Cătănescu Alexandru-Laurenţiu

Parametrii cablurilor electrice

Referat nr. 1
 1. Probleme generale privind liniile electrice în cablu

Liniile electrice subterane (LES) sunt folosite pentru transportul şi distribuţia energiei electrice
în oraşe, pe platforme industriale, în incintele întreprinderilor, în centrale şi staţii electrice, în complexe
agricole şi zootehnice, în apropierea aeroporturilor, la traversări subacvatice (fluvii, canale, mări, etc.).
Faţă de liniile electrice aeriene (LEA), LES prezintă o serie de avantaje:

 siguranţă mărită în funcţionare;

 spaţiu redus ocupat;
 libertate în alegerea traseului liniei;
 utilizare universală: subteran, subacvatic, aerian, pe stâlpi sau alte construcţii;
 lipsa influenţei factorilor poluanţi şi a celor atmosferici;
 evitarea pericolului de atingere directă a părţilor sub tensiune;
 neafectarea din punct de vedere estetic a zonelor parcurse.

Au în schimb şi unele dezavantaje:

 costuri mai mari de exploatare şi întreţinere (intervenţii);

 depistarea şi repararea mai dificilă a defecţiunilor;
 necesitatea utilizării unui personal cu calificare superioară la o parte din lucrările de montaj.

Se caută ca principalul dezavantaj, care este costul mai ridicat, să fie diminuat prin dezvoltarea
tehnicii de construcţie a cablurilor şi creşterea capacităţii de transport.
Totuşi, datorită costului mai ridicat de proiectare şi realizare al reţelelor de cabluri electrice se
impune restrângerea utilizării liniilor electrice subterane la situaţiile strict necesare.
Pentru reţelele de distribuţie publică în localităţi soluţiile (aerian sau subteran) se stabilesc în
funcţie de modul de sistematizare a localităţii, densitatea de consum, soluţiile adoptate pentru celelalte
utilităţi, etc.
Reţelele de alimentare a consumatorilor industriali şi reţelele de distribuţie din incinte
industriale se realizează de regulă cu linii electrice aeriene. Se admite realizarea acestor reţele cu linii
electrice in cablu (LEC), cu justificarea tehnico-economică, în următoarele cazuri:

 reţele care transportă puteri ce depăşesc capacitatea de transport a unei linii aeriene sau a căror
realizare conduce la creşterea suprafeţelor de teren necesare obiectivului proiectat;
 reţele amplasate în zone aglomerate, în cazul traseului aerian ar împiedica circulaţia,
desfăşurarea normală a activităţilor sau ar prezenta pericol pentru personae;
 reţele amplsate în zonele de influenţă ale unor instalaţii de transport (căi ferate electrificate,
aeroporturi) sau de telecomunicaţii (antenele staţiilor de radio - TV);
 reţele amplsate în zone cu pericol de explozie;
 reţele amplsate în zone cu atmosferă corozivă sau cu depuneri conductoare periculoase pentru
materialele folosite la liniile electrice aeriene;
 reţele electrice cu lungimea traseului mai mică de 50m ;
 reţele pentru alimentarea unor receptori ai instalaţiilor de stingere a incendiilor, în cazurile
prevăzute în normativele PSI în vigoare.

În cazurile de mai sus reţeaua de cabluri se realizează, de regulă, prin pozarea cablurilor direct
în pământ.

2
 În funcţie de tensiunea la care funcţionează liniile electrice subterane (LES) se impart în:

 linii electrice subterane de joasă tensiune, cu tensiunea de funcţionare până la 1kV ;

 linii electrice subterane de medie tensiune, cu tensiunea de funcţionare mai mare de 1kV şi sub
110kV ;
 linii electrice subterane de înaltă tensiune, de la 110kV în sus.

Principalele elemente componente ale unei linii electrice subterane sunt cablurile electrice,
manşoanele de legătură şi de derivaţie şi cutiile terminale.

1.1. Clasificarea cablurilor

Prin STAS 9436/1-73 cablurile şi conductele electrice se clasifică şi se simbolizează astfel:

 cabluri de energie (C);

 conducte pentru instalaţii electrice fixe (F);
 cabluri şi conducte pentru instalaţii electrice mobile (M);
 cabluri de semnalizare (CS);
 cabluri de comandă şi control (CC);
 cabluri şi conducte de telecomunicaţii (T);
 cabluri pentru instalaţii electrice pe vehicule (V);
 cabluri navale (CN);
 cabluri şi conducte pentru exploatări miniere (CM).

În continuare cablurile de energie se clasifică după diferite criterii:

 După felul izolaţiei de bază, cablurile de energie se împart în următoarele grupe mari:

 cabluri cu izolaţie de hârtie impregnată, în manta de plumb;

 cabluri cu izolaţie de PVC, în manta de plumb;
 cabluri cu izolaţie şi manta de PVC;
 cabluri cu izolaţie de polietilenă (PE) termoplastică şi manta de PVC;
 cabluri cu răcire artificială cu circulaţie de ulei sau apă;
 cabluri cu presiune interioară sau exterioară de gaz.

Primele tipuri de cabluri se utilizează pentru joasă şi medie tensiune, iar ultimile două tipuri
pentru tensiuni înalte sau foarte înalte.

 După numărul de conductoare, cablurile se clasifică în:

 cabluri monopolare, formate dintr-un singur conductor izolat şi învelişul de protecţie

exterior;
 cabluri multipolare, formate din mai multe conductoare (2, 3 sau 4 în cazul cablurilor
de energie), izolate distinct electric şi solidare mecanic şi având un înveliş de protecţie
exterior.

3
  Din punct de vedere al materialului conductoarelor cablurile se impart în:

 cabluri cu conductoare de cupru;

 cabluri cu conductoare din aluminiu.

 Conform prescripţiilor M.E.E. cablurile de energie se vor prevedea cu conductoare din

aluminiu, cu următoarele excepţii, când se admit cabluri cu conductoare din cupru:

 la circuitele care alimentează receptoare de importanţă deosebită (de exemplu: pompe de

incendiu, etc.), atunci când secţiunea conductoarelor de aluminiu ar rezulta mai mică de
10mm 2 ;
 la circuitele care alimentează receptoare în medii cu pericol de explozie;
 în încăperi sau spaţii cu mediu coroziv pentru aluminiu şi numai dacă instalaţiile nu pot
fi realizate în execuţie etanşă la agenţii corozivi respectivi;
 la instalaţiile de pe utilaje mobile (macarale, poduri rulante, vibratoare, etc.) şi la cele de
pe utilaje sau construcţii supuse şocurilor sau vibraţiilor permanente (laminoare, poduri,
etc.), care se pot transmite cablurilor;
 în instalaţiile de protecţie prin legare la pământ sau la nul, în cazurile menţionate în
standardele în vigoare specifice acestor instalaţii.

 După comportarea la flacără şi foc, cablurile se clasifică în:

 cabluri fără întârziere la propagarea flăcării;

 cabluri cu întârziere la propagarea flăcării, care prezintă propietatea că încercate individual
la acţiunea flăcării, aceasta se stinge singură după un timp determinat şi la o lungime
determinată de locul aplicării flăcării;
 cabluri cu întârziere mărită la propagarea flăcării, care prezintă propietatea că încercate în
grup, pe trasee verticale sau orizontale, la acţiunea flăcării, aceasta se stinge singură după un
timp determinat şi la o lungime determinată de locul aplicării flăcării;
 cabluri rezistente la foc, care continuă să funcţioneze normal în timpul şi după un foc
prelungit, intensitatea focului fiind suficientă pentru a distruge materialul organic al cablului
în zona în care se aplică flacăra.

1.2. Simbolizarea

Simbolurile cablurilor trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

 litera sau grupa de litere, conform clasificării generale a cablurilor şi conductelor (în cazul
cablurilor de energie litera C);
 simbolurile învelişurilor care intră în construcţia cablului, pornind de la conductor spre exterior.

Simbolurile pot cuprinde şi alte litere referitoare la domeniile de utilizare a cablului (se pun la
începutul simbolului), precum şi la caracteristici speciale ale unor învelişuri (la sfârşitul simbolului).
Conform STAS 9436/2-80 semnificaţia literelor care intră în simbolizarea cablurilor de energie
este următoarea:

4
  C - cablu de energie;
 A - conductor de aluminiu (se pune la începutul simbolului);
 OA - conductor de nul din oţel-aluminiu şi conductor de fază din aluminiu (se pune la începutul
simbolului);
 Y - izolaţie, manta sau înveliş exterior de PVC (amestec pe bază de policlorură de vinil
plastifiată sau copolimeri pe bază de policrorură de vinil plastifiată);
 2Y - izolaţie, manta sau înveliş exterior din PE (polietilenă termoplastică);
 H - izolaţie din hârtie impregnată (când este aşezat imediat după litera C din simbol);
 C - conductor concentric de nul (a doua literă C din cuprinsul simbolului);
 CO - conductor concentric de nul aplicat ondulat;
 HS - strat semiconductor şi ecran metalic comun, peste conductoarele isolate înfuniate;
 SE - la cabluri cu mai multe conductoare, strat semiconductor peste fiecare conductor şi peste
izolaţia fiecărui conductor şi ecran metalic peste fiecare conductor;
 P - manta de plumb;
 Ab - armătură din bandă de oţel;
 Abz - armătură din bandă de oţel zincată;
 Al - armătură din sârmă lată de oţel;
 Alz - armătură din sârmă lată de oţel zincată;
 Arz - armătură din sârmă rotundă de oţel zincată;
 I - înveliş exterior de protecţie din material fibros impregnate;
 F - cabluri cu întârziere mărită la propagarea flăcării (la sfârşitul simbolului, despărţit prin
linioară).

Clasificarea şi simbolizarea dată de STAS nu este limitativă.

Exemple de notare:

 ACHPI - cablu cu conductoare de aluminiu, cu izolaţie de hârtie impregnată, în manta de

plumb, cu înveliş exterior de protecţie;
 CYPY - cablu cu conductoare de cupru, cu izolaţie de PVC , în manta de plumb, cu înveliş
exterior de PVC ;
 CYAlzY - cablu cu conductoare de cupru, cu izolaţie de PVC , cu armătură din sârmă lată de
oţel zincată şi manta de PVC ;
 CYY - F - cablu cu conductoare de cupru, cu izolaţie de PVC , cu întârziere mărită la
propagarea flăcării;
 AC 2YSEY - cablu cu conductoare de aluminiu, cu izolaţie de PE termoplastică, strat
semiconductor peste fiecare conductor şi peste izolaţia fiecărui conductor, ecran metalic peste
fiecare conductor în parte şi manta de PVC .

1.3. Elementele componente ale cablurilor

Principalele elemente constructive ale cablurilor sunt: conductoarele, izolaţia, ecranul şi

învelişul cablului (sau mantaua de protecţie).

5
 1.3.1. Conductoarele

Conductoarele cablurilor, din cupru sau din aluminiu, pot fi formate din unul (conductoare
unfilare) sau mai multe fire (conductoare multifilare).

Tabel 1.1. Construcţia conductoarelor pentru cablurile de energie conform STAS 1724-80 (cupru) şi
STAS 8235-80 (aluminiu).
Conductoare de cupru Conductoare de aluminiu

Secţiunea Numărul minim de fire Rezistenţa electrică Numărul minim de fire Rezistenţa electrică
nominală a maximă la +20oC [ maximă la +20oC [
conductorului1 W / km ] W / km ]
[ mm 2 ] Conductoare Conductoare Cabluri Cabluri cu Conductoare Conductoare Cabluri Cabluri cu
rotunde sector cu un mai multe rotunde sector cu un mai multe
conductor conductoare conductor conductoare
1,5 1 - 11,9 12,1 - - - -
2,5 1 - 7,14 7,28 - - - -
4 1 - 4,47 4,56 1 - 7,39 7,54
6 1 - 2,97 3,03 1 - 4,91 5,01
10 1 - 1,77 1,81 1 - 2,94 3,00
16 1 1 1,13 1,14 1 - 1,85 1,91
25 72 6 0,712 0,727 72 - 1,18 1,20
35 7 6 0,514 0,524 72 - 0,851 0,868
2
50 19 6 0,379 0,387 19 6 0,628 0,641
70 19 15 0,262 0,268 19 152 0,435 0,443
95 19 15 0,189 0,193 19 152 0,313 0,320
* 2
120 37 15 0,150 0,153 37 15 0,248 0,253
150* 37 15 0,122 0,124 37 152 0,202 0,206
185* 37 30 0,0972 0,0991 37 302 0,161 0,164
240 61 30 0,0740 0,0754 61 30 0,122 0,125
300 61 30 0,0590 0,0610 61 30 0,0976 0,100
400 61 53 0,0461 0,0470 61 53 0,0763 0,0778
1
Secţiunea nominală la conductoarele rotunde sau secţiunea transversală echivalentă la conductoarele
sector.
2
Se admit şi conductoare unifilare; peste 95 mm 2 numai cu acordul beneficiarului.
*
Se vor utiliza numai cabluri cu conductoare de aluminiu cu secţiunile notate cu asterisc.

Formele cele mai obişnuite ale conductoarelor sunt: rotundă şi sector.

Conductoarele de cupru se realizează şi au caracteristicile conform STAS 1724-80, iar cele de
aluminiu conform STAS 8235-80.
Secţiunile nominale ale conductoarelor, numărul de fire şi rezistenţa electrică maximă admisă la
temperatura de +20oC sunt date în tabelul de mai sus.

6
 1.3.2. Izolaţia

Izolaţia conductoarelor este compusă dintr-unul sau mai multe straturi de material izolant cu
care sunt învelite conductoarele şi constituie elemental cel mai important de care depinde fiabilitatea
cablurilor.
Materialele obişnuite de izolaţie sunt:

 hârtia electroizolantă STAS 5649-69, impregnată cu o masă de impregnare care poate fi

migratoare sau nemigratoare;
 policlorură de vinil ( PVC );
 polietilenă ( PE );
 polietilenă reticulară ( PER );
 cauciucul;
 uleiul;
 gazele izolante.

Alegerea tipului de izolaţie depinde de o serie întreagă de factori: tensiunea de serviciu,

performanţele dielectrice ale cablului, regimul termic, comportarea la foc şi flacără, fiabilitatea, traseul
liniei subterane, tehnologia de montaj, costul investiţiei.
Cu totul informativ, notăm din punct de vedere al tensiunii de serviciu:

 izolaţia din PVC pentru cabluri cu tensiunea de 1 �10kV ;

 izolaţia din polietilenă pentru cabluri cu tensiunea până la 110kV şi chiar mai mare;
 izolaţia din cauciuc 1 �6kV ;
 izolaţia din hârtie impregnată cu răcire naturală pentru cabluri 1 �20kV şi cu răcire forţată (ulei,
gaze) şi la tensiuni mai înalte.

Alegerea tipului de izolaţie pentru cabluri cu tensiuni peste 110kV , ca şi în cazuri speciale
(solicitări mecanice, denivelări mari, pericol de incendiu, etc.), trebuie să facă obiectul unei analize
speciale.

1.3.3. Ecranul

Ecranul este învelişul din hârtie metalizată sau din bandă metalică aplicat peste un conductor
izolat sau peste un ansamblu de conductoare izolate, care la cablurile de energie are scopul:

 creării unei suprafeţe echipotenţiale în jurul izolaţiei şi dirijării în acest fel a câmpului electric;
 reducerii efectelor inductoare ale câmpurilor electrostatice externe şi interne;
 asigurării unei căi de trecere a curenţilor capacitive sau a curenţilor de defect la scurtcircuite
homopolare;
 asigurării unei oarecare protecţii persoanelor şi materialelor în cazul perforării cablurilor prin
corpuri conductoare exterioare.

7
 După modul de dispunere a ecranelor şi repartizării câmpului electric în regim trifazat, cablurile
pot fi cu câmp radial (ecran peste fiecare conductor izolat) sau cu câmp neradial (ecran peste ansamblul
izolaţiei conductoarelor).

1.3.4. Învelişul cablului

Învelişul are rolul de a realiza o formă determinată a cablului (de obicei cilindrică) şi de a
asigura protecţia contra degradărilor exterioare.
Se compune din:

 materialul de umplutură;
 mantaua de etanşare, care asigură protecţia izolaţiei împotriva umidităţii sau agenţilor corozivi;
se realizează din plumb, aluminiu, sau materiale sintetice;
 armătura, care este constituită din benzi metalice, sârmă înfăşurată sau împletitură de sârmă şi
are rolul de a asigura o protecţie mecanică suplimentară;
 mantaua exterioară, din iută impregnată sau materiale sintetice asigură protecţia chimică şi
mecanică a cablului.

2. Modelul teoretic al linii electrice lungi

2.1. Teoria circuitelor electrice – aspecte fundamentale [1]

Teoria circuitelor electrice este un caz particular al teoriei câmpului electromagnetic.

În mod normal fenomenele electromagnetice sunt studiate cu ajutorul teoriei câmpului
electromagnetic bazată pe sistemul de ecuaţii Maxwell. În principiu, rezolvarea unui astfel de sistem de
ecuaţii este dificilă, dacă un chiar imposibilă, în situaţii mai complexe.
În numeroase situaţii, problema poate fi simplificată considerabil datorită unor aproximaţii care
reduc problema la studiul unui circuit electric. Spre deosebire de teoria câmpului electromagnetic, care
operează cu mărimi locale ale câmpului, teoria circuitelor electrice utilizează mărimi globale
(intensităţi ale curenţilor electrici şi tensiuni electrice). Aceasta permite înlocuirea ecuaţiilor cu derivate
parţiale (ecuaţiile lui Maxwell) prin ecuaţii diferenţiale (ecuaţiile lui Kirchhoff) sau chiar, în anumite
situaţii, prin ecuaţii algebrice.

2.2. Aproximaţiile teoriei circuitelor filiforme [2]

a) Caracterul filiform al conductoarelor: secţiunea lor transversală trebuie să aibă dimensiuni

liniare suficient de mici, pentru ca intensitatea curentului să poată fi repartizată uniform pe această
secţiune. Realizarea acestei condiţii depinde de natura conductorului şi de frecvenţă. Dacă a este o
dimensiune liniară a acestei secţiuni, s - conductivitatea materialului conductor, m - permeabilitatea

8
lui magnetică şi f = w / 2p - frecvenţa, studiul câmpului electromagnetic alternativ în conductoare
masive arată că se poate considera conductorul filiform dacă

1
a= =d (2.1)
smw

mărimea d , caracteristică materialului la o frecvenţă dată numindu-se adâncime de pătrundere a

undelor în conductor.
b) Caracterul cvasistaţionar al regimului de variaţie în timp a mărimilor de stare ale câmpului
electromagnetic: aceste variaţii trebuie să fie suficient de lente pentru ca peste tot, cu excepţia
dielectricului condensatoarelor, să se poată neglija curentul de deplasare. Studiul undelor
electromagnetice arată că regimul cvasistaţionar este practic realizat, dacă cea mai mare dimensiune
liniară l a întregului circuit este foarte mică faţă de lungimea de undă cea mai mică l
(corespunzătoare celei mai mari frecvenţe f ), care intervine în problema considerată.

l =l =c/ f (2.2)

c) Caracterul perfect izolant al dielectricului din jurul conductoarelor filiforme care alcătuiesc
circuitul. Această condiţie este practic satisfăcută deoarece rezistenţele de izolaţie sunt mult mai mari
decât rezistenţele elementelor de circuit uzuale.

2.3. Circuite electrice cu parametrii distribuiţi

În numeroase aplicaţii întâlnite în tehnică, aproximaţia circuitelor cu parametri concentraţi nu

este valabilă.
În electroenergetică, respectiv în telecomunicaţiile pe fire, transmisiunea la distanţe mari a
energiei electromagnetice, respectiv a semnalelor electromagnetice, se face cu ajutorul unor sisteme de
conductoare filiforme paralele, cu lungimea foarte mare faţă de distanţa dintre ele, numite linii
electrice lungi.

Fig. 2.1.

9
 În cele ce urmează, se vor considera astfel de linii bifilare (cu două conductoare) şi omogene (cu
proprietăţi de material şi configuraţie geometrică invariabile în lungul lor). La frecvenţe nu prea joase
şi la lungimi suficient de mari, curentul de deplasare şi curentul de pierderi prin dielectric, care, în
condiţii în rest egale, sunt proporţionali cu suprafaţa conductoarelor şi deci cu lungimea liniei, nu mai
pot fi neglijaţi. Ca urmare, curentul de conducţie nu mai are aceeaşi intensitate în lungul fiecăruia
dintre conductoare [16].
Teorema continuităţii conduce la:

�D
Jt = J + (2.3)
�t

adică:

 D 
 J

t dA =   J +

dA = 0
t 
(2.4)

Vectorul J t , numit densitatea curentului total, e egal cu suma dintre densitatea curentului de
�D
conducţie J şi densitatea curentului de deplasare .
� t
Teorema continuităţii rămâne deci valabilă numai pentru curentul total şi numai liniile
vectorului J t trebuie să fie linii închise. În fig. 2.2 sunt schiţate liniile de câmp ale vectorilor J t , E ,
H la propagarea unei unde armonice pe o linie electrică lungă. În acest caz, liniile de curent (total) se
închid prin dielectricul de conductivitate σ şi permitivitate ε, în care densitatea curentului de pierderi
D E
σE şi a curentului de deplasare = nu se mai neglijează. Datorită acestui fapt, curentul are
t t
diferite valori în lungul liniei şi poate să-şi schimbe eventual sensul.

Fig. 2.2.

10
 2.4. Parametrii primari ai liniilor electrice lungi (parametrii lineici)

Deoarece studiul fenomenelor care au loc pe liniile lungi nu se mai poate face în regim
cvasistaţionar, ar trebui să se apeleze la ecuaţiile lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic. Studiul
mai complicat, dar exact, efectuat pe această cale arată că aceste fenomene reprezintă una dintre
modalităţile de propagare ale undelor electromagnetice ghidate.
Dacă frecvenţa un e prea mare, se poate adopta însă următorul punct de vedere intermediar: se
ţine seama de curentul de deplasare transversal, care se închide între conductoare, ca şi de curentul de
pierderi transversal prin izolaţie; se neglijează însă componentele longitudinale la producerea câmpului
magnetic. În aceste condiţii, în fiecare plan transversal al liniei se păstrează relaţiile din regimul
cvasistaţionar, între mărimile localizate în acest plan.
De exemplu, câmpul magnetic, ale cărui linii închise sunt conţinute în plane transversale, e
proporţional cu curentul i din conductor, din dreptul acestor linii de câmp, deoarece se neglijează
componenta longitudinală a curenţilor din dielectric, carea r putea să contribuie la circulaţia câmpului
magnetic în lungul unei linii de câmp; de aceea şi fluxul magnetic DF , printr-o suprafaţă DS ,
sprijinită de conductoare şi corespunzătoare unei porţiuni de lungime foarte mică Dx a liniei, e
proporţional cu intensitatea curentului din conductoare, din dreptul acestei porţiuni, ceea ce permite
DF
definirea unei inductivităţi DL = a acelei porţiuni. În mod analog se poate defini o capacitate DC
i
între porţiunile corespunzătoare ale celor două conductoare, o conductanţă DG a izolaţiei dielectricului
dintre ele şi o rezistenţă DR a lor.
Acest mod de tratare permite să se evite rezolvarea problemelor liniilor electrice lungi din
punctul de vedere al teoriei undelor electromagnetice (ceea ce ar complica foarte mult calculele) şi
permite să se explice propietăţile aceptor linii – cu o aproximaţie suficientă în practică – din punctul de
vedere al teoriei circuitelor electrice, mai familiar inginerului electrician. Întreaga linie apare astfel
echivalentă unei succesiuni de cuadripoli cu parametri concentraţi, şi aproximaţia e cu atât mai bună,
cu cât porţiunile Dx considerate sunt mai mici. De aceea se consideră porţiunile elementare, de
lungime dx infinit mică, iar întreaga linie se prezintă ca un circuit electric cu parametri repartizaţi,
caracterizabil local prin parametrii locali, raportaţi la unitatea de lungime a liniei, numiţi parametri
lineici sau parametri primari.
Se consideră o linie bifilară (fig. 2.3) de lungime l , şi se notează cu 1, 1' bornele de intrare
(dinspre generator) şi cu 2 , 2' bornele de ieşire (dinspre receptor). Se notează cu x distanţa
elementului curent de lungime dx al liniei de la bornele de intrare (şi cu x ' = l - x distanţa de la
bornele de ieşire).

11
 Fig. 2.3.

Se definesc următorii parametri lineici:

 Rezistenţa lineică:

� Du f � DR �
W�
Rl = lim � 2 �= lim � (2.5)
Dx �0 � iDx m�
� Dx �0 Dx � �

Aici Du f este căderea de tensiune din lungul uneia dintre porţiunile de conductor, pe lungimea
Dx , i este curentul din conductor din dreptul acelei porţiuni, iar DR este rezistenţa electrică a ambelor
conductoare pe porţiunea Dx .
Cu ajutorul rezistenţei lineice, căderea de tensiune elementară din lungul unui singur conductor
pe porţiunea dx se exprimă prin relaţia:

Rl
du f = idx (2.6)
2

 Inductivitatea lineică:

�DF � DL �H �
Ll = lim � �= lim �m � (2.7)
Dx �0 �iDx � Dx�0 Dx � �

Aici, DF este fluxul magnetic prin suprafaţa sprijinită pe cele două conductoare de lungime
Dx , iar DL este inductivitatea proprie corespunzătoare acestei porţiuni a liniei. Cu ajutorul

12
inductivităţii lineice, se poate exprima fluxul elementar prin suprafaţa S marginită de curba
G = ABCDA , corespunzătoare elementului dx , se exprimă prin relaţia:

d F G = Ll idx (2.8)

 Capacitatea lineică:

�Dq � DC �F �
Cl = lim � �= lim (2.9)
Dx �0 �u Dx � Dx�0 Dx �
�m��

Aici, Dq este sarcina electrică, localizată pe suprafaţa dintre conductoare pe porţiunea Dx , u

este tensiunea dintre acest conductor şi celălalt în dreptul acestei porţiuni, iar DC e capacitatea între
cele două conductoare pe porţiunea Dx . Cu ajutorul capacităţii lineice se poate exprima sarcina
elementară din interiorul unei suprafeţe închise  , care îmbracă o porţiune elementară dx a primului
conductor, se exprimă prin relaţia:

dq = Cl udx (2.10)

 Conductanţa lineică de izolaţie (perditanţa):

�Dig � DG �S W -1 �
Gl = lim � �= lim � = � (2.11)
Dx �0 �u Dx � Dx �0 Dx �m m �

Aici Dig reprezintă curentul de conducţie, care se închide prin izolantul imperfect dintre cele
două porţiuni de conductoare pe lungimea Dx , iar DG este conductanţa corespunzătoare acestei
porţiuni din izolaţia liniei. Cu ajutorul conductanţei lineice de izolaţie se exprimă curentul de pierdere
elementar, care trece de la un conductor la celălalt, pe lungimea elementară dx , se exprimă prin relaţia:

dig = Gl udx (2.12)

Observaţie:

a) Dacă parametrii lineici Rl , Ll , Cl , Gl un depind de distanţa x linia se numeşte omogenă.

b) La frecvenţe suficiente de joase, parametrii lineici se pot calcula ca în regim staţionar, deoarece
repartiţia curentului pe secţiunea conductorului şi repartiţia sarcinii pe suprafaţa conductorului
sunt practic neschimbate faţă de regimul staţionar, iar dielectricul are numai pierderi prin
conducţie. La frecvenţe mai înalte, repartiţia curentului se modifică (apare efectul pelicular), iar

13
 dielectricul are şi pierderi prin histerezis. Ca armare, în acest caz, parametrii linieci Rl , Ll , Cl ,
Gl , sunt de fapt, parametri echivalenţi, care depind de frecvenţă.
c) În cazul unui dielectric omogen, de permitivitate  şi permeabilitate m , cu pierderi mici şi
neglijând inductivitatea interioară a conductoarelor liniei, se pot utiliza următoarele expresii
stabilite în regim staţionar.

Pentru linia bifilară cu conductoare foarte subţiri, de rază a , situate la distanţa D ? a :

Fig. 2.4.
p p F
Cl = = 0 r [ ]
D D m (2.13)
ln ln
a a

cu  0 = (1/ 36p )10 F / m şi  r �1 (în aer);

-9

m D m D H
Ll = ln = m0 r ln [ ] (2.14)
p a p a m

10-7 H / m şi m r �1 .
cu m0 = 4p �

Pentru linia coaxială (cablu coaxial), constituită din două conductoare concentrice, de raze a şi
b>a:

Fig. 2.5.

 2p  2p F
Cl = = 0 r [ ]
b b m (2.15)
ln ln
a a

m b m b H
Ll = ln = m0 r ln [ ] (2.16)
2p a 2p a m

14
 2.5. Ecuaţiile telegrafiştilor

2.5.1. Ecuaţiile de prim ordin

Aceste ecuaţii rezultă din legea inducţiei electromagnetice aplicată conturului G = ABCDA ,
respectiv din legea conservării sarcinii aplicate suprafeţei  . Rezultă succesiv:

�
�EdS = - �t (d F
G G ) (2.17)

B C D A u
 E dS = 
G A
E dS +  E dS +  E dS +  E dS = du f + (u +
B C D x
dx ) + du f + ( -u ) (2.18)

�
u �
i
- = Rl i + Ll (2.19)
�x �
t

Suprafaţa  fiind imobilă, legea de conservare a sarcinii electrice devine:


 J dA = - t (dq

 )

(2.20)

 i 
 J dA = ( -i ) +  i + x dx  + di

g (2.21)

�i �
u
- = Gl u + Cl (2.22)
�
x �t

Ecuaţiile rezultate mai sus se numesc ecuaţiile de prim ordin ale telegrafiştilor şi constituie un
sistem de ecuaţii cu derivate parţiale simultane. Ecuaţiile de mai sus admit următoarele interpretări:

a) scăderea tensiunii pe unitatea de lungime a liniei este egală cu suma dintre căderea de
tensiune în rezistenţa ambelor conductoare şi căderea de tensiune inductivă, ambele luate pe
unitatea de lungime.

15
 b) scăderea de curent pe unitatea de lungime a liniei este egală cu suma dintre curentul de
pierdere prin izolaţie şi curentul de încărcare cu sarcină a conductoarelor, ambele luate pe
unitatea de lungime.

Interpretările date mai sus acestor ecuaţii permit să se stabilească pentru fiecare tronson
elementar, de lungime dx al unei linii, schema echivalentă la utilizarea căreia toţi infiniţii mici de ordin
superior sunt neglijabili.

2.5.2. Ecuaţiile de ordinul II

Prin eliminarea lui i din ecuaţiile de ordinul I rezultă ecuaţia cu derivate parţiale a tensiunii:

�2u �
u �2u
= R G
l l u + ( R C
l l + L G
l l ) + L C
l l (2.23)
�x2 �t �t2

Similar, eliminând pe u , se obţine ecuaţia cu derivate parţiale a curentului:

2
�i �
i �2i
= R G
l l i + ( R C
l l + L G
l l ) + L C
l l (2.24)
x2
� �
t �t2

Curentul şi tensiunea satisfac deci ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de aceeaşi formă, care
se numesc ecuaţiile de ordinul II ale telegrafiştilor. Aceste ecuaţii nu pot fi rezolvate independent una
de alta, deoarece soluţiile lor sunt legate prin ecuaţiile de prim ordin.

2.5.3. Bilanţul instantaneu al puterilor pe linie

Înmulţim ecuaţiile de prim ordin ale telegrafiştilor cu u şi respectiv i şi apoi adunându-le se

obţine:

�(ui ) �� i 2 u2 �
- = Rl i 2 + Gl u 2 + �Ll + Cl � (2.25)
�x �t� 2 2 �

Observând că puterea transmisă printr-o secţiune a liniei este:

p = ui[W ] (2.26)

şi că energia electromagnetică lineică este:

i2 u2 DW
Wl = Ll + Cl = lim [ J / m] (2.27)
2 2 Dx �o Dx

16
atunci rezultă:

p �
� Wl
- = + Rl i 2 + Gl u 2 (2.28)
�x �
t

Ecuaţia (2.28) admite o interpretare de bilanţ instantaneu al puterilor pe linie: scăderea specifică
a puterii transmise în lungul liniei este egală cu suma dintre viteza de variaţie a energiei
electromagnetice lineice şi puterea specifică de pierderi pe linie, prin efect Joule-Lentz (şi eventual prin
histerezis), în conductoare şi în izolaţie. Linia nu are pierderi numai dacă:

Rl = 0 şi Gl = 0 (2.29)
2.6. Integrarea ecuaţiilor telegrafiştilor

Ecuaţiile (2.23), (2.24) nu pot fi rezolvate independent una de alta deoarece soluţiile lor sunt
legate prin ecuaţiile (2.19), (2.22). Aceste soluţii mai depind şi de condiţiile iniţiale şi la limită (la
capătul liniei).

2.6.1. Consideraţii privind ecuaţia telegrafiştilor

Dacă se notează a = Rl Gl ; b = Rl Cl + Gl Ll ; c = Ll Cl (2.30) ecuaţia

telegrafiştilor (2.23, respectiv 2.24) este de forma

�2 z �
z �2 z
= az + b + c (2.31)
�t2 �t �t2

Dacă a = 0 şi b = 0 , ecuaţia (2.31) trece în ecuaţia undelor,

�2 z �2 z
=c 2 (2.32)
�x2 �t

şi descrie propagarea tensiunii şi curentului pe linia fără pierderi ( Rl = 0 , Gl = 0 ), cu viteza v = 1/ c .

Dacă c = 0 , adică Ll = 0 şi Cl �0 sau Cl = 0 şi Ll �0 , ecuaţia (2.31) trece în ecuaţia difuziei,

�2 z �
z
2
= az + b (2.33)
x �t

respectiv pentru a = 0 ,

�2 z �
z
2
=b (2.34)
x �t

17
şi tensiunea şi curentul difuzează, viteza de propagare fiind infinită. Dacă este realizată condiţia lui
Heaviside, a 2 = 4bc , tensiunea şi curentul se propagă atenuat în timp.
În regim staţionar, b = 0 , c = 0 , ecuaţia (2.31) trece în ecuaţia diferenţială ordinară în raport cu
x,

d 2z
= az (2.35)
dx 2

şi descrie repartiţia tensiunii şi curentului continuu în lungul liniei.

2.6.2. Analiza regimului tranzitoriu cu transformata Laplace

2.6.2.1. Transformatele Laplace ale ecuaţiilor telegrafiştilor

Dacă funcţia z ( x, t ) - tensiunea u ( x, t ) sau curentul i ( x, t ) este o funcţie original în sensul

transformatei Laplace, având imaginea

�
- st
Z ( x, s) = L{z ( x, t )} = �
z ( x, t ) e dt (2.36)
0-

imaginile Laplace ale derivatelor parţiale în raport cu x şi t se calculează astfel,

� �
� � z �z - st � d
�L{ } = � e dt = � z ( x, t )e - st dt = Z ( x, s )
� � x 0- � x �x 0- dx
� �2 z � 2 2 � 2
�L{ 2 } = �z2 e - st dt = �2 z ( x, t )e - st dt = d 2 Z ( x, s )
� �
� x � � x � x 0� dx
0- -

� �
(2.37)
�L{ �
z � z - st
e dt =sZ ( x, s) - z ( x, 0 - )
� � t
} = � �t
0-
�
� �2 z � 2
�z - st - -
�L{ 2 } = � 2 e dt = s Z ( x, s) - sz ( x, 0 ) - z ( x, 0 )
2 '

� �t 0-
� t

Cu aceste relaţii, transformatele Laplace ale ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul I (2.19,
2.22) sunt următoarele:

dU ( x, s)
- = ( Rl + Ll s ) I ( x, s) - Ll i ( x, 0- ) (2.38)
dx
dI ( x, s )
- = (Gl + Cl s )U ( x, s ) - Cl u ( x, 0- ) (2.39)
dx

iar a ecuaţiilor de ordinul II (2.23, 2.24) sunt

18
d 2U ( x, s)
2
= ( Rl + Ll s )(Gl + Cl s )U ( x, s ) - ( Rl Cl + Ll Gl )u ( x, 0 - ) -
dx (2.40)
- Ll Cl [ su ( x, 0 - ) + u ' ( x, 0 - )]
d 2 I ( x, s )
2
= ( Rl + Ll s)(Gl + Cl s) I ( x, s ) - ( Rl Cl + Ll Gl )i ( x,0 - ) -
dx (2.41)
- Ll Cl [ si ( x, 0- ) + i ' ( x, 0- )]

Notând cu Z l ( s ) impedanţa operaţională lineică longitudinală, cu Yt ( s ) admitanţa

operaţională lineică transversală,

Z l ( s ) = Rl + Ll s , Yt ( s ) = Gl + Cl s (2.42)

şi cu g s constanta operaţională de propagare,

g s = ( Rl + Ll s)(Gl + Cl s) = Zl ( s )Yt ( s ) (2.43)

în condiţii iniţiale nule, ecuaţiile (2.40, 2.41) sunt asemănătoare cu ecuaţiile corespunzătoare în regim
armonic permanent în care se înlocuieşte jw cu variabila complexă s :

� dU ( x, s )
�- = ( Rl + Ll s ) I ( x, s) = Z l ( s) I ( x, s )
� dx
� (2.44)
� dI ( x, s)
- = (Gl + Cl s )U ( x, s ) = Yt ( s )U ( x, s )
� dx
d 2U ( x, s ) d 2 I ( x, s )
= g 2
s U ( x , s ) ; = g s2 I ( x, s ) (2.45)
dx 2 dx 2

2.6.2.2. Ecuaţiile operaţionale ale liniilor electrice lungi

Soluţiile U ( x, s ) şi I ( x, s ) ale ecuaţiilor (1.44) sunt similare cu soluţiile U ( x) şi I ( x) ,

1
U ( x, s) = Ad e -g s x + Ai eg s x ; I ( x, s ) = [ Ad e -g s x - Ai eg s x ] (2.46)
Zc (s)

în care Ad şi Ai sunt constante complexe de integrare, iar Z c ( s ) este impedanţa caracteristică

operaţională de aceeaşi formă cu Z c ( jw ) ,

Rl + Ll s
Z c (s ) = (2.47)
Gl + Cl s

19
 În ecuaţiile (2.46), termenii
Ad -g s x
U d ( x, s) = Ad e -g s x ; I d ( x, s ) = e (2.48)
Zc (s)

sunt componentele directe ale tensiunii şi curentului operaţional, iar termenii

Ai g s x Ai eg sl -g s x'
U i ( x, s) = Ai e gsx g sl -g s x'
= Ai e e ; I i ( x, s ) = e = e (2.49)
Zc ( s) Z c (s)

sunt componentele inverse respective.

Constantele Ad şi Ai se determină din condiţiile de la extremităţi. Notând cu U1 ( s) , I1 ( s ) ,
respectiv U 2 ( s ) , I 2 ( s ) transformatele Laplace ale tensiunilor şi curenţilor la extremităţile liniei, se
deduc ecuaţiile operaţionale ale liniilor electrice lungi, raportate la intrare:

U ( x, s) = U1 ( s )chg s x - Z c ( s ) I1 ( s ) shg s x
�
�
� U1 ( s ) (2.50)
�I ( x , s ) = I1 ( s )chg s x - shg s x
� Z c ( s )

iar pentru x = l ,

U 2 ( s ) = U1 (s )chg sl - Z c ( s ) I1 ( s ) shg sl
�
�
� U1 ( s ) (2.51)
�I 2 ( s ) = I1 ( s ) chg s l - shg sl
� Zc (s)

respectiv, raportate la ieşire:

�U ( x ' , s) = U 2 ( s)chg s x ' + Z c ( s) I 2 ( s) shg s x '

�
� ' U 2 (s) (2.52)
�I ( x , s) = I 2 ( s)chg s x + Z ( s) shg s x
' '

� c

iar pentru x ' = l ,

�U1 ( s ) = U 2 (s )chg s l + Z c (s ) I 2 ( s )shg sl

�
� U 2 (s) (2.53)
�I1 ( s) = I 2 ( s )chg sl + Z ( s ) shg sl
� c

20
 3. Construcţia cablurilor electrice de forţă

3.1. Principiile constructive

Cablurile de forţă sunt conductoare izolate, având una sau mai multe trasee conductoare (care
pot fi formate din conductoare multifilare) ce au propietatea de a fi flexibile şi sunt acoperite cu
învelişuri de protecţie, pentru a apăra conductoarele şi izolaţia de umezeală, de deteriorări mecanice,
etc.
Cele mai utilizate sunt cablurile cu izolaţia din hârtie impregnată cu compund de ulei –
colofoniu. Construcţia unui astfel de cablu cu trei trasee conductoare (care este cel mai răspândit) e
reprezentat în fig. 3.1 şi 3.2. Ea constă în următoarele (în principiu):
Traseele conductoare (1) ale cablului (fig. 3.1 şi 3.2) se execută (cu excepţia cablurilor de
secţiuni mici) din fire de cupru sau aluminiu răsucite între ele, pentru a asigura cablului flexibilitatea
necesară (pentru a se înfăşura pe tambur în timpul transportului şi pentru a se putea îndoi în timpul
montării). La cablurile cu un singur traseu conductor, acesta are forma obişnuită, rotundă (fig. 3.3), iar
în cazul cablurilor cu trei trasee conductoare, acestea au forma de sectoare (fig. 3.2.b) şi rotundă (fig.
3.2.a), contribuindu-se astfel la o construcţie compactă a cablului. Fiecare traseu conductor se înfăşoară
cu benzi de hârtie de cablu (2). În spaţiile dintre conductoare, pentru a se obţine forma rotundă a
cablului se introduce umplutura dintre faze (3). Peste cele trei faze se înfăşoară izolaţia comună de
hârtie (4), numită şi centură de izolaţie. După aceasta cablul se supune la uscare în vid şi la impregnare
cu compund cald de ulei – colofoniu. Cablul impregnat este acoperit cu o manta de protecţie, de plumb
(5), care protejează izolaţia contra umezelii şi oxidării prin acţiunea aerului. Mantaua de plumb are însă
o slabă rezistenţă mecanică şi deci nu poate proteja cablul contra deteriorărilor mecanice. Pentru a
proteja cablul contra deteriorărilor mecanice, acesta se blindează, adică se armează cu o bandă de oţel
destul de rezistentă (în fig. 3.1 şi 3.2 este reprezentată armătura alcătuită din două benzi de oţel care se
suprapun parţial) sau, dacă se cere o foarte mare rezistenţă cu sârmă rotundă de oţel (blindajul de sârmă
se vede în construcţia cablului reprezentat în fig. 3.3).
Pe mantaua de plumb se aplică, la început, o înfăşurare de protecţie (6) din fire de cânepă sau
iută care protejează această manta. Peste înfăşurarea de protecţie se aplică blindajul (7). Pentru a
proteja blindajul de pătrunderea apei şi a substanţelor chimice active, peste acesta se aplică un al doilea
strat de fire textile care se impregnează cu bitum, care formează înfăşurarea de protecţie de deasupra
blindajului. Construcţia descrisă este principială, ea reprezintă însă una din construcţiile de bază ale
cablurilor electrice subterane.

21
 Fig. 3.1. Cablu de forţă cu trei trasee conductoare, în manta de plumb şi armat cu benzi de oţel, cu
secţiunea traseelor conductoare în formă de sector:
1 – trasee conductoare de curent; 2 – izolaţia unei faze; 3 – umplutură între faze; 4 – centură de izolaţie;
5 – manta de plumb; 6 – înfăşurare de protecţie sub blindajul de oţel; 7 – blindaj din bandă de oţel; 8 –
înfăşurare de protecţie peste banda de oţel.

a)

b)

Fig. 3.2. Exemplu de construcţie a unui de cablu de forţă:

a) cablu cu trasee conductoare de curent în formă rotundă;
b) cablu cu trasee conductoare de curent în formă de sector.

În cazul în care asupra cablului este posibil să acţioneze eforturi mecanice mari, ca, de exemplu,
la aşezarea lui pe fundul râurilor, al canalelor etc., se foloseşte construcţia acoperită cu plumb şi
blindată cu sârmă rotundă de oţel, reprezentată ca în figura 3.3.

22
 Fig. 3.3. Secţiune transversală printr-un cablu destinat să lucreze sub apă,
cu un singur traseu conductor, înzestrat cu armătură de oţel.

Cablul acoperit cu plumb se construieşte şi neblindat pentru utilizări în interiorul clădirilor, în

tunele etc., unde este exclusă posibilitatea deteriorărilor mecanice.
Unele tipuri de cabluri au învelişul de plumb acoperit cu un strat impregnat cu bitum.
Cablurile enumerate mai sus, precum şi altele, de alte construcţii similare, se utilizează pentru
tensiuni de lucru de până la 10 sau chiar 20kV .
Standardul 4481-73 stabileşte construcţia şi condiţiile tehnice ale cablurilor de energie cu
izolaţie de hârtie impregnată, în manta de plumb, pentru tensiunea nominală până la 20kV între
conductoare, destinate pentru transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice în instalaţii fixe.

3.1.1. Propietăţile cerute izolaţiei electrice a cablului

Aceste propietăţi sunt următoarele:

 rezistenţă electrică mare;

 tensiune de străpungere mare;
 rezistenţă mecanică bună;
 imunitate la atacuri chimice acid/bază, la temperaturi 0 �100oC ;
 cost rezonabil;
 hidrofobicitate; materiale higroscopice reclamă dispunerea unei centuri din Pb exterioară
izolaţiei.

3.1.2. Principiile fundamentale ale proiectării cablului de înaltă tensiune (IT)

La testarea dielectricului pe termen lung s-a observat că tensiunea de străpungere creşte când
cablul este presurizat deoarece presiunea “descurajează” formarea vacuolelor. Chiar şi la cablurile IT
impregnate necorespunzător, prin presurizare scade sensibil factorul de pierderi prin histerezis
dielectric. Când cablul este supus pe termen lung unei presiuni de 15atm , tensiunea de străpungere se
apropie de 400kV / cm , aşa că se poate considera o tensiune de operare de 150kV / cm (vezi fig. 3.4).

23
 Fig. 3.4. Influenţa presiunii.
Din comparaţia curbelor (a) – cablu impregnat corespunzător la 1atm , (b) – cablu impregnat
necorespunzător la 1atm , (c) – cablu impregnat necorespunzător la 15atm , pe o durată de testare de
47ore , se observă influenţa favorabilă a presurizării asupra parametrilor tgd - factor de pierderi şi
U str - tensiunea de străpungere.
La cablurile moderne, prin utilizarea de materiale corespunzătoare, parametrul tgd poate fi
redus de la valorile ( 0, 007 - 0, 01 ) la valorile ( 0, 002 - 0, 003 ).
Izolaţia de hârtie de cablu impregnată este uzuală pentru cablurile IT. Conductoarele torsadate
ale cablului sunt acoperite cu bandă de hârtie. Într-o primă etapă cablul este încălzit la 100oC (fără a fi
ars). Apoi este plasat într-o incintă vidată, timp de 20 - 50ore pentru a se elimina gazul din eventualele
vacuole ale izolaţiei. Este turnat apoi compundul de impregnare, după care incinta este presurizată la

24
cca 50 p.s.i. ( 0,35MN / m 2 ). Cum hârtia este higroscopica, se impune introducerea cablului izolat într-o
manta din Pb fixată prin extrudere.
La cablurile presurizate, presiunea de 15atm se aplică uleiului mineral sau gazului, aşa că
eventualele vacuole care apar în izolaţie sunt umplute, practic instantaneu. Pentru a se evita umflarea
cablului şi apariţia tensiunilor mecanice tangenţiale, se impune ranforsarea longitudinală şi radială a
cablului izolat. La cablurile presurizate valoarea nominală şi valoarea instantanee a tensiunii de
străpungere sunt practic egale; din considerente de securitate, se poate opera la valorile de
100 - 120kV / cm .

3.1.3. Tipuri constructive de cabluri de forţă

Fig. 3.5. Cablu electric trifazat cu centură de izolaţie.

Fig. 3.6. Cablu electric tip H (Hochstadter).

Fig. 3.7. Cablu electric tip SL (single-phase lead).

25
Fig. 3.8. Forme speciale ale traseelor conductoare care măresc factorul de umplere:
a) traseu conductor în formă de sector de cerc; b) traseu conductor eliptic.

Fig. 3.9. Cablu electric monofazat cu canal pentru circulaţia de ulei.

Fig. 3.10. Cablu electric monofazat cu canale de ulei

în centura de izolaţie.

Fig. 3.11. Cablu electric trifazat cu canale de ulei

în materialul de umplutură.

Fig. 3.12. Cablu tip conductă.

26
 Fig. 3.13. Cablu presurizat cu gaz.

Fig. 3.14. Cablu impregnat şi presurizat cu gaz.

3.2. Distribuţia câmpului electric în izolaţia cablului

Se consideră cablul cu un singur traseu conductor şi cu centură metalică exterioară izolaţiei

electrice. Datorită simetriei cilindrice a configuraţiei geometrice, câmpul electric din izolaţie este
radial. Cu legea fluxului electric, se obţine expresia:

q
E ( x) = , x �[r , R ] (3.1)
2p x

Căderea de tensiune pe izolaţie (tensiunea U a cablului) este

R
q R
U =�
E ( x )dx = ln (3.2)
r
2p r

aşa că se poate scrie:

U
E ( x) =
R (3.3)
x ln
r

Valoarea maximă a câmpului se produce pe suprafaţa echipotenţială x = r .

27
 U
Em =
R (3.4)
r ln
r

Distribuţia câmpului electric în izolaţie este redată calitativ în fig. 3.15.

Fig. 3.15. Distribuţia câmpului electric.

Pentru U şi R date, funcţia Em = Em (r ) din expresia () prezintă un minim ale cărui coordonate
(date de ecuaţia dEm / dr = 0 ) sunt:

r0 = R / e , Em 0 = U / r0 (3.5)

Graficul Em = Em (r ) este indicat calitativ în fig. 3.16.

Fig. 3.16. Variaţia câmpului electric maxim cu raza conductorului.

28
 Aria secţiunii transversale a conductorului este determinată de intensitatea curentului
transportat. La proiectarea cablurilor IT apare posibilitatea ca raza optimă r0 (corespunzătoare valorii
optime a câmpului electric maxim Em 0 ) să depăşească necesitatea reclamată de curentul transportat.
Pentru menţinerea valorii r0 , practic se folosesc conductoare din Al sau conductoare tubulare.
Fig. 3.16 arată că neuniformitatea câmpului electric duce la solicitări inegale ale izolaţiei, cu
consecinţe negative asupra gabaritului şi implicit a costului izolaţiei. Pentru uniformizarea solicitărilor
şi implicit a distribuţiei câmpului, practic izolaţia trebuie întărită în vecinătatea conductorului. Există
două procedee tehnologice:

 izolaţie multistrat din dielectrici cu permitivităţi diferite;

 izolaţie multistrat cu folii metalice între straturi.

3.2.1. Izolaţie multistrat din dielectrici cu permitivităţi diferite

Se consideră izolaţia formată din trei straturi cu razele exterioare r1 , r2 , r3 = R şi cu

permitivităţile 1 ,  2 , respectiv  3 (vezi fig. 3.17).

Fig. 3.17. Izolaţie din dielectrici cu permitivităţi diferite.

Condiţia de conservare a valorii Em în fiecare strat conduce la relaţiile

1r =  2 r1 =  3r2 (3.6)

29
şi corespunzător, la tensiunile

U1 = Em r ln(r1 / r ) , U 2 = Em r1 ln(r2 / r1 ) , U 3 = Em r2 ln(r2 / R) (3.7)

În final se obţine:

R r R R
U = U1 + U 2 + U 3 = Em [r ln + (r1 - r ) ln 2 + (r2 - r ) ln ] > Em r ln (3.8)
r r1 r2 r

adică izolaţia multistrat poate opera la o tensiune superioară, la acelaşi gabarit al ei (la acelaşi R ).
Dificultatea acestei metode stă în plaja îngustă de valori ale permitivităţilor relative pentru dielectricii
uzuali: 2,8 �4 .

3.2.2. Izolaţie multistrat cu folii metalice între straturi

Izolaţia constă în condensatoare înseriate (vezi fig. 3.18).

Fig. 3.18. Izolaţie cu folii metalice între straturi.

Dacă U1 , U 2 ,… U n sunt tensiunile aplicate pe straturile izolaţiei, se pot scrie relaţiile

U = U1 + U 2 + ... + U n (3.9)
U1 U2
Em = = = ... (3.10)
r ln( r1 / r ) r1 ln(r2 / r1 )

30
 În cazul particular al straturilor cu aceeaşi grosime d se obţin relaţiile

�
�
�
�r1 = r + d , r2 = r + 2d ,..., rn = r + nd
�
� U1 U2 U
�Em = r+d
=
r + 2d
= ... = (3.11)
� r ln (r + d ) ln M
� r r + d
� n
r + md
�M = �[r + (m - 1)d ]ln
� m =1 r + (m - 1) d

Particularizând valorile lui m se obţin tensiunile aplicate diferitelor straturi care asegura
aceeaşi valoare Em în fiecare strat. Realizarea practică a unei izolaţii cu un număr mare de straturi este
dificilă din acest motiv. Uzual se proiectează izolaţii cu o singură folie. În acest caz, Em are expresia
următoare:

U
Em =
R r (3.12)
r1 ln + r ln 1
r1 r

Considerând r şi R date, r1 este singura variabilă. Condiţia de obţinere a valorii minime pentru
Em (r ) este dEm / dr1 = 0 şi conduce la coordonatele punctului optim

r10 = 1, 76r , Em 0 = U /1,33r (3.13)

Comparativ cu izolaţia fără folie, la care Em 0 = U / r , cablul cu folie metalică poate opera la
tensiuni cu 33% mai mari.
Se consideră acum fixat numai parametrul R , r şi r1 fiind variabile. Condiţiile de obţinere a
valorii minime pentru Em (r , r1 ) sunt: � r = 0 şi �
Em / � Em / �r1 = 0 şi conduc la

r10 = R /1,881 , Em 0 = U / 2, 718r (3.14)

3.3. Izolatori de trecere

În forma constructivă cea mai simplă, izolatorul de trecere este un cilindru din material izolator
electric care înconjoară conductorul activ. Configuraţia geometrică este indicată în fig. 3.19.a).

31
 Fig. 3.19. Izolator de trecere cilindric
a) configuraţia geometrică; b) tensiunea faţă de pământ.

Distribuţia câmpului electric în izolant este neuniformă (vezi fig. 3.19.b)). Câmpul electric este
maxim pe suprafaţa conductorului activ şi este dat de relaţia următoare:

U
Em =
r +t (3.15)
r ln
r

din care rezultă grosimea radială a izolatorului

U
t = r[exp( ) - 1] (3.16)
rEm

Expresia de mai sus arată că grosimea creşte exponenţial cu tensiunea pe conductor, aşa că, la
tensiuni foarte înalte gabaritul excesiv face inutilizabil acest tip de izolator de trecere.
Dificultatea este depăşită de izolatoarele de trecere de tip condensator (fig. 3.20). Izolaţia
electrică este formată din n straturi separate de folii metalice, aşa că izolaţia poate fi asimilată cu un
sistem de n condensatoare înseriate. Prin alegerea corespunzătoare a grosimii radiale şi a lungimii
fiecărui strat se obţine uniformizarea câmpului electric din izolaţie. În acest caz, grosimea izolaţiei
rezultă din relaţiile:

U1 U 2 U U U
Em = '
= ' = ... = ' n = ' � t ' = (3.17)
t1 t2 tn t Em

iar profilul corespunzător este dat de ecuaţia următoare:

xy = a (3.18)

32
 Fig. 3.20. Izolator de trecere tip condensator.

Exemplu numeric:

Se consideră izolatorul de trecere tip condensator pentru tensiunea U = 30kV (valoare

efectivă). Materialul izolant admite un câmp electric maxim Em = 10kV . Lungimea izolatorului la
diametrul exterior este l0 = 10cm . Conductorul activ are raza r = 2cm . Se cer: grosimea izolatorului t '
şi lungimea acestuia la suprafaţa conductorului activ.

Se calculează:

 grosimea radială a izolatorului:

U 30 2
t' = = = 4, 24cm ;
Em 10

 parametrul a din ecuaţia profilului:

a = xy x =t ' + r = 6,24 cm = 62, 4cm 2 ;

y = l0 =10 cm

 lungimea izolatorului la suprafaţa conductorului activ:

62, 4
l= |x = r = 2 cm = 31, 2cm ;
x

 grosimea radială a izolaţiei în absenţa foliilor:

30 2
t = 2 exp[exp( ) - 1] = 14, 7cm .
2�10

4. Bazele teoretice ale calculului parametrilor electromagnetici şi electrotermici ai

cablului electric de forţă

33
 Pentru transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice se folosesc liniile electrice aeriene
(LEA) sau liniile electrice subterane (LES) reprezentate prin cablurile electrice de forţă. Din
considerente economice şi ecologice s-au impus liniile electrice aeriene în mediul rural, dar în mediul
urban prioritare sunt cablurile electrice de forţă.
Există o mare varietate de tipuri constructive pentru cablurile electrice de forţă în funcţie de
cerinţele locale ale utilizatorului de energie electrică, dar anumite componente sunt comune tuturor
tipurilor de cabluri electrice. Toate tipurile de cabluri includ trasee conductoare de curent cu o
rezistenţă electrică redusă, ecrane metalice pentru obţinerea unui câmp electric radial, mantale metalice
sau din materiale sintetice pentru protecţia la umiditate şi oxidare, armături metalice pentru protecţia
mecanică.
Acest capitol conţine bazele teoretice ale calculului parametrilor electromagnetici şi
electrotermici aplicabile tuturor categoriilor de cabluri electrice de forţă.

4.1. Calculul parametrilor lineici

4.1.1. Rezistenţa electrică a traseului conductor

Rezistenţa electrică în c.c. a unui traseu conductor la temperatura de 20oC se calculează cu

formula următoare:

4 r 20
R20 = k1k2 k3 [W / km] (4.1)
np d 2

în care:

 r 20 [Wmm / km] este rezistivitatea de volum a materialului conductor;

2

 d [mm] este diametrul nominal al conductorului;

 n este numărul de conductoare din traseu.

Factorul k1 ţine cont de toleranţa în realizarea diametrului d , factorul k2 de alungirea

conductoarelor prin torsadare, iar factorul k3 de alungirea conductoarelor prin dispunerea lor în
straturi.
Rezistenţa în c.c. este dependentă de temperatură prin relaţia

Rq' = R20 [1 + a 20 (q - 20)] (4.2)

în care q [oC ] este temperatura, iar a 20 este coeficientul de temperatură al materialului conductor la
20oC . Pentru cupru coeficientul este 0, 00393 , iar pentru aluminiu este 0, 00403 . Conversia valorilor
rezistenţelor măsurate la baza de 20oC se face cu următoarele formule:

254,5 1000
Cu : R20 = Rq' � [W / km] (4.3)
234,5 + q L

34
 248 1000
Al : R20 = Rq' � [W / km] (4.4)
228 + q L

unde L[m] este lungimea cablului.

Rezistenţa în c.a. la temperatura q este

Rq = Rq' (1 + y s + y p ) (4.5)
în care ys este factorul de efect pelicular, iar y p este factorul de proximitate. La frecvenţa industrială
de 50Hz , factorul de efect pelicular este mic la conductoarele cu secţiunea mai mică de 150mm 2 . Peste
această valoare se pot considera formulele:

xs4 8p f
ys = 4 ,
xs2 = ' � 10-7 k s (4.6)
192 + 0,8 xs Rq

unde f [ Hz ] este frecvenţa tensiunii de alimentare, iar k s este un factor dependent de tipul cablului
[vezi IEC 287]. Formulele asigură o bună acurateţe dacă xs < 2,8 .
Efectele de proximitate sunt cauzate de interacţiile dintre curenţii de conducţie din traseele
conductoare şi curenţii induşi în mantalele şi armăturile metalice din cablu. Acest efect poate fi neglijat
la frecvenţa industrială şi la dimensiunile uzuale ale conductoarelor din cablu.

4.1.2. Inductanţa

Inductanţa L a unui traseu conductor include inductanţa propie şi inductanţa mutuală cu

celelalte trasee şi este dată de formula următoare

2S
L = k + 0, 2 ln [mH / km] (4.7)
d

unde:

 k - constantă care depinde de formaţia conductoarelor (tabel 4.1);

 S [mm] - distanţa dintre centrele traseelor conductoare, la cablul trifazat simetric; = 1, 26 �
distanţa dintre centrele traseelor conductoare la cablul trifazat plat şi = distanţa dintre
conductoarele traseului, la cablul monofazat;
 d [mm] - diametrul conductorului sau diametrul echivalent al traseului conductor.

Tabel 4.1. Valori tipice ale constantei k pentru diferite formaţii de conductoare torsadate.
Numărul de fire din conductor k
3 0, 0778
7 0, 0642
19 0, 0554
37 0, 0528

35
 61 şi mai mult 0, 0514
1( masiv ) 0, 0500
1tubular , 12mm diametrul int erior 0, 0383
La cablurile cu 2 , 3 sau 4 trasee conductoare, valorile date de tabelul 4.1 se multiplică cu
factorul 1, 02 dacă conductorul este circular sau în formă de sector de cerc sau cu factorul 0,97 pentru
cablu trifazat cu trasee conductoare ovale.

4.1.3. Conductanţa

Conductanţa lineică dintre doi cilindrii conductori, foarte lungi, cu axele paralele, situaţi într-un
mediu omogen cu conductivitatea electrică s - fig. 4.1.a) – are expresia următoare

ps
Ge =
2a (4.8)
ln
D - D - 4a
2 2

În cazul unui cilindru distanţat faţă de un plan conductor – fig. 4.1.b) – conductanţa este

2ps
Ge =
a (4.9)
ln
D - D - 4a
2 2

a) b)
Fig. 4.1. Modelul de calcul pentru conductanţă.

Justificarea formulelor (4.8) şi (4.9):

Analogia dintre câmpul electric staţionar şi câmpul electrostatic {E , J , s , V , i} � {E , D,  , V , q}
are drept consecinţă Ge = f (s 1 , s 2 ,...) � Ce = f (1 ,  2 ,...) , deci calculul conductanţei dintre electrozi
se reduce la calculul capacităţilor. Cilindrii fiind foarte lungi câmpul este plan paralel. Se foloseşte
metoda imaginilor electrice: se înlocuiesc cilindrii cu două fire – imagini C1 şi C2 , încărcate cu
sarcinile re şi - re , plasate astfel (la distanţa x de axele respective) încât suprafeţele cilindrilor să
rămână echipotenţiale. Potenţialul perechii de fire într-un punct P are următoarea expresie

36
 re r
V ( P) = ln 2 (4.10)
2p r1

Echipotenţialitatea punctelor A şi A' , respectiv B şi B ' conduce la

r d -a+ x r d +a+ x a D-x

l1 = ( 2 ) A = = ( 2 ) A' = = = (4.11)
r1 a-x r1 a+x x a
r r 1
l2 = ( 2 ) B = ( 2 ) B' = (4.12)
r1 r1 l1

aşa că

D D2 re re 2a
x= - - a 2 , U12 = V1 - V2 = p ln l1 = p ln (4.13)
2 4 D - D 2 - 4a 2

şi în final

re
Ce = (4.14)
U12

Cu aceeaşi procedură, considerând D = 2 H , se obţine ?

4.1.4. Capacitatea

Se consideră cablul trifazat având conductoarele aşezate simetric în interiorul unui înveliş
metalic cilindric – fig. 4.2.

Fig. 4.2. Model de calcul pentru capacităţile cablului trifazat.

În serviciul

s : q1 + q2 + q3 = 0 (4.15)

37
se obţin capacităţile:

� 1
�Cs1 = Cs 2 = Cs 3 = C s =
p0 - pm
�
� 1
�C10 = C20 = C30 = C0 =
� p0 + 2 pm
� (4.16)
� pm
C12 = C23 = C31 = Cm =
� ( p0 - pm )( p0 + 2 pm )
�
�p = 1 ln R r , p = 1 ln R + r + R r
2 2 4 4 2 2

�
�
0
2p ar
m
4p 3r 4

Justificarea relaţiilor (4.16):

Datorită simetriei, coeficienţii de potenţial din ecuaţiile lui Maxwell

3
Vi = �pij q j ; i, j �{1, 2,3} , pij = p ji
j =1

satisfac relaţiile

p11 = p12 = p13 = p0 , p12 = p13 = p23 = pm

Capacităţile în serviciul s sunt egale şi rezultă din ecuaţiile lui Maxwell

V1 = p0 q1 + pm (q2 + q3 ) = ( p0 - pm )q1 � Cs1 = q1 / V � Cs1 = 1/ ( p0 - pm )

Capacităţile parţiale se deduc din ecuaţiile lui Maxwell scrise sub forma

q1 = C10V1 + C12 (V1 - V2 ) + C13 (V1 - V3 )

Prin rezolvarea primei forme a sistemului de ecuaţii Maxwell în raport cu qi şi prin identificare
se deduc capacităţile parţiale. În continuare se indică metode practice de determinare a capacităţii
cablului trifazat.
Capacitatea dintre conductorul unei faze şi mantaua metalică pusă la pământ se calculează cu
formula empirică a lui Simon:

0, 03 r mF
C0 = [ ]
t 2 t T +t km (4.17)
lg{[0,52( ) - 1, 7( ) + 3,84]( ) + 1}
T T d

unde:

 t - grosimea izolaţiei mantalei;

 T - grosimea izolaţiei conductorului;

38
  d - diametrul conductorului;
  r - permitivitatea relativă a dielectricului.

Schema echivalentă a capacităţilor dintr-un cablu trifazat este dată în fig. 4.3 (în care Cs -
reprezintă capacitatea dintre traseul conductor al unei faze şi mantaua metalică, C - reprezintă
capacitatea dintre traseele conductoare).

Fig. 4.3. Capacităţile cablului trifazat.

Capacităţile Cs şi C se determină prin măsurătorile indicate în fig. 4.4.

a) Cm1 b) Cm 2
Fig. 4.4. Măsurarea capacităţilor.
a) Se ştrapează traseele conductoare ale cablului şi se măsoară capacitatea dintre fascicol şi
centura conductoare.
Valoarea măsurată = Cm1 = 3Cs (4.18)
b) Se conectează două trasee conductoare la centură şi se măsoară capacitatea dintre traseul liber şi
centură.
Valoarea măsurată = Cm 2 = 2C + Cs (4.19)

Cu valorile măsurate Cm1 şi Cm 2 se calculează Cs = Cm1 / 3 , C = (3Cm 2 - Cm1 ) / 6 şi în final

39
 3 1
C0 = Cm 2 - Cm1 (4.20)
2 6

La străpungerea cablului trifazat cu centură metalică s-a observat că aceasta se produce în

zonele în care câmpul electric este tangenţial faţă de izolaţie, de unde necesitatea evitării componentei
tangenţiale a câmpului. Pentru aceasta se practică ecranarea fiecărui traseu conductor cu centură din Pb,
aşa că, practic, cablul trifazat se comportă ca trei cabluri individuale ecranate cu centură metalică.

4.2. Calculul parametrilor electrotermici

4.2.1. Ecuaţia căldurii

Distribuţia temperaturii în cuprinsul unui corp este rezultatul unui proces complex, în care
intervine generarea locală de căldură şi schimbul de căldură cu mediul înconjurător. Din punct de
vedere matematic acest fenomen este descris de ecuaţia căldurii.
Forma locală a ecuaţiei căldurii în solide – ecuaţia Stefan – este

h(q )
�
= p + div (l gradq ) (4.21)
�t

în care:

 q [oC ] - temperatura locală;

 t[s] - timpul;
 h(q )[ J / m3 ] - entalpia specifică;
 p[W / m3 ] - densitatea de volum a puterii transmisă corpului;
 l[W / (m � grad )] - conductivitatea termică a materialului.

Pentru substanţe a căror entalpie este proporţională cu temperatura, se poate înlocui:

�
h q
�
=gc (4.22)
�t �t

în care:

 g [ Kg / m3 ] - densitatea substanţei;
 c[ J / ( Kg �grad )] - căldura specifică a substanţei.

În medii liniare, omogene şi izotrope, cu propietăţile de material ( l , c , g ) independente de

temperatură, rezultă următoarea expresie a ecuatiei căldurii-ecuaţia lui Fourier:

1�q p
= + Dq (4.23)
a �
t l

40
în care: a = l / (g c)[m 2 / s ] - difuzivitatea termică.
Condiţiile de trecere prin suprafeţele de discontinuitate care separă două medii diferite sunt:

a) Suprafaţa de separaţie între două corpuri solide izotrope:

q
� � q
l1 1 = l2 2 ;q1 = q 2 (4.24)
�n �n
b) Suprafaţa unui corp solid izotrop în contact cu un fluid:
dq
-ls s = a k (q s - q f ) (4.25)
dn

în care: a k [W / (m �
2
grad )] - coeficientul de convecţie, ( s ) , ( f ) - indici care se referă la solid,
respectiv fluid.
Soluţia ecuaţiei (?) referitoare la domeniul D mărginit de suprafaţa închisă  este univoc
definită, pentru t > 0 , de următoarele condiţii de unicitate:

a) distribuţia surselor de căldură în toate punctele M �D :

p ( M , t ) = j ( M , t ), "M �D , t > 0
b) condiţii iniţiale, exprimate prin valorile iniţiale ale temperaturii în toate punctele domeniului:
q ( M , 0) = f 0 ( M ), "M �D
c) condiţii la limită, care descriu interacţiunea domeniului considerat cu exteriorul, exprimate în
general printr-o relaţie de forma:
n (l gradq ) + a ( M , t )q + b ( M , t ) = q( M , t ), "M � , t > 0

Observaţie: Ultima ecuaţie la limită include, drept cazuri particulare, condiţiile Dirichlet, în cazul în
care se dau valorile temperaturii pe frontiera, de tip Neumann, în cazul în care se dă derivata după
normală a temperaturii, deci componenta normală a fluxului de putere prin suprafaţa domeniului,
schimbul de căldură prin convecţie faţă de un fluid de temperatură dată sau radiaţie termică. Se disting
următoarele clase de metode pentru rezolvarea ecuaţiei căldurii:

a) metode analitice; metoda separării variabilelor este des folosită;

b) metode numerice: metoda diferenţelor finite şi metoda elementelor finite;
c) metode de modelare: prin similitudini şi analogie (reţele electrice echivalente).

4.2.2. Utilizarea teoriei similitudinii

în studiul schimbului de căldură prin convecţie

Fenomenele termice sunt influenţate de un număr relativ mare de parametri. Studiul influenţelor
acestor parametri poate fi simplificat prin gruparea lor convenabilă în grupuri adimensionale. Prin
aceasta, rezultatele prezentate în funcţie de aceste grupuri adimensionale sunt mai generale, deoarece
ele un se referă la valori particulare ale parametrilor individuali. De asemenea, ecuaţiile fenomenelor
capătă expresii mai simple, iar valorile numerice ale mărimilor care intervin pot fi de aceleaşi ordin de
mărime, fapt cu implicaţii favorabile asupra calculelor numerice.

41
 Grupurile adimensionale sau criteriile (numerele) de similitudine, pot fi definiţi pornind de la
ecuaţiile care descriu fenomenele termice, prin transcrierea lor sub formă adimensională. În acesta se
aleg: o lungime de referinţă l0 , o derivată de referinţă t0 şi o temperatură de referinţă q 0 .
Formele adimensionale ale ecuaţiei căldurii, ale condiţiilor de trecere prin suprafeţele de
discontinuitate şi ecuaţiile de mişcare ale fluidelor conduc la următoarele criterii de similitudine:

a k l0
 criteriul lui Biot: Bi = ;
ls
a k l0
 criteriul lui Nusselt: Nu = ;
lf
u
 criteriul lui Prandtl: Pr = ;
a
lv
 criteriul lui Reynolds: Re = 0 0 ;
u
g b Dq l03
 criteriul lui Grasshof: Gr = .
u2

În aceste expresii intervin următoarele mărimi noi:

 v0 = a / l0 [m / s ] - viteza de referinţă a fluidului;

 u[m 2 / s ] - vâscozitatea cinematică a fluidului;
 b [ grad -1 ] - coeficientul de dilatare în volum;
 g[m 2 / s ] - acceleraţia gravitaţională.

Criteriile lui Biot şi Nusselt, deşi formal asemănătoare, deoarece diferă prin faptul că în
expresiile lor intervin conductivitatea termică a solidului, respectiv a fluidului, joacă roluri fundamental
diferite.
Criteriul lui Biot intervine ca un parametru cunoscut în studiul conducţiei termice şi arată că
valorile mici ale numărului Biot ( Bi = 1 ) conduc la repartiţii relativ uniforme ale temperaturii în
interiorul corpului, iar valorile mari ( Bi ? 1 ) conduc la câmpuri termice puternic neuniforme.
Criteriul Nusselt apare ca o necunoscută în studiul fenomenelor de convecţie termică între un
solid şi un fluid, în scopul determinării coeficientul de convecţie.
Criteriul Reynolds caracterizează tipul de curgere a fluidului. Valorile Re < 2300 corespund
curgerii laminare, iar valorile Re > 10000 curgerii turbulente; pentru 2300 < Re < 10000 regimul de
curgere este tranzitoriu.
Criteriul lui Grasshof provine din expresia forţei ascensionale (de tipul forţei lui Arhimede) ce
apare într-un fluid cu densitatea neuniformă, în urma dilatării într-un câmp termic neomogen. Acest
fenomen este esenţial la convecţia liberă, dar puţin important la convecţia forţată.
Criteriul lui Prandtl este în fond o mărime de material. Gazele ideale monoatomice au
Pr = 0, 67 , cele biatomice Pr = 0, 72 , metalele topite au Pr = 0, 005 �0, 05 .
Problema fundamentală a studiului schimbului de căldură prin convecţie între un solid şi un
fluid consistă în determinarea valorilor coeficientului de convecţie a k . Principial, problema consistă în
stabilirea unei ecuaţii criteriale care exprimă numărului lui Nusselt în funcţie de datele problemei,
exprimate sub formă de grupuri adimensionale. În cazul convecţiei forţate ecuaţia criterială este de
forma

42
Nu = C Re m Pr n (4.26)

În cazul convecţiei libere ecuaţia criterială este

Nu = CGr m Pr n (4.27)

Cunoscut fiind numărul Nu pentru problema respectivă, coeficientul de convecţie este

l f Nu
ak = (4.28)
l0

4.2.3. Câmpul de temperatură dintr-un cilindru

cu surse variabile în timp

În cazul mediilor liniare, omogene şi izotrope, cu propietăţile de material ( l , c , g )

independente de temperatură, ecuaţia căldurii se scrie sub forma:

1�q p
= + Dq (4.29)
a �
t ag c

Pentru simplificarea calculelor, p (densitatea de volum a puterii generate) se scrie sub forma:

p = l w0 e - kt (4.30)

mărimile w0 şi k fiind constante.

Condiţiile iniţiale şi pe frontiera r = R a cilindrului infinit lung sunt:

�
�q (r , 0) = q 0
�
�� q (0, t )
� = 0,q (0, t ) �� (4.31)
� � r
�� q ( R, t ) a k
� = [q a - q ( R, t )]
� � r l

Cu transformata lui Laplace, apoi printr-o schimbare de funcţie, cu metoda separării variabilelor
şi în final cu transformata lui Laplace inversă se obţine [3].

43
 r
J 0 ( Pd � )
q (r , t ) - q0 P0 R at
= 1 - [1 - exp(- Pd � 2 ) -
]�
q a - q0 Pd J 0 ( Pd ) -
1
Pd �J1 ( Pd ) R
Bi (4.32)
P0 r at
-�(1 - )�An �
J 0 (kn ) � exp( kn2 2 )
Pd - kn2
R R

în care

w0 R 2
 P0 = - criteriul lui Pomerantev (4.33)
qa - q0
k 2
 Pd = R - criteriul lui Predvoditelev (4.34)
a
ak R
 Bi = - numărul lui Biot (4.35)
l

J 0 şi J1 sunt funcţiile lui Bessel nemodificate. Valorile propii kn şi coeficienţii Fourier ai soluţiei An ,
identici cu cei din problema cilindrului fără surse, sunt:

J1 ( k n R ) B
 = i (4.36)
J 0 (kn R ) kn R
2 J1 ( k n R )
 An = (4.37)
kn R[ J 0 (kn R) + J12 (kn R )]
2

Dacă se pune în expresia de mai sus k = 0 adică Pd = 0 şi se face trecerea la limită, cu regula
lui l’Hopital, se obţine pentru pJ = l w0 = constant , soluţia:

q (r , t ) - q0 1 2 r2
= 1 + P0 [1 + - 2 ] -
qa - q0 4 Bi R
(4.38)
P r at
-�(1 + 02 ) � An �J 0 (kn ) �exp(-kn2 2 )
kn R R

4.2.4. Modelarea fenomenelor termice

pe reţele electrice echivalente

Metoda se bazează pe descompunerea căilor prin care are loc transferul de căldură în tuburi de
flux caloric şi modelarea acestora prin circuite electrice echivalente. Această descompunere în tuburi de
flux este aproximativă, dar suficient de intuitivă, fiind sugerată de către configuraţia geometrică
studiată.
Se consideră un astfel de tub de flux caloric – fig. 4.5.

44
 Unui astfel de tub de flux i se aplică ecuaţia de bilanţ termic în regim staţionar, fără surse
interne de căldură:

Pq1 = Pq 2 = Pq (4.39)

care exprimă faptul că prin orice secţiune transversală a tubului se transmite aceeaşi putere Pq [W ] .
Legea conducţiei termice (material izotrop) rezultă:

Jq
- gradq = (4.40)
l
2
în care J q [W / m ] este desnsitatea fluxului de putere. Integrând această relaţie în lungul curbei 1-2, în
aproximaţia că densitatea fluxului de putere Pq este uniformă pe secţiunea S a tubului se obţine

q1 - q 2 = Pq Rt (4.41)

care pune în evidenţă mărimea

2
dl oC
Rt = � [ ] (4.42)
1
lS W

numită rezistenţă termică, prin analogie cu rezistenţa electrică a unui conductor. Relaţia (4.42?) este
similară legii lui Ohm, dacă se admit corespondenţele între mărimile fizice din tabelul 4.2.

Tabel 4.2. Analogie între regimul termic staţionar şi regimul electrocinetic staţionar.

În cazul regimului tranzitoriu, ecuaţia de bilanţ termic devine:

dH
= P + Pq1 - Pq 2 (4.43)
dt

Dacă materialul este omogen, entalpia poate fi exprimată prin relaţia:

1
g cq dV ; g cV
H =� q dV = g cq%
V V�
(4.44)
V

în care q%este temperatura medie a tubului de flux, iar

C = g cV = mc[ J / grad ] (4.45)

este capacitatea sa calorică. Se obţine ecuaţia

dq%
C = P + Pq1 - Pq 2 (4.46)
dt

45
care poate fi modelată prin circuitul echivalent din fig. 4.6. a).

Fig. 4.6. Circuitul electric echivalent al unui tub de flux caloric.

În cazul mediilor a căror căldură specifică depinde de temperatură, relaţia (?) sugerează schema
echivalentă din fig. 4.6. b), în care figurează un condensator neliniar cu caracteristica q (u ) analoagă
caracteristicii H (q ) .
Admiţând că temperatura medie q% este egală cu temperatura într-o secţiune transversală
mediană a tubului de flux caloric, se poate stabili schema echivalentă cu parametrii concentraţi de tipul
cuadripol în T din fig. 4.6. c).
În tabelul 4.3 sunt prezentate câteva exemple de rezistenţe termice, calculate direct prin relaţia
de definiţie (4.42?) sau pe baza analogiei electrocinetice.

Tabelul 4.3. Exemplu de rezistenţe termice.

4.3. Efectele ecranelor metalice din structura cablului []

În fig. 4.7 este prezentat o structură tipică a unui cablu de IT cu un singur traseu conductor.

Fig. 4.7. Diagrama cablului cu un singur traseu conductor.

46