LUCRAREA NR.

DETERMINAREA FINEŢEI FIRELOR

A. Tipuri de fibre
Unul dintre cele mai importante tipuri de materiale polimerice îl reprezintă fibrele,
structuri omogene macroscopice, flexibile, cu un raport mare lungime-diametru şi secţiune
mică. Fibrele se compun din polimeri organici, anorganici şi substanţe metalice (azbest, sticlă,
grafit, carbon, bor, nitrit de bor, quartz, carbură de siliciu etc.)
Starea fibroasă poate fi descrisă ca un sistem polimeric orientat ireversibil, cu
regularitate mare tridimensională, fiind caracterizată de proprietăţi fizice anizotrope ridicate.
Fibrele textile se clasifică în funcţie de originea lor, în fibre naturale şi fibre sintetice.
a) Fibre naturale. Fibrele naturale provin din regnul animal, vegetal şi mineral, şi pot fi
folosite direct în procesele de prelucrare textilă, după o spălare prealabilă. Cu excepţia
mătăsii, fibrele naturale sunt de lungime discretă şi finită.
b) Fibre sintetice. Fibrele sintetice sunt polimeri naturali modificaţi, polimeri sintetici şi
substanţe anorganice.
Fibrele de sticlă sunt, de exemplu, fibre sintetice anorganice folosite în prezent.
Fibrele din polimeri naturali modificaţi se obţin fie prin regenerare, fie prin derivare.
În fibrele regenerate, structura chimică a polimerului în produsul final este aceeaşi ca şi în
starea naturală, în timp ce în fibrele derivate structura chimică a polimerului în fibre nu mai
este cea a polimerului natural modificat.
Fibrele sintetice obţinute din polimeri sintetici se referă la fibre sintetice ca: poliamida,
poliesterul, acrilaţii, poliolefinele, poliuretanii.

B. Obţinerea fibrelor
Fibrele sintetice sunt obţinute prin trei metode principale de filare: filare în topitură,
filare uscată şi filare umedă. În filarea în topitură, polimerul este încălzit deasupra
temperaturii sale de topire, iar după filtrare este injectat printr-o filieră, cunoscută şi sub
numele de duză, care conţine foarte multe perforaţii de dimensiuni foarte mici. Diametrul şi
forma transversală a filamentului sunt, în mare măsură, determinate de configuraţia
geometrică a perforaţiilor filierei. Polimerul topit şi extrudat trece apoi printr-o zonă de răcire,
unde se solidifică în filamente. Poliesterul, poliamida şi poliolefinele se obţin cu ajutorul
acestui procedeu.
În filarea uscată, polimerul se dizolvă într-un solvent adecvat şi, după filtrare, este
extrudat printr-o filieră în zona de încălzire. Solidificarea în filamente are loc în această zonă,
o dată cu evaporarea solventului. Prin acest procedeu se obţin: acetatul şi triacetatul de
celuloză şi câteva filamente poliacrilice.
În filarea umedă, polimerul sau derivaţi chimici ai polimerului se dizolvă într-un
solvent adecvat, iar soluţia este extrudată printr-o filieră într-o baie de lichid, unde se
formează filamentele. De obicei, au loc cel puţin trei procese în timpul formării filamentelor:
regenerarea polimerului, în cazul în care se formează un derivat chimic al polimerului,
precipitarea polimerului şi coagularea fazei solide nou-formate. Fibrele de celuloză regenerată
(rayon) şi anumite filamente poliacrilice se obţin prin această metodă.
Obţinerea de fibre din filme sau folii polimerice prin procedee de crestare şi tăiere
devine importantă în industrie şi se aşteaptă ca în viitorul apropiat aceste tehnici să fie
utilizate din ce în ce mai mult pentru produse textile.
 C. Proprietăţile fibrelor
Caracteristici geometrice. Fibrele textile se obţin ca fire şi ţesături. Obţinerea lor se
bazează pe proprietăţile geometrice ale fibrelor textile: lungime, densitate liniară, arie
transversală, formă transversală şi încreţire.
Aria transversală a fibrelor se evaluează cu acurateţe prin observarea directă la
microscop şi măsurarea secţiunii transversale. Măsurarea diametrelor fibrelor prin observarea
longitudinală la microscop este destul de convenabilă, dar elipticitatea secţiunii transversale în
anumite fibre poate conduce la erori grave.
Aria transversală a fibrelor este folosită pentru a desemna dimensiunea fibrelor sau
fineţea. Cea mai des întâlnită metodă pentru a stabili această proprietate geometrică este
utilizând densitatea liniară a fibrelor, în unitate de masă pe unitate de lungime. Dacă
densitatea globală (unităţi masă/volum) este cunoscută, aria transversală poate fi obţinută
împărţind densitatea liniară la densitatea globală.
În terminologia fibrelor şi a textilelor, se folosesc unităţi speciale: texul şi denierul.
Un denier, ca unitate de densitate liniară, reprezintă masa în grame a 9000 metri de
fibre.
Valoarea unui tex se defineşte ca masa în grame a 1000 metri de fibre.
Rugozitatea suprafeţei fibrelor, care determină aria totală efectivă de contact dintre
fibre în ansamblu, cuplată cu fricţiunea fibrelor, determină proprietăţile mecanice ale acestui
ansamblu.
Structura fibrelor. Organizarea tridimensională a lanţurilor polimerice determină
într-o mare măsură proprietăţile chimice, fizice şi mecanice ale fibrelor. Organizarea
intermoleculară a lanţurilor poate fi descrisă, în general, ca ordonată. Gradul de cristalinitate
poate fi estimat, într-o mare măsură, cu ajutorul tehnicilor de difracţie de raze X.
Configuraţia moleculelor de polimer în regiunile cristaline sau ordonate ale fibrelor
poate fi liniară sau elicoidală. În configuraţia liniară, cum este cazul polietilenei, al
poliesterilor, al poliamidelor şi al celulozei, ghemul macromolecular este fie foarte deşirat, fie
împachetat, depinzând în mare măsură de parametrii mecanici şi termo-mecanici. Regiunile
cristaline ale altor polimeri, cum ar fi: poliizobutena, politetrafluoretilena, polipropena
izotactică şi poli-α-polipeptidele, nu sunt liniare, ci elicoidale.
În fibre, faza cristalină coexistă cu faza amorfă.
Proprietăţile fibrelor (chimice, fizice, mecanice) depind de structura lor.

D. Orientare şi aranjare spaţială

Fibrele nu au decât o caracteristică structurală specială: o orientare preferenţială a
unităţilor elementale faţă de axa fibrelor. Unităţile elementale sunt fie molecule polimerice,
fie diferite agregate, cum ar fi cristalitele şi miceliile.
În cazul fibrelor sintetice, orientarea preferenţială este obţinută cu ajutorul
operaţiunilor mecanice de etirare, în timpul cărora filamentul este alungit, imediat după filare,
de câteva ori faţă de lungimea iniţială. Gradul de etirare reprezintă factorul de extensie, care
poate fi definit ca lungimea filamentului aranjat pe unitate de filament nearanjat. Această
etirare are un dublu rol: de a orienta elementele structurale faţă de axa fibrei, în scopul de a
aduce aceste elemente la poziţiile optime în raport cu forţa şi de a permite dezvoltarea
structurii regulate tridimensionale. Filamentele neetirate prezintă o orientare moleculară şi
grade scăzute de cristalinitate.
Etirarea trebuie să aibă loc la o temperatură mai mare decât temperatura de tranziţie
vitroasă pentru a asigura o curgere moleculară plastică.
 E. Procedura experimentală
Fineţea firului se mai numeşte şi titlu. Acesta poate fi elementar (în cazul filamentelor)
şi total (în cazul firelor).
Fineţea va fi măsurată pentru câteva tipuri de fire sau filamente. Fibrele vor fi cântărite
(G, g), iar lungimea lor măsurată (L, m). Se vor calcula următoarele:
 Numărul metric reprezintă lungimea în metri a unui gram de fibre:

L
Nm  [m / g]
G

 Denierul este masa (în grame) a 9000 metri de fibre:

G  9000
Tden  [g / m]
L

 Texul este masa (în grame) a 1000 metri de fibre:

G  1000
Ttex  [g / m]
L

 Diametrul mediu al fibrei (în milimetri):

d  0.011 Tden [mm]

unde: L = lungimea firului, în metri;
G = masa firului, în grame.

În cadru lucrării de faţă se măsoară fineţea a două tipuri de filamente. Se cântăreşte

rola cu fir şi apoi rola fără fir, iar firul derulat se măsoară.
Se calculează Nm, Tden, Ttex şi d.
Valorile găsite vor fi comparate cu cele găsite prin măsurarea directă folosind
micrometrul.
Calculul diametrului are avantajul unei aproximări mai bune decât măsurătoarea
directă.