SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL

„NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA
Foto coperta 1: „Singuri, dar împreună” – DORIN LUCIAN SVEDUNEAC
Foto coperta 3 și 4: RODICA RODEAN

Au colaborat la realizarea revistei:

IOAN ABUTNĂRIŢEI ION CUZUIOC

ANDREI GHEORGHE NEAGU IOAN GRĂMADĂ
DUMITRU RUSAN IOAN NITU
CONSTANTIN MĂNUȚĂ GHEORGHE SOLCAN
CORNELIU FLOREA ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ
GHEORGHE BODEA TRAIAN VASILCĂU
PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI VALERIAN BEDRULE
CORNELIU TRAIAN ATANASIU SIMION TUDUREAN
CORNELIA PĂUN HEINZEL ROLAND F. VOINESCU
CORNELIU CARP PUIU RĂDUCAN
PAUL BRAŞCANU ANY DRĂGOIANU
ANICA FACINA ALENSIS DE NOBILIS
MIHAI BURDUJA CASIAN BALABASCIUC
VIOLETA URDĂ CONSTANTIN IORDAN
DOINA TOMA CONSTANTIN TIRON
ALDONA REY PATRAŞ VASILE LARCO
ANGELA BURTEA VASILE GRAMATICU
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ VIOREL BIRTU PÎRĂIANU
NINA GONȚA VASILE FILIP
ȘTEFANIA OPROESCU COSTEL SIMIREA
SORIN C. COTLARCIUC ROBERT – MARIUS DINCĂ
VASILE MOROȘAN DOREL MIHAI GAFTONEANU
LELIA MOSSORA EMILIA DABU
VALENTINA BECART CRISTINA TRUȚĂ
LAURENȚIU GHIȚĂ FLORENTIN CAUC
NICOLAE SILADE LUMINIȚA IGNEA
IOAN ROMEO ROȘIIANU IOAN MUGUREL SASU
GHEORGHE BÂLICI

DIRECTOR
DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
REDACTOR ȘEF
IOAN MUGUREL SASU
mugurel_sasu@yahoo.com
SECRETAR DE REDACȚIE
LUMINIȚA IGNEA
TEHNOREDACTARE
DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conținutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

Tipografia PIM Iași

 SURÂSUL BUCOVINEI
Anotimpul crizelor
Citeam pe vremea lecturilor vârstei la care
eram interesat, în primul rând, de aventurile pe mare
ale unor împătimiți marinari și corăbiile lor
extraordinare, că există zone ale globului unde sunt
doar două anotimpuri, la început a fost mai greu de
priceput cum ar fi să fie două din moment ce știam
că sunt patru. Până la urmă s-a clarificat. Oare se va
rezolva la fel și acum când, se observă de la o
vreme, există doar unul, cel al crizelor? Lăsăm la o
parte ciclurile Kondratiev, că dacă nu facem astfel
va trebui să înțelegem că va urma un război. Ori asta
ne va conduce la concluzia tatălui unui elev de tristă
amintire, personaj celebru în bancurile
antedecembriste: „Asta ne mai lipsea!”, aflase omul
că i se va completa lista motivelor de laudă pentru
nivelul său de trai cu informația că fata cea mică este
titulara unei sarcini, imaculata concepție
manifestându-se la nivelul celor ce muncesc sau asta
ar trebui să facă, prin lipsa din distribuție a
ipoteticului tată. Astfel stând treburile, lăsăm în
neant ideea provenită din ciclurile respectivului om
de știință și să înțelegem de ce criza afectează mai
sever unele sectoare de activitate, unele categorii de
salariați, iar acolo unde se fermentează borhotul
electoral sau negustoria cu legende croșetate din fum
și ceață, se mai găsește câte ceva pentru a acoperi
necesarul de ochiul unui personaj foarte negativ. Nu
vom certa pe cei care au, nu vom critica pe cei care
primesc, dar, din spirit de solidaritate vom căuta să
susținem cauza celor care nici nu au, nici nu
primesc. Știați că și anteriul lui Arvinte se termină
într-o zi? Că a face ceva din nimic, aș fi spus „ex
nihilo”, dar nu am vrut să fiu acuzat de snobism, este
doar în puterea Unuia și asta numai atunci, la
începutul începuturilor, actualmente cei care îl
reprezintă au nevoie și ei de ochiul mai sus
menționat. Va trebui să ne adaptăm climei cu un
singur anotimp, vom căuta, doar știm că numai astfel
avem șanse de a găsi, forme de organizare a
festivalului nostru, care să aibă loc, dar cu costuri
minime. Cum va fi? Veți afla atunci când vom
1
beneficia de cele promise la Mat. 7,7 (Cereţi şi vi se
va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.)
prin revistă și prin pagina Cenaclului „Nectarie” de
pe Facebook, că acest Facebook este acum ceea ce
spunea Ray Bradbury în „Fahrenheit 451” că este
„familia” și era exhibată pe pereții locuințelor
deveniți ecrane. Când vom ajunge la ecranele din
„1984” a lui George Orwell, vom afla că niciodată
răul prezent nu este cel mai rău rău posibil, oricând
se poate și mai rău. Vom afla noi sau cei care ne vor
urma, dacă nu cumva cu ei s-a început crearea
climatului necesar acelor minunate lumi ale
viitorului.
Și concursul literar va trebui să treacă printr-un
proces de reorganizare, cred că domnii Corneliu
Traian Atanasiu și Cezar Florin Ciobîcă nu se vor
supăra pe noi dacă vom folosi metoda de jurizare de
la Romanian Haiku, mi se pare una corectă și
cinstită și care va elibera pe modestul socotitor de
teroarea „furcilor caudine” și de acuzațiile de
malpraxis la calcularea mediei aritmetice.
Cu bune, cu mai puțin bune, cu zâmbete largi
sau amare, anul a trecut, s-a finalizat cu ședința
festivă de Moș Crăciun, care în acest an, din motive
de forță majoră, nu a putut veni, dar a fost inventat
ca substitut Nenea Crăciun, barba președintelui
nefiind destul de albă pentru moș, dar promitem că i
se va albi în anii ce vor urma, dacă vor urma. Și de
ce să nu urmeze? De când este stabilit și de către
cine, că oamenii care au în cifra vârstei ceva mai
mulți ani, nu au dreptul la speranță? Sau nu știați că
sentimentele coapte durează mai mult decât cele abia
pârguite? Mai ales că media de vârstă care
caracterizează participanții la manifestările literare
nu oferă indicii că generațiile tinere au interes să
moștenească și altceva decât bunuri materiale, sau
poate nu înțelegem noi tot ce o fi necesar a fi înțeles.
Orice este posibil, chiar și să apară opere literare
care să prezinte interes în afara frontierei de stat, dar
altfel decât promovate prin cheltuirea banului public,
adică din bugetul atât de afectat de anotimpul
perpetuu al crizelor.
Deci, hai să intrăm în rând cu lumea și să
începem și noi propoziția cu conjuncția conclusivă,
nu vom lăsa să se piardă tradiția festivalului, revista
și activitatea cenaclului, dar vom fi nevoiți să
aducem schimbări, nu cutezăm a spune îmbunătățiri,
iar cei care ne iubesc ne vor găsi și de acum înainte.
Pentru că este primul număr al revistei pe anul
în curs, consider că este cazul să vă spun: La mulți
ani! și să vă doresc inspirație, dorință de a o
valorifica și să nu ne pierdem unii de alții, dar fără a
cădea în patima „bisericuțizării” care mai există și
provoacă schisme între cei care trebuie să fie
împreună.
Ioan Mugurel Sasu
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN ABUTNĂRIȚEI
ION GRĂMADĂ
OMAGIU EROULUI BUCOVINEI
SCURTE DATE BIOGRAFICE
S-a născut la 22 decembrie 1885 – stil vechi,
sau 31 ianuarie 1886 – stil nou, la ZAHAREȘTI,
comuna STROIEȘTI în județul SUCEAVA. Școala
primară o face în satul natal, iar liceul, la Suceava la
actualul Colegiu Național ȘTEFAN CEL MARE pe
atunci Gimnaziul greco-ortodox, absolvind cursurile
acestuia în anul 1906.Urmează Facultatea de istorie
și geografie în CERNĂUȚI, la vestita Universitate.
După absolvirea facultății se înrolează în armata
austriacă, la un regiment de vânători de munte din
TIROL. În vara anului 1910, în urma unor controale
medicale serioase este declarat inapt pace și
război(adică reformat definitiv) din cauza unor
afecțiuni ale inimii. În septembrie 1910, se înscrie la
Universitatea din Viena unde a obținut și titlul de
doctor în litere și filosofie în iulie 1913.
În toamna aceluiași an este angajat profesor
suplinitor la Liceul III de stat din CERNĂUȚI. În
anul 1914 se angajează redactor al gazetei „VIAȚA
NOUĂ”, , dar datorită naționalismului său, la 19
aprilie, este denunțat drept iredentist alături de
VASILE LIȚU și DIMITRIE MARMELIUC, de
către controversatul politician AUREL ONCIUL. În
august 1914, după ce publică articolul „Presa din
România” în „Viața Nouă”, a trezit suspiciunile
autorităților austriece și, mai ales, ale elitelor
românești din CERNĂUȚI.
Tot atunci, profitând de apropierea trupelor
rusești de CERNĂUȚI, trece granița, pe la
Mamornița, în Vechiul Regat. Drept urmare,
autoritățile austriece îl condamnă la moarte prin
spânzurare pentru „dezertare și trădare”, iar
publiciștii bucovineni, în frunte cu preotul George
Sârbu, care va deveni primul administrator al
Fondului Bisericesc în România Mare, îl atacă
nedrept și violent.
La 15 martie 1915, la București, cu ocazia
Congresului românilor de peste hotare, ține un
discurs fulminant alături de Octavian Goga și Vasile
Lucaciu.
În luna mai 1915 este numit profesor de istorie
la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu –
recunoscându-i-se cunoștințele, titlurile didactice și
patriotismul românesc.
2
În august 1916, România intră în război. Ion
Grămadă – deși are statutul de refugiat, dar și
reformat definitiv, cere să fie trimis pe front. În acest
timp, deși este mobilizat la locul de muncă(Liceul
Militar) i se oferă alte posturi mai puțin
primejdioase, totuși ION GRĂMADĂ – vrea în linia
I pe front. Ca urmare a dorinței sale, autoritățile
militare din Regat îl trimit ca elev voluntar la Școala
Militară din Botoșani, unde-i are colegi pe viitorii
profesori universitari Dimitrie Marmeliuc, Ion
Andrieșescu și Eugen Lacrițeanu.
Aici, în Botoșani, la Școala Militară, condițiile
erau foarte aspre, atât de instrucție cât și de trai. Ca
urmare, servește masa zilnic la o mătușă a lui
George Enescu, soția unui funcționar al Primăriei
Botoșani.
La 15 martie 1917 a absolvit Școala Militară
din Botoșani, trece pe la părinți în Zaharești, după
care pleacă pe front la Regimentul 8 vânători de
munte despărțindu-se de Dimitrie Marmeliuc, cu
toate că ceruse să fie repartizați la aceeași unitate. În
ziua de 27 august 191, Ion Grămadă cade secerat de
rafala unei mitraliere inamice pe timpul executării
unui contraatac în fruntea plutonului său.
Memorabile în istoria militară au rămas ultimele
cuvinte ale EROULUI BUCOVINEI „Sergent
Donose ia comanda plutonului și du-l înainte, tot
înainte...!” Camarazii l-au ridicat și, în deplasare
spre punctul sanitar, bravul erou a murit. A fost
îngropat în Poiana Vrânceanu, iar soldații lui i-au
pus la cap o cruce de stejar cioplită de mâinile lor.
La intervenția colegului Dimitrie Marmeliuc la
Marele Cartier General s-a aprobat să i se facă un
parastas lui Ion Grămadă, la mormântul din Poiana
Vrânceanu.
În data de 11 decembrie 1917, la acel parastas
au participat Principele Moștenitor(viitorul rege
Carol al II-lea), Comandantul Corpului IV de
armată, generalul Artur Văitoianu, Șeful de stat
major al Corpului IV – armată, generalul Ion
Manolescu, foarte mulți ofițeri și soldați.
Trupul lui Ion Grămadă a stat acolo în Poiana
Vrânceanu timp de 9 ani, până când, la inițiativa
colonelului Gheorghe Teodorescu – comandantul
Batalionului 12 vânători de munte din Suceava, s-a
aprobat transportul osemintelor eroului în cimitirul
„PACEA” din Suceava, la 20 iunie 1926.
A fost organizată o mare ceremonie militară la
care au participat foarte mulți bucovineni.
AMINTIRI DESPRE ION GRĂMADĂ
Redăm o frumoasă caracterizare a eroului,
realizată de către Nicolae Iorga „Ofițerul bucovinean
Ion Grămadă, care a murit luptând eroic, era un om
frumos și zdravăn, pe care natura îl împodobise
frumos cu o minte aleasă.
Bun cunoscător al trecutului nației sale, el era și
un scriitor de chemare, știind să dea viață prin
farmecul bogatului material pe care-l aduna
răbdător. Pentru doctoratul său la Viena pregătise o
întinsă lucrare despre Români la asediul din 1683 al
acestei cetăți, care va rămânea neisprăvită și poate se
va pierde.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Vorbea frumos și cu căldură, era un profesor
ascultător și iubit. Ce era în inima lui – ori la ce l-ar
fi silit viața – a dovedit prin moartea lui de viteaz.”
Prietenul și colegul Dimitrie Marmeliuc spunea:
„Într-un suprem efort de recucerire a unei
poziții pierdute, trupul lui s-a rostogolit în țărâna
sfântă a pământului apărat, iar sângele lui s-a
amestecat cu pietrișul muntelui, pentru ca din el să
răsară sublima floare a libertății... Scriitorul Ion
Grămadă a cedat, astfel, prin moarte, eroului Ion
Grămadă”.
Harnicul profesor Constantin Loghin a adunat
în volum toate scrierile lui literare,înafară de schițele
istorice apărute înainte de război în biblioteca
„STEAUA”, de istoricul „României June”, apărut în
volum în anul 1912, și de articolele sale politice(care
i-au adus numai necaz) care nu sunt încă adunate și
publicate în volum”...
Profesorul Ion Andriescu a spus:
„Tot ce a scris și s-a zbătut să facă Ion Grămadă
stă, la dânsul, în strânsă legătură, ca pe un fir tragic,
unul și același cu sfârșitul pe care l-a avut, cu gândul
pururea la o operă ce neapărat vroia să săvârșească.
Soarta sa a vrut ca aceasta să nu fie o operă de
SCRIITOR, cum visa, o Istorie a Bucovinei sau așa
ceva, ci să fie o operă de ostaș, jertfa vieții sale
însăși, închinată unei cauze și mai mari, pentru care
deopotrivă s-a pregătit: legitimarea pentru colțul lui
de țară, a unității noastre naționale...”
CONSTANTIN LOGHIN spunea:
„Bucovina a pierdut în Grămadă – nu numai un
erou căzut pe câmpul de luptă, ci și un scriitor
gingaș, un profesor destoinic, un istoric temeinic, un
naționalist înfocat, un mare traducător, un orator
iscusit și pe cel mai mare gazetar și prozator al ei.”
Închei șirul amintirilor despre EROUL
BUCOVINEI cu ce spunea comandantul său din
Școala Militară din Botoșani:
„La Botoșani era o iarnă cumplită(1916/1917),
exerciții extrem de grele ca în preajma unui
nemaipomenit de crâncen război, mâncare puțină și
proastă, iar pe deasupra, în fiecare zi, aspectul a sute
de morți în preajma spitalelor, ticsite de muribunzi.
Tifosul exantematic bântuia cu furie printre
rândurile rărite ale unei armate viteze.
Descurajarea cuprinsese cele mai optimiste firi.
Totdeauna la datorie, continuu curajos și, pe cât se
putea atunci, voios, ION GRĂMADĂ a fost o pildă
de elev al școlii. Făcea continuu planuri, era mereu
optimist, se gândea cu hotărâre la lupta în care va
intra.”
Pe ION GRĂMADĂ – nu l-a uitat nici revista
„HISTORIA”în care în nr. 187 din luna august 1917
în medalionul – TRIBUTUL SCRIITORILOR ÎN
MARELE RĂZBOI – ION GRĂMADĂ, se spunea:
„Sublocotenentul Ion Grămadă „EROUL
BUCOVINEI” era un fiu de țăran căruia i-a plăcut
cartea și a devenit licențiat în istorie și geografie la
Universitatea din Cernăuți. Discipol al lui Nicolae
Iorga, care îl recomandă pentru un stagiu la Viena,
unde se apropie de „România Jună”, vestită societate
a românilor din capitala Imperiului, scriind o
3
interesantă monografie despre această societate.
Trece în Regat în anul 1914, unde va fi profesor de
istorie, iar în momentul intrării României în război
se înrolează voluntar...”
Trebuie să fim mândri că pământul Bucovinei a
zămislit un asemenea erou şi să-i cinstim
întotdeauna memoria.
col.(r) IOAN ABUTNĂRIȚEI
ANDREI GHEORGHE NEAGU
În anul "Caragiale"
Poezia domnului Caragiale
Puţini exegeţi s-au oprit
asupra poeziei marelui
dramaturg. Din motive ca să nu
fim neapărat de calitate, critica
literară a evitat creaţia poetică
caragialiană, simţind probabil
primejdii ascunse, ce ar fi putut
alătura ierarhiii valorice deja
stabilite. De aceea, îmi permit să
atrag atenţia opiniei publice şi
chiar a criticilor de profesie, asupra creaţiei poetice a
lui I.L. Caragiale în "limba franceză". Tradus în anii
80 ai secolului trecut de D.I. Suchianu, Caragiale se
dovedeşte a fi nu numai un excelent cunoscător al
limbii franceze, dar un admirator al lui Verlaine sau
Mallarmé şi chiar Villan. Nu cunosc ce reţineri a
avut Caragiale spre a încredinţa poemele în limba
franceză tiparului, dar presupun că versurile, în
general, nu-i satisfăceau nevoia de afirmare specifică
întregului clan Caragiale, dornic de bravadă
aristocratică, de teatralismul funambulesc, de
exteriorizări epatante, urmate de dese retrageri în
turnul de fildeş specific mai ales lui Matei Caragiale.
Cu o memorie unanim recunoscută de Eugen
Lovinescu şi Emanoil Bucuţa, I.L. Caragiale
parafrazează uneori ciclul "Femmes" al lui Verlaine,
jucându-se cu nume exotice, imaginare, în eroarea
de portrete ce stârneau interes în cercurile de lectură
unde dramaturgul ?? mai ales spre sublima perioadă
de creaţie a vieţii sale. După cum remarca şi Barbu
Cioculescu, stilul flamboaint al autorului "dezvăluie
afinităţi cu acel «Art nouveau»" (??, Modern Style,
Secession...) bazat în special pe o autoironie a limbii
lui Goethe nevorbită pe tot parcursul exilului său
germanic, cu toată suspiciunea lui Florin Paraschiv
din "Caragiale şi munţii" publicată de noi ca foileton
în "Gazeza Vrânceană" literară. Excelând în limba
franceză după părerea lui Anatole France, îl
depăşeşte pe Mateiu Caragiale, chiar dacă după
Lovinescu, Ion Luca "era sortit să rămână un
diletant" în poezie.
Spre edificare, publicăm o parte din poeziile
păstrate de sora poetului Tuşchi în traducerea lui
D.I. Suchian.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Mâinile
Mâinile tale-atât de pale
Pe mâna mea par flori de lună,
Sau nişte pleoape glaciale
De mort, amic din vremi străbune.
Fragile, netede petale,
Şi de-o prea palidă culoare,
Aşa-s acum mâinile tale
Pentru că eu le-am strâns prea tare.
O1 Mâna ta rămâie prinsă
Intr-ale mele totdeauna
De cîte ori va trece luna
Lepădând vre-o nădejde stinsă.
Mi-e frică, azi, de mâna ta.
Imi pare-aşa puţin a mea !
Imi pare mai străină ca
O floare-n câmpul altuia.
Şi parc-ar vrea să-mi facă rău.
Ii simt fiorul ei mereu ;
Iar noaptea, violent şi greu,
Înmoaie încă dorul meu.
Dormi. Singure - deasupra - abiselor
Mâinile tale stau veghind.
Le vreau, le vreau nădejde viselor
Pe care zorile le-aprind.
Cântec de leagăn
Palori... palori... palori... paloare
Şi albul gest de-a legăna,
Şi luna, flori fără culoare,
Cu lacrimi ce vor lumina ;
Şi hohot pentru nişte sparte
Şi moarte pajişte uitate,
Şi peisaje triste foarte
Din visele neterminate.
Deznădejdi vagi, fără de ham,
Ritmuri ce fac pe om să turbe,
Picuri de ploi ce bat fin geam
Şi spaime cu degete curbe.
4
Mains
Tes mains si pâles sur mes mains
Ainsi que des fleurs de lumiere
Et que la froide paupiere
D'un mort ami et tres ancien.
Mes mains cherchent tes mains, trop pâles
Pour les avoir longtemps serrées;
Mes mains aiment tes mains effacees
Toutes pareilles â des petales.
Et que mes mains â tes deux mains
Meurent de la tres chere etreinte
Lorsque la lune, pâle défunte,
Effeuille nos espoirs éteints.
J'ai peur, ce soir, de tes main blanches...
Elles me sont si peu miennes,
Elles me semblent. plus étranges
<Que mainte fleuraison ancienne, >
Que des fleurons de mode ancienne.
Je sens tes mains qui me font mal,
J'endure leurs fievres torpides...
La nuit est violente et pâle,
Et mon désir mol et languide.
Tu dors - et seules tes mains veillent
Mon réve fol au clair de lune...
Tes mains - je les voudrais pareilles
Aux grands espoirs que l'aube allume.
Berceuse
De la pâleur... de la pâleur...
Et le blanc geste de bercer...
Et la lune - fleur sans couleur –
Eclairant d'avoir trop pleuré.
Et des sanglots pour des images
Mortes, oubliées et flétries...
Et tristesse des paysages
D'un rêve qui n'est pas fini...
Du désespoir vague d'ennui...
Et des rythmes très obstinés...
Au~ vitres le bruit de la pluie.
Et l'angoisse aux doigts effilés.
 SURÂSUL BUCOVINEI

Cântec Chanson

Gura ta gravă tu mi-ai dat, Tu m'as donné ta bouche grave

Si mâna ta mi-ai dat-o. Iat' ! Et tes deux bras, las de prier,
Sătulă de-nchinat, pe-aproape Se sont tres simplement posés
Ea mi se-aşază-acum pe pleoape. Dessus mes paupiéres malades.

Obrajii tăi atât de fragezi Tu m'as donne ton regard frais,

Şi ochii tăi azuri şi puri Palpitant comme les fougères;
Cu priviri drepte şi-ape limpezi, Tu m'as donné ta face claire
Şi tot parfumul din păduri. Ton odeur de blangize forêt.

Ci tu eşti marea mea uitare, Tu m'es oubli après la mort,

Moarte şi vis, noapte cu soare; Tu m'es soleil un soir d'automne
Şi-ţi este milă, şi te miri Et ma douleur crispée s'étonne
De mizerele-mi opintiri. De la pitié de son effort.

Pe prag toţi trandafirii zac. Les roses meurent sur le seuil

Buzele tale iuţi mă fac Ou j'ai chanté les lèvres brêves
Spre tine să mă-nalţ, să cânt Et ta candeur vers toi m'élève
Ca frunza-n zbor dusă de vânt. Comme lève le vent les feuilles.

Şi caldă-ai fost inimii mele Et chaude tu fus a mon coeur,

Cum arde-n soare-o ploaie nouă, Comme des pavots au soleil
Şi proaspătă mi-ai fost cum sunt acele Et fraîche tu me fus, pareille
Zori care lăcrămează rouă. Â l'aube hyaline qui pleure.

Şi dulce gurii mele ca Et douce tu fus a ma bouche,

Vântul când joacă-n chica Comme est le vent a mes cheveux –
Şi limpede privirii mele Et pure tu fus a mes yeux,
Ca vara pe senin de stele. Cornrne est la nuit d'été farouche.

Şi albă-ai fost braţului meu, Et blanche tu fus a rnes bras,

Uşoară, suplă, parfumată Et souple, parfumée, légère!...
Şi-atât de scumpă, că mi-i greu Et chère tu me fus - si chère,
Să te mai pot uita vreodata. Que je ne t'oublierai, pas.

Ăst paloş cu şuier fatal, Tel glaive au sifflernent fatal,

Stropit c-un sînge ce-1 consacră Fleuri du sang qui le consacre,
Întru-ndrăzneală simulacră -, Par temeraire simulacre,
Străluce-n somptuos metal. Brillait d'un sompteux rnétal.

Plin de ifosul său natal, Pour s'ériger d'orgueil natal

Visează moarte şi masacre Les rêves morts dans le massacre
Ăst gladiu cu şuier fatal Tel glaive au sifflement fatal
Şi sînge care să-1 consacre. Fleuri du sang qui le consacre.

Fudul si dur ca un cristal Et qu'il soit fier comme un cristal,

Ăst paloş cu reflex brutal Que l'epopée l'allume et sacre
Prăsele de-aur şi de nacru Il sème le reflet brutal,
Se crede mit, se crede sacru Tel glaive au sifflement fatal.
Ăst gladiu cu şuier mortal.

Andrei Gheorghe Neagu

5
 SURÂSUL BUCOVINEI
DUMITRU RUSAN
Figuri de luptători pentru unitatea românilor:
Sculptorul profesor Ion Pâșlea
Alături de efigiile de lumină
ale celor care au trăit pe vremuri în
orașul Câmpulung Moldovenesc,
legat de nume și de fapte istorice,
contemporan cu Tudor Ștefanelli,
Gavril Rotică, dr. Nicu Dracea,
arhitect Ion Ștefureac și alții, apare
solemn figura sculptorului Ion
Pâșlea.
Ajuns la noi nu din întâmplare, ci după pilda
tribunilor pribegi, încovoiați sub povara desăgilor cu
cărți, Pîșlea aduce cu el un mănunchi de dălți de
sculptură și un suflet uriaș. Născut la 24 septembrie
1869, în comuna Bozovici de pe Valea Almașului
din frumosul ținut al grănicerilor din Caransebeș,
este fiul iobagului Pătru Pâșlea, prins frate de
răzmeriță cu luptătorul Ion Rațiu și târât cu acesta în
temnițele maghiare.
Ion Pâșlea a urmat școala primară în satul natal,
apoi termină Școala Normală din Caransebeș. În
1883, bănățeanul Ion Doda, în calitate de președinte
al Comunității românești de Avere, îl trimite ca
bursier la Școala de Arte și Meserii din Timișoara.
La absolvirea acestei școli este distins cu medalie de
aur și în anul următor, din partea aceleiași
comunități primește din nou bursă să-și
perfecționeze studiile la Viena. Aici are contact cu
sculptori de seamă ca Anton Brunek, Kapistin și
Iohan Paller. În anul 1889, tânărul artist este
recomandat de Ministrul Instrucțiunii pentru o
catedră de sculptură în orașul Stein din Austria de
Jos și altă catedră de sculptură i se oferă la Sibiu dar,
îndemnat de mitropolitul Silvestru Morariu, renunță
cu ușurință la gloria ce începuse să-i surâdă și vine
să facă sculptură în Bucovina , alături de pictorul și
marele său prieten, Epaminonda Bucevschi.
În anul 1895, în urma interpelării deputatului
român Iancu Lupu, la Dietă se hotărăște înființarea
Școlii de Arte și Meserii cu limbă de predare
românească în Câmpulung Moldovenesc. Pentru ca
această școală să devină factor de educație și de
conștiință națională, tot Silvestru Morariu este acela
care îl convinge pe Ion Pâșlea să concureze pentru
catedra de sculptură în lemn că „austriecii dacă ne
dau cu o mână, ne iau cu amândouă. Sunt convins că
în curând vor încerca să înlocuiască limba română
din școlă cu limba germană. Am încredere că vei
apăra tot ce-i românesc.”
Ion Pâșlea răspunde cu intransigență marilor
porunci mitropolitane și, numai după un an de
funcționare, prefectura dă un ordin ca să fie
înlocuită limba română cu cea germană. El este
singurul care se opune și, din ordinul prefectului,
Baron von Wolfhard, este suspendat din învățământ.
Se întoarce cu mândrie la „măiuțul și dălțile sale”.
În 1918 este rechemat telegrafic și, ca răspuns
la nedreptatea ce i se făcuse de către administrația
6
nemțească, introduce portul tricolor în școală. Pentru
acest delict, toți elevii secției de sculptură sunt
exmatriculați. Profesorul Pâșlea se prezintă la
cabinetul primarului Miculi și-i spune hotărât:
„Domnule primar, mâine să-mi fie prezenți elevii de
la secția de sculptură la școală, altfel o să aveți de
furcă cu mine”. A doua zi ucenicii se aflau în jurul
dascălului lor.
Când fu anchetat în 1889 de către inspectorul
Oscar Bayer din Viena, declară categoric: „Limba
germană, cât voi fi eu în școală, nu se introduce.
Aceasta este unica școală cu limba de predare
româna din întrega Austro-Ungarie. Nimeni nu vrea
să înțeleagă că nu-s altceva decât culorile naționale
ale fiecărui român, acolo oriunde ar fi el, nu-s
regale. Iată, domnule inspector, că și eu le port și
steagul tricolor de pe turnul vieții mele, nimenea nu
îl va da jos!”
Personalitatea acestui om puțin la trup, dar mare
la cuget.
După ce se afirmă ca artist la Viena și Cernăuți,
Ion Pâșlea capătă contur de legendă, găsindu-se
mereu în toiul tuturor acțiunilor patriotice din
Bucovina. În Câmpulung înființează Societatea
meseriașilor români pe care o conduce tot timpul și
este alături de profesorul dr. Ion Bilețchi ca inițiator
al Liceului „Dragoș Vodă”.
În 1906 participă cu opera de sculptură la o
expoziție din București, unde face cunoștință cu
savantul Nicolae Iorga. Acesta îl vizitează în mai
multe rânduri până în 1908, când i se interzice
intrarea în Bucovina. Fiul lui Iorga, Petrică, este
trimis să învețe sculptura în atelierul lui Ion Pâșlea.
În acest atelier au primit primele noțiuni despre artă
multe generații de fii de țărani de la noi și de aiurea
și s-au dus spre zări de împlinire după ce au urmat
cursurile conservatorului Etimie Bârleanu, ajuns
artist emerit, Ghiorghe Gheorghiță, Ilarion Șuhan,
Bilon și Pentelescu. În atelierul său, pentru lungi
discuții despre artă veneau și pictorii formați în
aceeași Școală de Arte și Meserii: Gheorghe
Poenaru, mort în Halia în primul război mondial,
Arhip Roșca, Haralambie Mercheș și alții.
Profesorul Alexandru Pleșca, fost muzeograf la
muzeul câmpulungean care după 1947 se găsea în
clădirea fostei Legiuni de jandarmi, unde
actualmente se găsește sala de
sport a Școlii „Bogdan Vodă” a
fost un prieten al sculptorului. Îi
face un portret rămas în
manuscris pe care am îngăduința
să-l citesc. Iată cum se încheie:
„Cu sănătatea șubrezită, adeseori
părea împovărat de griji și de
nevoi. Totuși își aduna elevii în
jurul mesei ca să le vorbească
despre virtuțile neamului și să evoce feeric trecutul
îndepărtat în negura vremii. Îl știam imaculat și bun
ca o pâine caldă, om autentic și călăuza visurilor
noastre, ca o stea mare și albă. În 1952 se stinge
pentru totdeauna acela care a fost poate, cel mai
vrednic cetățean al Câmpulungului nostru”.
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN MĂNUȚĂ
FĂRÂME "Reporter" de Iaşi sau
INSTANTANEE, Editura PIM, Iaşi, 2017
şi MEMORII BOLNĂVICIOASE, Editura
Ro. cart, Bucureşti, 2017
Proza Ninei Gonţa cuprinde
adevărate fărâme, secvenţe de
viaţă sau instantanee, autoarea
erijându-se într-un Reporter de
Iaşi.
Din fărâme este alcătuită
viaţa noastră afirmă prozatoarea
şi gândul ne trimite la volumul
de Momente şi schiţe de
I.L.Caragiale. La fel ca marele
clasic al literaturii române
autoarei îi place să observe oamenii, să le asculte
poveştile de viaţă, să pătrundă dincolo de lumea
realităţii cotidiene în lumea ireală a misterelor
sufleteşti, în căutarea adevărului mult clamat şi de
poetul naţional Mihai Eminescu.
„Ce se ascunde în spatele acestor discuţii,
gesturi, priviri? Unde este adevărul adevărat?”
Oamenii adulţi au o gândire controlată. Există o
atitudine critică faţă de aspectele sociale, iar scrisul
terapia de moment se transformă în psihoterapie.
Apropierea de I.L.Caragiale o afişează deschis
când afirmă că descrie situaţii şi momente. Fărâmele
nu sunt nici nuvele nici reportaje literare, ci schiţe cu
o deosebită acuitate senzorială, izvorâte din
preaplinul sufletesc al creatorului.
Volumul de proză debutează cu un moment al
alegerilor din Republica Moldova, 13 noiembrie
2016, când a fost ales preşedinte Igor Dodon. Apoi
schiţa Prima zi, de… după prezintă situaţia tinerilor,
aduce o critică vehementă şcolii din ziua de azi,
deplânge situaţia familiei când bărbaţii se transformă
în femei şi invers. Sunt redate aspecte de la Poşta
Română şi Starea Civilă, de la Administraţia
cimitirelor, din autobuze. Vorbeşte despre
România… înjurăturilor, despre modul în care
oamenii sunt Furaţi… pe faţă de către Societăţile
Primăriei, consideră că Poliţia română este o
dezamăgire totală. O schiţă este intitulată ironic
Două lozuri (nr.2) (nr.2…să nu zică I.L.Caragiale că
l-am plagiat), într-un magazin se vorbeşte despre
Iliescu şi Unirea, se dau sfaturi pentru
Anti-îmbătrânire. O vizită De Crăciun la Palat
prezintă o situaţie stânjenitoare. Peripeţii româneşti
în prag de iarnă conturează situaţia financiară de la
un bloc al Primăriei, modul cum se plăteşte Apa
caldă. Consideră că scrisul este O boală incurabilă:
„Să las să curgă fantezia,/ ca din ceruri o boală
curată,/ extazul poetic să-mi cuprindă ființa,/ să se
bucure inima mea toată.” Exemplele ar putea
continua până la Cancerul, textul tradus din limba
rusă, care sunt o dovadă clară că Nina Gonța are
reale aptitudini de prozator, de o forță artistică
nebănuită, aproape nici de Domnia Sa știută.
7
O proză interesantă și captivantă scrie Nina
Gonța în romanul de tip carte-mărturisire cu titlul
Memorii bolnăvicioase, care din start atrage atenția
cititorului, pus în fața unei situații dramatice din
viața autoarei.
Prezentându-și boala, suferințele prin care a
trecut Nina Gonța scrie această carte ca o sumă de
frânturi desprinse dintr-un jurnal din anii: 2014,
1966, 1968, 1970, 1971, 1977, 1978, 1979 și revine
la 2014, face o serie de confesiuni sufletești în
capitolul Boala și relația noastră cu Dumnezeu,
Fiecare om este o insulă, Bătrânețea și moartea apoi
două texte traduse din limba rusă, vorbind despre
personalitatea lui Arkadii Ciujoi și boala secolului
Cancerul, continuând cu spicuiri Dintr-un carnețel
îngălbenit de timp, amintind de o serie de remedii
pentru bolile grele, consemnează mai apoi Despre
două cărți folositoare, Sfaturi, traduceri din nou, un
Rezumat și încheie cu o Notă biobibliografică.
Este o carte cu un conținut narativ, eterogen, în
sensul că pe lângă tragica confesiune despre viața
personală, cuprinde și un articol despre cancer -
boala veacului nostru.
Un alt capitol cuprinde remedii naturiste,
tratamente alternative, sfaturi, cugetări și alte
metode prin care se pot trata mai eficient bolile, așa
cum precizează și-n Rezumat, unde ne propune o
întoarcere la origini, ceea ce amintește de cel mai
mare istoric al religiilor Mircea Eliade, care
propunea o regândire a dimensiunilor arhaice a
omului, pentru noi care trăim într-o societate
modernă, hipertehnologizată, e nevoie ca omul să
învețe din nou, să trăiască universal.
Proza pe care o scrie Nina Gonța o putem
apropia de proza H.P.Bengescu, într-un anumit sens,
propune sondarea psihicului uman, dar și cercetarea
fizicului, dus în vecinătatea condiției metafizice a
omului, prin introducerea sintagmei de trup
sufletesc. De aici concluzia că sufletul într-o viață
fizică nu poate fi separat de trup.
Memorii bolnăvicioase de Nina Gonța este o
carte de observații psihologice, dublate de
cunoștințele medicale despre boală, încât am putea
spune că analiza psihologică este urmată de
pasiunea științifică, dacă l-am cita pe E.Lovinescu
din Istoria literaturii române contemporane.
Nina Gonța se înscrie pe linia marilor săi
înaintași: Camil Petrescu, H.P.Bengescu, Mircea
Eliade, creând o proză subiectivă, surprinzând
maladivul din corpul și sufletul uman, știindu-se
faptul că suferința fizică o determină pe cea morală.
H.P. Bengescu pune un accent deosebit pe
boală, pe starea maladivă (pe care o caută și alți
scriitori), afirmând că boala este compromisul firesc
dintre viață și moarte, ori extazul lent al miracolului
de a exista.
Fiecare om este o insulă afirmă Nina Gonța și
credem că trebuie să știm să o păzim, s-o ocrotim și
s-o apărăm acum și întotdeauna, cu îndemnul adresat
cititorului de a parcurge proza și poezia sa, ca pe-o
adevărată lecție despre viață.
 SURÂSUL BUCOVINEI
GEORGE BODEA
INSULA DE LA ANTIPOLI
La treizeci şi trei de ani de la
„intrarea în scenă“ cu un
promiţător volum de poeme,
urmat într-un ritm susţinut de alte
încă vreo douăzeci, mereu
surprinzătorului scriitor moldav
Daniel Corbu i-a apărut la
Editura Princeps Media cea de a
patra carte de proză, romanul
Januvia, titlu ce de la bun
început m-a plasat între
nedumerire şi curiozitate. Opul îmi ajunsese la
îndemână prin bunăvoinţa unui „prieten de cursă
lungă” al autorului, căruia îi era dedicată „cu tot
dragul”, acea dedicaţie luminând-mi şi mie orizontul
de aşteptare „această carte despre Dragoste,
Singurătate şi (chiar) Asceză asumată”.
Am citit, aşadar, cele peste trei sute de pagini,
animat mai întâi de plăcerea lecturii, fără a zăbovi
prea mult asupra aspectelor vizibil provocătoare. Deşi
avem de-a face cu o structură relativ complicată,
povestea în esenţa ei este simplă şi emoţionantă,
putând fi rezumată prin câteva enunţuri: un pictor de
origine română, cu activitate şi operă apreciate în
Europa dar şi în America, hotărăşte, după moartea
femeii iubite, să se retragă pe o insulă pustie pentru a
medita în singurătate şi a practica asceza, dar şi cu
gândul de a picta în continuare inspirându-se din
realitatea cea nouă. Aici, după o vreme de îndoieli şi
ezitări, va scrie un jurnal. Consemnările de jurnal
propriu-zis (datate) alternează cu amintirea relaţiei cu
femeia vieţii sale, dispărută într-un accident aviatic.
Se daaugă şi alte amintiri ale unor evenimente de
dinaintea izolării, evocări de chipuri de prieteni,
relatări de vise şi abordări în manieră eseistică a unor
probleme diverse, îndeosebi privitoare la filosofie,
religie şi artă. Un loc central în paginile jurnalului îl
ocupă referinţele la relaţia miraculoasă cu marele
şarpe al insulei, purtătorul de clepsidră. După ultima
„vizită” a fabulosului animal, pictorul dispare pentru
totdeauna, învăluit în mister, sfârşind apoteotic o
existenţă începută în lumea palpabilă şi încheiată /
împlinită în transcendent printr-o „moarte fără rest”
(conceptual trimiţând cu destulă precizie la
Constantin Noica), „moarte” despre care i-a vorbit
adeseori confidentul său Toby Vianu, cel ce se va
preocupa de publicarea jurnalului prietenului,
predându-l la editura „Cargall” din Los Angeles, unde
stârneşte interesul senior-editorului Dirk Boccelli,
lucruri pe care cititorul le află din aşa-zisa „notă a
editorului” şi din „epilogul” în care instanţa narativă
devine chiar cel ce are grijă de soarta însemnărilor
rămase de la unchiul său.
Cele ce urmează sunt expresia nevoii de
clarificare şi ordonare a unor răspunsuri la întrebările
pe care mi le-am pus pe parcursul lecturii dintâi şi
apoi cu prilejul revenirilor asupra unor pasaje ce mi-
au atras atenţia în mod deosebit.
8
Mă referisem, cu tot riscul de-a fi învinuit de
indiscreţie, la felul cum îşi consideră din punct de
vedere tematic însuşi autorul recenta creaţie. Dar tot
autorul îl ajută pe cititor să se dumirească în legătură
cu tipul de proză ce i se propune. Pe coperta a IV-a a
cărţii sunt reproduse – prin reluare din „nota
editorului” – aprecierile lui Dirk Boccelli, cu alte
cuvinte şi această notă este solidară cu ficţiunea
romanescă. Afăm de aici că Januvia nu e o carte de
aventuri în sensul obişnuit al genului. Negaţia s-ar
putea traduce printr-o afirmaţie: Januvia e un roman
de aventuri dar de altă factură decât – şi se dă
exemplul – Robinson Crusoe. Şi, într-adevăr, în
ciuda singurătăţii lor insulare, personajele celor două
creaţii au un destin diferit. Personajul lui Daniel
Defoe naufragiază pe o insulă şi ani de zile speră să
revină în lumea existenţei normale, pe când Eduard
Bazon, personajul din romanul lui Daniel, tot Daniel,
dar… Corbu, îşi impune însingurarea ca pe o cale
sigură spre împlinirea ascezei şi, în final, a integrării
în nemărginire.
De altfel, acelaşi Dirk Boccelli, înţelegem, el
însuşi personaj, are dreptate să considere că
manuscrisul ce i se încredinţează spre editare a
devenit un „manual de asceză cu întoarcere la natură
şi divinaţie şi un document de întregire a biografiei
unui mare artist.” Evident că avem de-a face cu un
roman modern care ne propune o meditaţie
existenţială prin apel la tehnici variate de atingere a
plăcerii lecturii, trecând pragul de la romanul
tradiţional spre cel modern, adică, după cum observa,
în urmă cu jumătate de veac, Jean Ricardou referindu-
se la problemă, punând accentul nu pe „relatarea unei
aventuri” ci pe „aventura unei relatări” (Probleme ale
noului roman, 1967).
În recenta carte a lui Daniel Corbu îşi dau
întâlnire elemente specifice prozei fantastice, ale
epicului esoteric, realismului magic, literaturii onirice
şi confesive. Modelul Mircea Eliade este undeva prin
preajmă. La Eliade ne duce gândul când întâlnim şi în
Januvia o serie de motive, între care insula, oceeanul,
şarpele, magia, fascinaţia Indiei, prezenţa sacrului în
profan, motivul maestrului spiritual (în realitatea
biografică, Dasgupta, în lumea operei lui Daniel
Corbu, Dagupta, guru Tibetan într-o perioadă
esenţială din viaţa recuperată prin amintire a lui
Eduard Bazon). Ca şi în cazul lui Mircea Eliade,
prezenţa exotismului se justifică. Insula din Pacific
pentru care optează Eduard se află la antipozi, adică
în partea opusă lumii occidentale. E un spaţiu opus
ideii de civilizaţie constrângătoare, înconjurată de
infinitul oceeanului, generând „sentimental oceanic”.
Insula are forma literei D şi câte cuvinte nu încep cu
sunetul pe care îl redă ea! Insula e aridă, o stâncăraie
copleşită de şerpi. Va deveni, prin transfer de pământ
din Australia, o adevărată grădină, un fel de rai
terestru. M-am tot gândit că denumirea insulei – şi
titlul romanului – ar trimite la faptul că în Coran, prin
cuvântul Janua e desemnată grădina raiului
mahomedan şi aspiraţia arhaică de a-l vedea pe
Dumnezeu. Clepsidra dragonului ar putea îndreptăţi şi
invocarea lui Janus. Dar mai este în text o capcană:
 SURÂSUL BUCOVINEI
pictorul este bolnav de diabet, boală tot mai frecventă
în lumea globalizată, iar unul dintre medicamentele
folosite întru potolirea consecinţelor teribilei afecţiuni
se numeşte Januvia. În toate cele tre posibile
interpretări ni se sugerează idea de cale (via) către
ceva: apardis, timp etern, izbăvirea a trupului şi
sufletului.
În insula autoexilării din ultimii ani ai existenţei
sale tereste, pictorul va găsi leacul izbăvirii de toate
bolile civilizaţiei cu excesele ei angoasante şi
alienante, apelând la remedii sapienţiale care i-ar
contraria pe cei ce se consideră dreptcredincioşi. „Nu
sunt ateu dar nici credincios habotnic” notează acesta
pe o pagină de jurnal. După ce s-a simţit atras de
practicile yoga, Eduard e gata să mai facă un pas
(înapoi?) către extazul mistic al oamenilor vremurilor
imemoriale, despre care mărturisesc miturile. Prin tot
ceea ce întreprinde în această ultimă parte a vieţii
sale, Eduard Bazon urmăreşte să găsească o soluţie
pentru evitarea vidului spiritual de care este
ameninţată existenţa omului de astăzi. El aparţine
„omenirii la răspântii”. Chiar numele îi este
semnificativ în acest sens: Eduard ar fi putea numele
unui purtător de blazon (opt regi ai Angliei l-au
purtat, nume dynastic anglo-saxon, alcătuit din ead-
bogat, fericit şi -ward – apărător, apărare), dar, în
cazul de faţă, se combină cu patronimul Bazon, care
te duce cu gândul la strămoşescul petic din turul
pantalonilor înaintaşilor din satul Frumoasa, în care
eroul îşi are obârşia. Dar ce te faci dacă îţi vine să te
joci trecându-ţi prin minte că în preajma paronimică a
celor doi termeni de până acum (blazon, bazon) se
mai află şi boson – „particula lui Dumnezeu”, cum au
botezat-o chiar oamenii de ştiinţă, şi ei cu înclinaţii
ludice? Mi se pare deosebit de important amănuntul
că Eduard Bazon face o adevărată obsesie pentru
redarea picturală a chipului atât de expresiv al lui
Einstein, savantul de la care a rămas celebra
fotografie în care acesta arată că are şi el, ca tot omul
normal, o limbă.
Un personaj aparte al romanului este şarpele-
dragon, mai marele peste toţi şerpii din insulă. Între
pictorul spaţiilor dezmărginite şi dragon se realizează
o adevărată stare de comunicare empatică. Şarpele ar
fi putut să se manifeste fatal-agresiv, dar n-o face,
dimpotrivă, va fi fascinat de muzica pe care o aude
dinspre pavilionul lui Eduard. Îndeosebi pare să-i
placă drama muzicală wagneriană, aşa că i se va
spune Parsifal. Filosoful Alexandru Bogza a vorbit
despre „esenţa religioasă a muzicii”. Dar acelaşi
filosof, în tratatul Realismul critic, argumentează şi
din prespectivă strict ştiinţifică faptul că, între legile
generale după care se desfăşoară devenirea
universală, un loc deosebit îl ocupă legile armoniei
muzicale de care dragonul Parsifal pare să aibă
cunoştinţă şi bucurie.
Numeroase ar fi aspectele ce s-ar putea discuta în
legătură cu Januvia scriitorului Daniel Corbu, dar
cred că e mai bine ca fiecare cititor să se lase aţâţat de
ingeniozitatea epică a autorului unei cărţi ce reuşeşte
să ne atragă atenţia asupra unor probleme importante
ale contemporaneităţii, evitând uscăciunea solemnă,
9
dimpotrivă, invitând la implicare. Aşa că, dintre
mirajele pe care le conţine cartea, aş reţine în final
îndeosebi unul ce s-a conturat în mintea lui Eduard
Bazon în timpul experienţei sale tibetane:
„SALVAREA TA EŞTI TU” – cu majuscule,
întocmai ca într-o scriere... lapidară.
George Bodea
CORNELIU FLOREA
GENEZA DUPĂ MICHELANGELO
(Continuare din numărul trecut...)
Triada a doua: Crearea omului şi a femeii,
neascultarea şi alungarea lor din rai. Este cea mai
puternică dintre triade, formată
din două lucrări mari şi una
redusă, predominind în centrul
tavanului şi copleşind prin
realizare şi sugestii. Creeaţia
omului este originală, dominantă,
tulburătoare, spre ea ramân
aţintiţi ochii tuturor vizitatorilor
cu mintea stăruind în căutări şi
încercări de-a descifra mesajul.
În drepata, Atotputernicul e
înconjurat de un anturaj divin, despre care nu se ştie
când şi cum l-a creat, învăluiţi cu toţii într-o mantie
uriaşă, ovală, purpurie. El întinde braţul drept,
puternic şi hotărit, cu indexul întins imperativ spre
Adam – în ebraică, adam înseamnă pământ, probabil
fiindcă după Geneza a fost făcut din pământ - tânăr,
frumos si atletic, într-o poziţie inertă semiculcată cu
indexul său stâng, flasc îndreptat spre creator.
Vizual, se dă impresia că în momentul următor
indexul Atotputernicului îl va atinge pe cel al noului
creat și : să facem omul după înfăţişarea noastră
şi Adam va prinde viaţă! Divin şi original, fiindcă
indexul lui Dumnezeu este creator şi dătator de
viaţă. E adevarat, în biblie se spune suflându-i în
nas suflarea vieţii, dar o pictură care să respecte
textul biblic ar fi fost nereprezentativa pentru
daruirea vietii primului om biblic şi în zilele noastre
nu ar fi fost mai mult decât o resuscitare gură la
nas! Aşa, însă cum a pictat-o Michelangelo, dă
întredevar senzaţie divină, rămâne doar nişte
întrebări; de ce Adam e tânar şi Creatorul vârstnic,
când se spune să facem omul după înfăţişarea
noastră? A fost şi Dumnezeu tânăr, îmbătrâneşte?
Ce a făcut în tinereţe? Ne mai gândim. După ce
admirăm pe cei doi posesori de indexuri ce se vor
atinge pentru transmiterea vieţii, de la divin la
efemer, privirea ne aluneca spre anturajul cel
înconjoară pe Dumnezeu şi cu mare uimire
descoperim că braţul său stâng cu afecţiune
înconjoară umerii unei femei ce cu admiraţie se uita
la Adam !! Ce să fie, ce să fie ? S-a găsit o
explicaţie: este viitoarea femeie a omului ! “Oare,
 SURÂSUL BUCOVINEI
oare ?” Când e vorba de Michelangelo, trebuie să
fim atenţi mai ales că în a doua pictura a triadei, ne
înfăţisează pe Adam dormind, tun, şi pe Eva din
profil, bine făcută, dar nu la fel de atragatoare şi
frumoasă ca precedenta, multumind lui Dumnezeu
pentru facerea ei. Dumnezeu arată banal, ca un
batrân oarecare fără vigoare, fara energia din scenele
precedente, blond într-o robă ce stă foarte, foarte
nepotrivit anterior şi o binecuvintează. Mă rog, se
poate parafraza: “Ce face Dumnezeu cu mâna lui, se
binecuvintează”,şi trebuie subliniat, fiind foarte
important, că reprezintă ultima pictură în care apare
creatorul, Dumnezeu, de data aceasta în picioare pe
terra ferma. Ultima pictură din aceasta triadă,
reprezintă doua idei importante din geneza:
neascultarea şi pedepsirea neascultatorilor ! Şi din
nou Michelangelo rescrie pictind Geneza. Este ceea
ce a dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, este
ceea ce şi mie îmi permite să afirm că este Geneza
lui Michelangelo Buonarroti, afirmaţie şi
consideraţii pe care de data aceasta nu am să o
prezint decât tangențial, tangențial. Exact la mijlocul
tabloului este pomul cu fructul interzis, dar nu este
un mar, este un smochin ce face nişte fructe dulci
cu multe seminţe mărunte despre care se spune ca au
proprietăţi afrodiziace! Zi-i Michelangelo
Buonarroti şi pace, iar acestea încă nu e totul . Eva
este frumoasă şi într-o poziţie senzuală cu braţul
stâng întins în sus spre şarpe, ce nu e şarpe decât în
partea de jos, partea superioara e femeie, femeie
care-i întinde un fruct …afrodiziatic ! Unii privitori
mai insistenţi în observaţiiau remacat că mâna
dreapta a Evei arata spre o direcţie pudică, în timp ce
Adam, erect şi în semierecţie, înordat cu mâinile pe
o creangă groasă din pomul vieţii şi-al morţii pe care
nu aveau voie nici să-l atingă, dă impresia că nu se
mulţumeşte numai cu un fruct, vrea o creangă
încarcată de fructe afrodiziace! Priviţi cu atenţie, nu
ce scriu eu privitorul de acum, ci scena adevărată,
pictată de Michelangelo Buonarroti acum cincisute
de ani. În partea dreapta a picturii, pentru păcatul
neascultării de Dumnezeu sunt izgoniţi din rai de
catre un înger cu sabia în mână (curiosă uneltă
divină de separarea binelui de rău) Adam pare a
accepta hotărârea, iar mâinile sale exprimă am
înţeles, ne supunem, plecăm pe când Eva este de
nerecunoscut; gărbovită, îmbătrânită, speriată, de-a
dreptul hidoasă . Aşa a pictat Michelangelo prima
mare drama din prima carte a evreilor. Privitorii
omentatori și observatorii insistenţi precizează că
este singurul nud barbătesc cu falusul în erecţie din
toata fresca de pe tavanul Capelei Sixtina și ca ar fi
premergătoare păcătuirii!Fals și biblic și evolutiv.
Cât priveşte comentatorii de tot felul, treaba lor, ne
o oprim la o constatare, ce este un jalon în gândire şi
artă; Michelangelo, real şi original, nu a mai pictat
primul cuplu bleg şi inocent de o parte şi alta a
pomului cu fructul interzis, acoperindu-le goliciunea
cu frunze şi mâini, ca ceilălalti pictori din acele
vremuri …
Triada a treia: Noe, înainte şi după potop.
Când priveşti Geneza după Michelangelo, când
10
ajungi la potop, se poate ca un gând greu să-ţi treacă
prin minte: Tot ce a creat Dumnezeu pe pămint a
fost minunat şi folositor naturii pămanteşti cu o
singură excepţie : neascultătoarea specie umană.
Când şi-a dat seama de greşeala făcuta, punând și
binele și răul în ea, Creatorul a trimis un înger să-i
izgonească din rai. După izgonire, Adam şi Eva s-au
înmulţit, şi tot înmulţindu-se au înmulţit şi relele şi
nelegiuirile. Văzând toate relele omenirii, furios,
Creatorul a zis: “Am să distrug omul pe care l-am
creat pe faţa pământului!” Apoi s-a mai domolit,
şi-a mai greşit odată; păstrându-l pe Noe şi ai lui . Şi
a fost un potop degeaba! Michelangelo a pictat
trei tablouri pe această temă una cu jertfa pagână
ridicată Creatorului, una cu potopul propriu zis şi
încă una, la urmă. Cea care reprezinta potopul are
dimensiunea cea mai mare cu imagini sugestive. Şi
de data aceasta Michelangelo a fost original şi spre
deosebire de toţi pictorii în a căror tablouri despre
potop au pictat arca lui Noe şi animalele urcând
disciplinat, milităreşte, două câte două în arcă, sub
supravegherea lui Noe, Michelangelo a ales ca temă
a tabloului soarta oamenilor ramaşi înafara
salvatoarei ambarcaţiuni. Două au fost izvoarele
acestei originalităţi: predicile lui Savonarola pe care
Michelangelo l-a venerat şi Dante pe care l-a
admirat Din aceste surse a avut inspiraţia de-a picta
pe ultimii pământeni, în zădărnica lor încercare, de-a
se salva când apele potopului deja acoperiseră
aproape tot pământul, ramânând numai două vârfuri
de munte neacoperite, pe care Michelangelo şi-a
fixat personajele. Privindu-le, vezi nedumerirea lor,
neînţelegerea situaţiei, ultimile idei de speranţă,
zbaterea şi teama. Este terifiant dacă analizezi
amănunţit personajele, ideea cum ne comportam în
faţa ameninţării, în faţa sfârşitului. Dacă, mai şi
citeşti interpretările artiştilor, scriitorilor, criticilor
de arta eşti prins într-un labirint fără ieşire.
Întotdeauna eu şi Ica, noi, care ne-am refugiat din
faţa potopului comunist, am ales speranţa nebună a
celei din femei, din coloana pictată de Michelangelo,
ce urcă pe ultima pantă a muntelui, cu un scaun
întors pe cap pe care îşi duce puţinul avut de
bucătărie. Are o faţă inexpresivă, dar are o speranță;
poate scapă, poate dă peste o altă lume, unde îi vor
trebui puţinul sau avut din cap… Ploaia se oprise,
cerul se însenina. Speranța biruia.
În final, a fost un potop biblic inutil, absolut fără
rost. Și Michelangelo, în ultima sa pictură, ne
confirm aceasta înfaţişându-l pe omul ales de
Dumnezeu să supraviețuiască potopului, pe
biblicul evreu Noe, gol goluț, beat mort lângă un
butoi mare cu vin…
Mergeţi la Roma, la Vatican, în Capela Sixtina şi
priviţi, priviţi, priviţi…
Mă opresc aici, fără alte comentarii, dar am sa
revin cu Judecata de Apoi, pictată tot de
Michelangelo Buonarroti în Capela Sixtina, 25 de
ani mai târziu…
Corneliu Florea
 SURÂSUL BUCOVINEI
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI
COLBUL ȚĂRII
Port colbul țării pe bocancii mei
Pe Nistru, Ceremuș sau pe Siret
Și timpul curge parcă mai încet
Și pașii îmi devin c-un veac mai grei.
Căci ne-a fost scris să ne-mpărțim scrâşnind
Și sârmele să taie-n carne vie
Mormintele strămoșilor, veghind
În fii de lupi, trecutul ni-l învie.
Veni-va însă timpul împlinit
Și clopot de decembrie iar va bate
Când râurile țării-n mers șoptit
Spăla-va sufletele de păcate.
Din nou va încălzi, rotundă, vatra
Livada țării va fi iar în floare.
Nepoții celor ce-au căzut în Tatra
Păstra-vor României-un loc sub soare.
SIMBOLURI ROMÂNEȘTI
La cimitirul vechi din Cernăuți
Plâng crucile, înspre pământ plecate.
Se odihnesc aici românii, mulți
Și ne trimit, din cer, lacrimi sărate.
Iar noi uităm c-acolo-i un pământ
Și dorm sub cruci făuritori de țară,
Că cei ce n-au avut nimica sfânt
I-au aruncat din granițe afară.
I-ar vrea acum și din mormânt plecați
Să nu se știe a cui a fost țărâna,
Să piară urma neamului de frați
Iar limba lor să nu fie româna.
Să ne rugăm la bunul Dumnezeu
Ca hrana să ne fie sfânta pâine
Cu fruntea sus rămână neamul meu
Dar pân-atunci „deșteaptă-te, române!”
11
ETERNA DATORIE
Rămânem datori iubirii
C-un zâmbet, c-un petec de cer
C-o umbră, cu viul privirii
Cu toate ce pleacă sau pier.
Rămânem datori tinereții
Trăită prea scurt, risipit
Sfidând ochiul timpului, rece
Mereu călător, infinit.
Rămânem datori sorții noastre
O pulbere dusă de vânt
Visând la zăpezile albastre
Uităm că trăim pe pământ.
Și când se apropie clipa
Ce vieții îi dă reci fiori,
Atunci obosește aripa
Și-aflăm cât suntem de datori.
SPERANȚĂ
Nu pot să spun că nu știu să trăiesc
Și pun în cârca timpului uitarea
Nu recunosc, când zorii îmi zâmbesc
Că-n pace și-n furtuni vorbește marea.
Când liniște-i pe apele adânci
Îi sunt datoare timpului c-o clipă
Iar dacă valuri se izbesc de stânci
M-ascund, umil, pe-a timpului aripă.
Și nu mai înțeleg că tuturor
Ni-s date zări de-abis și de-nălțare
Iar dacă sufletu-i umbrit de-un nor
Mai uit că naufragiez pe mare.
Când în derivă uneori plutesc
Sperând că undeva este-o salvare
Cu ochii minții malul îl zăresc.
Mă luminează iar raza de soare.
ÎNTREBARE RETORICĂ
Mă întrebați de-mi place primăvara?
Nu pot să car atâta înflorire
Și nici atâta verde în privire...
Iar soarele nu-și mai aprinde para
Ce de-ani în șir îmi ocolește drumul...
Din flacăra de-atunci, rămas-a scrumul
Ca șarpele perfid, să mă mai ispitească
Și cupa cu nectar, să o golească
Într-un ocean de neguri și uitare
Să nu-l pătrundă razele de soare
Și nici vreo săgeată scăpată din zenit
De-un Eros când perfid, când rătăcit
Pe-o mare tulburată, care poartă
Atâtea luntrii, toate deodată
Din care nu știu câte-ajung la mal
Și câte pier, purtate de un val
Prevestitor de vreme zbuciumată.
Dar nu e primăvara vinovată...
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIU TRAIAN ATANASIU
O operă deschisă
E inutil şi pueril să crezi că
în numai două pagini ai putea
afla ce este haiku-ul. Orice
definiţie este la urma urmei un
lucru steril când este vorba de
lucrurile concrete. Fără să iei
contact direct cu ele, să le
explorezi prin toate simţurile, să
faci experienţa lor pe viu nu ştii
încă nimic despre ele. Iar dacă e
vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea
experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai
timp să-i prinzi gustul. De aceea am să încep abrupt
şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:
porumbul cules –
deasupra cocenilor
secera lunii
(Frățilă - Genovel Florentin)
Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa
lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei
versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de
despărţire care marchează o pauză între cele două
părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără
majuscule la începutul versurilor.
La fel de uşor, veţi observa că nu există o
continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se
leagă în propoziţii sau fraze, rămân în stadiul
fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte
legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente,
se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu
rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de
ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride,
concise, austere: mărturisirea implicită a unei
atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase.
Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi
mărturisească zgomotos simţirea.
Ce spune totuşi textul? El numeşte, cât mai
concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în
faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane
metaforice, fără să cocheteze cu vreo intruziune
subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le
altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit
în niciunul din cuvintele poemului. Există doar
porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate,
atât prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi
prin acela că nimic textual nu notează sau trădează
emoţia sa.
Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă
înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se
adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt
adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au
cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întâlnesc. O
practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia
pe care o scriu.
12
Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel
de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să
vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa
lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul
obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-
l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo
cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a
infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin
ricoşeu, evocîndu-le. Şi speră ca ele să-l emoţioneze
şi pe cititor în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o
provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică
tainic, fără cuvinte, cu noi.
Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor
aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile,
aluziile, tâlcul lor (care nu poate fi verbalizat),
cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără
cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii,
resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-
au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo
unde putem avea revelaţia tâlcului lucrurilor.
Revenind la imaginile concrete ale acestui
poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau
tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna
târzie când recoltarea s-a încheiat şi câmpurile s-au
aplatizat, când, peste noapte, deja cad brumele. Este
o imagine care se expandează de la sine într-o
întreagă atmosferă a sfârşitului sezonului vegetativ,
a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde
pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului
care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului).
În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo,
cuvinte sezonale.
A doua imagine, deasupra cocenilor secera
lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă
închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un
înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima.
Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare
să amplifice pustietatea şi singurătatea câmpului
golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest
lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al
aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă
porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sunt oare la
rând? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o
sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu
mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită
ameninţare.
Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la
această primă interpretare, poate că deasupra
înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera
ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-
se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi,
singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus până
la capăt. De împăcare liniştită.
Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea
textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă
volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie.
Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul
vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar
acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este
o operă deschisă care cere imperios colaborarea
inteligentă şi empatică a cititorului.

toamnă tîrzie -
pe-un fir de paing lumini
de avarie
(Corneliu Traian Atanasiu)
clepsidră spartă -
miresmele de tei
îmi umplu timpul
(Cezar-Florin Ciobîcă)
ora ceaiului –
linguriţa de argint
se-nvârte invers
(Cristina-Monica Moldoveanu)
cireșul amar
din ce în ce mai negre
tălpile goale
(Lavana Kray)
ziua recoltei –
mama-şi numără încet
bătăturile
(Vasile Conioşi-Mesteşanu)
pridvorul bunei -
umbra cireșilor mai
urcă treptele
(Maria Cristina Pârvu)
flacăra trece
de la chibrit la sfeşnic -
seară de Crăciun
(Eduard Țară)
cătun părăsit -
încă mai cad cireşe
pe banca de lemn
(Maria Tirenescu)
suit în amvon –
un greier sporovăind
singurătăţii
(Olimpia Brendea-Deşliu)
cireși în floare –
mama cărând stelele
cu cobilița
(Vasilica Grigoraș)
o vâslă frîntă
şi uitată în trestii –
sfîrşitul verii
(Zeno Ghiţulescu)
uluca ruptă –
toamna intră-n grădină
pe nevăzute
(Valeria Tamaș)
SURÂSUL BUCOVINEI
Nu mai tremură – vântul schimbării - lămpile stinse –
cad legănat tămâind despuiată de haine sub caişii în floare
străvechiul gorgan sperietoarea nopţile albe
(Corneliu Traian Atanasiu) (Violeta Urdă) (Magda Vlad)
după aversă - portretul tatei - la ultimul bal -
chiar și buruienile păianjenul îi ţese săltată cu frunzele
pline de stele o altă pânză o buburuză
(Cezar-Florin Ciobîcă) (Valeria Tamaş) (Luminița Ignea)
o zi de muncă – bătrân la azil – cad flori de cireş –
macii roşii sunt striviţi cutele scrisorilor bătrâna curăţindu-şi
de-un car cu lemne aproape rupte peria de păr
(Sonia Cristina Coman) (Petru-Ioan Gârda) (Ildiko Juverdeanu)
ziua recoltei - casa bunicii - cerșetor privind
într-o coșarcă goală țesând fir la fereastră parada militară -
un prunc adormit doar un păianjen jos pălăria
(Cristina Oprea-Young) (Magda Vlad) (Violeta Urdă)
fulguind din zori - steagul arborat liniştea nopţii –
sita veche umple iar de florile mărului - în scoica din valiză
covata bunei speranța în plop vuieşte marea
(Vasilica Grigoraș) (Vasilica Grigoraș) (Simona Dobrescu)
cam strânge frigul - sosiri și plecări - pentru o clipă
în căușul palmelor cuiburi de rândunele centrul universului –
castane coapte în gara veche primul fulg de nea
(Elena Malec) (Argentina Stanciu) (Eduard Țară)
mereu alături -- plimbare în doi –
lângă sobă cizmele şi mai calde mâinile
și câinele ud fără mănuşi
(Radu Ignătescu)
(Luminița Ignea)
luna-n fereastră –
păianjenul în balans
măsoară timpul
(Virginia Popescu)
belșug de Crăciun –
în brad medaliile
străbunicului
(Violeta Urdă)
doar cer şi pământ -
în depărtare un plug
marcând hotarul
(Virginia Popescu)
cer de-octombrie –
de-atâtea stele căzând
mă-ncearcă-o teamă
(Jules Cohn-Botea)
vin valuri vuind
dar nici o corabie –
niciun pescăruş
(Vasile Moldovan)
13
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIA PĂUN HEINZEL
Dragoste de Cernăuți
(Continuare din numarul trecut...)
La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru.
Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă,
realizată sub influenţa Şcolii de Arhitectură de la
Viena.
- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă
Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros
să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi timp şi într-o
companie plăcută.
Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei,
trona nestingherit Monumentul Unirii, inaugurat în
1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale.
* Comandantul îi anunţă imediat:
Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri.
De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul
formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa
Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai
important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea
nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar
sentimentele...
Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa
cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu
reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când în
când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat
stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era
omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era
pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o
corvoadă, pentru că era o persoană sportivă,
rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată
imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere
unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se
îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi
muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă,
plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu
Nicolae.
Elisa era foarte pricepută la treburile casnice.
Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa
repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un
om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest
lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era
remediat fără probleme – instalaţiile electrice,
aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva
şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne
Stadt”. Asculta sfaturile primite şi învăţa orice era
util, de la oricine...
14
- Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei
păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi
dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic,
spunea ea fetei sale.
*
Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940,
Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când
a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi
pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii.
Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete
disperate... Când se termină totul, Nicolae era într-o
văgăună - ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de
natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban
din sat.
- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe
bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în
mod normal! V-am văzut de când au început să tragă
şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în
viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce
face frica din om! exclamă ciobanul.
Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr,
acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un
echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi putut
executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd.
Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă.
Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva erau răniţi.
- S-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop!
Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac
parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi!
Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat.
Anunţaţi-vă familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi
Cernăuţiul!
Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru
Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja
vestea şi împachetau de zor lucrurile.
- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd
deja, se auzeau de afară strigăte disperate.
- Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.
- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş
cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă
de diferite naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel
de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt!
Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar
rudele mele sunt foarte primitoare.
Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte
multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau
trecutul acesteia... la care trebuiau să renunţe, pe
care trebuiau să le lase în urmă...
- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum
nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse
Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe
deplin, în urmă cu câteva ore.
Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite
amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi
timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la
îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.
***
 SURÂSUL BUCOVINEI
În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era
deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi
la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe
bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu
Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi
Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia. Au
plecat atunci cu toţii, la ţară.
În sat era agitaţie mare.
- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau
între ei sătenii.
Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai
văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă,
occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de
frumoase. Rudele cu bănet îşi puseseră în gând, la
vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva.
Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a
facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste
mobila dorită.
Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la
oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o
luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu!
Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de
filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp
liniştiţi. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan
pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească
Timişoara.
***
Epilog
După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă,
Elisa - ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului - a
încercat toată viaţa să regăsească farmecul
oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă.
Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima
clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin
scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să
reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi
publice niciodată lucrările, datorită regimului.
Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om
al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria
zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima
mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult
mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia
ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi locuia cu
15
fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost
marcată şi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la
care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la
suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.
Cu verii Peter şi Johannis nu a mai
corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare
venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o
anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau
fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au
reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi.
Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria
rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de
Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de
germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i
facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit
niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în
Cernăuţi, - care este acum în Republica Moldova -
care n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-
a mai revăzut o singură dată, când au venit după
treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită,
în România...
Cornelia Păun Heinzel
CORNELIU CARP
RESPECT PENTRU CULTURĂ
Să admitem prin absurd, suprimând în noi orice
sentiment de generozitate, că nu suntem obligați să
ne interesăm de destinul scriitorilor aproape uitați,
după ce ei au muncit ani buni, pentru promovarea
culturii, spiritului și cuvântului românesc. Fără
îndoială, sunt doar mici probleme numai pentru unii,
care nu simt în ființa lor, trăirile de români adevărați.
Și totuși, se mai găsesc încăoameni de calitate,
distinși profesori, critici literari și scriitori, care au în
adâncul sufletului conștiința veșnic trează, de
scoatere la lumină a dragostei, virtuții și frumosului,
scriu cu „pana muiată în sângele cald al inimiilor” și
fac să ne tresară trupurile, atunci când aflăm, din
ziare și reviste, despre unii din marii scritori ai nației
române, cu care a trebui să ne mândrim.
Și iată că din elita oamenilor de cultură, ca
mulți alții, domnul Alexandru Călinescu, profesor la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, critic
literar și scriitor, publică un text, cu vădită emoție și
 SURÂSUL BUCOVINEI
respect, în pag. 8, de Vineri, 18 martie 2017 a
„Ziarului de Iași”, despre Panait Istrati, text
intitulat:O călătorie în țara făgăduinței. Numai
faptul că pomenește numele scriitorului Panait Istrati
este de ajuns, cu un adevărat prestigiu de cultură,
consolidat de atâtea decenii de activitate, și mai ales
pentru orașul nostru Iași.
Aflăm că „în anul 1927, Panait Istrati,
făcuse o călătorie în Uniunea Sovietică, prilejuită de
aniversarea a zece ani de la revoluția bolșevică”,
acesta reușind să reediteze, în viață și în povestirile
existenței sale zbuciumate, ceva din „Universitățile”
inegalabilului Maxim Gorki, autor al Azilului de
noapte și al romanului Mama, părintele de mai
târziu al realismului socialist. Se știe de preferința
politică spre „stânga” a lui Panait Istrati, însă, după
un an, „dezmeticindu-se” după ce obținuse un act
din partea oficialităților sovietice, prin care putea
călători neînsoțit oriunde și nu „doar pe
anumitetrasee, stabilite de gazde”, începea o nouă
vizităîn Uniunea sovietică împreună cu scriitorul
grec Nikos Kazantzakis. Văzând crunta realitate din
țara pe care o socotise până atunci o țară a
„viitorului luminos”, și-a dat pe față dezamăgirea,
scriind o carte intitulată: Vers l’autre flame.
Confessions pour vaincus, publicată mai întâi în
Franța și apoi, tradusă în limba română, în anul
1929, sub titlul Spovedania unui învins (Rusia
sovietică).
Constatările făcute în timpul acelei călătorii,și
oribilizat de ceea ce văzuse și simțise cu adevărat,
acel „cancer al țesutului social”, l-au făcut să-și dea
frâu liber sufletului într-o avalanșă de cuvinte și
vorbe ca niște tunete, cu care își exprima
sentimentele, o adevărată ură împotriva orânduirii
sociale, care dintotdeaunai-a umulit și
desconsideratpe cei sărmani sau pe visătorii spre o
viață mai bună.
Scriitorul francez Romain Rolland dezvăluia
într-o zi, printr-o scrisoare publicată în unele ziare
din Franța,de încercarea de sinucidere a prietenului
său Panait Istrati și mărturisea totodată că
descoperise un nou scriitor, și-l numea:„Gorki
balcanic”.
Românii se bucuraseră din tot sufletul,
atunci,când auziseră că feciorul unei spălătorese
necăjite din Brăila, vagabond prin toate porturile
Mediteranei, iar mai apoi simplu fotograf ambulant
pe drumurile Franței, își făcuse apariția în literatura
universală, după ce învățase,numai cu dicționarul, să
scrie corect pe limba lui Voltaire și cum să nu
tresară inimile românilor, când oamenii de cultură
din țara românescă aflaseră că prin condeiul
brăileanului Panait Istrati, intrau pe ușa cea mare a
literaturii, eroii minunatelor povestiri cu haiduci
răzbunători de nedreptăți, care se mândreau a fi
spaima boierilor greci, „războinici din cei cu finta
lungă, care dau chiorâș la pungă?”
16
Regimul burghez, venit la putere,
considerându-l un element primejdios siguranței
statului l-ar fi doritexpulzat din țară sau închis la
„Doftana”, alături de „comuniști”, însă numai
inițiativa maestrului Sadoveanu l-a adus la București
pentru tratament, când aflase că este grav bolnav, iar
doctorii parizieni îi recomandaseră odihnă în munții
senini ai țării natale, într-o climă cu aer ozonat atât
de necesară plămânilor săi.
În primăvara anului 1932, dela începutul
lunii mai până la sfârșitul lunii iunie, Panait Istrati a
locuit la Iași, trimis de Mihail Sadoveanu, pentru a
se odihni, dar și pentru a lucra în liniște corectura
ultimului roman Casa Türinger ce trebuia să apară
la Paris. Suferea de plămâni. A fost cazat la un vechi
prieten croitor, la etajul unei clădiri din strada
Lăpușneanu, unde avea să-l surprindă și creionul
inspirat al regizorului caricaturist, Ion Sava. Masa îi
era servită de Cristian, omul de încredere al
croitorului, de la restaurantul lui Muțu, ce se afla în
locul unde se găsește astăzi, la parter
„Telecomul”.De cele mai multe ori prins în focul
discuțiilor cu musafirii și uitând că ora prânzului
trecuse, prietenul croitor avea grijă să comande
fripturi în sânge, caș de oaie proaspăt și două-trei
baterii de „Uricani” sau „Odobești”, la gheață.
Printre cei carel-au vizitat atunci fiind scriitorul
Sandu Teleajen însoțit depoetul George Lesnea, îl
descrie: „Întins pe canapea, într-o mână cu un caiet
gros, iar în cealaltă cu un stilou, aveam în față pe
scriitorul de faimă mondială, fratele mai mare și
bolnav, Panait Istrati... Un chip blând, cu obrajii
uscați ca de mucenic, desprins parcă dintr-o icoană
bizantină, ochi adânci – arși de febra luptei cu
corecturile romanului Casa Türinger, ne învălui
într-un zâmbet de mare bunătate.”
Plăcerea de avorbi, istorisind între prieteni,
ceasuri după ceasuri, întâmplări din viața lui de
zbucium și de aventuri, l-au făcut să se întâlnească
de cele mai multe ori la Iași,cu oameni de cultură la
redacția revistei „Vieții Românești”: „Toată luna
iunie, sunt al vostru, al ieșenilor, iulie și august sunt
al lui Sadoveanu, căruia m-am legat să-i țin tovărășie
prin pădurile de la Mănăstirea Neamțului...”
În ultima etapă a vieții ura banii câștigați de la
editori. Când ajunsese la glorie avea plămânii
ciuruiți, iar la gât, cicatricea de pe urma încercării de
sinucidere cu lama tăioasă a briciului. Ura și clocotul
fierbinte al brațelor conștiinței viitorului, unit cu o
mare năzuință spre libertate, le-a smuls din sufletul
celor amărâți și asupriți de secole. Panait Istrati nu
este un pesimist clasic al cuvântului. El lasă
totdeauna cortina peste un tablou oricât de sumbru
zugrăvit, deschizând răsărituri de soare și speranțe
într-o viață mai bună, dreaptă și liberă și „a înțeles
că adevărul, oricât de dureros, trebuie spus până la
capăt”.
Corneliu Carp
 SURÂSUL BUCOVINEI

PAUL BRAŞCANU

Însemnări pe-un călindar

Mi-a trecut de curând prin mână - prin amabilitatea domnului Irimescu Roman
,,Călindarul poporului bucovinean pe anul bisect 1896” realizat de Eugeniu Neşciuc şi
mi-a atras atenţia o însemnare făcută pe el: Ioan a Nicolai a (Lupu)Popii în Wama, oștean
la Regimentul 41, în anul 1896. L-am răsfoit cu mare atenţie şi am rămas plăcut surprins
de bogăţia şi diversitatea informaţiilor ascunse între coperţile sale şi de însemnările făcute
cu grijă de acest ţăran ştiutor de carte din Vama, loc drag al copilăriei mele. Tipărite acum
121 ani, filele sale dezvăluie date de popularizare din diferite domenii, un calendar creștin
ortodox, materiale beletristice şi de altă natură, diverse note informative cu caracter
enciclopedic. Găsim Cronologia pe anul 1896, adică un memorator cu date importante din
istoria românilor, din cea a Moldovei și Bucovinei, data sărbătorilor mutabile de peste an, întunecimile
(eclipsele), calendarul ortodox zilnic, spicuiri din calendarul armenilor și al iudeilor, Apostolul și
Evangheliile duminicilor de peste an care se vor citi la liturghii, tarifele pentru servicii poștale și telegrame,
bâlciurile și zilele de târg din Bucovina, organizarea și conducerea instituțiilor (Arhiepiscopia Bucovinei,
reprezentanții guvernului și cei din teritoriu - de la căpitănate, judecătorii, comune), Mersul trenurilor dar și o
serie de povești cu tâlc. Informațiile despre conducerea Bucovinei ne arată că avea următoarea structură:
- din Comitetul țării făceau parte Ioan Lupul (mareșal), Dr. Iosif Rott (locțiitor), baronul Nicolai Mustață,
baronul Eugeniu Stârcea, dr. Vasile Wolan.
- Guvernul țării era condus de Leopold conte de Goëss alături de consilierii I. Stroner, dr. V. Kluczenko,
W. Pompe, I. Fekete de Belafalva, F. Syrzistie, dr.W. Schwind.
- Căpitănia districtuală Câmpulung: căpitan –
- baronul C. Wolfarth, comisar – T. Nedelco, concepist – L. Wurzer, cancelist – I. Nožyn, medic – A.
Wolf, veterinar – Nic. Lucescul.
- Judecătoria districtuală Câmpulung: pretor - T. Stefanelli, adjuncți – I. Olinschi, dr. I. Chiseliță, I. Dan,
ascultanți martori – I. Călinescu, I. Muntean, canceliști – E. Melzer, E. Balan, F. Zehaczek.
- Finanțe Câmpulung: inspector Parftenie Sireteanu
- Perceptura Câmpulung: I. Constantinovici – perceptor, F. Lustig – controlor, C. Schwab și A. Chilici –
adjuncți, S. Zugrav și P. Șcraba – practicanți.
În anul 1896 localitatea Vama avea 3600 locuitori, preot paroh era Nicolai Lomicovschi, cooperator
parohial era pr. Emilian Dan, învățători erau Vasilie Badale, Regina Frenkel, primar era Ioan Ciosnariu iar
cantori bisericești erau Nicolai Lucan și Ștefan Hurjuiu. Tot pe atunci comuna Dorna (Vatra Dornei) avea
4350 locuitori şi era condusă de primarul Vasile Deac (cel care beneficiază şi de o succintă prezentare în
paginile 110-111), preot paroh era Georgie Balmoş; pr. Dimitrie Georgescu şi pr.Orest Bendevschi erau
cooperatori parohiali, cantori erau Ioan Peticariu şi Constantin Ionescu; învățători erau Vasilie Avram, Vasile
Solonariu şi Vasile Ţurcan.
Este interesantă o povestire de la pagina 123 a calendarului, în care un ţăran bucovinean stă la discuţii
cu un comerciant evreu şi-i relatează ce scrie în ziarul Deşteptarea: ,,Uită-te Perchune, oare drept să fie ce
scrie Deşteptarea, că baronii voştri Hirş şi Rotşild vă cumpără nişte locuri în Palestina şi vi le dau de
sufletul strămoşilor, ca să mergeţi acolo şi să vă apucaţi de lucrul pământului?” Sunt de fapt primele ecouri
care răzbat în presă legate de ideea baronului Maurice de Hirsch şi a ziaristului Teodor Herzl, asupra
înfiinţării statului Israel (vezi nota de la final despre Israel), care spun multe despre perseverenţa poporului
evreu şi strategia prin care şi-au realizat acest vis.
Însemnările făcute de mâna ţăranului Ioan a lui Nicolai Lupu-Popii, printre paginile albe sau locurile
libere din cuprinsul calendarului te introduc pe furiş în atmosfera acelor timpuri, te fac să fii martor la modul
de viaţă simplu şi echilibrat al bucovineanului de odinioară:

Ianuarie
Marți, 30.01.1896 - am plătit la David Z … 2 florini
Rămășiță … 2 fl. 50 creițari

Februarie
Duminică, 04.02.1896 - am luat vin de 1 florin
- am capatat di la Zirli … 2 florini
Duminică, 11.02.1896 - am capatat pentru lucru că am făcut butuci… 2 florini
Luni, 12.02.1896 - am șpăruit (am economisit) … 20 florini
Luni, 19.02.1896 - am platit la David … 1 fl. 50 cr.

17
 SURÂSUL BUCOVINEI

Marți, 20.02.1896 - am dat la Societatea cu numele Stâlpul lui Vodă din Wama … 1 florin
Notă: ,, În anul 1896 au tunat în luna lui februarie, în câșlegile de iarnă. Au fost două săptămâni cald și o
săptămână au tot tunat și au tot venit furtuni di ploaie”.

Martie
Marți, 05.03.1896 - am luat din târg 2 ½ mierță de păpușoi … 20 fl. 50 cr.
Sâmbătă, 09.03.1896 - am luat ½ majă de faină di grâu (Ni. Iossep) … 3 fl. 75 cr.
Luni, 11.03.1896 - am luat papuci băietului ….… 1 fl. 30 cr.
Miercuri, 13.03.1896 - am împrumutat di la David … 1 fl. 50 cr.
Joi, 14.03.1896 - am luat ½ kg. Zahar ……21 creițari
- am luat 1 huscă …… 10 creițari
- am luat ½ sing. Kaffe ……12 creițari
- am luat oțăt di la bacan ……6 creițari
- am luat naft ……4 creițari
Duminică, 17.03.1896: am început a cânta cu corul la Sft. Biserică
Luni, 18.03.1896
- am luat di la Niculai Iossep … 74 fl. 50 cr.
- am luat 1 kg. Zahar …… 44 creițari
- am luat ½ pachet drojdie … 25 creițari
- di la bacan: scorțișoară, farbă,kiper ..7 creițari
Miercuri, 20.03.1896 - am luat 11 kile de sare di la armean … 1 fl. 21 cr.
Sâmbătă, 23.03.1896 - am luat 7 litri de vin de la Ion Iosep … 1 fl. 44 cr.
Notă: ,, În anul 1896 în luna lui martie a nins și a început a se întreba fânul mai cu nădejde, dar nu prea
găseai nicăiuri”.

Aprilie
Luni, 01.04.1896 - am platit la H. David datorie ..... 3 florini
- am luat o pereche de opinci ...... 93 cr.
Duminică, 07.04.1896 - am avut să capăt de la Gavril a lui Acsenti Balmoși di pi fân 10 florini
(și nu mi-au dat până aproape de Sfântu Gheorghe)
Luni, 08.04.1896 - am început a doua mierță și două dimerlii de păpușoi
Miercuri, 10.04.1896 - am luat de la Ion Iosep ½ ocă de vin … 22 cr.
- (am luat) o lumină pi datorie …… 30 cr.
Duminică, 21.04.1896 - am luat de la Zirli David ……10 fl
- am luat de la Domnica, să dau la cumetrie … 1 fl
Marți, 23.04.1896 - am plătit la Zirli David că mi-a tăiat scânduri în ferestreu … 5 fl. 85 cr.
Luni, 29.04.1896 - am plătit la George Andrușca 2 kg. Sare și o lumină …. 32 cr.
Notă: ,, Pentru Societatea cu numele Stâlpul lui Vodă din Wama, care s-au început la anul 1896 sunt învoit
cu un florin și doi am dat și am umblat regulat toată iarna și acum din primăvară am mai încetat cu
umblatul căci sunt foarte mici nopțile și este foarte mult de lucru și nu te încape vremea pentru că este
timpul cel mai potrivit pentru lucru”.
,, Primăvara cea verdie / cu cosiță aurie/
Mi-a sosit voioasă-n țară / Drăgulița primăvară/
Mi-au adus un dulce soare / și câmp plin de lăcrămioare.
Și-au adus o lună plină / Să îl scalde-n lumină.
Izvorașul curge-n vale/ Și-mi aduce dor de cale.
Dați-mi, dați-mi aripioare/ C-aud glasuri de cocoare
Dați-mi aripi sprintenele/ C-aud glas de rândunele”.

Mai
Joi, 02.05.1896 - a nins și a înghețat
Vineri, 03.05.1896 – noaptea a fost brumă și a pișcat păpușoiul și iarba s-a înnegrit și pomii nu au de gând
să mai dea floare.
Duminică, 05.05.1896 – vitele nu se mai hrănesc cu iarbă, abia oile au - și tot îi frig.
Sâmbătă, 11.05.1896
- am luat ¼ di majă di tărâță și 2 kile de făină de la Ioan Iossep pe datorie - 70 cr.
Miercuri, 15.05.1896 - am capatat de la Zirli David … 50 cr.
- am dat lui Iossef Wolerap … 75 cr.
Luni, 20.05.1896 - am plătit pentru cârlani… 1 fl

18
 SURÂSUL BUCOVINEI

Luni, 27.05.1896 - am dat pentru oi și bătrânului meu… 1 fl

Joi, 30.05.1896 - am dat lui Iossef Wolerap … 20 cr.
Vineri, 31.05.1896 – am dat pentru ferești …..… 30 cr.
Notă: ,, Eu pi dial, puica pi șăs, după dânsa mă topăsc;
Eu pi dial, mândra pi luncă, mă cheamă să merg în fugă”.

Iunie
Luni, 03.06.1896 - am capatat de la Zirli David di pi rămașiță … 47 cr.
- am capatat di pi pește … 25 cr.
Marți, 11.06.1896 - am capatat de unde am avut de capatat …40 cr.
Miercuri, 19.05.1896 - am cheltuit pe drum până la Kornu Luncii și înapoi …50 cr.
Joi, 20.06.1896 - am capatat de la Gavril a lui Acsenti Balmoși …5 fl.
Vineri, 21.06.1896 - am luat ½ kg. ceară de la Ion Iosep … 60 cr.
- am plătit la Ion Iosep datorie … 3 fl.
- am plătit la Hutman datorie … 1 fl.
- am plătit la George Andrușca … 1 fl.
- am cumparat 2 kile de sare … 20 cr.
Sâmbătă, 22.06.1896 - am plătit la George Andrușca … 10 cr.
- am capatat din ramașită … 55 cr.
Duminică, 23.06.1896 – am capatat de la Gavril Balmoși …5 fl.
Luni, 24.06.1896 – am plătit la Ion Iosep datorie … 2 fl. (rămas 38 cr.)
- am plătit Khaim David … 1 fl.10 cr
Vineri, 28.06.1896 – am platit la fata lui Meltzer datoria și camata… 1 fl.50cr. și 20 camata
Sâmbătă, 29.06.1896 – am luat di la Khaim David vin pe datorie 1 ½ ocă …70 cr.

Iulie
Luni, 01.07.1896 – am luat 4 kile de sare de la George Andrușca … 40 cr.
Duminică, 07.07.1896 – am dat pentru oi la munte … 1 fl.50 cr
Luni, 15.07.1896 – am plătit pentru sare la George Andrușca … 40 cr.
Notă : Pentru dînsele să se ieie 25 dramuri vin pelin alb și 10 picături unt de naft. Amestecându-le
bine să le beie odată; aceasta se face de 3 ori în trei zile și scapă pătimașii de dânsele.
Vineri, 26.07.1896 – am fost de strajă.
Duminică, 28.07.1896 – am luat de la George Andrușca, pentru ca să-i aduc un stânjin de lemne di la fundoi
– 5 florini. (un metru = 0,527 stânjeni =1,286 coți)
Notă : Am fost la 32 Liturghii.
August
Vineri, 02.08.1896 – am dat lui Iossef Wolerap lemne de … 20 cr.
Duminică, 04.08.1896 – am primit de la Fritz Molner pentru gard … 20 cr.
Miercuri, 28.08.1896 - am luat de la Huttman: 4 kile de faină …48 cr.
am luat ¼ kg. Zahar pe datorie ……11 creițari
Joi, 29.08.1896 - am platit la Kimpolung birul pentru pamânt și pentru casă … 8 fl.45 cr
Notă : Foaie verde rosmarin, cât îi omul de batrân, tot ar mânca un măr din sân.
În 12 august vreme frumoasă de va fi, şi toamna va fi la fel.

Septembrie
Duminică, 08.09.1896 – am împrumutat de la Nuțzl cu proțent 10 florini
Luni, 09.09.1896 – am început o mierță de păpușoi
Luni, 16.09.1896 – am împrumutat de la Nuțzl cu proțent 5 florini
Miercuri, 18.09.1896 - am dat de am potcovit boii la covaci … 1 fl.20 cr
- am dat pentru cârlani … 1 fl.10 cr
- am dat pentru oi la munte … 3 fl
Joi, 19.09.1896 - am capatat de pe lădiță … 1 fl

Cu toate că foile cu însemnările aferente lunilor Octombrie, Noiembrie şi Decembrie lipsesc din
calendarul nostru, cred că aceste frânturi de istorie dezvăluite cititorilor pot fi o punte peste un secol (şi mai
bine) de uitare. Un punct de plecare într-o frumoasă şi interesantă călătorie în istoria Bucovinei, ce devine
pentru cei interesaţi de misterul ei - mai frumoasă, mai fascinată cu fiecare zi ce trece.

Paul Braşcanu

19
 SURÂSUL BUCOVINEI

GLOSAR

CÎȘLÉGI -lat. caseum ligat - lit. leagă cașul, adică lasă cașul (cf. lăsatul de brânză), fiindcă pe atunci
Biserica interzicea (lega) chiar și produsele lactate / - Interval de timp între două posturi, în care creștinii
ortodocși mănâncă de dulce. Se deosebesc patru perioade de acest fel peste an: câşlegile Crăciunului sau de
iarnă sau dulcele Crăciunului, timpul de la nașterea Mântuitorului până la postul mare; c. Paștilor, care țin
opt săptămâni, de la Duminica Paștilor până la Duminica tuturor Sfinților (la Moși); c. Sîmpetrului, care țin
de la 29 iun. până la 1 aug.; c. de toamnă, care țin de la 15 aug. până la 15 nov.
DIMERLÍE, dimerlii, s. f. (Muntenia, Moldova) -Veche măsură de capacitate pentru cereale (de 34 de
litri în Muntenia și de 21 de litri și jumătate în Moldova); baniță, mierță.
DÎNSELE – probabil cu sensul de iele, adică niște zâne despre care în popor se credea că-ți provoacă
paralizie, reumatism; deci apucat de iele, paralizat / Le mai zice și dânsele, frumoasele, șoimanele,
vîntoasele).
HÚSCĂ f., pl. ște (pol. huska). Moldova: Sare huscă, sare pură albă, care se vinde în căpățâni mici de
praf îndesat. 2. Calup de sare. – Din ucr. huska [soly].
MÁJĂ, măji, s. f. (Înv. și reg.) Unitate de măsură pentru greutăți, egală, după regiuni, cu 50, cu 100 de
kg sau cu 100 de ocale
MIÉRȚĂ, miérțe, s.f. (reg.) unitate de măsură pentru cereale, având cam 215 litri (10 banițe). Mérță, -
e, (dial. mnérță), s.f. – Unitate de măsură pentru cereale: „O mnerță are 8 cane, iar o cană 3 l” (Budești); „O
mnerță are 25 kg” (Rozavlea, Ieud, Dragomirești, Moisei); „Mnerța e tot atât de mare ca feldera; tare feldera,
tare mnerța, adică 22-23 l”– Din sl. mjerica (< sl. měra „măsură„); Cf. magh. mercze, germ. Meterzentner
„unitate de măsură pentru greutate”, germ. Zentner „chintal”.
NAFT s. n. (Regional) Petrol brut, țiței. Compus: unt-de-naft = specie de catran lichid, transparent,
foarte inflamabil și cu un miros pătrunzător; se obține prin distilarea petrolului.
OCÁ, ocale, s. f. (Învechit și popular) 1. Unitate de măsură de greutate, cu valorile de 1260 de grame
(în Transilvania), 1271 de grame (în Muntenia) și 1291 de grame (în Moldova); cantitate de marfă, de
obiecte etc. egală cu această unitate de măsură.
ȘPĂRUÍ, vb. IV (reg.) 1. (despre bunuri materiale sau bani) a cruța, a economisi. 2. a se strădui. 3. a
trăi în mod auster.
Notă despre Israel : Nimeni nu bănuia cât adevăr era în spatele unei simple ştiri din 1896 şi cum
iniţiativa reînfiinţării statului evreu avea să schimbe de câteva ori cursul istoriei. În acel an, Teodor Herzl, un
ziarist evreu care trăia în Austria publica „Der Judenstaat” (Statul Evreilor) în care propune ca soluție pentru
rezolvarea creșterii antisemitismului în Europa (așa-numita „Problemă evreiască”) înființarea unui stat evreu
în Palestina. Herzl credea că re-unificarea poporului evreu pe teritoriul palestinian ar reuşi să unească, aşa
cum spunea chiar el, un „popor fără teritoriu cu un teritoriu fără popor”. Ideea era puternic susţinută de
baronul Maurice de Hirsch şi de familia Rothschild, aşa că la finele lui 1917 chiar ministrul de externe
britanic, lord Balfour a trimis o scrisoare către lordul Rothschild, ce a devenit cunoscută drept „Declarația
Balfour” şi care arăta că guvernul britanic „vedea favorabil fondarea în Palestina a unui cămin național
pentru poporul evreu” lucru care s-a şi întâmplat la 14 mai 1948, când a fost declarată independenţa statului
evreiesc Israel.

20

ANICA FACINA
LEGENDA DORNEI
*Dramatizare după “Legenda
Dornei”, creaţie populară
Povestitorul:
Porni Dragoş într-un iureş
Coborând din Maramureş,
Ca să-ntemeieze ţară
Mai departe , la hotară…
Căci tătarii atacau,
Ucideau şi jefuiau,
Luau robi, prăpăd era
Unde hoarda se-arăta…
Dragoş:
-Dragi oşteni, mâine în zori
O pornim prin trecători,
Peste munţi, ape şi văi…
Să fiţi gata, măi flăcăi!
Oştenii:
-Vrem să ştii, Măria Ta,
Noi cu toţii te-om urma.
Vrăjmaşul intrat în ţară
Îl vom face de ocară…
Dragoş:
-S-aveţi arcuri pregătite,
S-aveţi ghioage ţintuite,
S-aveţi paveze la voi
Şi săgeţi cioplite, noi!
Caii să vi-i adăpaţi,
Să-i hrăniţi, să-i înşeuaţi!
Povestitorul:
În zori de zi, când surla sună,
Toţi oştenii se adună
Şi pornesc la drum călare
Prin păduri şi prin ponoare.
Urcă, urcă şi coboară,
Până când se face seară.
Atunci lor li se arată
O poiană fermecată.
Hotărăsc să se aşeze
Lâng-un râu, ca să cineze.
Se coboară de pe cai
Într-un colţ frumos de rai
SURÂSUL BUCOVINEI
Un oştean:
-Măi Ioane, adu o piatră,
Să-ncercăm să facem vatră!
Şi- să frigem la proţap
Cărniţa de la un ţap.
Alt oştean:
-Poate chiar o căprioară
Printre tufe-o să apară…
Om vâna-o şi-om cina,
După care ne-om culca.
Oştenul al treilea:
-Da, c-avem drum lung în faţă,
Chiar de mâine dimineaţă.
Duşmanul ne pradă–n ţară
Şi avutul tot îl cară…
Povestitorul:
În ăst timp, îngândurat,
Dragoş s-a îndepărtat.
Se plimba cu pas domol,
Poieniţei dând ocol.
Când, deodată ,se opreşte
Şi în faţa lui priveşte.
În poiana-nmiresmată
O codană i se-arată…
Dragoş o-ntreabă de nume…
Dorina:
-Sunt Dorina, aşa-mi spune!
Dragoş:
-Ce faci singură-n pădure?
Dorina:
-Am venit să culeg mure.
Dar şi eu aş întreba
Ce nume ai dumneata?
Dragoş:
-Eu sunt Dragoş cel voinic,
Nu mi-e teamă de nimic!
Dorina:
-Ce-i cu ceata de băieţi,
Că au arcuri, au săgeţi?
Unde aţi pornit călare,
Acum, la apus de soare?
Dragoş:
-Am pornit la bătălie,
Că-s tătarii pe moşie…
Cin’ ţi-e mamă? Cin’ ţi-e tată?
Povestitorul:
O-ntrebă Dragoş îndată…
Dorina:
-Tata are-o stână sus,
Cum priveşti către apus…
Mama e cu el mereu,
Şi la bine, şi la greu…
Dragoş:
-Mai ai fraţi ori surioare?
21
Dorina:
-Da, suntem un neam mai mare…
Am trei fraţi, trei surioare,
Am mulţi veri şi verişoare,
Am uncheşi, mătuşi, bunici…
Toţi sălăşluim pe-aici…
Dragoş:
-Tu, Dorină, mândră floare,
Parcă eşti ruptă din soare…
Inimioara tu mi-ai frânt,
De-am uitat şi cine sunt.
Că eu sunt stăpân de ţară,
De aici pân’ la hotară!
De m-aştepţi, mă-ntorc la toamnă,
Să te fac a ţării doamnă.
Dorina:
-Dragoşe, Măria Ta,
Pe tine te-oi aştepta…
Om face nuntă la toamnă
Şi-am să-ţi fiu supusă doamnă.
Hai până la mine-acasă
Şi-o stai cu-ai mei la masă!
Să te cunoască tătuca,
Să te vadă şi mămuca…
Povestitor:
O pornesc cu pas uşor,
La stână, pe Ouşor.
Dorina-l pofteşte-n casă
Şi îl aşază la masă.
Cheamă neamul, să se-adune,
Apoi începu a spune…
Dorina:
-Ist voinic, Dragoş numit,
Pe mine azi m-a peţit…
M-a cerut să-I fiu eu doamnă
Şi să facem nunta-n toamnă…
Tatăl Dorinei:
-Cine eşti tu, măi voinice?
Povestitor:
Tatăl Dorinei îi zice.
Dragoş:
Sunt viteaz, merg să mă bat
Cu vrăjmaşii ce-au călcat
Ţara ce-am s-o cârmuiesc,
După ce o curăţesc…
Tatăl Dorinei:
-Mă închin, Măria Ta,
Şi fata ţie ţi-oi da!
Dragoş:
-Cinste mare-mi faceţi mie,
Dându-mi fata de soţie.
Mă-ntorc la ortacii mei,
Ca să dorm noaptea cu ei.
Mâine, drumul ne-om urma,
Dumnezeu ne va-ndruma…
 SURÂSUL BUCOVINEI
Dorina:
-Mergi cu bine, oi aştepta
Pân’ ce bruma o cădea.
Când ai să te-ntorci acasă,
Om face-o nuntă aleasă.
Povestitor:
Când se face dimineaţă,
Dragoş se spălă pe faţă,
Cu apă de la izvor
Şi în inimă cu dor…
Merge-apoi ca să vâneze,
Pe fârtaţi să-i ospăteze.
Şi, cum sta în luminiş,
El aude-ntr-un tufiş
Pas uşor de căprioară,
Tânără şi sprinteioară…
Arcu iute-şi încordează,
Căprioara săgetează…
Merge la tufiş să vadă
Şi să-şi ia dorita pradă…
Îns-acolo, ‘nmărmurit,
Pe Dorina a găsit…
Doborâtă de săgeată,
Zăcea moartă mândra fată…
Dragoş:
-Mă iartă, dragă Dorină,
Inima de-amar mi-e plină.
Făr’să vreau , eu te-am ucis,
Sufletul mi-e plin de plâns…
Povestitor:
Îi săpă apoi o groapă
În iarba verde, lângă apă,
Somn să doarmă nesfârşit
Fata pe care-a iubit…
Se închină-apoi şi spune:
Dragoş:
-Dau acestui loc un nume,
Numele Dorinei mele,
Ca să fie scris şi-n stele!
A Dorinei Ţară fie
De acum, în veşnicie!
Apa asta liniştită,
De Dorina mea iubită,
Apa Dornei să se cheme,
Cât o fi a lumii vreme!
Povestitor:
De atunci, se povesteşte
Că de-aceea se numeşte
Dorna Dornă, Dornişoară,
Şi-i cea mai frumoasă ţară…
Toţi :
Vă poftim la noi acasă,
Să vedeţi Ţară frumoasă
Ca Dorina din poveste…
Noi aşa vă dăm de veste!
22
MIHAI BURDUJA
IARNA SCRIITORILOR BUCOVINENI (I)
(UNUL DIN TREI)
1. Poet şi prozator (1910, Udeşti–1965,
Bucureşti), din a cărui lirică spicuim poezia Spre
primăvară, care începe cu versurile De-atâtea nopţi,
sub nouri prelungi, posomorâţi, /Mai dorm păunii
ierni pe câmpuri coborâţi.Este şi autorul prozei
Viforul: a) Eusebiu Camilar; b) George Antonescu;
c) Grigore Bostan
2. Poet de mare talent (1935, Mălini - 1956,
Bucureşti), a cărui poezie prezintă un univers al
copilăriei de mare sensibilitate, în care inocenţa este
sacrificată în contact cu ororile războiului şi a
foametei devastatoare, autorul stihurilor Început de
An Nou, A nins în Iaşi şi Noapte de iarnă: a) Florin
Bratu; b) Nicolae Labiş; c) Constantin Călin
3. Liric (1916, Dorohoi –1996, Iaşi) care în
perioada debutului a scris o poezie delicată,
peisagistică , pentru ca apoi să să se lase obsedat de
ororile războiului a cărui paricipant activ a fost.Este
autorul ciclului poetic Nu fiţi triste, zăpezi: a) Ion
Dragoslav; b) Corneliu Irod; c) Haralambie Ţugui
4. De formaţie jurist (1920, Cacica–1981,
Bucureşti) a ilustrat toate genurile literare (versuri,
povestiri, romane, reportaje, un scenariu de film). A
cântat patria în versuri solemne, evocând mari
personalităţi istorice. Din poeziile sale raportate la
tematica iernii cităm: Ninsorile, Iarăşi ninge, Poem
de iarnă, Fată pe schiuri,Iarnă la Sadova, Ninge-n
Călimani: a) Teodor Maricariu; b) Eusebiu
Mihăilecu; c) Dragoş Vicol
5. Poet (1917, Mährish Schönberg, Austria –
2002, Bucureşti), cântăreţ al „socialimului
victorios”, cu versuri schematice, uneori pastişe
folclorice, având în schimb o intensă activitate
publicistică şi de traducător din germană. În volumul
Târziu ne prezintă nişte Furtuni de zăpadă şi Voi fi
cândva zăpadă: a) Ury Benador; b) Eugen Frunză;
c) Neubauer Ernest Rudolf
6. Poet remarcabil şi original (Nicolae
Manolescu), prozator şi dramaturg plin de
rafinament (1906, Dărmăneşti – 1966, Suceava),
absolvent şi doctor al Universităţii din Cernăuţi., a
scris şi eseuri filozofice care i-au creat notorietate. În
volumul de Scrieri lirice (Ed. Eminescu, 1973)
 SURÂSUL BUCOVINEI
întîlnim poeziile E noapte. Ger, Acestea-s ale iernii
parcuri albe, Intrăm în codri pe uşoare schiuri şi
Căzură iar zăpezile înalte: a) Ghedeon Coca,
b) Ionel Creţeanu; c) Traian Chelaru
7. Poet, judecător la Rădăuţi, activist cultural şi
ziarist (1927, Zlătunoaia - Botoşani – 1998,
Suceava), prezent în lumea iubitorilor de poezie cu
volumul Târziu, în decembrie: a) Traian Filip;
b) George Damian; c) Mihai Gafiţa
8. Prozator, poet, pictor, profesor în învăţământul
secundar (1925 – 2012, Câmpulung Moldovenesc).
Licenţiat în litere şi filozofie la Cluj şi studii de
desen şi pictură cu Eugene Doucet (1940). A făcut
culegeri de folclor şi a scris cărţi pentru copii,
dovedind o cunoaştere profundă a universului
spiritual a celor mici. Dintre volumle sale amintim:
Omul de zăpadă (1976), Zăpezi de martie şi
Dincolo de zăpezi: a) Dragoş Nisioiu ; b) George
Moroşanu; c) Mihai Bândea
9. Poet şi ziarist (1946, Udeşti – 1994, Suceava),
redactor la ziarele sucevene „Zori noi” şi „Crai
nou”). „Versurile sale sunt expresia unui spirit
genuin şi iscoditor, naiv şi entutiasmat de
miraculosul spectacol al lumii (…)” (Citat din
Literatura română contemporană.Vol I. Poezia). Din
lirica încorporată în volumul Cineva mi-a împuşcat
sufletul (2004) amintim: Omătul mieilor;
Destrămarea în ninsoare; Tristă zăpadă; Zăpada
care ne ninge, Zăpezile singure; Omătul şi viermele:
a) Mircea Motrici; b) Liviu Popescu; c) Constantin
Ştefuriuc
10. Poet-martir care a ucenicit pe lângă Nichifor
Crainic şi Radu Gyr, prozator, memorialist (1925,
Stupca – 2016, Suceava) cu studii economice la Iaşi.
A suportat cu stoicism opresiunea regimului
comunist fiind deţinut pentru convingerile sale
politice. A scris versuri cantabile de factură
tradiţionalistă, inspirate din trecutul istoric sau
prezentul dezamăgitor. Menţionăm câteva titluri
cuprinse în volumul Iubiri (2004): Preludii lungi
de iarnă dezolante; Cu flori de gheaţă risipite-n
geam; Prin parcul cu linţoiul de zăpadă,iar din
volumul Fiorduri (2000): Fulg de nea şi Decembrie:
a) Dumitru Oniga; b) Pavel Ţugui; c) Ion Ţugui
11. Poetă precoce (1954, Vatra Dornei – 2014,
Bucureşti), licenţiată în 1977 a Facultăţii de Limba
şi Literatura Română din Bucureşti, profesoară de
limba engleză şi ziaristă la Curierul Naţional. A
debutat în România literară, în 1969. „A scris o
poezie perfect sincronică aceleia practicată de
colegii săi de generaţie (…); o poezie a
fragmentarismului şi ironiei, a lucidităţii şi jocului”
(Ioan Holban). O poezie de mare profunzime plină
de trăiri ale întinselor sale lecturi. Avea o vastă
cultură multilaterală dobândită în mod autodidact.
Şi-a intitulat unul din volumele sale Uraniu,forme şi
oameni de zăpadă: : a) Lucia Olaru Nenati; b) Anica
Facina; c) Cornelia Maria Savu
23
12. Prolific prozator, pe numele său real Nicolae
Popescu, (1916, Fălticeni – 1982, Bucureşti) care a
plătit tribut schematismului lozincard în perioada
1950–1960. A debutat în Gândirea în 1936.
Romanul Viforul publicat în 1951 are o valoare
literară minoră. Proza ulterioară anilor 60 confirmă
meşteşugul artistic al unui evocator credibil şi
agreabil la lectură: a) Nicolae Jianu; b) Horia
Lovinescu; c) Artur Gorovei
13. Eroina prozei Mergând prin zăpadaă de Platon
Pardău (1934, Vatra Dornei – 2002, Bucureşti):
a) Ana; b) Maria; c) Viorica
14. Romancier (1929, Lugoj–1994, Milano–Italia),
cu studii secundare la Liceul „Ştefan cel Mare” din
Suceava, Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” şi
Facultatea de Filologie din Bucureşti (licenţa în
1951). Debutează cu romanul Amar în 1963. În
1974 publică romanul Crivăţul bate năpraznic:
a) Traian Filip; b) Mircea Şerbănescu; c) George
Sidorovici
15. Prozator, eseist, lector universitar (1942,
Bahrineşti, Suceava – 2016, Bucureşti), bursier la
Roma (1980 şi 1989), Paris (1990 şi 1991) şi în
India (1992). Debutează în suplimentul „Suceava”,
în decembrie 1967, cu proza Colindul dificil. În
contextul nostru mai este prezent şi cu proza scurtă
Cartea cu colinzi din volumul Iutlanda posibilă
(1970): a) Zamfir Arbore; b) Vasile Andru;
c) Constantin Badersca
16. Diplomat, eseist şi scriitor născut în 1952 la
Bucureşti, unul din membrii familiei de literaţi şi
oameni de cultură, descendentă din Baia-Fălticeni.
La începutul carierei diplomatice a fost ambasador
în Malaezia, între 2005–2008 la Lisabona
(Portugalia), iar în prezent reprezintă România în
Peru. Între altele a publicat romanul Iarna e o albă
ţară: Mihai Gafiţa; b) Viniciu-Romulus Gafiţa;
c) Gabriel Gafiţa
17. Poet, prozator, ziarist (1939, Zamostea -
Suceava) care şi-a făcut debutul literar în revista
„Ateneu” (1964), iar cel editorial în Caietul de
poezie, Ed. „Eminescu”(1973). „Lumea poeziei sale
e plămădită din lumină, aceasta naşte lucruri
nemediate cu tot ce poate intra în raza de referinţe a
sentimentului patriotic, a încântării de locurile
natale” (Daniel Dimitriu). Criticul Grigore Grigurcu
apreciază că „Laitmotivul creaţiei acestui poet îl
reprezintă o sensibilitate molcomă de citadin atras de
natură (…)”. Din Seminţe eterne (Ed. Militară,
1990) am reţinut poeziile: Zăpezile prime, Dincolo
de iarnă, Dor de zăpezi, Decembrie cu sănii pe
Suha, Zăpezi, Elegie de iarnă, Cuvinte despre zăpezi
şi Sfârşit de iarnă: a) Ion Beldeanu; b) Mircea
Tinescu; c) Ion Cozmei.
„Examinator” MIHAI BURDUJA
** Răspunsurile exacte la pagina 70
 SURÂSUL BUCOVINEI
VIOLETA URDĂ
Zodiacul bețivilor (eseu astro-logic)
Conform determinismului
astral, cei care au darul beției ar fi
guvernați (la fel ca ceilalți oameni)
nu doar de neveste, ci și de astre,
care-și exercită influența prin
intermediul vibrațiilor planetare
(nevestele sunt cele cu vibrațiile
palmare!). Soarele, urmându-și
traiectoria pe sfera cerească, intră
în fiecare din cele douăsprezece constelații, precum
bețivul în crâșmă. Consecințele se văd în
următoarele caracteristici ale semnelor zodiacale:
Berbec – bea cu încăpățânare, încercând să se
elibereze de frustrări. Plin de inițiativă, este mereu
primul care ridică paharul. Nu trebuie contrazis, mai
ales după cele cinci pahare regulamentare, deoarece,
nu-i așa, e scris în stele...
Băutura norocoasă: coniacul. Zicala preferată: “unde
bei și unde crapă (de sete)”
Taur – robust, nesofisticat, bea ca boul, cu
găleata, până o ia pe arătură și, în final, cade lat la
pământ. Foarte loial băuturii: găsește mereu pretexte
să scape de vaca nebună de acasă. Băutura
norocoasă: vinul roșu. Zicala preferată: „ulciorul nu
merge des la apă, ci în beci”.
Gemeni – veșnic amețit, aerian, bea fără
scrupule, până vede dublu. Comunicativ, mare
amator de jocuri spir(i)tuale. Băutura norocoasă:
ginul tonic
Zicala preferată: „ce-am avut și ce-am băut”.
Rac – sensibil, depresiv, retras, bea în reluare,
cu tenacitate, ca să-și înece amarul. În clipele în
care nu e zgârcit, îi place să facă cinste (de obicei,
se cinstește singur). Băutura norocoasă: șprițul.
Zicala preferată: „privește înapoi cu mânie și bea”.
Leu – ambițios, bea feroce. Lider înfocat al
băutelor în grup, veșnic cu chef de chefuri, mereu în
centrul atenției. Băutura norocoasă: spirtoasele.
Zicala preferată: „bat-o focul, băutura”.
Fecioară – permanent nemulțumit, sceptic, bea
cu oarece sfială, verificând mai întâi dacă paharul e
curat, deși consideră băutura un antiseptic eficient.
Băutura norocoasă: lichiorul. Zicala preferată:
“drumul fără cotituri e mai lung”
Balanță – bea cu nehotărâtă măsură (fie pahar,
stacană, fie damigeană), încercând să-și mențină
echilibrul. Băutura norocoasă: vinul alb. Zicala
preferată: „de mâine mă las de băut”.
Scorpion – bea în vrăjmășie. Este conștient că
mahmureala se trage doar din beție și, ca atare, vrea
să se răzbune. Foarte posesiv, se poate certa cu alt
bețiv pentru locul în șanț. Băutura norocoasă: votca.
Zicala preferată: “nu lăsa pe mâine ce poți bea azi”.
Săgetător – iubitor de excese, ajunge ușor la
alcoolism. Trage bine la măsea, știe mereu care
săgeată indică drumul spre crâșmă, dar niciodată cel
24
spre casă. Băutura norocoasă: rachiul. Zicala
preferată: „dacă băutură nu e, nimic nu e”.
Capricorn – adoră să dețină controlul, are simț
practic, bea cu țapul până la ultima picătură
(preferabil și cu niște capre alături). Băutura
norocoasă: berea.
Zicala preferată: „bea încet, dar sigur”.
Vărsător – liber de constrângeri, excentric,
dornic de a experimenta ceva nou, amestecă
băuturile, scurge toate paharele și se îmbată până
varsă. Băutura norocoasă: cocktailul. Zicala
preferată: „toarnă, toarnă, frate!”
Pești – fire de artist, adoră lichidele: ar fi în
stare să bea o mare întreagă (un acvariu sau o
piscină ar fi prea puțin). Superstițios, nu pleacă
niciodată la drum fără bani de băutură, dar preferă să
bea pe datorie. Băutura norocoasă: țuica. Zicala
preferată: “beau, deci exist”.
Fie ca stelele să vă lumineze cărările de
întoarcere!...
A consemnat astrologul de serviciu, Acvarius
Mahmureanu
DOINA TOMA
Bradul, în sărbătoare...
Îl întâlnim prin anotimpuri
de poveste, dar nu-i acordăm
atenţie. E... pe-acolo, la margine
de drum, când parcurgem unul cu
pasul, sau prin parcurile oraşului
nostru strălucitor.
La munte, bradul este acasă
la el. Alături de fraţii săi şopteşte,
de la o tâmplă spre alta
înţepăcioasă, suspine transmise de
lume vântului şi care îngrijorează, aducând freamăt
şi frig sinistru.
Vine Crăciunul!
E sărbătoarea omului, dar pe noi de ce ne taie?
Ca să ne stingem încetişor sub ochii lor,
împodobiţi frumos cu luminiţe-n sărbătoare? Şi ce
mulţi ani ne trebuie să creştem...
Desigur, bucuria este imensă, ochii omului
zâmbesc a lumină caldă în noaptea magică. Fiecare
crenguţă din maiestuosul brad are un ornament cu
simbolistică aparte, iar globurile în nuanţe
ameţitoare şi sclipiri în lumină sunt podoabe care
aduc din trecut pentru prezent mereu o nouă
desfătare vizuală.
Curg râuri de beteală cu temă aleasă pentru
fiecare an... un brad este împodobit în alb ca iarna cu
albele-i zăpezi.
Altul este îmbrăcat în beteală argintie sau aurie
pentru a-i aminti omului despre noaptea înstelată sau
risipa în daruri ce vin spre aurul bradului.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Când brăduţul conţine bogăţie de ornamente, în
nuanţe având o coloristică amestecată şi îndrăzneaţă,
vom înţelege că sufletul autorilor acestui aranjament
aspiră spre abundenţă în bucurie ce poate alunga
tristeţile adunate în an.
Pentru vârful bradului alegem cea mai
generoasă stea ca mărime, pe care, în taină, o dorim
aducătoare de bine şi mai ales cea care ne va alunga
umbrele reflectate în desele noastre frici cotidiene.
Iar din beculeţele ascunse tainic printre crengile
încă verzi, tremură luminiţe în culori vesele care ne
amintesc în orice moment că este Sărbătoarea
Naşterii Domnului.
Doar noi, brazii, ne întrebăm în fiecare an: „De
ce oamenii nu ne împodobesc cu acest regal
maiestuos, acolo unde trăim, fiecare în verdele lui?”
Momentan există mulţi brazi, iar omul îşi poate
alege unul apropiat de habitatul său, îi poate da un
nume, îl va orna şi mângâia cu priviri care pot iubi şi
proteja. Se poate bucura alături de el, bradul
îmbrăcat de sărbătoare îi va cânta o dulce colindă şi
apoi îl poate lăsa să trăiască în liniştea nopţii
înstelate.
Ar arăta că „îi pasă” de natură şi de frumosul
conţinut de ea.
Când sărbătorile au devenit trecut, omul îşi va
aduce ornamentele acasă şi le va păstra pentru alt an
luminos, sau alt brad care şi-ar dori această hăinuţă
cu daruri luminoase.
Iar noi, brazii, aducători de bucurie-n
sărbătoare, rămânem cu întrebarea mereu prezentă şi
fără de răspuns, pe care o ştim deja: Natura, aflată la
un declin, cu paşi mici se va regenera, dar omul va
putea rezista fără ea?
Oameni frumoşi, vrem şi noi să ne trăim viul
dăruit! strigă, în fiecare an, bradul.
ALDONA PATRAȘ
LA BUZIAŞ
Ti mpul curge ireversibil şi
fără să observăm îşi pune
amprenta pe tot ce ne înconjoară,
natură, lucruri, fiinţe. Poate nu
vrem să recunoaştem, cum
fiecare an adaugă o greutate pe
umerii noştri şi nu mai avem
aceiaşi forţă fizică sau psihică.
Doar când apare o afecţiune,
încercăm să găsim diverse
metode de vindecare şi cred că cea mai corectă este
o cură balneară asociată tratamentului medicamentos
prescris de specialist. Aşa mi-am pus în gând să
ajung la Buziaş, “staţiunea inimii”.
Cu informaţii scrise şi verbale de la persoane ce
au beneficiat de minunile acelui colţ de ţară, m-am
25
străduit să obţin un bilet de tratament pentru vârsta
treia. Am pornit spre meleaguri bănăţene cu o mare
dorinţă de cunoaştere şi tratare. Trenul de Iaşi-
Timişoara m-a luat din Vatra-Dornei la ora 0 pentru
o călătorie de douăsprezece ore. Am aţipit puţin
după oboseala zilei precedente, dar la trezire m-am
bucurat, să văd din tren gara Alba Iulia modernizată,
gara Aurel Vlaicu în reparaţii, Turda cu gara şi linii
în renovare, lanuri de porumb, oi la păscut, şosea
refăcută parţial, Proiectul Program Conexiuni cu
Europa. Totuşi se mişcă ceva.
Ajungem cu întârziere. Coborâm câţiva călători
în gara cochetă situată la 5 km de centrul oraşului
Buziaş. Taximetrişti amabili fac serviciul complet de
transport la destinaţii. Suntem două persoane care
căutăm Hotel Parc. Un taximetrist simpatic ne
abordează şi în drum spre hotel ne povesteşte din
istoria localităţii. Buziaşul situat la 23 km de Lugoj
şi 30 km de Timişoara e format din localităţi
componente, Buziaş reşedinţa, apoi Silagiu şi
Bacova. Gara construită în 1896 a fost amplasată să
deservească cele trei localităţi, iar pentru staţiunea
balneară pleca din gară un tren particular pe o cale
ferată de 2km, care nu mai este. Era un microbuz şi
nu mai e, rămân de bază taxiurile. Ghidul şofer ne-a
arătat biserica, unde va avea loc Ruga pe 8
septembrie, asociată cu zilele oraşului, apoi simbolul
Buziaşului reprezentând bogăţia apelor minerale.
Din vorbă în vorbă ajungem la Hotel Parc, flancat de
Hotel Timiş şi Hotel Phoenix, situate la marginea
unui parc imens de peste 20 ha. Şoferul Tavi ne
debarcă şi, foarte prudent, ne dă câte un bileţel cu
numărul de telefon, să fie sunat cu o zi înainte de
plecare, sau la nevoie, pentru programarea cursei.
La intrarea în hotel tronează un panou cu
înscrisul: Hotel Parc „Staţiunea Inimii”. Ne
prezentăm la recepţie pentru formalităţi. Rog o
cameră la soare, sunt de la munte şi vreau căldură.
Dorinţa e îndeplinită. Liftul mă duce la etajul trei,
unde colega de cameră îmi deschide uşa, o persoană
de aproape 90 de ani, cu multe pretenţii, ce le
expune imediat. Nu mă impresionează, am crescut
cu două bunici şi pot respecta vârsta, chiar dacă
trebuie să renunţ la ceva. Mulţumită de camera cu
balcon, cobor la centrul medical din incintă pentru
vizita medicală, fişa de tratament, programări de
proceduri. Voi face băi de carbon, mofete, kineto
terapie pentru afecţiuni cardiace şi aerosoli pentru
bronşită, iar pentru oase doar plimbare.
Programul de masă este cu mic dejun la ora 8,
dejun la 12 şi cina la 18. Ajung şi eu la cină în prima
zi. Se aşteaptă pe hol sau pe terasă, deschiderea
uşilor sălii de mese. Stau la masă cu două doamne
din Cluj şi un domn din Deva, la meniu de regim.
Sala de mese e împărţită pe regimuri în funcţie de
afecţiunile sanatorizaţilor. Colega de cameră şi cea
de drum sunt în alte zone. Se fac cunoştinţe din
mers, la lifturi, în holuri, la plimbare în parc sau pe
bănci în faţa hotelului. Având în vedere vârsta
colegei de cameră, mă aliez cu clujencele şi cu o
 SURÂSUL BUCOVINEI
suceveancă pentru plimbări mai lungi. La prima
ieşire în superbul parc dendrologic m-a însoţit
dorneanca Mimi, cazată la o vilă din apropiere şi
cunoscătoare de ceva ani a staţiunii. Cu ea am
admirat stejari puternici ce-şi ridicau coroana în
înălţimi, mesteceni luminoşi, brazi albi, molizi,
larici, carpeni, pini roşii şi negri, magnolii, tise şi
platani. Copaci înalţi priveau spre cer, doar unii se
înclinau de bătrâneţe. Pe sol se întindea iedera, ca un
covor, şi în unele locuri, se urca pe arbori
înfăşurându-i. În dreptul hotelurilor m-au încântat
spaţiile verzi îngrijite şi împodobite cu specii
ornamentale de tuia, chiparoşi, ienuperi, castani. N-
am reuşit atunci să ajung în oraş. Am aruncat doar o
scurtă privire spre câteva din vechile construcţii din
parc, urmând să mă documentez despre trecutul şi
prezentul acestor locuri interesante. Deocamdată mă
acaparează tratamentul şi încerc să profit din plin de
darul naturii. Mă simt relaxată în baia de carbon
bogată în minerale şi mici bulinuţe de bioxid de
carbon ce se aşează pe corp şi ajută circulaţia, iar la
mofete, gazul de carbon îmi încălzeşte extremităţile
corpului stimulând circulaţia periferică.
Kinetoterapia, gimnastica medicală pentru
mobilizarea articulaţiilor, îmi face o deosebită
plăcere, mai ales datorită profesoarei, plină de
zâmbet şi vorbe de duh. Sâmbătă şi duminică nu se
face tratament, aşa că mă străduiesc să ajung la
bibliotecă vineri după prânz, să-mi procur ceva
bibliografie pentru zilele libere. Străbat parcul în
grabă, intru în centru pe strada principală, decorată
cu diverse aranjamente florale, în straturi, sau pe
vase mari, îmbrăcate cu floricele colorate. Ajung la
bibliotecă. În holul de la parter mă atrage o
adevărată expoziţie cu diplome, urne, fotografii
prezentând activităţile echipei de teatru, de dansuri,
formaţii corale şi sportive. Urc la etaj unde mă
întâmpină cărţile, bibliotecara şi instructorul de
dansuri, un fost dornean. Ce mică e lumea! După
derularea unor amintiri, găsesc să împrumut două
albume şi primesc o pliantă, alte documente erau
împrumutate pentru întocmirea unei monografii.
Mă întorc la hotel pe alte alei. Trec pe lângă un
Aeroport, un loc de distracţie cu o grădină de vară la
sol şi un restaurant în incinta unui avion, care făcea
cândva curse pentru oficialităţi, aterizat aici cu ani în
urmă şi folosit acum în alt scop. Alături e un parc de
distracţii pentru copii şi un bar pentru adulţi, care se
animă în zile libere sau de sărbătoare. Mă îndrept
spre Colonada de 500m, loc de plimbare în trecutul
glorios al staţiunii, construit din lemn şi sculptat cu
măiestrie, asemănător celui de la KarloVivary. În
apropiere se ridică interesantele chioşcuri ale
izvorului Mihai şi izvorului Iosif, construite în
acelaşi stil turco bizantin. În prezent aceste izvoare
sunt dezafectate. Întâlnesc în drumul meu un izvor
amenajat la o buturugă cu denumirea”Izvorul moş
Bizieş”şi o placă cu legenda: “Se spune că moş
Bizieş a răsărit din spuma izvorului. Locul şi
buturuga au fost ale lui. Toţi din apropiere şi
26
depărtare să-şi astâmpere setea cu apa răcoritoare”.
La acest izvor de apă minerală, cunoscut din 1984,
vin mulţime de oameni bolnavi şi sănătoşi, să bea pe
loc, sau să-şi facă provizii de apă minerală gustoasă
şi puţin acidulată. În apropierea hotelului se găseşte
şi”Izvorul Phoenix”, amenajat recent. Apele
minerale ale staţiunii, conform analizelor, sunt
carbogazoase, feruginoase, bicarbonate, clorosodice,
magneziene, cu specific pe izvoare. Sunt indicate
pentru bolile aparatului cardiovascular, afecţiuni ale
sistemului nervos şi cură internă, colecist. Au fost
folosite de daco-romani, mărturii sunt conducte şi
resturi de clădiri din sec. XIII. Redescoperirea
zăcământului mineral, apa minerală şi dioxidul de
carbon s-a făcut între anii 1796 şi 1805, iar în 1811 a
fost primul sezon balnear. Din anul 1819 Buziaş
este Localitate balneară cu tratament de cură de
internă, iar din 1838 şi cu terapie balneară. În 1908
apa minerală a fost laureată cu medalia de aur la o
expoziţie în Bratislava. Acum se comercializează de
SC. Phoenix SA Buziaş.
Sâmbătă, zi liberă, pornesc înarmată cu plianta,
să identific câteva construcţii ale staţiunii. Cum toate
drumurile duc prin parcul de două sute de ani, trec
lângă Colonada construită în 1875 pentru plimbările
Împărătesei Sisi, intru pe alea cu platani, apoi pe
alea principală până la ingenioasa arteziană, un vas
mare cu peşti sculptaţi, ce aruncă apa necontenit,
creând o stare de linişte şi relaxare. Această acalmie
e datorată şi altitudinii oraşului de 128 m faţă de
Marea Adriatică, precum şi aşezării între câmpia
Banatului şi dealurile bănăţene, cu dealul Silagiu în
apropiere, ca un paravan la 324m altitudine. Ies din
parc pe lângă vechea clădire a Băilor Calde şi a
Cazinoului, ridicate între anii 1853-1856 şi intru în
centru la Grand Hotel, care funcţiona din 1848,
astăzi toate pustii şi degradate. Ajung la Biserica
Ortodoxă, înălţată în 1839, iar din 2003, la 8
septembrie, de Sânta Maria Mică se ţine Ruga. În
curtea bisericii, un monument ne aminteşte de eroii
neamului. Continui drumul pe lângă Biserica
Romano Catolică din 1874, lângă Tribunalul şi
Liceul din 1900. Mă îndrept spre Ştrandul cu apă
minerală din 1930, apoi la Casa de Cultură şi
Biblioteca din 1981, Muzeul Staţiunii din 1986 şi
Sala de Sport “Victoria” din 1989. Mă încântă florile
de pe traseu şi cele câteva panouri cu picturile
acoperite cu sticlă ale lui Ştefan Popa Popas,
reprezentând imagini cu băile vechi, clădiri, caleşti,
persoane în costumaţii de epocă. Amestecul acesta
de vechi şi nou m-a impresionat. Voi continua
periplu în altă zi. După amiază ne-am propus cu
colegele o plimbare la platani, care se zice că emană
energie pozitivă. Din păcate ploaia ne-a stricat
planul.
Duminică e zi frumoasă şi senină. Aici curenţii
mişcă norii cu repeziciune. Ne hotărâm să mergem
în grup la bisericuţa din spatele hotelului, donată
staţiunii de un medic. Slujba impresionantă se
desfăşoară cu uşile deschise, preotul păşeşte afară, în
 SURÂSUL BUCOVINEI
faţa enoriaşilor aşezaţi pe bănci sub un acoperiş în
dreptul bisericii. Toată lumea rosteşte cântările
alături de preot şi dascăl. Mergem la masă şi odihnă
cu o încărcătură sufletească. Spre seară facem o
plimbare la platani. Stăm pe o bancă la poveşti. La
ora opt se aud “cântând” clopotele unei biserici,
imnul “Cu noi este Dumnezeu”, după care se aud
bătăile altui clopot. A fost ceva magnific. Vom
începe o săptămână bună. Aşa a şi fost, cu tratament
serios, odihnă şi plimbare în parc, fie până la
arteziană, sau pe aleea scriitorilor. La sfârşitul
săptămânii am ajuns în două seri la serbările
oraşului. Tarabe cu amintiri, haine, artizanat, jucării
erau înşirate pe alei. Chioşcuri cu produse de
patiserie bănăţene, grătare, dulciuri, bere şi mese
aranjate cu bănci ofereau mulţimii posibilitatea unor
degustări. În faţa scenei, unde evoluau cântăreţi de
muzică populară şi formaţii de dansuri, erau bănci
pentru spectatori. Noi aveam de mers o bucată de
drum până la hotel, aşa că n-am rămas până târziu,
dar am fost mulţumite să ascultăm câteva cântece, să
admirăm costumaţiile şi dansurile specifice zonei.
Sâmbătă dimineaţa am mai făcut o incursiune
de documentare în oraş, pe strada Principală până la
interesanta clădire a primăriei, în dreptul unor
construcţii noi şi la magazine, centrul comercial.
Punctul terminus e piaţa, organizată miercuri şi
sâmbătă cu legume, fructe, brânzeturi şi un spaţiu
mare, plin de încălţăminte, haine, vechi şi noi.
Mulţime de lume se plimbă, cumpără sau negociază.
În apropiere, o biserică, având uşile deschise, îmi dă
posibilitatea unei rugăciuni. La ieşire zăresc o
intersecţie şi un indicator, Silagiu 9km. Nu am cu ce
să merg până acolo, dar am citit într-un album, cum
se vede dealul şi localitatea de pe terasa Hotelului
Silvan. După masă trec la acţiune, o iau şi pe colega
de plimbări. Recepţionera ne lămureşte că e închis
accesul pe terasă, dar putem urca la etajul 8, unde de
la un geam se deschide panorama Silagiului. Facem
o plimbare cu liftul şi privim în zare la dealul în
formă de con, acoperit parţial cu plantaţii. Din
păcate, nu avem un binoclu, să distingem mai multe
amănunte. Mi-ar fi plăcut să văd stejarul secular de
500 de ani, barajul şi Lacul Silagiu, Biserica veche.
Pentru duminică m-am înscris într-o excursie cu
microbuzul staţiunii, pe ruta: Reşiţa, Mănăstirea
Sfântul Ilie, Dealul Dognecea, Lacul cu nuferi.
Plecăm după micul dejun opt excursionişti plus
şoferul, care nu prea comunică. Începem noi să
vorbim pe diverse teme, comentarii despre traseu şi
frumuseţile naturii, poveşti din viaţă. Urcăm şi
coborâm serpentine prin păduri de foioase încă
verzi. Ajungem în Reşiţa, oraş frumos, în zi
splendidă . Avem timp de plimbare în centru, în
parc, la arteziana interesantă din faţa clădirii “Sala 1
decembrie 1918”. Se fac fotografii. Privim emblema
combinatului pe deal şi ne îndreptăm spre expoziţia
de locomotive pe aburi produse la Reşiţa, ce-și
prezintă gloria trecută într-un parc. Continuăm
drumul spre Bocşa, ne însoţesc sate cu case mici şi
27
porţi înalte. Din nou serpentine. Intrăm într-o vale
îngustă şi rulăm prin păduri de fag până la un
luminiş, unde răsare Mănăstirea Sfântul Ilie, mai sus
de Izvor. Lăsăm microbuzul la poartă şi urcăm la
mănăstire. Intrăm să ascultăm predica unui preot
tânăr cu grai pătrunzător. Localnicii ne dau întâietate
la miruit. Ne grăbim să vizităm aşezământul. Pe
scări de piatră sau pe alee, se ajunge la o clădire
impunătoare cu chilii şi camere de oaspeţi, dea
lungul căreia, o grădină aranjată ingenios de măicuţe
cu nenumărate flori în diverse culori, apare ca o oază
în mijlocul pădurilor dese şi izolate. Şoferul ne
aşteaptă nerăbdător. Pornim din nou prin păduri şi
serpentine. O zonă cu stânci şi comuna Ocna de fier
schimbă peisajul. Urcăm şi coborâm dealul
Dognecea. Un pârâiaş, un baraj de pe timpuri şi
Lacul Dognecea, vestit pentru nuferii săi, deschid
orizontul. Din păcate florile s-au trecut şi au rămas
doar frunzele. Mi-am imaginat cum arată întinderea
sclipitoare de apă, acoperită în bună parte de cupele
gingaşelor florilor albe, aşezate pe suporturile verzi
ale frunzelor. La marginea lacului, cineva şi-a făcut
un Complex turistic, cu bărci, loc de plajă, restaurant
şi pensiune sub denumirea “Colţ de rai”. Privim cu
invidie la lumea ce se bronzează pe şezlonguri. Ne
oprim să mâncăm tartinele luate la pachet şi pornim
pe drumul de întoarcere. Trecem podul barajului,
coborâm prin Ocna de fier, apoi prin Bocşa, Voiteg,
Berzovia şi intrăm în zonă de câmpie. Privim cu
încântare pământul roditor, lanuri de floarea
soarelui. Microbuzul mănâncă kilometri. Ne
apropiem de Buziaş. Era bine dacă aveam un ghid,
poate ştiam mai multe. Oricum am văzut locuri şi
lucruri minunate.
Mai sunt câteva zile până la terminarea
sejurului. Am continuat tratamentul, plimbările prin
parc şi am adunat cu colegele conuri micuţe de tisă,
indicate ca tratament pentru reumatism, după o
perioadă de macerare în spirt medicinal. Într-o seară,
la cină, ne-au pregătit o surpriză, un concert de
muzică uşoară, susţinut de instrumentiştii
restaurantului şi un solist, cu un repertoriu de
cântece vechi, aşa ca pentru noi, cei de vârsta treia.
Am ascultat cu nostalgie şi plăcere. La un moment
dat, a început schimbul de serie, treptat vedeam cum
pleacă unii şi vin alţii. A venit şi ziua plecării
noastre. Clujencele cu autobuzul, sucevencele cu
trenul. Colega mea de cameră a fost recuperată de
fiu cu maşina. Ca despărţire, pentru mofturi, i-am
oferit bombonele. A sosit taximetristul nostru,
vorbăreţ ca de obicei, ne-a arătat aeroportul şcolii de
pilotaj din apropierea gării, ne-a dorit drum bun şi să
revenim. Cu imaginea parcului, a florilor, a oraşului
vechi şi nou, în minte şi inimă, am plecat, cu trenul
Timişoara-Iaşi, din gara Buziaş păzită de statuia
căprioarei cu puiul ei.
Aldona Patraș
 SURÂSUL BUCOVINEI
ANGELA BURTEA
Semnele iubirii
M-am îmbătat și-mi este
bine! Nu-mi pasă de nimic și nici
n-am teamă. Privesc în jurul meu
și toate lucrurile au o normalitate
aparte, pe care altădată n-o
pricepeam. Oamenii îmi par
frumoși, deci îi accept. Azi
descopăr că mai există bun simț
și zâmbesc a plăcere. Oricum aș
lua-o, bucuria emanată de
sufletul meu e total diferită de celelalte bucurii.
Chiar nu mă mai interesează dacă capacul wc-
ului este ridicat sau lăsat (semn că trăim și se
folosește), dacă simt sub tălpi gunoaie care mă
deranjează la mers (semn că se trăiește), dacă
chiuveta este împroșcată cu resturi vegetale sau
animale (semn că se mănâncă, deci se trăiește), dacă
aparatul de radio merge și nimeni nu-l ascultă (semn
că cineva i-a dat drumul pentru a-l asculta și suntem
avizi de știri/muzică) și nici dacă hainele sunt lăsate
la voia întâmplării (semn că lumea se schimbă și-i
pasă de felul cum arată). Azi e altceva și din când în
când, măcar, e bine să fii beată.
Mă uit în jurul meu și mă surprind plăcut.
Zâmbesc larg, ochii îmi sclipesc de parcă aș fi văzut
visul visurilor împlinit, dau binețe trecătorilor,
determinându-i să întoarcă instinctiv și admirativ
privirea spre mine, sunt foarte generoasă, oferind
foarte multe daruri, pe care altădată nu le-aș fi dat
nici picată cu ceară, sunt foarte comunicativă și
receptivă la noi proiecte, mă urc la volanul mașinii
mele, pe care o iubesc ca pe ochii din cap, și merg
fără a periclita viața celorlalți conducători sau
pietoni, în ciuda faptul că sunt beată!
La primul colț mă întâmpină un ehipaj al
Poliției Rutiere. Îmi face semn să opresc.
Trag elegant pe dreapta, de, o doamnă sunt,
zâmbesc din toată puterea ființei mele, scot actele la
control sub auspiciul aceluiași zâmbet. Polițistul ia
actele și se uită lung la mine. Continui să zâmbesc,
deși-i simt primii muguri ai nervozității. Mă fac că
nu pricep și-mi întăresc zâmbetul. Fracțiune de
secundă se îndepărtează de mine și merge spre
mașina Poliției. Se-ntoarce trap, de parcă i-ar fi fost
teamă că fug și-i scapă cel mai mare infractor al
secolului, șansa avansării lui în grad, și-mi întinde
cu o politețe falsă, plină de eforturi milițienești, o
fiolă.
- Suflați, vă rog! șuieră el, sperând că a dat
peste cea mai mare captură a anului prezent.
- Să suflu? am întrebat. Sfinte Sisoe, scoate
duhul rău din acest om și fă-l să-mi redea libertatea!
am zis ca pentru mine.
- Ați spus ceva? întreabă slujitorul statului.
- Nimic, nimic, doar că e pentru prima dată și
mă tem că n-o să-mi iasă. Dumneavoastră vreți să
vedeți ce cantitate de alcool am ingerat în ultimele
28
ore, nu? am răspuns eu, fără a părăsi vreo clipă
zâmbetul și liniștea mea de zile mari.
- Exact! răspunde agentul.
Nu știu cine mi-a dat putere, dar am suflat cu
atâta entuziasm, încât ochii polițistului mai aveau
puțin și ieșeau din orbite. Fără să-mi facă semn, m-
am oprit și-am zis:
- Încă, domule polițist?
- Suficient, doamnă! Iertați-mă! Am fost
convins că sunteți sub influența băuturilor alcoolice!
- Să te iert? Nici vorbă! Până nu-mi scrii pe
foaia asta ceea ce-ți dictez eu, nici nu te iert și nici
nu plec de-aici.
- Să scriu după dictare? întrebă polițistul.
- Exact, după dictare! Scrie: Văzut-am azi o
doamnă beată și-ntorsu-m-am direct spre ea,
cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-ifigura sa!
- Doamnăăă, vă rog! Două-trei cuvinte voi
scrie, dar restul...
- Restul ce? Atunci suflă în fiolă! Suflă, suflă!
- Doamnă... azi e 1 aprilie și am vrut să vă
păcălesc! zise prietenul meu polițist, dorind să iasă
din pitorescul zilei imaculat.
- Nu cred! Întâi aprilie a trecut de mult, acum...
În spatele nostru se auzi un scrășnet de roți,
apoi un claxon scurt, după care două bătăi pe capota
mașinii. În urma acestor semne, numai de mine
știute, aud: ”Frosi, dă bice cailor, ne întâlnim la
ciupercă în zece minute!”
Era Trif, șeful îndrăgostiților! Eram beată de
iubirea lui, de omul care șlefuise în sufletul meu cea
mai frumoasă rază a soarelui, de îmbrățișările lui
care mă determinau să văd lumea așa cum voiam eu
și nu cum era, de nebunia pe care n-o întâlnisem
până atunci, o nebunie care luminează minți și
suflete, care așază pentru totdeauna pe chipul omului
zâmbetul cel de toate zilele.
În fuga mea, i-am spus polițistului: Tinere,
învață să iubești, căci de scris corect românește mai
ai vreme! Și-am apăsat aprig pe accelerație și m-am
făcut nevăzută.
În câteva minute, îl zăream pe Trif stând
rezemat de capota mașinii sale, cu brațele larg
deschise, strigând fără să privească în jur: Vino,
Frosi, vino iubire, m-am perpelit toată noaptea de
dorul tău!
Eram beată! Lumea dispăruse, polițistul se
topise sub imperiul dictării mele, iar mașinile
noastre priveau, și ele îndrăgostite, spre
îndrăgosteala noastră. Eram beată de iubire, iar fiola
ar fi trebuit să se înroșească de atâta bucurie
sufletească.
Am căzut topită în cea mai adâncă îmbrățișare a
lui Trif, iar ochii lui străluceau ca luminița de la
capătul tunelului visat de noi toți, în clipe de
deznădejde.
Bietul polițist! Și-ntorsu-m-am direct spre ea,
cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-i figura
sa! Oare o să învețe a iubi vreodată, căci de scris
după dictare mai are timp! Sau invers, cine mai știe!
Pentru mine, oricum n-are importanță! Eu chiar
eram beată! De iubire!
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAI BATOG–BUJENIŢĂ
A
UN CETĂŢEAN MODEL
devărul este că toţi cei care-l cunoşteau pe
Henorel Carcalete îl invidiau, îl considerau un model
social perfect, îl înjurau cu toată admiraţia şi se
ofticau că nu pot fi ca el, din diferite cauze dar mai
ales pentru că le lipsea forţa, inteligenţa şi uriaşa sa
capacitate de a sfida sistemul.
Într-adevăr pentru Henorel, un copil dintr-o
familie de intelectuali după cum se vede din
onomastică, nu cunoştea conceptele şi nici măcar
cuvintele: taxe, impozite, economii, însă nici altele
mai uzuale precum: chirie, facturi sau amenzi. Astfel
până şi vocabularul său era simplificat până aproape
de scheletizare lucru demn de adoraţie pentru mulţi
dintre cei din jurul său.
Să nu credem însă că acest brav concetăţean al
nostru era vreun exclus social sau, Doamne iartă-ne,
o simplă plăsmuire a unor imaginaţii incendiate de
dorinţe secrete! Nu! Era un om obişnuit, avea soţie
şi doi copii însă evitase cu măiestrie orice formă de
muncă, iar asta-l plasa pe acel podium înalt pe care
numai marile talente ale lumii pot ajunge.
Se prezenta întotdeauna ca fiind şomer şi asta îi
dădea un fel de prestigiu sau, în perioadele mai puţin
faste, ca fiind între două posibilităţi de angajare. Era
şi firesc fiindcă era unul dintre acei oameni
policalificaţi care cam greu îşi găsesc un loc de
muncă suficient de motivant pentru prestigiul
personal, dar şi pentru nivelul intelectual de
referinţă. Fusese paznic de noapte ori de zi pe la
diferite firme, clopotar de circumstanţă, purtător de
prapuri la ceremonii funerare, ajutor de gropar,
trăgător cu urechea sau cu ochiul, transportator de
ambalaje din cârciumi, în fine, sute de meserii şi
preocupări îi umpluseră existenţa pe parcursul a
două–trei zile până se convingea că nu este cazul
să-ţi sacrifici tinereţea şi libertatea pentru sume
lipsite de relevanţă. Era convins că ar fi putut să
rezolve în timp scurt şi foarte eficient orice
problemă politică sau economică a ţării însă,
deocamdată nimeni nu voia să-l angajeze prim-
ministru sau măcar ministru de interne deşi, avem
convingerea că şi în asemenea situaţie s-ar fi putut
pune în discuţie nivelul salarizării. Ori aici el avea
29
unele pretenţii, justificate de înalta şi complexa sa
pregătire profesională.
Bine, mai avea şi o extraordinară capacitate de
a folosi orice oportunitate pentru a-şi augmenta
existenţa. De exemplu organizarea lansării pe piaţa
artelor a unor copii talentaţi pe care-i punea să cânte
pe stradă, iar el juca rolul unui nabab, admirator al
interpretului pe care-l răsplătea, când erau de faţă şi
alţii, cu sume exorbitante menită să stimuleze
dărnicia celorlalţi. Suntem doar o societate creştină
în care milostenia, dar şi trufia, ne fac să devenim
darnici deşi numai de asta nu ne arde.
Prin urmare, putem observa şi abilităţile de fin
psiholog ale personajului. Din păcate schema nu
prea ţinea de multe ori fiindcă apăreau profesioniştii
din branşă care nu erau deloc eleganţi, iar cuţitele
scoase le vedere cam estompau elanurile culturale.
Mde, rămăşiţele gândirii meschine, mic burgheze
despre care tot vorbeau unii clasici ai economiei
politice.
Sau, atunci când apărea la vreun parastas şi se
declara prietenul cel mai bun al marelui dispărut şi-i
făcea acestuia un portret de se mirau şi nevestele
îndoliate de ce om băgaseră ele în groapă. Numai că
şi aici interveneau acele profesioniste dedicate
muncii de gen care făceau o panaramă de nedescris,
iar soţii lor, de regulă nişte etnici cam certaţi cu
legea, interveneau cu o brutalitate de neînţeles. Deci,
riscuri erau, oricum ai privi-o!
Prin urmare, de cele mai multe ori, apela la
puşculiţa familială. Soţia sa era angajată la o bancă,
femeie de serviciu şi avea un venit modest, dar cât se
poate de regulat. Aşa cum spunea distinsul ei soţ: „e
ea ceva mai proastă săraca, dar tare de treabă,
sufletistă şi cred că îi place să muncească, altfel nu-
mi explic cum de reuşeşte să reziste de ani de zile…”
Ea era cea care-i lăsa în fiecare zi „bani de
pâine” care se transformau în primul rachiu, cel de
dimineaţă care-ţi înseninează existenţa.
Ei, spuneţi, cum să nu admiri un asemenea om
care, iată, depăşind toate inhibiţiile şi constrângerile
sociale, era în viaţă, bine mersi, trăia, nu avea nici
un fel de stres cum avem noi care tresărim la fiecare
factură primită sau ne iau toate căldurile când vine
vremea plăţilor la bancă ori la fisc şi ne pierdem
orice urmă de personalitate în faţa ghişeelor, când ne
scotocim după bani pentru impozite. Şi toate astea
pentru ce!?
În consecinţă invidiile cu care-l înconjurăm pe
domnul Henorel sunt cât se poate de justificate.Şi
am fost extrem de derutaţi când, într-un moment de
nostalgie matinal-bahică ne-a declarat:
- Băi, fraţilor, mai am cinci ani şi ies la pensie
anticipat! Ş-atunci, futu-l p-ăla care mai face ceva!
Mă odihnesc şi eu că mi-ajunge cât am tras ca boul
în viaţa asta!
Nu-i nici o mirare deci că unii ar fi leşinat dacă
nu ar fi fost şi ei la al treilea pahar cu bastârcă.
 SURÂSUL BUCOVINEI
NINA GONŢA
Geanta și... Omer
M-am trezit și m-am uitat
la ceas. Oho! Era ora 18 și ceva.
Doamne, cât am dormit! De la
ora 15! Ce-am să fac la noapte?
Zăpușeala, canicula sau starea
precară de sănătate în care mă
aflu (mai mult o indispoziție, nu
vreau să cred că am făcut o
depresie...) m-au istovit într-
atât, că am căzut, practic, pe o
pernă și am adormit buștean...
În minte mi-au apărut visele... tot ce-am visat,
adică un vis mai lung, cu reprize, legate și totodată
nelegate între ele.
Apropo, iarăși visul acela, cu... geanta. Îmi
apare de mai mulți ani. Se face că-mi pierd geanta...
poșeta. Dar poșetele noastre de azi sunt mai mult
niște genți în care noi, femeile, cărăm... de toate. O
geantă femeiască este o întreagă gospodărie
portabilă. Dacă o răstorni și scotocești prin al ei
conținut, afli... multe.
...Eram într-o mașină de teren, exact din aia, de
care avea personajul masculin din telenovela
turcească Prețul dragostei, Omer. Ba chiar... cu el,
în mașină... Observam ceva, urmăream sau așteptam
să mai vină persoane... Nu știu...
Nu sunt deloc amatoare de telenovele, socot că-
i timp prețios pierdut, dar iată că acest serial totuși l-
am urmărit cu sufletul la gură. S-a transmis pe postul
Acasă.tv, subtitrat în română. Toate episoadele
primului sezon. Dar... s-a terminat într-un moment
tensionat, de suspans. N-am avut răbdare să aștept
până la sfârșitul lui august, când se va da
continuarea și l-am căutat pe Youtube. Am găsit
toate episoadele până la sfârșit în turcă și în engleză.
Ce folos însă!? Nu cunosc nici una, nici alta. Mi-am
încercat norocul în limba rusă și, ce credeți, am găsit
tot filmul, și subtitrat și tradus... cu sonor.
Am pierdut câteva zile bune să urmăresc cele
încă vreo 19 episoade ale sezonului doi. Pe tot
ecranul calculatorului, aranjată comod pe canapea.
Am trăit în preajma eroilor principali, de aia azi
„eram” cu Omer în mașină (poate o așteptam pe
Defne, dar ea... n-a mai apărut).
Omer se afla la volan, în față; eu - pe bancheta
din spate. Discutam (oare în ce limbă?). Deși dur
(după scenariu) și nu prea vorbăreț și zâmbăreț, aici,
cu mine, zâmbea întruna. De fapt, nu l-am
recunoscut de la bun început, chiar mă întrebasem
cine-i insul, parcă îl văzusem undeva... Apoi, mi-am
amintit cine-i și m-am bucurat...
La un moment dat, s-a întors spre mine și m-a
mângâiat pe bărbie. M-am mirat. Îl „știam”, serios
și... îndrăgostit, până peste cap, de Defne. De ce o fi
făcut gestul? Totodată, mi-am dat seama că și eu
sunt, eram tânără, de vârsta personajelor, și nu m-am
mai simțit jenată...confuză.
30
Apoi am ieșit din mașină, să caut, să anunț pe
acel cineva, ea sau el, nu știu, că suntem acolo și că
așteptăm... Omer a fost de acord să ies, să
îndeplinesc această misiune. La un moment dat, mi-
am dat seama că am uitat geanta în mașină.
Mașina și el rămăseseră la o intersecție de
drumuri, îndată după colț. Acum nu mai era.
Mașina... Plecase. Plecaseră cu toții, poate și cu cei...
așteptați... Dar geanta, geanta mea cu... de toate?
Unde-i?
...Era lăsată acolo, în locul unde fusese parcată
mașina. Știam că e geanta mea, deși nu avusesem
astfel de geantă, tinerească, de culoarea frunzei de
nuc toamna, niciodată. M-am liniștit, am luat-o, am
pus-o pe umăr. Se bălăbănea ritmic pe șold, în ea
zângănea ceva, eu însă mergeam domol spre casă.
Am ajuns în fața blocului. Știam că e blocul
meu, dar avea niște scări enorme, unde se lucra de
zor. O mașină cu beton zbârnâia alături de
muncitorii în salopete. Nu știam pe unde să urc
scările, să nu încurc procesul în lucru. Lângă mine
au apărut doi tipi. Pe unul dintre ei l-am recunoscut.
A fost la întrunirea noastră, a Asociației Scriitorilor
Europeni de Limbă Română, de la Constanța, din
săptămâna trecută:
- Puteți să-mi mai dați o carte de vizită? Am
pierdut-o..
- Îmi pare rău, nu mai am, le-am terminat.
Celălalt:
- Drăguță, ți-am scris mai multe mesaje pe
Facebook, de ce nu le citești?
- Îmi pare rău, n-am intrat...
Eu nu mă uitam la ei, le auzeam numai vorbele.
Eram cu ochii la scări și la ușă.
Și, ce-mi văzură ochii? Ușa blocului „devenise”
glisantă, cu senzori, și mi s-a deschis în față. Și nu
era numai una, au mai urmat două, care s-au deschis
una după alta. Era blocul meu și... nu al meu, căci,
de când un bloc al Primăriei a devenit aproape ca un
palat!? Cu uși înalte, ferestre mari, cu perdele și
draperii bogate pe holuri? Dar... pe mine nu m-a
mirat deloc grandoarea, deși ar fi trebuit, căci blocul
nostru, de fapt, este unul dărăpănat, cu ușa stricată,
cu pereții murdari, cu hidranții și prizele sparte, cu
liftul plin cu gunoaie pe jos sau... mizerii scrise pe
pereți etc., etc.
Nu, eu nu m-am mirat deloc. Am intrat în
apartamentul meu, la fel de măreț. Interesant!
Puteam să trec dintr-un apartament în altul, adică...
la vecini, căci avea uși laterale... Încercând să trec de
colo-dincolo, m-am rătăcit și nu mai găseam
apartamentul meu.
Văd o femeie în vârstă care vorbea cu cineva,
dar acel cineva nu se vedea, pentru că era după o
pierdea. I se auzea numai vocea. Eu, curioasă din
fire, m-am apropiat și am dat perdeaua la o parte.
Vai, îmi era cunoscut! El nu s-a arătat prea încântat
că mă vede, mi s-a părut că s-a cam speriat, de aia și
s-a ascuns, cred, după predea, îmi auzise glasul când
tot întrebam cum aș putea să ies din acel apartament,
să ajung la al meu.
 SURÂSUL BUCOVINEI
- E însurat! Nu-ți pierde timpul cu el! i-am zis
femeii chiar în fața individului speriat și cu ochii
holbați spre mine.
- Aha, carevasăzică, de ăștia-mi ești! am auzit
în urma mea.
Dar... pe mine nu mă preocupa asta. Făcusem o
constatare și... atât. Îmi căutam apartamentul meu,
intrând în mai multe... Toate - frumoase, mărețe, cu
pereți albi și tavane înalte!
În sfârșit! Am ieșit la liman din labirintul...
apartamentelor. Am intrat în... al meu. Lângă ușă,
văd geanta mea... neagră, încăpătoare, de firmă,
primită cadou de ziua mea de la fiică-mea. Acum da,
sunt acasă, cu toate ale mele. Și apartamentul... s-a
micșorat, e al meu, primitor, frumos, locul unde mă
simt cel mai bine.
...Și... m-am trezit!
Un sfat: să nu vă culcați după prânz, pe...
caniculă...
Nina Gonţa
ŞTEFANIA OPROESCU
Ultimii sfinţi
Bătrânul stătea agăţat cu
mâinile de scândurile negre şi
rare ale gardului pe care abia-l
depăşea cu o înălţime de cap.
Nodurile degetelor ce ridicau
din loc în loc scoarţa străbătută
de şerpii vineţii ai venelor
păreau continuarea lemnului
devastat de timp, rădăcini
răstignite în aerul verde al
muntelui.
Ţinea capul uşor aplecat spre dreapta cu
urechea îndreptată spre vale căutând să prindă orice
zgomot diferit de foşnetul frunzelor, ţistuitul
lăcustelor sau bâzâitul tăunilor ademeniţi de mirosul
vitelor în miezul tăriei de zi a verii.
Ridica bărbia din când în când înălţându-se pe
vârfuri ca un copil iscodind misterele dincolo de
bariera grădinii în al cărei rai avea voie să umble
nestingherit. Anii îl surpaseră până la dimensiunile
copilăriei, doar capul mic aproape cât pumnul, cu
pielea zbârcită, părul alb şi rar pieptănat cu grebla
degetelor şi mâinile tăbăcite îl deosebeau de copilul
care fusese cândva.
Motorul maşinii care urca drumul desfundat
trăgea greu, zgomotul răsfrângându-se de
trunchiurile copacilor, de râpa terenului ce alunecase
în trepte cu fiecare ploaie, adâncind distanţa dintre
casele puţine, răsfirate într-o încremenire iluzorie.
De două ori pe săptămână miercurea şi duminica,
maşina cu pâine urca pe golgota ultimelor aşteptări,
nu aducea numai pâine, aducea o altă lume în sticle
cu arome artificiale, pe care gustul bătrânului nu
apucase a le deprinde. Mai aducea însă şi cuie, şi
lame de coasă şi sticle de lampă, era un fel de luntre
31
naufragiată între două lumi perisabile, căutând
salvarea între valul câştigului şi cel al milei creştine.
La auzul motorului, mâinile bătrânului
tresăriseră şi se strânse mai tare pe scândurile
gardului ridicându-i trupul firav într-o zvâcnire
scurtă. Ochii iscodiră drumul ascuns de coroanele
verzi ale copacilor. Preţ de câteva clipe, păru
bărbatul falnic de odinioară privind paşii femeii
tinere care-i căuta calea prin ascunzişurile răcoroase
ale umbrarelor. Căzu apoi cu picioarele pe pământ,
doar mâinile nu-şi conteniră răstignirea pe
mângâierea blândă a lemnului.
O ceaţă verzuie lăptoasă porni a se ridica din
vale, ca un val uriaş cu mai multe trepte asemeni
fântânilor arteziene, pe care bătrânul nu le văzuse
niciodată, dar le vedea acum minunându-se de forţa
aceea necunoscută care urca spre înălţimi fuiorului
de fum gata să-l cuprindă ca un râu ridicat în văzduh
şi care venea spre el necontenit – transparenţă, gata
să-l învăluie şi din faţa căruia n-avea unde să se
retragă. Curând, ceaţa verzuie lăptoasă îl cuprinse în
miezul ei, gândea că-i va fi greu, că se va sufoca, dar
nu, respiraţia îi devenea din ce în ce mai uşoară, nu
mai simţea nici tusea aceea hârâită care-i sfâşia
pieptul la răstimpuri, în jurul lui alte respiraţii
uşoare, ca aburul îl ademeneau, mersul îi era uşor ca
o plutire spre înălţimile ceţii. Apoi, aflat undeva,
sus, pe pragul unei urcări auzii îndemnul rarefiat, a
al unei fâlfâiri de aripă care-l îndemna să se lase în
voia plutirii. Se temea la început, cum să plutească
trupul lui care nu se desprinse niciodată de pământ,
se temea că ar să cadă şi să se zdrobească de
singurul loc sigur pe care-l cunoştea. Îndemnul se
multiplica în valurile de ceaţă, se simţi aproape luate
pe sus de voinţa vocilor şi fără să simtă păşi în aer
după care o bucurie necunoscută îl cuprinse, era una
cu ceaţa care-şi continua mersul purtându-l în
plutire până când n-a mai simţit când şi unde se află.
*
Bătrâna urca anevoie prin fâneaţă după ce
cumpărase pâine de la maşina care venea miercurea
şi duminica, afară de zilele ploioase când nu putea
urca pe drumul desfundat. Adusă de spate,
sprijinindu-se cu braţul drept într-un băţ care-i ajuta
mersul şchiopătat aproape basculant în jurul şoldului
înţepenit de multă vreme, mergea spre casă ca spre
mănăstire jinduind la răcoarea şi odihna casei alături
de bărbatul care-o aştepta să frângă pâinea în porţii
mici numărate pe zile. Pâinea proaspătă o ţinea între
braţul stâng şi piept iar sub ea, cu antebraţul strângea
lângă piept o sticlă de plastic de doi litri în care se
legăna un lichid oranj cu aromă de portocale.
O ţinea cu grijă, aşa cum ar fi ţinut un copil,
odihnindu-l cu capul pe patul de pâine şi-o legăna
cu mersul ei şchiopătat, cum ar fi alintat o bucurie pe
care cu toată neputinţa se încăpăţâna s-o ducă acasă,
acolo unde bucuriile erau din ce în ce mai rare.
Bătrâna urca anevoie prin fâneaţă iar când privirea ei
slăbită prinse conturul gardului rărit de vreme se
întrebă, ca într-o doară unde era bărbatul, unde era
copilul care-ar fi aşteptat-o uitându-se printre
scânduri să le aducă pâinea dorită, dar nu se
îngrijoră prea tare.
 SURÂSUL BUCOVINEI
SORIN COTLARCIUC
Viață după moarte
Într-un salon de terapie intensivă al Spitalului
de Neurochirurgie, din orașul meu moldav de
habitat, au decedat pe parcursul unei nopți, două
paciente cu diagnostice neurologice cerebrale
diferite. Din pură întâmplare, cele două bolnave,
care aveau vârstele apropiate de cea a senectuții, mai
erau și vecine de pat, beneficiind de o noptieră
comună pe care se aflau foile lor de observație, ce
conțineau datele personale, motivul prezentării,
istoricul bolii, antecedentele personale și heredo-
colaterale, diagnosticul și tratamentul afecțiunilor.
În degringolada iscată, de emoție și fâstâceală,
asistenta șefă a secției a inversat actele medicale ale
celor două vecine din salon. Cum s-a derulat tragica
întâmplare, ca nefericitele ființe să părăsească
această lume, mai degrabă perfidă și neprimitoare,
una după alta, pe drumuri ocolite și încrucișate, mi-
am explicat-o printr-un raționament simplu.
După ce a asistat la o moarte cât de cât naturală,
care i-a închis cercul vieții pe Pământ, cu zvâcniri și
gemete muribunde, pacienta din patul de vizavi,
îngrozită de ritualul morbid, își induse involuntar
prin autosugestie o stare de leșin profund, cu
insuficiență cardio-respiratorie care s-a agravat,
intrând în faza de sincopă și apoi de comă profundă.
Medicul de gardă, chemat de urgență, se întoarse
nedumerit în salonul pe care-l părăsise doar de ceva
vreme și, în urma testelor efectuate, a constatat
absența pulsului și a respirației, pierderea
sensibilității și a mișcărilor voluntare, paloarea
tegumentelor și midriază oculară. La aceste
simptome ale comei profunde, tratamentul de elecție
era cel al cauzei care a provocat-o, respectiv cea de
natură nervoasă, adică emoția deosebit de puternică,
tulburătoare, care a cuprins-o în timpul morții
vecinei de pat din salon. Aici avem de-a face cu cea
de-a doua încurcătură, după buclucașa inversiune a
foilor de observație, căci nimeni nu s-a gândit că
femeia a leșinat întâi de frică, acea formă de gând
negativ care este considerată o stare de tulburare
sufletească provocată de anxietate, spaimă, groază
sau alte pericole. În cazul pacientei noastre, frica s-a
concretizat printr-o emoție puternică, specifică
percepției primejdiei iminente a morții, care i-a
32
transformat mintea într-o stare conștientă de victimă.
Ulterior, leșinul s-a complicat cu starea de comă
profundă. Indiferent de originea cunoscută sau
necunoscută a stării comatoase, medicul neurolog a
instituit tratamentul de urgență clasic pentru
menținerea funcțiilor vitale: respirația, prin
oxigenarea și ventilația artificială asistată, circulația
sanguină și hrănirea artificială, prin perfuzii. Cu
toate eforturile depuse de personalul secției de
reanimare, unde a fost transferată, starea pacientei
nu s-a îmbunătățit și aceasta a intrat în zorii zilei în
ghearele morții clinice. Organismul nu mai reacționa
la stimuli externi și interni exercitați asupra centrilor
nervoși cardio-respiratori, care puteau să determine
reluarea activității independente a inimii și a
respirației.
Rudele apropiate ale celor două decedate
„inversate” în timpul nopții de coșmar au fost
anunțate încă de la primele ore ale dimineții să se
prezinte la spital pentru îndeplinirea formalităților de
externare. Bizară este și întâmplarea care a făcut ca
să nu se întâlnească între ele la morgă. Primele au
sosit cele din comuna Scobinți, ca să o ridice pe
Elvira Stratan, dar au luat-o, conform actelor de
ieșire din spital, pe Catrina Profir, pentru a o
înmormânta după datina creștină.
Aparținătorii pacientei aflate în moarte clinică
au convenit cu medicii ca aceasta să mai rămână
conectată la aparate și au sperat încă 24 ore într-o
revenire miraculoasă, care nu s-a materializat. Cu
oarecare reținere au catadicsit să semneze actele
necesare pentru deconectarea „muritoarei” ținute în
viață numai pe cale artificială, având în vedere
vârsta înaintată, în plus au cerut să se renunțe și la
expertiza medico-legală.
După consemnarea în foaia de obserație și în
certificatul medical constatator al decesului, așa cum
stipulează regulamentul de ordine interioară al
spitalului, și cea de-a doua pacientă cu identitatea
„viceversa” a fost transferată la morga spitalului,
unde a fost spălată, îmbrăcată cu haine bune aduse
de aparținători și așezată în sicriul pregătit cu toate
accesoriile de o firmă de pompe funebre.
Ceea ce s-a întâmplat mai departe ține de
domeniul suprarealismului și de cel al umorului
negru izvorât din comicul funebru de situație.
Sicriul cu trupul fără viață al Elvirei Stratan, a
fost preluat de la morgă de o dubiță închiriată și
transportat în comuna Coarnele Caprei, la adresa
Catrinei Profir, unde o cameră mortuară era special
pregătită de copiii și nepoții săi pentru cele trei zile
de priveghere și de procesiuni funerare, după
obiceiul locului. Bătrâna era atât de profesionist
sulemenită la față și îmbrobodită cu un batic nou din
cașmir, încât lumea comenta laudativ în timpul
priveghiului:
- Să nu-i fie de deochi, că tare faină-i!
- Nu-i slăbită deloc!
 SURÂSUL BUCOVINEI
- Îi stă bine cu buzele date cu ruj roșu!
- Aproape că nu o mai cunoști, de bine ce arată!
- Parcă doarme, fără nici o grijă!
La priveghi nu se plânge, nu se jelește, ci se
povestesc amintirile plăcute din viața decedatei,
vorba ceea: „despre morți, numai de bine”, se
mănâncă o gogoașă sau o prăjitură, se bea un pahar
de vin, c-așa-i obiceiul la țară, familia dă de pomană
de sufletul mortului, ca să treacă nestingherit prin
vămi.
În cea de-a treia zi, pe la amiază, curtea casei
deveni neîncăpătoare pentru sătenii veniți cu mic cu
mare să fie alături de consăteanca lor și să o conducă
pe ultimul drum. După slujba de rugăciune, oficiată
în camera mortuară de preotul parohiei, patru
membri din familie, desemnați să scoată sicriul din
casă, au luat în mîini coșciugul, în timp ce o
bocitoare aparținând folclorului autentic local se
zbuciuma de plâns, de se cutremura satul, nu alta. Ea
jelea despre cât de trecătoare este lumea, despre
lucrurile care i-au plăcut moartei și care au făcut-o
fericită în timpul vieții și pomenea despre alți morți
din neamul acesteia pe care-i ruga să o primească și
pe ea lângă ei, să nu o lase stingheră pe acele
tărâmuri necunoscute de pe lumea cealaltă.
Obiceiul de înmormântare al credincioșilor ortodoxi
din mediul rural face mult mai ușoară despărțirea de
cei dragi, iar bocetele sunt o ușurare a sufletului
încărcat de suferință sau de păcate al răposatului, dar
și o modalitate de exprimare a durerii celor părăsiți.
Spre final, bocitoarea adaugă faptul că toți suntem
trecători prin lumea asta și vom ajunge la rândul
nostru într-un loc cu verdeață și lumină, că moartea
nu înseamnă numai o despărțire, ci și o regăsire cu
toți cei care s-au pierdut mai înainte.
Câteva frânturi din jelitul de inimă grea al
bocitoarei sunau cam așa:
- Ia-ți, Catrinooo, ziua bunăăă, de la rude, de la
toți cei din comunăăă!
- Aaaaoleu, undeee te-ai duuus?
- Aaaaoleu, de ce-ai plecaaat?
- Catrinooo!
- Nu ți-a fost milă de noiii?
- Tu ne lași singuri și goiii!
- Te duci în pământu’ greuuu!
- Nu-ți pare deloc răuuu?
- Catrinooo!
- Lasă moartea, vino-n viațăăă!
- Noi te așteptăm în fațăăă!
N-apucă bine să sfârșească bocitoarea ultimele
tânguieli, că se produse din senin un eveniment
imprevizibil, care a întrerupt cursul normal al
procesiunii funerare. În timp ce sicriul descoperit era
transportat cu picioarele înainte, așa cum e tradiția,
unul dintre cărăușii săi din spate a călcat strâmb
peste treptele din preajma prispei și l-a scăpat
involuntar din mâini. Sicriul s-a înclinat și a intrat în
coliziune cu lucrarea din piatră masivă, zgâlțâind-o
33
serios pe Elvira, căreia nodul pus în gît de atâtea zile
i s-a eliberat ca prin minune și s-a trezit din somnul
său profund, deschizând ochii.
Nu cred că Necuratul din componenta
onomastică a numelui, S(tr)atan, și-a băgat coada în
această minune, mai degrabă dumnezeiască, el,
Diavolul, aducând în general numai necazuri. Spun
asta, pentru că în momentul când Elvira s-a sculat
din morți, babele au început a face plecăciuni adânci
până la pământ, asociate cu îngenuncheri, cărora li
se zice religios mătănii, în semn de întâmpinare a
spiritului rău, în timp ce alți muritori din ogradă își
făceau cruce și scuipau în sân, invocând sintagma:
„Piei, satană”!
Pentru scurt timp s-a creat o stare de
incertitudine, de isterie și de haos, în care mulți își
dădeau cu părearea, ce-i ce făcut. Noroc că interveni
preotul, având experiența sutelor de morți slujiți,
care a început să o afume și s-o tămâieze pe biata
Elvira, de nu mai avea aer săraca, apoi s-o
stropească cu agheasmă, așa cum prevede
ceremonialul religios pentru ritualul împotriva
duhurilor rele, de unde și proverbul: „a fugi ca
dracul de tămâie”!
Învierea, adică trezirea din morți, după călătoria
în „lumea de dincolo”, dă un sens sfânt vieții, și mult
curaj trecerii inevitabile din viața pământească în cea
veșnică.
Biblia spune că Învierea la viață va avea loc
când Pământul va fi transformat în Paradis, ceea ce
pentru înviata nostră nu mai era un miracol, căci
numai Dumnezeu poate să-i învie pe cei morți, iar
aceștia îi vor da ascultare.
Din pricina imprevizibilei zghihuieli, inima
rezistentă a Elvirei a reînceput să bată, fața ei
îmbujorându-se, iar mâinile de pe piept încercau să
se dezmorțească.
Moartea clinică este un somn cu totul special, în
care nu se poate controla nimic sigur, atâta doar că
temperatura corpului scade, această hipotermie
permițând celulelor nervoase ale creierului care
coordonează totul în organism, să se conserve pentru
o anumită perioadă de timp. În timpul morții clinice,
când corpul se poate vindeca de toate bolile de care
suferă, spiritul Elvirei nu s-a desprins în totalitate de
corpul său și a continuat să existe, chiar dacă inima
ei încetase să mai bată. Porțiunea de suflet care a
ajuns pe tărâmul morților, după o plimbare de câteva
zile, s-a întors înapoi în corpul Elvirei, ca aceasta să
povestească ce a văzut acolo, așa cum au mai făcut-o
și alți muribunzi aflați în moarte clinică, adică mult
bine, iubire necondiționată și pace interioară.
Din momentul în care răposata Elvira s-a trezit
de tot și se ridică cu greutate în șezut, ea se întrebă
mirată ce se întâmplă, de ce se află atâția oameni în
preajma ei, care se rugau și se închinau în numele
Domnului. Dar cel mai straniu lucru pentru ea a fost
faptul că și-a dat seama că nu cunoaștea absolut pe
 SURÂSUL BUCOVINEI
nimeni în jurul ei și nici pe preotul care o tămâiase și
o aghesmuise. Copiii și nepoții fostei răposate, care
s-au apropiat de ea plângând de bucurie, invocând
pronia cerească, apelând-o pe prenumele de Catrina,
i se păreau niște oameni total necunoscuți. Până
când, într-un târziu, uitându-se bine unii la alții și
examinând-o atent, și-au dat seama că presupusa
moartă nu era cu adevărat ruda lor, Catrina, chiar
dacă era îmbrăcată cu straiele ei.
- Ce era de făcut?
- Cum se putea depăși această situație, ce părea
la prima vedere ireală și fără ieșire?
Doar mintea stătută și nemuncită a șefului de
post din comună putu să emită o judecată de valoare
în acest sens:
- Sunați imediat și de urgență la 112!, tună el
poruncitor.
Salvarea izbăvitoare sosi în trombă și o preluă
pe decedata proaspăt înviată, transportând-o la
Clinica Spitalului de Urgențe, după care, în urma
investigațiilor protocolare, fu transferată, unde în alt
loc decât la Spitalul de Neurochirurgie. Când
medicul neurochirurg de gardă a primit biletul de
trimitere de la Spitalul de Urgențe, înregistrat
probabil de pe certificatul de deces, pe numele Profir
Catrina, a constatat că pacienta era declarată
decedată în arhiva secției în urmă cu patru zile.
Halucinant, te doare capul când te confrunți cu un
asemenea caz imposibil de digerat și de descifrat.
Investigațiile ulterioare au demarat cu
repeziciune, încurcatele ițe fiind descâlcite cu
lejeritate de o asistentă isteață, care deservea salonul
din care fuseseră externate cele două presupuse
defuncte.
Obligatoriu, a fost anunțată Procuratura, care a
preluat toate datele ncesare unei anchete pentru
instrumentarea urgentă a unui caz deosebit de
sensibil și de ciudat, în vederea stabilirii vinovaților.
Așa-i la noi, important este de a găsi neapărat un
vinovat și nu de a schimba în bine sistemul, pentru a
preîntâmpina cauzele sau a le raporta la realitatea
existențială, în cazul de față fiind vorba de sistemul
sanitar.
Pacienta nemuritoare, pe numele real Elvira
Stratan, a fost reinternată, în același salon și în
același pat, rămas liber ca și cel vecin, deoarece
ambele au fost evitate, fiind considerate purtătoare
de ghinion. Testele efectuate din nou au scos la
iveală valori surprinzător de apropiate de limitele
normale, ținând cont de perioada lungă de inaniție
din sicriu, cu șanse reale de supraviețuire.
Între timp, adevăratele rude ale Elvirei, fericite
pentru învierea sa miraculoasă, o așteptau să revină
în sânul familiei, la Scobinți, fără să le pară câtuși de
puțin rău că o înmormântaseră de fapt pe Catrina
Profir.
Aceasta din urmă era așteptată să-și ocupe
groapa săpată pentru nemuritoarea Elvira la
34
Coarnele Caprei, dar numai după îndeplinirea
formalităților de deshumare de la Scobinți, care au
durat inexplicabil de mult, până când procurorul de
caz, șeful de post de poliție, preotul parohiei și
groparul satului au căzut de comun acord că moarta
trebuie dezgropată, transportată și predată familiei
aparținătoare. Vestea deshumării unei moarte
„rătăcite” la Scobinți și cea a reînhumării în satul ei
natal, Coarnele Caprei, a captat atenția unui județ
întreg, în special a presei, dar și a fundațiilor de
antiprofanare a mormintelor, care s-au remarcat prin
opinii diferite, pro sau contra.
La înmormântarea Catrinei Profir a fost prezent
tot satul, au venit oameni curioși chiar de prin satele
învecinate, încât organizatorii au fost depășiți de
situație, colacii și lumânările date de pomană s-au
isprăvit înainte să ajungă la toată lumea, iar la
praznic nu a încăput nici jumătate din ea.
Supraviețuitoarea Elvira, după ce a fost
reexternată cu un nou certificat de ieșire din spital,
ce-i va ține loc de noul certificat de naștere, este
acasă alături de cei dragi, bine mersi. O dată cu
revenirea la viață s-au născut în corpul ei abilități și
capacități paranormale pe care nu le avea:
premoniția, clarviziunea și telepatia. Ca mai toți cei
trecuți prin experiența morții clinice, Elvira a asociat
starea sa de viziune cu o călătorie fabuloasă, printr-
un tunel întunecat, la capătul căruia se vedea o
lumină strălucitoare, de unde începe viața viitoare,
cea veșnică.
Pentru cei care au descifrat taina vieții după
moarte, cu toate că moartea este socotită un proces
ireversibil, o asemenea supraviețuitoare a morții,
după ce toate funcțiile vitale au încetat, este o nouă
gură de oxigen, pe care le-o ofer cu plăcere!
Cert este că, astăzi, Elvira Stratan performează
în spațiul rural moldovenesc ca prezicătoare
renumită, diagnosticiană și tămăduitore de boli
incurabile.
În aceste două cazuri, soarta a ținut să
dovedească deșertăciunea trăirilor lumești, să arate
că în fața morții toți suntem egali deopotrivă,
indiferent de măriri sau de credință. Nu trebuie să fii
mare vizionar, ca să vezi că predestinările și
presentimentele care se întâmplă peste tot, sunt
manifestări ale unor forțe supranaturale necunoscute
care ne influențează destinul, ca și cum viața noastră
ar fi condusă după un plan anume, din care, uneori
ni se dau frânturi.
Trăim într-o lume plină de frumuseți și de
energii la care ne putem conecta, dar, spiritualitatea
lumii trebuie să ia în serios programările sau
coincidențele miraculoase și să acorde o mai mare
atenție lumii nevăzute.
Ar cam fi timpul să ne trezim cu toții!
Sorin Constantin Cotlarciuc
 SURÂSUL BUCOVINEI

VASILE MOROȘANU

Zece „măgari”

Colonelul Târgovişteanu era comandant de companie, la o unitate a armatei, unde-şi făceau

stagiul militar: profesori, ingineri şi jurişti, proaspăt absolvenţi de facultate.
Cum mai era, o lună, pân’ la liberare, ofiţerul se gândi, să le servească unora, o mică
aplicaţie, strecurată pe ultima sută de metri, în programul de instruire, pe timp de noapte. De
fapt, acesta a vrut, să plătească o poliţă, unor băieţi de bani gata, despre care auzise, că au adus
în cazarmă, alcool, cât şi că, ar fi jucat poker, în magazia companiei.
Nefiind alarmă generală, care se dă de obicei, pe la orele două, noaptea, colonelul intră în
unitate, după masa de seară şi după, o ploaie zdravănă, chemând la ordin, comandantul de
pluton şi cei de grupe, unde urma să aibă loc, săpuneala.
Subordonaţii intrară, cu sufletu’ la gură, în biroul lui Târgovişteanu, salutând milităreşte şi
stând smirnă, pentru a afla ordinul, care veni, ca un trăsnet:
Militari, am fost înştiinţat, de la eşalonul superior, că în pădurea Măgura, s-ar fi cuibărit
trei spioni, ai unei armate străine, care vor să afle, dotarea şi coordonatele noastre. Echiparea
rapidă şi ne vedem, pe platou, în zece minute.
De pe platou, ostaşii s-au deplasat în linişte, până la marginea pădurii, având surpriza pe
traseu, a încă unei reprize, de ploaie.
S-a dat ordin, ca prima grupă, formată din zece militari, să parcurgă pădurea, până la
marginea satului Sărata, într-o dispoziţie liniară, cu o distanţă între luptători, de zece metri. În
spatele acestei grupe, trebuiau să meargă, la acoperire, celelalte două grupe, ale plutonului.
După ce au pătruns în pădure, cam, o mie de metri, cercetaşii din linia întâi sesizară, un
zgomot de paşi, urmat de o tuse înăbuşită. Mergând pitit, s-a văzut la lumina lunii, o căruţă
mică, la care era înhămat un măgar, iar un moş punea, în respectivul atelaj, lemne pentru foc.
Văzând militarii, care s-au ridicat, din tufele ude, bătrânul sări în căruţă, şi „mângâind”
măgarul, de-a lungul spinării, cu câteva lovituri de ciomag, părăsi „câmpul de luptă”, în ceaţă.
Comandantul ordonă continuarea scotocirii, fără a comenta într-un fel, mica întrerupere.
Ajungându-se la cealaltă margine, a pădurii, după o oră, de mers pitit şi uzi leoarcă, aceştia
au văzut lângă un pod, care trecea peste pârâul Slătinel, căruţa împotmolită, iar moşneagul cu un
par, bătea în măgar, ca în sacul cu fasole.
Animalul fiind însetat, dar şi încăpăţânat, a luat-o de-a dreptu’, în apă, după care,
împotmolindu-se căruţa, se aşeză în fund, acceptând fără nicio apărare, ocara şi bătaia,
stăpânului.
Văzând Târgovişteanu, necazul acelui om, ordonă ca grupa a doua, să se bage în pârâu,
pentru a scoate la mal, căruţa. De fapt, în acea grupă erau băieţii cântaţi, că…
Cu apa până la genunchi, ostaşii au scos căruţa, după care, moşul se îndreptă spre colonel,
pentru ai mulţumi:
Bogdaprosti pentru ajutor, domnule ofiţer ! Cine ştie, cum şi când, mai ieşeam de aici, cu
un singur măgar ?!
Ofiţerul se uită, cu coada ochiului, la bătrân, şi cu un surâs ascuns, pe colţul gurii, replică:
Ai grijă omule, cum mergi mai departe, că la o altă împotmolire, nu ştiu dacă, ai să mai
găseşti, încă zece măgari, să te scoată !
Ce să-i faci ! Aşa a fost cândva, în armată !

35
 SURÂSUL BUCOVINEI

LELIA MOSSORA

Poem Nescris

Iubito, vine toamna peste noi Aripi de fluturi

Și numărăm la fel din doi în doi.
Iubito, vine toamna peste vară Pe margini de amurg
Și peste noi reci lacrime de ceară. Aripi de fluturi
Iubito, vine toamna și e trist Orbecăie
Și curge peste noi cu ametist. Căutând o floare de odihnă…
Iubito, vine ploaia și chiar vântul. Şi caută …şi caută…
Ce-om face doar... cu singurul cuvântul Vinovaţi de atâta NEgăsire.
Care ne bate-n geamuri ne-ncetat Parfum de ploi,
Ca și cum tu și eu n-am fi aflat Parfum de gesturi întrerupte
Între Da și NU Că spumegă tumultul între noi În zeci de întrebări…
Și că acum iubim doar cifra... doi ? De ce întrebăm ?
Într-o vară fără iarnă, Iubito, vine gerul și-i târziu De ce NE întrebăm?
Într-o toamnă fără frig, Ca TU să mai fii EU și... eu să fiu Pentru că, probabil, nici noi înşine
Am lăsat gândul să cearnă Un vers dintr-un poem NEscris vreodat’ nu înţelegem prea bine zbaterea
Întrebări, răspuns… nimic. Și tu să fii doar singur vinovat între ieri şi azi.
Într-un timp fără de lege De pasul gol pe un asfalt pustiu Vrem mereu
Și într-o secundă spartă Și de un nor lăsat peste cel viu Mai mult …
Am deschis o altă poartă Ce-s eu sau... tu sau poate... noi la fel Vrem să atingem sufletul
Iar luminii deşi… trece. Ce respirăm apusul fără cel Celui de lânga noi,
Într-o zi demult apusă Care era cândva, acolo, sus... Să-i atingem gândul,
Am ales să fii doar tu Ce amâna în suflet un apus Somnul,
Omul care îmi culege Ca și când lume-n noi nu s-ar fi dus,, Visul…
Vorba între DA şi NU. Ca și când visul n-ar mai fi fugit, Vrem să devenim umbra lui,
Într-o toamnă fără noi Ca și când gândul ar fi fost finit, Clipa lui de veghe,
Am zburat peste Olimp, Ca și când pleoapa s-ar fi așezat Taina,
Deși nu mai aveam timp, Peste oftatul tot mereu aftat, Necuprinsul,
Eu te-am adunat din ploi. Ca și când noaptea ar fi fost o zi Sângele lui,
M-aș întoarce. Peste cuvântul nezidit A FI... Inima lui care să bată
Nu mai pot… În trupul nostru.
Te-aș iubi dar îmi socot Vrem să ne confundăm spiritul,
Clipele fără aripă, Parfum de şampanie şi trup de femeie Să ne identificam respiraţiile,
Și sărut furat în pripă Să mergem în cadenţa
Și mirarea care ninge Din nalturi cum ning iar roiuri de stele Aceluiaşi pas…
Brațul tău mirându-se doar că-n acest anotimp Şi,
Ce mă tot… frânge. din nimic început-am clădind noi castele Când tocmai am realizat asta
Într-o vară fără iarnă, alături trecându-ne paşii prin timp. Ne dorim ŞI altceva…
Într-un timp fără de lege, Se scutură frunze, se scutură şoapte... Ce oare ?
Într-o zi demult apusă, Neverosimilul pare uşor de atins. Şi…
Într-o toamnă fără noi, Ne prelingem încet prin vorbe de noapte De ce ???
M-aș intoarce… şi tremură timpul de dor şi de vis. Mereu scotocim
Să fim goi În fiece gest începe un gând. În suflete
Într-un răsărit - apus. Ne temem de-amurg, ne temem de zori. Ca-n sertare vechi
Într-un vis… departe dus. Se-amestecă-n trupuri aromele când În speranţa
şampania-n noi descântă fiori. Că vom afla
Plecatele pleoape tresar ca furtuna. Printre amintirile bunicii
Se răsucesc în sânge pierdute cărări Acel « ceva »
şi mâinile noastre mereu sunt doar una - Care să ne descopere
şi ochii …pecete şi gura…chemări. Marele mister al vieţii.
Parfum de abis şi trup de femeie…
Sunt basmul născut din pelin...
şi şoaptă-s ascunsă în gânduri de fee
şi-s sete... şi-s durere şi-s... chin.

36
 SURÂSUL BUCOVINEI

Poeme Becartiene
În braţele absurdului...

Noaptea hienelor mă ajunsese

din urmă
şi era în plină zi
fântânile îşi ofereu apele adâncului
în cupe răsfrânte
invintându-mă să beau
Din jurnalul unei zile ... dar n-auzeam decât un hohot
(Să-mi cresc un trup)
Deşertul şi pustiul din mine
Să-mi cresc un trup unelteau
din nopţi de jar acuzându-mă de laşitate...
din fulgerele lenevind
în patimi Am început să alerg la întâmplare
răni furişate-n sânge şi să plâng
şi-n tremurul prea mult soare
din mâini... într-o inimă
cuprinsă de spaimă şi-ndoială
Să-mi cresc un trup
din rădăcina lumii Câmpiile îşi aşterneau covoarele
din sevele pământului de iarbă şi răcoare
sălbatec... invitându-mă să stau
cu ele să-mi hrănesc pe rând
... dar nu vedeam decât hienele
copilăria
adulmecând renunţarea
frigul, focul
îngerii tristeţii Poveştile ce le-am purtat în suflet
şi visele străluminând ca pe-o mângâiere
în necuprinsul nopţii s-au năpustit asupra inimii
sugrumând-o
Pe umeri firavi
aripi noi să-mi cresc Am început să alerg şi să cânt
cer răbdător prea multă sfâşiere
fără de vârstă într-un singur trup
şi flori de lotus... înveşmântat în tăcerea
* orelor îndoliate
... pe-ntunecatele retine
un cântec magic Noaptea hienelor mă ajunsese
din tonuri de culori din urmă
răsară-n primii zori... şi era ziuă
... pe buze feciorelnice o zi plină de promisiuni
un anotimp în aşteptare ... şi dintr-o dată
şi scâncetul strigătul nefiresc
materiei înmugurind acuzator...
să-mi fie împlinire...
Lângă steagul răvăşit
Să-mi cresc un trup al înfrângerii
din lumânări de ceară zăcea o inimă -
şi întuneric mut ce-şi abandonase
... din propria moarte firul de sânge
grădină de crini şi nisip
nefiresc înflorind şi-ndoiala...
lângă maluri surpate în braţele absurdului
când luna coboară necuprinsului...
în mare
cugetând...
cugetând...

37
 SURÂSUL BUCOVINEI

Din jurnalul unei zile Din jurnalul unei zile

(scriu cu fire de praf...) (în goana spre lumină)

Îţi scriu cu fire de praf... Sunt eu...

atât a mai rămas într-un deşert de gânduri cea care caută lumina în umbra
să nu te miri tainelor?
dacă răvaşul meu va ajunge cu întârziere nici un zeu nu-mi va cădea
n-a mai trecut demult la picioare
cineva... să-mi arate calea nemuririi
prin această întindere liniştită, pustie
şi primejdioasă E-atâta întuneric într-un gând
se mai rotesc vulturii din când în când... ce nu-şi cunoaşte
privirile se lovesc de lumina aspră, menirea
apăsătoare c-aş vrea să strig, aş vrea să plâng...
îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge vino tu
un „ultim strigăt” – şi-arată-mi semnul
ce-a deşteptat în mine
Mă grăbesc să-ţi scriu vina...
vânturile sunt necruţătoare când te aştepţi zadarnic aştepţi dimineţile
mai puţin pe creste
nori de praf aurorele boreale nu-ţi vor aduce
acoperă cerul coborât mult prea jos... veşti
ca o ameninţare şi nu-ţi vor da speranţe
eu stau pe o piatră arsă de soare
sufletul mi-e prins de flăcările Sunt eu...
tăioase ale amiezii... cea care caută lumina
într-un pumn de întuneric?
Aş vrea să ştii.. Tu vii mereu
deşertul e un „vampir”( nelegiuit) s-arunci peste „taina ce-am fost” –
cu sângele ce mi-a rămas bulgări de pământ
voi semna scrisoarea ce şi-au găsit
ce ţi-o trimit împlinirea,
să nu te miri! împlinirea...
citeşte-o cu îngăduinţă şi nu lăsa
lacrimile să „şteargă” ultimele fire de praf...
e o rugăminte...

Când toamne...

Când toamne se răresc Când toamne se răresc

în vis în gând
când visul şi gândul pâlpâie abia
pâlpâie abia mă-ntunec blând -
tresar la gândul că-n urma mea
c-am ucis cresc noi lăstari
menirea mea pe-acelaşi drum spinos...
norocul...
Când toamne
Zadarnic caut umbre umbre, ploi,
în copacii goi menirea şi norocul
şi-n frunzele jelite vor fi ucise...
doar de ploi pământul temniţă
o oază... va deveni
zadarnic... cu uşile descise,
deschise...

Valentina Becart

38
 SURÂSUL BUCOVINEI

LAURENȚIU GHIȚĂ „Curat” noroc! Dovadă

Cum am călcat într-un rahat cândva, Peşosea, o neagrăpată,
M-au părăsit mai toţi căci, prea probabil, A rămas, ca să se spună,
Mirosul mai era cum mai era, Căgăina-abiacălcată,
Norocu,- a fost, în schimb, insuportabil! A făcut o zeamăbună!

Week-end… şi la munte şi la mare Românii la picnic

Şi la munteşi la mare, Vazândmârlaniiprinpăduri,
Week-endul e o minune. Revoltanoastră e firească:
Zece ore –n deplasare Cum pot săbage-n eifripturi
Şi o oră-n staţiune! Cândeiartrebuisăpască?!

Românii vor Unirea! Privind la două tablouri de preşedinţi „Confirmare”

Am cititînpresăştirea, Dezamăgireanoastrăesteveche, Sunt multe femei în armată
Pentru-a nuştiucâtaoară, Fiindcă, nu ne fie de deochi, Şi toate ne spun răspicat
CăromâniivorUnirea. L-am răsturnatpeunu-ntr-o ureche, Că vorba e adevărată:
(Celmai bun coniac din ţară)! Ca săalegemunulîntr-un ochi! Armata te face bărbat!

După-o vară de iubire Tendinţe în Grecia Scumpa noastră mare!

După-amoruri pe nisip, pe roci, ÎnGrecia, ideeasimptomatică Dupăunşpeluni de trudă,
Sau în valuri, printre pescăruşi, Ar fi ca Euro să cam dispară, Peacei cu dor de ducă,
Unii, toamna, numărăm boboci, Căcisituaţiadevine-n ţară MareaNeagră nu-imaiudă,
Alţii, primăvara, ... bebeluşi! Cum spune-un calambur, perfect... drahmatică! Ci, de-a dreptul, îiusucă!

Tot ce zboară, se mănâncă… (?) Eşec în dragoste Evoluţie

Pe cerul tău, sărmană ţară, A vrutsăaibă-o taliesubțire Cândsoaţamea era studentă,
Nici avioane nu mai zboară, Și-așa, pedumnealuisă-l cucerească, Săreampegeam, la ea-n cămin.
De frica celor care, încă, Însă, cu toatăcura de slăbire, Mai sarşiazi, când nu-iatentă,
Ce zboară, cred că se mănâncă. El în final, i-a zis… să-l maislăbească! Dar ca săplec, nu ca să vin!

„Logică” Lucru temeinic! Ca să nu fie confuzii

Un soţ, sub papuc de muiere, Cum îşi face omul harnic, gospodar, Oprindu-se pe la butic,
Ne-a pus următoarea-ntrebare: Vara săniuţă şi în iarnă car, Plăti cu cash, din portofel,
Justifică-o lună de miere Tot la fel şi-aceia ce de drum se-ocupă Un bax de Whiskas, la pisic
Destule, pe urmă, amare? Iarna fac o groapă, vara o astupă! Şi-un bax de Whisky, pentru el.

Epitaf Femeia-i poveste!... Și nu numai! În Bucegi

Aicea zace un bandit Femeia-i poezie și poveste, Pe cărările bătute
Ce bănci a spart şi magazine, Iubită, mamă, muză, stimulent, Urcă alpinişti agale,
A violat, a schilodit. Iar pentru meșteri ca Manole este Să găsească „Babe” mute,
În rest,... de morţi, numai de bine! Un fier-beton extrem de rezistent! Nu ca alea de la poale!

Nedumerire Cauzalitate Căsătoria

Cu-osârdie iconoclastă, Pe plaja-ndeajuns de-nfierbântată, Întocmai ca un focdogoritor,
Vă-ntreb un lucru, doar atât: Din cauza căldurii-ngrozitoare, Se spune-adeseacă o căsnicie
A meritat să dăm o coastă Inelele pe deget se dilată. Se-aprindeexplozivîndormitor
Pe-un măr ce ne-a rămas în gât? ...Şi-apoi, niște burtici de domnişoare. Și se consumăpână la bucătărie!

Cu mocăniţa la mare Efect limitat Meşterii zugravi

La mare, dacă mergi cu trenul, rişti Când pe plajă umblă fete dezbrăcate, Îndemânarealor e fărăpreţ
Să urci în plină vară în vagon Simţi că e căldură maximă, încât Şi, c-o migală ca de Dumnezeu,
Şi să ajungi, cu ultimii turişti, Vezi cum verighete-ncep să se dilate Un secol au pictat la Voroneţ
În staţiune,-abia-n extra-sezon! ... Iar la unii, sincer, vezi că doar atât! Şi tot pe-atât, la dormitorul meu.

39
 SURÂSUL BUCOVINEI
NICOLAE SILADE
iubire 100 %
sonete
V Dar cum iubirea mea e fără moarte,
Pe zi ce trece, devii tot mai rece
Şi nu ştiu cum, dar, parcă, mai frumoasă!
Ce sloi de înger negru te petrece
Că-n mine eu nu mă mai simt acasă?
Când te privesc, tu îţi întorci privirea,
În braţe când te iau, pari în chirie.
Să ştii că astfel nu-mi omori iubirea
Ci doar o faci să fie şi mai vie!
Iar dacă pleci, vii şi mai mult în mine,
Că în dorinţe nimeni nu mă-ntrece,
Când toate amintirile-mi sunt pline
Cu tine, fata mea de nota zece.
De eşti vulgară, dură sau ursuză,
Eu tot nu pot să-mi aflu altă muză.
VI
Nu încerca să te ascunzi de mine
Frunza de vie dacă ţi-a picat,
O să te-mbrac în mângâieri virgine
Şi voi intra cu tine în păcat.
Iubirea ta dă sens iubirii mele,
Nu-mi pasă câte raiuri am pierdut
Ca să câştig aceste efemere
Plăceri nebănuite în sărut.
Vreau să te am, vreau să te fac femeie,
Să-ţi fiu întâiul - ultimul bărbat.
Timpul cu noi dacă nu vrea să steie
Cu veşnicia o să facem blat.
Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt,
E că mutăm tot raiul pe pământ!
40
VII
De ce doar noaptea te gândeşti la mine
Când toată ziua eu te port în gând?
De ce doar la lumina lunii vine
Dulceaţa-n trup şi mierea în cuvânt?
După atâtea zbenguiri pe mare,
Întinsă, goală, pe nisipul fin,
Te văd îmbrăţişată doar de soare,
Pe care, vai, tot mai gelos devin.
Cum aş putea să-mi îndulcesc răbdarea,
Şi gelozia cum mai pot să-mi sfărm
Dacă se dă la tine chiar şi marea
Cu fiecare val izbit de ţărm?
Te vreau numai a mea, şi zi, şi noapte!
VIII
Iată că-mi place să mă plimb, când plouă,
La braţ cu tine sau cu tine-n gând,
Să împărţim umbrela pe din două,
Ori goi, în ploaie, să dansăm cântând.
E ca şi cum ne-am preumbla pe ape,
În începutul încă ne-nceput
Şi-am face întunericul să crape
La scânteierea primului sărut.
Iată că-mi plac şi ploile de vară,
Şi ploile târzii, de toamnă, reci.
Când vin în tine ca întâia oară,
Din mine, tu, să nu mai vrei să pleci!
Aşa uniţi, să transformăm mereu
Culorile iubirii-n curcubeu!
IX
Mai plină de mistere ca Egeea,
Decât Olimpul mult mai înălţată,
Tu pentru mine nu eşti doar femeia,
Ci timpul tot şi veşnicia toată.
Te caut mereu, deşi eşti lângă mine,
Îţi fac statuie din îmbrăţişări,
Toate zeiţele le-adun în tine,
Iar nimfele ţi le alung pe mări.
Iubirea mea, eşti noua Afrodită
Eşti frumuseţea zărilor eline,
Numai a mea, doar mie dăruită,
La tine vine lumea să se-nchine.
Mă simt ca Zeus şi chiar Zeus sunt
Când sufletele ni se-ntrepătrund.
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN ROMEO ROȘIIANU
Poezia ca și confesiune, lectorul ca personaj
principal
Ion Cristofor – „Gramofonul de pământ”,
Editura Limes, Cluj – Napoca, 2014
Cu o poezie aproape confesivă,
marcată de-o puternică notă de
biografism ne provoacă poetul Ion
Cristofor, clujeanul care-a trasat cu
tușe groase și lumea traducerilor și
pe cea a criticii literare.
Mănușa aruncată cititorului nu
visează provocarea la duel, ci
tocmai nevoie de apropiere,
provocarea la prietenie, la discuții de taină, la gura
sobei.
Poezia lui pare adesea un strigăt de disperare,
de parcă atunci șoaptele și cuvintele l-ar apăsa, chiar
strivi.
Într-un asemenea context ne provoacă poetul la
lectură, senzația că parcurgi un jurnal urmărindu-te
de la prima până la ultima pagină.
El e eroul principal în fiecare poem - ca și-n
proza modernă în care autorul este erou principal –
iar poemul e astfel încărcat cu un plus de
sensibilitate, de parcă s-ar vrea o apropiere de
emoție, poate chiar o contopire.
Sunt poeme în care dacă nu vorbește direct cu
persoana iubită sau cu un prieten, totul este
confesiune în absența interogației, iar forța
imaginilor vine să implinească tabloul trăirilor,
cititorului nemairămânându-i decât să închidă ochii
pentru a vedea filmul emoțiilor nemurite-n cuvânt.
„dacă aș fi pictat îngeri cu mustață/sânii tăi ar fi
fost declarați monumente ale naturii/iar dragostea
noastră ar fi fost înregistrată ca o certitudine/în
documentele tezaurului pierdut la moscova” ne pune
el în gardă încă de la începutul cărții apărute-n
condiții grafice excelente în cadrul colecției
„Magister” a editurii Limes.
Senzația de jurnal e conturată puternic prin
poeme ca „Imaculata inspecție”, „Nu sunt eu”,
„Contabilul” sau ”Arborele cu femei” și „Am scos
din pietre”, iar în timp ce lectorul devine complice
cu fiece pagină dată senzația că poetul merge pe
vârfuri într-o lume improprie visului și poeziei
devine din ce în ce mai acută.
Poetul nu-și găsește locul, o anumită stângăcie
și-o agitație a căutării amprentând poemele: „În
locul meu muncește musca/prinsă între geamuri.//În
locul meu vorbește gângavul/prostul cu fumuri.//În
locul meu din piață/cârâie o cioară//În locul meu
cineva o iubește pe Maria” (Imaculata inspecție),
sau: „Nu sunt eu cel ce măînec în oceanul unei
lacrimi/Nu sunt eu bărbatul ce se spânzură în grajdul
de vite/Nu sunt eu cel ce aprinde acum o lumânare”
(Nu sunt eu), sau: „și eu netrebnicul fac ultimele
pregătiri de război/dar oștile pe care bărbătește mă
pregăteam să le înfrunt/mi-au ocupat bucătăria și
dormitorul/mi-au siluit toate femeile” (Peștișorul),
41
sau: „mă voi muta într-o limbă străină în care nu
există cuvântul mamă/în care nimeni nu mai rostește
bună dimineața doamnelor domnilor/bună seara
doamnă moarte” (Adevărul tace chitic).
Indiferent de starea sufletească avută de autor
în timpul actului inspirativ, indiferent de cea a
cititorului sau de bagajul de cunoștințe și viață prin
care este filtrată de acesta lumina poemelor din
carte, nu ai cum să nu remarci ușurința cu care Ion
Cristofor jonglează pe câmpia literelor, cu aceeași
măiestrie de chirurg disecând imagini în poeme
fulgurații de gând sau în cele de respirație îndelungă,
la limita prozopoemului.
Peste tot în această carte găsești personalizate
(re)ordonări sintactice, combinații imagistice
imprevizibile care trădează îndelungul exercițiu liric
– Ion Cristofor a debutat editorial în anul 1982, fiind
unul din importanții grupării Echinox – peste tot
forța metaforei altfel lin curgătoare tinde a sfida
cumva legile imaginarului poetic, peste tot căutarea
de sine face ca să vorbim de poeme distribuite într-o
rețea strofică de segmente unitar diferențiate ideativ,
de parcă poetul ar trasa definitiv hotarul propriei
ființări.
În pofida acestui fapt, poemele adunate-ntre
coperți sunt vădit similare prozodic și cumva
asemănătoare prin reiterare sinonimică și imagistică.
Un aer confesiv, după cum am arătat străbate
poemele, fiorul acesta liric devenind coloana
vertebrală a cărții.
Și când nu e așa, pastișe filosofice vin să
înlocuiască destăinuirea: „Cine va veni să ne
mântuie?/Bufnița din copacii scufundați în ceața
periferiei,/Lucrurile bătrâne aruncate în foc,/Peștii pe
care i-am înșirat pe o sfoară la soare?” (Arborele cu
femei), sau: „așteptăm înfrigurați/cu ochii pe
facebook/ca moartea să ne trimită rapoartele”
(Așteptăm înfrigurați), sau: „Uneori mă întreb ce
versete rostesc/serile neliniștiții chiparoși/arborii din
grădinile tale cerești” (Uneori).
Invocarea divinității este și ea o altă temă în
această carte, poeme precum ”Imaculata inspecție”,
„Iarba”, „Fratele pământ”, „Spovedanie”, ”Nu știu
de ce” sau „Sunt seri” confirmând și această formă
de căutare interioară.
Cu toate acestea poetul Ion Cristofor se arată
ancorat bine în realitatea înconjurătoare, el parodiind
prostia și mizeria, risipirea și falsitatea oamenilor,
moravurile unei societăți în degradare morala
continuă daca vreți.
Poeme precum „Contabilul”, „Uneori”, „La
psihiatru”, „Așteptăm înfrigurați”, „Vise, oameni și
câini” sau „Puterea ștampilei” confirmă cele spuse
mai sus și conturează definitoriu o personalitate
poetică puternică, peste care nu se va putea trece
nicicând în literatura română, în pofida
experimentelor stilistice și tematice cu care
jonglează (și) în acest volum.
În rest lectura îți lasă un gust plăcut, iar
senzația că prin fața ochilor ți se derulează o poveste
de viață, un film ușor biografic în care tu însuți devii
personaj regăsindu-te în stampe, trăiri și întâmplări e
mai vie cu fiecare pagină dată.
 SURÂSUL BUCOVINEI
GHEORGHE BÂLICI
Din volumul „O mie şi una de epigrame”
Electorală
(unui candidat la funcţia de primar)
Gândea, în clipa-i de trezie,
Un candidat cam nătărău:
“E rău când lumea nu te ştie,
Iar când te ştie-i şi mai rău”...
Unui demnitar care şi-a cumpărat
un loc la cimitir
Ştiindu-l, nici nu mă mai mir
Că are loc la cimitir;
Degrabă, ca şi alţi fudui,
Va fi un om... la locul lui.
Ai noştri în Italia
Ai ţării noastre patrioţi,
Noi de la Râm ne tragem toţi
Până-ntr-o zi, când hotărâm
Să ne mai tragem şi-nspre Râm...
Zgârcitul
Zelos, averea, banul să-şi socoată,
Zgârcitul are-o viaţă-ndelungată,
Că-i serios tot timpul şi, fireşte,
Nu bea, nu prea mănâncă... nu trăieşte.
Obicei
La noi în ţară, de la caz la caz,
E răspândit sărutul pe obraz,
Cu unica excepţie, se pare,
Doar pentru-acela care nu-l mai are...
Dorinţă
Când traiul nostru e sinistru
Şi-i greu în orice anotimp,
Aş vrea să văd şi un ministru...
Cerşind salariul la timp.
42
Moldoveanul în Rusia
În ţara nordică-i străin,
Lui însă nici măcar nu-i pasă:
Cu-atâţia, ce-n Moldova vin,
Străin e şi la el acasă!...
Fabula măgarului
Nepricepând morala cultă
A fabulei, în mod ilar,
Măgarul crede – când ascultă –
Că-i vorba despre alt măgar...
Tiranul despre sine
Ştiindu-mi sarcina şi ţelul,
Nu iert, nu sufăr, nu accept
Şi nu cobor pân’ la nivelul
Nici unui mare înţelept!
Cameleonul
La mese nu mai e admis,
Scos din partid e bunul văr,
Prilej de a lupta deschis...
Pentru dreptate şi-adevăr.
Bătrânii doctori
Pe mulţi din ei îi ştim în stare
Să fie trişti, să plângă-un pic,
Că mai primesc câte-o scrisoare
Şi nu găsesc în plic nimic...
La moartea unui inspector financiar
Deosebit de cei ce mor
Mai greu prin tristele spitale,
El ochii i-a închis uşor,
C-avea deprinderi din controale...
Insomnia
E boala care nu te lasă,
Fiind un permanent supliciu,
Când poţi să dormi cât vrei acasă,
Dar nu mai poţi şi la serviciu...
Energie electrică de la ruşi
Dorindu-ne o viaţă cât mai fină,
Vom cumpăra iar de la ruşi lumină
La preţuri care ştim că, din păcate,
Ne vor aduce zile-ntunecate...
 SURÂSUL BUCOVINEI

ION CUZUIOC

Viață în culori

Afacerile Dianei mergeau bine, chiar foarte bine,

veniturile ei creșteau ca pe drojdii,
în doar trei ani ea a reușit să se califice
printre cei mai prosperi întreprinzători din regiune,
casă cu trei niveluri, vile la mare și la munte,
mașini de lux, conturi în bancă deja au început să țină de trecut,
zilele și nopțile erau consacrate în totalmente afacerilor,
nu se mai gândea la măritiș, la copii, la o familie
ca la ceilalți colegi de lucru,
viața personală nu-i mai aparținea
până într-o zi, că bună nu poate fi numită, o banală răceală
a impus-o să treacă pragul unei clinici medicale private,
după ce i-a ascultat plămânii medicul i-a recomandat
să-și facă o radiografie pentru a-i stabili diagnoza finală,
peste o oră și ceva laboranta
i-a prezentat și pelicula radiografică a pacientei,
imaginea l-a pus în gardă pe medic, mai bine zis l-a înspăimântat,
pacienta Diana intuind că ceva este la mijloc
a insistat ca medicul să-i destăinuie boala,
să-i spună pe șleau de ce suferă dânsa?
Medicul n-a avut încotro și-a recunoscut că radiografia
afirmă cancerul la plămâni
și este necesar de urmat un tratament special,
venind acasă Diana a deschis calculatorul ca să se informeze
mai detaliat despre această boală nemiloasă, incurabilă,
din spusele medicului și din informația de pe internet
dânsa a conchis că zilele ei sunt numărate,
chiar a doua zi a venit la serviciu luând decizii neobișnuite,
casa cu trei niveluri donată unui orfelinat,
vilele le-a pus la dispoziția familiilor de pensionari nevoiași,
mașinile de lux au trecut în proprietatea școlilor speciale,
Diana mergea zilnic și la biserica din preajma casei
ca să se pocăiască și să facă donații în dreapta și-n stânga,
mai mult a hotărât să ridice un alt lăcaș sfânt din banii ei,
cu alte cuvinte toată averea ei a fost distribuită după necesitate,
dânsa trecând cu traiul la bloc într-un apartament obișnuit,
nimănui nu și-a destăinuit boala continuând să meargă la serviciu
și să-și exercite funcțiile conform obligațiunilor sale,
nu se mai gândea la nimic ce-ar fi putut s-o îngenuncheze în fața sorții,
era împăcată că a reușit câte ceva în viață
iar veniturile ei vor fi de folos oamenilor,
și așa cum ședea în fotoliul din birou și servea cafeaua
așa a și auzit sunetul telefonului mobil,
l-a deschis ca să audă o voce cunoscută, a medicului de la clinica privată:
ne cerem scuze pentru eroarea laborantei noastre
care mi-a prezentat o peliculă radiografică străină,
mai pe scurt plămânii dumneavoastră sunt curați,
vă felicit și vă doresc sănătate…

43

IOAN GRĂMADĂ
Isprava unui superstiţios
Tot căutându-şi el norocul
Vede pe drum o potcoavă-
Bucuros zise, acesta-i sorocul!
Şi o ridică degrabă.
Dar cum era superstiţios
De trei ori peste cap-o aruncă,
Să-i poarte şi mai mult noroc
Numai că un necaz se întâmplă.
Parcată-n spate, o limuzină,
Potcoava nimeri-n parbriz
De-abia-l plăti cu o chenzimă
Când de şofer a fost surprins.
Şi supărat, ghinionistul
Îşi tot zicea în sinea lui:
,,Norocu-i cum şi-l face omul,
Nu cu potcoava dracului!”
Odă domnului Unirii
Alexandru Ioan Cuza
Douăzeci şi patru Ianuar,
Înscrisă cu cinste în calendar,
E ziua sfântă a unirii:
Unire- n cuget şi şimţire.
Unire, dorinţă strămoşească,
Între Moldova şi Ţara Românească,
Voinţă ce se consimţi
Când Sfatul Ţării hotărî.
Mari cărturari, despre Unire,
La tot poporul au dat de ştire:
Că moldoveanul şi munteanul
Cu toţi sunt fraţi până la unul.
Că până mai ieri era aşa:
Doar Milcovul îi despărţea
Şi s-a făcut mare câmpie
Ce-a devenit o Românie.
Şi-atunci, Divanul Ad-Hoc,
Va hotărî aşa pe loc:
Ca ţara să aibă un singur Domn,
Pe Alexandru Ioan Cuza Voievod.
Poporul, cu bucurie,
S-a prins în hora frăţiei,
Pe câmpia strămoşească,
Pe care în veci s-o stăpânească.
Kogălniceanu a spus, se ştie
Despre a lui Cuza domnie:
C-a fost cea mai luminoasă,
Din istorie cea mai frumoasă.
SURÂSUL BUCOVINEI
Unire, nu dezbinare
După cum ştim din istorii,
Marii noştri, domnitorii,
Au luptat pentru unire
Cu credinţă-n izbăvire.
Pildă ne-a fost viaţa lor-
Unire-n cuget şi-n simţire-
Cinstiţi, urmaţi de popor,
Că prin unire este doar putere.
,,Unde-I unul nu-I putere”
Cântă bardul Alecsandri,
,,Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!”
De la Cuza Vodă-ncoace,
Românii n-au mai avut
Conducători plini de dreptate,
Ce libertate le-au adus.
Dar vai! În viaţa ce-o trăim,
Plină de nevoi şi chin,
Idealul de Unire
S-a cam pierdut în neştire.
Se întâmplă, din păcate:
Se ceartă soră cu frate,
Sau fata cu a sa mamă,
Soţii casa şi-o destramă,
Spiritual de într-ajutorare
E-nlocuit cu dezbinare,
Iar cel de artă şi cultură
Cu cel de invidie şi ură.
Păcat că unii guvernanţi,
În loc de-a promova cultura,
Sunt tot mai răi şi aroganţi-
Vor dezbinarea, nu unirea.
Idealul de democraţie
Este în folosul lor-
Trăiesc în lux şi bogăţie
Şi nu cu grijă de popor.
Tineri fără loc de muncă
Îşi părăsesc al lor cămin,
Şi ca pâinea să le-ajugă,
Trudesc din greu la cel străin.
Copiii le rămân, singuri-
La rude sau pe la vecini,
Dorul de ei e mângâiere,
E speranţa că-i mai bine.
În loc de patima-nvrăjbirii,
Să întindem HORA UNIRII,
Să dăm toţi mână cu mână,
Spre a-nflori patria română!
Să ne mândrim, suntem români,
Pe ale ţării bogăţii stăpâni,
Să ne rugăm de sănătate,
De pace şi prosperitate.
44
Prin labirintul vieţii
Omule, nu te-ntrista
Că ai ajuns la bătrâneţe!
Priveşte lungă viaţa ta
Ca pe un titlu de nobleţe!
Viaţa ce-ai primit-o în dar
Cinsteşte-o ca pe o sărbătoare,
Că n-ai trăit-o în zadar
Şi n-o trata ca pe-o povară!
Viaţa este o provocare,
Pe care demn să o primeşti!
Cu fiecare încercare,
Mai bun, mai tare simţi că eşti!
Viaţa nu-I un drum cu flori
Pe care mergi la nesfârşit,
Căci multe piedici şi-ncercări
Le vei avea de biruit.
Viaţa este ca o stâncă,
Pe care o escaladezi,
Ignorând prăpastia adâncă,
Ca echilibrul să nu-l pierzi.
Viaţa este ca o scară
Pe care urci spre infinit:
În vârful ei mulţi observară
Şi treptele de coborât.
Viaţa este ca o roată
Ce se învârte-n axul său;
Merită trăită toată,
Cum ţi-a lăsat-o Dumnezeu.
Să laşi ceva în urma ta!
Viaţa va avea un rost,
Cu fapte demne a-ncununa,
Că simplu trecător n-ai fost.
O viaţă lungă-n satisfacţii
Să n-o priveşti ca pe-un declin,
Ci ca pe-o operă de creaţii,
Nu o povară şi un chin!
Tu, omule, nu te-ntrista,
Că ai ajuns la bătrâneţe!
Priveşte-ntreagă viaţa ta
Ca pe un titlu de nobleţe.
Deci, omule, trist nu mai fi,
Că ai ajuns la bătrâneţe!
Mai bine ai face a o privi
Ca pe a treia tinereţe.
Şi-n fiecare dimineaţă,
Prin rugăciune a rosti,
Mulţumind la Ceresc Tatăl
Că ţi-a mai dăruit o zi.
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN NITU
Amintiri cu Moș CRĂCIUN
Moșule cu tolba mare
Și cu straie ca-n povești,
Tu, din câte mi se pare ,
Tot la fel ca-n vremuri ești.
Când privesc prin pânza vremii,
Cum treceai al casei prag
Mai acum șase decenii
Sprijinindu-te-n toiag,
Simt cum inima îmi saltă
Și mă-ncarc de bucurie.
Amintiri de altă dată,
Vin acum să mă mângâie.
În casa bătrânească,veche,
Cu acoperiș de stuf și paie,
O lampă ce- atârna-n perete,
Dădea lumină-ntr-o odaie.
Eu,nu-mi găseam o clipă locul,
Te-așteptam cu nerăbdare.
Și mă tot gândeam la sacul,
Care-l duci tu în spinare.
Doamne,cum trecură anii,
Unde sunt acele vremi,
Când veneai rupând troienii
Să m-asculți și să mă chemi?
Mă luai de lângă sobă
Și în brațe mă țineai.
Cu uncheșul meu la vorbă,
Cât de bine semănai!
Mă-ntrebai de-am fost cuminte
Pe părinți de-i ascultam
Și-n puținele-mi cuvinte,
Inima-ți înduioșam.
Și cum stam la tine-n brață,
Te priveam iscoditor.
Barba și a ta mustață,
Păreau, parcă, din fuior.
45
Văzând ochii-mi cum se-ndeamnă
Către sacul tău umflat,
Într-un buzunar de haină
Tu,grăbit, ai căutat.
Mi-ai dat câteva bomboane.
Trist, apoi, m-ai sărutat.
Pentru mine Moș Crăciune,
Tu ai fost un moș bogat.
Câte-o colindă trezea satul,
Vrăjită părea toată firea.
În sobă iar s-aprindea focul,
Și-n casa noastră bucuria.
Aducându-mi azi aminte,
Cât îmi mai erai de drag,
Simt și acum, în ochii umezi,
Două lacrimi care ard.
EPIGRAME
Clasa politică de Ziua Unirii
Prea li-i slobod frâul gurii.
De multă ură sunt mânați.
De ziua Sfântă a Unirii,
Ei sunt tot mai dezbinați.
S-a lăsat și nu prea
De dulciuri Mișu s-a lăsat.
Asta-i o minune mare.
Dar mănâncă mult rahat,
De când e la Guvernare.
Păreri și păreri
Despre mândra lui de-o vară,
Ce-i frumoasă și nu prea,
Lumea spune că-i ușoară.
El o știe că e....grea.
Fetele & Videanu
Greu le-or dispărea năravul,
Dar nu azi și nici la anu.
Fetele vor face trotuarul,
Iar bordurile, ....Videanu.
Statul și statul
“Tot omul, azi, poate să vadă,”
- Ne-o spune, însuși, Todirel -
„A dispărut statul la coadă,
Dar avem statul paralel.”
 SURÂSUL BUCOVINEI
ȘERBAN GHEORGHE
SUB CERUL ÎNDOIELII
Eu nu am fost
și nu voi fi
ceea ce puteam să fiu.
ADRESA PROPRIULUI DESTIN
Amurg.
Unghia timpului se subțiază universal.
Zăbavă fără adresă,
valul călător se pierde în așteptare,
o izbăvire a paraliziei fără chip.
Nu mă regăsesc în străinul din mine,
ar fi trebuit să port primul scâncet,
frica dulce a mângâierilor
printre coline de speranțe nespuse.
Aș fi știut cum am ajuns în ziua de mâine,
nu mai creșteau fluvii de întrebări,
mereu adulmecând prada
ascunsă într-un trup anonim,
eram liber.
Nici nu mai știu să trăiesc singurătatea,
prieten cu ora feminină din înfrângeri,
mi-am osândit simțul aproapelui,
povară derutată,
pe fruntea-mi plecată îmi caut anotimpul.
ANOTIMP
Mi-am ascuns insomniile
în baloane de săpun,
timp aruncat în temnița oarbă,
departe de fascinația iluziilor.
Greutatea din melancolia zorilor,
umeri mângâiați de viclenia balanței,
pietre căzute în lumină stinsă,
zidire de veghe în incertitudine.
Trenul cu aburi prin tunel șuierând
mi-a împins povara anilor
în prăpastia gândurilor,
cădere în veghea strigătului.
Am așteptat în citadela implacabilului
lumina unui început întâmplător,
departe de ochiul adevăratei victorii,
anotimpul plecase absent.
46
VOCALĂ NEROSTITĂ ÎNCĂ
Pe ce cuvânt să mai încalec,
zidiri orizontale în pleoape
închid vocale pentru tăcerea de mâine,
zborul cometei e fulger obosit
în deschideri uitate.
Trimișii nu-mi dau vești,
poate au trădat dogmele,
nu le-o fi plăcut autorul
sau căderea stâncoasă a înfrângerilor,
aripi de cenușă oarbă.
Nu am avut timpul să caut curajul,
ideile erau asediate de frică,
un foc ardea o altă viață,
zvonul neștiutului rezistă
la adăpostul luminii furate.
Cuvinte consonantice scriu partitura,
cântec de lebădă,
seară de seară se naște lacrima,
armonia universală coboară
în ultima vocală nerostită încă.
CÂMPIE FĂRĂ NUME
Neobișnuita întoarcere în durere,
poveste pierdută în umbră,
șoptitul desculț al picioarelor
într-un peisaj risipit
în răscrucea dezechilibrului.
Începutul era cuibărit în absența zborului,
păsări deasupra câmpiei fără adresă,
am primit călăuza frunzelor
pe ape fără zâmbet.
Era o veghe stranie în surâsul lacrimilor,
începea istoria anonimă a părinților,
cumpăna drumului se deschidea
în lumina din plumbul așteptării,
labirint al fricii neînvinse.
Mai simt și astăzi legănarea îngerilor,
din seva mugurilor miracol de idei
au crescut în grădina furtunii
și eu furul cuvintelor căzute
în fântâni de povești.
Jocul profan cu imperii de fluturi
a uitat extazul deținutului copil,
o caleașcă adună clipe de promisiuni,
pradă a realului răstignit,
prea târziu mă condamn în singurătatea-mi.
 SURÂSUL BUCOVINEI

ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ Cântec final

Visam să scriu o carte despre mama

Şi aşteptam să cresc odată nare
Şi-acum că-s mare – iată – îmi dau seama
Că alfabetu-i plin de semafoare

Şi toate, toate sunt pe roşu, Doamne!

Buldozere-mi pândesc orice mişcare
Nu-i nimeni pe alt drum să mă îndemne –
Zadarnic am trăit să mă fac mare

Ori încotro încerc să fug de arme

Oriunde-ncerc să scriu o carte sfântă
Iară plouă Apare-un „om de bine” ce nu doarme
Un zbir cu epoleţi ce stă la pândă
Iară plouă şi mi-e dor
De ţinutul umbrelor Visam să scriu o carte despre mama
Şi amu aşă-s de trist Dar mi-au ucis cuvintele din Cer
Ca un lagăr socialist Călăii puşi să-mi adâncească drama
Şi prietenii care doresc să pier
Tu iubito iar mă laşi
Să-mi număr modeştii paşi Visam să scriu o carte despre mama
Să umblu pe trei cărări Acum şi pentru mine e târziu
După ziua cea de ieri Târziu să mă întreb dacă-şi dă seama
Că m-a născut dar nu mai are fiu
Tu prietene iar mă uiţi
Printre zori de zi desculţi El s-a pierdut prin galerii de mină
Printre pietrele de-apoi Robit de ochii altei omeniri
Printre lanuri de noroi. Poate a fost ucis. Poate-i de vină
Pe lemnul unei alte răstigniri

Şi stâlpii râdeau Copac iubind

Pe-aicea n-ai cum să fii viu sub lumină Am să îţi scriu o altfel de scrisoare
Toţi stâlpii electrici se-aruncă pe tine Calculatorul – Iudă fie-mi iară.
Armata de morţi ca un cor de străini Eu te iubesc de-aici până la soare
Îţi strigă să taci că aşa-ţi va fi bine Ce-i aşa greu să ne vedem o seară?

Dar uite că nu. Că nu tac. Şi mi-e bine. Eu pentru tine umplu galaxia
Aşa pot ascunde un munte în casă Cu-n dor de cade-n hăuri Europa
Respir oseminte. Aş bea. Cu oricine. De ce nu ne-ntâlnim în România?
Dar fluturi de noapte-mi fac inima – masă. Acum şi Dumnezeu şi-a trimis popa

Acum nicidecum nicăieri şi niciunde Să strige că Adam şi Eva iară

Nu pot să fac masă din inima mea Au stins toţi sateliţii pe orbită
Acum o-nchisoare în mine se-ascunde E vorba de-o petrecere de-o seară.
Pe unde să scap? Să ajung undeva? Unde te-ai dus, frumoasa mea iubită?

O, Doamne, opreşte! N-am cum să tresar Ţi-am scris acum o altfel de scrisoare
La vocea pe care pe munte-o aveai Să o trimit pe mail ori pe pădure?
Nu pot să mă-nham la o iederă iar Te pot iubi atât: până la soare.
O, Doamne, opreşte! Atâţia mai ai! Doar ştii şi tu – în zori e o secure

Aşa m-am rugat. Şi toţi stâlpii râdeau. Ce nu aşteaptă – n-are îndurare.

Un om aşteptam. Numai stele cădeau. Eu ce voiam? A, da, să scriu scrisoare
Mă-ntreb şi acum sub lumina curată Că-n zori stă eşafodul ca o fiară.
De ce steaua mea nu mai cade odată? Şi ce voiam cu tine? Doar o seară…

47
 SURÂSUL BUCOVINEI
TRAIAN VASILCĂU
***
E viscol greu, primeşte-mă la tine,
Nu mă lăsa să plec sub aspre zări,
De-atîta nins s-a-nnămeţit în mine,
Vîntul acoperă orice cărări.
Cerul a îngheţat ca un cerdac
În care ţurţurii prelung visează,
Bolnav de-atîta viscolire tac
Şi numai tu eşti nopţii mele rază.
Acum îmi amintesc de-o iarnă-n care
Se ordonase brusc, desăvîrşit,
Să fiu ucis c-o farsă zdrobitoare,
Dar, ca-ntr-un vis zadarnic, n-am murit.
Ce vis aiurea!-mi spun, ce fac cu mine
Cînd trenurile-au adormit prin gări?
Nu mă lăsa să plec sub aspre zări.
E viscol greu, primeşte-mă la tine…
Tăcerea mea!
Mai mult inexistentă decît vie,
Țară pe care-o recunosc abia,
În tine se dă totul cu chirie,
Excepție ești Tu, Tăcerea mea!
Tu cu majusculă, Tu-ul cel Mare,
Pe-ai cărei umeri sufletul mi-aștern.
Pînă-am să fiu pustie-mbietoare,
Cu răni s-o semăn și cu plîns etern.
Și bine să mă simt doar în durere
Și să nu cred necaz sfîșietor
Mutarea din răsfăț în preaTăcere
La poarta unui schit din viitor.
Să n-am în veci de veci altă iubire,
Privirile-i să scrie-al meu destin,
Și cînd ajunge-voi despătimire
În fața ei, nepămîntesc, să vin.
Ea darul lacrimilor să mi-l dea
Și oricît aș dori---- să nu mi-l ia!
48
Cîntec de Dragoste
Doar Dragostea a mai rămas în mine,
Prietenii m-au exilat în frig.
Fără de Dragoste nu-nsemn nimic,
Fără de Dragoste nu-nsemn nimic.
Doar Dragostea a mai rămas în mine,
Prietenii m-au condamnat să tac.
Fără de Dragoste eu nu am Leac,
Fără de Dragoste eu nu am Leac.
Doar Dragostea a mai rămas în mine,
Prietenii m-au zăvorît în moarte.
Fără de Dragoste sunt pururi noapte,
Fără de Dragoste sunt pururi noapte.
Doar Dragostea a mai rămas în mine,
Prietenii m-au îngropat în vînt.
Îmi bandajez tot sufletul și-i cînt,
Îmi bandajez tot sufletul și-i cînt.
Și-atuncea simt că-n lumea fără soare
Se face Dumnezeu tot ce mă doare.
Bolnav incurabil
Pentru Adrian Ghicov
Te-ai prosternat tăcerii suverane,
În care te-ntîlnești cu Dumnezeu.
Tu ești bolnav de-o taină, Adriane
Și asta nu se iartă, dragul meu.
Ai fost la doctori mulți și cu renume,
Ai irosit pe ei tot ce-ai avut
Și dînșii, într-un glas dogit de glume,
Au zis că n-au ce-ți face și-au tăcut.
Ai plîns, cînd rîdea-n hohot tot pămîntul
Și-aproape-ai și crezut că vei cădea,
Dar ca-ntr-un vis zării la geam Cuvîntul,
Taină din taine, spre-a te mîngîia.
Și maci ți-au răsărit din răni avane,
Și-acuprinzînd Cuvîntul, ți s-a spus:
"Tu ești bolnav de Mine, Adriane
Și pentru boala asta leacuri nu-s!".
 SURÂSUL BUCOVINEI
VALER IAN BEDRULE
Luna gândurilor tale
Mă arunc, sunt nod în aer, să colind hiperboreea
prinsă în pereţi, la copcă, umbra mea sub ţipăt încă-i,
albiile - roase şaluri - ţin departe odiseea;
în pupilă-i strânsă iarna, truda lacrimii în stâncă-i.
Universul bea din tigve cum nisipul bea din ape,
cu oglinzile-n cădere secolele-n tălpi asudă,
nechezatului din stele coama-şi duce, s-o adape;
în pupilă-i acră lumea, truda-n trecere e nudă.
Cum Degas, prin eleganţa-i, ştie-a stăvili lumina,
toana timpului mai pierde cheia destinată porţii;
luna gândurilor tale scutură pe nimeni vina -
în pupilă, rece-n braţe, stăruie nobleţea morţii.
Ambra palmelor albastră
De mă dau risipă nopţii, de-o să-ţi vină dor de ducă,
mai frământă ne-nţelesul, nu te vinde cu de-a sila,
dincolo de ape vino dacă mări se mai usucă…
ambra palmelor albastră se cunună cu argila.
S-a descurajat lumina – osul mi se risipeşte,
trage-a cerului tăgârţă peste vămi, separă timpuri,
însă roata mai învârte şi păcatul prins în cleşte…
ambra palmelor albastră se strecoară-n anotimpuri.
Se deschide-a înflorire a şopârlelor firuşcă -
lasă-te de rugăciune prin golgote fără chipuri;
hăuri câte-or fi-nnodate în tăcerea-le ne muşcă…
ambra palmelor albastră prinde luna-ntre nisipuri.
Notă: Poeziile selectate fac parte din placheta CU FLUTURI ÎN CĂLCÂIE, Editura PIM, Iaşi, 2014;
49
Spre molcoma itacă
Se macină solstiţii, se toacă andromede
şi iarna înveleşte deşerturile-n pături,
fractale în iluzii se zbat hrănind omături;
nu-n capătul de lume nimicul se-ntrevede.
Ne părăseşte gheaţa, planeta nordu-şi vinde,
cu greu pătrunde-ajunul să lase câte-o rugă,
doar iepele-n fătare îşi fac din mine slugă;
nu-n capătul de lume nimicul se va-ntinde.
Nădejdea – câtă este - mi-a ridicat abisuri
cum îşi înalţă şoimul ecoul în fântână;
spre molcoma itacă plecările se-amână -
nu-n capătul de lume nimicu-şi vinde visuri.
Argilele înşeală, în seve mă adună,
zăpezile-mi sunt calde, călcâiul mi-i sălbatic,
atemporala buză mai muşcă din Tomnatic;
nu-n capătul de lume nimicul mi-i cunună.
Mai pedepseşte-mi somnul
Când anotimpuri încă trec unul câte unul,
cum patima muierii prin gleznele barbare,
mai drămuieşte visul, atingerea cu care
vei limpezi apusuri, vei aştepta ajunul.
Când viforu-i năvalnic şi se ascunde-n mine,
cum se ascund oceane sfiindu-se de ceruri,
mai decupează drumul rememorat cu leruri,
să mă cunun cu vara pe care-o porţi în tine.
Când semnele din zodii se gudură sub iapă,
cum sfârcul mai încearcă în palmă să se-aşeze,
mai pedepseşte-mi somnul cu gândurile-ţi treze,
cu răsăritu-n delte dorinţa mi-o adapă.
Când seceta pândeşte şi-alungă-n sine rele,
cum goliciunea-n peşteri ecourile scoate,
mai caută-mpăcarea pe râurile-mi toate
şi primeneşte-mi casa cu dorurile-acele…

SIMION TUDUREAN
Baba și cu moșul
Doi bătrâni, soț și soție,
Nouăzeci de ani aveau.
Ce-și puneau în gând să facă,
Azi vorbeau, mâine uitau.
Moșul spune: - Măi băbucă,
Merg până-n bucătărie,
Să-mi fac un compot de pere,
Așa cum îmi place mie!
- Măi moșnege, zice baba,
Tu servești ce-ți place ție!
Mi-aduci cupa cu-nghețată,
Aia care-mi place mie!
Măi moșnege, eu te rog,
Ia hârtia și notează!
- Lasă-mă, măi babă-n pace!
Grija asta mă enervează!
- Te mai rog peste-nghețată,
Notează ca să nu uiți,
Pui trei linguri de smântână,
Eu te rog să mă asculți!
- lasă-mă, femeie-n pace!
Eu țin minte, nu-s uituc.
După ce termin compotul,
Ce-ai cerut, am să-ți aduc.
După treizeci de minute
Moșul la băbucă vie
Cu-n platou de cârnați, șuncă
Și vreo treizeci de măsline.
- Măi moșnege, zice baba,
Du-te repede-napoi!
Te-am rugat ca să-mi aduci
Piftele cu usturoi!
SURÂSUL BUCOVINEI
Bunicuța studentă
Într-o zi, o bunicuță
Se-nscrie la facultate.
Toate rudele o-ntreabă:
- Ce-ți mai trebuie atâta carte?
Ești deja pensionară,
Ai nepoți și ai de toate.
Stai acasă liniștită,
Lasă-te de facultate!
Bunicuța le răspunde
La toți cei ce-au întrebat:
- Soțul meu, trei luni în urmă,
La crâșmă s-a lăudat:
„În curând voi împlini
Șaptezeci de ani pe șină;
Vreau o noapte să petrec
C-o studentă, c-o blondină!”
Nu vreau alta să-mi ia locul!
Vrea studentă? Eu voi fi!
Un cadou îi fac la soțul,
Blondă, blondă m-oi vopsi!
Mergea la cor
Bulă, cum mergea pe stradă,
De-un vecin este-ntrebat:
- Bulă, unde mergi acum?
E destul de înserat!
Bulă-ndată îi răspunde:
- Merg la cor, ce vrei să fac?
Până după miezul nopții
Jucăm table, bem coniac.
- Dar de cântat, când mai cântați?
Vrei să-mi spui mie acum?
-Hăt târziu, când vin spre casă,
Cânt și cânt așa, pe drum!
50
Împrumut
Vine Nicu la Ilie,
Supărat și-nlăcrimat
- Drept îți spun, acum o oră
Unchiul meu a decedat.
Vin c-o rugăminte mare,
Dacă vrei să mă ajuți,
Costumul cel negru al tău,
Te rog să mi-l împrumuți!
Ilie-i spune: - Cu plăcere!
Te servesc, ți-l împrumut,
La așa o supărare,
Te respect și te ajut!
Trece-o lună, trec două,
Iliuță se întreabă:
- „Oare Nicu a uitat
S-mi aducă el costumul
Ce i l-am împrumutat?”
Ilie merge la Nicu,
Enervat și supărat:
- Spune-mi, unde e costumul
Ce ți l-am împrumutat?
- Costumul este la unchiul,
Eu te rog c să mă crezi,
Dacă nu mă crezi pe mine,
Dezgroapă-l și ai să vezi!
Văduva, mătușa mea,
Când pe unchiul l-a-mbrăcat,
Ea a spus că ți-l plătește,
Probabil că a uitat!
 SURÂSUL BUCOVINEI

R O L A N D F. V O I N E S C U – Extraordinar! Ce costume cu conotație... da,

în cearșafuri albe, extraordinar! Și, ce spun?
– După cum spune și titlul piesei, adică
Urletul...
Viziune creatoare
– Așa, ce spun?
– Urlă!
În biblioteca plină de cărți, frumos aranjate pe
– Poftim?
rafturi, se ia un interviu unui scriitor în vogă.
– Urlă, dom’le!
Renumitul dramaturg își prezintă opera, piesele de
– A, urlă, așa... la lună?!
teatru care au făcut deliciul publicului.
– A, nu la lună, urlă a prost. Pentru că vedeți
– Vom începe interviul cu dramaturgul Angosel
dumneavoastră, am vorbit cu directorul teatrului
Scălâmbăescu, un autor renumit, care nu mai are
unde se va monta piesa mea și i-am cerut să
nevoie de nici o prezentare, posesor a numeroase
demoleze acoperișul teatrului.
premii literare.
– De ce să demoleze acoperișul teatrului?
– Da, piesele mele au luat toate premiile la toate
– Pentru a putea actorii de pe scenă să urle la
concursurile de dramaturgie din țară, și nu numai,
lună!
am și câteva premii internaționale.
– Uimitor, câtă viziune creatoare... sau, stați,
– Domnule dramaturg Angosel Scălâmbăescu,
creatoare sau demolatoare?
vă rog să ne prezentați opera dumneavoastră literară.
– Da, am viziune de zici cei aia. Nu, directorul
– Prima capodoperă, pentru că pot considera
mi-a spus că nu poate demola acoperișul teatrului
întreaga mea operă literară a fi o capodoperă, este
deoarece nu-i ajung fondurile de la teatru decât
piesa de teatru numită Urletul.
pentru demolare.
– Dacă puteți să ne oferiți detalii.
– Păi, și pentru ce altceva îi mai trebuiau
– În această capodoperă sunt douăzeci și cinci
fonduri?
de actori pe scenă, trebuie să fie un număr egal de
– Ca să reconstruiască acoperișul teatrului după
bărbați și femei.
ce nu se mai monta piesa mea, Urletul!
– Nu vă supărați, dar numărul douăzeci și cinci
– De ce nu v-ați dus la un teatru de vară, pentru
nu este număr cu soț.
că acolo n-avea acoperiș?
– A, dar nu trebuie să fie măritate, nu trebuie să
– Nu mergea pentru că iarna le-ar fi clănțănit
aibă soți.
dinții de frig spectatorilor în sală și nu s-ar mai
– Mă iertați, adică nu este număr par, cum
fi auzit urletele actorilor de pe scenă.
împărțiți dumneavoastră numărul douăzeci și cinci
– Ce interesant! Dar dacă demolați acoperișul
în două părți egale, nu se poate.
teatrului, nu le-ar fi fost frig spectatorilor în sală, la
– Așa-i, nu se poate.
fel ca la teatru de vară?
– Atunci, de ce nu puneți douăzeci și patru sau
– No, că puneam o prelată!
douăzeci și șase de actori pe scenă?
– Mă rog, din ceea ce ne-ați spus până acum se
– De ce să pun douăzeci și patru sau douăzeci și
pare că este o piesă de teatru extraordinară.
șase de actori?
– Da, eu sunt cu cultura, promovez valorile
– Ca să puteți împărții în mod egal numărul
perene în piesele mele.
de...
– Foarte frumos! Alte proiecte, altă piesă de
– Ai, dom’le, fii serios!
teatru?
– Eu, de ce?
– Da, mai am și piesa de teatru numită Țipătul.
– Păi, crezi că procesul artistic creativ este atât
– Nemaipomenit!
de facil?
– Aveți dreptate, nu s-a mai pomenit o
– Nu-i?!
asemenea piesă de teatru!
– Sigur că nu! E complicat, e o chestie creativă,
– Despre ce este vorba în această
trebuie talent literar, nu-i la îndemâna oricui, ai
nemaipomenită piesă?
nevoie de talent, nu glumă, ca să împarți douăzeci și
– Deci, pe scenă sunt șaptesprezece personaje
cinci de actori în două jumătăți în mod egal pe
dintre care optsprezece sunt copii.
scenă.
– Vai, dar câtă profunzime a ideilor, ce viziune
– Dacă spuneți dumneavoastră! Și, mai departe,
creatoare uimitoare, deci din șaptesprezece
ce fac personajele pe scenă, acțiunea piesei?
personaje, optsprezece sunt copii.
– Personajele apar pe scenă, două într-o parte,
– Da, este o chestie de talent literar.
trei în alta, cinci în alta, și tot așa. Toți sunt
– Senzațional!
înfășurați în cearșafuri albe.

51
 SURÂSUL BUCOVINEI
– Aceste personaje sunt îmbrăcate în cearșafuri
largi de culoare...
– De culoare albă!
– Nu, dom’le, am avut cearșafuri albe la piesa
Urletul, la aceasta, la piesa Țipătul, cerșafurile vor fi
negre.
– Vai, dar nici nu m-aș fi gândit.
– Bine-nțeles, numai un scriitor putea avea o
asemenea viziune.
– Da, e ceva nemaiîntâlnit! Și actorii ce fac pe
scenă, ce spun?
– Actorii țipă toți deavalma și sar se
scălâmbăie.
– A, se și scălâmbăie?
– Da, vedeți dumneavoastră este vorba despre
compoziție, ansamblul general...
– Am înțeles! Uimitor câte lucrări din acestea
de excepție aveți.
– Stai că mai am.
– Ai nu mai spuneți! Asemenea capodopere?
– Da, am o piesă, ceva ieșit din comun!
– Nici nu mă așteptam la altceva!
– Bine-nțeles, această piesă se numește Strigăte.
– Extraordinar! Cât sunteți de prolific, vai, dar
ce cascadă de idei puteți avea.
– Da, o adevărată cascadă, sunt ud fleașcă de la
atâta cascadă de idei.
– Și, și această piesă cum se desfășoară?
– Această piesă, Strigăte, este o supraproducție,
o megaproducție.
– Extraordinar! Uimitor!
– Da, sunt o sută de actori, de personaje dispuse
în formație corală...
– Florală, ați spus?!
– Nu, dom’le, corală, adică așa cum stă un cor
pe scenă.
– Extraordinar, un cor format din o sută de
actori.
– Da, e o supraproducție, o sută de actori
îmbrăcați toți în manti roși, ei bine, e unul cu o
mantie gri.
– Vai, dar câtă profunzime a viziunii artistice,
ne puteți dezvălui de ce unul dintre cei o sută de
protagoniști are mantia gri, și nu roșie ca a
celorlalți?
– Vă pot dezvălui... pentru că materialul
cumpărat pentru costume n-a ajuns să se croiască
decât nouăzeci și nouă de mantii, cum s-a epuizat
bugetul teatrului, a trebuit să ne mulțumim cu ce am
găsit pe la vechituri prin magazia teatrului.
– Auziți, dar la această superproducție, dacă
sunt așa mulți actori deodată pe scenă, nu vă
supărați, dar cum mai au loc să se miște pe scenă?
52
– Nu, că nu-i nevoie să se miște.
– Cum adică?!
– Adică, se așează toți în formație corală de la
început și rămân așa, nemișcați, până se termină
piesa, nu fac nici o mișcare.
– Extraordinar!... O asemenea viziune
artistică... și ce spun, dialogul?
– Strigă, așa cum este și numele piesei,
Strigăte!
– Toți odată sau pe rând, ce strigă?
– Strigă toți odată încontinuu.
– Păi, se mai înțelege ceva?!
– Asta era și ideea să nu se înțeleagă nimic.
– Nemaipomenit! Sunteți un mare talent al
literaturii, nu știu cum puteți să creați atât.
– Stați că mai am!
– Uimitor! Dar nu pot să cred, sunteți un talent
extraordinar, dar ce viziune creatoare.
– Piesa pe care o am în pregătire acum se
numește Țopăială mută!
– Senzațional! O schimbare radicală de registru,
de la urlete și strigăte la mutește... nu știu cum mai
aveți loc în cap de atâtea idei.
– Și această piesă de teatru a mea este ceva de
excepție.
– Nici nu mă îndoiesc!
– Da, trei actori goi...
– Aoleo, chiar așa sărac e bugetu’ teatrului,
chiar nu mai are un ban pentru câteva costume?
– Ce să-i faci, mai e și criză!
– Păi, măcar veneau actorii cu hainele de acasă.
– Uimitor, dom’le, da’ și dumneata ce idei
creatoare ai, se vede că te ocupi cu cultura și
literatura.
– Vai, mulțumesc, mă măguliți.
– Chiar poți să te apuci de scris literatură,
romane, nuvele, poezii, piese de teatru.
– E, mulțumesc, dar nu oricine are talentul
dumneavoastră și forța creatoare.
– Asta cam așa e!
– Și, mai departe, piesa cum se desfășoară?
– Cele trei personaje țopăie pe scenă.
– Și ce spun, dialogul?
– A, nu spun nimic.
– Cum așa?!
– Păi, da, că piesa se numește Țopăială mută,
adică, personajele țopăie pe scenă pe mutește.
– Extraordinar, câtă încărcătură intelectuală!
Roland Florin Voinescu
 SURÂSUL BUCOVINEI
PUIU RĂDUCAN
Lupi de primăvară
Iarna cu cojoaca ruptă,
se-ascunde prin mărăcini.
Lupi de primăvară verde,
o-alungă și din grădini.
Fuge ca amurgu-nvins...
iese luna -n coridoare,
cu părul udat în alge,
Marea-și face ochii-n soare.
Veacuri vecine cu norii
și gânduri pline de roade,
ne-aduc lupii primăverii,
verdele pe noi sloboade.
Se urc’ turmele pe plaiuri,
urlă lupi cu verde-n pântec,
dorm tăcute valuri frânte,
glia ne așteaptă-n cântec.
Lupi de vară
Urlă lupii verii-n curmătură!
Au gonit primăvara-n bârlog!
Soarele urcă-n acoperișuri de case,
căldura pune peste noi zălog.
Pun stăpânire pe zare, lupii de vară!
De secetă oamenii fac paparudă,
se-nchină la Domnul în boarea de seară,
și zic: udă, Doamne, pământul, udă!
În căciula surdă, surdă a verii,
când și umbra se face mică,
lupii de vară în calde broboane,
se-nșiruiesc... înspre opincă...
Lupi de vară! Lupi de vară!
Se pitește mustu-n vie!
Lovi-v-ar, să vă lovească,
biciul lui Sfântu’ Ilie!
53
Lupii toamnei
Toamna cu ochii de struguri,
se prăvale de pe dealuri,
curge pe covor de brumă
printre-a vremurilor valuri.
Dau târcoale lupii toamnei.
Urlă-angelic pe câmpie,
iar roua cu buze dulci,
mă sărută pe călcâie.
Mai tremură frunza-n ramuri,
vinul ..., coboară din vie,
fug cocorii-n veuri multe...
lupi de toamnă... brumărie...
Bolta cu comori tomnatici,
țâște-n spinare la struguri,
fug recoltele-n hambare,
berzele se-adună-n pâlcuri.
Pe covorul plin de brumă,
curge-ncet frageda toamnă,
trag o linie de humă-n,
astă viață, scumpă doamnă!
Lupii iernii
Lupi de iarnă!... O, lupi de iarnă
aduși de bruma toamnei în spinare!
Ați speriat vara și-ați pus-o să doarmă,
la fel și cântul de privighetoare...
Rostogolită din ceruri pe munți și dealuri
și pe câmpiile albastre de-a pururi zăpada,
culcat-a pletele aspre-ale mării pe maluri și
sub curcubeul zării ne ducem... corvoada...
Pe ulițe de sate-aleargă fumuri de case.
Nasuri mici de copii se turtesc în ferestre.
Neaua se strânge, se vaită de oase, iar
primăvara clipește din ochi de pe creste.
 SURÂSUL BUCOVINEI

ANY DRĂGOIANU Sevraj

totul e oblic
incomplet
şi se învârte
cămaşa de forţă e plină de neînţelegere
tivurile îmi ard încet gândurile
aud cum atingi ceaşca de ceai
mai lipseşte să mă sorbi cu emoţie
din aburul dulce
zâmbeşti
,,încă o nebună care îşi târăşte zilele
urmărindu-mă’’
totul e oblic
până şi această despărţire ocazională de mine
mă face să cad în jocul tău sadic
Noaptea ultimei strigări a sufletului pentru că nu-i aşa
te forţezi să-ţi trăieşti realitatea
din furia apelor cu mine în fiecare colţ al inimii
din pământul cleios totul e oblic
ca o prelungire a agoniei până şi iadul ăsta
coboară treptele alunecoase pe care nu-l trecusem
întrebările se zidesc şi era necesar să-l gustăm din plin
fiinţă îţi văd degetele subţiri
nefiinţă cum se învârt prin aer
tu mai lipseşte să-ţi deschizi pieptul
eu şi să mă scoţi de-acolo
pierdere
timpul dezleagă Vieţi de rezervă
nesomnul meu
braţele tale moi într-o zi
genunchii sticloşi voi fi condamnată
cuvinte peste cuvinte pentru vieţile astea de împrumut
zidul creşte unde mă plimb în voie
ne vom pierde iubesc în voie
fiinţă mor în voie
nefiinţă voi fi pusă la zid
un amestec umed mă vor lătra toate gândurile
rece voi gusta amărăciunea
întunecat şi cu toate astea
din furia apelor îmi iau liber din când în când
din pământul cleios şi pornesc desculţă
o prelungire a agoniei prin atâtea suflete
cuvintele se vor prăbuşi ca pietrele le străbat ca pe drumurile înguste de ţară
şi vom gusta amarul le ademenesc
până la capătul drumului şi mă îmbrac în toată nefericirea lor
cum ne-a fost scris într-o zi
fiinţă voi fi condamnată
nefiinţă pentru vieţile astea de împrumut
marele nostru blestem unde rătăcesc
din iubire în iubire
din moarte în moarte
mă vor lătra toate gândurile
voi gusta înfrângerea
şi cu toate astea
pornesc desculţă
pe drumuri înguste de ţară
din suflet în suflet
îmbracată în nefericire

54
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALENSIS DE NOBILIS
Braconieri de vise
Oraşul de aur
Oraşul de aur cu havuze-n livezi,
Cu valuri de ambră curgând peste toate,
Din stoluri de păsări cu ochi de aezi,
Ferestrele-s toate cu diamante drapate;
Cadâne cu daruri în braţe-mprumută
Ulcioare cu mirul curat de Damasc,
Iar îngeri de smirnă în inimi ascultă
Cum pruncii din pulberi stelare se nasc.
Vibraţii de muzici se-aud, ori se pare
Că visele cresc înspre nouri liane,
Secunde clipesc dintru ceasuri arare
Parfumuri de mosc, valsând curtezane.
Oraşul e parcă ascuns după zare,
Dar nimeni de el nu ştie să spuie,
Acolo îşi scarpină-n cap de visare,
Oamenii locului imaginare cucuie.
O lene domneşte-n oraşul de vis,
Un somn te-nveleşte din arbori şi frezii,
Domniţe visează feţi-frumoşi de plictis,
Aşteaptă pe însuşi dumnezeul zăpezii.
Din turnul oraşului un semn doar se face
Şi arborii cântă-n copiii ce cresc,
În voaluri de vânturi lumina se coace,
Eu caut oraşul. Visez? Mă trezesc?
55
Azi
Azi sărbătoarea îţi inundă casa
Cum aripi cresc din zâmbet de copil,
Auzi cum clopotele bat suav în Lhasa,
Iar în Samoa cânt-un crocodil;
Vibraţii te străbat cu muzici sfinte
Şi braţele deschizi să-mbrăţişezi
Mătăniile sfinte din cuvinte,
Că în cuvinte doar imagini vezi.
Ca diavolii pe flăcări de comori,
Dansezi, ascet ce levitează-n munţi
Peste zăpezi atinse doar de nori,
Ca florile din ochi ce cresc din nunţi;/ la nunti
În voaluri de lumină te-nfăşori
Şi curgi ca păpădiile pe Criş,
Ţi-e sufletul mireasmă de ninsori
O fragă ce se coace-n luminiş,
Împodobeşti fiinţa cu armindeni,
Ca vechii daci cu sânziene-n plete;
De-o să te cauţi, tu eşti pretutindeni
Când vezi fântâna şi eşti mort de sete!
Anateme
Pe culmile uimirii raza-i pură
Cu oglindiri de pleoape fanteziste
Când aura îţi cade pe carură
Şi genele-ţi mângâie ametiste
În umbra mării zeul duce vinul
Să înflorească-n împletiri de coapsă
Vei levita odată cu sublimul
De fericirea vei primi pedeapsă
Iar văluriri de aer ondulează
Intuitiv pe chip uimirea ta
Căci îngerii surâsul îţi citează
De câte ori pe nori tu vei dansa
Ţi-aş desena pe chip credinţa fermă
Că porţi în ţine un secret divin
Să mă convingi că dragostea-i eternă
O să mă-ncui în cupa unui crin
O să-ţi pictez pe buze anateme
Când mă apropii să mă stăpânesc
Căci gura ta mereu o să mă cheme...
Eu o să vin mereu să te... citesc
 SURÂSUL BUCOVINEI

CASIAN BALABAȘCIUC

Țăranul

O viaţă ai muncit pământ

Cu palme bătucite
Răbdându-ţi zodia ca un sfânt
Încotro ? În patimi infinite.

Încotro mergi, omenire, Din primăvară la arat

Unde rătăceşti turbată, Mereu pe drum de ţară
Părăsită în neştire, Şi cu sudoare botezat
Fără mamă, fără tată? În fiecare vară,

Cum de ţi-ai pierdut lumina, Ai fost şi ai rămas ţăran

Unde-ţi este judecata? Trudind cu demnitate,
Cât de mare ţi-o fi vina, Plătindu-ţi fiecare lan
Cât de grea îţi va fi plata? Cu propria sănătate.

Nu auzi între urale De câte ori, la hat venit,

Strigătul de disperare, Cu lacrimă în mijă,
Crezi naivă-n vorbe goale Priveai la grâul încolţit
Şi-ţi scoţi viaţa la vânzare. Şi tu-ncolţit de grijă.

Strălucesc false odoare Des încruntat, ai râs prea rar,

Sus, pe fruntea ta lipite, Surpat sub greutate,
Ştii, dar nu mai eşti în stare Între acreală şi amar
Să te rupi dintre ispite. Ţi-au fost zilele toate.

Sunete tot mai stridente Talpă de ţară te-au făcut

Îţi îneacă armonia, Cei ce ţi-au luat din hrană,
Iar foloase aparente Dar te-ai supus şi te-a durut,
Neagă însăşi omenia. Ţăran fără prihană!

Urlet de sfârşit de lume La cer tot timpul ai privit

Te sufocă, te cuprinde, De plouă, de nu plouă,
Iz de holere şi ciume Mai toată vremea istovit,
Către tine se întinde. Frânt peste plug în două.

Dar nu vezi, nu vrei pe semne Şi după ce-ai strâns saci şi snopi

Să te scuturi din coşmaruri, Cât te-ai ţinut în stare,
N-are cine să te-ndemne Sapi în pământ şi-apoi te-ngropi
Să-ncerci alte idealuri. Ca să rodeşti uitare.

56
 SURÂSUL BUCOVINEI

CONSTANTIN IORDAN

Toamna

Vine toamna,tunde glia,

Dojenește ciocârlia,
Vrednicește gospodarul
Să-și umple cu rod hambarul.
Femeia
Peste câmpuri vine iară
Femeia-un miracol, Antipod de primăvară
Enigmă și spectacol, Nu cu muguri ci cu bob
Divină, divă, muză, Care-ajunge-n bute zob.
În portofel ventuză,
Păpușă din arhivă, Vine toamna, frig și ploaie,
Hilară și nocivă, Frunza în rugini se-nmoaie,
Un malaxor de carduri Ziua-n totul se comprimă
Ascuns în țol și farduri. Iar trăirea se deprimă.
Femeia-azi și mâne,
Ea pleacă dar rămâne, Vine toamna dar bai nu e
Jucată-n „Lugojană” (Suntem integrați în U.E.)
Cântată și-n dojană. Și până la primăvară
Femeia-o ispită Vine iarna temerară.
Când e acoperită,
Pion în șah politic ...Vrem nu vrem, cu promoroacă
Și bombă-n timpul critic. Toamna rolul și-l rejoacă
Femeie-universul De la sân la țintirim
Care dictează mersul Și ne-ndeamnă s-o iubim.
A toate ce-s și-or fi;
Ea-i fiecare ZI!

Țara mea, de ziua ta Epitaf

Îmi fac bagajul ,toamnă dragă,
Doar timpu-ți știe mama ce te-a purtat în rod În copârșeu nu iau nimic¸
Cu talpa sângerândă sub ștreang, pe eșafod, Cu mintea și coloana-ntreagă
Să-ți dea vatră Carpații și Dunărea „hotar”, Îs universul cel mai mic.
Iubire fără margini, putere-n braț și har.
Proto-definiție
Sub ocrotire sfântă grădina-ți a-nflorit, Femeia: coastă din Adam,
Dușmanii fiind plata spre Vest și Răsărit. Mușcarea unui măr din ram,
De te-au târât flămândă prin vifor și noroi, În șirul Fibonacci stare
Te-ai înălțat spre soare cu prunci și cu eroi. Și înmulțire prin născare.

...Sub vremuri ești trecutul și azi și viitor; Geneza

La sfârcul tău sug șerpii sub steagul tricolor, Făcu în Haos Domnul bine
Eroii tăi heraldici pe cruci de-ar vrea popas, Zidind pământul cu jivine,
Bastarzi-politici, gloată, ți-ar face parastas. Desăvârșind în fapt ideea
Cu coasta lui Adam, Femeia.
...Prin imn de pomenire adună-ți fiii iar
Sub scutul nemuririi și crezul milenar:
„-Hotarul nu-i tocmeală, căminul nu e cort!”
...Azi, freamătul simțirii e odă la raport.

57
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN TIRON
Mărturisire
E toamnă iar şi iar mă dor cocorii
Ce pleacă zgribuliţi de vânt şi ploi,
Săgeata lor îmi sângerează zorii
Ce i-am visat de-atâtea ori în doi.
Bucăţi de jar, de lună şi smaralde
Cad de pe crengi văzduhu-agonizând;
Lumina toamnei a-nceput să-mi scalde
Şi sufletul şi gândul, rând pe rând.
Au adunat gutuile lumină,
Ciorchinii sufletului s-au brumat,
Doar plugul raţiunii îmi dezbină
Dorinţele de ce-am realizat.
Şi iar te-adun, te chem de peste vreme,
Cu miezul bun cad nucile din gând;
Simt toamna în văzduh, dar nu te teme,
Am să te-aştept mereu, ca azi, oricând.
Stropi de târziu
Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă
Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi Timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?
Degeaba-i încărcată a inimii livadă,
Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.
E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!
Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.
Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,
Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.
Strofă rătăcită
Când cântecul se-agață pe cer de toarta vieții,
Când roua spală bobul din aurul de pâine,
Respiră verde-un clopot din coapsa dimineții
Prin lutul ce frământă visul de către mâine.
58
Rugăminte
De-atâta vreme te adun în mine,
Din zori în noapte şi din noapte-n zori,
Precum adună harnicile-albine
Şi mierea şi nectarul de pe flori.
Tu îmi eşti visul, aripa, lumina!
Dar azi, când mă îndrept înspre apus,
Te rog, de poţi, iubito, iartă-mi vina
Că te-am iubit mai mult decât ţi-am spus.
Singur
Se sparge bolta toamnei cristalină
În cioburi de culoare ruginie
Şi peste inima-mi, şi-aşa prea plină,
Revarsă seve dintr-o altă vie!
Fâşii de galben, sângeriu şi verde
Se rup în munţi, pe dealuri şi câmpii
Şi dorul mă găseşte şi mă pierde
Cu sufletu-ndoit că n-o să vii.
Uscate vrejuri de o aspră brumă
Sugrumă Raţiunea-n câte-un loc
Şi toamna rece – vitrega mea mumă –
Mă biciuie cu vergile-i de foc.
Când nu cad stele, plouă peste vise
Şi-n echinocţiul sufletului meu
Bat în zadar la porţile închise!
Sunt singur şi împovărat de greu.
Rarăul sfânt
Miroase muntele a iarbă și-a lumină
Și stă-n genunchi sub tâmpla Ta de soare,
Pe creștet alb, cu-un patrafir de floare,
Țesut din rugăciunea lui senină.
Pietrele Doamnei, cu flori de colț în mâini,
Mai răsădesc spre cer un bob de gând
Și-apoi se-ntorc cu fața spre pământ
S-asculte doinele cântate-n stâni.
Rarăul meu cel sfânt, un cuib pierdut,
Pe care-l port pe aripile mele,
Cum aș purta o pulbere de stele
Din înălțimi pe care le-am trecut.
Doamne, pentru munteni și pentru bine,
Înalță, azi, Rarăul, o rugă către Tine.
 SURÂSUL BUCOVINEI

VASILE LARCO Avansare şi existenţială

Concluzia de peste veac

Surprinde comportarea ,,justă”:
Acel ce dă de cozonac,
Din pâine neagră nu mai gustă.

Gest de-ajutorare în gară

Crezând că e din echipajul

De ordine- miliţian,
Eu l-am lăsat să-mi ia bagajul...
Şi a trecut de-atunci vreun an!

Greșeală cu gândul și spovedanie Amintiri din tinereţe Unei tinere poete

O, Doamne mor, îmi vine rândul, Mergeam desculţ prin iarba deasă, E săracă, are scuză,
Nu mai rezist, mă prind suspine, Mergeam la baluri şi dansam, Că-i poetă, nu e muză.
Mă iartă, am greșit cu gândul… Mergeam la treierat, la coasă... Însă când o văd cochetă,
Gândeam că o s-o duc mai bine! Mergeam! Pare muză, nu poetă!

Celor care cer demiterea guvernului Mulţi duşmani Legi și tocmeli

Deși vă știu sărmani, flămânzi și goi, Dușmanul focului e apa, Voci ce zorile despică
Lăsați-o moale cu perdaful, Al bolovanului e grapa, Se revarsă din popor:
Nu împroșcați guvernul cu noroi… Al omenirii e atomul, Nu de legi ne este frică,
Că și așa se-alege praful! Pe când al omului e… omul! Ci de aplicarea lor!

După reformă Starea ţăranului Linia vieţii

Am depășit o grea etapă, Cum e azi va fi şi mâine, Spun și chiar mă înfior,

Schimbată e a noastră viață; Sunt prea mulţi cu ochii rouă; Uneori când mai bolesc:
Eram la margine de groapă Căci câştigul e de-o pâine, Pașii înspre viitor
Și am făcut un pas în față. Cheltuielile-s de... două. În spitale se opresc.

Din tainele existenţei noastre Loterie politică Fata bătrână

La fel ca-n vremea lui Neculce, La noi corupții-s arestați, Dânsa, chiar, arată bine,
O vorbă-i fără de hotare: Întruna cu dosare plouă, Însă e atât de rea,
Că pâinea e cu mult mai dulce Dar prea puțini sunt condamnați... Că nici umbra nu s-ar ține
De-i câştigată cu sudoare. Vreo 6, doar, din 49! La plimbare după ea!

Simbolul hărniciei Colac peste pupăză

La şes, pe dealuri ori în cornul luncii Se vede-un fapt ce nu-i pe plac,

Albina e abecedarul muncii Ce s-a întins ca un flagel:
Cu brio deci, încetul cu încetul, Cât e românul de sărac,
Să-i învăţăm cu toţii alfabetul! Mai dă și lenea peste el.

Consoartei Nostalgie rurală

De câte ori mă înşelai, madam, Cumplită e de-o vreme soarta,

Un fir de păr din cap eu îmi scoteam, Acele ierni demult s-au dus;
Acum când anii ţi-s pe ducă Era zăpada cam cât poarta,
Eu trebuie să port perucă! Iar azi nici porți la țară nu-s!

59
 SURÂSUL BUCOVINEI

VASILE GRAMATICU

TOTUSI

Pe câmpiile fertile ale paroxismilui

și ale scopului unic, linii de ierburi împlinite-ndeajuns,
totuși de la stânga la dreapta trag apele cerul
dimpreună cu bucuriile, durerea și dimpreună cu mierea
desfătătoare; așa mă cred și eu ca oricare, o răscruce măcar
a luminii: umbra străpunsă de-al liniștii turn,
îmi folosesc toată priceperea s-o silabisesc,
să-i ascult tărăgănații pași; acum când se crapă de ziuă
pe pleoapele mele strânse, orice alegere stă în plasa sa, constrânge,
poziția gândului e mai bună decât tăcerea, mușcând-o
și ori de câte ori, harnic îmi hrănesc dorința.

VIZIUNE

La poarta cu turnuri ia ființă o altă grădină

Și-o pasăre mă găsește plecat să vâslesc spre adâncuri;
ca la o sărbătoare a trecerii timpului, fereastra larg deschisă,
lumina clipește ispitită de drum și cade drept în mijlocul lumii
lucrurile stau în nepăsarea lor, ogrăzi aproape împărății,
iarba nerăbdătoare străpunge fiecare piatră, zidul zvâcnește
vibrează, se ondulează ca pojghița de sânge de vechime,
ora e transparentă, are forma adâncă de infinit
subliniind cu două fulgere arborii drepți
cadran de cer prins ușor aici și tatuat,
neantul carnivor și dezordinea se smulg, se risipesc,
la cearcănul boltitelor clepsidre, ziua se pleacă în coincidența ei.

COMPOZIȚIE

La țărmuri pline cu arome nocturne, un trup,

numai un trup fără a se prinde de vreun mal
și lumina unor codițe care nicicând nu astâmpără umbra pipăitului meu,
un gât, un pântec ce se trezește precum marea care se aprinde
atunci când atinge fruntea unei aurore; niște glezne punți ale verii,
niște coapse noptatice care se scufundă în muzica verde a înserării;

un piept care se ridică și mătură spumele, un gât,

doar un gât, niște mâini, atât doar, niște cuvinte lente care coboară
precum nisipul în alt nisip; aceste buze, acești ochi înfometați
mă dezbracă de mine, iar graba lor firească mă-nalță
până la cerurile liniștite întinse de vară

60
 SURÂSUL BUCOVINEI

VIOREL BIRTU ORA PE TABLA VIEȚII

PÎRĂIANU
LUMINA
agăț muguri de iubire
pe cioturi de vise
închid în mine
lumi nescrise
sprijin gândurile
de fața nevăzută a lumii
un copil desenează
chipul Lui
pe pământ
mă opresc pe o piatră...
la răsărit
un suflet, o taină...
așez cuvintele în cruce
desenând poveștile noastre
pe o coală albă
mângâiat de lumina
ce vine la mine
ETERNE CĂUTĂRI
nu știm cine suntem
de ce am venit aici
unde ne ducem
construim nimicuri
apoi trecem mai departe
mai hotărâți să facem nimic
într-un perpetuu zbor
către nicăieri
poate azi,poate ieri
căutăm fără speranță
un loc
în care vom zidi fericirea
ne temem să privim drumul
străbatem mări
ne întoarcem înapoi
uneori aruncăm ancore
în timp...
opriri provizorii
în lumi derizorii
destructurăm alte gânduri
cu sufletele noastre
căutând un loc
în inima Lui
trecem mereu
trecem dintr-o lume
în altă lume
lăsând în urmă gânduri
privirea mângâie anotimpurile
abia ivite în pulberea anilor
trecem dintr-o oră
în altă în altă oră
sufletul
o lacrimă în palma timpului
creștem amar
zi de zi
ilustrând perfect
o lume fără personaje
trecem și nu ne pasă
de apariția întunericului în noi
îmi este trupul prea mic
în pălăria universului
așteptând semnătura unei iubiri...
există o clipă ce a trecut
în altă clipă
a celor ce caută azi
ce au pierdut ieri
prea grăbiți
să ajungă nicăieri
pe masa vieții
am așezat
un pahar cu vin
PRINTRE GÂNDURI
am pus punct infinitului
mă obosea
în cămară agățasem gânduri rupte
dintr-o poveste neterminată
aștept
cerneala nu s-a uscat
pe aripile sufletului
am smuls o pană
și am scris pe cer
în regăsirea timpului pierdut
am aruncat visele
erau goale și seci
apoi m-am cățărat
pe acoperișul lumii
în căutarea unui sens
pierdusem cale
drumul era oricum greșit
m-am învelit în iertare
nimeni nu m-a crezut
m-au scuipat și m-au bătut
atunci
murdar de sânge,de gânduri
am înțeles
cine sunt eu
o tablă de șah
în care piesa centrală
regina a plecat
regele a rămas
singur pe o tablă goală
pionii au pierit de mult
în lupte grele,inutile
călăreții s-au pierdut
între pagini de istorie
turnurile au căzut
în ultimul asalt final
eram odată
pe tabla astăzi goală
doar noi doi
erai regina mea
anii au trecut
mulți puțini,e greu de spus
astăzi regina a plecat
lacrima și dorul
nu reușesc să umple
golul dintre noi
îmi este atât de dor
de o clipă tainică de amor
pe tabla vieții
doar noi doi
voi așeza din nou pe tablă
toate piesele
și vom trăi
doar jocul nostru de iubire
CĂUTĂRI
tăcerea a uscat gândurile
într-un joc inutil
am sărutat pământul
în lacrima timpului
agățat de gânduri
m-am împiedicat de mine
între vise pierdute
m-am întrebat de multe ori
de ce îngerii
poartă lumina în spate
caut un sens
într-un deplin nonsens
în ochi curg gânduri
amprenta stelară a unui cuvânt
nerostit,nepotrivit
în țipătul luminii pe pământ
de ce plâng
timpul s-a destrămat oricum
ce caut acum
de ce pășesc pe ăst drum
ha - ha - ha
ce întrebări îmi pun
eu biet nebun
pe o scenă goală sau scrum

61
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE FILIP
Arome stranii mă inundă-n nară,
La noi dulceaţa încă e amară
Poveste...
A pustie scheaună
Vietăţile pădurii.
Zâna şi-a pierdut condurii,
Luna pare cheaună.
Săracii urşi
Pe cărările pădurii
Umblă urşi fără nădragi –
Nu mai au de ale gurii
Decât smeură şi fragi...
Tot românul
Vă voi spune una dreaptă,
Pe care o ştiţi, fireşte:
Tot românul se deşteaptă,
Numai că... nu se trezeşte.
Pescar la copcă
După ce-a săpat produful
Îndelung şi-a şters năduful,
Dar n-a prins să zică „hop!” că
Singurel s-a dus pe... copcă.
Viziune economică
Abia aştept să-nceapă postul
(Şi o spun cu voce tare):
Economic îi văd rostul,
Pentru că e postul mare.
Parvenitul
Are bani şi are case
Şi nu-l mai încape fala.
A făcut doar două clase,
Că mai multe n-are... şcoala.
Mod de exprimare
Când s-a văzut în faţa unei coale
Distinsul... gânditor a hotărât:
„Prefer să mă exprim pe căi... bucale
Şi îmi asum chiar damful cel urât”.
62
Eu vă anunţ că iară vine vara,
A coborât ieri-noapte într-o gară.
Era senin şi era cald afară,
Un greieraş îşi încerca vioara.
Ca-n alte dăţi, o şi luasem rara
Prin lanuri nesfârşite de secară;
Eu vă anunţ că iară vine vara,
A coborât ieri-noapte într-o gară.
Dar am aflat chiar într-o vineri seara
Că-n acest an are să fie vară
Numai o zi. O miercuri, bunăoară,
Apoi din nou ne va-ngheţa ţigara.
Eu vă anunţ că iară vine vara...
Mă simt băgat până în gât
În ce-i rău şi ce e bine
Atât de singur sunt încât
M-am depărtat prea mult de mine,
Să-mi ţin eu singur de urât
Mai mult decât mi se cuvine.
N-am meritat mai mult decât
Cohorta vană de suspine;
Atât de singur sunt încât
M-am depărtat prea mult de mine.
Aş vrea să ştiu numai atât:
Această vreme care vine
Va fi şi una care ţine
Cu cei ca mine, cum şi cât?
Atât de singur sunt încât...
Când peste mine se va coace iarba
Voi fi demult cel mai vestit pribeag
M-aş mai juca şi eu de-a baba-oarba
Şi de-a ascunsa printr-un des huceag,
Să mai învârt la patefoane coarba,
Să sufăr noaptea pentru ce mi-i drag.
Până nu-ncepe să-mi albească barba
Şi nu se scutur frunzele de fag,
M-aş mai juca şi eu de-a baba-oarba
Şi de-a ascunsa printr-un des huceag.
Să nu-mi mai tacă niciodată leoarba
Aş trece singur tăinuitul prag,
Mi-aş face drum cu durda şi cu toarba
Şi-aş rândui iubirile-n şirag.
M-aş mai juca şi eu de-a baba-oarba...
 SURÂSUL BUCOVINEI

COSTEL SIMIREA Vino și tu

Mereu gândesc s-ajung până la tine

să-ți pot vorbi, să te întreb,
cu greu îmi vei răspunde
și tot aștept mereu.
Aceeași așteptare ...
Tu, geniu rău,
sub recele fior de om,
te simți răpusă cu tot
amorul meu și-al tău
Vino și tu,
Beatitudine eu nu voi întreba,
nu pot vorbi
Îngăduie-mi o rază din tine, Îți vei răspunde
numai atât să am, mai apoi,
dincolo de vis, de moarte! la devenirea lucrurilor când dispar.
Să-mi povestească întunericul Ne căutăm în tragică dorință,
de prin neant și uitare. improvizăm motive egoiste;
Mă fericesc, în meditații ce nu se mai sfârșesc
pentru că încep să prind contur vino și tu, mereu!
și am o umbră
într-o idee, Alter ego
dintr-o conversație.
Muzica gândului meu
Simplu te asurzește, dar totuși,
dacă sunt ceva în calea ta,
Migrez spre spectrul micului infern, oprește-te și spune-mi
nu știu unde e, că mi-ai ascultat tânguirile abisale!
dar, precis, Și-n unica zi
dincolo de închipuirea intenției. visează și coboară
În labirintul membranelor sale, în spiritul omului
cenușii întrebări, ce se obosește, trăind
cu amintiri păgâne pentru a se ridica
m-au saturat. din nou în lumea lui,
Imagini cu iz de vechitură. pentru o altă noapte,
Și-n stil original, ce nu o mai ajunge;
modelat de tine, otrava binelui său
revin cu anvergura amplă doborându-l spre paradisuri malefice.
deasupra ta,
ca să te completez. Romanță

Fortuna labilis S-asculți romanța furtunii ce se iscă

O stea s-a prăbușit într-o livadă
și un copil s-a prăbușit alergând,
culegând cu privirea staua lui,
neputincioasă, ucisă în rouă,
smintind cu răsuflarea lumina ce se trecea.
Sub zori,
rănit de insomnie,
copilul aștepta să vină
iar o noapte, cu o stea vie.
În gâtul de clepsidră, ros de vreme,
Ce, încrustată pe nisip, se poartă
Desfășurată în vrejbă de păcate.
Se-nghesuie ca viața-ntr-un anume ceas,
Clipe strecoarăreversibil același ecou
Răgușit din gâtul ros de nerăbdare,
Purtându-l prin lucida-i transparență.
Odat` cu timpul. picurii deșartă viața,
Nesocotind frenetica romanță,
Punând momente de acumulare
În spații reci și-n contemplare.

63
 SURÂSUL BUCOVINEI

Remember
Se zbat în zadar
și fără habar
ochi precum cireșele amare, ȘTEFANA CRISTINA MARCU
nevinovați, în pârg,
sub pleoape, visând sub zori,
forile pămâtului.
Printre raze de lumină
șitulpini de buruieni
plecai rătăcită,
cu picioarele murdărite
de țărâna grădinii.
Mi-amintesc cum era,
când apa stătea lipită în fulgi
și dragpstea înghețată-n sevă,
dar mai știu
că pe margini stau
cei nemiloși cu splendoarea Freamăt și dor
eternă
a culorior tale. Dorul tinereții calde,
Mă înec în amintirea ploilor, Incert Se adapă peste noapte,
dăruite Cu trăiri și șoapte grele
sfintelor mistere, În așternut de stele Care acum îmi par rebele.
de pe potecile fericite, Și noaptea e rece, crudă e luna,
ce apun în amurg, Jocul tău e descântec Oare, chiar să fie parcă
cu legenda noastră de dor. Și-mi cântă-ntruna. Acel dor și-ntreaga noapte,
Se adapă cu blândețe.
Freamăt și dor Surasul e veșnic, mahmur și bizar, La izvor de tinerețe.
Își poartă cu mândrie oful în buzunar.
Dorul tinereții calde, E cald și e bine în brațe pe veci, Neștiută chiar și viața,
Se adapă peste noapte, Se aud cântând întruna Aprigă e dimineața,
Cu trăiri și șoapte grele Voci bizare și reci. Nefirească,străvezie
Care acum îmi par rebele. O continuă nevralgie.
Te caut agale murind de vreun of
Oare, chiar să fie parcă Nocturn este cerul Închid ușsa către tine
Acel dor și-ntreaga noapte, Pe veci eu îl port Aprind lampa de suspine,
Se adapă cu blândețe. Aprig, azi parcă și dorul,
La izvor de tinerețe. Aplaud întruna, culeg și în veci, Iute-mi adapa izvorul.
Neștiută chiar și viața, Îți caut acum, drumul vieții neșters.
Aprigă e dimineața, Adulmec și ploaia care azi e incertă În cenușă și în freamăt
Nefirească,străvezie La ceas tomnatic e cam incompletă. Mă străpunge focul care,
O continuă nevralgie. Azi în mare nepăsare,
Și vreau cu patos și of să mai fiu, Îmi dezmierda și chemarea.
Închid ușsa către tine Pașii avuți să ți-i dau azi pe viu,
Aprind lampa de suspine, Căci din toate mai vreau azi ceva Dorule, tu nu ști oare
Aprig, azi parcă și dorul, Sperând că odata Să mai vii din depărtare?
Iute-mi adapa izvorul. Iți voi adia suav Să m-arunci în valul vieții
Spre cenușa din inima ta. Și să-mi dai umbra blândeții...?
În cenușă și în freamăt
Mă străpunge focul care,
Azi în mare nepăsare,
Îmi dezmierda și chemarea.
Dorule, tu nu ști oare
Să mai vii din depărtare?
Să m-arunci în valul vieții
Și să-mi dai umbra blândeții...?

64
 SURÂSUL BUCOVINEI

ROBERT–MARIUS DINCĂ Un singur nume

Mi-am pierdut bătrânețea,

Mâna ta
Când mâna se îndreaptă uşor spre altă mână,
Iar gândurile toate-s goale,
Se-mparte şi iubire, se-mparte şi venin,
În cantităţi egale în pocale.
Dar ia şi bea, ce stai? mă tot îmbie-amurgul,
Spre-un cântec de lăută-nfiorată,
Hai, ia şi bea, ce stai? clincăne pocalul,
Dar inima deja îmi este beată.
Când mâna se îndreaptă uşor spre altă mână,
Sunt degete ce-şi caută iertare,
Se strigă şi speranţa, se urlă şi neşansa,
Doar un ecou, o singură chemare.
Dar spune, ce mai stai? mă-mpunge-n spate iarba,
Spre bolta grea de stele înflorată,
Hai, cântă, ce mai stai? mă adie vântul,
Dar inima deja îmi este dată.
Când mâna se îndreaptă uşor spre altă mână,
E-un viitor de ţesături ciudate,
Nu este doar un drum, acum sunt tot mai multe,
Îmbietoare, senzuale, încurcate.
Dar încă n-ai plecat? mă pietruieşte stânca,
Şi-un dor de necuprins în minte-mi sună,
Nu am plecat, răspund, nu vreau să mă îndrept
Cu mâna mea spre altă mână.
Îmi amintesc atingeri, blândeţe, mângâieri,
O palmă dormitând pe fruntea mea bolnavă,
Iar mâinii care-ţi dă o unică iubire,
Nu poţi să îi oferi otravă.
Când mâna-mi se îndreaptă uşor spre altă mână,
E ca şi cum ceva ar fi vrăjit-o,
Un cerc care se-nchide în taină c-un sărut,
E numai una, mâna ta, iubito.
spuneai,
Iar acum nu mi-a mai rămas
decât să mor de tânăr.
Dacă o vei găsi cumva,
atunci când eu nu voi mai fi,
să o iei și s-o îngropi
lângă stânca aceea albastră
care străpunge marea.
Știi tu, aia pe care ne cățăram
când eram mici,
prefăcându-ne că suntem păsări.
Dar eu sunt pasăre,
ripostam,
eu mă înalț, am aripi,
și, în fiecare dimineață,
ciugulesc răsăritul.
Nu ești, ziceai,
o pasăre ar fi zburat demult
de lângă inima-mi zbuciumată.
Tu ești doar un gând, o idee.
Mai bine promite-mi
că o vei găsi.
Îmi vei găsi bătrânețea
și o vei îngropa sub pașii mării.
Nu-ți pot promite asta, îți răspundeam,
deoarece, atunci, când va veni momentul,
vom zbura amândoi.
Vom fi o singură pasăre,
cu un unic nume,
iar acel nume va fi Suflet.
Desprindere
Parcă ţi-ai pus şi gândurile-n barcă,
Spuneai privind adânc spre nicăieri,
Cred c-am lăsat ceva în urmă,
Ceva rămas în ziua cea de ieri.
Trăgeam la vâsle, dar trăgeam degeaba,
De parcă marea-n loc tot ne oprea,
Din depărtări se auzea un vaiet
De clopot aspru ce se tot jelea.
Când seara şi-a scos colţii din bârlog,
Am poposit pe mal printre pietriş,
Am adormit târziu, îngândurat,
Şi tot privind spre tine pe furiş.
Un soare rece mă zgâria pe gene,
Când m-am trezit, iar tu erai plecată,
Să regăseşti acel ceva,
Ce am uitat c-aveam odată.
Ne-am revăzut după un an,
Aveai privirea verde şi curată,
Iubirea ce-o pierdusem, o găsisei,
Dar o păstrasei pentru tine toată.

65
 SURÂSUL BUCOVINEI

DOREL MIHAI GAFTONEANU

Theatrum mundi (II)

...Resimt cu putere secvența-prezent din trecut,
fatidic memento acum și aici,
relicve-secunde în mers monoton,
o ploaie proscrisă de așchii din Cronosul-cedru,
titan exilat din infernul lui Dante,
nisip ce erupe din timpul clepsidră-vulcan,
torent piroclastic-izvor care moare încet,
un fluviu-cortegiu amar, nesupus și tăcut
spre Marea-Albastră-Cu-Zile-Trecute,
mutatis mutandis,
miracol atavic post mortem,
emfatic, un astăzi exotic îmbracă abstractul
sub lava cu riduri amorfă și rece,
apoi se închide ermetic în stâlpul de sare,
un monstru, o hidră cu chip de Heracle inert,
grotesc ritual, abscons purgatoriu impus,
un rol secundar, cenușiu, între nimfă și sclav
de megaregistrul votiv, prometeic cadou
în care cu greu recunosc,
senină, firavă, discretă,
amprenta fugară a zilei de ieri,
un fulg efemer sublimat pe altarul gândirii,
scânteie de geniu desprinsă din Rugul Sardonic,
o vorba (ce) volant gonită pe veci în surghiun
când scripta (ce) manent, regină, se urcă pe tron...
***
Nihil novi sub sole (I)
,,Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea." (S. Freud)
...Sub soare nimic nu e nou într-o lume străveche
din sclavi osândiți să vâslim la terestra galeră
în care... ah, crud volens nolens!... legați
cu ancore-lanțuri de spațiu și timp
prin strict necesarul din verbul ,,a ști”,
plătim un tribut consistent într-un număr de ani -
la unii mai mare, la alții ridicol de mic -
trăind când extazuri-măriri, când căderi-agonii,
țintind un mai bine contrar, dialectic vorbind,
la ceea ce credem că este bine comun,
căci acta non verba, îndemn categoric la trudă nu iartă pe nimeni,
apoi ne retragem sfioși în imperiul de umbre
din anticul Hades, o taină de veacuri cu cifru-obstacol,
spre locul ascuns omenirii în care,
ne spune complice o Voce-Ecou,
sub cețuri-perdele de bezne cu franjuri-dantele din stele,
vom fi fericiți sau pierduți, după cum ne-am ales
în scurtul parcurs temporal alocat
aici pe albastra planetă ce ritmic își schimbă macazul
din mersul acestui bezmetic, lung roi de lăcuste,
de harpii în marșul frenetic din rău spre mai rău,
ca mâine un lan roditor de speranțe va fi
un câmp invadat de tristeți-buruieni,
din pajiștea verde se naște deșertul, grăbind prematur
o zi după alta spre gongul final, nedorit și incert...

66
 SURÂSUL BUCOVINEI
EMILIA DABU
Inimi îngemănate
Valurile mării dantelăresc plaja
Vapoare polare acostează la malul clipei
Cuvinte îngheţate în cerc acuză
Ninge, scriu cu mâinile amândouă
Fiecare scrie ce vrea
Sufletul ţipă ninsorile asupresc
Fiecare fulg se vrea tânăr poem
La ţărm de albastru veşnicii plutitoare
Necuprinderi îndrăgostite nasc sfioase idei
Nelinişti cosmice cotropesc
Copilul din mine se joacă
Stabilopozii vieţii sunt încă vii
Cuvintele învaţă să zboare, să ningă
Astrale piramide, taine stelare
Profeţii celeste prin noi se împlinesc
Dumnezeu recompune nu oferă
Gânduri inocente în braţe mă cuprind
Tresare sufletul a mântuire
Dintr-un secol ruginit de neiubire
De dincolo de ceruri
A mai trecut un anotimp de întristare
Mireasma de gutuie ascunsă-n grui
Te-ai dezbrăcat de noi, ce haină incomodă
Petalele uitării pretutindeni
Şi nu mai pot să plâng spre nemurire
Plâng rănile cu braţele deschise
Călătoria înapoi nu vindecă
Legendele zadarnic stau de veghe
A mai rămas din mine doar iubirea
Livezile tristeţii spre seară au pierit
Cărările forma paşilor noştri aveau
Ce-ar fi devenit credincioşii fără necredincioşi
Cu sângele meu desenez nemurirea
Deşi în braţe nu te-am strâns vreodată
O zbatere de gând a fost de ajuns
Pe strada cu ferestre aurii
Primii zori se arătaseră deja
Şi pasăre sunt şi-n zbor mă transform
67
Se naşte ceru-n mine şi e toamnă
Hărăzită clipa fusese
Tot rătăcind prin univers
Refugiul meu de suferinţă
Am mai văzut pierind un vis
Paşii profetului răsună apoteotic
Întunericul muşcă trupul firav al zilei
Suflet crescut printre străini
Cerul în bucăţi s-a prăbuşit
Noaptea şoaptele sticloase devin
Lumea de iubire se teme
Vechile poveşti ciobite rănesc
Împăraţii vechi şi noi destine încenuşite
Pretutindeni
Ieri umbra mi-am întâlnit
Disperarea are şi ea muzica ei
Se naşte iarăşi, ceru-n mine şi e toamnă
Singurătatea, sfetnic drag mi-a fost
M-am destrămat lacrimă cu lacrimă
Şi iarna a venit apoi agale
Dacă ar fi ştiut ce înfricoşător
Va deveni pământul
Adam şi Eva nu ar mai fi râvnit cunoaşterea
Fiecare gând prelucrându-şi destinul
Impasibilă mă retrag
Şi rănile mele devin azi poezii...
Vânătoare cosmică
Marea se zvârcoleşte ca o femeie
În durerile facerii
Risipă de făţărnicie pretutindeni
Strănută un copac
Aş vrea să zbor dar scriu
MUTATIO MENTIS
Prefacerea minţii schimbarea formei
Hrană experimentului Cristic
Spiritul într-o călătorie fără popas
Hainele vieţii purificate de nemurire
Între două dureri zilele în paltoane peticite
Spun rugăciuni
M-am ascuns în crăpăturile cerului
Tăceri de smoală peste umbrele umane
Pe drumul minciunii cosmice
Holograme ninsori viscolind obsesiv
Trec sănii de lumină
Îngenunchieri...
Ieri am învins zăpezile întunericului
Soarele din deşertul trădării
Răzvrătit surâde a despărţire
Pretutindeni Barabaşi ori Hristoşi
Şi totuşi latră disperarea la poartă...
 SURÂSUL BUCOVINEI

CRISTINA TRUŢĂ
SĂ FIU EU

Şi cum să nu iubim URCUŞUL,

Când coborârile-au durut?...

Cum să nu vreau să gust LUMINA,

Când nu mai nopțile m-au vrut?...

Să nu-ți doreşti să vină PACEA,

CONFESIUNI CĂTRE MINE ÎNSĂMI
Dacăeu nu mă iubescpe mine,
Oare CINE,
Pe lumea aceasta, mai mult, m-ar iubi?
Dacă nu mi-aş ierta cel mai mult, mie însămi,
Oare CINE,
Ar putea, atât de multe, a-mi îngădui?
Dacă în suflet ți-e război?...
Şi cum să nu-ți doreşti IUBIRE,
Când tu rosteşti cuvântul "doi" ?...
Ce pot să zic de ADEVĂRURI?
-De ce le-aş cătuşá în mine,
Când e ceva ce îmi şopteşte
Că nu mai ele ne fac bine!?...

Dacă eu nu m-aş cunoaşte atât de bine, Îmi e mai bine SĂ FIU "EU"
Ca pe propriul buzunar, Şi să rămân aşa, MEREU!
Cu păcate, cu har
Cu umbre, cu lumină...
EVOLUȚII
Oare CINE,
De urât, ar putea să-mi mai țină Urcăm Golgote, zilnic, fiecare
Când greşesc? Şi ne-afundăm, din ce în ce, în tină.
Şi CINE, Numai aşa, lumina de la soare
Mai din timp decât mine, Şi cea din Cer, cu-adevărat, e plină.
Să mă certe, ar şti?
-Dacă nu chiar eu însămi, Urcăm prin griji, cu propria făptură,
Dacă nu m-aş iubi? Obrajii vieții-s plini de întristare.
Dar, am putea să mai găsim măsură
Cum i-aş putea înțelege mai bine În fericire, făr' să ştim ce doare!?...
Pe semenii mei,
Dacă nu mi-aş privi în SUFLET, Urcăm pe munți imaginari, în trepte
Ca-ntr-o oglindă venețiană?... Şi ne julim genunchii printre stânci.
Golgotele nu pot să ne aştepte...
Orice rană Ne lasă răni brăzdate şi adânci.
O putem obloji
Dacă ştim să iertăm, Dar ne-amintim cu toții că urcuşul
Pornind de la verbul divin A IUBI. Ne face mai puternici şi mai buni.
Până ce nu cunoaştem coborâşul,
DIN SUFLET Nu ştim că viața-i una din minuni!

Dau din suflet, bob cu bob De fapt, ce poate fi mai scump ca viața?
Și trăiesc pelume rob Neprețuită-i! Cel mai frumos dar!
AL IUBIRII, taină sfântă, Când Dumnezeu a pus în noi speranța,
Pentru cei ce-n viață cântă. Ne-a înzestrat cu cel mai mare har!

Cântă și trăiesc frumos, Nu suduiți când răul se aşterne!

Fiind și altora FOLOS: Nimic de zis, ne-ncovoiem de bici!
Un folos de-A FI PRIN FAPTE, O zi mai bună, mâine, se va cerne.
Fie zi și fie noapte. Sperați în ea, în trecerea pe-aici!

Cântul meu înversuri, fie Căci Dumnezeu nu-i rău. Ferească Sfântul!
Un prilej de BUCURIE! Nu vrea nicicum ca noi să suferim.
Bucuria că SUNTEȚI Ne-ncearcă doar, să Îi aflăm Cuvântul
Și…AȘA SĂ-MI RĂMÂNEȚI! Tot mai aproape, zilnic, să Îi fim!

68
 SURÂSUL BUCOVINEI
FLORENTIN CAUC
Moș Crăciun există
E liniște, s-așterne iar zăpada
În mantia-i țesută cu cristal.
Se-ascunde în hățișul alb ograda,
Iar ceru-i cenușiu, cu iz matriarhal.
Toți pomii-s plini de roade albe,
Zâmbind voios spre bolta cea divină.
Ei vor cânta florile dalbe
Lui Moș Crăciun … când o să vină.
Și ninge, ninge, case troienite…
Vezi flori de gheață la ferești.
Lipiți de sobele-ncălzite,
Bunicii deapănă povești.
Cei mici, nerăbdători, întreabă:
„Mai este mult pân’ la Crăciun?
Să vină Moșul mai degrabă,
O poezie vreau să-i spun.”
Ce să le-aducă scriu o listă
Și toți rostesc: Am fost cuminte!
Desigur, Moș Crăciun există
Și-l așteptăm c-un ceai fierbinte!
Se-ntinde coarda…
Sper iar în trezirea fraților din jur,
Sunt gata, pedeapsa singur să mi-o-ndur.
În limba română mi-am înscris speranța,
Privind flamuri false, sfidez cutezanța.
Ca și altă dată doresc să înving,
Doar cu tricolorul țara vreau s-o-ncing.
Nu voi da nicicui un pumn de țărână,
Îmi apăr Ardealul în limba română.
Ne cer unii parte. Pentru ce? Nu știu.
S-ar suci străbunii în orice sicriu.
Le-am dat multe drepturi, chiar nemeritate,
Dar se-ntinde coarda, văzând că se poate.
Le-am dat privilegii vrute și nevrute
Ei, ca drept răsplată, ne-au făcut cam multe…
Mereu la răscruce, poate pică darul,
Halca s-o apuce, să mute hotarul.
Mai nou, se refuză chiar și centenarul,
Clopote din Alba zguduie Ardealul.
Apărăm străbune și sfinte hotare,
Vom păstra prin veacuri România Mare.
69
LUMINIȚA IGNEA
În noaptea veșnicei tăceri
Ciudat șotron, își zice Claudiu, dând să se
oprească pentru a studia mai bine figura care
răsărise în fața blocului peste noapte. Însă tocurile
mamei sale continuară să țăcănească în ritm alert pe
trotuar, făcându-l să alerge ca s-o prindă din urmă.
În câteva minute erau în fața școlii, iar mama,
dându-i obișnuitele instrucțiuni referitoare la
comportamentul unui băiețel cuminte, îl sărută
fugitiv pe creștet și dispăru într-un taxi. Desenul de
pe asfalt continuă însă să îl preocupe de-a lungul
orelor de curs. Era un șotron, EVIDENT, dar de ce
ar desena cineva o siluetă ghemuită, culcată pe o
parte? Iar capul...capul e atât de lăsat pe spate, de
parcă ar fi vrut să se desprindă de trup. Încercă să îl
reproducă pe caiet, la urmă, ca să nu vadă NIMENI,
dar niciuna din cele trei încercări nu semăna cu ce
văzuse în colțul Blocului Turn, un bloc în care
locuiau artiști și șomeri. Și mame singure cu serviciu
și băieței de școală primară. Băgă de seamă la timp
că Doamna a terminat contemplatul frunzelor care
cădeau din teiul de la fereastra clasei și începe să se
plimbe gânditoare printre bănci. Tot ce văzu ea în
caietul băiatului din banca a treia erau două rânduri
de semne de întrebare, din ce în ce mai mari și mai
apăsate.
Otilia era o obișnuită a seratelor literare și a
evenimentelor culturale organizate oriunde în oraș.
Nu lipsea nici de la plictisitoarele conferințe istorice
sau religioase, nici la maratonuri de poezie sau la
concerte de muzică de orice gen. Mergea regulat la
teatru și la toate filmele românești sau la cele în
engleză. Alte limbi nu cunoștea, iar grija guvernului
pentru dizabili nu atinsese încă un nivel atât de
ridicat încât să le faciliteze o traducere simultană în
căști a filmelor sau a spectacolelor. Din această
cauză era un pic invidioasă pe surdo-muți, care se
bucurau de interpreți inclusiv la unele programe de
televiziune. Tânăra nu lăsa însă educația sa numai în
seama auzului. Toate cărțile transcrise în alfabetul
Braille au trecut pe sub degetele sale începând cu
vârsta de șase ani. Poezia o atrăgea în mod deosebit,
citea și recitea la nesfârșit versurile preferate.
Încercase să compună ea însăși, dar tot ce
„producea” i se părea fie lipsit de miez, fie o palidă
 SURÂSUL BUCOVINEI
imitație a poeților favoriți. Unul dintre aceștia era
Luca G. Luca, un optzecist clasicizat acum, când
tranziția culturală a reușit să întoarcă și poezia cu
fața către trecut. Și Luca, renunțând la ermetismul
metaforelor, a început să recurgă la o comunicare
lirică mai puțin cifrată și mai pe gustul publicului
său provincial, format în special din profesoare
celibatare de toate vârstele, una sau două
bibliotecare și un ciorchine de „filoloage” zvăpăiate,
eleve de la profilul „uman” al singurului liceu din
localitate.
Otilia fusese și ea elevă la acest liceu, una
strălucită, dar, deși trecuseră trei ani de la absolvire,
nu-și făcea curajul de a înfrunta lumea largă de
dincolo de munți. „Vreau să mai copilăresc”, spunea
oricui o întreba despre planurile de viitor. „Am timp
destul să-mi fac datoria față de societate, în fond nici
ea nu m-a copleșit cu favoruri”. De fapt, departe de a
fi o ingrată, Otilia lucra zilnic ca voluntar la o
asociație care sprijinea copiii cu dizabilități din oraș
și din zona limitrofă. Numai că puțină lume cunoștea
asta, părinții celor„defavorizați” și o mână de
oameni care, asemeni ei, investeau timpul și
pricepea lor în aceste vlăstare care, deși nu puteau să
crească asemenea celorlalte, trebuia totuși să o facă
armonios și cât mai drept cu putință.
Încă din primele clase de colegiu, Otilia
frecventa atelierul de poezie organizat de profesoara
ei de română, o roșcată uscățivă care îi adora pe
simboliști, fiind în stare să recite din memorie toate
poeziile lui Bacovia, inclusiv pe cele postume. Cu
toate că îi disprețuia pe postmoderniști, întrucât
educația tinerelor umaniste nu putea fi neglijată, iar
de numărul de „activități” depindea cariera și
salariul său de merit, în toate joile negreșit, „școala
de poezie” de la „Alexandru” avea câte un invitat,
un poet mai valoros sau mai notoriu, pentru ca nu
întotdeauna cele două calități se întâlneau la una și
aceeași persoană, iar gusturile fetelor se schimbau de
la o generație la alta. Cu mici modificări, structura
acestor întâlniri dintre „monștrii sacri” și „tinerele
condeie” ale urbei, era în general aceeași. Mai întâi
poetul invitat citea ceva din opera sa, iar fetele erau
poftite să își exprime părerea și fiecare spunea, mai
timid sau mai cu îndrăzneală, „ ce a înțeles ea” din
textul respectiv. În partea a doua, câteva citeau câte
o poezie sau două și invitatul menționa care i-a
reținut atenția și de ce, făcând, în treacăt, mici
îndreptări. Bineînțeles că de multe ori chipul și
vocea suavă a recitatoarei erau mai importante decât
imaginile poetice sau performanțele prozodice, dar
nu așa e peste tot?
Așa se face că, venind rândul poetului Luca G.
Luca, nu prea popular la vremea aceea, să fie invitat
la serata „alexandrinelor”, el a citit cu voce sigură,
dar destul de blazată două-trei poezii din acelea cu
„cai albaștri” cum le numea Domnișoara de română
70
și asculta cu jumătate de interes cum fetele îl
„comentau” entuziaste, lăudându-l cu sârg. La un
moment dat, din umbra unui ungher de clasă se
ridică o siluetă înaltă și atât de subțire, că părea
transparentă. Era Otilia. Cu voce dulce, dar
neobișnuit de puternică pentru un trup atât de firav,
zise :
- Eu nu am înțeles versul acela din ultima strofă
: „ aripă de-ntuneric, clocind necuvântul”. Adică
cred că știu ce vreți să spuneți, dar codul e atât de
abscons, încât scapă imaginației.
- Dar dumneavoastră cum ați fi spus mai simplu
de atât, duduie dragă?
Simțind că întunericul din jurul său e cuprins de
văpăi, Otilia aproape strigă cu voce stridentă,
nefirească:
- În noaptea veșnicei tăceri.... Hohotul general o
făcu să se simtă aproape ușurată. Acoperindu-și cu
palmele ude țiuitoarele urechi, se scurse în colțul
său, din care a ieșit la mult timp după ce ultima
persoană a părăsit sala.
Deși era redactorul șef al gazetei locale, Luca
G. Luca nu a reușit niciodată să aibă o locuință a sa.
Indiferent cine se afla la conducere, indiferent de
culoarea politică a edilului sau a majoritarilor din
consiliului local, „Monitorul” era mereu în opoziție,
refuzând să cânte osanale celor ajunși temporar la
putere, dimpotrivă căuta numai să le tempereze
elanul, evidențiindu-le doar nerealizările,
nepotrivirile dintre cele promise și cele întâmplate,
scotocind în dedesubturile sistemului, unde, firește,
oricând se găsește ceva murdar sau măcar picant.
- Fă-te și tu frate cu dracul până îți repartizează
un cotlon în gura asta de iad, îi spunea sora-sa
Emilia. Însă el compromisul nu l-a făcut niciodată.
Dimpotrivă, cu timpul deveni mai înverșunat,
ajungând tot mai temut și mai urât de politicienii
locali, dar și de cei care făceau „afaceri cu statul”,
adică patronii firmelor de casă ale puterii locale.
Până la urmă rezolvarea situației sale locative a
venit tot de la unica sa soră, „cea mai mare și cea
mai bună”, cum îi spunea Luca, deși avea cu aproape
cinci ani mai puțin decât el. După divorț, singura
casă pe care femeia și-a permis-o a fost o garsonieră
la etajul zece al Blocului Turn. S-a mutat acolo cu
fiul său, de trei ani pe atunci. Creșa i-a fost de mare
ajutor, însă nu întotdeauna seara, când venea de la
serviciu încărcată de sacoșe și cu băiatul agățat de
poale – purta mereu, indiferent de sezon un bleizer
lung și larg peste orice altceva și își instruise copilul
să se prindă zdravăn de el atunci când simte că
rămâne în urmă, lucru pe care Claudiu l-a și făcut
până aproape să meargă la școală – liftul era în stare
de funcționare. Așa se face că de multe ori a fost
nevoită să apeleze la fratele ei pentru a-l duce pe
Claudiu în cârcă cele zece etaje. Mai întâi în glumă,
apoi din ce în ce mai serios, îi spunea:
 SURÂSUL BUCOVINEI
- Mai bine te-ai muta cu totul la noi. Singura
chestie e că, dacă îți aduci toate cărțile, va trebui să
dormim care pe hol, care pe balcon.
Soluția a venit de la sine. Ca toate blocurile
comuniste, nici Turnul nu avea izolația în bună
regulă, iar la fiecare ploaie serioasă apa se infiltra în
tavane până spre etajele inferioare. Mucegaiul și
igrasia păreau boli de nevindecat pentru blocul „de
nefamiliști”, așa cum era considerat de întreaga
comunitate. S-a pus problema ridicării unui acoperiș
gospodăresc care va face atât apa de ploaie cât și
zăpada să se prelingă pe lângă bloc, lăsând
apartamentele mai uscate și locatarii mai sănătoși.
„Asociația” a preluat de la altele ideea construirii
unei mansarde și așa a apărut cuibușorul lui Luca, în
care multe femei și-au pierdut capul și virtutea, dar
niciuna din ele sentimentele tandre pentru
„huhurez”, cum i se spunea de când devenise
locatarul podului din Turn.
În seara în care colegii ei petreceau împreună cu
profesorii la balul de absolvire, Otilia a sunat la ușa
mansardei. Deși liftul mergea și fata avea peste
rochia albă cu paiete, alegerea mamei, o capă ușoară,
respirația ei era întretăiată, iar ochii ei ficși aveau o
strălucire aparte. Luca nu a întrebat-o nimic și a dus-
o pe brațe în pat, lăsând lumina aprinsă. O
remarcase, desigur pe domnișoara oarbă, prezență
obișnuită la toate aparițiile lui publice, și bănuia că
plicurile roz pe care le găsea uneori strecurate sub
ușă și care conțineau invariabil o singură foaie albă
cu mici pete, pe care el și închipuia că sunt lacrimi,
îi aparțin. Dar descoperirea trupului ei mlădiul, a
vocii calde care îi recita poezii stângace, dar nu
lipsite de oarecare originalitate și a brațelor subțiri
care îl cuprindeau cu delicata vigoare a unei iedere,
l-a făcut să se îndrăgostească. Nu atât de ea, cât de
sine însuși și de minunea ivirii acestui simțământ
târziu și ne mai sperat. „Fata asta mă vede cu
sufletul. Și dacă eu merit dragostea ei curată,
înseamnă că partea aceea din mine pe care ea o
îndrăgește e ceea ce trebuie să conserv și să duc în
etern”, își spunea cu toată convingerea.
- Lasă-mă să rămân la tine, i-a spus ea a după
un timp. Îmi pare că aș locui în cer, te rog nu mă
trimite înapoi pe pământ. Și a lăsat-o, deși familia ei
s-a opus cu toată vehemența. Cămăruța lui s-a
umplut de tinerețea și de exuberanța ei, bucate calde
abureau pe masă seară de seară, iar nopțile erau
crâmpeie de nemurire.
Ziua își vedeau fiecare de ale lui, Luca de
conducerea ziarului care devenea tot mai dificilă
pentru că finanțarea acestuia era tot mai greu de
obținut de la autorități și reporterii erau tot mai
corupți și mai puțin profesioniști, iar Otilia de munca
ei voluntară cu cei bătuți de soartă. La seratele
literare nu mergeau împreună și se străduiau să își
pară străini, deși toată lumea cunoștea „ciudata” lor
legătură și îi urmărea clătinând din cap și țâțâind din
71
buze. I-ar fi fost și greu să se apropie de el,
înconjurat mereu de admiratoarele pentru care
devenise un idol de când se descoperise că avea și el
o inimă și nu mai era „aventurierul de la mansardă”.
Gelozia a început să o roadă din ce în ce mai tare și
mai dureros, iar efectele ei se revărsau din belșug
asupra lui. Situația, amuzantă, ușor măgulitoare
pentru Luca la început, a devenit sâcâitoare și el a
prins să fie tot mai iritat de desele ei „ieșiri”. Așa că
întârzia cât putea de mult întoarcerea acasă, iar
noaptea stătea tot mai mult la calculator, pretinzând
că are lucrări urgente, de neamânat. A devenit o
obișnuință pentru Otilia să adoarmă singură și
înlăcrimată, ghemuită în patul îngust, dintr-o dată
prea larg și rece, strângând la piept fularul lui din
lână, despre care știa că e albastru. Încerca, după
ritmul tastaturii, să își închipuie ce face el acolo,
dacă-și scrie editorialul, o poezie, sau dacă
„vorbește” pe chat cu vreuna dintre fane.
În târziul acela de noapte l-a auzit lovind furios
tastele și mormăind înfundat. „Iar a băut” și-a spus
fata. „Of, politica asta, îl duce atât de departe de
mine, de noi...”. Nu și-a terminat gândul. Vocea lui,
tot mai oțărâtă, a lăsat să se deslușească clar
cuvintele:
- Parcă nu-mi ajungea chioara, cu istericalele ei!
Acu` m-am procopsit cu una care vede prea multe!
Aerul din cameră a devenit deodată înghețat.
Perdeaua flutura și Otilia a simțit fereastra deschisă.
S-a strecurat din pat și, prin spatele lui, s-a apropiat
de ea. Pe cerul de sticlă, stelele pulsau fierbinți. S-a
întins să prindă una în palmă. Apoi s-a aplecat toată
înspre afară, vrând să devină una cu lumina palidă
din jurul Turnului. O pasăre a țipat în noapte.
Claudiu nu mai joacă șotron. De câte ori vede o
siluetă caroiată, o ocolește cu grijă, să nu calce
cumva pe aripa frântă a unei fete oarbe.
Luca G. Luca s-a mutat din oraș. Acum
conduce o mică gazetă din Capitală, uneori apare și
la televizor. Deși un bun analist și un desăvârșit
orator, privirea sa fixă îl face să pară detașat de
realitatea pe care o comentează. Nu caută niciodată
spre cei cărora li se adresează, ci undeva departe,
parcă spre vastitatea unei nopți înstelate, spre
veșnicia unei tăceri.
Luminița Ignea
** Răspunsurile exacte de la pagina 23
„IARNA SCRIITORILOR BUCOVINENI” (I)
(UNUL DIN TREI) - MIHAI BURDUJA:
1.a; 2.b, 3.c, 4.c; 5.b; 6.c; 7.b; 8.a; 9.c; 10.a; 11.c;
12.a; 13.a, 14.a; 15.b; 16.c; 17.a
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN MUGUREL SASU
COGITO XIII
Despre prostie
Dacă luăm în considerare frecvența cu care
apar în vorbirea curentă cuvântul prostie și
derivatele sale, am putea crede că este vorba despre
ceva cunoscut în detaliu și care nu mai are nevoie,
chiar de multă vreme, de vreo definire, redefinire
sau clarificare. Se pare că nu este așa. Putem porni
de la omul nervos, de obicei se enervează cei care nu
se simt la locul lor în vreo situație, chiar una de
natura imposibilității de a-și explica ceva care le
depășește cunoștințele, acest nervos care numește
prost pe cel care nu acceptă să-i slujească interesele.
În acest caz avem de a face cu o folosire pur și
simplu cu scop de jignire, cel numit prost din
răzbunare putând avea reacția care îi atrage
dușmănia, tocmai datorită inteligenței. Cu alte
cuvinte aici nu este vorba de prostie, dar se folosește
cuvântul, de regulă cu plăcere deosebită, pentru a
degrada, fie și numai pentru sine, ceea ce i se opune.
Fără a recurge la citate, ceea ce spune Friedrich
Schiller mi se pare magistral, dar numai atât, autorul
nu încearcă în nici un fel să explice de ce:
„Împotriva prostiei înșiși zeii se luptă în zadar”, sau
ce consideră că ar fi această prostie. Dacă luăm în
seamă societatea contemporană, nu prin geniile ei
propulsate de diferite „bisericuțe”, asociații, de cele
mai multe ori virtuale, anturaje, nici vedetele
siliconate ale unor posturi de televiziune, ci
societatea în mijlocul căreia existăm și ale cărei
reguli suntem obligați să le respectăm, putem trage
câteva firave concluzii.
Ar fi considerat prost cel care nu poate anticipa
rezultatele acțiunilor sale, în plan fizic sau numai
intelectual, nu este ușor pentru nimeni să prevadă, ca
un maestru de șah, toate reacțiile pe care le vor
provoca faptele sale, dar dacă ceea ce urmează este
străin de orice logică, total diferit de ceea ce ar fi
72
presupus cineva cu nivel mediu de inteligență și cu o
minimă experiență de viață, putem considera că este
vorba despre prostie.
Există expresia „a face pe deșteptul”, lăsând la
o parte conotațiile peiorative, tot bazându-ne pe
logica de care vorbeam mai sus, putem spune că un
om care are nevoie să procedeze astfel, sigur nu este
ceea ce vrea să pară, dar nevoia de a-și susține
public părerea pe care o are despre sine îl obligă să
recurgă la o mască, mincinoasă la urma urmei, ajutat
de care să poată părea așa cum se consideră sau cum
se vrea perceput de societate. Se face asta cu
zgomot, cu vorbe și atitudini, cu abundență de citate,
multe din opere pe care nu le-a aprofundat și cu care,
scoțându-le din context, își trădează ignoranța, sau
mai pervers, tace, tace și ascunde sub vălul discreției
autoimpuse marele nimic pe care l-ar putea exprima
și puținătatea cuvintelor de care poate dispune.
O analiză sumară a „străzii” ne poate pune la
dispoziție o metodă simplă, chiar simplistă, dar
destul de sigură cu care să identificăm și să le evităm
compania dăunătoare: proștii sunt persoane care nu
pot fi contrazise fără riscul de a le supăra, au
întotdeauna dreptate, știu totul și pot disprețui fără a
avea nevoie de motive pe oricine le stă în cale. Nu
acceptă contrazicerea deoarece lipsa sau precaritatea
argumentelor îi face să se simtă vulnerabili, au
dreptate pentru că le vine greu să înțeleagă altceva
decât ceea ce știu deja. Există o anume formă de
respect care apare la unii și le impune să studieze
ceea ce nu înțeleg; în situația în care nu înțelege,
prostul râde. Se întâmplă să râdă și cel care nu poate
sau nu vrea să observe tragicul ascuns în spatele
unor glume aparent nevinovate. A toate știutor se
poate simți cu ușurință oricine are un bagaj redus de
cunoștințe, e ca și cum ai memora detaliile unei
locuințe formate dintr-o singură cameră în
comparație cu un castel, dacă mai ținem seama de
faptul că posesorul „castelului” acceptă și o perpetuă
modificare, chiar evoluție și perfecționare a
cunoștințelor, diferența devine definitivă, tot aici
apare și îndoiala asupra caracterului imuabil al celor
cunoscute, îndoială care în celălalt caz nu există.
Disprețul și atitudinea distructivă față de cel aflat în
cale face parte, în primul rând, din arsenalul
oamenilor răi, dar despre răutate vom vorbi cu altă
ocazie.
Dacă este să judecăm cinstit, trebuie să
recunoaștem că fiecare dintre noi are și câte ceva din
cele pe care le critică la alții, că nimeni nu este
perfect și că ar fi cazul ca de dragul calităților să ne
acceptăm, unii altora, defectele, nu se poate altfel,
suntem mai mult de șapte miliarde de pământeni și
toți avem dreptul la viață.
 SURÂSUL BUCOVINEI

Pagina tinerelor talente literare, azi eleve de la Școala

„Miron Costin” din Suceava.

Pe cărări de dor
Ecou Bîndiu Anamaria, clasa a VII-a D
Volosciuc Claudia, clasa a VII-a A
Tu ştii cum e în Bucovina
Bat clopote triste la porţile dorului Sub blânda cetină de brad?
Şi paşii mă poartă spre-o lume de vis. Cum cântă cucul, bată-l vina
Corbii de-argint s-adapă din lacrima lunii, Sub margine de deal uitat?
Izvoare se nasc din Luceafărul nins.
Aici, în glasul lui Iisus,
La Putna, liniştea coboară pe-un vârf de poveste Pădurea neagră plânge,
Şi visele se pierd în codrii pustii, Iar Raiul nostru cel de sus
Pacea se coase pe imnul răsfrânt de pe creste Izvoarele atinge.
Taine de bucium rămân încă vii.
Şi se prelinge strop de cer
Pe zarea argintată,
Aici tristeţile ne pier
Toate poartă un nume drag Durerea e uitată.
Alexandrovici Amalia, clasa a VII-a D
Aşa-i în Bucovina noastră
Pe ramurile sângelui, Când gânduri bune, oameni dragi
Dinspre strămoşi înspre urmaşi Te-ntâmpină cu masă-aleasă
Urcă răsfrângeri de dor. Sub streşină de fagi înalţi.

Pe tărâmul de cetini
Din colţuri de rai rupte Dor de Bucovina
Veghează la căpătâiul plaiurilor Ilisei Ioana, clasa a VI-a D
Brazi nalţi, încercănaţi.
O voce-mi cântă-n suflet
Aplecate, ramurile sărută pământul Şi simt cum mă aprind
Doinele răsună molcom De-un dor ce mă îndeamnă
Apoi se topesc în negura desişurilor. Meleagul să-l colind.

Bucovina, Din zidurile groase

Drumul infinit al dorului măcinat de trecut. Pătrunse de trecut,
O voce călduroasă
Bucovina, Îmi susură plăcut...
Miresme adânci pe plaiuri de fag.
Iubită Bucovină,
Buvovina, Tărâmul din strămoşi,
Oameni ce-l poartă pe Dumnezeu încrustat în suflet. Să nu uiţi niciodată
Că tu mereu ai fost
Toate poartă un nume drag: Caldă şi primitoare
BUCOVINA. Ca laptele şi mierea.
Ne-ai dat, înfloritoare,
Iubirea şi puterea.

73
 SURÂSUL BUCOVINEI

Obrazul de pământ
Gavrilescu Ana, clasa a VII-a A

În umbra glasului mut pe care îl ascult

E şi sufletul meu rătăcit
În praf, dar ştiu că n-am căzut.
E cuvântul durerii spus tăcerii.
La noi în Bucovina!
Aştept ca inima să nu-mi îngheţe de tot Zetu Naomi, clasa a VII-a E
În uitare, în pistruii asfaltului de grâu...
Sânge şi cer, prea albastru, mult prea albastru... O, dulce Bucovină,
Povestea ochilor tăi. Tot cerul ţi se-nchină
Şi soarele răsare
Aştept ce au aşteptat şi cei din urma mea Pe-albastrele hotare,
Ale căror umbre veghează asupra ta, O, dulce Bucovină!
Aştept să văd cum săbiile aruncate şi lacrimile din văzduh
Îţi sărută obrazul de pământ. În tine, Bucovină,
Mă simt ca-ntr-o grădină.
Dar azi îţi cânt teama şi fericirea: Bucovina, Şi-atunci când cântă cucul,
Te-am păstrat în inimă şi sânge Răsună tot văzduhul,
Astăzi îţi încredinţăm ţie Măreaţă Bucovină!
Ceea ce sufletul nostru plânge.
În faţa ta mă-nchin surâzătoare,
La glasul tău se face soare,
Dor de Bucovina Naintea ta se pleacă orice floare
Lucaci Mălina-Voichiţa, clasa a VII-a A Şi-orice fiinţă-ţi dă onoare
Regină Bucovină!
Din foşnetul ierbii străvezii,
Prin cerul limpezit de lacrimi, În orice loc aş pribegi,
La-ngânarea zorilor se-aude În orice codri-aş rătăci,
Doina frântă a fluierului bucovinean. În orice munţi aş hoinări,
Mai fericit nu m-aş simţi
Dintr-o bucată de munte, ruptă din Carpaţi Decât în Bucovina!
Şi răsădită ca o podoabă a fagilor
Sunetele de dor aleargă pe vârfurile Rarăului
Prin răsuflul rece al muntelui.

Bucovina, mângâiată de razele soarelui

Cu fâneţe şi huceaguri, văi şi sure stânci
Aud mereu ecoul dulcilor vremuri,
Aud mereu glasul neamului neînfrânt.

Totdeauna, când mă gândesc la tine

Sufletul zâmbeşte cu lacrimi străine,
Căci fluierul nostalgic al muntelui împădurit
Se stinge, Bucovina mea!

74
 SURÂSUL BUCOVINEI

S E M N U L DE C A R T E

De-ale șahului... de tot felul, autori Mihai Burduja și Mihai Pânzaru, Editura
Lidana, Suceava, 2017, despre șah, despre literatura de specialitate, despre
personalitățile șahului și despre cum poate fi văzut și analizat acest sport din foarte
multe puncte de vedere.

FEMEI CELEBRE DE IERI ȘI DE AZI, autori Vasile Panțiru, Constantin Stancu,

Cezar Bădescu, Editura Argeș Press, 2017, regine, prințese, personalități, femei
implicate în activitatea științifică, modele de bunătate , curaj și eroism, desigur nu
sunt scăpate din vedere cele care au provenit di poporul român, chiar dacă au
activat în alte țări.

MIRAJE ÎN SPLENDOARE, autor Costel Simirea, Editura PRE-TEXT, Câmpulng

Moldovenesc, 2016, versuri și proză care devoalează sensibilitatea autorului, atât în
fragmentele scrise la vârste adolescenței, cât și cele de la maturitate.

PORȚI DESCHISE SPRE LUME, autori Vasile Panțiru, Constantin Stancu,

Alexandru Constantinescu, Editată de Asociația de Învățământ „Țara de Sus” Vatra
Dornei, 2017, tipografie Pitești. Un caleidoscop de fapte, recorduri, cuceriri ale
științei și chiar fenomene mei greu explicabile, o carte de citit în vacanță îmbinând
interesantul cu plăcerea de a petrece timpul cu folos.

ZÂMBETE DIN BUCOVINA - IV, autor Simion Tudurean, Editura Instant din
Câmpulung Moldovenesc, 2017. Al patrulea volum din seria cu același titlu, satiră
și umor inspirate din realitatea contemporană, mai rar din cea a timpului trecut, dar
mereu reliefând contradicțiile dintre personaje, ori între ceea ce este și ceea ce ar
trebui să fie.

75
 SURÂSUL BUCOVINEI

Mulțumim Asociației „Universul Prieteniei”, mulțumim doamnei Rodica Rodean

pentru gestul prin care arată că ne apreciază activitatea, dar și pentru că a fost
mereu alături de noi cu o mână de ajutor și cuvinte de încurajare!

76