de izolare, adăpostul te poate proteja împotriva soarelui,

insectelor, vântului, ploii, zăpezii, temperaturilor ridicate sau scăzute, de privirea inamicului.
Refugiul se foloseşte, de regulă, în condiţiile în care a fost găsit (cu mici amenajări), iar
adăpostirea se improvizează de câtre luptător. Acestea îţi pot da un sentiment de confort, te pot ajuta
să-ţi păstrezi voinţa de a supravieţui.
La începutul situaţiei de izolare, cu greu vei fi în măsură să raţionezi şi să te organizezi. Te
mulţumeşti să te odihneşti pe pământ, sprijinindu-te de un arbore sau prin tufişuri. În scurt timp,
simţi nevoia să te odihneşti mai bine, deci sa cauţi un refugiu (peşteră, cavernă sau grotă, scorbură
naturală în stâncă sau în mal, scorbură în copac etc.) sau să improvizezi o adăpostire din foaie de
cort, paraşută, nuiele împletite, cetină de brad, zăpadă etc.
În anumite situaţii, nevoia de adăpost poate avea prioritate faţă de nevoia de hrana, probabil
şi faţă de nevoia de apă. De exemplu, expunerea îndelungată la frig poate produce oboseală
excesivă şi slăbiciune (epuizare), iar o persoană epuizată poate avea o atitudine " pasivă". Pentru a
scăpa de atitudinea pasivă cauzată de expunerea prelungită la frig, trebuie să ai un adăpost adecvat.
Prin urmare, sunt situaţii când adăpostul are prioritate faţă de celelalte nevoi.

1. Locul în care se construieşte adăpostul.

Când eşti într-un mediu pe care nu-l cunoşti, caută un loc în care să-ţi construieşti adăpostul
cel puţin cu două ore înainte de apusul soarelui. Când faci acest lucru, nu uita de ceea ce-ţi trebuie
în acest loc pentru construirea unui adăpost, să ţii seama de unele norme fundamentale:
- este necesar să eviţi canalele sau albiile uscate de apă care se pot umple cu apa unor ploi
torenţiale sau prin inundaţii;
- este convenabil să cauţi un loc mai ridicat şi mai uscat unde există posibilitatea găsirii de
hrană animală sau vegetală, materiale pentru foc şi de folosit pentru adăpost;
- după anotimp şi climă alege vârful unei coline (pentru efectul benefic al ventilaţiei care te
ţine departe de insecte) sau adăpostul în spatele unei coaste stâncoase (pe timp de iarnă sau în
zonele friguroase);
- ocoleşte zonele mlăştinoase care, în afara de faptul că sunt umede, sunt foarte populate de
nenumărate specii de insecte cu care este destul de greu să te lupţi;
- nu instala adăpostirea în zone bătute de vânturi, la poalele unor pante abrupte sau în zone
unde există riscul avalanşelor şi căderilor de pietre;
- timpul pentru a sta într-un anumit loc (o singură zi sau mai multe) este foarte important
pentru felul amenajării adăpostului;
 - este necesar, oricum să ţii seama de scopul principal pentru care este construit adăpostul:
conservarea cât mai mult posibil a căldurii corpului, protejându-l de elementele naturii potrivnice.
Va fi deci necesar să construieşti un adăpost destul de mare pentru a garanta uşurinţa mişcărilor, dar
şi pentru a păstra căldura focului;
- o altă cerinţă este aceea ca adăpostul să garanteze o continuă ventilaţie care să împiedice
acumularea oxidului de carbon produs prin combustie (ardere),
- amplasează deschiderile adăpostului perpendicular pe direcţia vântului; este utilă aşezarea
adăpostului lângă un paravan din gheaţă sau zăpadă, ferindu-l de vânt;
- este necesar ca locul ales să permită o bună observare circulară şi să aibă una sau două căi
de acces ascunse spre adăpost;
- o cerinţă de bază este aceea să construieşti adăpostul cât mai departe de locurile frecventate
de militarii inamici şi de populaţia civilă;
- nu construi adăpostirea în păduri dese şi umede unde nu pătrund razele soarelui, iar ţânţarii
şi muştele îţi fac viaţa imposibilă, sau sub copaci înalţi şi cu crengi uscate, deoarece ele pot să cadă
şi să-ţi distrugă adăpostirea sau să te rănească;
- nu dormi direct pe pământ sau zăpadă; înceareă să realizezi o izolare între tine şi sol
folosind crengi moi, frunze uscate, ferigi, paie, fân, stuf, perne pneumatice sau chiar o bareă de
salvare umflată şi răsturnata etc.; pentru culcuş alege un loc plan, bine drenat, fără pietre sau
rădăcini; dacă trebuie să dormi direct pe pământ sapă gropi pentru coapse şi umeri şi înceareă locul
înainte de a-ţi instala adăpostul sau de a-ţi face culcuşul; terenul neregulat şi mişcâtor îţi poate
provoca scăderi de tensiune datorate circulaţiei sanguine neregulate în timpul odihnei; este mai bine
să dormi pe un teren rece decât pe unul umed; înainte de a-ţi face culcuşul în anotimpul rece este
bine să împrăştii (presari) cenuşa caldă pe terenul unde ţi-ai stabilit culcuşul.
Pot şi cazuri când vei şi obligat, de unele situaţii, să-ţi improvizezi adăpostirea în locuri greu
accesibile (tufişuri şi mărăcini, terenuri stâncoase, mlaştini întinse etc.) şi să le maschezi cu
materiale din zonă.
Pentru a ilustra mai concret varietatea de adăposturi ce le poţi improviza în diferite condiţii
de teren şi anotimp, în cele ce urmează se prezintă unele materiale, metode şi procedee de
amenajare a acestora.

2. Tipuri de adăposturi.

a. Adăpost cu acoperiş înclinat din foaie de cort. (fig.4-1).

Pentru a construi acest adăpost ai nevoie de puţin timp şi de un echipament minim: o foaie
de cort sau pătură, 2-3 m de frânghie, trei ţăruşi de aproximativ 15 cm lungime şi doi copaci sau doi
ţăruşi la distanţa de 2,5-3 m unul faţă de celălalt.
Înainte de a alege copacii pe care şi vei folosi (sau înainte de a hotărî unde să aşezi ţăruşii),
verifică direcţia vântului. Ai grijă ca acoperişul înclinat să fie în vânt.
Pentru a face adăpostul:
- leagă cu o bucată de frânghie de un colţ al foii de cort şi altă frânghie alt colţ al acesteia;
- prinde un beţigaş (de aproximativ 10 cm) de fiecare frânghie, la un centimetru depărtare de
gaică care vor împiedica apa de ploaie să se prelingă pe frânghii până la acoperişul înclinat.
Folosirea sforilor de picurare este o altă modalitate de a preveni scurgerea apei în adăpost. Leagă
corzi de aproximativ 10 cm lungime de fiecare gaică de-a lungul marginii superioare a adăpostului.
Acest lucru permite apei să se prelingă de-a lungul corzii şi în josul ei, fără să picure în adăpost;
- leagă frânghiile cam la nivelul taliei de copaci (verticale). Fă un tur de frânghie în jurul
copacului şi două jumătăţi de bucla, cu un nod uşor de desfăcut (Anexa D fig.D-1);
- întinde foaia de cort (pătura) în vânt şi ancoreaz-o la sol. Pentru aceasta înfige trei beţe
ascuţite în pământ, trecându-le prin găici.
Dacă intenţionezi să foloseşti adăpostul cu acoperiş înclinat mai mult de o noapte, sau dacă
te aştepţi la ploaie, fă un suport central pentru acoperişul înclinat. Poţi realiza acest lucru întinzând
o frânghie între doi ţăruşi verticali (copaci) care sunt pe aceeaşi linie cu centrul foii de cort. Leagă
centrul foii de cort (păturii ) cu o altă frânghie şi trage de ea în sus, ca să ridice adăpostul şi leag-o
strâns de frânghia întinsă între cele două verticale.
 0 altă metodă este să tai un băţ şi să-l aşezi vertical sub centrul acoperişului înclinat. Dar
această metodă îţi va răpi din spaţiu şi îţi va stânjeni mişcările în adăpost.
Pentru a obţine o protecţie suplimentară împotriva vântului şi ploii, aşează arbuşti, tufişuri,
raniţa sau alt echipament pe părţile laterale ale acoperişului înclinat (în interior).
Pentru a reduce pierderea căldurii în sol, aşează material izolant ( ca de exemplu frunze
uscate, paie, fân, stuf, ferigi etc.) în interiorul adăpostului. Când este în stare de repaus, corpul
pierde în contact cu solul cam 80% din căldură.
Pentru a spori siguranţa împotriva observării de câtre inamic coboară silueta adăpostului cu
acoperiş înclinat făcând două modificări a.î. să nu fie la nivelul taliei, ci la înălţimea genunchilor,
foloseşte două beţe cu înălţimea cam până la genunchi în cele două găici din lateralele adăpostului
şi înclină foaia de cort (pătură) în unghi faţă de sol, asigurându-l cu bete ascuţite ca mai sus.

b. Adăpost din foi de cort

Acest adăpost (fig.4-2) asigură o siluetă joasă şi le protejează împotriva elementelor naturii, pe
ambele laturi. Acest tip de adăpost conferă mai puţin spaţiu disponibil şi o zonă de observare mai
mică faţă de adăpostul cu acoperiș înclinat.
 Pentru acest adăpost ai nevoie de două foi de cort, frânghii de 1,50-2,50 m, şase bete ascuţite
de aproximativ 15 cm lungime, de doi copaci aflăţi la distanţa de aproximativ 2,5-3 m între ei.
Pentru a confecţiona acest adăpost:
- îmbină două foi de cort şi prinde găicile laterale de la îmbinare cu câte o frânghie pe care le
legi apoi de trunchiurile celor doi copaci cam la înălţime de un metru, astfel încât adăpostul să fie
bine întins;
- întinde bine o parte a adăpostului şi fixeaz-o de sol cu ajutorul a trei beţe ascuţite;
Fă acelaşi lucru şi pentru cealaltă latura.
Dacă ai nevoie de un suport central din cauza ploii, prinde cu un capăt al unei frânghii de
centrul adăpostului şi leagă celălalt capăt de o creangă care atârnă, astfel încât frânghia să fie bine
prinsă.
Un alt tip de suport central este o ramură în formă de A, fixată pe exterior pe deasupra
centrului adăpostului (fig.4-3). Foloseşte două beţe cu lungime de 0,9-1,2 m pentru a confecţiona
rama în formă de A. având un capăt în formă de A.
 Figura 4-3.
c. Adăposturi din paraşute
Dacă dispui de o paraşută şi de trei pari lungi de 3-4m cu diametrul de aproximativ 5cm (şi
dacă situaţia tactică îţi permite) poţi face un adăpost în formă de con din paraşută. Acest adăpost
este uşor de realizat şi este destul de mare pentru a găzdui câţiva oameni cu echipamentul lor.
Poţi face acest adăpost în formă de con de paraşută (fig.4-4) folosind părţi din voalură sau
voalura în întregime de la paraşuta principală sau de la paraşuta de siguranţă.
Pentru a face un adăpost în formă de con din paraşută:
- aşează parii pe pământ şi leagă-i între ei la un capăt;
- ridică scheletul şi distanţează parii, pentru a forma un trepied;
- dacă ai nevoie de o suprafaţă mai mare de sprijin, mai taie nişte pari şi fixează-i în poziţie
verticala de trepied. Nu mai este nevoie sa-i legi;
- determină direcţia vântului şi planifică amplasarea intrării astfel încât să fie la 90* sau mai
mult faţă de direcţia vântului principal;
- prinde voalura de schelet;
Dacă eşti singur:
- asigură o margine a voalurii de partea superioară a ţăruşului care se află cel mai aproape de
intrarea pe care ai plănuit-o;
- înfăşoară voalura în jurul trepiedului şi leagă cealaltă margine de partea superioară a
aceluiaşi par.
Dacă ai nevoie de cineva care să te ajute, fiecare din voi trebuie să şină o margine a voalurii.
Apoi:
- aşează centrul voalurii pe piciorul trepiedului opus intrării pe care ai plănuit-o;

Figura 4-4

- îndreptaţi-vă în direcţii opuse în jurul trepiedului, întâlnindu-vă la intrare;

- asiguraţi-vă marginile voalurii de partea superioară a parului cel mai apropiat de intrare.
Dacă intenţionezi să aprinzi focul în interiorul acestui adăpost în formă de con de paraşută,
trebuie să laşi o deschizătură de aproximativ 30 cm în vârful cortului pentru ventilaţie.
Un alt tip de adăpost în formă de con de paraşută (fig.4-5) îl poţi amenaja dispunând de un
par lung de aproximativ 3-3,5 m şi de un copac singuratic. Fixează centrul voalurii la un capăt al
parului şi leagă-l de acesta cu o frânghie astfel încât să-şi rămână un capăt de aproximativ un metru
liber.
 Descrie pe sol un cerc cu diametrul de aproximativ 3,5 m, sub o creangă în formă de furcă a
copacului. Aşează capătul parului pe care ai prins centrul voalurii în furca crengii şi leagă-l de
aceasta (sau de o altă creangă) cu capătul frânghiei rămasă liberă. Lasă în jos marginea paraşutei pe
cerc şi fixeaz-o de sol cu ţăruşi începând din partea opusă a uşii. Ultimele panouri sunt decupate
(cusute sau legate) lăsând aproximativ 0,9-1,20 m pentru intrare.
Poţi face uşor un adăpost de o persoană folosind o paraşută, un copac şi trei pari. Un par
trebuie să aibă aproximativ 3.5 m lungime, ceilalţi doi aproximativ 3 m lungime.
Pentru a face acest adăpost (fig.4-6):
- asigură un capăt al parului de 3,5 m de copac într-un punct cam la înălţimea taliei, iar
celălalt capăt fixează-l în pământ;
- fixează parii de 3 m pe sol, de o pane şi de alta a parului de 3,5 m, pe aceeaşi direcţie şi
leagă-i cu o sfoară în punctul unde se întâlnesc.

Figura 4-5

Întinde voalura paraşutei pe deasupra parului de 3,5 m, astfel încât cam aceeaşi cantitate de
material să atârne de fiecare parte;
- bagă materialul care este în plus sub parii de 3 m şi întinde-l pe sol în interiorul
adăpostului, pentru a servi drept podea.
 Materialul paraşutei face acest adăpost rezistent la vânt, dar este destul de mic pentru a putea
fi încălzit. Pentru aceasta poţi folosi cu grijă o lumânare pentru a păstra o temperatură plăcută în
interiorul adăpostului.
Dacă nu dispui de voalura de paraşută, foi de cort sau alt material textil pentru a îmbrăca
scheletul adăpostului în formă de con şi staţionezi în păduri de conifere, poţi folosi pentru
acoperirea acestuia cetina de brad. În acest caz, pe scheletul conic în plan orizontal trebuie să
împleteşti din loc în loc nişte inele pentru a îmbrăca apoi cu uşurinţa adăpostul cu cetina de brad.
Şi acest tip de adăpost poate şi construit cu sau fără stâlp de susţinere, care uneori poate fi un
copac, fără ca acesta să fie tăiat.

d. Adăpost în formă, conică, construit din panouri de cetină de brad.

Mediul în care te afli, va determina, tipul de adăpost pe care îl poţi construi. Acest tip de
adăpost poate fi destul de mare pentru a găzdui câţiva oameni, plus echipamentul lor şi să permită
să te culci, să găteşti şi să depozitezi lemne de foc.

Figura 4-6

Principiul de construcţie a scheletului este asemănătoare celui descris la adăposturile din

paraşută, iar panourile de acoperire se confecţionează după modelul în fig. 4-7.
Pentru acoperirea adăpostului m formă conică, aşează panourile începând de la bază spre
vârf, urmărind să realizezi o suprapunere de 30-40% (după modelul şindrilei), pentru a asigura
scurgerea apei.
 Figura 4-7
e. Adăpost cu acoperit înclinat din împletituri.
Poţi face un adăpost cu acoperiş înclinat adecvat, fără ajutorul uneltelor sau numai cu cuţitul
(toporul). Pentru acest tip de adăpost ai nevoie de doi copaci (sau doi pari verticali ), la distanţă de
aproximativ 2 m unul faţă de celălalt, un par de aproximativ 2,2 m lungime şi diametrul de 3 cm,
cinci până la opt pari de aproximativ 3 m lungime şi diametrul de 3 cm drept grinzi, coardă de viţă
pentru a asigura suportul orizontal de copaci şi alţi pari, puteţi sau viţă pentru a fixa grinzile de-a
curmezişul. Pentru a face adăpost (fig.4-8):
- leagă parul de 2,2 m de cei doi copaci. cam la înălţimea taliei sau a pieptului. Acesta este
suportul orizontal (dacă există în copac o creangă în formă de furcă, poţi rezema parul în furcă în
loc să-l legi). Dacă nu ai la îndemâna un copac în picioare, construieşte un suport cu două picioare
folosind beţe în formă de Y (fig. 4-9) sau două trepiede;
- aşează un capăt al grinzilor ( până la 3 m lungime ) pe o parte a suportului orizontal. Ca în
cazul tuturor adăposturilor cu acoperiş înclinat, ai grijă ca în partea din spate a acoperişului să fie
aşezată în vânt;
- trece de-a curmezişul peste grinzi, puieţi sau viţă;
- acoperă scheletul cu arbuşti, frunze, cetină de brad sau iarbă începând de la bază şi
terminând în vârf, pentru a asigura scurgerea apei;
- pune paie, frunze, cetină de brad sau iarbă în interiorul adăpostului, ca aşternut;
 Figura 4-8

Pe vreme rece poţi spori confortul acestui tip de adăpost construind un perete reflector
pentru foc. Înfige patru ţăruşi, având fiecare lungimea de 1,2m, în pământ, pentru a sprijini
peretele.
Fixează buşteni verzi, unul peste celălalt, între ţăruşii de sprijin. Leagă partea din vârf a
ţăruşilor de sprijin, astfel încât buştenii verzi să stea pe loc. Umple spaţiile dintre buşteni cu
rămurele sau crengi mici.
Cu ceva mai mult efort poţi avea o poliţă pentru uscat: taie câţiva pari cu diametrul de 2 cm
(lungimea depinde de distanţa între suportul acoperişului înclinat şi partea superioară a peretelui de
reflectare a focului); sprijină un capăt al parilor pe suportul orizontal al acoperişului înclinat şi
celelalte pe partea superioară a peretelui reflector, aşează şi leagă beţişoare între aceşti pari. Ai în
felul acesta un loc în care sa-ţi usuci hainele, carnea sau peştele.
Dacă eşti într-o zona împădurită şi dispui de materiale naturale suficiente, poţi face un
adăpost din nuiele împletite în formă de A după acelaşi principiu ca la adăpostul cu acoperiş înclinat
şi care te va proteja mai bine de majoritatea elementelor naturii.
 Figura4-9

f. Pat pentru teren mlăştinos.

La începutul capitolului am menţionat că adăpostul este ceva care te protejează împotriva
elementelor naturii. Într-o mlaştină, patul pentru teren mlăştinos te apără de solul ud. Factorii pe
care trebuie să-i ai în considerare când alegi un loc sunt vremea, vântul şi materialele de care dispui.
Pentru a face un pat pentru teren mlăştinos (fig.4-10):
- caută patru copaci grupaţi în dreptunghi, sau taie patru pari şi fixează-i bine în pământ,
astfel încât să formeze un dreptunghi. Trebuie să fie suficient distanţaţi între ei şi destul de rezistenţi
pentru înălţimea şi greutatea ta;

Figura 4-10

- taie doi pari destul de lungi pentru a acoperi lăţimea dreptunghiului, care de asemenea
trebuie să fie rezistenţi pentru a-ţi suporta greutatea;
- asigură aceşti doi pari de copaci la distanţă suficient de mare de sol sau de apă;
- mai taie nişte pari suficient de lungi pentru a acoperi lungimea dreptunghiului şi sprijină-i
pe cei doi pari fixaţi lateral;
- acoperă partea superioară a scheletului patului cu frunze late sau iarbă, pentru a obţine o
suprafaţă moale pentru dormit.
 g. Hamacul.
Dacă ai o paraşută sau p foaie de cort poţi confecţiona un hamac (fig.4-11) care te protejează
de umezeală şi prezintă avantajul protecţiei împotriva animalelor sălbatice. Dacă ai o foaie de cort ,
împătureşte-o în trei înainte de a o lega de copaci, conferindu-i astfel rezistenţa necesară pentru a-ţi
suporta greutatea. Dacă ai o paraşută, poţi folosi patru panouri ale voalurii, le împătureşti pentru a
forma un triunghi, apoi legi triunghiul de copaci.
În caz de vreme instabilă,ori pentru a te apăra de vânt şi de insecte, întinde o sfoară la
înălţimea de 40-60 cm deasupra hamacului, pe care aşezi după aceea o folie de plastic (foaie de
cort), acoperind astfel suprafaţa acestuia.

Figura 4-11

h. Adăposturi naturale.
Nu neglijaţi formaţiunile naturale care îţi pot oferi adăpost. Exemple de acest fel sunt
peşterile, crăpăturile dintre stânci, pâlcurile de tufişuri, depresiunile mici, bolovanii mari din
locurile adăpostite contra vântului de pe dealuri, copacii mari cu crengi care atârnă aproape de
pământ şi copacii căzuţi cu crengi groase. Când alegi o formaţie naturala:
- stai departe de terenuri joase, cum ar şi râpele, văile înguste sau albia pîrâurilor. Zonele
joase se caracterizează printr-un aer foarte rece în timpul nopţii şi sunt mai reci decât terenul mai
înalt din împrejurimi. în aceiaşi timp, terenurile joase, cu arbuşti, adăpostesc mai multe insecte.
- vezi dacă nu cumva există şerpi veninoşi, căpuşe, furnici care pişcă, stânci libere care ar
putea cădea pe adăpostul tău şi crengi uscate sau alte plante car ar putea veni peste tine în timpul
unei furtuni.

i. Copac căzut folosit ca adăpost.

Dacă eşti într-o zonă împădurita şi găseşti un copac rupt de vânt cu coroana dezvoltată poţi
face cu amenajări sumare un adăpost din acesta (fig.4-12). Dacă te aştepţi la ploaie, acoperă pe
deasupra sau căptuşeşte prin interior adăpostul natural, fie cu foaie de cort prelată sau voalura de
paraşută, fie cu iarbă, împletituri de crengi etc.
Noaptea sau pe vreme rece poţi amenaja vatra focului în fala adăpostului, iar pentru a
reflecta căldura spre tine, aşează câteva pietre mari în spatele focului.
 Figura4-12

j. Adăpost amenajat în teren deschis.

Acelaşi adăpost te va proteja împotriva soarelui, vântului, ploii şi arşiţei şi este uşor de
realizat cu ajutorul materialelor naturale.
Pentru a face acest adăpost (fig.4-13): .
- găseşte şi adună lemne sau alte materiale, pentru a le folosi ca grinzi de sprijin;
- alege un loc în care să-ţi construieşti adăpostul: .....

Figura 4 – 13

- sapa un şanţ pe direcţia nord-sud, astfel încât să primească cât mai puţină lumina de la
soare. Fă şanţul destul de lung şi de lat, ca să te poţi întinde confortabil în el;
- adună solul în morman pe trei parţi ale şanţului. Cu cât mormanul de pământ este mai înalt,
cu atât vei avea mai mult spaţiu în adăpost:
- aşează grinzi de sprijin (lemn sau alt material natural) pe partea superioara a mormanului
de pământ, astfel încât să ajungă de o parte şi de alta a şanţului. Pentru a forma scheletul pentru
acoperiş;
 - acoperă scheletul cu foaia de cort, crengi sau alt material adecvat pentru a forma
acoperişul;
- lărgeşte intrarea în adăpost, săpând mai mult în faţa lui;
- foloseşte materialele naturale cum ar şi iarba sau frunzele pentru a improviza un pat în
interiorul adăpostului.

k. Adăposturi pe timp de iarnă.

Pentru a construi un adăpost în zonele înzăpezite, trebuie să ai o practica in tehnicile
necesare întrucât dacă improvizezi, rişti mult sa cheltuieşti energie în zadar cu grave repercusiuni
asupra moralului tău, deja încercat.
Asigurarea traiului în condiţii de izolare pe timp de iarnă necesită respectarea unor măsuri
de care trebuie sa ţii seama:
- dacă temperatura este foarte scăzuta, nu folosi metal drept adăpost. Metalul va determina
pierderea cantităţilor de căldura pe care o pop produce în interiorul adăpostului;
- în funcţie de materialele şi ustensilele de care dispui, stabileşte tipul de adăpost cel mai
uşor de construit şi cel mai eficient;
- adăposturile făcute din gheaţa sau zăpadă necesita de obicei unelte ca topoarele pentru
gheaţă sau fierăstrăul. Ele necesita de obicei şi mai mult timp şi energie depusă;
- ai grija sa-ţi ventilezi adăpostul, dacă ai intenţia să-ţi aprinzi focul în el;
- sa ai întotdeauna grijă ca intrarea sa fie curăţată de zăpadă şi eliberata de obstacole care ar
putea stânjeni o ieşire rapida;
- sa nu dormi niciodată direct pe sol. Aşterne pe jos crengi de brad, iarba sau alt material
izolant, pentru a evita ca solul sa absoarbă căldura corpului;
- sa nu te culci niciodată înainte de a stinge soba sau lampa. Monoxidul de carbon reprezintă
un pericol mare. El este incolor şi inodor. Este emânăt când flacăra este galbenă, deci dacă vezi o
flacără galbenă, verifica ventilaţia. Intoxicarea cu monoxid de carbon poate proveni de la un foc
care arde într-un adăpost fără ventilaţie. Chiar într-un adăpost cu ventilaţie, arderea incompletă
poate produce intoxicarea cu monoxid de carbon. De obicei nu există simptome, pierderea
cunoştinţei şi moartea pot surveni fără avertisment. Dar, uneori, senzaţia de apăsare asupra
tâmplelor, ochii pe care şi simţi ca ard, durerea de cap, bătaia pulsului, starea de somnolenţă sau
greaţa m pot face apariţia. Ieşi imediat la aer curai dacă apare unul din aceste simptome;
- păstrează-ţi sacul de dormit curat, uscat şi pufos pentru a asigura o izolare maximă. Pentru
a-ţi usca sacul, întoaree-l pe dos, scutură zăpada şi încălzeşte-l lângă foc, ai grijă să nu se ardă;
- când te culci, îmbracă numai haine uscate. Ţine-le descheiate, întoaree-le mai bine cu decât
în sacul de dormit;
- nu pătrunde în adăpost cu hainele pline de zăpada care se topeşte şi care ţi-le udă şi apoi
pot îngheţa;
- aşează-ţi locul de odihnă, mai sus de sol (aerul cald găsindu-se mai sus), iar sursa de
căldură aşează-ţi-o la aceeaşi înălţime cu culcuşul.

Adăpost tip peşteră din zăpadă.

Acest adăpost îl poţi construi cu multa uşurinţă în pante sau contrapante, unde zăpada este
adunată în cantităţi mari (fig.4-14). Când preconizezi sa staţionezi mai mult timp în acelaşi loc, în
interiorul adăpostului poţi amenaja atât culcuşul cât si locul pentru mijloacele de încălzire.
 Figura4-14

Adăpost tip şanţ din zăpadă (Gg.4-15)

- caută un loc de zăpadă de grosimea de minimum 2 m şi bătătoreşte-o bine pe o suprafaţă
de 4 m pătraţi;
- sapă zăpada astfel încât să obţii blocuri relativ mai mari pe cât posibil în formă cubică sau
paralelipipedică, formând un şanţ cu lungimea de aproximativ 2 m, lăţimea de 1 m şi adâncimea în
două trepte, din care una este patul (pe o lăţime de aproximativ 60-70 cm adâncime de 30 cm, iar pe
o lăţime de aproximativ 30-40 cm cu adâncime de 60 cm);
- prelucrează blocurile de zăpadă astfel încât să se îmbine pentru realizarea acoperirii
adăpostului în forma literei A;

Figura4.15

- amenajează 2-3 trepte pentru intrarea în adăpost, lateral faţă de locul fixat pentru pat;
- îmbină blocurile de zăpadă pentru a construi acoperişul adăpostului şi închide partea
opusă intrării;
- acoperă patul cu cetină de brad sau un alt material izolant, pentru a obţine o suprafaţă
moale pentru dormit;
- închide în faţă intrarea în adăpost.

Adăpost de zăpadă în formă de groapă, în jurul unui copac.

Dacă te afli într-o zonă acoperită cu un strat abundent de zăpadă, unde cresc copaci verzi şi
dacă ai o unealtă de săpat, îţi poţi face un adăpost de zăpadă în formă de groapă în jurul unui copac.
Pentru a face acest adăpost (fig.4-16):
- găseşte un copac cu ramuri stufoase, care îşi va oferi acoperişul de deasupra capului,
- sapă zăpada în jurul trunchiului până ajungi la adâncimea şi diametrul pe care îl doreşti sau
ajungi la pământ;
- bătătoreşte zăpada de jur împrejur în partea superioară şi pe interiorul gropii, pentru a-i
conferi rezistenţa;
- găseşte şi taie ramuri de conifere şi aşează-le deasupra gropii, pentru a obţine un acoperiş
suplimentar.
 Figura4-16

Construirea unei case din zăpadă. Este un adăpost mai solid şi mai confortabil, dar şi mai
complicat de realizat. Acesta se construieşte din zăpada foarte compacta, pentru a face blocuri din
ea. În funcţie de diametrul interior al casei din zăpada, se poate stabili numărul de luptători care pot
dormi culcat, precum şi spaţiul de depozitare a armamentului şi materialelor aflăte asupra lor.
Pentru construirea unei case din zăpadă sunt necesare:
- un stâlp de lemn (băţ de schi), care se fixează în centrul adăpostului şi o bucată de coardă
(cordelină) sau sfoară de aproximativ 2 m lungime, pentru trasarea bazei în formă circulară;
- lopeţi mici de infanterie sau baionete, pentru confecţionarea blocurilor din zăpadă.
0 echipă (formată din 2-3 luptători care dispun de cunoştinţe şi deprinderi practice)
constituită pe următoarele funcţiuni: un şef de echipă care este şi " zidar", un tăietor de zăpadă şi un
purtător, poate construi o casa cu diametrul de 2,3 m (suficient pentru trei, persoane cu materiale şi
armament) într-un interval de 60-90 minute. Pentru construirea unei case din zăpadă (fig.4-17).
- se curăţă zăpada în locul unde se va construi casa, urmând ca dislocarea acesteia sa se facă
sub formă de blocuri, care apoi să fie folosite la construirea adăpostului;
- se stabileşte centrul casei înfigând un băţ de schi (stâlpul central) în zăpada pe locul ales.
Cu ajutorul unei sfori (cordeline) legate de băţ, având la capăt un al doilea băţ de schi, se descrie un
cerc cu raza de 1,25 m, care constituie marginea interioară a adăpostului.
- în jurul cercului mareat se sapă un şanţ adânc de 30-50 cm şi lat de aproximativ 36 cm
(lăţimea şanţului poate şi mai mare sau mai mică în funcţie de lăţimea blocurilor de zăpadă cu care
se construieşte casa);
- se pregătesc blocurile de zăpadă care trebuie să aibă forma trapezoidală, lungi de circa 50-
60 cm, late de 35,50 cm şi înalte de 30 cm;
- se aşează în şanţ primul rând de blocuri de zăpada, care constituie şi fundaţia casei."
Zidarul” aflăt în interiorul construcţiei cu cordelina sau sfoara legată de băţul de schi din centru,
fasonează suprafaţa superioară a blocurilor, apoi cu ajutorul cuţitului de zăpadă (baioneta) taie
suprafaţa superioară a blocului, astfel încât să rămână înclinată dinspre exterior spre interior şi
centrul construcţiei. După ce a terminat" fundaţia"casei, constructorul o taier sub formă de spirală;
- se trece la aşezarea celui de-al doilea rând de blocuri care începe de la grosimea spiralei, în
aşa fel încât acestea să se sprijine simetric pe două din blocurile fundaţiei";
 - se continuă aşezarea suprapusă în formă de spirală a blocurilor de zăpadă în jurul "
zidarului " care tăind suprafaţa superioară a fiecărui rând de blocuri din exterior spre interior,
înclină construcţia spre centru, profilându-i bolta;
- pentru a închide bolta se folosesc două procedee: primul consta în reducerea (strângerea)
treptată a razei spiralei până când în boltă rămâne un spaţiu de mărimea unui singur bloc mai mare,
care se taie la dimensiunile corespunzătoare şi se aşează în vârful construcţiei. Acest bloc este
retuşat din interior de câtre " zidar"care-l susţine cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă etanşează
golurile; al doilea procedeu prevede realizarea unei cupole dintr-o foaie de cort peste care se aruncă
zăpada, iar apoi se tasează până când face priza cu blocurile din jur şi se susţine singură;
- se descuie pereţii interiori, întrucât proeminenţele permit formarea picăturilor de apă, după
care se trece la amenajarea culcuşurilor, a locului de depozitare a armamentului, muniţiei şi
echipamentului, precum şi la săparea gropii de frig;
- se practică câteva găuri cilindrice cu diametrul cutiei de conservă în treimea inferioară a
pereţilor casei pentru a avea lumină de zi. Totodată, în cutiile goale de conserve se pune apa la
îngheţat, iar gheaţa rezultată se introduce în găurile practicate în pereţi;
- se etanşează casa în exterior prin astuparea tuturor găurilor cu zăpada şi se bătătoreşte cu
palma;
- se acoperă casa cu zăpadă, izolând-o de frig, vânt şi în acelaşi timp camuflând-o;
- se amenajează intrarea în casă care se va face printr-un tunel săpat în zăpada şi mareat
printr-un reper pentru a putea fi găsit pe timp de viscol şi de noapte. Gura tunelului se închide cu
un bloc de gheaţă (zăpadă) aşezat pe schiuri sau pe o lopată care, trasă din interior, o etanşează.

Figura4-17

Deoarece atât în procesul respiraţiei, cât şi cel al arderii lumânărilor (felinarelor, spirtierelor)
utilizate pentru iluminare şi încălzire se consumă oxigen şi se generează oxid de carbon, construcţia
trebuie aerisită.
Pentru a aerisi adăpostul se pot folosi orificiile practicate în pereţi pentru a avea lumină de
zi. În acelaşi timp în groapa de frig se practică un orificiu de evacuare a aerului rece, viciat.
 CAPITOLUL 5

FOCUL

Focul poate servi mai multor nevoi: îşi ţine de cald, te menţine uscat, îl poţi folosi pentru a-ţi
găti hrana, pentru a purifica apa şi pentru a semnaliza. Dar poate crea şi probleme când le afli pe
teritoriul inamic: produce fum, care poate fi simţit şi văzut de la distanţa mare; produce lumina, care
poate fi văzută ziua şi noaptea; lasă semne ale prezenţei sale.
Nu uita, trebuie să cumpăneşti întotdeauna nevoia de foc şi posibilitatea de a fi descoperit de
inamic.
Când acţionezi într-o zonă îndepărtată trebuie să ai întotdeauna o rezervă de beţe de chibrit într-o
cutie impermeabilă. Păstrează chibriturile asupra ta. Înainte de a pleca într-o astfel de operaţiune,
exersează cum să protejezi flacăra chibritului de un vânt destul de puternic. Dacă eşti în stare să ţii
un chibrit aprins suficient timp pentru a aprinde focul, înseamnă că poţi economisi celelalte beţe de
care dispui pentru o folosire ulterioară.

1. Alegerea şi pregătirea locului pentru foc:

Va trebui să hotărăşti ce loc şi ce aranjament foloseşti pentru a face un foc, având în vedere:
 zona (terenul şi clima) în care acţionezi;
 materialul şi ustensilele de care dispui;
 cât timp ai la dispoziţie;
 de ce ai nevoie de foc;
 apropierea de inamic;
Caută un loc uscat:
 care este apărat de vânt;
Dacă timpul îţi permite, construieşte un perete gen şemineu, folosind buşteni care te va
ajuta să reflectezi sau să dirijezi căldura acolo unde doreşti (fig.5-1).
ATENŢIE! Nu folosi pietre ude sau poroase, deoarece ele pot exploda când se încing.

TIPURI DE PEREŢl TIP SEMINEU

Figura 5-1
 În unele situaţii vei constata că un foc subteran îţi va satisface cel mai bine necesităţile,
ştiind într-o oarecare măsură camuflat şi bun pentru gătitul hranei (fig.5-4).
Dacă te afli într-o zonă acoperită de zăpadă, poţi folosi buşteni verzi pentru a obţine o bază
uscată pentru foc (fig.5-2). Copacii cu trunchiuri de dimensiunea încheieturii mâinii sunt uşor de
rupt la temperaturi foarte scăzute. Taie sau rupe câţiva buşteni verzi şi aşează-i unul lângă altul pe
zăpadă, după care pune unul sau două straturi astfel încât să aşezi buştenii de deasupra pe direcţia
opusă celor de dedesubt.

Figura 5-2

2. Alegerea materialului de foc

Vei avea nevoie de trei tipuri de material şine a face un foc: iască, surcele şi combustibil.
Iasca este un material care se aprinde de la o sursă mică de căldură - doar o scânteie. Surcelele sunt
materiale combustibile pe care le adaugi la iască pentru a spori temperatura, astfel încât să se
consume mai puţin material combustibil. Combustibilul este un material care va arde încet şi
constant din momentul în care s-a aprins bine. Cel mai frecvent folosit este lemnul. în categoria
lemnelor distingem:
a) lemnul de esenţă tare, ca; stejarul, fagul, măslinul, ulmul, carpenul, salcâmul, frasinul etc.,
care ard încet, degajă multă căldură şi produc mult jăratic;
b) lemnul de esenţă moale, ca: salcia, arinul, teiul, plopul, castanul comestibil etc., care, în
general, ard repede, produc puţină căldură şi mult fum, iar jăraticul aproape lipseşte. Mesteacănul,
pinul, molidul şi bradul produc flacără şi căldură, dar jăraticul este puţin şi se stinge repede.
Situaţia în care te afli şi materialele de care dispui în zonă pot face mai potrivită o altă
metodă:
c) Piramida. Aşează doi buşteni mici sau două crengi în paralel pe sol. după care aşează un
strat sănătos de buşteni mici sau crengi de-a curmezişul buştenilor paraleli. Adaugă încă trei, patru
straturi de buşteni sau crengi, aşezând fiecare strat vertical pe cel de dedesubt şi mai mic decât
acesta. Când aprinzătorul începe să ia foc, el va aprinde buştenii de dedesubt obţinând astfel un foc
care arde de sus în jos, care radiază căldura împrejur în mod uniform şi care nu trebuie să fie
supravegheat în timpul nopţii.
d) Băţul pentru foc. Aranjează două pietre pe sol, la distanţa de 25 cm între ele. Dacă nu ai la
îndemână pietre, înfige două beţe groase în formă de furcă în sol. Potriveşte băţul pentru aprins
focul. Reazemă surcele pe partea ferită de vânt a băţului de aprins.
e) Groapa pentru foc (fig.5-4).Sapă o groapa cu diametrul de 15 cm şi adâncimea de 25-30
cm, iar pe partea din vânt a acesteia mai sapă o alta la distanţa de 45-60 cm. ca să servească drept
horn, precum şi un tunel care să unească cele două gropi, pentru ventilaţie. Foloseşte drept
combustibil numai rămurele uscate. ţinând focul cât se poate mai mic.
 Figura5-4

f) Focul în sobă improvizată (fig.5-5). Este uşor de confecţionat şi economiseşte

combustibil. Taie în partea inferioară a unui bidon metalic o uşa de aproximativ 20 cm lungime şi
15 cm înălţime pentru vatra focului. Pentru mărirea tirajului pe timpul arderii decupează un orificiu
în peretele lateral al bidonului cu diametrul de 10 cm opus direcţiei din care bate vântul.
g) Focul în cerc. Aşează bucăţi de lemn uscat, unul lângă altul în formă de cerc, cu un capăt
în centrul vetrei focului, iar cu celălalt spre exteriorul acestuia (Fig..5-5). Pe măsura ce capetele
aflăte pe vatra focului au ars, împinge tăciunii pe vatră până la arderea completa a lor. Acest tip de
foc este cel mai frecvent utilizat, deoarece are un consum de combustibil mai mic şi asigură o
căldura suficientă pentru încălzire şi pentru preparatul hranei. " 0 macara" simplă sprijinită pe un
băţ în forma de furcă va ţine recipientul în care găteşti deasupra focului.
Nu uita că iasca buna şi în cantitate suficientă este esenţială în aprinderea focului. Acest
lucru este valabil mai ales atunci când foloseşti alte mijloace decât chibritul sau bricheta pentru a
aprinde focul.
 Figura 5-5
4. aprinderea focului.
Trebuie să aprinzi întotdeauna focul din partea care bate vântul, dar înainte de a o face
verifică felul în care ai aşezat iasca, surcelele şi combustibilul pentru ca focul să ardă cât timp ai
nevoie.
Pentru a aprinde focul:
 fă un mănunchi de iască şi aşează-l lângă vatra focului;
 aprinde chibritul (brichetă, mijlocul pirotehnic); apucă repede iasca, ţine-o uşor în jos şi
pune flacăra pe ea;
 când iasca ia foc, răsuceşte mănuchiul de iască în mână, până arde bine;
 aprinde surcelele de la vatra focului.
Nu-ţi risipi chibriturile, combustibilul de la brichetă sau mijloacele pirotehnice. Aprinde o
lumânare, dacă ai aşa ceva, căci va arde mai mult timp şi păstrează chibriturile şi combustibilul de
la brichetă pentru o folosire ulterioară.
Dacă nu ai chibrituri, brichetă sau mijloace pirotehnice, poţi folosi alte obiecte pentru a
aprinde focul dar nu uita, ai nevoie de iască bună şi o vatră bună.
a) Lentile convexe (fig.5-6). Această metodă se limitează la zilele cu soare puternic şi cere
timp. Lentilele de la binoclu, aparatul de fotografiat sau obiectul telescopic sunt adecvate pentru
această metodă.
Înclină lentilele convexe în unghiul în care razele soarelui sunt concentrate asupra
mănuchiului de iască şi ţine-le în această pozţie astfel ca razele soarelui să stea deasupra unui singur
punct, până când iasca începe să ardă înăbuşit. Suflă uşor până când iasca arde cu flacără şi
procedează cum s-a arătat mai sus.
b) Bateria. Poţi provoca scântei şi cu ajutorul unei baterii, dar tehnica aprinderii depinde de
tipul de baterie de care dispui. Dacă ai o baterie de maşină, leagă o sârmă de la fiecare bornă astfel
încât să poţi atinge capetele libere ale sârmelor una de alta în apropierea mănunchiului de iască
scânteile produse îl vor aprinde.
c) Cremene şi oţel - de exemplu o lama de cuţit şi o bucată de cremene, poţi provoca scântei
care să aprindă iasca. În loc de cremene poţi folosi şi o piatra dura. Ţine cremenea cât mai aproape
de iască şi loveşte cu bucata de oţel în jos pe cremene, astfel ca scânteile să ajungă în mijlocul
mănunchiului de iască.
d) Areuş şi sfredel (fg.5-6). Este o metodă pe care o foloseşti în ultimă instanţă pentru a
aprinde focul.
Ai nevoie de:
 bucată de lemn de esenţă tare, lung de 60-90 cm şi cu diametrul de 2,5-3,5 cm, pentru areuş;
 o bucată de lemn de esenţă tare, uscat, lung de 12,5-22,5 cm şi cu diametrul de 0,5-1,5 cm
pentru sfredel;
 o bucata de lemn de esenţă tare de aproximativ 15 cm lungime şi 5 cm lăţime pentru
mânerul sfredelului (poţi folosi şi o piatră);
 o bucată de lemn de esenţă moale, uscat, de aproximativ 15 cm lăţime, 50 cm lungime şi 2,5
cm grosime (lăţimea şi lungimea pot varia);
 o coardă pentru coarda areuşului (merge şi un şiret de bocanc sau o fâşie îngustă de piele).
Pentru a fixa areuşul şi sfredelul:
 leagă ambele capete ale areuşului, dar nu strâns;
 ciopleşte sfredelul ca să fie uşor conic la capătul cu mâner şi uşor rotunjit la capătul de
perforare;
 scobeşte centrul mânerului, astfel încât capătul conic al sfredelului să se îmbine exact în el;
 aşează bucata de lemn din esenţă moale în poziţie stabilă pe sol;
 fă o adâncitură mică lângă marginea lemnului moale, în care să intre sfredelul;
 fa o crestătură care să ajungă la scobitura din lemnul de esenţă moaie;
 aşează iasca lângă crestătură;
 roteşte cu putere sfredelul, menţinând apăsarea pe mâner, astfel încât să existe frecare între
lemnul de esenţă moale şi sfredel Această frecare produce cărbuni cu care vei aprinde focul.
 e) Fierăstrăul pentru foc (Fig.5-6). Şi aceasta este o metoda de folosit în ultimă instanţă, care
constă în frecarea cu putere a două bucăţi de lemn una de cealaltă. Lemnul de esenţă moale dă un
bun fierăstrău pentru aprins focul.
Pentru a aprinde focul:
 alege un lemn cu diametrul de 5-7,5 cm;
 taie o bucată lungă de 60-90 cm şi, despic-o pe lungime;
 fă o crestătură pe fiecare margine a uneia din bucăţile de lemn şi scobeşte în
interior pe o porţiune de 2,5 cm de o parte şi de alta a crestăturilor; crestăturile să se afle pe aceeaşi
linie;
 aşează iasca în scobitura făcută în dreptul crestăturilor;
 fixează lemnul pe sol, cu partea despicată în sus, cu ajutorul unui băţ în formă de furca;
 cu cealaltă bucata de lemn despicat „ taie " cum tai cu fierăstrăul în crestături, până când se
aprinde iasca.
0 altă metodă de a aprinde focul prin frecare este cu ajutorul frânghiei şi al unui trunchi de
copac. AIege un trunchi de copac de esenţă tare, cu diametrul de 20 cm şi de aproximativ un metru
51 amenajează în mijlocul lui pentru a introduce o bucată de iască. Înfăşoară o frânghie de două ori
în jurui lemnului, în apropierea locului unde ai pus iasca. Aşează capetele trunchiului de copac pe
două pietre, astfel încât să ai o distanţă de aproximativ 10 cm faţă de sol şi trage alternativ de
capetele frânghiei pentru a produce frecarea lemnului în apropiere de iască până ce aceasta se
aprinde.
 Figura 5-6.

f) Aprinderea focului cu ajutorul pulberii şi muniţiei.

În situaţia când nu ai alte posibilităţi pentru aprinderea focului poţi folosi fie muniţia şi
armamentul de care dispui, fie partea din pulberea extrasă din cartuşe. În situaţia când nu dispui de
chibrituri sau brichetă, foloseşte muniţia pentru aprinderea focului.
Pentru a aprinde focul:
 desertizează gloanţele a 2-3 cartuşe şi scoate o pane din pulbere pe care o presari pe iască;
 umple cu vată (hârtie sau paie) locaşurile rămase goale în tuburi;
 introdu cartuşul în armă şi trage în iască de la o distanţă de 5-10 cm, provocând astfel
combustia. Acest procedeu prezintă dezavantajul descoperirii de căire inamic în momentul
producerii zgomotului.
5. Sugestii utile
Focul este deosebit de important pe vreme rece care nu oferă numai un mijloc de a pregăti
hrana, ci şi un mijloc de a te încălzi şi de a topi zăpada sau gheaţa pentru a avea apă.
Înainte de a face focul, alege locul şi pregăteşte-l pentru aceasta. Strânge în preajmă toate
materialele înainte de a încerca să aprinzi focul şi asigura-te că toate materialele sunt uscate şi că ai
suficient combustibil la îndemână pentru întreţinerea focului. Aşează o cantitate de surcele într-o
piramidă joasă, suficient de strânsă pentru ca focul să se întindă de la una la alta, dar lasă o mică
deschizătură pentru aprindere.
Dacă te afli pe teritoriul ocupat de inamic, nu uita că fumul, mirosul şi lumina de la foc şi
pot semnala inamicului prezenţa ta. Lumina se reflectă datorită copacilor şi pietrelor din jur, făcând
ca şi lumina indirectă sa fie o sursă de primejdie. Fumul are tendinţa să se îndrepte în sus pe direcţie
perfect verticală pe vreme rece, liniştită, ceea ce înseamnă că este un adevărat far în timpul zilei, dar
este de folos pentru a ascunde mirosul pe timp de noapte. Dacă vremea este mai caldă, mai ales în
zone împădurite, fumul are tendinţa să se deplaseze în paralel cu solul şi în apropierea lui, lucru
care îl face mai puţin vizibil în timpul zilei, dar mirosul său se răspândeşte.
În situaţia când te găseşti izolat în dispozitivul inamicului, taie crengi din partea de jos a
copacilor pentru a le folosi ca lemn de foc. Este de preferat, decât să tai copacul în întregime.
Copacii căzuţi pot fi văzuţi din aer.
Orice lemn arde, dar anumite feluri de lemn produc mai mult fum decât celelalte. De
exemplu, coniferele, care conţin răşină şi gudron, produc fum mai mult şi de culoare mai închisă
decât copacii care îşi pierd frunzele. Molidul, făcând parte din familia coniferelor, face mult fum
când arde în lunile de primăvară şi de vară. Dar arde aproape fără fum toamna târziu şi iarna.
Mestecenii sunt copaci care îşi pierd frunzele şi lemnul arde repede, ca şi cum ar şi fost îmbibat în
petrol sau gaz, degajând multă căldură.
Salcia creşte în mod obişnuit ui zone mlăştinoase sau în apropierea lacurilor sau a râurilor.
Lemnul ei arde repede, cu degajare mare de căldură, fără prea mult fum.
Muşchiul uscat iarba şi puieţii de salcie sunt alte materiale pe care le poţi folosi drept
combustibil şi care le găseşti de obicei din abundenţă în apropierea râurilor în zonele de câmpie
deschise, fără copaci. Făcând mănunchiuri de iarba sau altă vegetaţie pitică, pentru a forma o masă
mare, solidă, vei avea un combustibil mai productiv, care arde mai încet.
Dacă dispui de combustibil sau petrol de la un vehicul avariat sau de la un avion prăbuşit,
foloseşte-l drept combustibil. Lasă combustibilul în rezervor, pentru depozitare, scoţând de acolo
numai cantitatea care îţi este necesară. Petrolul îngheaţă la temperaturi foarte scăzute, prin urmare
trebuie să-l scoţi din vehicul sau avion cât timp mai este cald, dacă nu există riscul de explozie sau
incendiu. Dacă nu dispui de un recipient, lasă petrolul să se scurgă pe zăpadă sau pe gheaţă. Ia
combustibilul din scobire când ai nevoie de el.

ATENŢIE !Nu-ţi expune corpul la ţiţei, petrol şi lubrefianţi la temperaturi foarte scăzute.
Starea lichidă a acestor produse este înşelătoare, în sensul că poate provoca degerături.
În regiunile reci există unde riscuri în folosirea focului, indiferent că îl faci pentru a te
încălzi sau pentru a găti.
 Se ştie că focul arde începând din partea de jos către sus. Prin urmare, nu face focul prea
aproape de acoperiş. De asemenea, nu face focul sub un copac acoperit cu zăpadă, deoarece aceasta
poate cădea şi îţi stinge focul.
În adăposturi construite din zăpada, căldura excesivă va topi stratul izolator de zăpadă.
Focul în interiorul unui adăpost care nu are ventilaţie adecvată poate provoca intoxicarea cu
monoxid de carbon.
0 persoană care încearcă să se încălzească sau să-şi usuce hainele poate fi neatentă şi îşi
poate arde sau pârli îmbrăcămintea şi echipamentul.
Un foc mic, având aproximativ dimensiunea unei mâini, este ideal pentru traiul în condiţii
de izolare şi necesită foarte puţin combustibil, dar degajă o căldură considerabilă şi este destul de
fierbinte pentru a încălzi lichidele.
0 singură lumânare produce suficientă căldură pentru a încălzi un adăpost închis.
Pentru a folosi cea mai mare parte a căldurii produse, aprinde focul lângă o stâncă (piatră)
sau un zid de buşteni, care va avea rolul de a reflecta căldura în adăpost. Focul aprins pentru gătit
trebuie înconjurate cu pietre sau buşteni, nu numai pentru a concentra căldura, dar şi pentru a avea o
platformă pe care să se aşeze oala de gătit.
Hârtiile mototolite sau cutiile cu hârtie cerată de la muniţie sunt materiale bune pentru aprins
focul. Păstrează-le într-un adăpost pentru a le menţine uscate.
Adună iască bună oriunde găseşti aşa ceva; poart-o cu tine într-un material impermeabil.
Adună surcele de-a lungul drumului, înainte de a-ti face adăpostul.
Dacă ai la tine produse care îndepărtează insectele, pune pe iască pentru a deveni mai uşor
inflamabila.
Păstrează lemnele pentru foc într-un adăpost, ca să rămână uscate.
Pune lemnele ude lângă foc ca să se usuce, pentru a le folosi mai târziu.
Pentru ca focul să nu se stingă peste noapte, pune peste el buşteni mari, astfel încât focul să
ardă mocnit în interiorul buştenilor. Când ai un strat suficient de cărbuni, acoperă-i uşor cu cenuşa
şi apoi cu pământ uscat, astfel focul va arde mocnit şi dimineaţa.
Ori de câte ori este posibil, poartă cu tine într-un vas din pământ sau de metal (căruia îi faci
câteva orificii pentru pătrunderea aerului) un putregai aprins sau cărbune care arde mocnit şi care te
vor ajuta să aprinzi focul repede la următoarea oprire. Pe timpul transportului vasul cu cărbuni sau
iască se agită în curenţii de aer pentru a evita stingerea.
Înainte de a părăsi locul în care ţi-ai instalat adăpostul ai grijă ca focul să fie stins de tot
.După ce ai îndepărtat cenuşa şi jeraticul, pentru ştergerea urmelor acoperă cu frunze, muşchi sau cu
alte materiale din zonă locul vetrei focului.
 CAPITOLUL 6

PROCURAREA APEI

În scopul asigurării traiului în condiţii de izolare apa va şi una din primele şi cele mai
importante nevoi ale tale, considerând că mai mult de trei pătrimi din corpul tău reprezintă lichide.
Cu cât urcă temperatura externă cu atât creşte oboseala şi fizică şi cu atât corpul are nevoie de
lichide pentru ca funcţiile organismului să fie normale. Deci, unul din prunele tale obiective este să
deţii o rezervă adecvată de apă, iar tabelul de mai jos arată cât de mult poţi supravieţui cu diferite
cantităţi de apă:
CondUii Temp . max . Volum de apă/ om
01 11 21 41 101 201
Fără la umbră 32°C Numărul 7 8 9 10.5 15 23
deplasare 27°C dezile 9 10 11 13 19 29
1\°C. 10 11 12 14 20.5 32
16°C 10 11 12 14 21 32
10°C câtpoţi 10 11 12 14,5 21 32
Deplasare 32°C supra- 5 5,5 5.5 6.5 8
noaptea 27°C vieţui 7 7.5 8 ^.5 11,5
până la 21°C 7.5 8 9 10.5 13.5
oboseală. 16'C 8 8,5 9 11 14
10°C 8 8,5 9 11 14

În lipsă de mâncare, cu condiţia totuşi, să dispui de apă suficientă, este posibil să trăieşti şi
să te deplasezi timp îndelungat. Din practică a rezultat că apa necesară corpului omenesc depinde de
mai mulţi factori, printre care amintim: construcţia organismului; clima din zona în care se trăieşte;
compoziţia apei; eforturile la care organismul este supus etc. Spre exemplu, în ţinuturile reci, corpul
omenesc are nevoie de cel puţin 2 litri de apa pe zi, pe când în regiunile călduroase, îndeosebi pe
timpul deplasării, când luptătorul pierde o mare cantitate de apă sunt necesari cel puţin 4 litri zilnic.
Dacă respecţi regula şi te deplasezi numai pe timpul nopţi, poţi străbate 30 km cu această rafie
zilnică. Dacă te deplasezi ziua, cu greu vei parcurge 15 km cu 4 litri. Fie că stai pe loc, fie că te
deplasezi, ai nevoie de apă.
Dacă consumi mai puţină apă decât necesar, aceasta îţi provoacă o serie de perturbări de
mare importantă:
 o pierdere de 10% îşi provoacă o gravă deteriorare a condiţiilor psio-fizice, cu ameţeli,
greutate în vorbire şi epuizare;
 pierdere de 25% îşi provoacă sigur moartea la temperaturi joase, în timp ce. pentru a ajunge
la moarte la temperaturi medii trebuie să pierzi 20%, iar pe căldură toridă este suficient să
pierzi 15%.
Având în vedere principiul că fără apă este imposibil să trăieşti, trebuie să reţii că atunci
când există la dispoziţie cantităţi mici, este necesar să fie consumate cu mare economie şi niciodată
pe cât ai simţi nevoia. Este de preferat să bei apă fără să aştepţi apariţia senzaţiei de sete, puţin şi
des pentru a permite reintegrarea ei în organism, cedând numai o mică parte micţiunii şi transpirării.
Singura modalitate de a-ţi păstra rezerva de apă în zilele însorite din timpul verii este de a-ţi
controla transpiraţia, ferindu-ţi corpul de căldură şi evitând pe cât posibil să te dezbraci. Hainele
ajută la controlul transpiraţiei împiedicând evaporarea ei rapidă, ceea ce reduce efectul răcoritor. S-
ar putea să te simţi mai comod fără cămaşă sau pantaloni pentru că transpiraţia se evaporă imediat,
dar pierzi astfel mai multă apă şi pe lângă aceasta, rişti să faci insolaţie. Soarele îţi produce arsuri
chiar dacă eşti bine bronzat, de aceea acoperă-ţi bine capul, ceafa şi rămâi îmbrăcat. Îmbrăcămintea
deschisă la culoare te fereşte de căldură. Stai la umbră cât mai mult timp. Diferenta de temperatura
poate fi considerabila.
 Această diferenţă de temperatură îți micşorează considerabil transpiraţia. Preferă mişcările
lente celor rapide pe timp de căldură. Mişcă-te încet, dar continuu, pentru ca mergând mai încet poţi
străbate un drum mai lung cu apă mai puţină.
Trebuie evitat să bei apă foarte rece, în special pe căldură toridă, dacă este prea rece, o ţii
mai mult timp în gură înainte de a o înghiţi.
0 epurare suficientă a apei poate fi obţinută astfel: .
- prin fierbere de câteva minute;
- cu tinctura de iod (5-10 picături la litru);
- cu câteva granule de permanganat de potasiu la litru;
- prin filtrare printr-un strat de nisip;
- cu ajutorul unor pastile care o fac potabilă;
- prin decantare când apa este tulbure.
Nu este indicat să se consume băuturi alcoolice şi niciodată nu trebuie să bei urină, sânge,
apă impură sau de mare, care din cauza salinităţii şi conţinutului de săruri de iod şi magneziu; poate
provoca (în cazuri de deshidratare avansata) tulburări foarte grave pentru aparatul digestiv (diaree,
colite sau chiar blocaj renal)
Poţi procura apa din sursele existente la suprafaţa solului (fluvii, râuri, izvoare, lacuri sau
heleşteie) din sursele subterane (fântâni ascunse sub un strat subţire de pământ în zonele umede) de
sub nisipul din albia unor cursuri de apă în aparenţă seci, din diferitele gropi amenajate de tine şi
din zăpadă, gheată, rouă, plante, fructe etc.
a) Apă de în suprafaţa solului
Apele de la suprafaţa solului sunt în general ape potabile (mai puţin cele sărate, sulfuroase, poluate
etc.) şi constituie principala sursă de aprovizionare cu apă. Totuşi, folosirea acestora trebuie să o
faci cu prudenţa, numai după examinarea prealabilă a sursei.
Indicii după care poţi determina locurile cu apă ţi care, practic, sunt mai greu de descoperit
direcţia de zbor a păsărilor în timpul serii, rotirea lor asupra unui lac sau ciripitul acestora într-un
teritoriu semiarid, orăcăitul broaştelor, poteci făcute de animale sau urme acestora pot conduce în
general spre locuri unde se găseşte apa; prezenţa unor porţiuni cu iarbă deasă, de culoare verde
închis şi a pipirigului, prezenţa stufului, a trestiei, arinului, salciei plopului etc.
Poţi obţine apă aproape curată din cursuri de apă, râuri secate sau lacuri murdare, săpând în
locurile mai joase, gropi mici în soiul nisipos la 0,3-2 metri de mal. Lasă timp apei să infiltreze şi
aşteaptă să se depună nămolul. Apa din fluviu, râuri şi izvoare, pop să o bei numai după ce a fost
dezinfectată. Apa poate fi incoloră sau tulbure şi trebuie să o fierbi îndelung , atunci când prudenta
o cere şi mijloacele avute la dispoziţie permit acest lucru. Mai trebuie sa ţii seama că însăţi curgerea
apei, contribuie, deşi în mică parte, la purificarea acestui lichid preţios. Metoda cea mai bună pentru
a purifica apa din lacuri, apa stătătoare şi apa mâloasă este aceea de a filtra de mai multe ori cu
ajutorul nisipului, contribuind astfel ţi la eliminarea gustului sărat amar al apei stătătoare. Înainte de
a consuma apă filtreaz-o prin mijloace improvizate (tifon, voalura paraşutei, vata etc. şi fierbe-o).
—

b) Apa: subterană
Dacă nu exista apă la suprafaţă poţi încerca să procuri apă din pânza freatică. Această sursă
ia naştere din apa ploilor sau a zăpezilor, care, în loc să rămână la suprafaţă pentru a se transforma
în pâraie şi râuri, se infiltrează în pământ, la mare adâncime, chiar dacă uneori solul la suprafaţă
este uscat.
Procurarea apei din raioanele cu terenuri uscate sau stâncoase (care se găsesc la mare
adâncime) necesită de regulă efort şi timp pentru colectarea ei.
Indicii pentru alegerea locului sursei de apă subterane:terenul să fie cu iarbă deasă, de
culoare verde închis; locul să fie sub pantă; să existe semne din care să rezulte că, pe timp de ploaie,
locul respectiv constituie un izvor de unde ia naştere un pârâiaş cu debit de apa.
Solul stâncos - caută izvoare şi infiltraţii în regiunile calcaroase unde sunt mai multe şi mai
mari decât în celelalte regiuni. Izvoarele cu apă rece sunt cele mai sigure, apa caldă a fost mai de
curând la suprafaţă şi e mai probabil să fie poluată.
 Calcarul este solubil, apa sapă în el goluri carstice, unele din ele suficient de mari pentru a fi
explorate, altele simple scobituri de câţiva centimetri. Caută izvoare în interiorul acestor găuri iar
când cercetezi o grotă mare şi te depărtezi de intrare fi foarte atent, deoarece te poţi rătăci.
Cele mai multe roci obişnuite, ca granitul, conţin apă numai în crăpături neregulate. În
regiunile de deal caută locurile cu iarbă verde abundentă după care sapă o groapă la baza zonei
verzi şi aşteaptă ca apa să se infiltreze.
Solul moale - apa este mai abundentă şi mai uşor de găsit în sol moale decât în regiuni
stâncoase. Caută izvoare de-a lungul văii în partea ei cea mai de jos sau pe pantele acesteia. Terasele
sau porţiunile de teren plane aflate de-a lungul văii prezintă, de obicei, izvoare sau infiltraţii chiar
dacă este secat cursul de apă.
Nu încerca să găseşti apa cu ajutorul unor nuiele bifurcate s-au al altor crengi, nu-ţi pierde timpul
săpând dacă nu există vreun semn sigur ca în acel loc există într-adevăr apă. Sapă la piciorul
pantelor abrupte, mai ales daca aceste maluri sunt tăiate în terase sau într-un loc umed cu iarbă
abundenta unde în timpul sezonului ploios a existat un izvor.
Apa pătrunde încet prin lut (argilă), dar zonele cu lut sunt deseori străbătute de fâşii de nisip
în care exista izvoare. Caută apa şi sapă în zone umede pe suprafeţe cu argila sau în locurile ude de
la piciorul pantelor.
c) Alte surse de aprovizionare cu apă.
Apa din gheaţă său din zăpadă.
În timpul iernii, gheaţa şi zăpada îţi pot fumiza apă, însă ai nevoie de combustibil pentru a le
topi. Nu risipi combustibilul pentru topirea zăpezii sau a gheţii daca ai alte surse de apă potabilă.
Pe cât posibil topeşte gheată în loc de zăpadă. Pentru procurarea apei, astfel obţii mai multă
apă din acelaşi volum, cu combustibil mai puţin şi într-un timp mai scurt.
Daca străluceşte soarele, poţi topi zăpada pe o foaie de cort sau pânza de culoare închisă, o
stâncă plata sau orice altă suprafaţă care absoarbe căldura soarelui. Aşează aceste suprafeţe astfel
încât apa topită să curgă într-un recipient sau într-o adâncitură.
Dacă eşti în criză de combustibil, poţi topi zăpada cu mâinile, sau poţi să-ţi completezi
rezervele de apă în timpul pregătirii mesei, când oricum topeşti zăpada sau gheaţa.
Dacă ai combustibil suficient, încearcă să consumi cel puţin 2 litri de ceai sau apa fierbinte
pe zi în loc să bei apă rece sau zăpada.
Precipitaţii.
Apa de ploaie este, practic, distilata şi este, deci, o sursă optima de aprovizionare de care
trebuie să seama, iar atunci când se iveşte ocazia încearcă să strângi cât mai multă cu orice mijloc.
Poţi colecta apa de ploaie acoperind pereţii şi fundul unei gropi cu o foaie de cort sau
prelată. Adună apa care picură din copaci într-o pânză curată aşezată în jurul acestuia şi dirijeaz-o
spre un recipient.
Folosind acest procedeu poţi procura apa şi de pe tulpinile şi frunzele unor plante, îndeosebi
cele cu tulpina înalta şi frunze late.
În apropierea coastelor, apa de ploaie se scurge spre mare amestecându-se cu ea şi, deci este
posibil, căutând o depresiune la circa o suta de metri de plajă şi săpând o groapă, să obţii apă
potabilă din abundenţă.
În toate cazurile, filtrează apa de ploaie printr-o pânză curată (tifon, voalura paraşutei, vată
etc.) pentru a elimina impurităţile ţi eventualele insecte.
Apa din plante.
Plantele sunt formate, într-o mare măsură din apă iar sucul lor, cu condiţia să nu fie lăptos
sau spumos, este în general, potabil.
Poţi obţine apa din diferite plante căţărătoare fără să mai fie epurată, ca de exemplu din viţa
de vie. Pentru aceasta fă o crestătură în tulpina viţei de vie cât de sus poţi după care taie viţa la
nivelul solului şi colectează lichidul care picură într-un recipient sau în gură (fig.6-1). Nu bea
lichidul dacă este lipicios, lăptos sau are gust amar.
Poţi obţine apă şi din plante care au miezul pulpei umed. Taie o porţiune din plantă şi stoarce
sau striveşte pulpa, astfel încât să iasă sucul (lichidul) pe care-l aduni într-un recipient.
Rădăcinile plantelor pot furniza şi ele apă. Sapă sau smulge rădăcinile din pământ, taie-le în
bucăţi mici şi curăţă-le coaja. De regula, poţi suge apa direct din rădăcini.
 Consumă la nevoie unele fructe şi legume care conţin, de asemenea, apă (struguri, piersici,
pepene, castraveţi, dovlecei etc.).

Figura 6-1

Apa din rouă.

Dacă nu ai altă sursă de apă poţi colecta roua. Sapă sau pune o foaie de cort curată ???????
pietre şi va picura pe foaia de cort. Colectează apa dimineaţa. Câteodată roua se depune pe suprafeţe
metalice cum ar fi capacele conservelor ca şi pe pietre şi plante. Adună roua într-o cană de băut sau
absoarbe-o cu o pânză, astfel poţi obţine chiar 1 litru de rouă pe oră.
Un alt procedeu pe care-l poţi folosi este următorul: leagă cârpe sau smocuri de iarbă subţire
în jurul gleznelor şi umblă prin iarba udă de rouă înainte de răsăritul soarelui. Cârpele sau smocurile
de iarbă absorb roua după care le storci într-un recipient. Repetă procedeul până ce îţi asiguri o
rezervă de apă sau până când dispare roua.
Apa rezultată astfel din rouă, las-o să se liniştească (pentru aşezarea impurităţilor pe fundul
vasului), iar înainte de a o consuma, trebuie s-o treci printr-un filtru improvizat.

Distilatorul.
Aparatele de distilare pot şi folosite în diferite medii. Ele extrag umezeala din sol şi porţiuni
de plante. Dar pentru aceasta ai nevoie de timp şi de anumite materiale pentru a construi un astfel de
aparat cu care sa aduni apa. Astfel, sunt necesare aproximativ 2-4 ore pentru a obţine de la 0,5 litri
până la 1,2 litri de apă.
 Construirea unui aparat de distilat.

Există două tipuri de aparate de distilare a apei la suprafaţa solului şi sub nivelul solului.
Pentru aparatul de distilat la suprafaţa solului (fig.6-2) trebuie să găseşti un teren în pantă însorită şi
să procedezi în felul următor:
 umple punga cu aer, îndreptând deschizătura ei în vânt sau " suflând" aer în pungă;
 umple punga de plastic pe jumătate, până la trei sferturi cu vegetaţie (frunze verzi având
grijă să înlături toate crenguţele tari sau spinii ascuţiţi care ar putea găuri punga.
ATENŢIE ! Nu folosi plante otrăvitoare pentru că îţi vor da un lichid otrăvitor.
 aşează o piatră nucă sau un obiect asemănător în pungă;

Figura 6-2

- introdu unul din capetele unei bucăţi de tub, de trestie (stuf), sau un fir de pai, gol in
interior după care strânge punga şi leag-o bine la gură, cât mai aproape posibil de marginea pungii.
Apoi înnoadă tubul sau pune-i un cep, ca să nu iasă aerul. Aceasta îţi va permite să distilezi apa
condensată din pungă, fără s-o desfaci.
- aşează punga cu gura în josul pantei la soare. Gura pungii trebuie să fie puţin mai sus decât
punctul cel mai de jos al pungii;
- aşează punga astfel încât piatra sa acţioneze în punctul cel mai de jos din pungă.
Pentru a obţine apa condensată din aparatul de distilat, slăbeşte legătura de la gura pungii,
astfel încât apa adunată în jurul pietrei se va scurge. Apoi leagă din nou punga şi pune la loc
aparatul de distilare pentru a permite condensarea ulterioară.
Pentru aparatul de distilat sub nivelul solului (fig.6-3) vei avea nevoie de o unealtă de săpat
Trebuie să alegi un loc în care să consideri că solul are umiditate (cum ar fi albia uscată a
unui râu sau un loc jos în care s-a adunat apa de ploaie) şi unde bate soarele aproape toată ziua şi
procedează în felul următor:
- sapa o groapă de forma unui bol (vas de forma semisferică) cu diametrul de aproximativ un
metru adâncime de 60 cm;
- sapă un puţ în centrul gropii, adâncimea şi perimetrul fântânii vor depinde de mărimea
recipientului pe care urmează să-l fixezi în ea (fundul fântânii trebuie să permită recipientului sa
stea drept);
- fixează tubul de fundul recipientului şi aşează vasul drept, în fântână;
- trage de capătul liber al tubului în sus, peste şi dincolo de marginea gropii;
 - aşează o piatră pe mijlocul foliei;
- lasă folia de plastic să coboare în groapă până ajunge la 35 cm sub nivelul solului formând
un con inversat, având piatra în vârf. Ai grijă ca vârful conului sa fie exact deasupra recipientului iar
conul de plastic să nu atingă marginile gropii, pentru ca pământul va absoarbe apa condensată.
Pune mai mult pământ pe marginile foliei de plastic pentru a le fixa bine şi pentru a evita
pierderea lichidului.
Astupă tubul cu un cep atunci când nu-l foloseşti pentru a evita evaporarea apei.
Când îţi este sete poţi bea apa fără să deranjezi aparatul de distilat, folosind tubul ca pe un
pai.
S-ar putea sa vrei să foloseşti plante în groapă ca sursă de umiditate. În cazul acesta, când
faci groapa trebuie să sapi mai mult în părţile laterale ale acesteia pentru a forma o pantă pe care să
aşezi plantele, apoi procedezi ca mai sus.

Figura 6-3

Dacă singura sursă este apa poluată, sapă în afara gropii la aproximativ 25 cm depărtare de
marginea aparatului de distilat (fig.6-4) un jgheab mic de aproximativ 25 cm adâncime şi 7,5 cm
lăţime, după care toarnă apa poluată în şanţ să ai grijă să nu verşi în jurul marginii gropii unde folia
de plastic atinge solul.
Rostul jgheabului este să păstreze apa poluată, iar solul o va filtra pe măsură ce este trasă
către aparatul de distilat.
Apa se condensează pe plastic şi drenează în recipient. Acest proces se derulează foarte bine
când sursa de apă de care dispui este apa sărată.
 Figura6-4

2. Cum se obţine apa potabilă.

Apa de ploaie adunată în recipiente curate sau din plante este, în general, buna de băut, dar
trebuie să epurezi apa din lacuri, heleşteie, mlaştini sau râuri, mai ales cele din apropierea aşezărilor
omeneşti. Când nu este posibil aşa ceva, trebuie să decontaminezi toată apa obţinută din plante sau
sol, folosind iod, clor sau prin fierbere.
Poţi epura apa astfel:
 folosind tablete pentru epurarea apei (urmează instrucţiunile care le însoţesc);
 turnând 5 picături de tinctură de iod într-o gamelă cu apă tulbure (lasă gamela să stea timp
de 30 minute înainte de a bea);
 fierbând apa timp de 10 minute după ce ai trecut-o printr-un tifon, voalura paraşutei sau alt
material textil.
Dacă bei apă nepotabilă poţi contacta boli sau poţi înghiţi organisme care îţi fac rău. De
exemplu:
 dezinterie (diaree severă, prelungită, cu scaune cu sânge, febră şi slăbiciune);
 holera şi febra tifoidă (le poţi contacta chiar daca ai fost vaccinat);
 viermi paraziţi cai-e trăiesc în special în ficatul oilor, apa stătătoare, poluată conţine adesea
aceşti paraziţi; daca îi înghiţi, ei vor intra în circuitul sângelui şi vor trai ca paraziţi,
îmbolnăvindu-te;
 lipitorile (dacă înghiţi o lipitoare, aceasta se poate fixa în interiorul gâtului sau nasului, va
suge sângele, va produce răni şi va căuta să se deplaseze într-o altă zonă, iar fiecare rană
care sângerează se poate infecta).
Dacă apa pe care o găseşti este mlăştinoasă, cu miros urât, poţi curăţa apa punând-o într-un
recipient şi lăsând-o să stea timp de câteva ore, sau turnând-o printr-un sistem de filtrare.
NOTĂ: Acest procedeu curăţă numai apa şi o face mai băubilă, dar va trebui să o epurezi.

Pentru a confecţiona un sistem de filtrare, aşează câteva straturi de material filtrant cum ar
fi: nisipul, piatra sfărâmată (pietrişul), vata, cărbunele de foc, materialul textil într-un butuc scobit,
recipient (cutie de conservă, găleată etc.) sau într-un dispozitiv confecţionat din material textil
(fig.6-5).
În partea superioară a filtrului lasă un spaţiu sub forma de pungă pentru turnarea apei, iar în
partea de jos fă un orificiu sau leagă săculeţul cu sfoară pentru scurgerea apei filtrate.
 Sub filtru aşează un vas pentru colectarea apei, apoi lasă apa să se liniştească timp de 45
minute pentru decantarea eventualelor impurităţi după care pune-o la fiert 10-15 minute ca s-o poţi
consuma.

Figura6-5
Capitolul 7
PROCURAREA, CONFECŢIONAREA ŞI FOLOSIREA
ECHIPAMENTULUI IMPROVIZAT

Înainte de a cunoaşte aceste probleme este necesar să ţii cont de anumite observaţii şi reguli.
Nu renunţa cu prea maltă uşurinţă la nici un fel de echipament.
Îmbrăcămintea te protejează împotriva arsurilor datorită soarelui, insectelor, paraziţilor şi
zgârieturilor. Pe timp de arşiţă trebuie să ai capul acoperit în timpul zilei pentru a rezista mai mult
timp cu apă puţină.
Poartă pantalon lung, aranjat bufant peste marginea încălţămintei. Mânecile trebuie să fie
lungi însă largi, pentru a păstra răcoarea. Poarta o apărătoare de pânza peste gât ca să-ţi ferească
ceafa de soare. Pentru asta poţi folosi tricoul sau altă bucata de pânza pusă sub şapcă (fig.7-
l)»

Figura7-1.

Dacă ai posibilitatea, foloseşte o pânză de paraşută în stil arab pentru a-ţi proteja ceafa, gâtul
şi faţa împotriva soarelui şi a prafului (fig.7-2).

Figura 7-2

Străduieşte-te să-ţi păstrezi îmbrăcămintea curată. Hainele curate sunt izolatori mai buni
decât cele murdare şi rezistă mai bine în timp.
De asemenea dacă hainele tale, la fel ca şi corpul, sunt curate, te vei simţi mai bine ţi vei fi
ferit de infecţii ale pielii şi de paraziţi corporali.
Încearcă să-ţi păstrezi hainele şi încălţămintea uscate; pentru uscare, foloseşte un suport în
faţa focului. Nu pune încălţămintea udă, grea, aproape de foc pentru ca se va întări şi va crăpa.
Usucă-ţi hainele în fum pentru a scăpa de insecte. Întoarce-ţi hainele pe dos.
Alege-ţi hainele în conformitate cu zona unde vei acţiona pentru că este esenţial să porţi
îmbrăcămintea care te va proteja pe timpul îndeplinirii misiunii.
Pentru sezonul rece este important să porţi haine potrivite pentru a menţine căldura. Efectul
izolator al hainelor ( încălţămintei) combinat cu căldura propriului corp reprezintă secretul în-a
rezista.
Evită pe cât posibil să transpiri deoarece prin pierderea căldurii de către corp favorizezi
răcirea treptată şi ulterior îngheţarea acestora începând cu extremităţile.
 Când depui efort evită transpiraţia descheind îmbrăcămintea. Dacă totuşi, îţi este prea cald,
scoate-ţi mănuşile şi căciula, îmbrăcămintea exterioară. Când ai încetat munca (efortul), pune-ţi la
loc hainele pentru a preveni răceala.
Poartă îmbrăcăminte lejeră, îmbrăcămintea strâmtă împiedică circulaţia sângelui şi creează
pericolul de îngheţ. Ţineţi urechile acoperite.
Nu-ţi face încălţămintea incomodă la purtat sau prea strâmtă purtând prea mulţi ciorapi, unul
peste altul.
Păstrează îmbrăcămintea cât mai uscată cu putinţă. Scutură zăpada de pe haine înainte de a
intra într-un cort sau alt adăpost sau atunci când stai în apropierea unui foc.
Poartă una sau două perechi de mănuşi de lână puse sub mănuşile din foaie de cort. Încearcă
să-ţi desfăşori activitatea cu mănuşile puse. Dacă trebuie să-ţi scoţi mănuşile încălzeşte-ţi mâinile
introducându-le sub haine.
Poartă ochelari de soare pentru a-ţi proteja ochii de strălucirea zăpezii.
Noaptea, pentru a menţine temperatura corpului, înveleşte-te cu haine uscate în jurul
umerilor şi al şoldurilor.
Dacă ai căzut în apă rostogoleşte-te în zăpada curată deoarece aceasta absoarbe excesul de
apa. Scutură-te de zăpadă şi apoi rostogoleşte-te din nou până când toată apa va fi absorbită.
Nu-ţi scoate încălţămintea până nu ajungi în cort (adăpost).
În condiţii de izolare pot fi situaţi în care echipamentul este distrus (pierdut), parţial sau în
totalitate, ceea ce impune din partea luptătorului procurarea, confecţionarea şi folosirea celui
improvizat.

1.Procurarea materialelor.
Materialele necesare pentru confecţionarea echipamentului le poţi procura în funcţie de
situaţia în care te afli şi de posibilităţi.
În general, poţi să procuri şi să foloseşti următoarele materiale:
 prelatele, husele şi materialele cu care sunt tapisate scaunele şi canapelele, precum şi alte
materiale textile şi de pielărie care se găsesc lan avioanele şi autovehiculele avariate pe
câmpul de luptă;
 paraşutele şi ambalajul unor materiale paraşutate;
 echipamentul, raniţele, foile de cort etc., rămase de la militarii decedaţi sau găsite în
raioanele de staţionare a trupelor sau unde au avut loc acţiuni de luptă;
 paturi, cojoace, lenjerie de corp şi de pat şi alte materiale care se găsesc în cabane turistice,
stâni, cantoane (silvice şi de cale ferată), în localităţile părăsite de populaţie, în peşteri, etc.;
 materialele de echipament găsite în diferite depozite părăsite;
 blana şi pieile animalelor domestice sacrificate pentru asigurarea hranei precum şi a
animalelor sălbatice vânate;
 tulpinile şi capsulele din culturile de in, cânepă şi bumbac;
 fulgii păsărilor, paiele, frunzele uscate, fânul, câlţii, muşchii copacilor, hârtia şi alte
materiale găsite sau procurate.
2. Confecţionarea echipamentului improvizat.
Din prelate poţi confecţiona raniţa, sacul, cortul individual. Curelele pentru cort le poţi
improviza din resturi de chingi sau confecţiona din acelaşi material. La nevoie poţi folosi şi sfori
mai groase.
Cortul individual îl poţi realiza din 2-3 foi de cort sau în lipsa acestora poţi folosi o bucată
de prelată, pânză din paraşută, material plastic sau alt material care îl ai la îndemână.
Poţi folosi bucăţi din prelată sau foi de cort ca aşternut sau chiar pentru învelit.
Din huse şi materialul plastic de la scaune poţi confecţiona raniţe, saci, sandale şi bocanci
improvizaţi. Feţele bocancilor le poţi confecţiona după posibilităţi din două sau mai multe bucăţi.
Talpa poate fi din lemn sau o poţi procura de la alţi bocanci care au feţele degradate.
Materialele subţiri găsite în avioanele şi autovehiculele avariate le poţi folosi la
confecţionarea cămăşilor, indispensabililor, obielelor şi altor articole de lenjerie.
 Pentru croirea şi confecţionarea unei cămăşi cel mai simplu este să dublezi ţesătura în
mărimea dorită. Coase apoi părţile laterale şi partea de sus după care taie deschizăturile pentru cap
şi mâneci.
Din componentele paraşutei poţi confecţiona diferite articole de îmbrăcăminte şi
încălţăminte cum ar fi combinezon, pelerină de ploaie, cămaşă, obiele, diferiţi papuci şi altele.
Tot din pânza paraşutei sau din alte ţesături poţi confecţiona un sac de dormit Procedeul de
confecţionare este simplu.
Confecţionezi doi saci de mărimi diferite pe care, apoi, îi introduci unul într-altul. Primul
trebuie să aibă lungimea egală cu înălţimea unui om, iar lăţimea de 80-100 cm (funcţie de grosimea
pe care o ai).
Al doilea sac va fi mai mic, având lungimea şi lăţimea cu 10-15 cm mai mică decât primul.
Introdu sacul cel mic în cel mare şi pui în spaţiul dintre saci lână, vată, fulgi sau alte fibre (la
nevoie chiar deşeuri de materiale, fân, paie. muşchi uscat etc.) pe care le vei aşeza într-un strat
subţire egal pe toată suprafaţa. Fixarea acestora între cele două părţi ale sacului de dormit o vei face
prin matlasarea simplă sau ciubucire în fel ca la saltea. Îndoaie gura sacului sub formă de tiv prin
care introdu un şiret sau o sfoară pentru strângere.
Blana ovinelor şi cabalinelor o poţi folosi pentru confecţionarea unei veste îmblănite sau, în
cazul când dispui de mai multe piei, poţi căptuşi (îmblăni) mantaua, scurtă etc. De asemenea, îţi mai
poţi confecţiona cojoc pentru dormit pe timp de iarnă, cizme sau bocanci îmblăniţi. Foloseşte blana
animalelor sălbatice în mod asemănător cu cea a animalelor domestice. Astfel, trebuie sa ştii că
pielea animalelor sălbatice vânate trebuie frământată cu măna, presărată cu sare şi apoi uscată la
soare,vânt, aer liber sau foc.
După uscare, pielea trebuie afumată pentru ca în contact cu apa să nu putrezească. Din
aceasta îţi poţi confecţiona bocanci, cizme, sandale sau alte articole de echipament care se
căptuşesc, în funcţie de posibilităţi şi de anotimp, cu blană sau pânză.
Materialele de echipament pe care le găseşti în cabane turistice, stâni, peşteri sau în
localităţile părăsite de populaţie, etc. le foloseşti aşa cum sunt sau poţi confecţiona din ele articole
necesare de echipament improvizat.
Tulpinile de in şi cânepă prelucrate le poţi folosi în bune condiţii la confecţionarea
diferitelor obiecte. După topire şi uscare înlătură partea lemnoasă, iar din fuiorul rezultat vei putea
împleti sfori, funii;etc.

3. Folosirea echipamentului improvizat.

Dacă dintr-un motiv oarecare ţi-ai pierdut încălţămintea o poţi confecţiona din paie împletite
sau din blana care se poartă numai când zăpada este îngheţata.
De asemenea, opincile sau mocasini improvizaţi din pâslă, foaie de cort, piei de animale
simt foarte buni izolatori pentru o protecţie împotriva gerului.
Dacă ciorapii sunt uzi (sau nu-i mai ai), iar încălţămintea este destul de lejeră, înveleşte-ţi
picioarele în cârpe sau alte materiale izolatoare care vor împiedica îngheţarea acestora.
Poţi introduce hârtia între corp şi cămaşa pentru a absorbi transpiraţia şi a-ţi feri corpul de
răceală.
Din hârtie poţi confecţiona glugă, mască pentru protecţia feţei şi vestă pe care o poţi îmbrăca
pe sub veston.
Dacă nu ai boneta (capelă) poţi improviza una asemănătoare celei purtate de arabi dintr-o
bucată de paraşută sau alt material uşor.
Dacă ţi-ai pierdut încălţămintea sau dacă s-a uzat, confecţionează-ţi sandale ca în fig.7-3.
Pentru aceasta procedează în felul următor:
 spală-ţi picioarele în apă călduţă;
 ştergele şi ungele cu grăsime;
 taie pânza de paraşută în fâşii de 70 cm lungime şi 10 cm lăţime şi înfăşoară-le ca pe nişte
bandaje, în jurul labei piciorului şi a gleznei.
În final, acestea vor arăta ca nişte şosete obişnuite cu care poţi merge uşor, chiar dacă ai
băşici la picioare.
 Figura 7-3

Transportul unor obiecte (lucruri) le poţi face, atât cu ajutorul sacilor şi al raniţelor
improvizate, cât ţi prin împachetarea lor în voalura paraşutei, în bucăţi de prelată, în foi de cort.
Funcţie de obiectele pe care le transporţi execută împachetarea lor astfel încât să permită o
deplasare cât mai uşoară şi comodă.
Vei împacheta materialele într-unul sau mai multe colete astfel ca aşezarea lor să nu te
incomodeze. De asemenea, ai în vedere ca obiectele dure să le aşezi în partea de jos, iar cele fragile
în partea de sus a pachetelor aşezate în formă de sul.
Din chingile paraşutei improvizează hamul decare vei prinde pachetele.
Chingile în care ele le vei lega cu suspante, astfel încât să nu formeze noduri proeminente
care ţi-ar putea produce răni.
Important de reţinut este faptul că în condiţii de izolare trebuie sa dai dovadă de multă
fantezie şi îndemânare în improvizarea mijloacelor respective, deoarece în acest domeniu nu se pot
indica reţete de aplicare întocmai a unor procedee.
 CAPITOLUL 8

ALIMENTE DE ORIGINE VEGETALĂ, MOD DE PREPARARE ŞI CONSERVARE.

PLANTE MEDICINALE ŞI OTRĂVITOARE.

După apă, hrana este nevoia ta cea mai urgentă. Deci, într-o situaţie de izolare trebuie să fii
permanent în căutarea hranei pe care o poţi găsi în natură şi să te hrăneşti din ceea ce îţi dă
pământul ori de câte ori este posibil. Păstrează-ţi hrana, pentru cazuri urgente.
În tot cazul, trebuie să ai mereu în minte că:
 poţi trăi mai multe zile fără hrană, dacă ai apă. Deci, când apa nu este o problemă, bea mai
multă decât în mod obişnuit ca să rămâi în formă;
 mâncatul sporeşte setea. Dacă ai zilnic mai puţin de o jumătate de litru de apă, evită
alimente uscate, făinoase, condimentate şi carnea. Mănâncă alimente cu un conţinut de
hidranţi de carbon, cum ar 15 bomboanele tari;
 orice activitate necesită hrană şi apă în plus, aşa că munceşte cât mai puţin când ai cantităţi
limitate de hrană şi apă;
 cu câteva excepţii, tot ce creşte din pământ, umblă, se târăşte sau înoată reprezintă o sursă
potenţială de hrană.
Natura îţi furnizează hrana care îţi va permite să supravieţuieşti. Trebuie să şti, totuşi, cum
să găteşti şi să obţii hrana. În acest capitol vei afla despre obţinerea şi pregătirea hranei din plante.
În capitolul 9 vei învăţa cum să obţii şi să pregăteşti vânatul ca hrană.

1. În ce măsură plantele sunt comestibile.

Să fii în stare să recunoşti atât plantele cultivate, cât şi plantele sălbatice comestibile este un
lucru important într-o situaţie de supravieţuire. Plantele cultivate sunt în general bine cunoscute şi
constituie surse bogate de hrană.
Spicele culese din câmpurile cu cereale pot fi consumate crude, preparate sau uscate.
Spre exemplu: cartofii, sfecla, varza, mazărea, ardeii, roşiile, castraveţii, morcovii şi
ridichile le poţi mânca crude sau preparate.
Există anumite lucruri pe care trebuie să le ai întotdeauna în vedere când aduni plante
comestibile:
 plantele cultivate şi plantele sălbatice care cresc printre şi în apropierea plantelor cultivate
pot fi stropite cu pesticide. Prin urmare, spală foarte bine plantele pe care le aduni.
 orice plantă comestibilă care este irigată sau creşte în apropierea unor plante contaminate,
este şi ea contaminată. Dacă intenţionezi să mănânci planta crudă, spal-o în apă bună de
băut.
 unele plante pot avea toxine pe bază de ciuperci, care" sunt extrem de otrăvitoare. Pentru a
diminua şansele prezenţei acestor toxine, adună seminţele proaspete, fructe sau frunze - nu
cele căzute pe sol;
 plante din aceleaşi specii pot avea un conţinut diferit de componente toxice sau mai puţin
toxice, din cauza mediului înconjurător diferit şi a factorilor genetici.
 unii oameni sunt mai sensibili decât alţii la tulburări gastrice provocate de plante. Dacă eşti
sensibil, evită plantele sălbatice pe care nu le cunoşti;
 există multe plante sălbatice valoroase care au concentraţii mari de compuşi oxalici. Aceştia
îţi produc de obicei o senzaţie acută de arsură în gură şi dăunează rinichilor. Se distrug, de
obicei, prin fierbere;
 singura modalitate de a spune dacă o ciupercă este comestibilă este determinarea ei corectă.
Chiar şi în acest caz, unele din ele sunt sub semnul întrebări.
Teritoriul ţării noastre, datorită poziţiei sale geografice ţi climatice, dispune de foarte multe
plante. Faptul că guşti sau înghiţi chiar şi o porţiune mica din ele pot produce mari neplăceri,
probleme intestinale complicate sau mortale. Prin urmare, dacă ai cea mai mică îndoială referitoare
la o plantă, aplică testul de comestibilitate universal. Nu uita că măslinele sunt amare şi lămâile sunt
acre, aşa încât, un gust neplăcut nu înseamnă neapărat că alimentul este otrăvitor. Alimentele
mâncate de rozătoare (şoareci, şobolani, iepuri, veveriţe sau alte animale) le poţi testa, de regulă,
fără pericol.
Înainte de a testa o plantă, pentru a vedea dacă este comestibilă, asigură-te că ai o cantitate
suficientă de plante, care sa merite timpul pe care îl pierzi făcând testarea şi efortul. Ai nevoie de
mai mult de 24 ore pentru a aplica acest test.
Nu uita, dacă mănânci cantităţi mari de plante comestibile pe stomacul gol, poţi avea diaree
sau crampe. Două exemple edificatoare de alimente obişnuite care pot avea aceste urmări sunt
merele verzi şi prea multe boabe proaspete. Chiar dacă ai testat plantele şi ai constatat că sunt
comestibile, mănâncă-le cu moderaţie, împreună cu alte alimente.
Vei vedea, în funcţie de etapa şi timpul afectat testului de comestibilitate, cât este de
important să ţii în stare să identifici plantele comestibile.
În anexa " A" există imagini care te vor ajuta să identifici principalele plante şi ciuperci
comestibile. Testul de comestibilitate universală constă în:
a) testează numai o porţiune dintr-o plantă presupusă comestibilă;
b) secţionează planta în părţile componente: frunze, tulpini, rădăcini, muguri şi flori;
c) miroase planta, ca sa constaţi prezenţa mirosurilor puternice" sau acide ( nu uita că numai
mirosul nu indică faptul că o plantă nu este comestibilă);
d) nu mânca timp de 8 ore înainte de începerea testului;
e) timp de 8 ore cât te abţii de la mâncare, testează dacă te-ai intoxicat aşezând o porţiune din plantă
pe partea interioară a cotului sau a încheieturii mâinii (de obicei, 15 minute reprezintă un interval de
timp suficient pentru a observa reacţia);
f) în timpul perioadei de testare nu băga nimic în gură exceptând apă epurată şi porţiunea de plantă
pe care o testezi;
g) alege o porţiune mică a unei singure componente şi pregăteşte-o în felul în care doreşti pentru a o
mânca; h) înainte de a pune porţiunea de plantă pe care ai găsit-o în gură, atinge o porţiune mică din
suprafaţa exterioară a buzei pentru a vedea dacă produce arsuri sau mâncărimi;
i) dacă după 3 minute nu apare nici o reacţie pe buze, aşează porţiunea de plantă pe limbă, ţinând-o
acolo timp de 15 minute;
j) dacă nu apare nici o reacţie, mestecă foarte bine o fărâmă din ea şi ţine-o în gură timp de 15
minute. NU.ÎNGHIŢI!
k) dacă nu apar arsuri, mâncărime, amorţeală, înţepături sau alte iritaţii, timp de 15 minute, înghite
alimentul l) aşteaptă timp de 8 ore şi dacă apare vreun efect în acest interval, provoacă-ţi voma şi
bea multă apă;
m) dacă nu apare nici un efect nedorit, mănâncă o jumătate de cană din aceeaşi parte a plantei,
pregătită în acelaşi fel şi aşteaptă încă 8 ore ( dacă nu apare nici un efect, partea de plantă pe care ai
pregătit-o în acest fel poate fi mâncată fără probleme;
ATENŢIE!!! Testează toate porţiunile plantei pentru a vedea dacă sunt comestibile, căci
unele plante au atât porţiuni comestibile, cât şi porţiuni necomestibile. Să nu presupui că o parte din
plantă care s-a dovedit comestibilă când ai gătit-o, este comestibilă şi în stare crudă.

2. Valoarea alimentară a plantelor din flora spoatană.

Plantele alimentare din flora spontană ( plante reprezentate în anexa " A') reprezintă o sursă
preţioasă de hrana şi îţi vor furniza, atât prin conţinutul lor bogat în substanţe nutritive (energetice)
precum zaharuri, proteine, grăsimi, cât şi prin efectele terapeutice determinate de compoziţia lor în
săruri minerale, vitamine, enzime, o eficacitate normală. E adevărata că, în multe cazuri, legumele
si fructele singure nu dau saţietate şi de aceea trebuie să le combini cu produse de origine animală
sau plante cultivate, mai bogate în proteine. Sunt însă şi plante spontane cu un conţinut ridicat în
astfel de substanţe, iar valoarea alimentară a acestora devine din ce în ce mai importantă dacă eviţi
inamicul sau te afli într-o zonă în care vânatul este rar. Aşa sunt seminţele de bob-de-ţarină (cu până
la 35% proteine) şi cele de măzăriche (cu 21-40%), seminţele de muştar negru (30%) proteine, dar
au un gust iute şi din această cauză se folosesc drept condiment, fructele de chimen (până la 22%),
alunele, seminţele de cornaci şi rizomi de papură (15-18%), jirul (cu 14,3%), castanele comestibile
(cu până la 10%). Cantităţi apreciabile de proteine conţin şi păstăile (cu boabe) de drohiţă, rizomii
de crin-de-baltă, sparanghelul, nalba, hibernaculii de săgeata-apei ş.a.
 La fel de hrănitoare sunt şi plantele care depozitează în ţesuturile lor amidon. Între acestea
sunt cornaciul (cu până la 52% amidon), castanele (40%), hibernaculii de săgeata-apei (35%), jirul
şi seminţele de cimbru (circa 30%), rădăcinile de lemn dulce (20-30%), rizomii de papură, nuferii ţi
fructele de chimen (20%), rădăcinile tuberizate de fasolică (17%), precum şi rădăcinile de aglică,
rizomii de crin-de-baltă, feriga-de-câmp şi trestie, tuberculii de poronic, sporangii de trifoiaş-de-
baltă, seminţele de ştir etc.
0 altă serie de plante au calităţi energetice datorită conţinutului ridicat de glucide (zaharuri).
Este cazul măceşelor (până la 30%), al napilor porceşti (până la 20%), al sucurilor de fructe şi
sevelor de arţar, paltin-de-munte şi mesteacăn (15-20%), al rădăcinilor de lemn dulce, păstârnac şi
barba-caprei (până la 17%), al coamelor (16%), murelor şi fragilor (14%), afinelor, coacăzelor roţii
şi agrişelor (până la 10%). Substanţe glucide, într-un procent apreciabil, conţin şi rizomii de feriguţă
şi nuferi, rădăcinile de angelică, cireşele sălbatice, păducelele, scoruşele, coacăzele-de-munte ş.a.
Dintre speciile bogate în lipide amintim în primul rând alunele (ca până la 63% ulei gras),
seminţele de muştar alb (47%) şi negru (25-35%), sâmburii de sânger şi seminţele de zâmbru (40-
45%), seminţele de lubit (13%), jirul (23%), fructele de chimen (18%), fructele de cornaci şi castan
comestibil (până la 8%), precum şi seminţele unor crucifere ca mirodenia, cruşăţeaua, hreniţa,
varza de mare ş.a.
Cât priveşte vitaminele şi sărurile minerale, este recunoscută întâietatea legumelor şi
fructelor (pe care le poţi procura mai uşor şi cu mai puţin zgomot) comparativ cu produsele de
origine animală. Este un lucru foarte important când inamicul se află în apropiere.
Vitamina A (antixeroftalinică) o găseşti în plantele sub formă de caroten (pronitamina A),
având concentraţii mari în uleiuri vegetale. Este prezentă în aproape toate verdeţurile într-o cantitate
de până în 1mg la 100 g produs. În morcovi se află în procent de 2-3 mg % (la unele soiuri de
cultură putând ajunge la 6,7 mg %), în măceşe 2,6-6^ mg %, sparanghel 1,2 mg %, coacăze 0,7-2
mg %, afine 0,8-1,6 mg %, agrişe 1 mg %. Vitamina A se află şi în fructele de cătină albă, cireşe,
zmeură, alune, mure, în salată, urzici, ştevie, cresonul-izvoarelor, cicoare, salata-mielului, măcriş,
nalbă, păpădie ţi alte legume
Vitaminele din grupul B sunt reprezentative prin vitamina B1 ( antiberiberică). 0 găseşti în
alune (0,3-0,4mg %), castane comestibile (0,23 mg %), coacăze (0,15mg %), dar şi în cireşe, agrişe,
mere, pere, păducele, măceşe, fructe de cătină alba, fragi, afine, dar şi hreanul, păpădia, ştevia,
angelica, cicoarea, pelinul, meliţa, menta, lemnul dulce, pirul, măcrişul, cresonul-izvoarelor,
obligeana, nalba ş.a.
Vitamina B2 o găseşti prezentă în cantităţi mari în urzici, salata mielului, măcriş, nalbă,
păpădie, cresonul-izvoarelor, măceşe, fructe de cătina albă.
Vitamina B3 este pusă în evidenţă în seva de mesteacăn, cresonul-izvoarelor, maceşe, fructe
de cătină albă.
Vitamina B6 este conţinuta în frunzele de salată şi pelin, iar vitamina B9 în frunzele de
morcov, în cresonul-izvoarelor, păpădie, sparanghel şi în fructele de cătină albă.
Vitamina C (antiscobutică) deţine ponderea cea mai mare în plante. În cantităţi mari o
găseşti în măceşe (până la 5 g %), în fructele de coacăz negru, scoruş-de-munte, în frunzele de
zburătoare (180-190mg %), în frunzele de păpădie (100-J50 mg %), în măcriş (124 mg %), în hrean
(75-100 mg %, uneori până la 195 mg %), în cresonul-izvoarelor (50-2100 mg ) şi chiar 140 mg %),
şi frunzele şi lăstarii de cătină – de – râu (85 mg %), în frunzele de fragi (60-80 mg %). În castanele
comestibile şi în salata mielului (50 mg %), în coacăzele roşii şi urzici (până la 45 mg %), în mure
(40 mg %). în agrişe (25-30 mg %), în salata sălbatică (18 mg %). zmeura conţine 20 mg %
vitamina C, iar în frunze 800 mg %. Seva mesteacănului este foarte bogata în vitamină (frunzele
conţin 330 mg % 'vitamina C), în procent destul de mare, vitamina C se află şi în afine, dracilă
(fructe), păducele, cicoare, trifoişte, coada-calului,nalba, iarbă-grasă, măcrişul-iepurelui, talpa-
stancei, frunzele de ridiche sălbatică,rizomii de obligeană şi mai ales în fructele de cătină albă.
Vitamina D (antirahitică) o găseşti în plante sub formă de pronitamină D, fiind prezentă în
relativ puţine specii (această vitamina este caracteristică îndeosebi ţesuturilor de origine animală). A
fost semnalată în păpădie şi măceşe. Are un rol important în absorbţia calciului şi fosforului la
nivelul intestinului, favorizând calcifierea oaselor şi a dinţilor.
 Vitamina E (antisterilică) se află mai ales în uleiurile vegetale (ulei de nucă), în legumele
verzi (salata sălbatică, cresonul-izvoarelor) şi în unele fructe (măceşe, fragi).
Vitamina K (antihemoragică) este conţinută în uleiurile vegetale şi în unele legume cultivate
(spanac, varză, conopidă, salată), dar şi sălbatice (urzică, lobodă, cicoare, lucernă). 0 găseşti într-o
serie de fructe (fragi,măceşe),ca şi în unele verdeţuri.
Pe lângă vitamine, legumele şi fructele din flora spontană îţi oferă şi o diversitate de săruri
minerale de o importanţă esenţială în metabolism. Astfel, sodiul se găseşte în alune într-o
concentraţie de până la 20 mg %, în castanele comestibile 7 mg %, şi zmeură şi coacăze 3 mg %, în
fragi 2 mg %. Procentul de sodiu este ridicat în iarba sărată, în nalba-rotundă, în hrean, în salata
sălbatică.
Potasiul îl găseşti în cantităţi mari în coacăzele-negre (872 mg %), alune şi castane (410 mg
%), în urzici, sparanghel, cicoare, hrean, coada-calului, pir, nalbă-rotunda, limba-mielului, salată
sălbatică ş.a.
Calciul se găseşte mai ales în frunzele de cresonul-izvoarelor (200 mg %) şi de cicoare (100
mg %), în salata sălbatică şi coacăzele negre (60 mg %), în morcovi (40 mg %), sparanghel (20 mg
%), cireşe (18 mg %), în alune, fragi, porumb, fructe de ienupăr, rădăcină de hrean, ţelină, salată
sălbatică, urzică, nalbă etc.
Fosforul îl găseşti concentrat mai cu seamă în alune şi nuci (350-380 mg %), în castane (90
mg %), în zmeură (52 mg %), coacăze negre (34-38 mg %), mure (34 mg %), cireşe (31 :mg %),
fragi 827 mg %), afine.(13 mg %), iar dintre legume, în cicoare cresonul-izvoarelor, sparanghel,
urzici, salată sălbatică ş.a.
Magneziul este prezent în alune şi nuci ( 134 mg %),castane comestibile (40 mg %), mure şi
zmeura (24 mg %), coacăze negre (17 mg %), cireşe (14 mg %), fragi şi porumbe (11 mg %). De
asemenea, îl găseşti în toate verdeţurile; dintre legume, mai bogate în magneziu sunt: urzicile, salata
sălbatică, hreanul etc.
Fierul îl găseşti în cantităţi apreciabile în urzici, măcriş, salată sălbatecă, sparanghel,
cresonul-izvoarelor, cicoare, hrean, dar şi în fructe precum: agrişe, coacăze (4,7 mg %), alune (4,4
mg %),mure, zmeură, fragi (1 mg %) ş.a.
Cuprul este prezent mai ales în alune şi nuci, cireşe, mere, castane, în cicoare şi salată
sălbatică.
Manganul îl găseşti în cresonul-izvoarelor, cicoare, păpădie, castane; iar cobaltul în cireşe şi
salată sălbatică; siliciul în coada calului, napul porcesc, păpădie, urzici, fragi şi în pieliţa multor
fructe
Zincul se află mai ales în castane, cireşe, podbalul şi salata sălbatică, iar sulful în alune,
castane, cireşe, fragi, păpădie ş.a.
Bromul îl găseşti în procent mai mare în sparanghel, morcov, ţelină, agrişe, fragi şi mure.
Clorul este prezent în coacăze negre (15 mg %), cireşe şi salată sălbatică.
Iodul se află în cresonul-izvoarelor (14-45 mg %), salată sălbatică, sparanghel şi fragi.
FIuorul îl găseşti în sparanghel.
Un rol deosebit asupra organismului tău îl au fibrele alimentare (celulozice), conţinute atât
în fructele şi legumele cultivate, cât şi în cele sălbatice. Ele previn sau ameliorează constipaţia şi
grăbesc evacuarea toxinelor din intestin.
Datorită conţinutului complex al plantelor alimentare din flora complexă, majoritatea au şi o
pronunţată valoare profilactică şi terapeutică. În acelaşi timp, însă, trebuie să ştii că o serie de specii
care conţin unele substanţe dăunătoare organismului trebuie consumate în cantităţi mici şi numai în
caz de necesitate. Este cazul cozii-calului, al ferigii-de-câmp, măcrişul-iepurelui, piperul-bălţii,
călcâiul calului, muştarului, sulfinei, rutei, lozului, zârnei şi chiar al untului pământului.

3. Posibilităţi de valorificare a plantelor alimentare pe anotimpuri.

Primăvara, începând încă din primele zile ale lunii martie (uneori chiar în a doua jumătate a
lunii februarie), apare o serie de plante spontane timpurii care îţi pot servi ca hrană. Lista acestora
devine tot mai lungă o data cu trecerea vremii şi mai ales cu traversarea echinocţiului, când în
natură se pot găsi peste 180 de specii de plante comestibile reprezentate prin: aglică, angelică,
angelica-sălbatică, anghinare-sălbatică, arţar, baraboi, barba-caprei, bălbisă, băluşcă, bănuţei,
bobornic, brăbin, brei, brânca ursului, broscariţă, brustur, busuioc-de-câmp, busuioc negru, busuioc
sălbatic, busuiocul-cerbilor, calcea-calului, captalan, capul- calugărului, căpriţă, cătina mică, ceapa
de munte, cebare, cerenţel, cereţica-de-munte, cicoare, cimbrişor, ciuboţica-cucului, ciumărea,
cârligei, clocotiş, clopoţei, coacăz-de-munte, coada-calului, coada-racului, coada-şoricelului,
colţişor, crşăstăvăl, cresonul-izvoarelor, crin-de-baltă, crin-de-pădure, cruşătea, cupa-vacii, curpen,
dumbravnic, fag, fasolică, feriga-de-câmp, feriguţă, floarea-miresi, ghimpe, guşa-porumbului,
hamei, haşmaciucă, hrean, hreniţă, hrenoasă, iarba-şarpelui, iarba grasă, iarbă neagră, iarbă sarată,
ienupar, ienupar pitic, jaleş, lemn dulce, leurdă, limba câinelui, limba-mielului, limbariţa, lobodă,
lucernă, măcriş, măcriş mărunt, măcrişul-calului, măcrişul-iepurelui, măndălaci, mătreaţă, mentă,
mesteacan, morcov sălbatic, muştar-de-câmp, muştar negru, nalbă, nalbă creaţă, nalbă mică, nalbă
rotundă, nap porcesc, nufăr alb, nufăr galben, obligeană, ochiul-boului, - osul-iepurelui, papură,
paltin-de-munte, palanjină, pana-zburătorului, păpădie, păstârnac, pătlagina, pătrunjel-de-câmp,
piciorul-caprei, puturoasă, ridiche sălbatică, râjnică, roiniţă, rotăţele, rotunjoară, rotă, salata
câinelui, salata-mielului, salata-porcului, salată-de-iarnă, salata sălbatică, salcâm, sălaţică, scai
măgăresc, scaiul-vântului, soc, spanacul-ciobanului, spanac sălbatic, spanac tătăresc, sorbestrea,
sparanghel, spumeală, stupitul-cucului, sugatoare, sulfină, sunătoare, susai, şerlai, şerpeniţă, şofran
vărgat, ştevia-stânelor, ştevie, ştir, ştir-de-ogoare, ştir prost, talpa-găştei, talpa-stancei, tătănească,
târtan, toporaş, trestie, trifoi alb, trifoi roşu, trifoiaş de baltă, trifoişte, troscot-de-munte, turtea,
ţelină, untul-pământului, urechea-porcului, urechelniţă, urzică grecească, urzică moartă, usturoiţă,
usturoi sălbatic, vetrice, vinariţă, vişin turcesc, vitrigon, zburătoare, zârnă.
Vara, pe lângă unele specii de plante pe care le-aţi întâlnit şi consumat şi în lunile de
primăvară, poţi să completezi regnul alimentar şi cu alte câteva zeci de legume şi fructe din flora
spontană, care în acest anotimp se dezvoltă sau se maturizează. Din totalul de circa 90 de plante
alimentare estivale fac parte acul doamnei, afin, afin ciorăsc, angelică, angelică sălbatică, arnică,
bob-de-ţarină, bujor-de-munte, busuiocul-cerbilor, capul-călugărului, călin, cătină albă, cătină mică,
cerenţel, cereţică-de-munfe, chimen, cimbrişor, cireş amar, cireş pădureţ, clopoţei, coacăz-de-
munte, coacăz negru, coacăz roşu, creţuşcă, crin-de-baltă, cupa vacii, dracilă, dobriţă, feriguţă,
floarea-miresii, fragi-de-cămp, fragi-de-pădure, frasin, gălbenea, ghinţură, hrean, hreniţă, iarbă
grasă, iarbă neagră, iarbă sărată, ienupăr, jaleş, lămâiţă, lubiţ, malin, măcrişel, malaiul-cucului,
mentă, migdal pitic, mirodenie, muşeţel, mur, muştar-de-camp, muştar alb, muştar negru, păducel,
păpalău, pelih alb, palin negru, peliniţa, piperul-bălţii, roiniţa, rotunjoară, rută, salcâm, schinduc,
scoruş, soc, so(lo)vârv, sorb, sugătoare, sunătoare, şerlai, trifoişte, turiţă, turtea, unguraş, urda-vacii,
urechelniţă; usturoiţă, verzişoară-de-munte, vişinel, voinicică, vuietoare, zârnă, zmeură.
Toamna este anotimpul fructelor când poţi recolta peste 25 specii spontane dar, în acelaşi
timp, poţi consuma ca legume alte aproape 40 de plante, de la care utilizezi îndeosebi organele
subpământene (rizomii, bulbii, tuberculii, rădăcini). Lista fructelor şi legumelor autumnale
cuprinde: alun, alun grecesc, angelică, anghinare sălbatică, baraboi, bălbisă, boz, castan comestibil,
cărbunari, cerenţel, clopoţei, cornaci, crin-de-baltă, cupa vacii, fag, fasolică, ferigă-de-cămp,
feriguţă, hrean, haşmaciucă, ienupăr, ienupăr pitic, lemn dulce, limbariţă, luminiţă, măceş,
măndălici, mar pădureţ, morcov sălbatic, mur, nap porcesc, nufăr alb, nufăr, galben, obligeană,
papură, păducel, papălău, păr pădureţ, păstârnac, pir, porumbar, rachiţele, rourică, salată-de-iarnă,
săgeata-apei, scaiul-vântului, soc, soc-de-munte, stejar, strugurii-ursului, şofran vărgat, talpa-
stancei, târtan, trestie, ţelina, untul-pămăntului, vitrigon, viţă sălbatică, zâmbru.
larna, flora spontană îţi oferă puţine surse alimentare, acestea fiind reprezentate prin
rizomii, tuberculii şi bulbi unor plante şi prin câteva fructe ce se maturizează numai după căderea
gerului. Astfel în lunile decembrie-februarie poţi căuta şi consuma în caz de necesitate:
"bălbisă, coacaz-de-munte, cornaci, crin-de-baltă, crin-de-pădure, haşmaciucă, nap porcesc, nufăr
alb, nufăr-galben, papură, răchiţele, strugurii-ursului, trestie.

4. Răspândirea altitudinală a plantelor alimentare din flora spontană a României.

În etajele campestru şi colinar, respectiv de la nivelul marii şi până la altitudinea de
aproximativ 500 m, cresc şi poţi recolta organele vegetale a peste 220 de plante alimentare. Această
bogăţie este determinată de clima favorabilă, de fertilitatea solurilor şi diversitatea asociaţiilor
vegetale. Speciile comestibile caracteristice acestor etaje altitudinale sunt: acul-doamnei, aglică,
alun, alun turcesc, angelică sălbatecă, anghinare sălbatică, arţar, baraboi, barba-caprei, bălbisă,
băluşcă, bobornic, bolonică, boz, brăbin, brei, brânca-ursului,-broscăriţă, brustur, busuioc-de-cămp,
busuioc negru, busuioc sălbatic, busuiocul-cerbilor, calcea-calului, capul-călugărului, castan
comestibil, călin, căpriţă, cărbunari, cătină albă, cătină mică, cebare, cerenţel, chimen, cicoare,
cimbrişor, cireş amar, cireş pădureţ, ciuboţica-cucului, ciumărea, clocotit, clopoţei, coacăz-negru,
coacăz roşu, coada-calului, coada-racului, coada-şoricelului, cornaci, crăstăval, cresonul-izvoarelor,
crin-de-baltă, crin-de-pădure, cruşăţea, cupa vacii, curpen, dracilă, drobită, dumbravnic, fag,
fasolică, ferigă-de-câmp, feriguţă, floarea-miresei, fragi-de-câmp, fragi-de-pădure, frasin, gălbenea,
ghimpe, gorun, guşa-porumbelului, hamei, hrean, hreniţă, hrenoasă, iarba-şarpelui, iarbă grasă,
iarbă sărată, jaleş, lămâiţă, lemn dulce, leurdă, limba câinelui, limba mielului, limbariţă, lobodă,
lubiţ, lucernă, luminiţă, măcriş, măcriş mărunt, măcrişul-calului, măcrişul-iepurelui, malin, măceş,
mălaiul-cucului, măndălaci, măr pădureţ, măţreaţă, mentă. mesteacăn, migdal pitic, mirodenie,
morcov sălbatic, mur, muşeţel, muştar-de-câmp, muştar alb, muştar negru, nalbă, nalbă creaţă, nalbă
mică, nalbă rotundă, nap porcesc, nufăr alb, nufăr galben, obligeană, ochiul-boului, osul-iepurelui,
pana-zburătorului, palanjină, papură, păducel, păpălău, păpădie, păr pădureţ, pastârnac, pătlagină,
pătrunjel-de-câmp, pelin alb, pelin negru, peliniţă, piciorul-caprei, piperul-bălţii, pir, plescagiţă,
podbal, porumbar, pur, puturoasă, ridiche sălbatică, răjnică, roiniţă, rotunjoară, rourică, rotăţele,
rută, salata câinelui, salata-mielului, salata-porcului, salată-de-iarnă, salată-sălbatică, salcâm,
săgeata-apei, sălăţică, scai măgăresc, scaiul-vântului, scorus, soc, so(lo)vârv, sorb, sorbestrea,
spanacul-ciobanului, spanac sălbatic, spanac tătăresc, sparanghel, stejar, spumeală, stupitul-cucului,
sulfină, sunătoare, susai, şerlai, şerpeniţă, şofran vărgat, ştir, ştir-de-ogoare, ştir prost, talpa-găştei,
talpa-stancei, tătănească, târtan, toporaş, trestie, trifoi alb, trifoi roşu, trifoiaş-de-baltă, trifoişte,
turtiţă, ţelină, unguraş, untul-pământului, urechea-porcului, urechelniţa, urzică, urzică grecească,
urzică moartă, usturoi sălbatic, usturoiţă, varză-de-mare, vetrice, vinariţă, vişin turcesc, vişinel,
vitrigon, viţă sălbatică, voinicică, zburătoare, zmeură.
În etajul montan, la altitudini cuprinse între 500 m şi 1800 m, întâlneşti un număr de o sută
de plante comestibile de la care poţi recolta fie fructele, fie organele vegetale folosite ca salate ori
arome. În acest număr sunt incluse următoarele specii: afin, afini ciorăsc, agriş, alun, angelică,
angelică sălbatică, arnică, baraboi, bănuţei, bobornic, boz, brânca-ursului, brustur, busuioc-de-
câmp, calcea-calului, captalan, capul-călugărului, cărbunari, cătină mică, ceapă-de-munte, cebare,
cerenţel, cereţică-de-munte, chimen, cimbrişor, cireş pădureţ, ciuboţica-cucului, cârligei, coacaz-de-
munte, coacăz roşu, coada-calului, coada-şoricelului, colţişor, crăstăvăl, cresonul-izvoarelor,
creţuşcă, crin-de-pădure, cruşăţea, drobiţă, fag, feriga-de-cămp, feriguţă, fragi-de-pădure, frasin,
gălbenea, ghinţură, gorun, guşa-porumbelului, hamei, haşmaciucă, iarbă grasă, iarbă neagra,
ienupăr, leurda, limba-câmelui, măcriş, măcriş marunt, măcrişul-iepurelui, pana-zburătorului,
păpădie, păr pădureţ, pătlagină, pătrunjel-de-câmp, piciorul-caprei, podbal, prescuriţă,răchiţele,
rotunjoară, salata porcului,schinduc, scoruş, soc de munte, spanacul ciobanului, strugurii ursului,
stupitul cucului, sugătoare, ştevia-stânelor, toporaş, trifoi alb, trifoi roşu, trifoişte, turtea,
urechelniţă, urzică, urzică moartă, usturoiţă, verzişoară-de-munte, vinariţă, zmeură.
În etajele subalpin şi alpin, respectiv la peste 1800 m altitudine, condiţiile de viaţă fiind mai
puţin favorabile, numărul speciilor de plante (inclusiv alimentare) este mic. Din cele aproape 20 de
plante comestibile notăm: afin, afin ciobănesc, bujor-de-munte, calcea-calului, cimbrişor, coacăz-
de-munte, ghinţură, guşa-porumbelului, ienupăr pitic, măcriş-de-munte, măcrişel, păpădie,
răcheţele, strugurii-ursului, ştevia-stânelor, troscot-de-munte, zmeură.

5. Prepararea hranei din plante.

Deşi unele plante sau porţiuni de plantă sunt comestibile în stare crudă, trebuie să le
pregăteşti pentru a fi plăcute la gust.
Câteva metode pentru a îmbunătăţi gustul alimentelor obţinute din plante sunt:
Înmuierea, fierberea parţiala, gătirea sau pasarea. Aceasta din urmă se realizează sfărâmând
alimentul respectiv, aşezându-l într-un fel de strecurătoare şi turnând deasupra apă fiartă.
Frunze, tulpini şi muguri. Fierbe-le bine şi schimbă de câteva ori apa, ca să nu mai fie amare
la gust.
 Rădăcini şi tuberculi. Fierbe-le, coace-le sau prăjeşte-le. Prin fierbere se înlătură substanţele
toxice, cum sunt cristalele de acid oxalic.
Fructe cu coaja tare. Pasează sau înmoaie ghindele în apă pentru a înlătură gustul amar. Deşi
castanele comestibile sunt bune în stare crudă, sunt mai gustoase prăjite sau fierte în abur.
Grăunţe şi seminţe. Coace-le pentru a le face mai digerabile şi a le îmbunătăţi gustul sau
macină-le în mâncare, ca să poţi îngroşa cu ele supele şi tocanele. De asemenea, foloseşte-le ca
făină pentru preparat pâine.
Seva. Dacă ceva conţine zahar, deshidrateaz-o prin fierbere până la evaporarea apei.
Fructe. Coace sau prăjeşte fructele tari, cu coaja groasă şi fierbe fructele zemoase.
Ciupercile. Cele subţiri şi fragede le poţi fierbe 5-10 minute. Pălăriile şi picioarele
ciupercilor, mai bătrâne şi mai tari necesită 30-40 minute de fierbere sau poţi să le prăjeşti pe pietre
încinse sau pe un fier uns cu grăsime câte 2-4 minute pe o parte. Viermii atacă ciupercile. Înmoaie
tot ce ai cules în apa sărată timp de câteva ore şi aceştia vor ieşi la suprafaţă. Ciupercile tinere nu
sunt, de obicei, afectate de viermi.

Modalităţi de preparare.
Într-o situaţie de izolare eşti nevoit să improvizezi recipiente pentru a-ţi găti mâncarea.
Procedeele de preparare sunt însă aceleaşi pe care le foloseşti într-o bucătărie. Acestea pot fi:
fierberea, prăjirea, păstrarea, coacerea, fierberea în abur şi frigerea.
a) Fierberea este una dintre cele mai bune metode folosite, deoarece prin ea se păstrează
sucurile care conţin săruri şi substanţe nutritive.
Dacă nu ai un recipient metalic în care să-ţi fierbi hrana, foloseşte o piatră care are în ea o
gaură sau foloseşte o bucată de lemn scobit, în care încap hrana şi apa suficientă pentru a o găti.
Agaţă recipientul din lemn deasupra focului şi adaugă pietre fierbinţi la apă şi hrană; îndepărtează
pietrele când se răcesc şi mai pune altele până când hrana este gătită.
ATENŢIE ! Nu folosi pietrele cu conţinut de umiditate mare, cum ar fi cele din râuri şi din
zone umede, căci pot exploda.
Poţi folosi ca recipient pentru a fierbe hrana chiar şi un sac făcut din stomac sau piele de
animal.
b) Prăjirea pe piatră este o metodă pe care o poţi folosi când nu ai o tigaie. Aşează o piatră
netedă sau uşor concavă pe foc. Când piatra este fierbinte, pune pe ea grăsime şi alimentul pe care
vrei să-l pregăteşti şi încinge-o până când hrana este gătită.
c) Coacerea este rentabilă mai ales în cazul seminţelor. Aşează-le într-un recipient sau pe o
piatră şi încălzeşte-le treptat până se rumenesc.
d) Coptul este gătitul în cuptor la temperatură moderată, constantă, domoală. Poţi improviza
un cuptor folosind o groapă sub foc, un recipient închis sau un înveliş de frunze sau argilă. Una din
metode este să sapi o groapă şi s-o umpli parţial cu tăciuni încinşi. Pune hrana cu apă într-un
recipient acoperit, după care aşează-l în groapă. Acoperă apoi recipientul cu un strat de tăciuni şi un
strat subţire de praf. 0 altă metodă referitoare la groapă constă în căptuşirea ei cu pietre uscate. Fă
un foc în groapă şi când cărbunii au ars complet, îndepărtează-i ţi pune recipientul cu capac în locul
lor, după care procedează ca mai sus.
Un cuptor făcut din pietre este, de asemenea, bun pentru copt. Pentru amenajarea lui
foloseşte o piatră pentru fundul cuptorului şi alte patru pietre drept pereţi, după care aşează una
destul de mare pentru a acoperi " cutia" de piatră în partea superioară. Pune cărbuni în jurul pietrei
ce constituie fundul cuptorului şi aşează hrana deasupra acesteia. Adăugând sau luând din cărbuni
poţi păstra o temperatură relativ uniformă. e) Fierberea în abur se face cu ajutorul unei gropi
(fig.8-1). Poţi obţine rezultate mai bune cu alimente care necesită puţin timp pentru a fi gătite.
Pentru aceasta înfăşoară hrana în frunze mari sau muşchi şi pune câte o bucată (strat) în groapa
căptuşită cu cărbuni. Mai pune un strat de frunze sau muşchi, după care continuă să pui alternativ
un strat de hrană înfăşurată şi un strat de frunze sau muşchi până groapa este aproape plină. Introdu
un băţ prin straturile de hrană, frunze sau muşchi şi încearcă să etanşezi cu alte frunze groapa, apoi
scoate băţul. Este o modalitate lentă, dar eficientă de gătit.
 Figura 8-1

f) Frigerea se face cu ajutorul frigării. Poţi găti unele alimente de origine vegetală deasupra
unui foc deschis, folosind această metodă.

Prepararea principalelor sortimente de hrană, din organele vegetale aparţinând florei

spontane din ţara noastră.
a) Salatele le poţi prepara din frunze şi lujeri (tulpini) tineri, uneori şi din rădăcini, bulbi,
rizomi ori tuberculi. Lujerii trebuie să fie fragezi, abia crescuţi, cel mai adesea neînfloriţi.
În caz contrar sunt fie amare, fie prea tari. Organele vegetale pentru salate trebuie spălate, tăiate
bucăţi (dacă sunt prea mari), sărate sau acrite şi puse într-un sos făcut cu apa sau zeama în care s-au
fiert verdeţuri (legume). Pentru aromatizarea sau condimentarea salatelor poţi folosi plante ca:
ceapa sălbatică, hreanul, cresonul-izvoarelor, coada-şoricelului, leurda, rotunjoara, stupitul-cucului
ş.a. Avantajul consumării verdeţurilor sub formă de salate este acela că, fiind în stare crudă, acestea
îţi păstrează aproape întreaga cantitate de vitamine (şi mai ales vitamina C) pe care o conţin.
b) Supe şi ciorbe. În general, legumele din flora spontană le poţi prepara întocmai ca şi
spanacul, ştevia şi loboda, plante care se folosesc mai ales primăvara.
Cea mai simplă reţetă de care te poţi folosi se rezumă la spălarea verdeţurilor, mărunţirea lor
prin tocare cu cuţitul şi fierberea timp de 15-20 minute într-o cantitate de apă dublă faţă de
greutatea legumelor. La sfârşit poţi adăuga dacă ai o ceapă tăiată mărunt, făină şi sare.
În general, supele de verdeţuri se fac din 4-8 specii de plante, dintre care numai unele dau
aroma necesară.
Astfel, poţi amesteca măcrişul, loboda, piciorul-caprei, urzica, păpădia, sălăţica, hameiul şi
salata-mielului sau piciorul-caprei, cicoarea, urzica moartă, pătrunjelul-de-câmp, hănuţeii, iarba
grasă, coada-şoricelului, măcrişul-iepurelui.
c) Piureurile le pot face din aglică, angelică, broscariţă, busuioc sălbatic, leurdă, lobodă,
nalbă, piciorul-caprei, sălăţică, spanacul-ciobanului, spanac sălbatic, urzică ş.a. Este indicat ca
fierberea sau opărirea să fie îndelungată şi să se facă în foarte puţină apa sau numai în apa
picăturilor ramase pe frunze de la spălat (înăbuşire) pentru păstrarea vitaminelor în mai mare
măsură. Zeama rezultată de la înăbuşirea sau opărirea legumelor din flora spontană nu o arunci
decât în cazurile când este prea aromată ori prea iute. Conţinând o serie de săruri, minerale şi,
vitamine, este bine s-o întrebuinţezi la supe, salate, sosuri etc.
d) Sosurile le faci cu sucul obţinut prin înăbuşirea (opărirea) verdeţurilor (legumelor), mai
ales a celor aromate. Un sos bun pentru salate şi piftie îl poţi prepara din zeamă de măcriş, ştevie,
urzică şi din cartofi fierţi sfărâmaţi. Amestecă-le, pune muştar, zahăr şi mentă ori altă plantă
aromată. Pentru sosuri sunt indicate, în general, speciile aromate, fin tocate în stare cruda sau
opărite.
e) Piftia de legume (verdeţuri) o obţii prin fierberea frunzelor şi lujerilor, scurgerea apei şi
aşezarea organelor vegetale într-un vas în care mai pui morcovi fierţi, eventual şi conopidă fiartă, un
ou fiert tăiat bucăţele şi puţină sare. Peste această compoziţie toarnă gelatină şi un sos de plante
aromate, cald. Las-o să se răcească după care poţi s-o serveşti.
f) O mâncare uşor de pregătit este omleta (papara) de verdeţuri. Opăreşte plantele pe care le
ai la îndemâna (sau cele ramase de la supe, ciorbe, pireuri), scurge-le de apă şi rumeneşte-le, în
grăsime. Le poţi amesteca, în proporţie egală şi cu cartofi (fierţi în prealabil).
Plante care se consumă în stare cruda: afin, afin ciorăsc, aglică, agriş, alun, alun turcesc,
arţar, baraboi, barba-caprei, balbisă, brabin, cireş amar, cireş pădureţ, coacăz-de-munte, coacaz
roşu, corn, cornaci, fasolică, feriguţă, fragi-de-cămp, fragi-de-pădure, măcriş, măcrişul-iepurelui,
mălin, măceş, macrişel, malaiul-cucului, măndălici, măr pădureţ, migdal pitic, nalbă, nap porcesc,
paltin-de-munte, peducel, păr pădureţ, porumbar, răchiţele, salcâm, strugurii ursului, şofran-vărgat,
turtea, urechea-porcului, urechelniţă, vişinel, viţă sălbatică, zâmbru, zmeură.
Plante care se consumă sub formă de salată: baraboi, barba-caprei, bănuţei, bobornic,
bolonică, brânca-ursului, busuioc-de-câmp, busuioc negru, busuioc sălbatic, cărbunari, cebare,
cerenţel, cicoare, ciuboţica-cucului, ciumărea, clopoţei, coada-şoricelului, cresonul-izvoarelor,
cruşăţea, guşa-porumbelului, hamei, hrean, hreniţă, hrenoasă, iarbă grasă, iarbă-de-şoaldină, iarba-
faptului, iarbă sărată, leurdă, limba-câinelui, limba-mielului, luminiţă, măcriş, măcriş-de-munte,
măcrişul-iepurelui, mătreaţă, muştar-de-câmp, muştar alb, muştar negru, nalbă, nalbă creaţă, nalbă
mică, nalbă rotundă, ochiul-boului, papădie, păstârnac, pătlagină, piciorul-caprei, plescagiţă,
prescuriţă, puturoasă, ridiche sălbatică, scaiul vântului, sorbestrea, stupitul-cucului, sulfină, susai,
şerperiţă, talpa-stancei, târtan, urechelniţă, urzică, grecească, usturoiţă, verzişoară-de-munte,
vitrigon.
Plante care se consumă coapte, prăjite sau fierte: alun, alun turcesc, baraboi, calce calului,
castan comestibil, cereţică de munte, cornaci, crin de baltă, crin de pădure, cupa vacii, fasolică,
ferigă de câmp, gorun, limbariţă, măndălici, napi porceşti, nufăr alb, nufăr galben, papură, săgeata
apei, stejar, trestie, untul-pământului.
Plante care se consumă fierte în supe şi ciorbe (borşuri): afin, agriş, angelică, angelică
sălbatică, anghinare sălbatică, baraboi, barba-caprei, băluşcă, bănuţei, bob-de-ţarină, brănca-ursului,
broscariţă, brustur, busuioc sălbatic, busuiocul-cerbilor, captalan, căpriţa, carbunari, ceapă-de-
munte, cebare, chimen, cicoare, ciuboţica-cucului, cârligei, coacăz roşu, coada-calului, coada-
racului, coada-şoricelului, colţişor, crastăvăl, cresonul-izvoarelor, crin-de-pădure, cruşăţea, dobriţa,
ferigă-de-cămp, ghimpe, guşa-porumbelului, hamei, hăşmaciuca, hreniţă, iarba-şarpelui, iarbă grasă,
leurdă, lobodă, lucernă, măcriş, măcriş-de-munte, măcriş mărunt, măcrişul-calului, macrişul-
iepurelui, măcrişel, morcov sălbatic, muştar-de-câmp, muştar alb, muştar negru, nalbă, nalbă creaţă,
nalbă mică, nalbă rotundă, nap porcesc, osul iepurelui, pana-zburatorului, păpădie, păstârnac,
pătrunjel-de-cămp, piciorul-caprei, pleseagiţă, podbal, pur, ridiche sălbatică, rotunjoară, rourică,
salata-câinelui, salată sălbatică, sălăţică, scai măgaresc, scaiul-vântului, spanacul ciobanului, spanac
sălbatic, spanac tatăresc, sparanghel, susai, şerperiţa, şofran vărgat, ştevie, ştevia-stănelor, ştir, ştir
de ogoare, ştir prost, talpa-gştei, talpa-stancei, tătăreasca, târtan, trifoi roşu, trifoi alb, troscot-de-
munte, ţelina, untul-pământulu urzică, urzică-greceaseă, urzică moartă, usturoi sălbatic, varză-de-
mare, vitrigon, zburătoare.
Plante care se consumă în mâncăruri scăzute (piure, pilaf, tocană, sos, mâncăruri cu carne
etc.): aglică, agriş, angelică, barba caprei, bălbisă, bob-de-ţarină, broscariţă, busuioc sălbatic,
calcea-calului, castan comestibil, carbunari, ceapă sălbatică cebare, cimbrişor, chimen, coacăz-de-
munte, coada-calului, coada-şoricelului, crin-de-baltă, cruşăţea, ferigă-de-câmp, hamei, leurdă,
limba-mielului, lucernă, luminiţă, măcriş, macriş-de-munte, măndălici, nalbă, nalbă creaţă, nalbă
mică, nalbă rotundă, nap porcesc, ochiul-boului, pana-zburătorului, pătrunjel-de câmp, pelinariţă,
plescagiţă, sălăţică, spanacul-ciobanului, spanac sălbatic, spanac tătăresc, sparanghel, târtan, trifoi
alb, trifoi roşu, ţelină, urzică, urzică grecească, varză-de-mare, vuietoare.Plante din care se poate
obţine surogat de cafea: capul-călugărului, cicoare, frasin, gorun, lemn dulce, păducel, păpădie, pir,
salate-de-iarnă, sânger, stejar, turiţă.
Plante din care se poate obţine făină alimentară; calcea-calului, cornaci, crin-de-baltă, crin-
de-pădure, ferigă-de-câmp, nufăr alb, nufăr galben, păducel, poroinic, săgeata-apei, stejar, strugurii-
ursului, ştir, trestie, trifoi alb, trifoi roşu, trifoiaş-de-baltă.
 Plante din care se poate extrage ulei comestibil: alun, alun turcesc, cruşăţea, fag, hreniţă,
lubiţ, mirodenie, muştar alb, sânger, varză-de-mare.
Plante aromatice şi condimentare (pentru salate, vânat, paste, supe şi ciorbe etc.): acul-
doamnei, angelică, angelică sălbatică, anghinare sălbatică, anghinare, baraboi, brânca-ursului,
busuiocul-cerbilor, cătină mică, cicoare, cerenţel, chimen, cimbrişor, ciuboţica-cucului, clopoţei
coada-şoricelului, cresonul-izvoarelor, curpen, dumbravnic, floarea-miresei, gălbenea, ghinţură,
hamei, haşmaciucă, hrean, iarbă-neagră, iarbă sărată, ienupăr, ienupăr pitic, jaleş, lemn dulce
măndălici, mentă, muşeţel, muştar-de-cămp, muştar alb, muştar negru, obligeană, palanjină,
păpădie, păstârnac, pelin alb, pelin negru, peliniţă, piperul-bălţii, pur, roiniţa, rotunjoară, rută,
rătăţele, schinduc, soc, so(lo)vârv, stupitul-cucului, sugătoare, sulfină, sunătoare, şerlai, tei toporaş,
trifoişte, unguraş, urda-vacii, usturoi sălbatic, usturoiţă, vinariţă, vişin turcesc, voinicică.

6. Recoltarea şi conservarea organelor vegetale comestibile ale plantelor alimentare din

flora spontană.
Pentru ca organele vegetale pe care le utilizezi pentru hrănire să-ţi păstreze valoarea
alimentară (şi terapeutică), precum şi aspectul, gustul, aroma, trebuie să respecţi câteva condiţii care
vizează, recoltarea şi păstrarea lor.
La recoltare, o atenţie mărită să acorzi identificării plantelor, pentru a nu confunda speciile
comestibile cu altele asemănătoare, necomestibile sau chiar toxice. În acest sens, se impune
cunoaşterea plantei şi a mediului ei de viaţă, a perioadei în care poţi s-o culegi. Frunzele şi lujerii
(tulpinile) se recoltează primăvara devreme, când au frăgezime (conţinut scăzut de celuloză) şi gust
plăcut ( mai târziu devin, adesea, amărui). La unele plante (ex. sălăţica) frunzele sunt chiar toxice la
sfârşitul primăverii, respectiv după înflorire. De altfel, marea majoritate a frunzelor se culeg înainte
de înflorirea plantelor (excepţie face podbalul la care florile apar înaintea dezvoltării frunzelor).
Fructele şi seminţele se culeg la maturitate sau cu puţin timp înainte, ceea ce corespunde, în
majoritatea cazurilor, lunilor de vară şi toamnă. Porumbele şi măceşele le poţi strânge după căderea
brumei, răchitele după primul îngheţ, iar fructele de coacăz-de-munte şi seminţele de ienupăr în
primăvara sau vara următoare formării lor. Florile se culeg când sunt complet deschise, mai rar în
stadiul de boboci (ex. bănuţei, calcea-calului, clocotiş, păpădie, soc, vetrice), când se folosesc ca
surogat de cafea. Organele subterane (rizomi, tuberculi, bulbi, rădăcini) poţi să le scoţi primăvara la
apariţia primelor frunze ( după care planta poate fi identificată), sau toamna după uscarea frunzelor.
În caz de necesitate, unele dintre ele (crin-de-baltă, nap porcesc, nufăr, papură, trestie) le poţi
recolta şi iarna. Recoltarea părţilor supraterestre se face prin rupere sau smulgere cu mâna ori prin
tăiere cu un cuţit, foarfece etc.
Plantele sau părţile de plante trebuie sa le aduni numai din locuri curate, nepoluate şi
necontaminate. Imediat după recoltare produsele se sortează, îndepărtându-se corpurile străine,
(pământ, frunze uscate, muşchi, fragmente de lemn putred, plante nedorite ş.a.) şi părţile
necomestibile sau depreciate ( rădăcini, frunze îmbătrânite sau ofilite, cozi, coji etc.). Odată sortate,
legumele (verdeţurile) şi fructele nu se ţin decât cel mult până a doua zi. Cele care se consumă
crude (proaspete) este bine să le mănânci în ziua culegerii. Puţine se pot păstra mai multe zile (ex.
alune, măceşe, păducele). Marea majoritate a plantelor alimentare trebuie să le prelucrezi imediat,
altfel se alterează. Dacă ai cules o cantitate mai mare de produse vegetale, peste posibilităţile de
consum imediate dar de care ai nevoie în timp, o parte dintre ele le poţi conserva.
Conservarea. Unele produse precum tuberculii, bulbii, rizomii se pot păstra foarte bine în
bordeie improvizate, aerisite şi uscate. La fel poţi proceda cu fructele de mar şi păr pădureţ, cu
alunele, castanele comestibile. Alte fructe (ex. măceşele, cireşele amare, afinele, merişoarele ş.a.)
precum şi toate zarzavaturile (verdeţurile), florile şi unele organe le poţi conserva prin uscare la
soare sau la umbră. Procedeul are ca efect pierderea apei din ţesuturi ţi concentrarea substanţelor
nutritive, a sărurilor minerale şi a unor vitamine în organele respective. Pentru fructele şi frunzele
mai cărnoase se recomandă expunerea într-o primă fază la soare, apoi continuarea uscării în adăpost
(la umbră), pentru a evita decolorarea ţesuturilor. Uscarea se face întinzând plantele sau organele
comestibile în straturi subţiri pe foaia de cort sau voalura paraşutei. Locurile de uscare trebuie să fie
curate, cu o bună aerisire, ferite de praf şi animale fitofage (mai ales insecte). Dacă este nevoie şi
dispui de apă suficientă, unele produse se pot spăla înainte de uscare. Dar trebuie să ştii că, în cele
mai multe cazuri (mai ales frunzele), spălarea depreciază organele vegetale (le înnegreşte).
Organele subterane se recomandă să se taie bucăţi sau fâşii pentru a se usca mai repede. La fel
frunzele foarte tari, precum şi unele fructe (măceşele se taie în bucăţi ţi se curăţă de " sâmburi " şi
perişori). După uscare, greutatea şi volumul produselor vegetale scad 40-80%, schimbându-ţi forma
iniţială ( frunzele se încreţesc, tuberculii şi rădăcinile se striază), dar îţi păstrează în mare măsură
gustul, aroma şi culoarea (dacă uscarea s-a făcut corect). Odată uscate, plantele sau părţile de plante
se pun în săculeţe de in sau în pungi de hârtie şi se întrebuinţează la nevoie. Cele care se folosesc ca
legume în supe şi ciorbe se pun în apă la înmuiat cu o seară înaintea preparării. Cele culese şi uscate
pentru condimentare şi aromatizare se pot măcina pentru a ocupa un volum mai mic şi a se păstra
mai bine. Tot sub formă de făină se păstrează, după uscare, rizomii şi fructele (seminţele)care conţin
mari cantităţi de amidon, urmând ca făina s-o utilizezi în produse de panificaţie.
Prin fierbere sau sterilizare se înţelege tratarea termică, la 100'C, a produselor vegetale,
proces prin care sunt distruse microorganismele declanşatoare ale proceselor de degradare a
ţesuturilor. Această metodă se aplică sucurilor de fructe şi legume, compoturilor şi, mai rar, unor
verdeţuri (ex. frunze de măcriş). înainte de sterilizare părţile comestibile se aleg, păstrându-se cele
mai sănătoase, se spală, se îndepărtează codiţele, perişorii, cojile, eventual şi sâmburii şi seminţele.
La spălare produsele vegetale nu se vor ţine prea mult în apă pentru a nu-ţi pierde vitaminele
hidrosolubile. Vasele în care se fierb sau se păstrează trebui să fie curate, dezinfectate (prin opărire).

7. Plantele medicinale.
În majoritatea situaţiilor de izolare, nu poţi conta pe nici un fel de ajutor din afară; în acest
caz, pentru tratarea diferitelor boli ce pot apare pe timpul izolării, trebuie să cunoşti care sunt
plantele medicinale.
În anexa " B"se prezintă detalii privind utilizarea diferitelor plante medicinale în scopul
ameliorării unor afecţiuni (boli). Tot în această anexă vei găsi imaginile şi descrierile acestor
plante.
Pentru a recolta plantele medicinale trebuie să ai în vedere următoarele aspecte mai
importante:
- primul aspect este " momentul optim" în care să faci recoltarea pentru ca plantele să aibă
conţinutul maxim în substanţe active;
- al doilea aspect este " metoda"cea mai corectă de recoltare. În această privinţă funcţie de
organul plantei pe care vrei să-l recoltezi, îţi recomand următoarele: dacă recoltezi, florile, aceasta
se face în fazele de vegetaţie în boboc, desfacere din boboc sau înflorire deplină în aceste cazuri, ca
metode de recoltare poţi folosi " ciupirea", (lumânărică, păducel, tei, petale de mac), " recoltarea"
(muşeţelul), " tăierea" (inflorescenţele de coada-şoricelului, soc) sau " scuturarea ramurilor
"(porumbarul).
Dacă recoltezi frunze, este bine să o faci în prima parte a vegetaţiei fie prin " ciupire
(recoltarea frunză cu frunză) fie prin " strunjire" (trecerea rapidă a mâinii de-a lungul ramurii ţinută
între degetul mare şi celelalte degete); pentru recoltarea fructelor faza de vegetaţie optimă este
pârga sau coacerea deplină, operaţie ce o poţi executa atât prin " culegeri" fruct cu fruct cât şi prin "
scuturarea arbustului". Rădăcinile se recoltează de regulă în perioada de repaus vegetativ
(primăvara timpuriu sau toamna târziu) prin săpat la cazma ( lopata mică de infanterie). În final,
pentru recoltarea părţii aeriene a plantei faza optimă este la înflorire prin metoda simplă a tăierii;
- al treilea aspect foarte important pentru recoltarea plantelor medicinale este acela al "
purităţii". Să nu utilizezi (pe cât posibil) plante care au fost tratate de substanţe chimice permanente
în vederea combaterii dăunătorilor. Să nu utilizezi (pe cât posibil) plante medicinale provenind din
zone poluate sau insalubre (parcuri, grădini, marginea drumurilor etc.) acestea putând fi infestate cu
germeni patogeni rezistenţi, cu ouă de paraziţi intestinali etc.;
- al patrulea şi ultimul aspect - este legat de " păstrarea" plantelor medicinale. Aceasta se
face fie în pungi de hârtie, în săculeţi textili, sau în cutiuţe de lemn.

Forme farmaceutice sub care se pot administra plantele medicinale

O primă recomandare: spală bine plantele medicinale înainte de preparare. Cele mai uzuale
şi uşoare forme de preparare sunt:
 - Infuzia care se prepară astfel: peste 1-2 linguriţe de plantă mărunţită pusă într-un vas se
toarnă o cană de apă clocotită, se acoperă şi se lasă la infuzat 15 minute, după care se: filtrează prin
presare pe o strecurătoare sau printr-un tifon. Se recomandă pentru flori, frunze, partea aeriana a
plantei, chiar şi unele fructe.
- Decoctul (fiertura): planta mărunţită (circa 1-2 linguriţe) se pune de la început în apă rece
care se pune la fiert (o cană de apă) lăsându-se după ce lichidul dă în clocot încă 20 - 30 minute să
fiarbă la foc domol. Se recomandă în general pentru rădăcini şi coji.
- Maceratul la rece. După o spălare prealabilă, plantele mărunţite se lasă în apă până
dimineaţă vor fi filtrate prin tifon sau vata. Se recomandă pentru rădăcina de nalbă, seminţe de in,
precum şi pentru frunzele de vâsc.
- Cataplasmele ( prişnitele): sunt preparate care se obţin din planta măcinată în amestec cu
apă caldă până se formează o pastă care se pune între două bucăţi de pânză curată şi se aplică în
zona în care se manifestă afecţiunea.
Respectarea la fiecare plantă a indicaţiilor pentru una din formele de preparare menţionate
are o importanţa extrem de mare fiind vorba de o modalitate de extracţie cât mai completă a
substanţelor active pentru planta sau organul respectiv. Pentru a te convinge de aceasta, prepară o
infuzie de fructe de chimion şi vei obţine o licoare deschisă la culoare, plăcută şi parfumată; prepară
şi un decoct şi vei obţine o licoare mai închisă la culoare, cu un gust astringent şi greţos. Sunt şi
cazuri inverse: un ceai din coajă de cruşin făcut prin infuzare va avea un efect foarte slab, în schimb
prin decocţie (fiertură) vei obţine efectul urmărit (laxativ şi purgativ în constipaţii).
În continuare, îţi voi prezenta câteva reţete practice pentru diverse preparate din plantele
medicinale cele mai răspândite şi mai cunoscute, pe care să le foloseşti în tratarea diferitelor boli pe
care le poţi contacta pe timpul traiului în condiţii de izolare:
1. Contra viermilor intestinali.
- coada şoricelului, cimbrişor, muşeţel, sunătoare - toate prin infuzie;
- coajă de cruşin - prin decoct
2. Calmante (pentru sistemul nervos)
- păducel, talpa-gâştei, cimbrişor, conuri de hamei, rădăcină de odolean - prin infuzie;
3. Contra hemoragiei
- pătlagină, răchitan, coada racului, urzică - prin infuzie.
4. Pentru tulburări digestive, diaree, constipaţii, balonări, dureri de dinţi:
- muşeţel, sunătoare, coada şoricelului, flori de salcâm, gălbenele, rostopască - prin infuzie;
- coada racului şi coajă de stejar - prin decoct.
5. Contra gripei şi a guturaiului.
- flori de soc, tei, ciuboţica cucului, muşeţel, frunze de frasin, frunze de pătlagină - prin
infuzie;
- rădăcină de ciuboţica-cucului şi coajă de salcie prin decoct
6. Eczeme şi furunculoze.
- rădăcină de brusture, trei fraţi pătaţi prin infuzie.
7. Vărsături (vomă)
- infuzie din frunzele de mentă.
8. Contra arsurilor şi a rănilor
- coada-şoricelului, muşeţel, flori de soc, frunze de urzică prin comprese, băi locale sau
cataplasme cu infuzie; cimbrişor şi coada calului prin cataplasme şi spălături prin decoct
9. Contra degerăturilor
- flori de gălbenele prin băi sau cataplasme cu infuzie; coajă de stejar prin băi locale cu
decoct. 10.Pentru ameliorarea durerilor de cap şi a nevralgiilor.
- infuzie de levănţică; cataplasme cu sunătoare, frunze de mentă sau rădăcină de tătăneasă.
11. Tonice generale şi vitaminizate.
- fructe de cătină, măceşe sau frunze de nuc prin infuzie.

8. Plante otrăvitoare
Este posibil că în acţiunea de recoltare a unor plante pentru nevoi alimentare sau pentru
tratarea diverselor afecţiuni (boli) pe care le poţi contracta pe timpul izolării să foloseşti şi unele
plante otrăvitoare care pot avea efecte nedorite. În acest scop este necesar să le cunoşti foarte bine
sau în varianta că nu eşti sigur că aceste plante sunt otrăvitoare, evită-le.
În anexa " C' sunt prezentate unele ciuperci şi plante cu seminţe otrăvitoare pe care caută să
nu le foloseşti indiferent de situaţia în care te găseşti.

CAPITOLUL 9

PROCURAREA ALIMENTELOR DE ORIGINE ANIMALĂ.

MOD DE PREPARARE ŞI CONSERVARE.

1. Insectele și vieţuitoarele acvatice folosite ca hrană.

Carnea este mai hrănitoare decât hrana din plante. De fapt, în unele locuri poate să fie chiar
mai uşor de procurat, dar pentru a face rost de carne, trebuie să cunoşti modul de viaţă a diferitelor
sălbăticiuni şi cum să le capturezi;
Pentru a-ţi satisface nevoile imediate de hrană, trebuie să cauţi mai întâi vieţuitoarele cele
mai abundente şi mai uşor de procurat, cum ar fi insectele, crustaceele, moluştele, peştii şi reptilele.

a) Insectele
Multe insecte care se găsesc din abundenţă, reprezintă o sursă importantă de hrană şi cele
mai multe sunt uşor de prins cu mâna. Acestea includ larvele mari (larvele insectelor), lăcuste,
greieri, furnici. Le poţi frige, fierbe sau prăji, dar e de preferat să le adaugi într-o tocană care
conţine alte alimente pentru a le face mai gustoase. Poţi să le mănânci şi crude, cu excepţia
lăcustelor care pot avea paraziţi dăunători ( nu încerca să mănânci picioarele lăcustelor mari, căci au
nişte excrescenţe ascuţite care ţi se pot înfige în gât). Insectele au un conţinut bogat de grăsime, cu o
valoare proteică mai mare decât carnea de vită.

b) Vieţuitoare acvatice.
N-ai voie să te plângi de foame când te afli în apropierea unei ape - lac, pârău, rău, mare.
Majoritatea apelor dulci şi sărate conUn crustacee, n-ioluţle ţ'i peţte, ca ţi alte forme de organisme
acvatice comeslibile. în general, poţi prinde vieţuitoare acvatice mai repede, mai uţdr, fără zgomot
ţiîn cantitate mai mare în comparatie cu vieţuitoarele terestre. Trebuie doar să le cunoşti obiceiurile,
timpul optim din cursul zilei când şi cum să le prinzi pentru a-ţi procura o rezervă de hrană
suficientă.
Crustaceele. Această clasă include crabii de apă dulce şi de apă sărată, racii şi langustele.
Toate sunt comestibile, dar trebuie să fierbi întoldeauna crustaceii de apă dulce, căci pot găzdui
paraziţi dăunători. Langustele de apă dulce sunt abundente mai ales în locurile în care apa este
domoală. Caută-le când înoată sau se prind de crengile sau vegetaţia din apă.
Langustele de apă sărată trăiesc pe sau în apropierea fundului mării. Le poţi smulge de acolo
sau noaptea le poţi ademeni la suprafaţă cu o lumină, după czre le poţi prinde cu o plasă.
Crabii de apă dulce pot fi găsiţi pe strdturi de muţchi sub pietre, se deplasează repede prin răuri,
înoată în ape puţin adânci şi poţi lua cu măna sau cu o plasă.
Multe specii de crabi şi raci sunt nocturce şi sunt foarte uşor de prins noaptea.
Crabii se târăsc, se caţără şi sapă gropi. Poţi să-i prinzi cu uşurinţă în apă de adăncime mică folosind
o plasă sau capcane în care pui ca momeală capete cu peşti sau intestine de animale.
Moluştele. Această clasă cuprinde scoici de apă dulce şi de apă sărată şi melci.
Caută moluşte în locuri cu apă dulce puţin adăncă, mai ales acolo unde fundul este nisipos
sau mocirlos şi uită-te după urmele înguste pe care ele le lasă în nămol.
În apropierea marii, caută în ochiurile de apă rămase după retragerea apei şi pe nisipul umed.
Stâncile aflate de-a lungul plajei sau care se prelungesc ca nişte recifuri în ape adănci sunt pline de
moluşte agăţate de ele.
 Melcii de rău se găsesc din abundenţă în râurile, pârâurile şi lacurile din pădurile de
conifere. Aceşti melci pot avea formă ascuţită sau sferică.
Moluştele trebuie să fie fierte în abur, fierte sau coapte în cochilie. Din ele ies tocane
excelente, dacă sunt combinate cu verdeţuri şi tuberculi.
Ţiparii. Sunt peşti cu aspect de şarpe, existenţi în apă dulce şi sărată şi reprezintă o hrană
excelentă. Au pielea netedă şi înoată sub apă şi poţi prinde în timpul zilei în apă mocirloasă în
timpul nopţii, fiind uşor de străpuns cu lancea la lumina torţei. După ce ai prins un ţipar loveşte-l
puternic în cap pentru a-l buimăci, iar înainte de a-l găti trebuie să-l jupoi de piele.
Broaştele. Sunt comestibile, însă trebuie preparate cu grijă, deoarece sunt uşor alterate.
Vânează broaşte noaptea, când le poţi localiza după orăcăit. Love;te-le cu b\ta sau prindele cu
cârligul undiţei pe cele mari. Jupoaie broasca, găteşte-o şi manănc-o în întregime.
Peştele. Din vieţuitoarele care se află în împrejurimi sau în apă dulce, peştii sunt cel mai
greu de prins. Dar poţi prinde peşte, chiar fară ustensile de pescuit moderne, dacă ştii când, unde şi
cum să pescuieşti.
Poţi să-ţi confecţionezi cu uşurinţă undiţă şi cărlige şi să găseşti momeală în cele mai multe
zone din apropierea apei.

2. Mijloace improvizate pentru prinderea, peştilor.

Cum să confecţionezi cârlige. Poţi face cârlige din ace cu gămălie, ace, sârmă, cuie mici sau
orice bucată de metal, lemn, os, spini, cremene, scoici sau dintr-o combinaţie a acestor obiecte. O
modalitate de a confecţiona un cârlig de lemn (fig. 9-1) este următoarea:
- taie o bucată de lemn tare de aproximativ 5 cm lungime şi 1 cm diametrul pentru a forma
tija, osului;
- fă o crestătură lungă la unul din capetele bucăţii de lemn pentru a fixa vârful;
- aşează vârful (o bucată de lemn mică ascuţită, un ac cu gămălie, un cui, o bucată de os sau
un obiect similar) în crestătura;
- prinde vârful pe crestătură şi leagă-l străns.

Figura 9-1

Ai grijă ca acest cârlig să fie de dimensiune adecvată pentru mărimea peştilor pe care îi
găseşti în zonă.
Cum să confecţionezi undiţe
Poţi face o undiţă din sfoară, din plante sau fibre textile. Partea interioară a scoarţei
copacilor reprezintă cele mai bune fibre pe care le poţi folosi. Pentru a face o undiţă din fibre (fig.9-
2);
- înnoadă capetele a două fire şi prinde-le de o bază solida;
- ţine câte un fir în fiecare mână şi răsuceşte-le sensul acelor de ceasornic:
 - adaugă fire cât consideri că este necesar pentru a mări lungimea undiţei.

Figura 9-2

Cum să găseşti momeala. În general, momeala pentru peşti se găseşte în natură, în zona în
care există peşti. Deci caută în apă, lângă ţărmuri, crabi, puiet de peşte, peşti mici, iar pe mal caută
viermi şi insecte. După ce ai prins un peşte, despică-l şi examinează-i stomacul şi intestinele, ca să
vezi ce a mâncat. Înceareăsă faci rost de acest fel de hrană. Poţi folosi pene, bucăţi de material
colorate sau fragmente de metal lucitor sau scoici pentru a confecţiona momeli artificiale.
Când să pescuieşti. Ca regulă generală, caută peşti care sunt în căutare de hrană în zori şi
după lasarea serii, înainte de furtună, când frontul atmosferic se deplasează şi noaptea, când luna
este plină sau lipsită de strălucire. Peştii care se ridică şi peştişorii care sar sunt adesea semne care
indică peşti în căutarea hranei.
Unde să pescuieşti. Felul apei, zona în care este situată, perioada din an, momentul din zi,
toate acestea îţi vor da informaţii despre locul unde trebuie să pescuieşti.
În lacuri, peştii se adună adeseori în ochiuri, în ape linistite şi adănci, la capătul porţiunilor
cu ape repezi, la coada unui ochi mare de apă, în vârtejuri sub stânci sau buşteni, sub ţărmuri
scobite adânc dedesupt, la umbra tufişurilor aplecate deasupra apei şi împrejurul buştenilor şi
stâncilor de sub apă.
Peştii caută adăpost la gurile afluenţilor mici, atunci când râurile principale sunt adânci sau
nămoloase.
În râurile puţin adânci, când este vremea foarte caldă, peşti se adună în ochiurile cele mai
adânci, în locuri în care apele freatice reci pătrund în râu şi sub stânci. În zilele reci de primăvară
peştii au tendinţa să se deplaseze în apa puţin adâncă încălzită de soare.

3. Modalităţi de pescuit.
Probabil că n-ai reuşit să prinzi nici un peşte cu băţul, cârligul, undiţa, momeala pe care le
ai. Nu te descuraja. Încearcă alte metode, cum sunt cele descrise în continuare.
Undiţe fixe. Reprezintă o modalitate practică de a prinde peşte, dacă te afli în apropierea
unui lac sau unui râu un timp mai îndelungat leagă mai multe cărlige de o undiţă, pune momeala pe
ele şi fixează undiţa de o ramură de copac care se apleacă deasupra apei, şi care se va îndoi când un
peşte se va prinde în cârlig. Verifică periodic undiţa, pentru a lua peştii care s-au prnis şi pentru a
pune din nou momeala.
Cârligul din lemn ascuţit la capete sau melic este excelent pentru undiţa fixă. Pentru a face
un cârlig din lemn (fig.9-1), ascute ambele capete ale unei bucăţi de os sau lemn şi crestează
această bucată de lemn sau os pe mijloc, de jur împrejur. Leagă-l de o undiţă. Pune momeala în
cârlig; când cârligul va fi în apă, el se va afla pe direcţia undiţei. Fixează undiţa în apă. Când un
peşte înghite momeala, undiţa ţine contra şi cârligul ascuţit la ambele capete se înfige de-a
curmezişul şi se opreşte în gâtlejul sau stomacul peştelui.
Fixarea unor pari. Este un procedeu de pescuit pe care îl poţi folosi fără să se cunoască să fii
văzut. Poţi fixa mulţi pari, existând foarte puţine şanse ca alte persoane să-i detecteze. Pentru a
pescui prin acest procedeu, cu ajutorul parilor (fig.9-3), uneşte două tulpini de stuf pe fundul unui
rău sau lac. Prinde o sfoara de cele două tulpini care să poată aluneca mai sus sau mai jos pe tulpină.
De această sfoară leagă două undiţe cu cârlige la capăt. Ai grijă să nu se încurce între ele sau în
tulpinile de stuf.

Figura 9-3

Înainte de înserat, pune momeala în cârlige: viermi, larve de albine sau altă momeala. După
lăsarea serii, coboară undiţele mai jos în apă. Aşteaptă o oră, o oră si jmnătate înainte de-a verifica
dacă s-a prins peşte în undiţe; dacă este necesar, pune din nou momeală şi apoi mai aşteaptă o oră
înainte de a verifica iar dacă s-a prins peşte. Verifică iar undiţele când se luminează.
Încearcă pescuitul cu năluca. Această metodă este eficace mai ales noaptea. Ai nevoie de o
nuia elastică sau un băţ lung de 20-25 cm, de o sfoară de aproximativ 25 cm lungime, un cârlig, o
bucată de metal strălucitor, având forma unei linguri de pescuit pe care o poţi găsi in comerţ, şi o
făşie de carne albă sau intestin de peşte. Leagă sfoara de capătul băţului. Fixează lingura şi cârligul
pe sfoară, astfel încât cârligul să se afle imediat sub lingură. Pune momeali în cârlig şi agită cărligul
şi lingura imediat sub nivelul apei. Din când în când loveşte apa cu vărful băţului pentru a trage
peştii mari către momeală.
Foloseşte-ţi mâinile. Această metodă este eficientă în râurile mici cu ţărmuri scobite adânc
sau în heleştele cu apă puţin adâncă rămase în urma inundaţiilor, după retragerea apelor. Bagă
mâinile în apă şi du-te cu ele încetişor câtre mal, ţânând măinile cât se poate mai aproape de fundul
apei. Mişcă-ţi uşurel degetele, până dai de un peşte. Apot du uşurel mâinile de-a lungul burţii
peştelui, până ajungi la bronhii. Apucă zdravăn peştele de bronhii. Dacă ai prins un somn sau un
peste cu aripioare dorsale spinoase, ai grijă să nu te înţepi.
Înceareă să prinzi peşte în mâl. Foloseşte o plasă. Plasa este mai eficientă decât celelalte
mijloace despre care s-a vorbit pentru prinderea peştelui. Dar poţi să-ţi confecţionezi repede un
minciog pentru a prinde peşte mic, pe care să-l foloseşti ca momeaiă sau să-l mănânci. Peştii prea
mici pentru a fi prinşi în cârlig sau cu lancea se găsesc de obicei din abundenţă la marginile
lacurilor sau râurilor şi în afluenţii lor. Un minciog pentru a prinde astfel de peşti poate fi
confecţionat dintr-un puiet cu rămurele în furcă şi o bucată de material, ca de exemplu maioul.
Îndoaie cele două ramuri în formă de furcă ale puietului, legând bine capetele între ele, astfel încât
ele să fonneze o ramă în formă de cerc. Închide orificiul pentru gât şi cele pentru braţe de la maiou,
făcând un nod la capăt. Prinde partea dejos a maioului de ramă circulară, folosind ace cu gămălie,
sârmă sau orice alt obiect pe care îl ai la dispoziţie pentru a-l fixa bine.
O modalitate mai bună pentru a prinde peşte este cu ajutorul unei plase cu lamele, dar este
nevoie de timp pentru a o confecţiona. Ai nevoie de o suspantă sau de o frânghie asemănătoare şi
două tulpni verticale sau doi copaci între care este aceeaşi distanţă ca lungimea plasei pe care vrei s-
o faci. Pentru a o ccnfecţiona (fig.9-4);
- fixează o frânghie (suspantă de copaci, la înălţimea capului. (Vei numi-o frânghia
principală de suspensie). Lungimea acestei frânghii depinde de cât de lungă vrei să fie plasa şi de
câtă frânghie ai la dispoziţie;
- leagă un număr par de toroane de frânghia principală de suspensie cu ajutorul nodului
Prusik. Toroanele duble de la aceste noduri trebuie să aibă cam aceeaşi lungime. Numărul de
toroane folosite şi distanţa între ele depind de lungimea plasei şi dimensiunea dorită pentru ochiurile
plasei. Foloseşte distanţa de 2,5 cm pentru a face un ochi de 2,5 cm, de 5 cm pentru a face un ochi
de 5 cm şi aşa mai departe;
- începând de la un capăt al frânghiei de suspensie leagă al doilea şi al treilea toron între ele
cu ajutorul unui nod " peste mână", al patrulea şi al cincilea între ele şi aşa mai departe. Îţi va
rămâne unul liber la capăt
- pentru al doilea rând de noduri, leagă primul şi al doilea toron în un loc, al treilea şi al
patrulea şi aşa mai departe;
NOTĂ: Poţi folosi o frânghie de ghidare, pe care o cobori pentru fiecare rând de noduri,
pentru a obţine ochiuri de aceeaşi dimensiune. Ai grijă s-o aşezi pe partea plasei opusă ţie, ca să nu
te stănjeneaseă.

Figura 9-4

urmează acelaşi procedeu, pentru al treilea rând de noduri, pe care l-ai îolosit la primul; pentru al
patrulea rând acelaşi procedeu ca pentru al doilea rând şi aşa mai departe;
- continuă să faci ochiuri până când plasa ajunge la adâncimea pe care o doreşti;
- prinde frânghia de suspensie de partea de jos şi de părţile laterale ale plasei, pentru a-i
conferi rezisţenţă şi pentru a o face mai uşor de mânuiit;
- eşti acum gata să fixezi plasa, dar mai întâi prinde de la bucăţi mici de lemn (plutitoare) în
partea de susţiniere (ancorare) în partea de jos;
- fixează plasă de ţăruşi sau de puieţi în apă lângă mal, astfel încât aceasta să aibă o înclinare de 45'
faţă de curent. Acest unghi de 45' va împiedica deşeurile plutitoare să se agaţe în plasă (fig.9-5).

Figura9-5.

Dacă mai este cineva cu tine, poţi lega ţăruşi de capetele plasei împreună puteţi plimba plasa
în susul şi în josul apei.
Ai grijă să scoţi plasa la interval de câteva minute şi să iei din ea peştele, înainte ca el să
scape. Foloseşte capcane şi coşuri pentru peşti. Acestea pot fi folosite atât pentru peşti de apă dulce,
cât şi pentru peşti de apă sărată.
În figurile 9-6 şi 9-7 se arată câteva tpuri de capcane pe care le poţi confecţiona.
Împuşcă peştii.Dacă ai armă şi muniţie suficientă şi nu sunt indicii că poţi fi reperat,
încearcă să vânezi peşti. Ocheşte cu grijă sub peşte în apa care nu are adâncime mai mare de 3 m.
Foloseşte explozivi. Poţi face rost de peşte aruncând un material uşor explozibil într-un
banc de peşti. Să fii pregătit să aduni imediat peştele, pentru că de obicei, în urma exploziei vezicile
cu aer din interiorul lor se sparg şi peştele se scufundă repede. Acest procedeu te ajută să procuri
peşte pentru mai multe zile. Usucă-l sau conservă-l pe cel pe care nu-l mănânci proaspăt.
Prinde peşte cu lancea. Dacă te afli lângă o apă puţin adăncă (aproximativ până la brâu) în
care există peşte mare din abundenţă, îl poţi prinde cu lancea. Este uşor de confecţionat o lance
folosind materialele pe care le ai laîndemănă (fig.9-8).
Figura 9-6

Figura 9.7
 Dacă puietul are miezul tare, ascute-l la un capăt, Dacă nu, leagă de EL o baionetă, o bucată
de metal ascuţită, un os ascuţit. un cuţit sau un ghimpe.

Figura 9-8

Caută o stâncă sau un mal în apropierea unui banc de peşti şi aşteaptă cu răbdare şi în linişte
apropierea acestora. Ai mai multe şanse să-i vânezi cu lancea pe timpul nopţii, cu ajutorul unei
torţe. Lumina atrage peştele, îl luminează putemic şi se reflectă în ochii lui. Luminează şi fundul
râului, aşa încât poţi vedea şi aduna şi alte vieţuitoare acvartce.
Dacă trebuie să intri în apă într-un loc încare ai impresia că se adună peştele:
- îndreaptă-te încet către locul respectiv. Toate mişcările trebuie să fie lente, pentru a nu
produce vibraţii în apă;
- introdu lancea în apă şi aşteaptă câteva minute pentru ca peşti să se obişnuiască, cu
prezenţa ta; - deplasează-te cât mai aproape de ţintă, ţinând lancea în apă;
- aşează lancea deasupra peştelui şi cât mai aproape posibil;
- străpunge repede peştele cu lancea şi ţine-l bine pe fundul apei până poţi ajunge la el
pentru a-I scoate din apă.
Înceareă să pescuieşti la copcă. Poţi procura peşte iarna pescuind la copcă. Pastrează copca
deschisă, acoperind-o cu tufişuri peste care pui un strat de zăpadă.
ATENŢIE! Ai grijă ca gheaţa să reziste la presiunea pe care o exercită corpul tău. Ia
un ţăruş de 2,5–3m lungime şi 5 cm diametru cu ajutorul căruia poţi să ieşi din apă în caz că
se sparge gheaţa.

Primăvara, peştii au tendinţa să se adune îr ape puţin adânci. Deci fă orificiu în gheaţă, acolo
unde simţi că apa are o adâncime medie. Locurile posibile sunt acolo unde stâncile de lângă ţărm
dispar pe fundul lacului, la capătul stufarişului sau lângă o grupare de stânci.
Ia un ţăruş lung de 1 m şi o coardă destul de lungă, ca să ajungă pe fundul apei în care vrei
să pescuieşti. Fă-ţi o nălucă în formă de lingură dintr-o bucată de metal strălucitor. Leagă un cârlig
improvizat de undiţă. Când pescuieşti, mişcă băţul în toate direcţiile, pentru ca obiectul din metal
strălucitor să vibreze.
O altă metodă constă în a aşeza un echipament similar cu cel din Figura 9-9 la mai multe
copci. Când steagul se mişcă, în poziţie verticală, scoate peştele şi pune din nou momeala.
 Figura 9-9

4. Reptilele.
Multe reptile reprezintă o sursă bună de hrană şi în cantitate suficientă.
Şerpii. Toţi şerpii veninoşi şi neveninoşi de apă dulce şi de useat sunt comestibili.
ATENŢIE! Ai foarte mare grijă când prinzi şerpi, căci muşcătura unor şerpi veninoşi
poate fi fatală. Chiar după ce ai tăiat capul unui şarpe, el poate muşca injectând otrava.

Cea mai bună perioadă pentru a prinde şerpi este dimineaţa devreme, înainte ca temperatura
să creaseă foarte mult şi după-amiaza târziu, la începutul serii, înainte ca temperatura să coboare
prea mult. Poţi găsi şerpi în orice loc acoperit. Loveşte şarpele cu o piatră, o nuia sau o bâtă pentru
a-l omorî sau foloseşte un băţ lung cu care să-l ţinteşti în cap pentru a-l prinde. Pentru a apuca un
şarpe, aşază degetul arătător pe partea din spate, deasupra capului şarpelui, având degetul mare şi pe
cel mijlociu de o parte şi de alta a capului, în spatele maxilarului. Trebuie să-ţi menţii degetul în
creştetul şarpelui, pentru a-l împiedica să se strângă în propria-i piele şi să te muşte.
ATENŢIE! Ai tot timpul mare grijă.

Şopârlele. Aceste reptile sunt foarte abundente şi pot fi găsite aproape peste tot. Carnea
tuturor speciilor este comestibilă. Poţi lovi sopârlele cu bâta sau să le prinzi în cursă cu ajutorul unui
laţ făcut din iarbă sau scoarţă de copac şi fixat lă capătul unui băţ, jupoaie şopârlele mari şi
îndepărtează intestinele, apoi coace, prăjeşte, fierbe sau frige carnea. Sopârlele mici pot fi străpunse
prin gură cu un băţ şi prăjite, fără să le scoţi intestinele. Carnea este făcută când pielea face băşici şi
pocneşte.

5. Păsările şi mamiferele. Mijloace împrovizate pentru prinderea acestora.

În unele zone, păsările şi mamiferele pot fi în numar mai mare decât alte forme de viaţă
animală. Un factor important este faptul că toate sunt comestibile. Păsările şi mamiferele le poţi
căuta în anumite locuri cum ar şi:
- la marginea pădurilor;
- pe poteci, în poieniţe, în luminişuri din pădure sau în pădure;
- pe malul râurilor şi al fluviului;
- pe ţărmul mării şi al lacurilor.
 Păsările şi mamiferele pot fi observate uşor, iar activităţile lor legate de procurarea hranei,
adăpost, somn, deplasare sunt destul de regulate. Cunoscându-le modul de viaţa, le poţi anticipa
mişcările şi poţi să le prinzi cu mai multă uşurinţă.
a) Păsările. Acestor vieţuitoare le lipseşte mirosul, dar pot vedea şi auzi foarte bine. Deci
pentru a prinde pasări, trebuie sa le cunoşti o parte din obiceiuri.
Perioada când este cel mai puţin probabil ca păsările sa fugă de om este afunci când clocesc.
Ştiind unde şi când clocesc diferite păsări, îţi va fi mai uşor să le prinzi.
În timpul perioadei de clocire, păsările se întorc des şi în mod neregulat la cuiburile lor, dacă
nu se produc tulburări mari în împrejurimi. Dacă ai răbdare, le poţi prinde în timp ce clocese. Poţi
chiar să pui mâna pe unele păsări în timp ce îşi clocesc ouăle sau îşi îngrijesc puii. Pe unele le poţi
prinde cu un băt cu laţ la capăt (fig.9-10). Fă un camuflaj din vegetaţie. Rămâi nemiscat, în linişte şi
aşteaptă întoarcerea păsărilor. Aruncă laţul peste capul păsării trăgănd repede laţul sus şi înapoi.
Pentru păsările care clocesc în scobiturile copacilor, blocheaza-le sau prinde-le în laţ când intră sau
ies.

Figura 9 -10

Nu scăpa din vedere ouăle păsarilor. Ele sunt comestibile când sunt proaspete. Diferite
păsări care clocesc pe sol, cum ar fi găina de munte, curcanul, fazanul şi păsările de apă nu încep să-
şi clocească ouăle până nu şi-au umplut cuibul. Nu strica cuibul şi nu lua toate ouăle căci femela va
părăsi cuibul. Nu omorâ femela în timpul perioadei de clocire dacă vrei să-ţi pastrezi sursa de ouă.

Figura 9-11

Zborul către ramura pe care stau cocoţate păsările şi statul pe ramură. În amurg urmăreşte
păsările care merg spre crengile pe care stau în timpul nopţii. Unele păsări zboară zilnic pe acelaşi
drum. Odată ce le-ai depistat ruta pe care zboară, poţi aşeza în calea lor o plasă de mascare, pentru a
prinde păsări. Sau poţi localiza copacul în care înnoptează păsările, poţi fixa o plasă între doi ţăruşi
pe o parte a copacului şi apoi să sperii păsările din cealaltă parte, astfel încât ele să zboare către
plasă, în care se vor încurca (fig.9-11).
Păsările mai mari, cum ar fi cocoşul de munte, care se adăposteşte noaptea pe crengile
copacilor, poate şi prins de picioare, cu laţul sau lovit cu bâta. Prepeliţa, cocoşul de munte şi fazanul
zboară pe distanţe scurte când sunt deranjaţi de pe ramura pe care stau cocoţaţi, deci dacă nu
reuşeşti sa-i prinzi de la prima încercare urmăreşte-i şi mai înceareă o dată.
Păsările de apă, prepeliţa, fazanul, curcanii, porumbeii şi pescaruşii se adună de obicei la un
loc şi se deplasează în stoluri. Foloseşte o praştie sau un băţ pentru aruncat de 45-60 cm pentru a
lovi păsările din stol.
Pe plajă poţi prinde uneori păsări specifice zonei punând drept momeală într-un cârlig peşte
şi aşezându-l pe plajă sau aruncându-l în apă. Un cârlig ascuţit la ambele capete (fig.9-12) aşezat în
interiorul peştelui este foarte eficient. Uneori poţi prinde păsari pe plajă folosind un laţ pentru
picioare sau o capcană (fig.9-12).Pentru a construi această capcană:
- alege un copac mic sau un puiet mare din zona locuită de păsări (sau poţi fixa bine în sol o
creangă mare, într-o zonă în care se adună păsările);
- taie vârful puietului, astfel încât să rămănă un ciot cu o înălţime de 1-1,25 m;
- ascute vârful ciotului, astfel încât pasărea să nu poată ateriza pe el;
- fă o gaură mică prin ciot aproape de vărf. Fă o gaură pătrată în partea în care intenţionezi
să fixezi laţul;
- taie un băţ lung de 15-20 cm pe care să-l foloseşti drept laţ. Fă-i unul din capete pătrat, ca
să se fixeze bine în gaura din ciot. Ascute celălalt capăt pentru a prinde de el momeala;
- taie o frânghie (o suspantă, de exemplu) lungă de 1-1,25 m şi fă un laţ la unul din capete.
Laţul trebuie să aibă un diametru de 15-17,5 cm;
- fă un nod pe frânghie, imediat dincolo de laţ. (Acest nod trebuie să ţină leaţul în poziţie
până când o pasăre aterizează pe el);

Figura 9-12
 - trage de căpătul liber ăl frânghiei prin gaură de ciot, până cănă nodul ajunge la gaură.
Introdu leaţul eu morrieăîă îngăură ţi Foloseşte noăul de pe iErănghie pehfra ă ţme leăţul;
- trece laţul peste leaţ;
- leagă o piatră sau un buştean mic de celălalt capăt al frânghiei. Piatra trebuie să fie destul
de grea să strângă laţul atunci când o pasăre se aşează pe leaţ şi îi modifîcă poziţia, dar nu atât de
grea încât să smucească laţul puternic. În felul acesta s-ar putea rupe piciorul păsării, permiţându-i
să-şi ia zborul.
Poţi prinde păsări şi folosind capcane prăjini (fig.9-13). Aşează câteva capcane-prăjină
uşoare pe creanga unui copac sau pe orice bară orizontală. Aşează capcanele astfel încât să se
suprapună. Pune momeala pe creangă sau pe bara orizontală, astfel ca atunci când pasărea se aşează
din zbor, picioarele ei să fie prinse în capcană. Foarte adesea o pasăre prinsă le va atrage şi pe
celelalte. Procedeul reuşeşte foarte bine în cazul mierlelor.

Figura 9-13

b) Mamiferele. Animalele care pot şi vânate detectează pericolul cu ajutorul văzului,

auzului şi mirosului. Dacă nu eşti familiarizat cu vânatul din zonă, trebuie să porneşti de la ideea că
animalele sunt precaute prin firea lor şi că simţurile lor, văzul, auzul şi mirosul sunt ascuţite.
Multe mamifere se deplasează pe poteci şi pe drumuri. Examinându-Ie urmele,
excrementele, traseul urmelor, resturile de hrană poţi depista tipul de animale din zonă şi
aproximativ cantitatea în care există. Această informaţie te va ajuta să le vânezi sau să le
prinzi în capcană.
Pentru a fi sigur că vei face rost de carne, ca s-o mănănci, trebuie să ştii cum să găseşti, să te
apropii, să împuşti sau să prinzi în capcană vanatul.

Cum să găseşti şi să te apropii de vânat.

Caută urme proaspete, cum ar fi dâre, culcuşuri, resturi calde sau umede, care indică recenta
prezenţă a vânatului. Ţine minte că a-ţi vedea vânatul, înainte ca el să te vadă, este unul din factorii
cei mai importanţi la o vănătoare.
Uită-te cu grijă dincolo de creasta dealului, în păduri sau în câmp deschis, investigând întâi
zona îndepărtată, apoi pe cea apropiată.
Localizează o sursă de adăpat, terenul de pe care îşi procură hrana, poteci bătătorite şi
aşteaptă în linişte sosirea vânatului.
Deplasează-te contra vântului şi niciodată cu văntul în spate. Acest lucru este valabil pentru
căutarea şi urmărirea vânatului în câmp deschis şi în zone împădurite.
Deplasează-te făcând cât mai puţin zgomot în zonele dens împădurite care îţi limitează
câmpul vizual. Orice zgomot pe care îl faci, de exemplu păşitul pe crengi sau frunze uscate, le va
semnaIa animalelor prezenţa ta. Opreşte-te când arnimalul ridică privirea.
 Pe cât posibil surprinde vânatul de deasupra. Suspectează mai puţin o primejdie care vine de
sus.
Punctele vulnerabile ale multor animale sunt capul, gâtul sau partea din spate a umărului. Ţinteşte
într-unul din aceste locuri. Nu te grăbi, pentru ca ochirea să fie foarte bună. Dacă răneşti un animal
şi acesta fuge, urmăreşte încetişor dârele de sânge pe care le lasă. Un animal grav rănit, în mod
obişnuit se va aşeza curând dacă nu este urmărit. Dă-i timp să slăbească, astfel încât să nu se mai
poată ridica. Apropie-te încet şi omoară-l.
Dacă nu ai o puşcă sau te afli într-o zonă în care nu-ţi poţi permite să-ţi faci cunoscută
prezenţa prin împuşcături, poţi confecţiona capcane, trape în care o greutate mare se lasă peste
pradă, pentru a prinde vânat. Dar mai întâi trebuie să te hotărăşti ce animal vrei să prinzi după
urmele pe care acesta le-a lăsat şi apoi cum să-l prinzi.
Prinderea cu succes în cursă, ca şi vânatul, depind de cât de bine cunoşti modul de viaţă a
animalului. Multe rozătoare şi carnivore de exemplu, sunt active doar în timpul nopţii, copitatele se
hrănesc atât ziua cât şi noaptea.
Tipul de vânat, care te-ai hotărăt să-l prinzi determină tipul de capcană pe care urmează să-l
foloseşti. Dar indiferent de tipul pe care îl foloseşti, trebuie să-ţi ştergi urmele. Poţi realiza acest
lucru introducând materialul din care faci capcane în apa râului, frecându-l cu cenuţă rece sau
stropindu-l cu urină din vezica urinară a unui animal, pentru a atrage acelaşi tip de animal în
capcană. Starea vremii (ploaia) sau fumul îţi vor şterge şi ele urmele.
O modalitate de a prinde vânat mic este cu ajutorul unei curse. Cursa este un laţ care alunecă
şi sugrumă sau ţine animalul prins.
Pentru a face un laţ. Foloseşte materiale ca toroanele de la suspantele paraşutei, fâşii din
piele de animal, de la animale pe care le-ai prins mai înainte sau coaja de la puieţi de esenţă tare.
Poţi folosi şi sârmă. Capcanele din sârmă sunt eficiente (Fig.9-14).

Figura 9-14

Poţi folosi o capcană din sârmă dublă (fig.9-15) la intrarea în adăpostul animalului, astfel
încât să-l poţi prinde când intră sau când iese.
Capcana cu laţ pentru tras este de preferat, pentru că îţi permite să te îndepărtezi de locul
respectiv. În plus, este una din capcanele care se confecţionează cel mai uşor şi se instalează cel mai
repede. O poţi fixa şi apoi nu-ţi mai rămăne decât s-o verifici periodic. Este adecvată mai ales
pentru prinderea iepurilor. Nu trebuie decât să găseşti poteca folosită de vânat cu urme care indică
folosirea ei recentă (este mai uşor să detectezi urmele lăsate de animalele mici stând culcat pe burtă
şi examinând terenul la nivelul solului). Găseşte un loc, de-a lungul potecii, unde există tufişuri
sau arbuşti de ambele părţi ale potecii. Apoi confecţionează şi instalează capcana. Pentru a o
confecţiona (fig.9-16), foloseşte o coardă viguroasă în felul următor:
- fă o buclă pe coardă, făcând un nod bulin (anexa D fig,D-3). Când foloseşti sârma asigură
bucla prin împletirea capătului acesteia cu cealaltă sârmă dm vârful buclei;

Figura 9-15

- trece celălalt capăt al corzii (sau sârmei) prin buclă pentru a forma laţul, destul de mare
pentru capul animalului, dar prea mic pentru corpul lui;
- leagă coarda (sau prinde sârma) de o creangă viguroasă. Creanga trebuie să fie destul de
lungă ca să ajunga deasupra potecii şi să rămână pe arbust sau alt suport pe care l-ai ales.

Figura 9-16

Acum fixează laţul de tras. Daca nu ai la indemână un loc convenabil cu arbuşti de care să
poţi agăţa creanga de tras, foloseşte două beţe în formă de furcă drept suport.
Pentru a ţine laţul din coardă deschis, fără crestături pe beţele în formă de furcă sau fixează
două rămurele în sol.
Animalul prins în capcană va deplasa băţul de tragere de la locul său, trăgând de el până
când se încurcă în arbust.
Încercarea animalului de a scăpa va strânge laţul, sugrumându-l sau cel puţin imobilizându-l.
 Există mai multe versiuni ale acestui tip de capcană care se confecţionează astfel:
- aşează un băţ zdravăn sau un buştean mic de-a curmezişul potecii, sprijinind fiecare capăt
cu ajutorul unui băţ în formă de furcă;
- leagă un laţ de buştean, aşa încât laţul să atârne deasupra potecii. Potriveşte mărimea
laţului în funcţie de dimensiunile animalului pe care vrei să-l prinzi;
- fă un gărduţ sau aşează obstacole de o parte şi de alta a laţului pentru a obliga animalul să
intre în el. Nu folosi rămurele sau crengi verzi, căci animalul se poate opri ca să le mănânce şi
astfel poale ocoli laţul. Această " dirijare prin canal sau pâlnie" trebuie să pară cât mai firească, să
se armonizeze cu peisajul înconjurător şi să se prelungească cam cu 30 cm de fiecare parte a
capcanei.
O altă versiune este construirea unui gard pe părţile opuse ale potecii, făcând crestături pe
feţele interioare ale celor două beţe. Desfă larg laţul şi aşează-i laturile în crestăturile de pe beţe.
Poţi aşeza în echilibru creanga pentru tras pe partea superioară a gardului sau poţi s-o sprijini pe
lateral.
Laţul capcanei, tip încuietoare (Fig.9-17), este un laţ care se va închide când este tras, astfel
încât animalul prins în capcană nu poate scăpa. Pentru a face această buclă, foloseşte sârmă uşoară.
Pentru a confecţiona această capcană:
- taie o bucată de sârmă, având o lungime de două ori mai mare decât lungimea dorită pentru
sărma-capcană;

Figura 9-17

- dublează sârma şi prinde capetele libere de un obiect bine fixat, de exemplu, creanga unui
copac;
- aşează un băţ cu diametrul de aproximativ 1,5 cm în capătul cu buclă al sârmei;
- ţine băţul până când se strânge sârma şi apoi răsuceşte-l pentru a obţine răsucirea uniformă
a sârmei duble. Trebuie să ai 4-5 spirale pe 2,5 cm de sârmă răsucită,
- desprinde capelele libere ale sârmei de creangă şi scoate băţul din buclă;
- fă un opt în bucla de 1,5 cm, răsucind bucla în jurul ei însăţi, apoi îndoaie optul, astfel încât
cele două bucle mici să fie suprapuse;
- trece capetele libere ale sârmei prin aceste bucle. Se formează astfel un laţ strâns, care este
puternic şi în acelaşi timp flexibil, ca să se închidă cu uşurinţă atunci când se trage de el;
- leagă capetele libere ale sârmei de băţul sau de creanga pe care o foloseşti pentru a termina
capcana
Nu uita,tu hotărăşti ce tip de capcană foloseşti, în funcţie de:
- situaţia în care te afli;
- tipul de vânat care predomină în zonă şi obiceiurile lui;
- tipul de material de care dispui şi tipul de material natural care se găseşte în zonă.
 În continuare se prezintă alte tipuri de capcane pe care te-ai putea hotărî să le foloseşti.
Capcana agăţătoare (fig. 9-18) reprezintă o altă modalitate de prindere a vânatului mic.
Este o capcană care ridică animalul prins în ea, sugrumându-l. Există diferite variante ale capcanei
agăţătoare, diferenţele constând în dispozitivele de prindere pe care le foloseşti. Una din ele, la care
se fac referiri, ca gen de capcană fixă, este uşor de realizat. Este nevoie de un pinten, o frânghie şi
două crengi în formă de furcă.
Pentru a o face:
- taie dintr-un copac doua crengi mici în formă de furcă. Ai grijă ca cele două furci să se
îmbine;

Figura 9-18

- caută un puiet lângă poteca animalului pe care 1-ai ales;

- apleacă vârful puietului către potecă dar nu trage atât de tare încât să-i strici elasticitatea:
- însemnează locul pe sol, imediat sub punctul de puiet în care vrei să legi frânghia. Nu lega
frânghia de capătul puietului;
- fixează bine în pământ o creangă mică în formă de furcă, în locul însemnat;
- fă un laţ la capătul frânghiei ţi aşeaza-1 pe potecă;
- de la laţ, măsoară cu ajutorul frânghiei distanţa până la creanga în formă de furcă pe care ai
înfipt-o în sol:
- în acest punct de pe frânghie, leag-o de cea de-a doua creangă în formă de furcă;
- taie capătul liber al frânghiei în punctul de pe puiet imediat deasupra băţului în formă de
furcă.
 Acum eşti gata să amplasezi capcana pentru animal. S-ar putea să fie nevoie să înfigi două
beţe uşoare în sol ca să poţi agăţa laţul dacă arbuştii care se află de-a lungul potecii nu sunt potriviţi
în acest scop.
Un alt tip de procedeu de prindere pentru o capcană agăţătoare necesită un băţ în formă de
furcă şi două bete drepte.
Un capăt al furcii trebuie să fie destul de lung ca să se fixeze bine în sol. Celălalt capăt nu
trebuie să atingă solul sau să se înfigă în acesta. Unul din beţele drepte trebuie să fie destul de lung
ca să treacă dincolo de furcă, de el se prinde momeala. Băţul mai scurt serveşte ca mecanism de
declanşare. Pentru a confecţiona această capcană procedează astfel:
- leagă frânghia de un puiet îndoit şi de băţul de declanşare:
- pune momeala pe băţul lung:
- aşează băţul lung între cel în formă de furcă şi cel de declanşare, folosindu-te de tensiunea
creată de puietul îndoit pentru a-1 ţine pe loc.
Un alt tip de capcană agăţătoare este capcana cu pârghie cu arc. Şi în cazul ei există diferite
variante. Cele doua variante din fig. 9-19 folosesc un puiet. Pentru una din variante ai nevoie de un
puiet în apropiere de poteca animalului, de o frânghie (suspantă), de patru bucăţi de lemn pentru
ramă, o bucată mica de lemn pentru mecanismul de declanşare şi câteva beţişoare şi material de
camuflare pentru pârghie. Pentru a confecţiona această capcană procedează astfel:
- taie două bucăţi de lemn în formă de furcă şi aşează-le vertical în pământ;
- taie două bucăţi de lemn drept şi aşează-le paralel cu solul, aşa încât să treacă de cele două
bucăţi de lemn verticale:
- taie o bucată mică de lemn pentru mecanismul de declanşare. Acesta este folosit şi pentru a
fixa momeala. Prinde întotdeauna momeala înainte de a fixa capcana;
- caută un puiet în apropierea potecii animalului pe care ai ales-o;
- trage de vârful puietului către potecă. Nu trage prea tare ca să nu-i deteriorezi elasticitatea;
- fixează capcana imediat sub punctul de pe puietul îndoit în care ai de gând să legi frânghia;
- fă un laţ la un capăt al frânghiei şi leagă celălalt capăt de puiet;
- leagă frânghia de băţul de declanşare. Poţi potrivi lungimea frânghiei înfăşurând-o de
câteva ori în jurul bătuţii de declanşare;
- fixează capcana cum se vede în imagine;
- pe o latură a ramei,sprijină unul din capetele unor rămurele sau crengi uscate pe bază
orizontală de jos şi celălalt capăt pe sol;
- aşează alte rămurele mici sau frunze în curmeziş deasupra pentru întărire şi camuflează
platforma;
- aşează laţul pe această platformă.
Poţi realiza o altă variantă a capcanei cu pârghie cu are folosind o creangă flexibilă. Îndoaie
creanga şi fixează fiecare capăt în sol, aşa cum este indicat în figură. Dacă solul este afânat, ai grijă
ca extremităţile crengii să fie bine fixate în pământ. Poţi realiza acest lucru aşezând pietre grele la
fiecare capăt al crengii. Sau poţi lua două crengi lungi în formă de turcă şi să le înfigi bine în
pământ pe deasupra capetelor crengii pe care ai îndoit-o.
Când pui capcane, nu uita că animalele care se deplasează de-a lungul potecilor au de obicei
nasurile uşor depărtate de sol, cu condiţia să nu fie tulburate sau speriate. Prin urmare, trebuie să pui
capcane astfel ca baza nasului să nu fie la distanţă de sol mai mare de 6-7,5 cm pentru animalele
mici şi între 60-90 cm deasupra solului pentru căprioare.
 Figura 9-19

O altă modalitate de a face rost de vânat este cu ajutorul capcanelor bazate pe greutate care
cad pe animal. Acest tip de capcană este construită astfel încât o greutate cade pe animal când acesta
atinge mecanismul de prindere.
Acest tip de capcană poate fi folosit pentru a captura diverse tipuri de vânat de la animale
mijlocii până la cele mari. Construirea acestei capcane necesită efort, timp şi de obicei mai ai nevoie
de cel puţin o persoană. Prin urmare situaţia în care te afli şi raritatea vânatului mijlociu şi mare nu-
ţi permite folosirea unei astfel de capcane mari.
Unul din cele mai simple procedee pentru a construi un asemenea tip de capcană este ilustrat
în fig. 9-20. Pentru a realiza o astfel de capcană ai nevoie de trei beţe zdravene: unul pentru
verticală, unul pentru mecanismul de declanşare şi unul pentru momeală. Lungimea acestor beţe
depinde de tipul de capcană pe bază de greutate pe care vrei să-l construieşti.
Pentru băţul vertical;
- taie partea din vârf în unghi ca să se poată fixa în crestătura de pe băţul de declanşare;
- fă o crestătură pătrată aproape de baza băţului, ca să se potrivească în crestătura pătrată
corespunzătoare de pe băţul pentru momeală. Aplatizează laturile băţului în dreptul acestei
crestături pentru a asigura o bună îmbinare cu băţul pentru momeală.
Pentru băţul de declanşare procedează astfel:
- taie vârful astfel încât capcana pe bază de greutate (buştean sau bolovan) să se sprijine pe
el în siguranţă, până când este atins mecanismul de declanşare fă o crestătură lângă vârf în care să
intre băţul vertical;
 - taie capătul de jos în unghi ca să se îmbine cu băţul pentru momeală.
Băţul pentru momeală:
- fă o crestătură la un capăt, în care fixezi capătul băţului de declanşare;
- ascute celălalt capăt, în care vei fixa momeala;
- fă o crestătură pătrată în porţiunea în care se intersectează cu băţul vertical. Crestăturile de
pe băţul vertical şi de pe băţul pentru momeală trebuie să se îmbine perfect;
- fă rost de un bolovan sau de o bucată de lemn pe care să fixezi mecanismul de declanşare,
care nu trebuie să se afunde în pământ din cauza greutăţii cu care este prevăzută capcana.
În acest moment eşti gata să fixezi capcana pe bază de greutate.

Figura 9-20

Un alt ţip de mecanism de declanşare pentru capcana pe bază de greutate necesită o coardă
de declanşare. Poţi prinde vânat de talie medie cu această capcană pe bază de greutate. Fixeaz-o ca
în imaginea din Figura 9-21:
 Figura 9-21

6. Pregătirea şi conservarea alimentelor de origine animală.

Este foarte important să ştii cum se pregăteşte peştele şi vânatul pentru gătit sau depozitat,
mai ales când eşti într-o situaţie de izolare. Dacă nu-1 cureţi bine sau nu-1 conservi bine, peştele şi
vânatul pot deveni necomestibile.
a) Peştele. Înainte de a pregăti peştele pentru gătit trebuie să-ţi dai seama dacă acesta nu a
intrat în descompunere, provocată de bacterii care îl pot face primejdios dacă este mâncat.
Nu mânca peşte cu aparenţă de peşte stricat. Indicii că este stricat sunt:
- un miros particular;
- o culoare suspectă (bronhiile trebuie să fie roşii spre roz, iar solzii trebuie să aibă o nuanţă
de gri intens, nu şters);
- o adâncitură care rămâne după ce ai apăsat carnea cu degetul mare;
- corpul mai degrabă mucilaginos decât umed sau ud;
Faptul ca mănânci peşte alterat poate provoca diaree, greaţă, crampe, vomă, mâncărimi,
paralizie sau un gust metalic în gură. Aceste simptome apar bruse la 1-6 ore după ce ai mâncat. La
apariţia unor astfel de simptome provoacă-ţi imediat voma.
Peştele se alterează repede după ce moare, mai ales în zilele călduroase, aşa că pregăteţte-1
pentru a-1 mânca cât mai repede posibil după ce 1-ai prins.
Scoate bronhiile şi vasele mari de sânge care se află lângă şira spinări şi poţi lăsa capul dacă
intenţionezi să găteşti peştele la frigare.
Scoate intestinele de la peştii care au o lungime mai mare de 10 cm. Pentru aceasta, spintecă
abdomenul pe lungime şi apoi scoate-le.
Curăţă solzii sau jupoaie peştele.
 Poţi străpunge peştele în întregime cu un băţ şi să-l găteşti deasupra unui foc deschis. Totuşi,
fierberea peştelui şi propria piele este cea mai bună soluţie pentru a obţine cea mai mare valoare
nutritivă. Grăsimea şi uleiul se află sub piele ţi prin fierberea peştelui poţi păstra sucurile pentru
supă. Peştele este făcut când carnea se desprinde uşor.
Dacă ai de gând să păstrezi peşte pentru a-l mânca mai târziu, afumă-1 sau usucă-1 la soare.
Pentru a pregăti peştele în vederea afumării lui, taie capetele şi îndepărtează şira spinării. Apoi
întinde peştele să întoaree-1 pe o parte. Pentru aceasta poţi folosi crengi subţiri de salcie curăţate de
coajă.
Pentru a usca peşte la soare, atârnă-1 de crengi sau prinde-1 pe pietre fierbinţi. Când carnea
s-a uscat, presară puţină sare pe partea din exterioară a peştelui.
b) Şerpii. Ca să pregăteşti un şarpe pentru a-l mânca (fig.9-22):
- apucă şarpele strâns de partea din spate a capului şi taie capul cu un cuţit;
- spintecă burta şi înlătură intestinele. (acestea le poţi folosi ca momeală în capcane şi curse);
- jupoaie şarpele, poţi folosi pielea pentru a improviza centuri, curele sau alte obiecte
asemănătoare

Figura 9-22

c) Păsările. Primul pe care trebuie să-l faci după ce ai omorât o pasăre pentru a o mânca sau
pentru a o conserva este să-i jumuleşti penele. Dacă nu se pot jumuli, jupoaie pasărea. Nu uita
totuşi, că o pasăre pe care o găteşti cu pielea pe ea, are mai multe substanţe nutritive, pe care pielea
nu le lasă să se irosească. Păsările de apă se jumulesc mai uşor când sunt uscate, iar celelalte păsări
se jumulesc mai uşor când sunt opărite.
După ce ai jumulit pasărea:
- taie-i gâtul în apropiere de corp;
- fă o tăietură în cavitatea abdominală şi scoate intestinele. Păstrează gâtul, ficatul şi inima
pentru tocană. Curăţă bine şi usucă intestinele, ca să le poţi folosi drept coardă;
- spală bine cavitatea,abdominală cu apă curată.
Poţi fierbe pasărea sau o poţi găti la frigare, deasupra focului. Trebuie să fierbi păsările care
se hrănesc cu stârvuri, cum ar fi vulturii şi şoimii, cel puţin 20 minute, pentru a distruge toţi
paraziţii.
Foloseşte penele de la păsări pentru a-ţi căptuşi încălţămintea, îmbrăcămintea sau aşternutul.
Poţi folosi penele şi ca momeală artificială pentru peşte.
 Figura 9-23

d) Mamiferele de dimensiuni mijlocii. Mamiferele pe care le prinzi în cursă sau în capcană

sunt în general vii în momentul în care le găseşti şi, prin urmare, primejdioase. Ai grijă când te
apropii de un animal prins în capcana. Foloseşte o lance sau o bâtă pentru a-1 omorî de la distanţă
care să-ţi asigure siguranţa
După ce ai omorât animalul, taie-i imediat gâtul, ca să sângereze. Dacă este posibil curăţă
animalul în apropierea unui rău.
Pentru a jupui şi pregăti animalul procedează astfel:
- aşează-1 cu burta în sus, dacă este posibil pe un teren în pantă. Poţi folosi bolovani sau
arbuşti pentru a-1 sprijini;
- înlătură organele genitale sau ugerul tăind o zonă circulară, aşa cum se arată in fig.9-23;
- înlătură glandele care secretă mosc în punctele A şi B, pentru a evita infectarea cărnii;
- spintecă pielea de la coadă la gât. Fă tăietura superficială ca să nu străpungi stomacul;
- introdu cuţitul sub piele, având grijă să nu tai cavitatea abdominală. Trage pielea înapoi pe
distanţă de câţiva centimetri de fiecare parte a tăieturii pentru ca părul să nu se amestece cu carnea.
- deschide cavitatea toracică prin despicarea sternului. Poţi face acest lucru tăind pe o parte a
stemului, la îmbinarea cu coastele;
- treci în interior şi taie traheea şi esofagul cât mai aproape de baza craniului;
- având celălalt capăt al tubului intestinal liber, îndreaptă-te către partea din spate scoţând
organele interne ţi intestinale. Fă tăieturi numai acolo unde este necesar, pentru a le scoate;
 - taie cu grijă şi îndepărtează din corpul animalului vezica urinară fără să o perforezi (urina
poate contamina carnea). Ţine strâns uretra şi taie dincolo de punctul de care ţii;
- îndepărtează vezica urinară;
- din exteriorul corpului animalului, fă o tăietură circulară în jurul anusului;
- trage anusul în cavitatea abdominală şi scoate-1 din corpul animalului;
- ridică sau rostogoleşte animalul, ca să se scurgă tot sângele.
ATENŢIE! Încearcă să păstrezi cât mai mult sânge, căci este o sursă preţioasă de
hrană şi sare. Fierbe sângele.

- înlătură pielea, fă tăieturi de-a lungul părţii interioare a picioarelor, până ajungi aproape de
copită sau de labă. Apoi jupoaie pielea, trăgând-o înapoi, folosind cuţitul pentru a tăia membrana
care se află între piele şi carne. Continuă până la îndepărtarea completă a pielii.
Majoritatea intestinelor sunt folosibile. Inima, ficatul şi rinichii sunt comestibile. Fă o
tăietură largă în inimă şi îndepărtează sângele din compartimentele ei. Taie rinichii şi dacă ai destulă
apă la dispoziţie, înmoaie-i sau clăteşte-i. La toate animalele, cu excepţia celor din familia
căprioarelor, vezica în care se află bila - un sac din ţesut transparent, de culoare închisă, mic - este
prinsă de ficat. Pentru a îndepărta sacul, ţine de partea superioară a acestuia şi taie ficatul în jurul şi
dedesubtul sacului. Dacă vezica biliară se sparge şi bila se revarsă peste carne, spal-o imediat, altfel
carnea se alterează. Aruncă bila.
Sângele curat care a împroşcat carnea se va închega la suprafaţă, ajutând la păstrarea cărni
pentru o perioadă scurtă. Dar dacă animalul nu a fost lăsat să sângereze cum trebuie, sângele va
rămâne în părţile inferioare ale corpului şi se va strica în scurt timp îndepărtează prin tăiere orice
porţiune de came care a fost contaminată.
Când sunt temperaturi sub 15' poţi lăsa carnea atârnată timp de câteva zile, fără riscul de a se
altera.
Dacă pătrund larve în carne, îndepărtează-le şi înlătură prin tăiere porţiunea de came care şi-
a pierdut culoarea. Carnea care rămâne este comestibilă larvele, dacă sunt larve de insecte, sunt şi
ele comestibile.
Sângele, care conţine săruri şi substanţe nutritive, este bun pentru supe.
Deşi vânatul sălbatic are puţină grăsime, păstreaz-o cât mai mult posibil şi foloseşte-o la
săpun.
Curăţă foarte bine intestinele şi foloseşte-le pentru a păstra sau pentru a afuma hrana sau
pentru a face diferite legături. Ai grijă să fie complet uscate, pentru a evita intrarea lor în putrefacţie.
Capul de la cele mai multe animale conţine multă came, care este în general uşor de scos.
Jupoaie capul, păstrând pielea. Curăţă foarte bine gura şi taie limba, îndepărtează pieliţa de
pe exteriorul limbii după ce ai gătit-o. Taie sau scobeşte carnea de pe cap. Dacă vrei, poţi prăji capul
deasupra focului înainte de a lua carnea de pe el. Ochii sunt comestibili. Găteşte-i, dar desprinde
retina ( este un disc cu aspect de plastic). Şi creierul este comestibil, dar îl poţi folosi şi pentru a
tăbăci pielea.
Foloseşte tendoanele şi ligamentele de la corpul animalelor mari ca legături. Măduva din
oase este o sursă bogată de hrană. Sfarâmă oasele şi scobeşte măduva. Dacă situaţia şi timpul îţi
permit, trebuie să conservi cantitatea de carne excedentară pentru a o folosi mai târziu, iar dacă
aerul este destul de rece o poţi îngheţa. În anotimpul cald este nevoie de procese de uscare sau
afumare pentru a conserva carnea. Afumatul intens timp de o noapte face carnea comestibilă pentru
aproximativ o săptămână. Dacă o afumi două nopţi, rămâne comestibilă timp de 2-4 săptămâni.
Pentru a pregăti carnea în vederea uscării sau afumării, tai-o în felii mici, după care atârn-o
la vânt şi soare fierbinte. Acoper-o pentru ca muştele să nu ajungă la ea sau ai grijă să nu fie luată de
animale.
Pentru a afuma carnea ai nevoie de o suprafaţă închisă - de exemplu adăpostul în formă de
con (fig.9-24) sau o groapă. Ai nevoie şi de lemn, de preferat verde. Nu folosi conifere ca pinul,
bradul, molidul sau cedrul, căci fumul provenit de la aceşti copaci dă cărnii un gust neplăcut.
Când foloseşti adăpostul în formă de con sau altă incintă închisă, cu orificiu în vârf aşează
focul în centru şi lasă-l să ardă pană ajunge la cărbuni, apoi înteţeşte-1 cu lemn verde. Aşează făşiile
de came pe un grătar sau agaţă-le de vârful incintei, astfel încât ele să fie la distanţă de aproximativ
60 de cm deasupra cărbunilor care fumegă.

Figura 9-24.

Pentru a folosi metoda pe bază de groapă, pentru a afuma carnea (fig.9-25) sapă o groapă de
aproximativ un metru adâncime şi 50 de cm în diametru. Fă focul pe fundul gropii, iar după ce
începe să ardă bine, adaugă bucăţi mici de lemn verde sau crengi mici verzi, pentru a produce fum.
Aşează un grătar de lemn la aproximativ 50 de cm deasupra focului şi întinde făşiile de carne pe
grătar. Acoperă groapa cu ţăruşi, crengi, frunze sau alte materiale.
Carnea afumată cum trebuie, va avea aspectul unui băţ ondulat, fragil, de culoare închisă.
Este gustoasă şi hrănitoare.

Figura 9-25
 Dacă apare mucegai pe came, şterge-1 sau spală carnea înainte de a o mânca. Pe vreme
umedă va trebui să mai usuci o dată carnea afumată sau uscată la vânt pentru a împiedica
mucegăirea.
Poţi folosi şi saramura pentru a conserva carnea. Înmoaie carnea în saramură, apoi usuc-o la
soare sau la foc. Carnea se poate strica dacă ai folosit prea puţină sare sau dacă nu este uscată cum
trebuie.

CAPITOLUL 10

PRINCIPII GENERALE DE IGIENA SI TRATAMENTUL PRIVlND TRAIUL ÎN

CONDITII DE IZOLARE

1. Reguli de prevenire a îmbolnăviri.

Păstrarea sănătăţii este deosebit de importantă pentru tine, mai ales dacă ai rămas singur.
Condiţia ta fizică este în strânsă legătură cu şansele de a supravieţui. Protecţia împotriva căldurii şi
a frigului, cunoştinţele în domeniul alimentaţiei şi a procurării apei sunt esenţiale pentru păstrarea
sănătăţi. Dar şi respectarea regulilor de igienă influenţează hotărâtor prevenirea îmbolnăvirilor şi,
deci, şansele tale de a supravieţui.
lată câteva reguli pe care este bine să le respecţi:
a) Păstrează-ţi puterile, evită oboseala, dormi suficient chiar dacă la început nu poţi dormi,
relaxează-te, fă-te comod; învaţă să rămâi calm; odihna reface vigoarea fizică ţi psihică, dacă eşti
bolnav sau rănit, ajută la însănătoşire; trebuie să-ţi planifici perioade regulate de odihnă în
activităţile zilnice; dacă eşti nevoit să desfăşori activităţi istovitoare sau să te deplasezi, fă o pauză
de 10 minute după fiecare oră, sau ori de câte ori simţi nevoia;
b) îngrijeşte-te să ai apă şi hrană adecvată - Corpul pierde apa prin procese normale:
transpiraţia, urinarea şi defecaţia; când temperatura atmosferică este de 32*C, pierderile medii la un
adult, şi prin urmare necesităţile, sunt de 2-3 litri de apă zilnic; în alte condiţii, cum ar fi expunerea
la căldură, la frig, activitate intensă, altitudine mare, arsuri sau boală, corpul poate pierde o cantitate
mai mare de apă. Această apă trebuie înlocuită; fig. 10-1 arată ce se întâmplă când lichidul pierdut
din corp nu este înlocuit.
Deshidratarea este consecinţa înlocuirii inadecvate a lichidelor pierdute din corp. Aceasta va
diminua eficacitatea în îndeplinirea chiar şi a celei mai simple sarcini şi îţi va spori susceptibilitatea
la un şoc serios dacă eşti rănit.
Setea nu este o indicaţie pentru câtă apă trebuie să bei, aşa încât, chiar atunci când nu îţi este
sete, este indicat să bei în mod regulat, cantităţi mici de apă pentru a preveni deshidratarea. Dacă
consumi multă energie sau te afli în condiţii grele, sporeşte doza de apă. Bea lichide suficiente
pentru a menţine cantitatea de urină eliminată la cel puţin 0,5 litri în 24 de ore.
Pentru a trata deshidratarea, înlocuieşte lichidele din corp când ele s-au pierdut. Bea orice
lichide potabile care îţi sunt la îndemână: apă, sucuri de fructe, băuturi slabe, ceai etc.
ATENŢIE! Nu folosi în nici un caz apa de mare sau urina. Deşi îţi vor satisface pentru
moment setea, ele produc de fapt o pierdere suplimentară de apă din corp, accentuează
deshidrata şi dacă sunt consumate în cantităţi mari, te poţi omorî.
- în afară de apă, pentru a supravieţui, ai nevoie de hrană. Deşi poţi trăi câteva zile fără
mâncare, ai nevoie de o cantitate adecvată de hrană pentru a-ţi menţine starea de sănătate. Fără
hrană capacităţile tale fizice ţi psihice se vor deteriora rapid şi vei slăbi. Hrana înlocuieşte
substanţele pe care le arde corpul şi fumizează energie, asigură vitaminele, sărurile şi alte elemente
indispensabile stării de sănătate. Si, poate cel mai important, ridică moralul.
 Efectele deshidratării

Pierderea de
lichide din corp Consecinţe
5%
- sete, iritabilitate, greaţă, stare de slăbiciune
10% - ameţeală, dureri de cap, greutate în membre la mers, senzaţii de
furnicare
- halucinaţii, greutate în urinare, senzaţii de amorţire a pielii
15%
mularea limbii, apariţia surzeniei,
peste 15% - moartea
Tabelul 10-1

Carnea furnizează grăsimi, care dau energie şi proteine, pe care corpul le foloseşte pentru a
produce compuşii chimici speciali de care are nevoie. Plantele fumizează hidrocarbonate, care sunt
principala sursă de energie. Multe plante fumizează proteine suficiente pentru a păstra corpul într-o
stare normală de eficacitate.
Într-o situaţie de supravieţuire, tipul de hrană pe care îl ai la dispoziţie poate să nu fie
apetisant şi să aibă nu miros neplăcut. Dar dacă este comestibil, mănâncă, nu ezita..
c) Acordă o atenţie deosebită igienei personale. În orice situaţie igiena este un factor.
important în prevenirea infecţiilor ţi a bolilor; într-o situaţie de supravieţuire, aceasta devine şi mai
importantă. Evident, duşul zilnic cu apă caldă şi săpun, este idealul, dar îţi poţi menţine starea de
curăţenie şi fără acest lucru. Foloseşte o bucată de material (ţesătură) şi apă cu săpun pentru a te
spăla. Dacă apa este putină, fă o " baie de aer", dezbrăcându-te şi expunându-ţi corpul la soare şi
aer. Dacă nu mai ai săpun, poţi folosi cenuşă sau nisip. Poţi face săpun din grăsime de animal şi
cenuşă de lemn, dacă împrejurările o cer.
ATENŢIE! Mirosul de la foc şi grăsimea încinsă îi poate semnala inamicului prezenţa
ta în zonă.

lată cum se prepară săpunul:

- extragi grăsimea de la un animal, o tai în bucăţi mici, pe care le vei pune la topit într-un
vas. Adaugă apă suficientă pentru ca grăsimea să nu se prindă de fundul vasului în timp ce o topeşti.
Când grăsimea s-a topit complet, toarn-o într-un recipient (vas) în care să se solidifice.
- punte cenuşă într-un recipient care are în partea inferioară o ţeavă de scurgere; toarnă apă
peste cenuşă şi într-un alt recipient colectează lichidul care picură pe ţeavă; acest lichid este leşia. 0
altă metodă de a obţine leşia este să strecori amestecul de apă şi cenuşă printr-o bucată de material
(ţesătură
- amestecă într-un vas două părţi de grăsime cu una de leşie, apoi pune acest amestec pe foc
şi îl fierbi până se îngroaşă;
- după ce amestecul - săpunul - se răceşte, îl poţi folosi în stare semi-lichidă direct din vas,
sau poţi să-l torni într-o tigaie, îl laşi să se întărească şi îl tai în bucăţi pentru o folosire ulterioară.
d) Păstrează-ţi mâinile curate - Germenii de pe mâinile tale pot infecta mâncarea şi
eventualele răni, zgârieturi etc. Aţa că ai grijă să te speli pe mâini după ce ai umblat cu orice
material" (obiect) susceptibil ca purtător de germeni, după ce ai fost la WC, după ce ai îngrijit un
bolnav şi înainte de a pune măna pe hrană, ustensilele pentru mâncat sau apa de băut; să ai unghiile
în permanenţă tăiate şi curate şi evită să bagi degetele în gură;
e) Păstrează-ţi părul curat - Părul tău poate deveni refugiu pentru purici, păduchi şi alţi
paraziţi sau bacterii. Păstrând părul curat şi tuns, poţi evita acest pericol. Puricii şi păduchii trăiesc
şi se hrănesc pe seama animalelor cu sânge cald şi sunt purtătorii unor boli primejdioase.
Rozătoarele, de exemplu, sunt de regulă purtători de purici şi păduchi. Astfel, dacă omori un
rozător pentru a-l mânca, lasă-l să se răcească de tot înainte de a-l curăţa, astfel încât puricii şi
păduchii să plece. Dacă ai fost totuşi infestat de purici şi păduchi şi nu ai altceva la îndemână, o cale
de a scăpa de aceşti paraziţi este aşezarea hainelor în bătaia soarelui timp de câteva ore, spălarea
frecventă cu apă fierbinte şi săpun.
 f) Păstrează-ţi dinţii curaţi, spălându-i cel puţin o dată pe zi cu periuţa de dinţi ţi pastă;
dacă nu ai o periuţă de dinţi, îţi faci un " băţ de mestecat' : Găseşte o rămurică lungă de aproximativ
20 cm şi lată de aproximativ 1,3 cm. Freacă-ţi dinţii cu nădejde cu acest băţ de mestecat. Altfel,
înfăşoară pe deget o făşie de material curat şi freacă dinţii cu ea până îndepărtează resturile de
mâncare. Pentru a înlătura mâncarea rămasă între dinţi foloseşte o scobitoare făcută dintr-o
rămurică sau un pămătuf din aţă, sfoară sau aşchii din scoarţă de copac sau viţă de vie.
g) Ai grijă de picioarele tale - mai ales când trebuie să te deplasezi. Pentru a preveni
neplăcerile care pot să apară în privinţa picioarelor tale, poartă încălţămintea ca să se lase picioare
scurt. Dacă pe timpul deplasării te dor picioarele, opreşte-te şi îngrijeşte-le. Eviţi astfel probleme
mai grave ce pot să apară mai târziu.
Examinează-ţi cu atenţie picioarele pentru a vedea dacă nu au apărut pete roţii sau băşici.
Aşează leucoplast bine întins acolo unde te roade încălţămintea. Dacă ai o băşică n-o sparge. 0
băşică intactă este ferită de infecţii. Aplică un pansament în jurul băşicii, nu pe ea. Dacă se sparge,
curăţ-o ţi aplică un bandaj steril pe rană.
h) Păzeşte-te de infecţiile pielii - Pielea este prima linie de apărare împotriva infecţiilor.
Foloseşte antiseptice chiar şi pentru cea mai mică zgârietură, tăietură sau muşcătură de insectă.
Tăieturile şi zgârieturile sunt focare serioase de infecţii, mai ales pe timp de vară. 0 infecţie
gravă îţi poate diminua în mod serios şansele de a ieşi din impas.
i) Fereşte-te de infecţiile intestinale - Diareea şi alte boli intestinale pot fi cauzate de
schimbarea apei sau a regimului de hrană, de consumarea apei sau mâncării alterate, de excesul de
efort, de consumul prea mare de alimente pe timp călduros, de folosirea unor tacâmuri murdare etc.
Dezinfectează apa de băut sau pentru gătit fie cu tablete dezinfectante, fie fierbând-o câteva
minute. Găteşte plantele pe care le consumi sau spală-le cu grijă folosind apă dezinfectată. Spală-te
pe mâini cu apă şi săpun înainte de a mânca. Tratamentul la faţa locului a diareii este limitat. Rămâi
pe loc o zi şi nu mânca nimic; după aceasta, consumă numai hrană lichidă cum ar fi supă sau ceaiul,
evitând glucidele şi amidonul.
Păstrează o rezervă mare de apă şi sare. Mănâncă de mai multe ori pe zi, dar în cantităţi
mici, nu-ţi face griji din cauza lipsei de mişcări intestinale, ele vor reveni de la sine în câteva zile.
Dacă ai fost totuşi infestat cu paraziţi intestinali şi nu ai medicamente adecvate, poţi folosi
unul din următoarele remedii, fără a uita însă că acestea nu sunt, totuşi, lipsite de riscuri:
- dizolvă 4 linguri de sare, într-un litru de apă şi bea. Nu repeta acest tratament;
- mănâncă o ţigară, până la o ţigară şi jumătate. Nicotina conţinută în ţigară va omorî sau va
ameţi viermi destul de multă vreme pentru ca organismul tău să-i elimine;
- bea două linguri de gaz, dar nu mai mult; dacă este nevoie poţi repeta tratamentul peste 24
până la 48 ore, dar nu mai devreme;
- ardeiul iute este eficient dacă nu reprezintă o componentă constantă a regimului tău
alimentar
- sămânţa de dovleac crudă.
j) îngrijeşte-te de curăţenia echipamentului - astfel te vei simţi mai bine şi vei fi ferit de
infecţiile pielii ţi paraziţi; păstrează-ţi îmbrăcămintea curată în permanenţă. Hainele curate sunt
izolatori termici mai buni şi mai rezistenţi din punct de vedere mecanic. Dacă rezerva de apă este
mică, curăţă îmbrăcămintea " la aer" (scutur-o, aeriseşte-o şi las-o timp de 2 ore); La fiecare folosire
scutură sacul de dormit
k) înainte de plecarea în misiune asigură-te că ai vaccinurile la zi.

2. Îngrijirea şi primul ajutor în caz de îmbolnăvire provocate de căldură şi temperaturi

scăzute

2.1 Un accident destul de grav care se poate produce vara, pe timp de arşiţă, prin acţiunea
îndelungată a razelor solare asupra capului descoperit, este insolaţia . Acest accident este favorizat
de o umiditate excesivă a atmosferei, precum şi de imobilitatea sau ventilaţia insuficientă a aerului
care împiedică cedarea surplusului de căldură produsă în regiunea capului ( determină o evaporare
insuficientă a temperaturii). Aceste condiţii sunt realizate în marşuri pe arşiţă fără vânt şi staţionare
îndelungata în locuri fără circulaţie de curenţi atmosferici, în bătaia razelor solare.
 Simptomele care îţi indică apariţia bolii sunt următoarele: oboseala accentuată, slăbiciunea
generală, ameţeli, dureri de cap de intensitate mare, greţuri, vărsături, febră, hemoragii pe nas.
Pulsul şi respiraţia se accentuează, capacitatea intelectuală scade, apare setea intensă.
Pentru a preveni aceste neplăceri ţine cont de câteva sfaturi:
- echipează-te cu haine subţiri, confecţionate dintr-o ţesătură care să permită cedarea căldurii
pielii în atmosfera înconjurătoare. Se recomandă ţesăturile din bumbac;
- acoperă-ţi capul cu şapcă, beretă, o batistă etc.;
- dacă ai posibilitatea, bea un ceai slab puţin sărat sau apă sărată (1 g sare la 1 litru apă).
ATENŢIE! Apa simplă nu calmează setea, în schimb produce o transpiraţie abundentă
şi exagerează tulburările hidroelectrolitice, responsabile de apariţia sismtomelor insolaţiei.

Dacă totuşi apar semne de boală, nu intra în panică ţi procedează în felul următor:
- ieşi din mediul cald, prin găsirea unui loc răcoros; cu umbră;
- aplică-ţi pe cap comprese reci, umede;
- bea apă sărată( l g la 11 apă);
-dezbracă echipamentul mai gros, rămâi într-o ţinută cât mai lejeră pentru a permite
realizarea transpiraţiei fiziologice;
- odihneşte-te bine, până la dispariţia semnelor de boală.

2.2 Vremea rece – este o forţă dinamică care poate deveni un adversar de temut, chiar când
şi cunoşti riscurile şi profiţi de particularităţile ei. Ignorarea sau subestimarea forţei sale îţi poate
provoca o serie de necazuri sau chiar moartea.
Cât timp eşti sănătos, temperatura interioară a corpului rămâne aproximativ constantă la
36,7*C. De vreme ce membrele şi capul dispun de mai puţin ţesut protector m comparaţie cu
trunchiul, temperatura lor variază şi poate să nu ajungă la temperatura trunchiului. Corpul dispune
de un sistem de control care şi permite să reacţioneze la efort, pentru a menţine un echilibru al
temperaturii. Există trei factori importanţi care afectează acest echilibru al temperaturii: emisia de
căldură, pierderea de căldură şi evaporarea. Ritmul emisiei de căldură este dirijat de diferenţa
între temperatura internă a corpului şi temperatura mediului înconjurător. Corpului şi este mai uşor
să piardă căldură decât să o producă. Transpiraţia va elimina căldura aproape la fel de repede ca fie
fortul maxim care o produce.
Tremuratul ajută corpul să producă căldură. Dar produce şi oboseală, care la rândul ei duce
la scăderea temperaturii corpului.
Mişcarea aerului în jurul corpului afectează pierderea de căldură. S-a calculat că un om în
pielea goală expus la aer rece, care nu se mişcă, poate păstra un echilibru al căldurii cam în jurul
punctului de îngheţ dacă tremură cât poate de tare. Dar el nu poate tremura veşnic. Aşadar, pentru a
rezista pe vreme rece, să ai îmbrăcăminte adecvată şi să ţii activ. Înainte să apară complicaţii mai
grave, poţi contracta o infecţie a aparatului respirator.
 Simptomele după care le poţi recunoaşte, măsurile de profilaxie şi tratament le găseşti în
tabelul de mai jos:
Denumirea
Simptomatologie
Bolii
1 2
Febră ridicată, dureri de cap
şi musculare accentuate,
oboseală, stare generală
Gripa proastă, nasul este înfundat
şi curge, strănut, gât uscat,
dureri în capul pieptului,
modificarea vocii, tuse
uscată sau cu expectoraţie
mucoasă.
Tuse însoţită de expectoraţie
mucoasă, uneori febră
Bronşită (38°C); stare generală
acută proastă.
Febră mare (39-40°C),
frisoane, tuse
expectorafie-
Pneumonia purulentă sau
(ruginie); hemoragică
durere intensă la'
nivelul toracelui simţită
Sub forma unui cuţit .'
(junghi toracic); durere
accentuată de mişcările
respirătorii; stare generală
alterată cu diminuarea ca- .
pacităţii de efort.
Obstrucfie nazală urmată de
rinoree (nasul curge) cu
« secrefie clară, apoasă,
Rinofarin- - senzaţie de " găt useaf'cu
gită acută jenă la înghiţit, dureri de cap
•- • • de mică intensitate, senzaţie
generală de diseonfort
Profilaxie Tratament
3 4
Vaccinarea Repaus fizic; picături în
antigripală; nas cu Rinofug 3x3
alimentaţie pic/zi; Codenal 3
corespunzătoare; compr./ zi;vitamina C-
dozarea efortului 200 3/zi;ceaiuri
fizic si intelectual; fierbinţi.
utilizarea de produse
polivitaminice.
Evitarea frigului, a Codenal, 3-4 comp./zi;
fumatului; dozarea Aspirină sau Piramidon
efortului; alimentaţie 3 comprimate/zi;
corespunzătoare; inhalaţii cu vapori de
echipament apă; repaus 1-2 zile.
corespunzător;
vitaminizare.
Nu există o a) formele uşoare:
cu profilaxie specifică; Aspirină sau Piramidon
se vor aplica în 3 comprimate /ri; sirop
limitele .' expectorant 3 ling./zi;
posibilităţilor, inhalaţii cu vapori de
măsurile igienice apă, vitamine;
generale. b)formele medii ţi
grave: Ampicilină 2. '
capsule din 6 în 6 ore -
=8/zi, asociată cu
Eritromicmă 2 compr.
dm 6 în 6 ore=8
compr/zi
Măsuri igienice Rinofug 3x3 pic/zi în
generalespeciţice fiecare nară; Aspirină
sezonului rece. ' sauPiramidon 3compr.
• " !• /zi; vit C-200 3compr./
zi; ceaiuri fierbinţi;
dozarea efortului.
 a) greutate la înghiţit;
b) dureri la nivelul fundului
Anginele de găt, ăccentuate la înghiţit;
(amigdalite) anugdalele marite ca volum,
acute de culoare rofie intens sau
a)de origine acoperite de depozite
virală punctifonne, febră,
b)bacteriene frisoane, dureri museulare,
oboseală accentuată,
ameţeli. -
a) măsuri igienice a) Aspirmă 3compr./zi;
generale speciţice Piramidon 3 compr./zi,
sezonului rece; picâtnri în nas,
b) respectarea , vitancne.
măsurilor generale b) repaus ţizic; ceaiuri
speciţice sezonului • fierbinţi; gargară cu
rece. ceai de muţeţel; ;. .
Aspirină sauPiramidon.
3compr./zi;
Eritromicină 2 compr.
dm 6în 6 ore timp de •
' •. ' . • - 4-5 zile; Ainpicilină 2
«. • capsule din 6 în 6 or6
>.timp de 4-5 zile.

Sehimbarea tonalităţii vocii, Repaus, ceaiuri

răguţeală; senzaţii de irităfie
Lanngita a gâtului ţi retrostemală,
acută , uneori dureri decap, :
indispoziţie, uţoară febră.
j5erbinţi;Ăspirină sau
Respectarea ' Piranudon 3 compT./zi;.
măsurilor igienice Faringosept 3
generale. : compr./zi, vitamina' •
C-200 3 compr./zi.

2.3 Datorită acţiunii puternice a frigului, pot să apară degerăturile. Cele mai expuse părţi ale
corpului sunt: picioarele 85,98%, mâinile 2-13%, urechile, nasul; fruntea, obrazul şi barba '0,4%.
Ţinând cont de modificările anatomice pe care le produc şi după aspectul lor, degerăturile se
clasifică astfel:
- degerături de gradul 1 (eritematoasă);
- degerături de gradul II (flictemilară);
- degerături de gradul III (necrotică parţială);
- degerături de gradul IV (necrotică totală). 0 altă formă, " piciorul de tranşee" apare sub
acţiunea unui frig neînsemnat, chiar deasupra lui 0'C, dar în condiţii de umiditate. Vei recunoaşte
apariţia diferitelor forme de degerături, după următoarele simptome.
- degerăturile de gradul I: - se caracterizează prin apariţia unui eritem roşu-violaceu, cu uşor
edem, dureri vii sub formă de arsură, mâncărimi intense, usturimi. Forma cea mai frecventă, constă
în senzaţie de greutate dureroasă, înţepături şi furnicături la extremităţile degetelor;
- degerăturile de gradul II: - se caracterizează prin apariţia de flictere şi vezicule cu lichid
clar în primele două zile, ulterior tulbure sanghivalent;
- degerăturile de gradul III: - se caracterizează prin mortificarea pielii şi a ţesăturilor
subtegumentare cu vezicule mari albăstrui pe un fond tegumentar lichid (piele palidă) la început o
parte din ţesuturi se elimină sub formă de escare, iar pielea din jur ia o culoare violacee;
- degerăturile de gradul IV: - se caracterizează prin mortificarea pielii, ţesuturilor moi şi
chiar a oaselor.
Pentru a şti să te păzeşti de degerături, trebuie să cunoşti că mecanismul de producere a
acestora, este dominat de reacţiile sistemului nervos, concretizate în modificările de generare şi
reglare a temperaturii. Senzaţia de greutate, furnicăturile, durerile, durerile care premerg tumefacţia
(umflarea), roşeaţa, învineţirea piciorului (mâinii) degerat ( degerate) demonstrează că frigul
acţionează în primul rând asupra sistemului nervos şi, ulterior, asupra vaselor sanguine,
determinând în final mortificarea ţesuturilor.
Iată care ar fi principalii factori care condiţionează apariţia degerăturilor:
a) factori care scad apărarea locală a ţesuturilor: încălţămintea îmbrăcămintea ude,
imobilitatea organismului şi mai ales în poziţie verticală, staţionarea în posturi de observare
neamenajate, infecţiile pielii, rosăturile, transpiraţiile abundente la picioare;
 b) factori care scad apărarea generală a organismului: oboseala fizică, efortul prelungit,
alcoolul consumat în cantitate mare, tutunul.
Rezultă că degerătura trebuie privită ca o tulburare neurovasculară, la început funcţională,
reversibilă, apoi organică şi ireversibilă.
Pentru prevenirea degerăturilor, urmează sfaturile de mai jos:
- spală-te cu apă rece până la brâu, fricţionează bine mâinile şi picioarele;
- Foloseşte îmbrăcăminte şi încălţăminte cât mai lejeră şi adecvată temperaturii;
- descalţă-te cel puţin o dată în 24 de ore şi masează uşor picioarele şi pulpele;
- consumă alimente bogate în grăsimi şi hidrocarbonate şi cel puţin o dată în 24 de ore bea
un ceai (cafea) cald;
- consumă o mică doză de alcool ( este vasodilatator) însă nu uita că în doze mai mari devine
periculos;
- dacă trebuie să te deplasezi, vei scurta etapele de marş şi vei accelera ritmul deplasării;
haltele vor fi mai dese şi scurte, în locuri ferite de vânt şi fără să te aşezi pe zăpadă. Pe timpul
haltelor, poţi schimba ciorapii dacă sunt uzi, masează bine picioarele şi fă mişcări vii pentru
activitatea circulaţiei;
- dacă ai pudră de talc, înainte de plecarea în marţ, pudrează picioarele pentru a evita
transpiraţia;
- vei evita intrarea de la frig direct în încăperi prea încălzite. Dacă un camarad de-al tău,
totuşi, a degerat, ia următoarele măsuri:
- scoate-l imediat de sub acţiunea frigului şi încălzeşte-l progresiv;
- mişcă-i membrele din articulaţii;
- dacă respiră greu, fă-i respiraţie artificială;
- dacă ai în trusa de prim ajutor, administrează-i tonice cardiace, sedative, antibiotice,
vasodilatatoare.

3. Îngrijirea şi primul ajutor în caz de stop respiratoriu, hemoragie, şoc sau rănire.

Este foarte important pentru tine şi pentru camarazii tăi să ştii să acorzi primul ajutor (auto-
ajutorul) în cazul unor situaţii critice, m condiţii de izolare în care nu ai la dispoziţie personal
medical şi e posibil să nu dispui de aşa ceva săptămâni sau luni întregi. De tine depinde să
preîntâmpini pierderea vieţii, şi deci, iată câteva sfaturi utile:

3.1 Stopul respiratoriu - poate fi consecinţa obstrucţiei căilor respiratorii, într-una din
următoarele situaţii:
- prezenţa unor materii străine în gură sau în gât, care blochează orificiul traheii;
- răni la faţă şi (sau) la gât;
- inflamarea şi umflarea gurii, gâtului şi traheei datorate inhalării fumului, flăcării sau
vaporilor iritanţi sau ca reacţie alergică la alimente, muşcături de insecte etc.;
- flexiunea gâtului gâtul este îndoit înainte astfel încât bărbia se sprijină pe piept,
„nodul"care se formează în gât blocând trecerea aerului din gură şi (sau) nas către plămâni;
- pierderea cunoştinţei : o asemenea stare produce relaxarea totală a muşchilor maxilarului
inferior şi a limbii; dacă gâtul este îndoit înainte, maxilarul inferior se lasă în jos şi limba scapă
înapoi, împiedicând trecerea aerului spre plămâni.

Iată care sunt semnele după care recunoşti obstrucţia căilor respiratorii:
- victima se luptă pentru a inspira ţi a expira;
- muşchii de pe partea interioară a gâtului victimei ies în evidenţă în mod proeminent, dar nu
se aude şi nu se simte mişcarea aerului în şi din gură sau nas;
- cianozarea, culoarea albastră sau cenuşie a pielii din jurul buzelor, a urechilor, unghiilor şi
uneori a întregului corp.
Stopul respiratoriu dacă, indiferent ce cauză 1-a provocat, nu este limitat "sau stopat în
câteva minute pot apare leziuni ireversibile pe creier sau moartea.
Timpul este cel mai important element.
 Cum vei proceda pentru deschiderea căilor respiratorii:
Pentru a restabili şi a menţine deschisă o cale respiratorie vei parcurge următoarele etape:

NOTĂ: Dacă oricare dintre etape duce la deblocarea căilor respiratorii, astfel încât
victima începe să respire spontan, nu este nevoie să mai continui.

Etapa 1: Curăţă gura victimei folosind un deget, de orice corpuri străine (dinţi sfărâmaţi,
sânge, pământ, nisip etc.).
Etapa a 2-a: înclină corpul victimei pe spate cât de mult se poate (fig.10-2) astfel încât
partea din faţă a gâtului să fie perfect întinsă. Acest lucru se poate realiza aşezând o mănă pe partea
din spate a gâtului şi ridicând cu ea, în timp ce cu călcâiul sau cu cealaltă mănă apeşi fruntea. De
regulă, această operaţie deschide gura în mod automat.
Dacă ai la îndemână o pătură rulată, un lemn rotund sau un obiect asemănător, acesta poate
ţi plasat sub umerii victimei pentru a o menţine în această poziţie, dar nu pierde timp pentru a face
rost de astfel de materiale.
Dacă înclinarea spre spate a corpului deschide calea respiratorie, nu mai continua; altfel,
treci la etapa 3 corpul rămânând înclinat pe spate pe tot parcursul etapelor următoare.
Etapa a 3-a: Forţează aer în plămâni. Încearcă să forţezi două sau trei respiraţii bruşte în
plămânii victimei prin gură, timp în care îi astupi nările. Priveşte pieptul victimei pentru a observa
mişcarea care indică faptul că aerul i-a pătruns în plămâni.
Această respiraţie forţată poate să fie suficientă pentru a declanşa respiraţia spontană sau
poate îndepărta un obstacol mic care împiedică respiraţia.
Priveşte pieptul victimei pentru a observa mişcarea care indică faptul că aerul a pătruns în
plămâni. Dacă pieptul se ridică ţi coboară datorită ventilaţiei forţate, calea respiratorie nu este
obstrucţionată. Dacă nu s-a deschis calea. treci la etapa 4.

Figura 10-2

Etapa a 4-a: Ridică maxilarul - Accentuează întinderea gâtului pentru a da limba deoparte
folosind una din următoarele două metode de ridicare a maxilarului:
- ridicarea maxilarului cu degetul mare: aşează-ţi degetul mare în gura victimei, apucă cu
putere maxilarul inferior cu degetele şi ridică maxilarul înainte (fig.10-3). Nu încerca să ţii sau să
apeşi limba;
- ridicarea maxilarului cu două mâini. Această metodă este folosită când maxilarele victimei
sunt atât de încleştate încât nu poţi introduce degetul mare în gură; folosind ambele mâini, apucă
încheieturile maxilarului inferior chiar sub lobii urechilor; ridică maxilarul înainte cu forţă, astfel
încât dinţii de jos sa fie în faţa dinţilor de sus; deschide buzele împingând buza de jos către bărbie
cu degetele mari (fig. 10-3);
 Figura 10-3

- când limba este în poziţia extremă înainte, o altă respiraţie rapidă în gura victimei te va
lămuri dacă este sau nu liberă calea respiratorie. Dacă pieptul victimei se ridică şi coboară în urma
ventilaţiei forţate, calea respiratorie este liberă. Dacă ea este încă obstrucţionată, treci la etapa 5 - a.
Etapa a 5-a: Curăţă calea respiratorie - Când eforturile de a deschide calea respiratorie prin
înclinarea capului ventilaţia forţată şi întinderea maximă a maxilarului au dat greş, este posibil ca un
corp străin să fie atât de adânc înfipt în gâtul victimei încât curăţarea rapidă a gurii din etapa 1 sa nu
fi ajung la el. În încercarea de a disloca acel corp străin, trebuie făcute următoarele manevre:
- examinarea cu degetul: cercetează cu ajutorul degetului arătător partea interioară a
obrazului victimei, de sus şi până la baza limbii; foloseşte-ti degetul drept cârlig pentru a disloca
corpul străin şi a-1 trage în gura. Când poţi ajunge la el îndepărtează-l;
- lovituri pe spate: întoarce victima pe o parte şi dă-i câteva lovituri bruşte între omoplaţi;
după ce i-ai aplicat aceste lovituri pe spate, caută cu degetul arătător în gura victimei, pentru a
vedea dacă obiectul a fost dislocat;
- apăsaţi pe abdomen (fig-10-4) - daca victima stă jos sau în picioare, stai în spatele ei şi
trece-ţi braţele în jurul taliei sale. Apucă-ţi pumnul de la una din mâini cu cealaltă măna şi aşează-ţi
pumnul, cu partea degetului mare, în abdomenul victimei printr-o împingere rapidă în sus; dacă este
nevoie, repetă acest lucru de mai multe ori;
- dacă victima este întinsă pe jos, aşeaz-o pe spate şi îngenunchează lângă şoldurile ei.
Aşează-ţi călcâiul sau una din mâini pe abdomenul victimei, între partea inferioară a sternului şi
buric. Aşează-ţi cealaltă mână deasupra călcâiului (primei mâini). Apasă abdomenul victimei cu
mâna printr-o împingere rapidă în sus. Dacă este nevoie, repetă de câteva ori;
- folosirea combinată a loviturilor pe spate şi a apăsărilor manuale; pentru deblocarea căilor
respiratorii superioare poate fi necesară combinarea loviturilor pe spate cu apăsarea pe abdomen.
ATENŢIE ! O persoană cu obstrucţii acute ale căilor respiratorii superioare poate avea
nevoie urgent de cricotiroidotomia pentru a fi salvată. Cricotiroidotomia este o deschidere în
cartilagiul tiroidian cricoid, care permite trecerea directă a aerului din exterior în trahee fără
să mai treacă prin căile respiratorii superioare.

O cricotiroidotomie se realizează astfel:

- aşează victima pe o suprafaţă plană cu gâtul în extensie şi capul înclinat pe spate astfel
încât elementele componente ale gâtului să fie întinse;
 Figura l0-4

- numai dacă timpul permite, curăţa pielea cu apă şi săpun; dacă ai la dispoziţie antiseptic
aplică-l pe piele;
- având degetele pe gâtul victimei, identifică cu precizie membrana cricotiroidiană (fig.10-
5); cartilagiul tiroidian este elementul component cel mai mare care formează mărul lui Adam;
cartilagiul cricoid este o structură cartilaginoasă inelară, imediat sub cartilagiul tiroid. Nu este la fel
de mare ca acesta, ci cam de două ori mai gros decât inelele cartilaginoase care alcătuiesc restul
traheei de sub el.
Membrana care se află între cartilagiul tiroid şi cel cricoid este membrana cricotiroidă. În
acest punct, numai membrana şi pielea separă calea respiratorie de exterior;
- ridică pielea deasupra membranei cricotiroide şi fă o incizie verticală de aproximativ 1,5
cm prin piele, pe linia de mijloc, cu un bisturiu, o lamă de ras, un cuţit sau orice alt instrument
ascuţit;
- cu degetele dă la o parte pielea să se vadă membrana cricotiroidă şi fă o incizie transversală
în membrană scoţând la iveală lumenul traheal;
- după ce ai făcut incizia în membrana cricotiroidă, deschizătura trebuie menţinută astfel
încât aerul să circule între trahee şi exterior; acest lucru poate fi realizat cel mai bine dacă în
deschizătură se introduce cu grijă o bucată curată de tub, care poate fi obţinută de la un pix; totuşi,
în caz de absolută nevoie, poate fi folosit orice obiect care menţine această deschizătură; după
introducerea tubului poate fi auzit imediat aerul intrând şi ieşind prin orificiu;
- asigură orificiul: dacă ai introdus un tub, leagă cu grijă o făşie de material sau o bucată de
aţă (sfoară) în jurul tubului şi leagă-1 în jurul gâtului. Tubul trebuie să fie ancorat ca să nu cadă în
exterior sau să fie presat de peretele din spate al traheei; deschizătura trebuie să fie menţinută până
când victima este trecută în grija unui medic sau până când îşi revine suficient, ca această
cricotiroidotomie să nu fie necesară ( umflătura dispare şi victima poate respira normal); când tubul
este înlăturat, rana se va închide şi se va vindeca fără alte îngrijiri în afară de antiseptic şi bandaj.
 Figura 10-5

3.2 Sângerarea puternica a oricărui vas de sânge important al corpului este foarte
periculoasă. Pierderea unei pătrimii din sânge va produce simptome moderate de şoc, pierderea a
două pătrimi va produce o stare de ţoc gravă care face ca organismul să fie într-o primejdie foarte
mare, iar pierderea a trei pătrimi este de obicei fatală.
Într-o situaţie de supravieţuire, sângerarea trebuie controlată imediat, deoarece înlocuirea pe
cale normală a lichidului nu este posibila şi victima poate muri în câteva minute.

Hemoragia externă poate fi clasificată în funcţie de locul unde s-a produs, astfel:

a) arterială: sângele este transportat de la inimă în corp prin vase de sânge numite artere;
când o arteră este secţionată, din rană curge un sânge roşu aprins, în jeturi distincte sau pulsaţii care
corespund cu ritmul bătăilor inimii. Deoarece sângele din artere este sub presiune mare, un volum
destul de mare de sânge poate şi pierdut într-o perioadă scurtă de timp dacă leziunea a apărut la o
arteră importantă. Din acest motiv, hemoragia arterială este considerată cel mai grav tip de
hemoragie care, dacă nu este controlată, poate fi fatală.
b) venoasă: - sângele venos este sângele care se întoarce la inimă prin vase de sânge numite
vene. Sângerarea dintr-o venă se caracterizează printr-o scurgere constantă de sânge de un roşu
închis, maroniu sau albăstrui. Presiunea sângelui din vene este mult mai scăzută decât a celui din
artere, dar hemoragia venoasă poate şi totuşi abundentă. Hemoragia venoasă este mai uşor de ţinut
sub control decât cea arterială.
c) capilară: - capilarele sunt vase de sânge foarte mici care leagă arterele de vene.
Hemoragia capilară apare cel mai frecvent în tăieturi minore şi zgârieturi. Scurgerea de sânge din
astfel de răni este lentă şi la suprafaţă şi nu este abundentă. Sângerarea capilarelor nu este greu de
controlat şi sângerarea se opreşte de la sine.
Pentru a controla hemoragia externă, ai la îndemână trei posibilităţi: apăsarea directă,
ridicarea sau garoul.
a) Apăsarea directă - Cel mai eficient mijloc de a controla hemoragia externă este să
presezi direct pe rană. Această apăsare trebuie să fie nu numai destul de fermă ca să oprească
sângerarea, dar trebuie şi menţinută destul de timp pentru a " etanşa"suprafaţa lezată.
Mai întâi cu un deget sau cu măna, aşezate direct pe punctul care sângerează. Dacă ai
imediat la dispoziţie o compresă sterilă sau o compresă dintr-un material curat poate fi ţinută pe
punctul care sângerează cât timp se aplică apăsarea, dar nu trebuie să pierzi timpul în căutarea lor.
Evident, trebuie să aplici o apăsare constantă asupra punctului care sângerează, până la
oprirea sângelui. Aplicarea şi relaxarea alternativă a presiunii, pentru a vedea dacă sângerarea s-a
oprit, nu este de dorit. Este mai bine să aplici constant această presiune pe punctul care sângerează
timp de 30 minute, înainte de a-i da drumul pentru a vedea dacă sângerarea s-a oprit. În cele mai
multe cazuri acest timp este suficient pentru oprirea unei sângerări.
Dacă sângerarea continuă şi după aplicarea presiunii timp de 30 de minute, trebuie aplicat un
pansament compresiv ( fig.10-6). Pansamentul constă dintr-o faşă groasă, voalură sau alt material
adecvat aplicat direct deasupra rănii şi fixat cu un bandaj legat strâns. Presiunea este generată de
bandaj care este înfăşurat pe circumferinţă. Acest bandaj trebuie să fie mai strâns decât unul
obişnuit, dar nu atât de strâns încât să dăuneze circulaţiei sângelui. Indicii că bandajul este prea
strâns sunt: absenţa pulsului, o decolorare albăstruie a unghiilor şi a pielii, senzaţie de furnicare sau
durere în extremitatea de sub bandaj.
O dată aplicat pansamentul compresiv, el nu trebuie îndepărtat, chiar dacă sângerarea
continuă. Dacă pansamentul se umple de sânge înseamnă că nu s-a apăsat destul pentru a opri
sângerarea şi deci trebuie aplicată o presiune suplimentară; aceasta se poate obţine printr-un alt
pansament, aşezat deasupra primului. Ridicarea extremităţii rănite şi apăsarea cu degetul trebuie
folosite în combinaţie cu pansamentul adiţional.
Pansamentul compresiv trebuie menţinut l-2 zile după care poate fi înlăturat şi înlocuit cu
altul mai mic, în acest interval de timp, rana şi pansamentul compresiv trebuie controlate periodic,
această verificare urmărind controlul hemoragiei, circulaţia insuficientă şi o eventuală infecţie.
Neglijarea acestui control poate avea drept consecinţă cangrenarea sau degerătura şi, prin
urmare, pierderea membrului respectiv.
b) Ridicarea - Ridicarea extremităţii rănite pe cât posibil deasupra nivelului inimii
diminuează pierderea de sânge, ajutând la reîntoarcerea sângelui la inimă şi scăzând presiunea
sângelui la rană. Totuşi, numai ridicarea nu poate controla în întregime hemoragia. Aceasta trebuie
să fie însoţită de apăsarea directă pe rană.
c) Garoul - Foloseşte un garou numai atunci când apăsarea directă pe pansamentul care
sângerează, combinată cu apăsarea în punctul adecvat şi ridicarea extremităţii rănite nu reuşesc să
ţină hemoragia sub control. Aplicarea presiunii directe este atât de eficace în ţinerea sub control a
hemoragiei încât folosirea garoului este necesară doar în cazuri rare; în plus, folosirea garoului nu
este recomandabilă din următoarele motive:
- un garou, corect aplicat, împiedică circulaţia sângelui atât spre, cât şi dinspre porţiunea de
sub garou a membrului respectiv, provocând leziuni în toate ţesuturile; dacă garoul este ţinut prea
mult timp, leziunea se poale transforma în gangrenă totală, soldată, în consecinţă, cu pierderea
membrului;
 Figura 10-6

- garoul poate obstrucţiona circulaţia venoasă, fără a obstrucţiona însă în întregime circulaţia
arterială, având drept consecinţă o hemoragie arterială mai abundentă decât înainte de aplicarea
garoului;
- un garou care nu este aplicat corect poate provoca leziuni permanente ale nervilor şi altor
ţesuturi din zona care este comprimată.
Dacă trebuie să foloseşti un garou, poţi improviza unul din orice material rezistent, moale,
flexibil (o batistă mare, un bandaj) în formă de triunghi, un prosop, o bucată de voalură sau un
articol asemănător. Pentru a reduce la minimum leziunile asupra nervilor, a vaselor de sânge şi a
altor ţesuturi profunde, garoul trebuie să aibă o lăţime de 8-10 cm înainte de a fi înfăşurat în jurul
membrului şi cel puţin 2,5 cm după ce este strâns.
Aplicarea garoului se face în felul următor:
- aşează garoul în jurul extremităţii între rană şi inimă, la 5-7 cm deasupra locului rănit (fig.
10-7). Nu-1 aşeza niciodată direct pe o rană sau pe o fractură;
- înfăşoară garoul de doua ori în jurul membrului şi leagă-1 cu un singur nod; aşează un băţ
scurt sau un obiect similar (vergea) deasupra acestui nod (fig.10-7) şi fă un nod dublu pentru a-l
fixa.
- Foloseşte băţul drept mâner pentru a strânge garoul (fig.10-7). Strânge-1 numai atât cât
trebuie pentru a opri hemoragia. Dacă poţi simţi pulsul în extremitatea intactă înainte de aplicarea
garoului, Foloseşte acest puls după ce ai strâns garoul cu un indiciu că presiunea garoului este
suficientă;
- după ce ai asigurat băţul, curăţă rana, aplică o compresă şi bandajează.
Un supravieţuitor care rămâne singur, nu trebuie să înlăture sau să slăbească garoul după ce
acesta a fost aplicat.
 Figura 10-7

3.3 Şocul - nu este o boală propriu-zisă, ci este un sindrom sau o sumă de sindroame. Aceste
sindroame sunt urmarea scăderii volumului de sânge care circulă prin corp şi a eforturilor corpului
de a compensa această diminuare.
Semnele prevestitoare ale şocului sunt:
- pielea palidă; .
- pulsul accentuat;
- răcirea extremităţilor,
- uscarea gurii.
Simptome de şoc frecvent observate sunt:
- starea de leşin, dezorientarea sau starea de agitaţie fără un motiv întemeiat;
- puls slab;
- transpiraţie rece, lipicioasă;
- diminuarea cantităţii de urină eliminată;
Pe măsură ce şocul se agravează, devin evidente următoarele simptome:
- puls accelerat ţi slab (sau firav), puls insesizabil;
- respiraţie neregulată, întretăiată;
- pupile dilatate care reacţionează greu la lumină;
- confuzie mintală şi eventuală comă sau moartea.
Complicaţii: dacă nu este tratat cu promptitudine, şocul poate cauza moartea, chiar dacă
rănile care au provocat starea de şoc nu sunt atât de grave încât să provoace moartea. De altfel,
individul poate intra în starea de şoc fără să aibă nici o rană fizică.
Tratament: şocul trebuie să fie prevenit la orice persoană care a fost rănită. Toate persoanele
rănite trebuie să fie tratate în felul următor, indiferent ce simptome apar, pentru a preveni şi (sau) a
controla şocul:
A. Dacă victima este conştientă, aşeaz-o pe o suprafaţă plană cu extremităţile de jos ridicate
cu 15-20 cm (fig. 10-8 a);
B. Dacă victima este inconştientă, aşeaz-o pe o parte sau pe abdomen, cu capul într-o parte,
pentru a evita ca ea să-ţi înghită voma, sângele sau alte lichide(fig. 10-8 b).
Dacă există vreo îndoială în ceea ce priveşte poziţia optimă, aşează victima în poziţie perfect
orizontala. După ce victima a fost aşezată în poziţia de şoc, nu mai trebuie mişcată.
 Figura 10-8 a.

Menţine temperatura corpului prin izolarea victimei de exterior şi în unele cazuri aplicând
căldura externa.
Dacă victima este udă, înlătură toate hainele ude cât mai repede posibil şi înlocuieşte-le cu
articole de îmbrăcăminte uscate.
Izolează victima de sol cu îmbrăcăminte, materiale, materiale de paraşută, crengi de copac
sau orice alte materiale pe care le ai la îndemână.

Figura 10-8 b

Foloseşte lichide sau alimente calde, un sac de dormit încălzit în prealabil, pietre încălzite
înfăşurate în haine sau focuri aprinse de o parte şi de alta a victimei pentru a fumiza căldură din
exterior.
Alimentele calde se administrează numai dacă victima este conştientă.
Dacă victima este conştientă, administrează-i o soluţie sărată, caldă, încet în doze mici.
Folosirea supei, ceaiului sau a oricărei alte băuturi calde poate face soluţia mai plăcută la gust.
Nu administra lichide dacă victima este inconştientă sau dacă are răni abdominale.
Victima trebuie să se odihnească cel puţin 24 de ore.
Dacă eşti singurul supravieţuitor, întinde-te într-o porţiune joasă a terenului, după un copac
sau în orice alt loc ferit de intemperii, cu capul mai jos decât picioarele. Încearcă să te încălzeşti şi
să te odihneşti cel puţin 24 de ore.
 3.4. În cazul în care eşti rănit (sau te răneşti) trebuie să cunoşti să intervii prompt, pentru a
nu-ţi periclita viaţa.
În funcţie de agentul care produce rana (plaga) se disting următoarele tipuri de rană:
- agent mecanic: răni prin înţepare, tăiere, muşcătură, zdrobire, arme de foc, explozie
nucleară etc.;
- agent termic: arsuri, degerături;
- agent chimic: rănire prin acizi, alcool, săruri.
În funcţie de adâncime, rănile pot fi superficiale sau profunde, iar după număr unice sau
multiple.
Acordarea primului ajutor urmăreşte e profilaxia infecţiilor aerobe şi în special anaerobe.
Dintre măsurile de prim ajutor pentru prevenirea complicaţiilor, în special anaerobe, este
bine să le aplici pe următoarele:
- scoate victima din raionul acţiunilor de luptă şi, dacă este cazul, neutralizează substanţele
toxice de luptă;
- pansează rănile, neutralizând toxinele şi protejând de infecţiile secundare;
- îndepărtează eventualele garouri inutile care predispun la ischemie;
- dacă victima prezintă fracturi, imobilizează cât mai perfect;
- transportă victima într-un loc adăpostit pentru acordarea unui ajutor medical complet.
ATENŢIE! În timp pot să apară complicaţii de tip infecţios: aerobe sau anaerobe.

Infecţia aerobă sau piogenă este favorizată de retenţia secreţiilor plăgii şi de corpurile străine
retenţionate la nivelul plăgii. Infecţia se propagă de la nivelul plăgii în ţesuturile învecinate prin
continuitate, pe cale limfatică sau sanguină. Apar abcese, flegmoane difuze, limfangite şi
limfadenite, tromboflebite, osteomelite, artrite purulente. Procesul supurativ apare de regulă după
3-5 zile de la rănire şi interesează iniţial ţesuturile din imediata vecinătate a traiectului plăgii.
Rănitul are dureri în regiunea plăgii, acuză senzaţia de tensiune locală, febra creşte, iar la
desfacerea pansamentului se constată tumefacţia ţesuturilor din jurul plăgii, iar plaga prezintă o
secreţie purulentă abundentă.
Infecţia anaerobă - este reprezentată de:
- gangrena gazoasă;
- tetanosul.
Gangrena gazoasă - este o gravă toxiinfecţie caracterizată prin necroză extensivă a
ţesuturilor, cu producere de gaze la care se asociază fenomene de intoxicaţie generală cu evoluţie
rapidă spre moarte.
Primele semne apar de la 6 ore până la 48 de ore de la rănire. Acestea sunt dureri, senzaţia
de " pansament strâns", rănitul este agitat, răspândeşte un miros fad, din plagă, se scurge secreţie
serosanguină tulbură ca zeama de carne, fetidă.
Tetanosul - este o toxemie infecţioasă gravă ce apare ca o complicaţie a plăgilor infectate cu
bacilul tetanic, anaerob de origine telurică. Plăgile care se complică cel mai frecvent cu tetanos sunt
cele produse prin schije şi localizate la extremităţi.
Semnele apariţiei bolii sunt: dureri şi arsuri la nivelul plăgii, agitaţii, febră, cefalee,
contractarea musculară permanentă.
Profilaxia specifică a tetanosului se realizează prin imunizarea activă sau pasivă cu
anatoxină tetanică şi, respectiv, cu ser antitetanic.
Tratamentul rănilor - principii:
1.- suprimă durerea: injecţie cu morfină sau derivatele ei şi imobilizarea regiunii;
2.- opreşte hemoragia: hemostază provizorie sau definitivă;
3.- curăţă bine rana: debridarea şi tratarea ei în primele şase ore reprezintă metoda cea mai
bună pentru a îndepărta infecţia;
4.- imunizarea activă (pasivă) antitetanică şi antigangrenoasă;
5.- antibioterapia;
6.-tratează şocul;
7.-suturează şi drenează rana.
 Un supravieţuitor trebuie să ştie foarte bine cum se face un bun pansament, deoarece acesta
protejează şi aseptizează o rană şi înlesneşte o bună cicatrizare.
lată care sunt principiile Unui bun pansament:
1.- asepsie perfectă;
2.- absorbţia secreţiilor plăgii;
3.- să nu fie dureros;
4.- aseptizarea plăgii: antibiotice, sulfamide etc.;
5.- protecţia rănii;
6.-schimbarea pansamentului după caz;
7.-imobilizarea regiunii rănite.

Figura 10-9

Pentru efectuarea unui bun pansament trebuie să ai la îndemână următoarele materiale:

- tifon (comprese, feţe);
- instrumentar (pense, foarfece, stilete, sonde canelate);
- substanţe antiseptice.
Rănitul poate fi pansat şezând sau culcat.
În primul rând: curăţă şi dezinfectează tegumentele lezate de corpurile străine.
În al doilea rând: tratează folosind o soluţie de apă oxigenată, rivanol; pudrează rana cu
pulbere de saprosan, sulfamidă etc.
În al treilea rând: acoperă rana cu comprese sterile de tifon; aşterne, peste comprese un strat
de vată; pansează rana.(fig.l0-9). :
 Iată câteva reguli pentru efectuarea pansamentului:
- să nu fie prea strâns, deoarece poate provoca dureri ţi stază venoasă;
- înfăţarea să se facă cu îndemânare să nu provoace dureri şi mişcări inutile bolnavului;
- de regulă, înfăşarea începe întotdeauna de la extremitatea membrului spre rădăcina lui (de
la aproximativ 10 cm de rană);
- cel care trage faţa va lua totdeauna o poziţie potrivită ţi corespunzătoare regiunii unde se
trage faţa în general, este bine să privească faţa rănitului;
- faţa se conduce de la stânga spre dreapta operatorului.

Cum fixezi pansamentele:

La mănă începi pansamentul cu 2-3 ture circulare fixate în nivelul articulaţiei pumnului,
urmate de ture în 't 8"care se trec peste palmă şi porţiunea inferioară a antebraţului. În lipsa
pansamentului, poţi improviza o batistă împăturiţi sub formă de faţă care se aplică cu mijlocul pe
rană iar capetele se încrucişează şi se leagă deasupra încheieturii. Mai poţi folosi: bucăţi
dreptunghiulare de pânză curată sau tifon steril, eventual voalură(fig. 10-10 a).
La degetele mâinii - Foloseşte feţi înguste de 3-5 cm, leagă fiecare deget separat sau dacă nu
este posibil, chiar două şi mai multe degete la un loc. După câteva ture circulare la; nivelul
încheieturii mâinii pansează degetul (degetele) rănit prin ture circulare. Fixarea pansamentului o
faci tot la nivelul porţiunii inferioare a antebraţului.
La picior - începe cu câteva ture circulare la nivelul piciorului, urmate de ture în spire şi în
"8" trecute peste maleole (gleznă). La nivelul degetelor piciorului, procedeul este asemănător cu cel
de la nivelul degetelor mâini (fig. 10-10b).
 Figura 10-10 b.

La antebraţ, braţ, gambă şi coapsă - începe cu câteva ture circulare de fixaţie după care
continuă în "8"(fig-10-10c).

Figura 10-10 c.
 La cap - începe prin 2-3 ture circulare care se trec peste frunte deasupra sprâncenelor şi
urechilor şi pe sub ceafă. După aceea, fixează faţa cu mâna si trece-o de mai multe ori peste cap
înainte şi înapoi până se acoperă suprafaţa rănită. Fixează apoi capetele feşelor cu 2-4 ture.
Pentru pansarea nasului şi bărbiei utilizează o bucată de faţă de aproximativ 40-50 cm care
se despică la cele două capete lăsând partea de ia mijloc (aproximativ 10 cm) netăiată. Partea
netăiată se aplică la nivelul rănii, iar capetele tăiate se leagă încrucişat, trecându-se capetele de jos
pe deasupra urechii iar cele de sus pe sub urechi (ţig-10-10 d).

Figura 10-10 d.

La nivelul perineului, anusului sau testiculelor - poţi realiza pansamentul cu ajutorul unei
feţe în " T" ( asemănătoare cu " praştia" care se aplică în nivelul nasului ;i bărbiei). Fixează această
faţă de a doua trecută circular la nivelul abdomenului (10-10 e).

Figura 10-10 e.

La trunchi - pentru torace fi abdomen, pansează în ture circulare, utilizând feţe late (8-10
cm) pe care le fixezi la umeri sau şolduri prin ture de " 8".
La nivelul gâtului - pansează în ture circulare, cu grija de a im strânge prea mult.

4. Îngrijirea, auto-ajutorul şi ajutorul în caz de fracturi.

O fractură este o întrerupere a continuităţii unuia sau mai multor segmente osoase. Semnele
generale după care se cunoaşte un rănit cu fractură sunt: frica, paloarea tegumentară, răceala
extremităţilor, tensiune arterială scăzută. Semnele locale ale fracturi sunt următoarele:
- poziţia anormală a segmentelor de membre lezate;
- poziţii speciale antalgice cu ; piciorul rotit lateral în fracturile extremităţii superioare a
femurului; mâna susţinând antebraţul în fracturile braţului sau antebraţului opus; mers şchiopătat şi
glezna umflată în fracturile de gleznă;
- durerea intensă la locul de fractura al osului;
- vânătaia apare rareori imediat după fractură, cel mai frecvent apare la interval de ore sau
prin fuzarea parţială a hematomului format la locul leziunii. Echimoza imediată este constatată în
leziunile prin mecanism direct sau atunci când osul rupt este imediat subtegumentar;
 - deformarea regiunii este atât datorită hematomului format, cât şi deplasărilor în ax şi
laterale ale fragmentelor osoase rupte;
- impotenţa funcţională datorită durerii şi netransmisibilităţii mişcării datorită distrugerii
continuităţii axului biomecanic osos;
- mobilitatea anormală apărută la locul rupturii osoase datorită mişcării interfragmentare;
- crepitaţia osoasă sau zgomotul produs de frecarea interfragmentară în focarul de fractură;
- întreruperea netă a continuităţii osoase este mai evidentă la oasele situate superficial (tibia,
radius, falange etc.).

Figura 10-11

În acordarea diferenţiată a primului ajutor un rol important îl are cunoaşterea leziunilor

asociate. Acestea sunt:
- tegumentele locale contuzionate;
- tegumentele locale prezintă plăgi, fracturi deschise;
- leziuni nervoase;
- leziuni vasculare cu hematoame importante şi dispariţia uneori a pulsului periferic de
fractură (fig. 10-11).
 Auto-ajutorul.
- autolinişteşte-te pentru calmarea stării se surescitare şi teamă, inventariază cu grijă
leziunile;
- ai grijă să nu faci mişcări ample cu segmentul lezat, susţine antebraţul lezat şi nu călca cu
membrul pelvin lezat;
- calmează durerea folosind seringa de autoinjectare umplută anterior cu soluţie injectabilă;
- opreşte provizoriu o eventuală hemoragie arterială prin aplicarea legăturii proximal de
rană;
- aplică pansamentul pe răni;
- imobilizează fractura cu atele sau cu alte materiale improvizate. Dacă un camarad are o
fractură, procedează-în felul următor.
- aşează rănitul în poziţie comodă; ,
- calmează-i durerile folosind soluţiile injectabile din trusă;
- aplică pansamentul pe răni şi garoul atunci când este nevoie;
- imobilizează provizoriu regiunea lezată, astfel: pentru braţ aplică o eşarfă sau basma
trecută pe sub antebraţ şi fixeaz-o după gât; pentru antebraţ efectuează imobilizarea cu ajutorul unor
atele (scândurele, cartoane groase, baionetele etc.). Acestea se vor prinde cu faţa din trusă, pachetul
individual de pansament sau bucăţi de pânză (voalură) sau cămaşă la îndemână; pentru membrul
inferior mijloacele de imobilizare vor fi mai lungi. Principul după care se aleg aceste mijloace este
acela de a depăşi cele două articulaţii alăturate focarului de fractură şi dea le mobiliza.

Figura 10-12
Figura 10-12 (continuare)
 Ca atele poţi folosi: beţe, scânduri, cartoane groase şi lungi, bucăţi lungi de tablă, arme sau
piciorul sănătos, de care se leagă cel cu fractura.
După imobilizare, transportul fracturaţilor la membrele superioare se face prin autodeplasare
în mers, iar a celor cu fracturi la membrele inferioare, ori prin folosirea armei sau unor bucăţi de
lemn ca şi cârje, ori folosind scăunelul din două persoane (fracturi de gambă) ori atârnat la spate, ori
folosind larga pliantă (sau o foaie de cort) ( fig.10-12).
Deşi nu la fel de grave ca fracturile, scrântiturile pot genera o serie de necazuri atunci când
te găseşti izolat iată cum procedezi când, datorită mai ales neatenţiei, îţi scrânteşti piciorul:
- când este posibil, este bine să aplici ceva rece (gheată, metal, apă) pe partea lezată pentru a
limita umflarea
- După ce acesta nu mai este vizibilă (după 6-8. ore), va trebui, dimpotrivă, să aplici pe
leziune ceva cald ( pietre sau metal încălzit, pământ sau cenuşă caldă, învelite într-o bucată de
pânză) pentru a atenua durerea. Apoi aplică un bandaj puternic pentru a menţine partea lezată în
poziţie de odihnă
Entorsele se referă în general la leziunile încheieturilor mâinii, gleznei, genunchiului. .Evită
în caz de entorsă orice efort. Atunci când entorsa provoacă ruperea ligamentelor (simptomele fiind
aceleaşi cu ale fracturii) va trebui să pui în jurul leziunii un strat de vată (sau ceva asemănător) care
se înfăşoară strâns cu un bandaj, după care se mai aşează încă un strat ţi se face bandajul definitiv.
Luxaţiile sunt cauzate de entorse sau rupere de ligamente care provoacă ieşirea oaselor din
locaşul lor. Simptomele sunt durere intensă, incapacitate de mişcare a articulaţiei respectivei,
deformare, umflare. Nu trebuie să încerci punerea osului în loc dacă nu ai o pregătire în acest sens,
ci trebuie să sprijini porţiunea respectivă într-o poziţie confortabilă utilizând vată şi haine.

5. Îngrijirea şi primul ajutor m caz de arsuri.

Pentru o bună apreciere a gravităţii arsurilor, trebuie să ştii că acestea se subîmpart astfel:
A. Arsuri superficiale, care lezează numai parţial. Sunt de gradul I, II ţi III A.
B. Arsuri profunde, care lezează în totalitate pielea şi ţesuturile subiacente. Sunt de gradul
111 B şi IV

ARSURI TERMICE:
Gradul I - cuprind numai straturile epiteliale superficiale.
- înroşirea difuză şi vasodilataţie, în câteva zile
straturile distruse se refac prin descuamare.

Gradul II - cuprind straturile mai profunde ale epidermului.

- prin desprinderea straturilor lezate de restul straturilor,
apare un spaţiu de clivaj în care se adună lichid de edem cu aspect serocitrin. Această desprindere,
se produce ori imediat, ori uneori la peste 10-12 pre din momentul arsurii. Se întâlnesc deseori la
ridicarea primului pansament, teritorii cu flictene cu conţinut serocitrin care iniţial au fost luate
drept arsuri de gradul I:
pot evolua necomplicate spre vindecare fără cicatrice în numai 10-14 zile de
evoluţie.

Gradul III A - procesul distructiv este mult mai profund în straturile

epidermului, afectând parţial şi din derm provocând distrugerea pereţilor capilari existenţi în-
papilele dermice. De aceea, flictenele au conţinut hemoragic, vindecarea apare după 14-20 de zile
de evoluţie.

Gradul III B - se distrug toate straturile epidermului şi zone

importante din derm.
- tegumentele apar colorate brun, la palpare există
senzaţia de " cartonat", prin înţepare nu se provoacă durere. Altele au coloraţia albă, prezentând la
palpare consistenţă normală şi senzaţia de tensiune;
 - tratate, arsurile se vindecă în două-trei săptămâni,
vindecarea spontană depăşeşte uneori 45 zile.
Gradul IV - sunt mult mai profunde decât grosimea pielii, cuprind
muşchii, oasele şi chiar organele interne;
- la acest nivel, procesele infecţioase sunt de o
deosebită gravitate, apărând gangrenă;
- nu apare niciodată vindecarea spontană pentru că toate
resursele epidermice au fost distruse.

ARSURILE CĂILOR RESPIRATORI:

Gradul I - apar în urma inhalaţiilor de aburi sau aer fierbinte, dar în acţiune scurtă.
Bolnavul prezintă fonaţie normală; cianoză neimportantă, tulburări de ventilaţie şi respiraţie uşoară,
eventual se dezvoltă rar pneumoniile.

Gradul II - se produc prin acţiunea flăcărilor şi fumului incandescent inhalat, asociat

uneori cu lezarea chimică concomitentă; bolnavul este cu răguşeală, cianoză, greutate în respiraţie şi
edem glotic şi subglotic, bronhospasme şi dezvoltarea unor pneumonii grave.

Gradul III - cauzele sunt aceleaşi ca la gradul II, dar pe o durată mai mare de acţiune.
Clinic se prezintă afonie sau se articulează cu greu literele şi foarte slab fenomene de asfixie,
cianoza importantă a tegumentelor (albastru cenuşiu), edem si emfizem pulmonar acut cu
simptomatologia tipică pe care se va dezvolta repede bronhopneumonia gravă. Iniţial, bolnavul este
cu hipertermie 41-42*, iar după epuizarea tuturor resurselor organismului se produce hipotermia şi
apoi, moartea.

ARSURILE ELECTRICE
- Arsuri profunde care cuprind, pe lângă toată grosimea tegumentului şi muşchii, vasele şi
organele de sub zona arsă. Leziunea este agravată de necrozele produse datorită trombozării unor
vase care irigă anumite teritorii profunde. În general, tegumentul lezat este ca o suprafaţă de
coloraţie gri-albicioasă sau gălbuie, uscat, nesensibil, subdenivelat faţă de tegumentul înconjurător.
- La locul de ieşire a curentului electric, tegumentele sunt rupte în direcţii radiale,
înconjurate de zone brune, hematoase.
- Organismul este afectat grav. Prin producerea şocului electric se pierde cunoştinţa un timp
variabil.

ARSURILE CHIMICE:
Gradul A - Provocate de acizi - prin acţiunea soluţiilor concentrate apar escare brune,
groase central, uscate, înconjurate de zone imediat alăturate eritematoase şi edematiare, dureroase.
Unii acizi organici determină intoxicaţii grave venale sau sistematice.

Gradul B - Provocate de gaze - gazele se combină cu proteinele şi apa din ţesuturi

producând leziuni ale motricei proteice cât şi reacţii exotermice. Bazele au o deosebită
penetrabilitate.

ARSURILE PROVOCATE DE S.T.L.:

- Arsurile sunt, în general, profunde datorită remanenţei gazului pe tegumente leziunea se
aprofundează, însă este bine cunoscut că unele dintre ele (ca iperita şi azot-iperita au o perioadă de
6-8 ore de inacţiune asupra tegumentelor).
Flictinele sau escarele stau pe un mare placard eritematos cu edem important, senzaţii de
usturime şi distensie.
 ARSURILE CU NAPALM:

- Napalmul (combinaţie de benzină cu săruri de aluminiu, acizi organici şi fosfor) îşi

exercită acţiunea locală prin aprinderea şi degradarea unei temperaturi de peste 3000oC cât şi prin
acţiunea toxică asupra organismului datorita penetrabilităţii particulelor de fosfor, dar mai cu seamă
prin inhalarea oxidului de carbon rezultat din arderea sa. Arsurile cuprind nu numai părţile
neacoperite dar şi cele acoperite de haine care au luat foc. Rapiditatea arderii (20-30 min.)
agravează atât leziunea locală cât şi intoxicaţia gravă cu oxid de carbon.

ARSURI PROVOCATE DE EXPLOZIA NUCLEARĂ

- Explozia nucleară provoacă arsuri atât prin emanaţia de lumină cât şi prin aprinderea unor
obiective din teren. Gradul arsurii depinde de calibrul bombei atomice, distanţa de la epicentru,
felul exploziei şi modul de protecţie a celui m cauză. Leziunile sunt agravate de boala de iradiaţie
dezvoltată ulterior, de remanenţa unor substanţe radioactive, pe suprafaţa corpului.
Deseori bolnavul prezintă arsuri numai pe părţile descoperite şi numai pe locurile dinspre
epicentrul exploziei. În evoluţie, infecţia este mult mai des întâlnită şi instalarea şocului cronic este
mai frecventă. Substanţele radioactive de pe suprafeţele arse pot agrava evoluţia plăgilor devenind
mai profunde şi cu caracter evolutiv la necicatrizare.
Iată ce trebuie să faci pentru a acorda primul ajutor camarazilor tăi în cazurile arsurilor:
a. –arsuri termice:
- scoate victima din flăcări; stinge flăcările de pe haine şi corp prin aplicarea unei pături, foi
de cort, a vestonului etc. Dacă te cuprind şi pe tine flăcările, tăvăleşte-te pe pământul neincendiat şi,
în nici un caz, nu alerga:
- aplică primele comprese, fără să înlături bucăţile de haine arse din contact cu plaga; aceasta
va provoca noi dureri, accentuând starea gravă de şoc;
- administrează calmante de tipul algocalminului;
- administrează lichide cu conţinut alcalin folosind tablete de bicarbonat dizolvate în ele;
- la arsurile mai întinse poţi începe imediat profilaxia antibiotică cu tetraciclină, câte un
comprimat la patru ore;
- încălzeşte rănitul prin aplicarea de pături şi folii de plastic (funcţie de temperatura
exterioară şi prezenţa curenţilor de aer); nu folosi sticle cu apă fiartă, pentru că se pot genera noi
arsuri adânci, datorită insensibilităţii termice în zonele cu arsuri mai profunde;
- dacă au apărut tulburări de respiraţie, se impune să foloseşti respiraţia artificială de tipul
gură la gură, gură la nas, gură la tub de respiraţie;
- dacă rănitul este inconştient, vei împiedica căderea limbii şi asfixiei ulterioară;
- dacă victima are hainele îmbibate cu substanţe fierbinţi sau corozive, sau ţesături de plastic
care continuă să ardă mocnit vei căuta să stingi cu apă rece, dar nu sub presiune, apoi vei înlătura
dacă este posibil aceste haine;
- nu arunca niciodată apă peste produsele inflamabile (benzină, gaz, alcool); vei folosi
nisipul sau (dacă ai la îndemână) soluţie din instinctor,
- nu vei unge niciodată locurile arse cu substanţe grase de tipul untului, uleiului, smântânii;
această greşeală va antrena suprainfectarea gravă a porţiunilor arse;
- vei lupta prin psihoterapie contra emoţiei şi fricii rănitului, deoarece acestea şi agravează
starea generala;

b - arsurile chimice:
- dacă poţi identifica produsul chimic care a produs arsura serie un bileţel care să însoţească
rănitul; .
- spală imediat cu cantităţi mari de apă zonele arse, continuând cu întreaga suprafaţă a
corpului;
- înlătură hainele îmbibate cu substanţa respectivă;
- în cazul arsurilor cu acizi, prepară apă bicarbonată, folosind bicarbonatul de sodiu;
- nu unge zonele arse, căci predispui rănitul mai mult la infecţie;
 c – arsurile prin electrocutare;
- eliberează mai întâi rănitul de sub influenţa curentului electric ( prin întreruperea de la
şaltăr, tablou sau siguranţă ori prin ruperea sau îndepărtarea cablului) cu instrumente izolate ori prin
derivarea spre pământ a curentului prin aruncarea unui fier peste cablu, care să facă contact între
acesta şi pământ);
- stai pe o scândură izolatoare şi nu atinge părţile nedescoperite ale accidentatului;
- dacă este oprită inima şi respiraţia, vei institui un masaj cardiac extern, cu ritm de 60/minut
şi una din formele de respiraţie artificială;
- arsurile vor fi pansate după regula descrisă la arsurile termice;

d - arsurile provocate de S.T.L. şi de către napalm:

- scoate rănitul din zona de acţiune a S.T.L. sau a napalmului;
- stinge flăcările prin folosirea unor pături, după care se va face prelucrarea sanitară a
victimei, urmând ca să se evacueze .de urgenţă pentru continuarea tratamentului; tratamentul de
urgenţă este, în general, asemănător cu al celorlalte arsuri.

6. Îngrijea şi primul ajutor în caz de muşcătură şi înţepături veninoase

6.1 Muşcăturile şi înţepăturile insectelor, muşcăturile animalelor, rănile deschise şi infecţiile

pielii sunt câteva din riscurile pentru sănătate cu care te poţi confrunta într-o situaţie de
supravieţuire.
Muşcăturile şi înţepăturile de insecte sunt riscuri pentru sănătate nu numai datorită iritării pe
care o produc, dar şi pentru că insectele sunt purtătoarele unor boli, unele din ele putând provoca
reacţii alergice grave. Astfel, ţânţarii sunt purtători de malarie şi alte boli, muştele iau contact cu
multe surse de infecţie şi prin aşezarea pe diferite alimente pot produce infecţii intestinale sau
infectarea rănilor, febra tifoidă sau recidivarea febrei, căpuşele pot transmite febra.
Înţepăturile de albine şi viespi pot fi primejdioase şi chiar fatale la indivizii care sunt
sensibili la veninul lor.
Dacă eşti muşcat sau înţepat, nu scărpina locul deoarece se poate infecta. Trebuie să-ţi
examinezi corpul cel puţin odată pe zi pentru a te asigura că nu s-au instalat insecte pe tine. Dacă
găseşti căpuşe înfipte în corp, acoperă-te cu o substanţă cum ar fi vaselina, uleiul de motor,
motorina, care le va bloca alimentarea cu aer, acest lucru va face căpuşele să-ţi dea drumul şi le
poţi îndepărta. Ai grijă să îndepărtezi căpuşa în întregime. Foloseşte o pensetă, dacă ai, să apuci
căpuşa din locul în care părţile gurii sunt intrate în piele. Nu strânge corpul căpuşei, spală-te pe
mâini după ce ai atins căpuşa, deoarece lichidul infecţios de la ea poate provoca boala. Curăţă bine
în fiecare zi rana făcută de căpuşă până la vindecare.
Dacă eşti infectat cu purici, spală-te foarte bine cu apă şi cu săpun, repetând operaţia de
câteva ori, schimbă lenjeria, fierbe-o pe cea infestată sau arunc-o. Acelaşi lucru este valabil şi în
cazul păduchilor.
Dacă eşti înţepat de o albină sau o viespe, înlătură acul şi sacul cu venin (dacă este legat de
ac), răzuind cu unghia sau cu o lamă de cuţit Nu strânge sau nu apuca acul sau sacul cu venin în
rană, spală bine locul înţepat cu săpun şi apă pentru a diminua şansele unei infecţii secundare şi
aplică comprese reci sau bucăţi de gheaţă (dacă este posibil).
Uneori poţi alina mâncărimea şi starea neplăcută produsă de muşcăturile de insecte aplicând
comprese reci, o pastă răcoritoare făcută din noroi şi cenuşă, seva lăptoasă a păpădiei, frunze strivite
de usturoi.
Alţi dăunători ale căror muşcături sau înţepături pot fi periculoase sunt păianjenii şi
furnicile. Unii păianjeni au muşcături otrăvite care pot fi la fel de dureroase ca înţepătura de viespe.
Pentru a trata o astfel de muşcătură, curăţă foarte bine rana şi încearcă să îndepărtezi otrava
strângând locul care a fost muşcat. Asta va alina durerea, apoi tratează muşcătura ca pe o rană
deschisă.

6.2 Muşcăturile de animale - Deşii este mai puţin probabil să fii muşcat de un animal decât
de o insectă, într-o situaţie de supravieţuire, este foarte important să ştii cum să tratezi o muşcătură
de animal. Dacă nu ai mijloace pentru a testa animalul la turbare, consideră că muşcătura este făcută
de un animal turbat şi administrează-ţi un vaccin antirabic dacă ai la îndemână. Curăţă foarte bine
rana şi apoi continuă să tratezi muşcătura ca pe o rană deschisă.
ATENŢIE ! Să ai în vedere şi folosirea tratamentelor de care face uz populaţia locală
în cazul muşcăturilor de păianjen şi de animale.

6.3 Muşcătura de şarpe - Probabilitatea de a fi muşcat de şarpe într-o situaţie de

supravieţuire este destul de mică dacă eşti familiarizat cu diferitele tipuri de şerpi şi habitatul lor.
Dar, deoarece această probabilitate exista, trebuie să ştii cum să tratezi o muşcătură de şarpe, trebuie
să ştii şi faptul că sunt rare cazurile de moarte în urma muşcăturii de şarpe. Mai mult de jumătate
din victimele muşcate de şerpi vor avea puţină otravă sau deloc şi doar aproximativ o pătrime vor
manifesta probleme grave de otrăvire a întregului corp. Totuşi, eventualitatea de a fi muşcat de
şarpe într-o situaţie de supravieţuire poate afecta moralul şi neglijarea măsurilor preventive sau
tratarea inadecvată a unei muşcături de şarpe poate duce la tragedii inutile.
Rana dezvoltată în urma unei muşcături, indiferent de animalul care a provocat-o se poate
infecta din cauza bacteriilor aflate în gura animalului. La muşcăturile de şarpe, fie ei veninoşi sau
nu, această infecţie locală este responsabila pentru o mare parte din leziunile pe care le provoacă.
Şocul şi panica la o persoană muşcată de şarpe pot, de asemenea, să-i afecteze însănătoşirea.
Reacţiile de agitaţie, panică, isterie, pot accelera sistemul circulator. Făcând astfel ca organismul să
absoarbă repede otrava.
Foarte puţine victime muşcate de şarpe mor sau rămân infirme pe viaţă în cazul în care nu li
se aplică prompt tratamentul adecvat.
Înainte de a începe tratamentul pentru muşcătura de şarpe trebuie sa constaţi dacă este vorba
de muşcătura unui şarpe veninos sau neveninos. Dacă nu ai reuşit să vezi şarpele destul de bine
pentru a-1 identifica, îţi poţi da seama după urma muşcăturii, dacă este otrăvitor.
Toţi şerpii au mai multe rânduri de dinţi, unii din ei au una sau mai multe perechi de colţi
(dinţi mari cu şanţuri sau scobiţi) prin care şarpele injectează veninul. Toţi şerpii care au colţi sunt
consideraţi veninoşi.
 Studiază următoarele semne (simptome) pentru a stabili dacă muşcătura provine de la un
şarpe veninos:
 urme de colţi la locul muşcăturii;
 dureri în locul muşcat;
 umflarea locului muşcat după câteva minute sau chiar ore;
 paralizie, slăbiciune, convulsii şi ameţeala.
Acestea sunt semnele veninurilor neurotoxice şi apar la 1,5 - 2 h după ce persoana a fost
muşcată.
Dacă vei constata că ai fost muşcat de un şarpe veninos trebuie să parcurgi etapele
următoare:
a) Dacă ai la îndemână antidot pentru venin şi eşti sigur că nu faci alergie la el foloseşte-1.
b) Pentru minimalizarea efectelor locale, este bine să faci următoarele: .
 îndepărtează orice ţesut necrozat;
 pândeşte infecţia;
 dacă apare totuşi infecţia, păstrează rana deschisă şi curată; îndepărtează ţesuturile necrozate
pe măsură ce este necesar;
 foloseşte o bucată de material steril ca fitil pentru un drenaj continuu;
 toarnă zilnic pe rană apă proaspătă;
 foloseşte căldura pentru împiedicarea răspândirii infecţiei locale;
 acoperă rana cu o compresă sterilă uscată;
 bea cantităţi mari de apă, până la dispariţia infecţiei;
 dacă este cazul, cauterizează rana cu un cuţit (bisturiu) înroşit în foc. Ce să faci şi ce să nu
faci în cazul muşcăturilor de şarpe:
 Ce să faci:
 stai întins, cu capul puţin mai jos decât restul corpului;
 uita-te la ce nu trebuie să faci înainte de a avea în vedere o eventuală incizie a răni; dacă faci
o incizie, să nu tai mai adânc decât grosimea a două straturi de piele;
 înlătură otrava cât mai repede posibil, folosind un procedeu mecanic de sugere sau prin
strângere;
 curăţă foarte bine locul muşcat şi mâinile:
 dacă muşcătura este la o extremitate leagă membrul de jur împrejur cu o făşie de material de
cel puţin 5 cm ca la jumătatea distanţei deasupra locului muşcat şi încheietura membrului:
 bea cantităţi mari de lichid, de preferinţă apă îndulcită şi sărată:
 scoate ceasul, inelele, brăţările sau alte articole care strâng;
 foloseşte aspirină sau antinevralgic împotriva durerii.

Ce să nu faci:
 nu te mişca de colo-colo pentru că activitatea determină accelerarea circulaţiei sângelui, prin
urmare accelerează împrăştierea veninului;
 nu face tăieturi adânci în locul muşcat, tăietura deschizând capilarele care, la rândul lor,
deschid o cale directă în fluxul de sânge, pentru venin şi pentru infecţie;
 nu suge veninul cu gura, vasele de sânge de sub limbă vor absorbi aproape pe loc veninul
şi-l vor transmite la inimă;
 nu pune gheată pe muşcătură;
 nu-ţi pune mâinile pe faţă, deoarece poţi avea venin pe ele;
 nu folosi garoul;
 nu bea băuturi alcoolice;
 nu folosi nicotină sau produse de morfină.

7. Primul ajutor în intoxicaţii:

În cazuri de izolare prelungită, este posibil să găseşti în zona în care te afli, o serie de sticle,
cutii etc., cu băuturi alcoolice sau răcoritoare pe care ai dori să le bei fie de sete, fie pentru a-ţi
îmbunătăţi " temporar"situaţia.
Dar trebuie să fii foarte prudent când consumi astfel de lichide - ele pot fi " capcane". . Dacă
totuşi s-a întâmplat să bei tu, sau vreun camarad al tău un lichid (substanţă) otrăvitoare, este bine să
ştii următoarele:
 substanţele caustice, acizi sau baze, provoacă arsura mucoaselor organelor pe care le
întâlnesc m cale (gură, esofag, stomac).

Ce faci în primele două orc de la înghiţirea acestor substanţe:

 în cazul bazelor (sodă caustică, amoniac), dă-i bolnavului să bea, cât mai repede, zeamă de
lămâie sau oţet diluat (100g oţet la 500g apă), apoi dă-i lapte amestecat cu 3-4 ouă;
 în cazul acizilor, administrează bolnavului lapte amestecat cu 3-4 ouă şi 1-3 linguri de
magneziu calcinată.
Dacă au trecut deja 3-4 ore de la înghiţirea toxicelor, nu vei încerca provocarea vărsăturilor,
pentru că, după acest interval, substanţele au avut timp să erodeze pereţii esofagului şi stomacului,
iar eforturile de vărsătură pot provoca perforarea acestora.
Dacă s-a produs intoxicaţia alcoolică (beţia), scoate intoxicatul la aer proaspăt, aşează-1 cu
capul mai sus decât trunchiul şi dă-i să bea apă călduţă. Dacă este foarte agitat, dă-i un somnifer.
Dacă ai mâncat tu, sau colegii tăi ciuperci otrăvitoare, pe cai-e nu le-ai recunoscut iniţial,
trebuie să ştii următoarele:
Ciuperca Amanita musearia (Pălăria şarpelui) are pălăria roşie cu buline albe şi
picioruşul alb. Semnele intoxicaţiei apar la 1-2 ore de la înghiţirea ciupercii şi seamănă, într-o
oarecare măsură, cu beţia alcoolică (greaţă, vărsături, veselie, halucinaţii, chiar semne de nebunie,
pierderea echilibrului etc.) alături de alte semne caracteristice.
 Primul ajutor constă în provocarea vărsăturilor, gâdilând fundul gâtului, cu degetul, sau cu
un alt obiect. Se dau purgative, daca este posibil se face clismă evacuatoare şi se transportă victima
la spital.
- ciuperca Amaniia phalloides (ciuperca albă sau Buretele viperei) are pălăria albicioasă
cu marginile încreţite şi piciorul verzui. După înghiţirea acestei ciuperci, semnele intoxicaţiei apar
mult mai târziu, după 12-18 ore. Ele sunt dominate de tulburări, în special digestive (greaţă,
vărsături, diaree, scaune numeroase şi dureroase etc.). Bolnavul simte cum îşi pierde puterile,
temperatura corpului scade, iar pielea devine violacee.
Primul ajutor constă în efectuarea unei clisme evacuatoare cu ulei de ricin. Bolnavului i se
dau să bea lichide îndulcite şi sărate (2-3 linguri de sare la 1 kg de apă), soluţie sau fiole de
novocaină, tablete de cărbune etc., apoi se evacuează (dacă este posibil) la spital.

8. Primul ajutor în înec şi în asfixiere cu gaze

Sunt dese situaţiile în care să treci împreună cu camarazii tăi un rău, un lac natural sau de
acumulare şi, implicit, din cauza epuizării fizici şi nervoase sau a unor răniri anterioare, poţi ajunge
să acorzi primul ajutor în cazul unui înec. Pentru aceasta, trebuie să cunoşti câteva lucruri:
- moartea prin înec se datoreşte fie inundării plămânului cu apă (înecatul inspiră aspirând
apă), fie instalării pe cale reflexă a stopului cardio-respirator în momentul contactului victimei cu
apa (hidrocuţie). în ultima situaţie, nu se găseşte apă în alveolele plămânului, înecaţii care mor prin
hidrocuţie au o sensibilitate reflexă particulară faţă de contactul cu apa rece pe care nu au ştiut să o
recunoască în timpul vieţii.
În cazul morţii prin inundarea plămânului cu apă, dacă accidentul s-a produs în " apă
dulce" , apa din plămâni trece rapid prin pereţii capilarelor sanguine ce căptuşesc alveolele
pulmonare, în circulaţia sanguină. Astfel, sângele se diluează, nu mai poate face oficiul de
transportor al oxigenului la ţesuturi în mod corespunzător. De asemenea, crescând bruse cantitatea
de lichid din vasele sanguine, inima este pusă bruse în faţa unor eforturi exagerate.
Dacă înecul se produce într-o " apă sărată"care inundă plămânul, se produce un fenomen
invers. Concentraţia în săruri devine mai mare în plămâni în comparaţie cu sângele. Din această
cauză, apa din sângele circulant traversează bariera constituită de pereţii vaselor mici (capilarele) şi
inundă alveolele pulmonare. În această situaţie, alveolele pulmonare se încarcă cu o cantitate şi mai
mare de lichid, apărând la gura înecatului o serozitate cu spumă.
Şi într-un caz şi în celălalt, cantitatea de lichid existentă în alveola pulmonară se opune
filtrării oxigenului din plămâni în sânge, în ultimă instanţă înecatul murind prin asfixie.
Iată câteva sfaturi pe care trebuie să le urmezi într-o astfel de situaţie:
- dacă gura înecatului este încleştată, deschide-o cu coada unei linguri sau lama baionetei
introdusă între arcadele dentare şi acţionată ca o pârghie.
- menţine gura deschisă prin introducerea la colţurile gurii, între arcadele dentare, a câte o
batistă (alt material).împăturită de 3-4 ori.
- trage apoi afară limba, cu degetele înfăşurate într-o batistă. Curăţă. fundul gurii şi nasul de
eventualii corpi străini (nisip, alge), cu ajutorul unui băţ sau creion învelit în vată.
- întoarce înecatul cu fata în jos, apucă-1 cu mâinile peste abdomen, împreunate în chingă ţi
scutură de câteva ori, ţinându-i capul ţi toracele în jos pentru a provoca ieşirea apei din plămâni;
- în cazul în care înecatul nu ţi-a reluat respiraţia spontană, pulsul periferic (căutat la
încheietura mâinii sau gât) fiind însă prezent, vei face respiraţia artificială, prin procedeul Schafer
sau procedeul Holger-Nielsen. Este mai bine să foloseşti aceste procedee pentru că ele se execută,
victima fiind culcată cu faţa în jos, poziţie care u permite să evacueze în continuare cantităţile de
lichid ce au mai putut rămâne în plămâni.
Procedeul Schafer: victima stă culcată cu faţa în jos, cu o pătură rulată sub torace. Capul
victimei este întors spre dreapta şi se sprijină pe braţul stâng, aşezat cu cotul îndoit. Braţul şi cotul
drept al victimei sunt întinse.
Salvatorul stă în genunchi, calare peste coapsele victimei, în momentul expirului, care
durează cât se numără 1-2, salvatorul se sprijină cu toată greutatea corpului, cu coatele întinse şi cu
mâinile aşezate la baza toracelui victimei. Inspiraţia aerului se realizează ridicând mâinile
salvatorului de pe victimă, timp de 1-2 secunde. În acest moment, toracele comprimat anterior,
revine la dimensiunile anterioare, datorită elasticităţii ţesuturilor. Se execută în medie 20 de
respiraţii (inspiraţii şi expiraţii) pe minut.
Procedeul Halger-Nielsen: victima este aşezată tot cu faţa în jos şi cu braţele întinse
deasupra capului. Salvatorul se aşează tot în genunchi, însă la capul victimei. Expiraţia se realizează
apăsând toracele bolnavului cu mâinile aşezate sub vârfurile omoplaţilor victimei, în partea dreaptă
şi stângă, timp de 2-3 secunde.
Timpul de inspiraţie este realizat apucând braţele victimei imediat deasupra cotului şi
trăgându-le către înainte, în sus şi lateral.
- în cazul în care constaţi că înecatul nici nu respiră, nici nu are puls, atunci întoarce-1 pe
spate şi execută simultan masajul cardiac extern şi respiraţia artificială " gură la gură" sau " gură
la nas". Singurul lucru deosebit este că insuflarea aerului trebuie să se facă cu forţă, pentru a
învinge rezistenţa alveolară, provocată atât de spasmul musculaturii bronhiolelor cât şi pentru a
învinge rezistenţa creată de peliculele de apă care mai există în alveole.
În cazul accidentării prin asfixiere, vei pătrunde în încăpere ţinându-ţi respiraţia câteva
momente, sau respirând printr-o batistă umezită în apă sau oţet pe care o ţii la nas şi la gură.
Închide sursa de gaze şi scoate în cel mai scurt timp victima la aer. Dacă victima se află în
stop respirator sau cardiorespirator, execută de urgenţă respiraţia artificială, fără sau cu masaj
cardiac extern, asociat, în funcţie de necesităţi.

9. Injecţia, şi autoinjecţia.
Pentru executarea injecţiei, seringa şi acele trebuie să fie sterile; sterilizarea se face prin
fierberea timp de 20-30 de minute, în cutia seringii, sau prin atoclarare la presiunea de o atmosferă.
Fiecare luptător trebuie să aibă seringă proprie, sterilizată după fiecare injectare. Pentru
fierbere corpul seringii se umple cu o masă de tifon; se pune în cutia metalică, aşezând alături
pistonul şi acele.
După fierbere, seringa poate fi păstrată în alcool de 800. Mâinile se spală bine cu apă şi
săpun şi se dezinfectează cu alcool.
Încărcarea seringii:
 se pregăteşte fiola, flaconul;
 cu măna stângă se ţine fiola înclinată oblic cu gura în jos;
 cu măna dreaptă se introduce acul în fiolă, mişcând pistonul cu degetele;
 după aspirare se goleşte din seringă aerul: se ţine seringa cu acul în sus şi se împinge
pistonul, până apare prima picătură de lichid.

După ţesutul în care se injectează, injecţiile pot fi:

 intradermice (în piele);
 subcutanate (în ţesutul gras de sub piele);
 intramusculare (în muşchi);
 intravenoase (în venă);
 intraarterială (în arteră).
Cele mai obişnuite sunt injecţiile subcutanate şi intramusculare; ele permit administrarea
substanţelor cristaline în soluţie apoasa.
Injecţia subcutanată:
 locul injectării: faţa externă a braţelor sau a coapselor;
 se dezinfectează pielea cu alcool;
 cu indexul şi degetul mare al mâinii ştăngi se face o cută în piele, la baza căreia se introduce
acul cu o mişcare rapidă, 2-3 cm, paralel cu planul regiunii;
 se dă drumul cutei de piele;
 se injectează încet substanţa;
 se scoate acul şi se masează uşor regiunea cu tamponul de vată muiat în alcool.
 Injecţia intramusculară;
 se foloseşte regiunea fesieră sau deltoidiană (locul de elecţie este regiunea , fesiera în partea
supero-externă a ei);
 se dezinfectează regiunea cu alcool;
 se introduce acul, perpendicular pe piele, cam 4-5 cm.
 se aspiră pentru a vedea dacă vine sânge; dacă pe ac vine sânge , el se trage cu 1 cm şi se
aspiră iar. Dacă nu mai vine sânge, se injectează uşor,
 se scoate acul şi se masează uşor cu tamponul muiat în alcool.

Autoinjecţia.
- se foloseşte o seringă tip special ce conţine în interior substanţa de injectat, iar pistonul este
împins automat prin declanşarea unui ac. Seringa este aplicată pe locul de injectat, de obicei
regiunea anterioară coapsei şi se declanşează pistonul. Medicamentele de injectat se prezintă sub
formă de soluţii apoase sau uleioase, în fiole, sau în flacoane de sticlă cu dop de cauciuc. Se pot
prezenta şi sub formă de pulberi. Se dezinfectează dopul de cauciuc cu alcool şi se introduce acul
prin dop, dizolvând pulberea. Se aspiră, se schimbă acul şi se injectează.
Dizolvarea se face cu ser fiziologic sau cu apă distilată.

CAPITOLUL 11

MODUL DE ACTIUNE A LUPTĂTORULUI ÎN DIFERITE CONDIŢII

SPECIALE

1. În condiţiile izolării pe mare.

În cazul prăbuşirii în mare a avionului (elicopterului în care vă aflaţi), supravieţuirea este

posibilă. Nu uitaţi că în asemenea situaţii, acţiunile de recuperare (salvare) se declanşează, de
regulă, imediat. Pe de altă parte, utilizarea echipamentului modem de salvare (centuri de salvare,
bărci pneumatice, de semnalizare, comunicare etc.) asigură condiţiile necesare rămânerii în viaţă
până când operaţiunile de salvare se pun în aplicare.

a.) Mod de acţiune imediată.

Depărtaţi-vă de avion (în afara zonei de împrăştiere a combustibilului epavei), dar în
vecinătatea acestuia, până când se scufundă.
Căutaţi camarazii dispăruţi; căutaţi cu atenţie - unii dintre ei pot fi în stare de inconştienţă
sau scufundaţi imediat sub suprafaţa apei. Acordaţi ajutor celor pe care îi puteţi salva, având totuşi
garanţia securităţii dumneavoastră:
Salvaţi echipamentul şi obiectele folositoare care plutesc (hrană, termosuri, bidoane sau alte
containere, îmbrăcăminte, hărţi etc.); asiguraţi-le.
Verificaţi starea bărcii pneumatice şi umflaţi-o.
Fiţi prevăzători cu obiectele tăioase (vă pot răni, pot tăia materialul bărcii sau centurii de
salvare).
Urcaţi în barcă. Acordaţi primul ajutor camarazilor răniţi sau aflaţi în dificultate.
Încărcaţi în barcă materialele strict necesare (apă, hrană, mijloace de semnalizare, mijloace
de prim ajutor etc.); obiectele, echipamentul, containerele folositoare, dar nu imediat utilizabile,
care pot pluti, asiguraţi-le şi păstraţi-le lângă barcă.
Căutaţi să menţineţi uscate şi protejate de apă pistoalele (rachetele) de semnalizare,
brichetele, chibriturile, busola.
Pe timp de iarnă sau când marea este rece, instalaţi un paravânt; dacă aveţi posibilitatea,
puneţi şi altă îmbrăcăminte de protecţie, dacă mai sunt şi alţii cu dumneavoastră, strângeţi-vă
laolaltă pentru a împiedica pierderea căldurii trupului; executaţi din când în când mişcări de
încălzire.
Vara protejaţi pielea de expunere la soare.
Analizaţi cu calm situaţia concretă în care vă aflaţi şi estimaţi în mod lucid ceea ce aveţi de
făcut.
Pregătiţi materialele de semnalizare pentru a putea fi utilizate. Dacă aveţi instalaţie radio ce
poate fi folosită, puneţi-o în funcţiune pentru luarea legăturii cu baza.
Raţionalizaţi hrana ţi apa de băut disponibile.
Faceţi economie de mişcări. Mişcările multe vă consumă fără folos energia de care aveţi
nevoie în încercarea de a rezista în aceste condiţii grele.

b) Salvarea prin înot.

În cazul în care vă lipsesc materialele (echipamentul) necesare plutirii (vesta de salvare,

barca pneumatică) trebuie să cunoaşteţi modalităţile de salvare prin înot
Un om care ştie să se relaxeze în apă este mai puţin în pericol de a se îneca, în special în apă
sărata, unde corpul are o densitate mai mică decât apa.
Scăpaţi de echipamentul greu şi nefolositor.
Dacă rămânerea dumneavoastră în apă este îndelungată, vă puteţi odihni" călcând" apa.
Dacă starea marii permite, relaxaţi-vă ori de câte ori puteţi făcând pluta (înotând pe spate).
Dacă acest lucru nu este posibil (marea este agitată) folosiţi următoarea tehnică:
 stând drept în apă, inspiraţi;
 puneţi capul cu faţa în apă şi menţineţi poziţia cu ajutorul braţelor,
 relaxaţi-vă trupul în această poziţie până la momentul necesar unei noi respiraţii:
 ridicaţi capul din apă, expiraţi;
 menţineţi-vă la suprafaţă prin mişcările mâinilor şi picioarelor, inspiraţi;
 repetaţi ciclul.

c) Semnalizarea.

Radioemiţătorul.
Dacă aveţi la dispoziţie şi condiţiile permit, utilizaţi radioemiţătorul la intervale variabile
(dacă nu există alte instrucţiuni): Transmiteţi mesajele în conformitate cu instrucţiunile existente.
Nu folosiţi radioemiţătorul inutil - încercaţi să-i păstraţi sursele de electroalimentare.

Oglinda.
Pe vreme însorită puteţi utiliza o oglindă pentru a semnaliza prezenţa dumneavoastră. În
lipsa acesteia, o puteţi înlocui cu orice bucată de metal cu suprafaţa lucioasă. Pe vreme bună, un
avion poate zări strălucirea oglinzii, înainte ca dumneavoastră să-l puteţi vedea. Îndreptaţi
strălucirea oglinzii către direcţia în care auziţi un avion, chiar dacă nu-1 observaţi.

Mijloacele pirotehnice.
Folosiţi mijloacele fumigene pe timp de zi şi cele luminoase pe timp de noapte. Păstraţi
mijloacele pirotehnice uscate. Nu le irosiţi inutil prin folosirea hazardată. Luaţi măsuri de prevedere
ca prin folosirea acestora să nu va accidentaţi.

Luminile.
Noaptea utilizaţi orice sursă de lumină pentru a semnala prezenţa. Orice lumină poate fi
văzută pe mare de la câţiva kilometri.

Fluierul.
Noaptea sau pe vreme ceţoasă utilizaţi fluierul pentru a putea fi reperaţi de navele de
suprafaţa, camarazi rătăciţi sau o altă barcă de salvare.
 d) Măsuri de prevedere.

Dacă va aflaţi într-o zonă controlată de inamic, luaţi măsuri speciale de securitate. În
general, este bine sa nu călătoriţi pe timp de zi. Rămâneţi în barca de salvare, ancoraţi în larg,
aşteptând lăsarea întunericului. Rămâneţi culcat în barcă pentru a nu fi reperat de la distanţă şi nu
folosiţi aparatura radio daca va aflaţi în apropierea inamicului. Nu utilizaţi mijloacele de
semnalizare pentru a atrage atenţia navelor în trecere sau avioanelor, decât atunci când le-aţi
identificat ca fiind amice sau neutre.
Dacă sunteţi localizaţi de inamic, distrugeţi hărţile, documentele ce atestă misiunea avută,
aparatura radio şi de navigaţie, echipamentul de semnalizare şi armele de foc. Dacă inamicul
deschide focul, fiţi pregătit să săriţi în apă şi să vă scufundaţi. Reveniţi la suprafaţă pentru a respira
în partea protejată vizibilităţii a bărcii de salvare.

e) Salvarea.

Condiţiile şi modalităţile în care se poate face salvarea (recuperarea) pe mare, depind de o

mulţime de factori (existenţa sau nu a bărcii de salvare, oboseala celui naufragiat, posibilele răniri,
condiţiilor meteo etc.).
Când vă aflaţi în barcă şi se apropie pentru operaţiunea de salvare o navă, barcă, avion,
elicopter, procedaţi la eliberarea de materiale, echipament, care ar putea stânjeni operaţia de salvare.
Asiguraţi-vă că vesta de salvare este în bună stare. Legaţi cu ajutorul unei frânghii
materialele ce trebuiesc salvate odată cu dumneavoastră.
Aşteptaţi coborârea troliului de încărcare, asiguraţi-vă prinderea, ataşaţi de troliu (în urma
dumneavoastră) frânghia de care aţi fixat materialele ce trebuie recuperate. Nu încercaţi să urcaţi la
bordul elicopterului sau navei cu tot echipamentul ataşat de dumneavoastră.
Dacă încercarea de prindere de troliu nu a reuşit şi cădeţi în apă dintr-un motiv oarecare,
înotaţi către barca de salvare, urcaţi în ea şi pregătiţi-vă pentru o nouă încercare.

f) Aspecte medicale speciale.

Nu mâncaţi şi nu beţi nimic atâta timp cât aveţi rău de mare. Dacă nu vomitaţi, dar vă simţiţi
rău, întindeţi-vă pe fundul bărcii. Când vă simţiţi ceva mai bine, luaţi pastilele contra răului de mare
şi rămâneţi cu faţă în sus. Pastilele vă pot provoca o stare de somnolenţă, aşa că, înainte de a le lua,
asiguraţi tot echipamentul.

Răniri datorate apei sărate.

Nu spargeţi băşicile apărute pe corp; folosiţi unguente antiseptice. Păstraţi rănile uscate.

Jupuirea ţesuturilor.
Este o boală de picioare datorată umezelii îndelungate la care sunt expuse picioarele,
expunerii la frig sau circulaţiei periferice reduse şi se manifestă prin macerarea ţesuturilor
superficiale ale membrelor inferioare. Observaţi zonele care ustură, sunt amorţite, au o culoare
roşiatică şi sunt umflate. Menţineţi picioarele uscate şi calde; menţineţi o circulaţie corespunzătoare
în ţesuturi făcând exerciţii ale membrelor inferioare şi ale încheieturilor acestora.

Durerile de ochi.
Datorită apei de mare şi a soarelui puternic, pot apare fenomene de durere, de inflamare sau
amorţire a ochilor. Improvizaţi în lipsa ochelarilor de soare o acoperire de protecţie a ochilor. Dacă
ochii devin dureroşi aplicaţi pe ei un bandaj uşor.
 Dificultăţi urinare.
Dacă nu aţi băut apă mai multă vreme sau aţi transpirat abundent, corpul pierzând în acest
fel apa, pot apare unele dificultăţi în urinare şi/sau o culoare închisă a urinei care sun anormale - nu
vă faceţi griji.
Tulburări psihice.
Frica este un sentiment omenesc normal pentru orice individ ce se află în pericol. Admiteţi
existenţa unei astfel de stări , dar încercaţi să o dominaţi. Amintiţi-vă că şi alţi oameni s-au aflat
într-o situaţie similară cu a dumneavoastră şi au reuşit să supravieţuiască. Dacă lăsat panica să vă
domine pot apare dereglări de comportament (psihice) cum ar fi: nervozitate excesivă,
comportament necontrolat sau violent, depresiune nervoasă. Cea mai bună metodă de înlăturarea
unor asemenea riscuri este aceea de a dormii sau de a vă odihni cât mai mult posibil. Când nu vă
odihniţi căutaţi să vă găsiţi permanent ceva de făcut; stabiliţi permanent un ţel (acţiune) pe care să-l
duceţi până la capăt şi care să nu vă lase mintea şi gândurile pradă panicii plictiselii etc.

Buzele şi pielea arse, crăpate.

Folosiţi unguent, sau în lipsă, orice altă substanţă (lichid) uleioasă pentru a proteja părţile
afectate.

Îngheţul.
Îngheţul poate afecta pielea sau părţile corpului când vă aflaţi pe mare, iarna. Faşa, urechile,
mâinile şi picioarele sunt cele mai susceptibile de a fi afectate. Încercaţi să le păstraţi în
permanenţă uscate şi acoperite. Dacă şosetele (încălţămintea) sunt ude sau îngheţate, descălţaţi-vă şi
acoperiţi picioarele cu cârpe (echipament) uscate.

Arsurile provocate de soare.

Păstraţi corpul şi pielea protejate (acoperite) pentru a preveni arsurile datorate razelor solare.
Staţi la umbră. Folosiţi pentru protecţie creme (unguente). Nu uitaţi că razele soarelui reflectate din
apă pot provoca şi alte arsuri. Protejaţi zona gâtului folosind o eşarfă improvizată.

2 În condiţii de izolare în teren muntos.

Din punct de vedere geografic şi militar este considerat munte înălţimea care, în general,
depăşeşte 800 m. Aceştia se împart în munţi mici, mijlocii şi înalţi.
Munţii mici sunt fără zăpadă permanentă şi cuprind trei zone: zona culturilor, pădurilor şi
păşunilor.
Aproape în toate anotimpurile anului aceste zone sunt locuite şi oferă resurse
corespunzătoare pentru asigurarea traiului în condiţii de izolare.
Limita superioară a culturilor variază în funcţie de economia locală şi, în general, aceasta
urcă mai sus pe versanţii expuşi la soare, iar versanţii umbroşi sunt cu păduri.
Munţii mijlocii sunt acoperiţi cu zăpadă în majoritatea timpului anului, dar, cu toate acestea,
aceştia oferă resurse suficiente pentru asigurarea traiului în condiţii de izolare.
Munţii înalţi sunt acoperiţi cu zăpadă, de regulă, în tot cursul anului; predomină terenul
stâncos şi gheţarii, apar fenomenele caracteristice altitudinilor (avalanşele de pietre şi zăpadă,
temperatura scăzută, vizibilitatea redusă (uneori schimbări dese şi bruşte de temperatură, aerul
rarefiat care se răsfrânge negativ asupra rezistenţei fizice a luptătorului izolat, vegetaţie puţină etc.
şi lipsesc, aproape complet, resursele; pentru asigurarea traiului.
Pe timpul desfăşurării acţiunilor în munţi în condiţii de izolare, când eforturile sunt mult mai
mari, prelungite, condiţii meteorologice mai aspre, iar posibilităţile materiale mai reduse trebuie să
cunoşti şi să respecţi anumite "reguli de igienă.
 a) Prevenirea degerăturilor.

Frigul este cel mai periculos factor care îţi poate provoca afecţiuni cu consecinţe dintre cele
mai grave asupra sănătăţii (foamea provoacă moartea în câteva săptămâni, setea în câteva zile, iar
frigul în câteva minute).
Poţi să te expui pericolului degerăturilor, ca urmare a pregătirii superficiale a încălţămintei
(bocanci deformaţi, sparţi sau mici, ciorapi murdari, uzi, rupţi sau prea mari, care se adună în vârful
bocancilor, provocându-ţi răni dintre cele mai neplăcute, uneori cu consecinţe deosebit de grave.)
Degerăturile îţi ating de obicei extremităţile şi părţile descoperite sau slab protejate ale
corpului, picioare, mâini, bărbie, urechi, nas, obraji), fenomene de temut mai ales în condiţii de
accentuare a umezelii (zăpadă topită, noroi, lapoviţă etc.).
Apariţia degerăturilor şi a simptomelor acestora le poţi descoperi prin supravegherea parţilor
descoperite ale corpului (nas, obraji şi urechi, în special). Odată descoperită, degerătura o poţi
combate încălzindu-ţi progresiv părţile-atinse de ger prin: acoperirea mâinilor descoperite (în
prealabil ţinute la cald); aşezarea picioarelor între coapsele unui alt militar; acoperirea părţilor
degerate cu un prosop uscat şi cald.
Încălzeşte-ţi părţile îngheţate ale corpului frecţionând precaut, cu ajutorul unei bucăţi de
stofă moale şi uscată, sau printr-o uşoară şi progresivă expunere la surse de căldură (în nici un caz
nu te vei apropia bruse de acestea).

Câteva măsuri ce trebuie să le ai în vedere în prevenirea degerăturilor

 masează cu un unguent special sau cu orice fel de grăsime de origine animală pe părţile
descoperite înainte de plecarea în misiune;
 mişcă-ţi degetele în încălţăminte şi în mănuşi, sări pe loc, freacă urechile cu mâinile,
masează-ţi obrajii si bărbia, execută mişcări largi ale braţelor bătând pieptul etc.

b) Măsuri de prevenire a altor îmbolnăviri în munţi .

 fortifică-ţi organismul prin ieşirea periodică în aer liber, pe durate din ce în ce mai mari;
 obişnuieşte-te cu schimbările bruşte de temperatură;
 schimbă-ţi, după o perioadă de timp,lenjeria murdară (udă);
 evită rămânerea în stare de imobilitate după efort fizic intens;
 pe timpul marşurilor, stabileşte pauze scurte şi dese pentru a preveni extenuarea bruscă a
organismului;
 spală-te zilnic şi imediat după marşuri picioarele, chiar cu apă rece;
 asigură-ţi hrana adecvată temperaturilor scăzute, bogată în grăsimi şi vitamine;
 evită consumul de băuturi alcoolice şi de tutun.

c) Deplasarea.

Marţul în teren muntos (fie că este la urcare sau coborâre) îţi cere un consum mare de
energie
În cazul unui marţ lung este necesar să respecţi următoarele:
 deplasează-te cu pas constant pentru a evita sufocarea şi transpiraţia;
 dezbracă-te imediat ce apare senzaţia de căldură pentru ca îmbrăcămintea să rămână uscată;
 nu te deplasa pe poteci şi drumuri de munte care ţi-ar putea demasca prezenţa:
 evită deplasarea prin locuri periculoase pentru a nu te accidenta;
 pe timp de iarnă foloseşte pentru deplasare de schiuri sau rachetele de zăpadă;
 evită deplasarea în ziua când a nins (după o cădere abundentă de zăpadă), pe timp de vânt
puternic şi în zilele de creştere bruscă a temperaturii, pentru a nu fi surprins de avalanşă;
 foloseşte un piolet (băţ în care să te sprijini în timpul deplasării;
 evită deplasarea sau staţionarea (chiar temporară) pe sub gheţarii care atârnă sau cornişe de
zăpadă în surplombă, deoarece există pericol de a te accidenta.
 d) Procurarea apei de băut.

În condiţii de izolare, în munţi sau pe timp friguros vei fi obligat sa bei mai multă apă
deoarece:
 efortul sporit, ca urmare a deplasării în teren accidentat la altitudini mari şi intensitatea
radiaţiilor solare îţi provoacă o transpiraţie abundentă;
 umiditatea scăzută a aerului şi hiperventilarea pulmonară, determinată de altitudine,
antrenează o pierdere abundentă de apă, prin aerul expirat
Pierderile de apă pe timpul frigului sunt majorate de lăcrimări, scurgeri nazale, urinare la
intervale mici, etc.
Cantitatea de apă necesară consumului tău zilnic, în astfel de condiţii, trebuie să fie de 3-6
litri în funcţie de efortul depus, luptător, situaţii etc.
Antrenează-te în folosirea raţională a apei încât pe timpul efortului să nu consumi decât o
cantitate redusă.
După efort poţi consuma apă (funcţie de nevoi), fără restricţie.
Este preferabil să consumi băuturi calde, în detrimentul băuturilor reci, în special pe timpul
sau imediat după efort.
Consumul raţional al apei presupune să bei câte puţin, în mod sistematic, fără să aştepţi
senzaţia de sete;
Nu consuma nici un fel de băuturi alcoolice. - Nu este indicat să consumi urină deoarece
concentraţia de sare este prea mare şi dăunează organismului.
În condiţii de izolare trebuie să cercetezi şi să protejezi sursele de apă potabile, atât pentru
satisfacerea nevoilor imediate cât şi pentru asigurarea rezervelor necesare.
În regiunea muntoasă sau pe timp de iarnă apa se procură mai uşor datorită resurselor
naturale existente din abundenţă. Deşi apa rezultată din gheaţă sau zăpadă nu are calităţile apei de
izvor,în condiţii de izolare aceasta poate ţi consumată.

e) Procurarea hranei.

Traiul în munţi în condiţii de izolare, de efort fizic şi psihic necesită un consum crescut de
grăsimi, zaharuri, alte substanţe nutritive şi minerale.
Nevoia de calorii creşte proporţional cu scăderea temperaturilor.
În teren muntos posibilitate de hrănire ale luptătorului vor depinde în mare măsură de
anotimpul în care se află.
Pe timp de vară şi toamnă procură-ţi fructe (fragi, afine, zmeură, mere şi pere sălbatice,
alune, pir, ciuperci, etc.) pe care le poţi consuma în stare naturală.
Prin vânarea diferitelor specii de animale, păsări, etc. care trăiesc în regiunea respectivă, poţi
să-ţi asiguri nevoile de carne,
Foloseşte metodele şi procedeele de prindere a vietăţilor sălbatice, de preparare şi de
conservare a hranei pe care le-ai învăţat şi practicat în celelalte terenuri.
Frigul, oboseala, înălţimea generează uneori deranjamente ale procesului digestiv. În
consecinţă, trebuie să eviţi consumarea în cantităţi mari a brânzeturilor, zahărului şi a compoturilor
pe bază de conservant.
Peste altitudinea de 2.000 m sunt preferate alimentele semilichide şi lichide.
Pe timp de iarnă trebuie să-ţi adaptezi alimentaţia în funcţie de rigorile atmosferice şi
eforturile pe care le depui.
Evită consumul de alcool ca aliment netermogen, deoarece îţi lasă organismul fără apărare
la acţiunea frigului.
Tot ce mânaci şi bei, pe cât posibil trebuie să fie cald.
Nu te culca înainte de a fi mâncat şi băut ceva cald.

3. În condiţii de izolare în zone contaminate radioactiv.

 Întrebuinţarea armei nucleare într-un eventual război rămâne în lumea de azi un pericol
demn de luat în seamă.
Efectele cunoscute ale exploziei nucleare (emisia de lumină, unda de şoc, radiaţia
penetrantă, impulsul electromagnetic, contaminarea radioactiva) au efecte distrugătoare de
mari proporţii asupra personalului, tehnicii, clădirilor mediului.
Nu este exclus ca o asemenea explozie să vă surprindă fie în teritoriul inamic fie în cel
propriu. Presupunând că aţi rămas ui viaţă după ce s-au manifestat efectele emisiei de lumină, a
undei de şoc datorată exploziei, procedeele de a supravieţui recomandate în lucrarea de faţă vă pot
salva viaţa în acest sens, este necesar să cunoaşteţi aspecte privind: adevărata natură ă riscurilor
datorate radiaţiei; originea şi tipurile de radiaţii reziduale; doza de radiaţie în care este expus corpul,
reacţiile organismului la radiaţii externe (masurile de reducere timpului de expunere, distanţarea de
sursa de radiaţii, protecţia prin adăpostire), decontaminarea hranei şi a apei, aspecte medicale.
În continuare ne vom referi doar la câteva din aceste aspecte pornind de la ideea că celelalte
probleme studiază şi analizează în cadrul instrucţiei privind protecţia împotriva armelor de nimicire
în masă.

a) Măsurile împotriva radiaţilor externe.

Principalii factori ce influenţează gradul de protecţie împotriva radiaţiilor sunt: timpul,

distanţa şi adăpostirea. Controlând timpul de expunere la radiaţii, distanţa dintre sursa de radiaţii şi
propria persoană şi, cel mai important, interpunând între sursa de radiaţii şi corp un material
absorbant sau adăpostindu-vă de radiaţii, puteţi reduce în mod semnificativ nivelul radiaţiei şi sa vă
sporiţi şansele de a mai rămâne în viată.

l. Timpul.
Efectul timpului de iradiere este uşor de înţeles dacă analizam următorul exemplu:
consideram că sunteţi într-o zonă contaminata radioactiv unde nivelul radiaţiei este de 100
roentgeni/oră şi doza de radiaţie este constantă, atunci într-o oră corpul dumneavoastră va primi o
doză de 100 roentgeni în două ore - 200 roentgeni, în 8 &re - 800 roentgeni ş.a.m.d.
Cel mai important lucru pentru a supravieţui constă în aceea că, atâta timp cât considerăm că
doza de radiaţie este constant cumulativa, trebuie ca timpul de acţiune în zona neprotejată (pe
timpul construirii adăpostului, căutării apei etc.) să fie redus la minim.
Pe de alta parte, factorul timp are, de asemenea, o importanţă vitală pentru supravieţuire şi
din punct de vedere al procesului de dezintegrare atomică, ceea ce poate fi demonstrat prin
următorul exemplu: dacă intraţi într-o zonă cu intensa radioactivitate. (de 1000 roentgen oră), unde
nivelul radiaţiei tocmai a atins limita superioară, şi rămâneţi acolo, neprotejat, timp de 1 oră, veţi
acumula o doză mortală de aproximativ 650 roentgeni. Aceasta doză este destul de puternică pentru
a ucide 9 din 10 oameni expuşi. Dacă intraţi în aceeaşi zonă după 43 de ore de la explozie şi
rămâneţi 1 ora, nivelul dozei radiaţie primită de corp este de 10 roentgeni, iar în 24 de ore 170
roentgeni.
Staţionarea în aceiaşi zonă la două săptămâni după atingerea nivelului maxim de radiaţie va
presupune acumularea unei doze de numai 1 roentgen /oră, deci puteţi rămâne în acea zonă timp de
câteva luni acumulând o doză de 180 roentgeni, ceea ce nu va duce la efecte critice de radiaţie
asupra corpului.

2. Distanţa.
Distanţa are importanţă în sensul protecţiei, îndeosebi împotriva radiaţiilor „gama” prin
ceea ce putem numi regula pătratului invers. Această regulă atestă că nivelul intensităţii radiaţiei
descreşte ca pătratul distanţei faţă de sursă. Cu alte cuvinte, pentru exemplificare,considerând sursa
de radiaţii ca fiind punctiformă, deci la 1 m de sursă nivelul radiaţiei este de 1000 unităţi, la 2 m va
fi de 250 unităţi, adică (1/2) la pătrat din distanţă. Când distanţa se triplează, reducerea nivelului de
radiaţie este de (1/3) în pătrat adică 1/9. La 10 m de sursă reducerea este de 1/10 la pătrat, adică
1/100 din radiaţia înregistrată la 1 m de sursă.
În concluzie, nivelul de radiaţie scade de patru ori la fiecare dublare a distanţei.
 Problema este ceva mai complicată în condiţii reale deoarece explozia nucleară nu are ca
efect o sursă de radiaţie punctiformă, sursa de radiaţie fiind extinsă pe o suprafaţă mare, iar
influenţa mediului (vânt, acoperiri, etc.) creând o neuniformitate a zonei considerată drept sursă de
radiaţii.

3. Adăpostirea.
Al treilea şi cel mai important factor de protecţie împotriva radiaţiilor îl reprezintă
adăpostirea. Ţinând cont de efectele pe care radiaţia penetrantă o reprezintă prin faptul că provoacă
dislocarea electronilor la nivelul atomilor corpului, este necesar să se interpună între sursa de
radiaţie şi corp un material al cărui densitate asigură protecţia. Cu cât densitatea materialului este
mai mare (deci numărul de electroni este mai mare), cu atât radiaţia de tip „gama” va fi mai mult
oprită să atingă corpul protejat. Materialul de protecţie atenuează radiaţia. Plumbul, fierul, betonul,
apa sunt câteva exemple de materiale ce pot asigura protecţia sau atenuarea efectelor radiaţiilor. b)

b) Aspecte medicale.
Prezenţa căderilor radioactive în zona unde acţionaţi implică doar modificări
nesemnificative în ceea ce priveşte procedurile la asistenţă medicală. Rănile trebuie totdeauna
acoperite pentru a preveni contaminarea cu particule active. Arsurile cauzate de radiaţiile " beta" se
tratează ca orice alta arsură exceptând faptul că în acest caz suprafaţa arsă trebuie spălata.
Măsurile de prevenire a infecţiilor trebuie accentuate deoarece capătă o sensibilitate sporită
la infecţii din cauza modificărilor ce apar în sânge.
O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii răcelilor şi a afecţiunilor respiratorii. Ochii
trebuie protejaţi pentru a preveni intrarea particulelor de praf sau alte particule contaminate.

c) Adăpostul .
Aşa cum arătam mai devreme, eficacitatea materialului de acoperire (protecţie) depinde de
densitatea şi grosimea sa. Se poate spune că, apreciind corect realitatea, este imposibil să se
realizeze absorbţia completă a radiaţiilor, materialul izolator de o grosime suficientă nereducând
nivelul radiaţiei în proporţie neglijabilă, dar, situaţia extremă pe care o avem în vedere poate fi
depăşită având cunoştinţe în acest sens.
Grosimea stratului protector necesară pentru a atenua radiaţia " gama" rezultată din căderile
radioactive este mai mică decât cea necesară protecţiei împotriva radiaţiei " gama" iniţială (cea
rezultată imediat în urma exploziei).
 Pentru a reduce cu 50% puterea de penetrare a radiaţiei " gama" rezultate în urma căderilor
radioactive este necesar ca grosimea stratului protector, în funcţie de natura materialului să
fie de: 18 cm - otel, fier;
 5,5 cm - beton;
 5 cm - cărămidă; :
 17 cm - gheaţa;
 8 cm - pământ;
 22 cm lemn,
 1,5 cm - zăpadă.
În concordanţă cu aceste date rezultă ca dacă un perete de cărămidă de 5 cm grosime reduce
puterea de penetrare a radiaţiei reziduale " gama" la jumătate, adăugând grosimii alţi 5 cm se va
asigura reducerea nivelului; radiaţiei iniţiale la 1/4, 15 cm la 1/8 şi aşa mai departe.
În acelaşi sens, un adăpost cu un strat protector de pământ cu o grosime de 90 cm, la un
nivel de radiaţie externă de 1000 roentgeni/oră, asigură o reducere până la 1 roentgen/ora în adăpost
Zonele unde terenul asigura adăpostiri naturale sau improvizarea rapidă a unor adăposturi.
cum ar fi pantele (malurile), şanţurile (canalurile, tranşeele), râpele, defileile, dealurile, reprezintă
poziţii ideale pentru adăpostirea de urgenţă.
În dreptul adăpostirilor naturale se pot săpa (amenaja) adăposturi. Pentru amenajarea unor
adăposturi, când gradul de urgenţă este ridicat, este suficient ca acestea să aibă o mărime
acceptabilă pentru a asigura protecţia corpului împotriva radiaţiilor în câmp deschis, locaşul de
protecţie trebuie săpat din poziţia culcat, cu pământul rezultat înălţând un parapet de jur-împrejurul
locaşului, mai înalt în direcţia sursei de radiaţii. În funcţie de teren, constituirea unui asemenea
adăpost durează de la câteva minute la câteva ore. Trebuie reţinut ca, în funcţie de cât de expeditiv
rezolvaţi problema protecţiei dvs., depinde doza de radiaţii primita de corp.
Dacă uri adăpost subteran cu o grosime a stratului superior de pământ de 90 cm sau mai
mult reprezintă cea mai bună proiecţie împotriva radiaţiilor provenite din căderile radioactive,
următoarele alte structuri pot fi utilizate în scopul protecţiei (în ordine descrescătoare privind
eficacitatea lor)
- peşterile ţi tunelurile acoperite cu un strat de pământ mai gros de 90 cm;
- beciuri sau pivniţe de depozitare;
- apeducte, rigole, canale;
- subsoluri sau pivniţe din clădiri abandonate;
- clădiri abandonate construite din piatră sau lut.
Construirea unui acoperiş pentru adăpostul dvs. nu trebuie considerată obligatorie. Această
măsură va 5 luată dacă materialele necesare construirii acestuia sunt la îndemână şi nu este necesară
expunerea la radiaţii prin activitatea de căutare a lor.
Un acoperiş simplu poate fi improvizat din voalura paraşutei fixată cu pietre, pământ sau
alte materiale avute la îndemână. Deoarece pe acest acoperiş improvizat, în timp, se depune praf,
nisip sau alte particule rezultate din căderile radioactive, la deferite intervale, voalură paraşutei
trebuie scuturată lovind-o uşor de dedesubt. Deci, chiar dacă paraşuta cu care acoperiţi adăpostul nu
oferă protecţia împotriva radiaţiilor, ea reuşeşte să ţină la distanţă de corpul dvs. particulele
rezultate din căderile radioactive, evitându-se astfel pericolul contaminării.
Criteriul de bază pentru stabilirea locului de amplasare şi construirea adăpostului este acela
de a obţine o protecţie cât mai rapidă împotriva radiaţiilor de înaltă intensitate rezultate din primele
căderi radioactive (gama). Cinci minute pentru a stabili locul de amplasare al adăpostului este un
timp acceptabil; viteza în obţinerea unui adăpost este esenţială. Fără adăpost, doza de radiaţii
primită în primele câteva ore depăşeşte nivelul celei care s-ar primi de-a lungul unei întregi
săptămâni de staţionare în zona contaminată.
Trebuie sa aveţi foarte bine înţelese şi să reţineţi câteva reguli ce trebuie aplicate pentru
improvizarea unui adăpost:
- acolo unde este posibil, căutaţi o adăpostire naturală care, ulterior, poate fi amenajata. Dacă nu
există, săpaţi o groapă;
- săpaţi adăpostul îndeajuns de adânc pentru a obţine o bună protecţie, apoi lărgiţi-1 pentru a vă
asigura confortul necesar;
- acoperiţi adăpostul cu orice material disponibil şi întindeţi deasupra un strat de pământ, dacă este
posibil fără a părăsi adăpostul. Dacă realizarea acoperişului şi a mascării presupune expunerea dvs.
la radiaţii este de preferat să renunţaţi la ele;
- pe timpul construirii adăpostului păstraţi întreg echipamentul pe dumneavoastră pentru a va
proteja împotriva arsurilor datorită radiaţiilor tip " beta";
- locul de amplasare a adăpostului trebuie să fie curăţat prin îndepărtarea stratului superficial al
terenului cu o creangă sau cu un alt obiect pentru a fi sigur că materialul (pământul ) contaminat a
fost îndepărtat. Zona curăţată trebuie extinsă în final la 1,50 - 2 m în jurul locului unde urmează să
săpaţi adăpostul;
- orice material pe care îl introduceţi în adăpost trebuie să fie decontaminat. Aceasta include şi
materialul utilizat pentru izolarea adăpostului, hainele (în special încălţămintea), paraşuta (dacă aţi
decis să o utilizaţi). Dacă vremea permite şi paraşuta şi hainele dvs. sunt prea contaminate le puteţi
îngropa în capătul adăpostului. Mai târziu (după trecerea timpului) pot fi luate atunci când părăsiţi
adăpostul. Dacă acestea sunt uscate, decontaminarea poate fi făcută prin scuturarea în afara
adăpostului pentru îndepărtarea prafului radioactiv;
- dacă este posibil, spălaţi-vă minuţios corpul cu apă şi săpun, fără să părăsiţi adăpostul, chiar dacă
apa şi mâinile pot fi contaminate. Acţiunea de spălare va îndepărta majoritatea particulelor
radioactive care pot cauza arsuri datorate radiaţiilor " beta " sau alte vătămări. Dacă apa nu este
disponibilă ştergeţi faţa şi alte părţi neacoperite ale corpului pentru a îndepărta praful şi murdăria
contaminate. Aceasta poate fi făcută cu o bucată curată din echipament sau cu puţin pământ
necontaminat, luat după ce s-a îndepărtat stratul superficial contaminat
- după construirea adăpostului, culcaţi-vă şi încercaţi să dormiţi (odihniţi) cât mai mult posibil pe
timpul staţionarii în: adăpost (un organism slăbit de oboseală poate lupta mai puţin împotrivă
greutăţilor);
- când nu vă odihniţi, menţineţi-va tot timpul ocupat, planificând-vă viitoarele acţiuni, studiind
hărţile sau încercând sa faceţi adăpostul cât mai confortabil.
- nu intraţi în panică dacă vă simţiţi rău său apar alte simptome ale iradierii. Chiar şi dozele mici de
radiaţie pot provoca aceste simptome care vor dispare în scurt timp;
- următoarele date vă sunt necesare pentru a cunoaşte modul de asigurare a protecţiei, pentru a
preveni dozele de radiaţii periculoase şi a vă permite să vă descurcaţi în problemele de
supravieţuire:
1. rămâneţi complet izolat în adăpost pentru 4-6 zile de la data exploziei. O foarte scurtă
expunere la mediul exterior pentru procurarea apei vă este permisă în a 3-a zi, dar nu mai mult de
30 minute;
2. în a 7-a zi vă puteţi expune o dată, dar nu mai mult de 30 minute;
3. în a 8-a zi - o expunere, dar nu mai mult de oră;
4. între a 9-a şi a 12-a zi vă puteţi expune 2-4 ore/zi;
5. din a 13-a zi vă puteţi desfăşura activitatea normal folosind adăpostul pentru odihnă;
6. în toate situaţiile, expunerea trebuie să fie cât mai scurtă posibil. Numai probleme legate
strict de supravieţuire pot fi considerate motive reale pentru expunere.
Datele prezentate mai sus nu sunt exclusiviste. Dacă împrejurările vă obligă să vă mişcaţi
după 1-2 zile, o puteţi face. Păstraţi totdeauna siguranţa unei expuneri nu mai lungi decât este
absolut necesar.

d) Apa.
În zona unde există căderi radioactive sursele de apă pot fi contaminate. Aşteptând cel puţin
48 de ore înainte de a bea apă (prezumtiv contaminată) pentru a lăsa ca fenomenul de dezintegrare
atomică rezultat în urma exploziei să fi avut loc şi, selectând cea mai " curată " sursă de apă,
micşoraţi considerabil pericolul contaminării.
Alături de mai mulţi factori chiar ar şi: direcţia vântului, ploaia, gradul de impurificare al
apei care au influenţă în alegerea sursei de apă, următoarele priorităţi se recomanda:
- apa de izvor, fântână sau alte surse subpământene pentru care filtrarea naturală asigură cea
mai bună protecţie (orice altă apă găsită în conducte său containere, din case abandonate, este
băubilă cu condiţia să luaţi măsuri de precauţie privind infestarea cu bacterii a apei);
- zăpada luată de la o adâncime de cel puţin 15 cm de suprafaţa supusă căderilor radioactive,
reprezintă de asemenea o sursă sigură de apă;
- apa din râuri poate fi bună de băut la câteva zile de la explozia nucleară, din cauza
factorului de diluaţie. Dacă este posibil, este totuşi mai bine ca o asemenea apă sa fie filtrată înainte
de a o bea;
- apa din lacuri, iazuri, heleşteie, bazine şi alte vase de apă stătătoare este puternic
contaminată, chiar dacă partea cea mai contaminată cu izotopi insolubili este dispusă pe fundul
apei;
- o măsură de precauţie împotriva îmbolnăvirii constă în tratarea apei, provenita din toate
sursele, cu tablete pentru purificare existente în trusa pentru supravieţuire sau fierberea ei.
Gradul de solubilitate al diferiţilor izotopi variază, cei mai mulţi dintre aceştia (90%) fiind
solubili. Importanţa acestui lucru constă în aceea că se poate scoate o proporţie importantă din
radioactivitatea apei prin filtrarea sa prin nisip, pietriş sau alte categorii de materiale.

e)Hrana
Chiar dacă este dificilă, problema obţinerii hranei într-o zonă contaminată radioactiv nu este
de nerezolvat. Trebuie doar să urmaţi câteva proceduri speciale în selectarea şi prepararea hranei
reci sau a celei naturale (din zonă).
Atâta timp cât raţiile de hrană sunt protejate de ambalaje, ele se pot consuma dar această
hrană trebuie completată cu orice alt produs comestibil ce poate fi găsit. 0 parte din hrană poate fi
completată cu cea găsită în clădiri abandonate, odată ce sunt decontaminate, în această ultimă
categorie se includ mâncărurile conservate (după ce ambalajul a fost decontaminat). Mâncarea, din
containere închise, din pivniţe (cu condiţia de a fi spălate înainte de consum).

1. Hrana de natură animală.

În categoria hranei de natură animală se pot include toate animalele. Acestea, în funcţie de
mediul şi condiţiile lor naturale de viaţă, pot fi expuse la radiaţii. Atât timp cât efectele radiaţiilor
asupra animalelor sunt similare cu cele asupra omului, cele mai multe dintre animalele sălbatice ce
trăiesc n zona căderilor radioactive se îmbolnăvesc sau mor datorita radiaţiilor în timpul primei luni
de la explozia nucleară. Chiar dacă animalele sunt contaminate, pentru supravieţuire ele pot fi
utilizate ca sursă de hrană dacă alte surse nu sunt disponibile păstrând precauţiile necesare în
pregătirea şi consumarea lor ca hrană.
Toate animalele folosite ca hrană trebuie atent jupuite pentru a împiedica introducerea
particulelor radioactive în interiorul corpului.
Carnea din preajma oaselor şi articulaţiilor nu se va consuma, deoarece 90% din
radioactivitatea înmagazinată de corp se află în schelet. Toată partea rămasă din came se poate
consuma. Înainte de preparare, carnea de pe oase trebuie curăţită, lăsând pe acestea un strat de 3-4
mm de carne. Toate organele interne cum ar fi: inima, ficatul, rinichii, se îndepărtează şi nu se
consumă, deoarece în ele se concentrează " beta" şi „ gama".
Este recomandabil să nu se consume hrană de origine animală provenită din mediu acvatic
(peşti, moluşte) deoarece concentraţia de radioactivitate la aceasta este mult mai mare decât la cea
provenită din mediul terestru.
Deoarece animalele ierbivore iau o mare cantitate de stronţiu radioactiv din plantele
consumate, laptele produs de acestea nu se va consuma.

2. Hrana de origine vegetală.

Plantele sunt contaminate prin acumularea pe partea externă a acestora a căderilor
radioactive şi prin absorbţia particulelor contaminate prin rădăcini.
Pentru consum, cea mai bună hrană de origine vegetală o reprezintă cartofii, napii, morcovii
şi alte plante a căror parte comestibilă creşte în pământ Acestea se pot consuma după ce li s-a
îndepărtat coaja.
A două categorie, în ordinea preferinţelor, o reprezintă părţile comestibile externe ale
plantelor care pot fi spălate si decojite cum ar fi merele, tomatele, alte fructe şi legume.
A treia categorie o reprezintă legumele, fructele şi alte vegetale care nu se pot spăla şi decoji
uşor.
Eficacitatea decontaminării prin curăţire este în general invers proporţională cu
neregularitatea suprafeţei. Din experienţă, s-a constatat că, prin spălare, fructele cu suprafeţe netede
pierd 90% din radioactivitate, iar cele cu suprafeţe neregulate 50%.
Fructele cum ar fi prunele, piersicile, caisele, perele prezintă unele dificultăţi la
decontaminare prin spălare.

CAPITOLUL 12

CUM SE TRECE APĂ ŞI ZONELE MLASTINOASE

Când te afli într-o situaţie de izolare, în orice zonă te poţi întâlni cu o apă care reprezintă un
obstacol. Poate fi vorba de un rău, un lac, o mlaştină sau un teren mlăştinos. Indiferent despre ce
este vorba, trebuie să ştii cum să treci de acest obstacol în siguranţă.
Un râu poate fi îngust sau lat, adânc sau mai puţin adânc , apa să curgă repede sau încet
Prima etapă este să găseşti un loc unde răul are fundul solid pentru traversare. Prin urmare,
caută un loc înalt, din care să ai o privire de ansamblu asupra râului şi găseşte un loc bun pentru
traversare. Dacă nu există un loc mai ridicat, urcă-te într-un copac şi verifică râul cu grijă urmărind:
 - o întindere plană, unde acesta se desparte în mai multe ramificaţii înguste este, de obicei,
mai uşor de traversat decât un râu lat;
- obstacolele de pe partea opusă a râului, care ţi-ar putea stânjeni drumul. Încearcă să alegi
locul din care drumul tău ar fi mai în siguranţă şi mai uşor.
- o " punte"de pietre care traversează râul, indică adesea curenţi repezi;
- locurile stâncoase pe care trebuie sa le eviţi deoarece te poţi răni grav, căzând pe pietre.
Dar ţine cont că o stâncă ce iese din apă, uneori îţi poate oferi un punci de sprijin;
- un mal puţin adânc şi nisipos. Dacă este posibil, alege un loc în amonte de malul puţin
adânc sau nisipos, astfel încât curentul să te poarte către acesta dacă nu reuşeşti să te deplasezi pe
direcţia aleasă;
- o direcţie de-a curmezişul râului care duce în aval, astfel încât vei traversa curentul dintr-
un unghi de aproximativ 450.
Adâncimea unui râu care poate fi trecut cu piciorul nu este un impediment dacă îţi poţi
păstra echilibrul. Uneori, apa adâncă curge mai încet şi prin urmare ai mai multă siguranţă decât în
apa mai puţin adâncă, dar care curge repede. Dacă ţi-ai udat hainele le poţi usca mai târziu sau, dacă
preferi, îţi poţi confecţiona o plută cu care să-ţi transporţi hainele şi echipamentul în timpul
traversării.
Traversarea unui rău adânc , cu ape repezi sau a curenţilor, nu este atât de periculoasă pe cât
pare. Dacă traversezi înot, fă-o în sensul curentului - niciodată împotriva lui - şi încearcă să menţii
capul orizontal în apă, în felul acesta se reduce riscul de a fi atras dedesubtul apei.
În curenţii repezi, puţin adânci, traversează pe spate, cu picioarele înainte având mâinile de-a
lungul şoldurilor, pentru a mări suprafaţa flotabilă şi pentru a te apăra de pietrele de sub apă. Ţine
picioarele sus pentru a evita lovirea sau prinderea, lor în pietre.
În curenţii adânci traversează pe burtă, cu capul înainte şi ori de câte ori este posibil
deplasează-te în unghi faţă de ţărm. Fereşte-te de vârtejuri şi curenţi convergenţi, care sunt adesea
primejdioase şi evită apa cu bulboane deoarece asigură flotabilitatea foarte mică.
Dacă intenţionezi să treci un râu repede, înşelător, scoate-ţi pantalonii ca să înaintezi mai
uşor prin apă, dar păstrează încălţămintea în picioare pentru a-ţi proteja laba piciorului gleznele de
pietre şi pentru a avea un echilibru mai stabil.
Caută un par rezistent, cu diametrul de aproximativ 10 cm şi lung de 2-2,5 metri cu ajutorul
căruia să treci râul. Prinde parul şi înfige-1 bine în amonte pentru a te împotrivi curentului. Fixează
bine piciorul la fiecare pas şi mută-1 câte puţin în aval pentru următoarea poziţie, dar tot în amonte
faţă de tine. Ţine parul oblic, astfel încât forţa curentului să ţi-1 proptească în umăr (fig.l2-l).
Dacă mai este cineva cu tine, treceţi răul împreună (fig.12-2) şi ţineţi cont că persoana cu
greutate mai mare să treacă la capătul din aval al pârâului, iar persoana mai uşoară la capătul din
amonte în felul acesta, cel care se află în amonte va înfrunta curentul, iar cel din aval se poate
deplasa mai uşor în vârtejul produs de cel din amonte.
Dacă celui din amonte i-a alunecat pe moment piciorul, cel din aval poate sta pe loc până
când colegul îşi regăseşte echilibrul.
 Figura 12-1

Ca la orice trecere a râului cu piciorul, fă în aşa fel încât să traversezi curentul din aval în
unghi de 45o, deoarece curenţii care sunt prea puternici şi la care nu poate rezista o singură
persoană, de obicei pot fi traversaţi în siguranţă în felul arătat în fig. 12-2.

Figura 12-2

1.Plute.
Dacă eşti cu un coleg şi fiecare dintre voi are o foaie de cort, poţi construi o plută din
tufişuri sau o plută din foaie de cort. Cu acest tip de plută îţi poţi traversa în siguranţă echipamentul
în cazul unui rău cu apă care curge lent.

a) Pluta din foi de cort şi tufişuri. Această plută (fig. 12-3) va suporta aproximativ 85 kg
dacă este construită cum trebuie. Pentru a o confecţiona foloseşte două foi de cort tufişuri verzi
tăiate de curând, doi puieţi mici şi o sfoară după cum urmează:
- întinde foile de cort, una peste cealaltă şi prinde cu sfori găicile din colţ şi de pe laterale de
la acestea;
 - pune tufişuri verzi, proaspăt tăiate (nu crengi groase) pe foaia de cort, până când grămada
are o înălţime de aproximativ 45 cm;
- fă o ramă în formă de X din doi puieţi mici şi aşeaz-o deasupra grămezii de tufişuri;
- mai pune o grămadă de tufişuri cu înălţimea de 45 cm deasupra ramei în formă de X;
- presează uşor tufişurile, ridică marginile foii de cort de deasupra în jurul tufişurilor, iar cu
ajutorul sforilor leagă în diagonală de la un colţ la celalalt şi de la o latură la cealaltă;
- răstoarnă grămada de tufişuri cu faţa în jos pe cealaltă foaie de cort şi leag-o la fel cum ai
procedat la prima foaie de cort.

Figura 12-3
b) Pluta din foaie de cort. Această plută, deşi mai impermeabilă decât pluta din foi de cort
şi tufişuri, va putea transporta doar 25 kg de echipament. Pentru a construi această plută (fig.12-4)
foloseşte două foi de cort, doi pari de 1,2 metri dau două crengi, sfoară, şireturile de ghete sau alt
material asemănător după cum urmează:
- întinde o foaie de cort pe sol după care aşează şi centrează, cei doi pari cu lungimea de
l,2m la o distanţă de 45cm între ei;
- aşează raniţele, pachetele sau alt echipament între pari, dar nu uita că trebuie să aşezi şi alte
obiecte, cum ar fi bocancii şi articolele de îmbrăcăminte din exterior, pe care vrei să le păstrezi
uscate.
Ajuns la acest punct, vei avea nevoie de ajutorul colegului tău pentru a termina pluta,
procedând în felul următor:
- împreunează laturile foii de cort;
- ridică porţiunea îmbinată şi ruleaz-o strâns, până ajungi la echipament dar ai grijă să rulezi
pe toată înălţimea foii de cort;
 Figura 12-4

- răsuceşte fiecare capăt al ruloului în formă de coadă în care prinzi parul pe direcţii opuse;
- îndoaie aceste cozi peste legătura cu obiecte şi leagă-le bine, folosind sfori sau şireturile de
la ghete;
- întinde cea de-a doua foaie de cort, iar dacă ai nevoie de o flotabilitate sporită, pune câteva
tufişuri, proaspăt tăiate, pe foaia de cort;
- aşează legătura cu echipament, cu latura cu coadă către în jos, în mijlocul celei de-a doua foi de
cort;
- înfăşoară şi a doua foaie de cort în jurul legăturii cu echipament, urmând acelaşi procedeu
pe care 1-ai folosit pentru prima foaie de cort;
- leagă sfori sau alt material pentru legat în jurul plutei, la distanţă de aproximativ 30 cm de
capătul fiecărei cozi;
- aşează şi asigură armele pe partea superioară a plutei;
- leagă un capăt al unei sfori de o gamelă goală şi celalalt capăt de plută, care te vor ajuta să
remorchezi pluta.
Când lansezi la apă sau ajungi la mal cu una din cele două plute, fie cea din tufişuri, fie cea
din foi de cort, ai grijă să n-o găureşti sau s-o rupi atunci când o tragi pe mal.
Înainte de a începe să treci râul lasă pluta să stea , pe apă câteva minute, pentru a te asigura
că pluteşte. Dacă râul este prea adânc ca să-l poţi trece cu piciorul, împinge pluta în faţa ta în timp
ce înoţi.
Ai grijă să verifici temperatura apei înainte de a traversa un râu sau alt obstacol de acest gen.
Dacă apa este foarte rece şi găseşti un loc cu adâncime mică, pe unde să treci cu piciorul, nu
încerca să treci râul. Caută alte modalităţi de a-1 traversa. De exemplu, poţi improviza un pod,
doborând un copac peste rău, sau poţi construi o plută destul de mare, care să te transporte atât pe
tine, cât şi echipamentul. Dar pentru aceasta ai nevoie de un topor, de un cuţit şi de frânghie şi, în
special, de timp.

c) Pluta din buşteni. Poţi construi această plută folosind copaci uscaţi, drept buşteni. O
metodă simplă pentru a construi această plută este să foloseşti bare de presiune, bine legate la
capete, şi toţi buştenii laolaltă.
 Figura 12-5

Dacă nu ştii să înoţi şi temperatura apei este destul de ridicată, construieşte un mecanism de
plutire care să te ajute la traversarea cursului de apă. Pentru aşa ceva poţi folosi:
- pantalonii - înnoadă fiecare crac de pantalon la capăt şi încheie nasturii de la şliţ. Prinde
pantalonii cu ambele mâini, de banda din talie, din părţile laterale şi flutură pantalonii în aer.
Strânge repede banda din talie şi ţine-o sub apă astfel încât aerul să nu iasă. Ai acum aripi pentru
apă, care te vor ţine la suprafaţă în timp ce traversezi cursul de apă.
NOTĂ: Aceste " aripi pentru apă" trebuie umflate iar, din când în când, dacă ai de traversat
un curs mare de apă.
- containere goale – leagă laolaltă cutii metalice goale, canistre de benzină şi foloseşte-le ca
aripi pentru apă numai în cazul râurilor domoale;
- saci de plastic - umple cu aer doi sau mai mulţi saci de plastic şi leagă-i la gură laolaltă;
- foaia de cort - rulează strâns vegetaţia verde în foaia de cort astfel încât să obţii un rulou
având diametrul de cel puţin 20 cm după care leagă bine capetele ruloului. Îl poţi purta\ în jurul
taliei sau peste umăr şi pe sub braţul opus;
- buşteni - Foloseşte un buştean care a plutit şi a eşuat la mal sau caută aţa ceva în
apropierea apei, care să te ajute să pluteşti, dar ai grija să testezi buşteanul înainte de a începe
traversarea căci, unii buşteni se vor scufunda chiar dacă lemnul este uscat.

2. Alte obstacole formate de ape.

Alte obstacole formate de ape, pe care le-ai putea avea de înfruntat, sunt mlaştinile sau
terenurile nămoloase. Nu încerca să le treci cu piciorul deoarece ridicarea piciorului în timp ce te
afli în poziţie verticală, te va face să te scufunzi mai adânc, încearcă să ocoleşti aceste obstacole, iar
dacă nu le poţi ocoli, va trebui să le treci cu ajutorul unui " pod", folosind buşteni, crengi sau
frunziş.
O altă modalitate de a le traversa este să te întinzi cu faţa în jos, cu mâinile desfăcute şi să
înoţi sau să te târăşti prin aceste obstacole. Ai grijă să menţii capul în poziţie orizontală.
Unele zone cu apă, pe care trebuie să le traversezi, pot avea plante subacvatice şi plante
plutitoare care îţi vor îngreuna înotul. Poţi înota totuşi printr-o vegetaţie relativ densă dacă îţi
păstrezi calmul sau nu te zbaţi. Stai cât mai aproape de suprafaţa apei şi corelează mişcarea
pieptului cu cea a braţului şi picioarelor. Înlătură plantele din jurul tău, iar când ai obosit, pluteşte
sau înoată pe spate până te odihneşti suficient, apoi continuă să înoţi pe burtă..
 CAPITOLUL 13

ARME SI UNELTE EFICIENTE IN CONDIŢII DE IZOLARE

Ca militar, trebuie să ai mare grijă de unelte şi arme, pentru a obţine cele mai bune rezultate
când le foloseşti. Acest lucru este valabil mai ales când este vorba de cuţit. Este necesar să îl ai
mereu ascuţit şi gata de folosit pentru că, într-o situaţie de izolare, el este unul din cele mai
valoroase obiecte.
Te poţi imagina într-o situaţie de izolare fără alte arme sau unelte în afara cuţitului? Se poate
întâmpla aşa ceva! Poţi chiar să nu ai cuţit. Iată de ce este atât de important să ştii să improvizezi.

1. Bâtele.
Există trei tipuri fundamentale de bâte:
a) Bâta simplă. Este un baston sau o creangă, destul de scurtă ca s-o poţi mânui uşor, dar
destul de lungă şi de rezistentă ca să loveşti cu ea.
b) Bâta cu greutate. Este o bâtă simplă cu o greutate naturală la unul din capete, ca de
exemplu un nod al lemnului, sau poate fi ceva adăugat, ca de exemplu o piatră. Pentru aceasta ai
nevoie să ştii câteva tipuri de legături.

Figura 13-1

Pentru ă confecţiona o bâtă cu greutate:

- caută o piatră având o formă care să-ţi permită s-o legi de bâtă în condiţii de siguranţă;
- caută o bucată de lemn de esenţă tare, dreaptă şi de lungime potrivită;
- fixează piatra pe mâner.
Există trei tehnici pentru legarea pietrei de mâner: mâner despicat, creangă în formă de furcă
şi mâner înfăşurat. Fiecare tehnică pe care vrei s-o foloseşti depinde de tipul de mâner pe care îl
foloseşti (vezi fig.13-1).
c) Bâta praştie. Este un alt tip de bâtă cu greutatea suspendată pe mâner .(vezi fig.13-2).
O lovitură cu acest tip de bâtă are mai multă forţă decât lovitura de în celelalte tipuri de bâte
cu greutate.

Figura 13-2
2. Arme cu tăiş.

Este bine să ai întotdeauna un briceag asupra ta, dar poţi fi pus şi în situaţia în care ai nevoie
de un alt tip de cuţit sau o lance. Deci, poţi folosi lemn, os, piatră sau metal pentru a-ţi confecţiona
un cuţit sau o lance.
a) Pentru a confecţiona un cuţit din lemn:
- caută o bucată dreaptă de lemn din esenţă tare, lungă de aproximativ 30 cm şi cu un
diametru de 2,5 cm;
 - ciopleşte aproximativ 15 cm din acest lemn de esenţă tare pentru a face „lama" cuţitului,
având grijă ca vârful lamei să nu fie situat exact pe centru (aceasta reprezintă un punct slab);
- dacă dispui de foc, usucă încet porţiunea de lamă deasupra flăcării,până ajunge uşor pârlită
(cu cât lemnul este mai uscat, cu atât vârful cuţitului este mai puternic);
- ascute lama folosind o piatră aspră.
b) Pentru a confecţiona un cuţit de os, ai nevoie de un os adecvat, cum ar fi osul de la
piciorul unei căprioare sau al altui animal de mărime mijlocie, o suprafaţă tare şi un obiect greu cu
care să sfărâmi osul, o bucată de lemn de esenţă tare pentru mâner şi un material cu care să le legi.
Pentru aceasta:
- găseşte un os şi aşează-l pe o suprafaţă tare;
- loveşte osul cu un obiect greu, astfel încât osul să se sfărâme;
- alege o aşchie de os ascuţită, căreia i se poate da apoi forma;
- ascute aşchia prin frecare de o piatră aspră;
- leagă aşchia de os pe care ai ascuţit-o de o bucată de lemn de esenţă tare (mânerul).
c) Pentru a confecţiona un cuţit din piatră, ai nevoie de o piatră cu margini ascuţite, o unealtă
de spart şi una de cioplit (vezifig.13-3).

Figura 13-3
O unealtă de sfărâmat este un instrument uşor, cu marginea boantă, folosit pentru a sparge
piatra în bucăţele, iar unealta de cioplit este un instrument ascuţit folosit pentru a obţine bucăţi plate
subţiri. Poţi confecţionă o unealtă de spart din lemn, os sau metal şi o unealtă de cioplit din os,
dintr-un corn de cerb ascuţit sau de fier moale. Leagă lama de mâner.
d) Poţi confecţiona un cuţit metalic folosind tehnicile de bază pentru prelucrarea metalelor,
Pentru aceasta:
- caută o bucată de fier moale sau oţel, a cărei formă seamănă îndeaproape cu cuţitul pe care
intenţionezi să-l fad (dacă este posibil);
 - aşează metalul pe o suprafaţă plană, dură şi bate-1 cu ciocanul până obţii forma dorită;
- freacă metalul pe o piatră aspră pentru a obţine o margine care taie şi un vârf;
- leagă cuţitul de un mâner din lemn de esenţă tare.
e) Pentru a confecţiona o lance, Foloseşte aceleaşi procedee pe care, le-ai folosit pentru a
confecţiona o lamă de cuţit. Apoi:
-alege ceva pentru corpul lancei (un puiet drept), lung de 1,20-1,50 metri care trebuie să-ţi
permită să mânuieşti lancea cu uşurinţă şi în mod eficace;
-leagă vârful lancei de acest corp.

3. Alte arme eficiente.

a) Praştia este o altă armă eficientă care se poate confecţiona uşor (vezi fig.13-4). Este
eficientă mai ales pentru a prinde vânat şi păsări care zboară jos în stol.
Pentru a folosi praştia, apuc-o de nodul central şi învârteşte-o rapid pe deasupra capului
după care dă drumul nodului. Praştia se îndreaptă către ţinta, iar corzile cu greutăţi se vor separa
înfăşurându-se în jurul păsării (animalului) pe care o (îl) imobilizează.

Figura 13-3

b) Băţul iepurelui poate fi folosit pentru uciderea vânatului mic. Este o bâta netedă,
curbată, care seamănă cu un bumerang. Găseşte un băţ neascuţit care se curbează natural la un
unghi de aproximativ 45o si aplatizează prin cioplire ambele laturi astfel încât să devină plat ca un
bumerang - (vezi fig.13-5).
 Figura 13-15

4. Materiale pentru legat.

Există mai multe materiale naturale pe care le poţi folosi pentru a face o legătură. Totuşi, nu
pierde din vedere articolele produse de mâna omului pe care le ai asupra ta.
Dacă nu ai materiale produse de mână omului caută materialele naturale. Partea interioară de
la scoarţa unor copaci, cum ar fi ulmul, dudul, castanul, teiul, mesteacănul poate fi făcută fâşii şi
împletită pentru a face din ea coardă.
După ce ai făcut coarda, încearc-o pentru a fi sigur că e destul de rezistentă pentru scopul în
care vrei s-o foloseşti.
Tendonul este cel mai buh material natural pentru legarea obiectelor mici. Pentru a face
legătura, foloseşte tendoane de la vânat mare, cum ar fi căprioara, în felul următor:
- scoate tendoanele de pe vânat şi usucă-le bine;
- zdrobeşte tendoanele uscate, astfel încât ele să se despartă în fibre;
- umezeşte fibrele şi răsuceşte-le într-un fir continuu. Dacă ai nevoie de un material pentru
legat mai rezistent, poţi împleti firele.
Când foloseşti tendoane pentru legături mici, nu ai nevoie de noduri, deoarece tendonul
umed este lipicios şi se întăreşte când se usucă.
Biciul este şi el bun pentru legături. Este făcut din piei de vânat mijlociu şi mare. Pentru a-1
confecţiona:
- jupoaie animalul, curăţă toată grăsimea şi carnea de pe piele;
- întinde pielea, având grijă să nu existe cute care să păstreze umezeala;
- taie pielea uscată în fâşii;
- înmoaie fâşiile (2 până la 4 ore) până devin moi şi se pot îndoi.