MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPT PROCESUAL PENAL
PARTEA GENERALĂ
(Ciclul I)

AUTORI:
Angela Cuciurcă
dr. în drept, conf. univ.
Nicolae Ursu
dr. în drept, conf. univ.interim.
Anatolie Donciu
dr. în economie, conf. univ.
Ruslan Popov
dr. în drept, lector univ.
Andrei Pântea
mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe

penale din: 20.05.2013, proces-
verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept

USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului

USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr.
9
CHIŞINĂU – 2013
TEMA 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL
PROCESUAL PENAL

1. Noţiunea şi scopul procesului penal.

2. Formele istorice ale procesului penal.
3. Funcţii procesuale şi garanţii procesuale.
4. Fazele procesului penal.
5. Dreptul procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică.
6. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept.
7. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PROCESULUI PENAL.

Definiţia procesului penal

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de
specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele
competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării Ia timp
şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
In alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de
acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste
organe şi participanţi, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or Ia aceste
două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ale
persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică de
specialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată,
referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, în
doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege a
cauzei penale spre emiterea sentinţei".
Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică
"succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor
diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul
este o mişcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noţiune
semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru
aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea
acelora care săvârşesc infracţiuni.
În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea
"proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală". Noţiunea de
"procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea
formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în
exercitarea funcţiei sale'". La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile
"processus" şi "procede-re"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau
denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era
principala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu,
aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul
"proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional.
Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în
mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legea
fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor
componente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor
faptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei
pedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "codul de
procedură penală". Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate
ca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază
aceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt
întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către
procuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform
unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine
forma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus
procesul penal.

Particularităţile procesului penal

a)Procesul penai este o activitate a organelor speciale ale statului, care
se desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni
procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.
Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea
infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti penale.
Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o
etapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.
b)Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea
procesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care
reglementează expres această activitate.
In perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a
exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor
participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se
realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se
desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legii
se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi
intereselor persoanei în procesul penal.
c)Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în
esenţă,procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei
infracţiuni.
Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Fapta
săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului
penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept
survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic,
determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă
denumirea de cauză penală.
 d)In activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală
şi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane.
La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice
titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul
săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal
inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe:
procuror (art. 51c. proc.pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din c. proc.pen.)
reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din с proc.pen.), victima (art. 58
din c. proc.pen.), partea vătămată (art. 59 din с proc.pen.), partea civilă (art. 61 din
с proc.pen.). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include:
bănuitul (art. 63 din с proc.pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din с proc.pen.),
apărătorul (art. 78 din с proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din с
proc.pen.). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este
reglementat de Codul de procedură penală.
Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de
ex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).
Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a
organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege
(conform art. 276 din с proc.pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este
desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul
urmărit de acestea.
De regulă, părţile şi alte persoane (exceptînd subiecţii oficiali ai procesului
penal) sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracterul
oficialităţii procesului penal.
e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi
fun-damentale ale omului.
În esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele statului
are un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată, precum şi
măsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel, scopul
procesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu caracter de
constrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau ca
se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. În cazul când legea prevede posibilitatea
folosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta este
aplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurându-
se condiţii pentru efectuarea benevolă a acţiunii scontate.
Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul
procesului penal se admit prin Constituţie (art. 25, art. 54 alin. (2)) care prevede
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interese
social-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale.
Scopul procesului penal
Codul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri
ale procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea
lor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răs-pundere penală şi condamnată.
Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea
adevă-rului cu privire la infracţiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru a
trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel,
procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei
vinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă a
legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.
Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional
este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem
pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al
justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspundere
penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect ai represiunii şi anume
ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe
grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime aie persoanei şi care
contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul
penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau
faţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese
legale.
Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte - ca
mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei
condamnări neîntemeiate.
Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de
per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a
ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii
societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele
neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea
infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se
declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea
acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se
face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de
decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din c. proc.pen.
Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub
sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de
dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.
Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală
ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări
ne-drepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi
educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea
procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul
ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale
la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea
pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este
arătat în alin. (2) al art. 2 din с.proc.pen.
Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat
constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere
penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum
şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept,
prevenirea şi eradicarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor.

2. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENAL

În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice de

terminate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la so-
luţionarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern,
metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi
formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între
subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în
contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri
istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi
proces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip
de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate de
particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La
diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară
anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a
probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele
forme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială,
contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai
multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal
sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială), între
tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă,
tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii
ca noţiuni identice. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în
literatura de specialitate" în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipurilor
istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită
la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu,
forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).

Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penal

Procesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia şi
Roma Antică,-constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a
feudalismului.
Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii
învinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze
private) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşirii
infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat). Procesul nu putea
fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente,
existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus,
fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă.
Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi
acuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu
sancţionarea acuzatorului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi
susţine învinuirea pe viitor38. In cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul, era
acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata,
procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare
probele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în
susţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire, în
procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge
probe în mod forţat. în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteraî).
învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sine
stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe
categorii: avocaţi, laudatores şi patroni.
Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşuram condiţii de
contradictoriali-tate.încarepărţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu
al procesului privat-cuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel) cinci
categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motiveze
dreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi);
recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi
jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era
folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şi
religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi in
Dacia ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal
modem pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie
procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată.
Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii
persoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţia
legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al României
prevede o serie componenţe de infracţiuni; lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală din culpă; violarea de domiciliu, ameninţarea, insulta; calomnia; furtul
pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie s.a.;
iar Codul de procedură penală al federaţiei Ruse, art. , prevede trei componenţe de
infracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale
declanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost
numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.
Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuire privată
pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea Codului de procedură penală
prin Legea nr. 316-ХШ din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte,
calificându-le drept contravenţii administrative. În Codul actual de procedură
penală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată, aici, însă
cererea se depune la organul de urmărire penală sau la procuratură, fără
posibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanţa de judecată.
Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de
voinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea
infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării
părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât
şi pe cale judiciară -prin procedura de împăciuire.
Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii
procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor,
prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine un "obiect" de
examinare, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret);
prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea Iui cu voinţa impersonală a
legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului, care devine
îegat de teoria probelor formale şi criteriile de apreciere alor, impuse de legiuitor;
prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului".
Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o
serie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este
un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul
inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie
(inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma
(în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei
(praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului
(preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de
învinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în
provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti
exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şi guattorviri),
forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate de
agresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de proces
inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale
privind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii
infracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar
izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic
(canonic) care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.
Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara
Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o
pricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârea
luată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie,
având o comptenţă materială de judecată proprie (ratione material) şi personală
(ratione personal), cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecare.
începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave
(omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din
interes material - judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru
infracţiuni private; cel condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. al
XVIII-lea) să-şi "răscumpere capui", plătind domnitorului sau marelui vornic
gloaba (duşegubina). O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele
Româneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la
hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt
sat; satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă s-
a menţinut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală.
Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în
perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce reglementează urmărirea penală
(prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici, căpitani de
margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şi
dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.
O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept
ro-mânesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în
cazul când s-a pornit în urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de
drept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când va
mărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape
răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie
tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui”,” şi de are face şi pace, vinovatul
nu-ş va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte".
Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce
scriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu
întră acele cuvinte în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles
giudeţul, arunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă”.
Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma
despăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în
amendă', dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau
rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcţie
de antecedentele infractorului.
Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XV-XVI-
II) este sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză
penală. Astfel, judecătorului i se atribuia roiul de a constata existenţa probelor, care
aveau forţă probantă dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească
procedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere.
Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau să
condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia fiind lăsată
la libera convingere a judecătorului. In sistemul probatoriu din Principatele
Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple şi
sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde
persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă,
globală şi nemotivată strict raţională.
In materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a
aplicat adagiul (testis unus testis nultis), precum şi o serie de norme juridice
sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765
şi în alte izvoare, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.
Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt pre-
zumţiile legale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumită
formă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauze
privind infracţiuni contra persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt actele
îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale sau în urma unor cercetări la
faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de judecată; cunoştinţa
personală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfăşurarea
lui.
Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o
importanţă deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândirea
acestei declaraţii frecvent se aplica tortura.
O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează
expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului
inchizitorial.
Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Principatele
Româneşti, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către
judecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege
"mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări,
a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii" s-a încercat să se limiteze
aplicarea torturii în procesul penal românesc.
O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul
neaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei. Învinuitul era impus să-şi
dovedească nevinovăţia, în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile
jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire,
neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit поп ei qui negai -
sarcina probei este al celor ce afirmă şi nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiul
prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici la
etapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod
tradiţional condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor
pentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen
nedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe), aplicate în Franţa
conform "Marii ordonanţe penale" din 1670.
Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude
elementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel,
în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri
excepţionale66, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces
românesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiţii trebuie şi răspundă personal,
fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării
adevărului.
Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele
sistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări
determinate de principiile noi, mai umane ale procesului penal.
Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca
reacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activităţi.
Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformând
judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea
judiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut.
 Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuita
cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor,
iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la
înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi, asigurând drepturile şi libertăţile
persoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808,
Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un sistem
mixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat sub
influenţa instituţiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi
penale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică,
orală şi contradictorială. Caracterul contradictorialităţii fazei examinării cauzei în
instanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de "contradictorialitatea"
procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez.
Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele
instanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era
posibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării
adevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare din
oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea
la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al doilea
acuzator" în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul
penal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde
instrucţia (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile
procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeaşi
procedură acuzatorială se instituie şi în România în urma promulgării Codului de
procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţie
pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808).
Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea
unor împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcţiei învinuirii
decât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din
189778, în România prin Legea din 1902), după prima interogare a învinuitului, nu
se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată.
Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor
penale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de
procuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii în
judecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al
instanţelor de judecată.
Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea
judecătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să
conţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (opoziţia şi apelul) şi
cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesului
penal.
Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul
probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez,
unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şi
reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în
două categorii: de încredere şi fără încredere sau privind dovada unor delicte prin
procese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi contestate numai prin
declararea lor ca fiind false.
Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii
civile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi
prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de
prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut
oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, a
schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă celui
învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli
procesuale formulate în legislaţia şi doctrina franceză din sec. al XTX-lea:
1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinte
probe în acest sens;
b)dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiunii
sau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi
de procuror;
c)dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutul
diferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra unei
infracţiuni mai puţin periculoase
2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat în
libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executarea
sentinţei de condamnare.
3.La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se
consideră în favoarea inculpatului.
4.Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea
inculpatului.
5.Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire ajuraţilor şi să
trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greşită. Acest drept
nu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achitare.
6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel sau
recurs de către acesta.
7.Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noi
apărute dovedesc achitarea greşită (M.A. Чельцов-Бебутов, op. cit., p. 504-505).
Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale,
rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:
a)instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul
depistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din с proc.pen. al RSSM);
b)instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor
cauzei (art. 14 din с proc.pen. al RSSM);
c)instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărire
penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din с
proc. pen. al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din с
proc.pen. al RSSM);
d)examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art.
240. din с proc.pen. al RSSM);
 e)instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi
persoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221,222 din с proc.pen. al
RSSM);
f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca
hotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc.
pen. al RSSM).
Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-saxon
(Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor
şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât
şi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, o
căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia
îmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat.
Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia
învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o
serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie
etc. desfăşurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinare
preventivă a materialelor prezentate de părţi).
În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi
experţilor se face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care au
dreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod încrucişat
de către acuzator (sau avocatul lui) şi de către învinuit (sau apărătorul lui).
Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care
presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească
faptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care
afirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiunii
sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sau
apărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă.
Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea dată sau a fost
graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul că
învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul caz
prezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul, în
sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelor
cunoscute de el şi invocate în apărarea sa.
In procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea
penală (poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea
învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul
avocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a administra probe în
apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia penală
prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru
cheltuieli în scopul apărării sale.
Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănător formei
procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de
instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru.
 Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul
recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă
învinuitul recunoaşte vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească
nu se desfăşoară şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu
privire la fapte şi vinovăţie.
În cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu a
prezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în
procesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare
juraţilor.
O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul de
recunoaştere a vinovăţiei (întro formă puţin distinctă decît acordul de recunoaştere
al vinovăţiei conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheie
între părţi şi presupune obligaţia ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o
componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăţia
în faptul săvârşirii acestei infracţiuni.
Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi
presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi
penale(caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii;
îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză
de către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesului
contradictorial în fazele judiciare.
Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma
modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie
199493, care a schimbat esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cu
particularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală a
Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de
procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va
fi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

3. FUNCŢII PROCESUALE ŞI GARANŢII PROCESUALE

În cadrul procesului penal se realizează funcţii specifice.

Prin funcţii procesual penale înţelegem acele căi, direcţii sau orientări
de desfăşurare a procesului penal.
În procesul penal distingem trei funcţii de bază:
-funcţia acuzării;
-funcţia apărării;
-funcţia soluţionării cauzei penale;
Funcţia acuzării se exercită şi se realizează, în principal, de către procuror,
care susţine în faţa instanţei de judecată acuzarea. La realizarea acestei funcţii
contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situiază pe poziţia de
acuzare, mai ales cînd procesul penal este pornit în baza plîngerii părţii vătămate.
 Funcţia apărării o exercită, în principiu, fiecare parte separat pentru sine,
realizîndu-şi drepturile procesuale în cadrul apărării prin mijloace proprii.Un rol
important îi revine apărătorului.
Funcţia soluţionării cazei penale aparţine în condiţiile şi limitele legii,
numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă, care are loc în
fazele de judecată, este o funcţie realizată exclusiv de instanţa de judecată prin
pronunţarea unei hotărîri definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau
de condamnare a inculpatului.
În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:
-funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal,
exercitată după caz, de instanţa de judecată sau de procuror;
-funcţia de soluţionare a acţiunii civile, ce se manifestă prin repararea
prejudiciului material cauzat prin infracţiune;
-funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc;
-funcţia de favorizare a procesului penal,llegată de antrenarea unor subiecţi care
înlesnesc desfăşurarea procesului penal;
-funcţia de educaţie şi de prevenire.Funcţia de educaţie poate fi demonstrată
parţial prin următorul exemplu:o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză
penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decît o
lecţie pregătită şi desfăşurată anume în acestv scop.

Garanţii procesual-penale
Forma procesual-penală aidoma garanţiilor procesual-penale reprezintă o
categorie fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. O trăsătură specifică
a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de normele
juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul
său a unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă
în proces, consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Exigenţele formei procesual-penale impun:
1. ordinea de partucipare în procesul penal a persoanelor interesate, de ex:
dreptul învinuitului de a face o declaraţie scrisă personal;
2. cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a
realiza procesul penal, de ex: aplicarea măsurii preventive şi anume declaraţia
de nepărăsire a localităţii îşi găseşte reflectare într-o hotărîre motivată (art.
178 CPP)
3. obligaţia protocolării şedinţei de judecată;
4. reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară, de ex: obligaţia participanţilor
la şedinţa de judecată de a se ridica în picioare la intrarea completului de
judecată în sală.
Generalizînd cele mai sus expuse, definim forma procesual-penală drept un
sistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului
penal, al condiţiilor, metodelor şi termenilor de efectuare a actelor procesuale,
legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal, precum şi a
ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.
 Garanţii procesual-penale- acele mijloace care permit exercitarea efectivă,
reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele
legitime ale fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază
legală.
Cele mai importante garanţii de apărare a dreptrurilor şi intereselor legale ale
persoanelor sunt:
1. dreptul bănuitului, învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii,
precum şi dreptul lor la apărare;
2. controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii efectuării
urmăririi penale;
3. egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;
4. acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de comiterea unei
infracţiuni numai instanţei de judecată;
5. posibilitatea prezentării plîngerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor
persoanelor şi organelor competente a realiza procesul penal; etc

4. FAZELE PROCESULUI PENAL

Desfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin

anumite diviziuni sau etape, acestea fiind fazele procesului penal.
Faze ale procesului penal- intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia,
interconexate, dar relativ independente, care se disting prin raporturi
juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat.
Fiecării faze îi sunt caracteristice:
1. sarcini proprii, ce decurg din sarcenile generale ale procesului penal;
2. un anumit cerc de organe şi persoane;
3. o anumită ordine de derulare;
4. raporturi specufice ce se nasc între subiecţi;
5. un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la
următoarea fază;
Convenţional, fazele procesului penal pot fi împărţite în trei categorii:
a) faza prejudiciară, care include pornirea procesului penal şi urmărirea
penală;
b) faza judiciară- examinarea cauzei în primă instanţă, în apel şi recurs;
c) faza postjudiciară- punerea în executare a hotărîrilor penale rămase
definitive, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal;

5. DREPTUL PROCESUAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ

Definiţia şi importanţa dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal.
Prin urmare, obiectul de reglementare al dreptului procesual penal îl
constituie procesul penal.
 De aceea dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În
timp ce procesul penal este o activitate juridică concretă, dreptul procesual
penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătînd şi care sunt organele
competente de a desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care
se manifestă activităţile procesuale, dreptirile şi îndatoririle persoanelor
chemate în proces etc.
Codul în vigoare de procedură penală este divizat în două mari părţi:
partea generală şi partea specială.
Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale
procesului penal, precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului
penal, fără a urma în reglementare o anumită consecutivitate.
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal
în dinamica sa concretă, urmînd evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi
găsesc ele realizare în mod obişnuit.

Importanţa dreptului procesual penal

1. asigură aplicarea normrlor juridice penale, care apără persoana, societatea,
statul împotriva atentatelor criminale;
2. stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual-
penale;
3. conţine garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
4. apără drepturile persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune un
prejudiciu moral, fizic sau material;
5. crează condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a
persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor, avînd influienţă
educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor;

Normele juridice procesual penale. Structura şi clasificarea lor

Normele juridice procesual-penale sunt reguli de stabilite de stat,

comune şi obligatorii, ce au ca obiect de reglementare desfăşurarea
procesului penal şi a căror aplicare este asigurată la nevoie de forţa de
constrîngere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu
normele dreptului material panal, deoarece spre deosebire de acestea din
urmă nu se adresează tuturor persoanelor, ci numai celor care participă la
activitatea procesuală.
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se
particularizează prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a
unei norme juridice. Astfel, din conţinutul unei norme juridice procesuale nu
lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente (ipoteza şi sancţiunea)
pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza mai multor criterii.
 I. În funcţie de obiectul raporturilor procesuale reglementate se
disting:
1. norme de organizare— sunt acelea prin care sunt instituite organe de
stat competente a realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată
etc), stipulează sarcinile, atribuţiile şi compunerea lor.
2. normele de competenţă— stabilesc care din organele de stat sunt
abilitate a înfăptui diferite activităţi procesuale.
3. normele de procedură— reglementează modul de derulare a activităţii
procesual-penale.
Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea
cu privire la organizarea judecătorească, Legea cu privire la Procuratură etc;
normele de procedură sunt sistematizate, mai ales, în Codul de Procedură
Penală.

II. În funcţie de conţinutul normelor procesuale, distingem:

1. norme declarative— stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal
(art. 1 CPP, Capitolul 2 CPP);
2. norme determinative— formulează, definesc instituţiile şi categoriile
procesual-penale ( arestul preventiv, măsurile de constrîngere procesual-
penale);
3. norme speciale, care se subdivid în:
-norme de prohibiţie— interzic săvîrşirea unor anumite acţiuni,
recomandă abţinerea de la săvîrşirea lor;
-norme de autorizare— indică permisiunea,recomandarea sau chiar
obligaţia săvîrşirii unor acţiuni procesuale;

III. După sfera de aplicabilitate:

1. generale— se aplică tuturor cauzelor penale;
2. particulare— se aplică prin derogare de la normele generale, numai la
anumite categorii de cauze, de exemplu: procedura în cauzele penale
privind minorii, privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical etc.

Faptele juridice procesual-penale

Raporturile juridice procesual-penale sunt determinate de preexistenţa

unor fapte juridice procesuale.
Fapte juridice procesuale— împrejurări de fapt care în condiţiile legii
fac să apară, să se modifice sau să se stingă anumite raporturi juridice
procesual-penale ori împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice procesuale se divizează în
două categorii: evenimente şi acţiuni omeneşti.
Evenimentele se produc indiferent de voinţa oamenilor, de exemplu boala
gravă a învinuitului duce la suspendarea urmăririi penale.
 Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor, de
exemplu: partea vătămată poate fi calificată ca parte civilă la cererea acesteia.
În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:
- constitutive, care crează raporturi juridice procesuale, de exemplu
săvîrşirea unei infracţiuni;
- modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-
penale, de exemplu punerea sub învinuire determină schimbarea statutului
persoanei din bănuit în învinuit;
- extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale, de exemplu
cînd partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi
pornite numai la plîngerea părţii vătămate;
- impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal, de
exemplu, decesul infractorului împiedică pornirea procesului, cu excepţia
cazului de reabilitare a acestuia.

Raporturile juridice procesual-penale

Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în cursul

desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală.
Spre deosebire de raportul de drept material penal care se naşte prin
săvîrşirea unei infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte cînd organele
publice competente stabilesc existenţa unui raport de drept penal. Subiecţii
raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual-
penal, dar cu poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii
într-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui raport de drept
procesual- penal, iar statul, reprezentat de organe competente, devine subiect
activ.
Raporturile juridice procesual-penale, ca şi orişicare alte raporturi, sunt
alcătuite din trei elemente: subiect, obiect şi conţinut.
Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţi la activitatea
procesuală, organe şi persoane între care există relaţii reglementate de norme
juridice procesual-penale. Dintre subiecţi menţionăm: procurorul, instanţele
de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.
Conţinutul constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor, prerogativelor
sau dorinţelor pe care le au potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea
procesului penal.
Obiectul îl formează acţiunea sau inacţiunea, asupra căreia sunt îndreptate
drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv.
Afară de trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice,
raporturile procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:
1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele
izvorăsc din raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii la
răspundere penală a infractorilor;
2. Raporturile procesual- penale iau naştere independent de voinţa părţilor. În
marea lor majoritate manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea
 subiectului dominant. Pot apărea şi împrejurări de natură a naşte
raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex: în cazul
audierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa
organului de stat competent, ci trebuie să se adauge acordul persoanei
audiate care, conform legii, are dreptul să refuze depoziţia (art. 105 p. 7
CPP ).
3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesuale este,de regulă, un organ al
statului, denumit subiect dominant, care-şi trage poziţia specială din faptul
că, din punct de vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice
moment de un anumit organ competent.Astfel, alţi subiecţi ai raporturilor
procesuale nu pot intra în relaţii, exercitînd drepturi şi asumîndu-şi
obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţa de care
nu-şi manifestă direct sau indirect consimţămîntul.
4. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică
dreptului unui subiect îi corespunde obligaţia altuia. Şi invers.

6.LEGĂTURA DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE RAMURI

DE DREPT

Dreptul în R.M constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite ramuri
există o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi DPP să aibă numeroase
legături cu celelalte ramuri ale dreptului.
Legătura cu dreptul constituţiional. La baza procedurii penale stau unele
norme de drept constituţional. Astfel, Constituţia R.M cuprinde norme ce
reglamentează unele domenii din procedura penală, de ex: drepturile şi libertăţile
fundamrntale, autoritatea judecătorească, unele principii constituţionale stau la
baza DPP.
Legătura cu dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin intermediul
DPP. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului juridic penal se
realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rîndul său,
dreptul procesual penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece
anume acesta din urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale
pot fi aplicate infractorilor.
Legătura cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt
care angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrînd legăturile dintre
procedura penală şi dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelor
vătămate se poate realiza pe calea acţiunii civile în procesul penal este un moment
care amplifică şi mai mult această legătură.
Legătura cu procedura civilă. Între normele juridice procesuale care
constituie cele două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începînd
cu principiile care stau la baza procesului civil şi penal, continuînd cu
administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc
Legătura cu dreptul administrativ se manifestă prin aplicarea sancţiunilor
administrative pentru încălcarea dispoziţiilor normelor procesuale.
7. LEGĂTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE
ŞTIINŢE JURIDICE

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită

problematicii generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a
cercetării unor instituţii sau norme juridice comune (dreptul constituţional, dreptul
penal, dreptul administrativ, dreptul procesual civil etc).
Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice,
care au, însă o mare importanţă în studierea unor aspewcte strîns legate de
activitatea procesual-penală.
Legătura cu criminalistica, care are obiect de studiu elaborarea metodelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării
urmelor infracţiunii, precum şi depistării infractorului. Prin procedeele sale sunt
scoase la iveală probleme destinate aflării adevărului în cauzele penale.
Legătura cu medicina legală, prin obiectul său de investigaţie furnizează date
importante pentru cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală,
viaţă, sănătatea persoanei şi determină cauzele decesului, caracterul leziunilor
corporale etc.
Legătura cu psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă rezolvă
probleme importante ce pot lua naştere în procesul penal , cum este de exemplu
stabilirea responsabilităţii persoanei care a săvărşit o infracţiune.
Legătura cu psihologia judiciară care pune la dispoziţia procesului penal
explicaţii cu privire la motivaţia psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.
Legătura cu statistica judiciară, care studiază fenomenele procesual-
penale din punct de vedere cantitativ. Prin intermediul ei poate fi mai lesne
cunoscută dinamica activităţilor procesuale, de ex: numărul de cauze penale
examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărîrile adoptate în
cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc

TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal

2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal
3. Interpretarea normelor juridice procesual penale
4. Acţiunea legii procesuale penate în timp, în spaţiu şî asupra persoanelor

1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Normele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare care Ie

conferă caracterul de obligativitate, fără-de care impunerea - prin forţa autorităţii
statale nu ar fi posibilă. în teoria generală a dreptului aceste forme de manifestare a
normelor juridice obligatorii reprezintă izvoare de drept".
 Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în sens material şi în sens formal. In
sens material prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă
a societăţii. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, şi
de factorul politic şi social.
Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor
formal sau juridic al dreptului.
Normele de drept procesual penal au un obiect de reglementare bine
determinat şi anume activitatea instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor persoane
participante la procesul penal, inclusiv raporturile procesuale ce se stabilesc între
ele.
In concluzie, noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită
ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte
conţin reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal, competenţa
instanţelor de judecată, drepturile şi obligaţiile părţilor şi a altor persoane
participante la procesul penal.

2. SISTEMUL IZVOARELOR DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penai prezintă o pluralitate de izvoare datorită complexităţii

relaţiilor sociale supuse reglementării normelor juridice procesuale penale.
Articolul 2 din Codul de procedură penală stabileşte normativ elementele
componente ale legii procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Moldova,
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură
penală. Considerăm că prin sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art. 2
din C.proc.pen., trebuie de avut în vedere exclusiv Codul de procedură penală şi
legile de modificare şi completare a Codului de procedură penală. Sintagma "legea
procesual penală", ca denumire a art. 2 din C.proc.pen., trebuie înlocuită cu
sintagma "legislaţia procesual penală", care ar include pe lângă legea procesual
penală şi alte prevederi legale care exced Codul de procedură penala şi care
reglementează unele aspecte ale raporturilor juridice procesual penale.
Constituţia este legea supremă şi nici o lege sau un alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Alin. (3) al art. 2 din
C.proc.pen. stipulează că Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra
legislaţiei procesual penale naţionale şi nici o lege care reglementează desfăşurarea
procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia.
Pornind de la aceste prevederi, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei,
urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic şi în cazurile necesare
să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă.
Conform art. 8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu
alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional,
inclusiv în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Codul de
procedură penală specifică prevederea constituţională la art. 2 stipulând că
"principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante
ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor
omului în procesul penal". Pentru a oferi o bază legislativă de aplicare generală,
accesorie Constituţiei, în domeniul respectării dreptului internaţional şi a tratatelor
internaţionale, în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr.
595-XIV din 24.09.1999, se indică la art. 19 ca "tratatele internaţionale se execută
cu bună-credinţa, în conformitate cu principiul pacta sunt servanda. Republica
Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a
neexecutării unui tratat la care este parte".
Tratatul internaţional cu cea mai pronunţată aplicabilitate în ordinea juridică a
Republicii Moldova este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare
Convenţia) şi protocoalele adiţionale care au intrat în vigoare pentru Republica
Moldova, cu unele excepţii, la 12 septembrie 1997. Având în vedere rolul
Convenţiei în sistemul juridic al Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova a statuat că "sarcina primordială cu privire la
aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg (în continuare Curtea). Astfel, în cazul
judecării cauzelor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul
care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de
Convenţie sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate
instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea
sa".
Este necesar de menţionat că diferenţa dintre Convenţie şi alte tratate
internaţionale se manifestă prin crearea unei instanţe competente cu dreptul de a
interpreta şi aplica prevederile Convenţiei şi a precedentelor sale la soluţionarea
cauzelor concrete. Sistemul Convenţiei se dezvoltă ca dreptul precedentului. Nu
este posibil de analizat Convenţia fără a analiza precedentele Curţii. Practic nu este
posibil de aplicat prevederile Convenţiei fără a cunoaşte hotărârile Curţii care
vizează interpretarea normelor Convenţiei. Această stare de fapt a fost percepută şi
la nivel naţional, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionând următoarele: "se
atenţionează instanţele judecătoreşti asupra faptului câ pentru aplicarea corectă a
Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea
interpretări oficiale şi deci obligatorii aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti
sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări".
Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003, în vigoare de la 12
iunie 2003, conţine norme obligatorii pentru respectare de către toate instanţele de
judecată, părţi şi alte persoane participante Ia procesul penal pe întreg teritoriul
Republicii Moldova.
Codul de procedură penală este divizat în două părţi: Partea generala şi Partea
specială.
Partea generală conţine dispoziţii valabile pentru întregul parcurs procesual,
pentru unele faze ale procesului penal, pentru instanţele de judecata, părţi şi alte
persoane participante la procesul penal.
 Partea generală conţine norme privind: noţiunea, scopul procesului penal;
definirea termenilor şi expresiilor utilizate în Codul de procedură penală;
principiile generale ale procesului penal; instanţele judecătoreşti şi competenţa lor;
părţile şi alte persoane participante la proces; probele şi mijloacele de probe;
măsurile procesuale de constrângere; măsurile de păstrare a confidenţialităţii, de
protecţie şi alte măsuri procedurale; chestiunile patrimoniale în procesul penal;
termenele procedurale şi actele procedurale comune.
Partea specială conţine reglementarea privind: urmărirea penală, judecata,
punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti şi procedurile speciale.
Codul de procedură penală face referire expres Ia aplicarea în cadrul
procesului penal a prevederilor unor legi ca: Legea cu privire Ia secretul de
sta.t(alin. (1) al art. 213 din C.proc.pen.); Legea cu privire la secretul comercial
(alin. (1) al art. 214 din Cproc.pen.); Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor
participanţi la procesul penal (n.a.) - alin. (2) al art. 215 din C.proc.pen.ш; Legea
cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală (alin.I, art. 531 din
C.proc.pen.). La examinarea acţiunii civile în procesul penal, conform prevederii
alin. (3) al art. 220 din C.proc. pen., hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în
conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Această
permisie, prin posibilitatea oferită de a aplica normele legislaţiei extra procesual
penale la examinarea acţiunii civile, ţine de obiectul şi caracterul specific al
acţiunii civile în procesul penal ce are un caracter accesoriu. Codul de procedură
penală, alin. (2) al art. 220, stipulează că normele procedurii civile se aplică dacă
ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu
prevăd asemenea reglementări.
Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-ХШ din 06.07.1995, Legea
cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Legea cu privire la
pro¬curatură, nr. 294-XVI din 25.12.2008, reglementează raporturile procesual-
penaie, dar într-un volum redus şi această reglementare poartă un caracter
accesoriu. Acestor acte le este caracteristic obiectul specific de reglementare, spre
exemplu: statutul judecătorului, garanţiile independenţei judecătorului (Legea cu
privire la statutul judecătorului); organizarea şi structura organelor procuraturii
(Legea cu privire la procuratură). Hotărârile Curţii Constituţionale privind
interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale
sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, părţi şi pentru persoanele participante
la procesul penal. Hotărârea Curţii Constituţionale privind recunoaşterea ca fiind
neconstituţională a prevederii legii aplicate în cauza penală respectivă poate servi
drept temei de declarare a recursului ordinar (pct. 14), alin. 1 al art. 427 din
C.proc.pen.; pct. 14) din alin. (1) al art. 444 din C.proc.pen.) sau a recursului
extraordinar (Ut. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din C.proc.pen.). O problemă
discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de drept a precedentului
judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu conţine referiri privitoare
la recunoaştere de jure a precedentului judiciar ca izvor de drept în procesul penal,
dar analizând conţinutul Codului de procedură penală (în speţă, pct. 16, alin. 1 al
art. 427 din C.proc.pen. indică ca temei de recurs ordinar următoarea situaţie:
norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a
aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie) putem deduce că
hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de
Justiţie sunt de reper în activitatea jurisdicţională a instanţelor de judecată, în
special a celor ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie.
Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului de
procedură penală la art. 2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
Prin aceasta s-a încercat negarea de jure a ceea ce există de facto.
E general recunoscut faptul că practica judecătorească este luată în calitate de
orientare pentru instanţele inferioare. Este puţin probabil că o instanţă judecăto-
rească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a Plenului
Curţii Supreme de Justiţie şi ca această hotărâre a instanţei va rămâne în vigoare în
rezultatul examinării recursului penal. Tendinţa generală este de a recunoaşte
precedentului calitatea de izvor al dreptului procesual penal, având în vedere
influenţa exercitată de precedentele Curţii Europene şi recunoaşterea precedentului
ca izvor de drept în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PROCESUAL PENALE

Normele juridice reglementează situaţii generale. Pentru a putea fi aplicate în

cazuri concrete normele juridice trebuie interpretate. Prin interpretarea normelor de
drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în
vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi conţinutului
normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de
metode şi procedee) special învestit pentru aceasta. Normele juridice procesuale
reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care
participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate cazul tipic
prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea
normelor juridice. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile
necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor
împrejurărilor practice. Necesitatea interpretării normelor procesual penale se
profilează în contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi
aplicat în corespundere cu existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept,
în generai, şi implementării în procesul penal naţional a jurisprudenţei Curţii
Europene.
Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului
normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia crearea unei noi norme sau
modificarea celor existente.
Prin intermediul interpretării pot fi cunoscute limitele fiecărei reglementări,
finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, în aşa fel încât conţinutul sintetic şi generic
al normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal oricare
ar fi particularităţile concrete ale cauzelor penale.

Felul interpretării normelor juridice procesual penale

 Formele de interpretare a normelor juridice procesuale şi metodologia
utilizată sunt cele cunoscute şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile
decurgând mai mult din natura deosebită a reglementărilor procesuale, din sistemul
său specific şi din modalităţile caracteristice în care apare stmctura tehnico-juridică
de redactare a normelor procesuale.
Clasificarea formelor de interpretare a normelor procesuale penale se face în
funcţie de anumite criterii:
- din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea;
- prin prisma metodelor folosite pentru interpretare;
- rezultatele sau efectele interpretării.
Din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea, aceasta
poate fi:
a)interpretare legală (sau autentică), făcută de către organul care a adoptat
legea.
Se realizează în cadrul actului legislativ în care se află norma juridică inter
pretată. Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind
aceeaşi ca şi a normei interpretate.
In Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală.
Astfel, art. 6 este exclusiv dedicat explicării înţelesului a 51 de termeni şi expresii
utilizate în Cod.
b)Interpretarea judiciară sau, altfel spus, cauzală (jurisprudenţială). Se
realizează de către instanţele judecătoreşti în procesul aplicării normei juridice
procesuale penale, fără a avea un caracter obligatoriu şi pentru alte instanţe
judiciare. Interpretarea judiciară este realizată la soluţionarea oricărei cauze penale,
având un caracter permanent.
Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac
deseori trimiteri Ia soluţii pronunţate de alte instanţe. Considerăm că instanţele
judecătoreşti de nivel inferior Curţii Supreme de Justiţie ar fi necesar să se
conformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea când constată
că se face o interpretare juridică diferită de către instanţele judecătoreşti. In felul
acesta ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri.
c) Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică), denumită şi interpretarea
neoficială, se realizează de specialiştii, cercetătorii în domeniul'dreptului. Valoarea
acestei interpretări este condiţionată de forţa argumentelor ştiinţifice pe care se
sprijină. O găsim în manuale, cursuri, tratate, monografii, articole ştiinţifice în
domeniul dreptului procesual penal. Deşi nu este obligatorie, se poate impune prin
forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând practica judiciară şi, uneori, chiar noile
reglementări legislative.
Prin prisma metodelor folosite pentru interpretare se consideră că au
aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee:
a) Interpretarea gramaticală (sau literară) constă în lămurirea conţinutului nor-
melor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi. Acest mod de
interpretare presupune desluşirea sensului etimologic al cuvintelor, punerea în
lumină a conexiunii gramaticale dintre ele, precum şi legătura dintre părţile unei
propoziţii, în ceea ce priveşte sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un
sens comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific, fiindcă normele
juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici ştiinţifici. Sunt însă
situaţii în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, i se va da acestuia semnificaţia
cerată de contextul reglementării, deşi aceasta mi corespunde sensului tehnico-
ştiinţific al cuvântului. Spre exemplu, în denumirea art. 168 din C.proc.pen. este
utilizată sintagma "dreptul cetăţenilor", dar nu trebuie să înţelegem că de acest
drept beneficiază doar cetăţenii Republicii Moldova (interpretare restrictivă) sau şi
cetăţenii altor state (interpretare extensivă), dar şi apatrizii- Prin "cetăţean" în art.
168 din C.proc.pen. se are în vedere orice persoană fizică, independent de prezenţa
sau lipsa unei cetăţenii.
In cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu
atributele lor, iar verbele cu complementele, în termenul masculin se cuprinde şi
cel feminin, singularului i se aplică în genere şi pluralul.
b)Interpretarea sistematică ajută la elucidarea conţinutului unei norme juridice
prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din
alte ramuri ale dreptului.
Un exemplu de interpretare sistematică ni-1 oferă corelarea prevederilor art.
66 din C.proc.pen., în care sunt reflectate drepturile şi obligaţiile învinuitului,
inculpatului, a art. 189 din C.proc.pen., în care se indică dreptul persoanei reţinute
sau arestate la măsuri de ocrotire, şi alin. (1) al art. 170 din C.proc.pen., din care
putem conchide că învinuitul are dreptul Ia măsuri de ocrotire prin faptul că, în
conformitate cu art. 170 din C.proc.pen., învinuitul poate fi reţinut sau arestat.
c)Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea înţelesului unei norme
juridice cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională
cel mai frecvent folosite sunt a fortiori şi per a contrario.
Potrivit raţionamentului a fortiori, în mai mult se cuprinde şi mai puţin (a
majori ad minus), unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin.
Potrivit raţionamentului per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se
poate extinde la cazurile neprevăzute de lege.
Sub aspectul rezultatelor sau al efectelor interpretării aceasta poate fi:
declarativă, restrictivă şi extensivă.
a)Interpretarea declarativă se face prin redarea întocmai a textului de lege
interpretat, daca s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă.
b)Interpretarea restrictivă are loc atunci când se constată că în textul de lege
interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a depăşit, prin
semnificaţia sa, voinţa legii. În această situaţie, prin interpretare se va restrânge
norma la limitele trasate de voinţa legii,
c) Interpretarea extensivă este inversul interpretării restrictive, adică atunci
când se constată că textul de lege spune mai puţin decât a voit să spună legea, prin
interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii care nu sunt explicit prevăzu¬te,
dar implicit subînţelese1".

4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞÎ

ASUPRA PERSOANELOR
 Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii
respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi
persoane.
Regula generală privind timpui intrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din
vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care
presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din
momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare. Legea
procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru
prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare
se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură
penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este
în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa
judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are
importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, în această
situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor
juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la
momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi
şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici
ultraactivă. Alin. (2) al art. 3 din C.proc.pen. stipulează că legea procesual penală
poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă
lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de
legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la
posibilitatea ultra-activităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la
prevederile art. 3 aî C.proc. pen. (2003) în desfăşurarea procesului penal se aplică
legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau a! judecăţii cauzei în
instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de
procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu
conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs de urmărire
penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală
(2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele
şi lucrările efectuate până Ia 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală
(1961)".
Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în
condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse
reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a
îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei
legi.
Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită
suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii
naţionale asupra acestui teritoriu.
La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul
teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor doua aspecte ale
suveranităţii de stat:
  legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale
desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu,
prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea
judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al
Republicii Moldova.
 activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre
numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare
pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova,
chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.
Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în
străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de
procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură
penală al Republicii Moldova. Doar instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele
de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şt numai după legea
procesual penală naţională.
Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii
procesual penale în spaţiu, cum ar fi asistenţa juridică internaţională în materie
penală, realizată în temeiul art. 531-559 din C.proc.pen. şi în baza convenţiilor şi
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de
reciprocitate.
Conform art. 4 din C.proc.pen., legea procesuală penală este unică pe tot
teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti,
procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.
Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la
cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în
privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia
relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate
internaţionale Ia care Republica Moldova este parte.

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

1. Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.

2. Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.
3. Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.

1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată

potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei
diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţională spre
realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii
penale.
Noţiunea de principiu aî procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu
largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în
ştiinţa dreptului procesual penal.
Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter
general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebita importanţă
teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea
şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult
sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica
judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii
reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, de la
care nu există nici o abatere.
Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările
lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,
chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază.
Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi
similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa
normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui
sistem procesual.
Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică
faptul că în frontispiciul normelor juridice de ampli cabilitate amplă, printre care se
numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care
reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii
tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează
prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a
normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului
penal.
Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul
penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem
procesual şi caracteristicile lui cele mai importante.
In doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal
poate fi reţinută numaî în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care
privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din
C.proc.pen.) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte
desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecaţii - principiul
publicităţii şedinţei de judecată (art. 18 din C.proc.pen.). Această limitare, prin
excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii
importanţei procesuale a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din
Constituţia Republicii Moldova.
Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi
principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor judecătoreşti, părţilor
în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt
reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există norme juridice de
concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor
constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea
în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendmţa generală de soluţionare a
cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii
politicii penale a statului.
Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma
procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.
Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a drepturilor
şi libertăţilor omului.
Dar nu orice precept general devine implicit şi principiu al procesului penal.
Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea
principiilor de alte reguli ale procesului penal:
1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care
reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul
pe-nal.
2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul
cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii
procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot
parcursul desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii
fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile
fiecărei faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea
principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal.
3.Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă
posibilita-tea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile
proce-sului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul
realizării procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.
Principiile procesului penai îşi găsesc reflectarea în unele tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
4.Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi apli-
cabilitate directă în cadru! procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei
implicaţi în procesul penal.
5.Toate principiile procesului penal formează un sistem integra, unde
conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea
întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de regulă, la încălcarea altor
principii ale procesului penal.
Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia
naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în
vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele
procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.
Sistemul principiilor procesului penal
In procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de
avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;
2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.
Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe
care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul
principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie
altul decât sistemul legii procesuale.
O a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie
procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării
înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea
problemei.
Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o
mare constanţă în abordarea problematicii respective.
Principiile procesului penal în cadrai derulării procesului penal nu se manifestă
niciodată izolat, în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului
penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul
fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după
cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea
riguroasă a celorlalte. În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile
procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea
sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale
procesului penal.
Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa
cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un
cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate
principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate
plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se
realizează decât în formele prevăzute de lege.
Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se
manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu toate
celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină
reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în
măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii
participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea
procesului penal. Între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare
şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase
exemplificări ar putea evoca aceste legături.
Procesul-penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii: 1.
Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi
a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5.
Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea
proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba
în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului
Ia apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14.
Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire
împotriva sa; 16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;
17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare; 18. Principiul contra-dictorialităţii în procesul penal; 19.
înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20.
Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a
probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

2. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI

PENAL
Legalitatea procesului penal
În conformitate cu alin. (3) al art. I din Constituţie, Republica Moldova este un
stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept
este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un
principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor
juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de
drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concor-
danţa cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia
cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea
respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. în
alin. (1) al art. 1 din C.proc.pen. se prevede că procesul penal reprezintă o
activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea
procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi
toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi participanţilor la procesul penal să
se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a
principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a
dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor
de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în
realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin
incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi
sancţiunilor de drept penal.
Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale,
fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla
poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal
principiul nulla justiţia sine lege.
Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:.
•principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional: •tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte; •prevederile Constituţiei Republicii Moldova; •Codul de
procedură penală.
La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei,
urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire dreptul tratatelor,
încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII
din 04.08.1992, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu
îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin
legalităţii naţionale.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a
fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica
reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd despre
aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de
Justiţie.
Prezumţia nevinovăţiei
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului
penal şi unul din drepturile rundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea
prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se
consacră drepturile fundamentale ale persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de
instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada
războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în
Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste
documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană
atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea
fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin
prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a
Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor
civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă
a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană
acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi
dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au
asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8
- "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată
doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până
la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este
prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei
prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau
inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună
credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi
respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda
şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dove-
dească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din с proc.pen. al RM). De asemenea, este
recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de
săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun
interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană.
Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrai unui proces cu respectarea garanţiilor
procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina
probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din с proc.pen. al RM, pct. 7)
al art. 64, pet. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de
condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de
persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât
cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de
toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera
alegere a locuinţei ş. a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau
concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi
întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi
înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului
că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza
unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile
sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea
dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii
probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage două sau mai multe concluzii
opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată
imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de condamnare.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real
se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile.
Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa
legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice aîtă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale
stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". În esenţă, principiul dat este o
exprimare particulară a principiului general al egalităţii.
în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor
implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă
aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că
orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii.
Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a
persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când
inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă
discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor
se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea
înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare
pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai
privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor
judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii
şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei.
In al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în
procesul penaî trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a
face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău
faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.
Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru
discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din
art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia
discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o
interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice
orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat
că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o
justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi
este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins.
Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a
încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce
alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi
deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o
justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de
ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit
justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei
daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din
cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei
posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip
de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a
justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de
tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces
civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces
penal (Kamasinski v. Austria).

Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un
domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie
nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea
în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este
vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent
persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte
internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările
internaţionale.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general
al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală
obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea
umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia
valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante Ia procesul penal sunt şi
altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat
cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în
procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi
demnitatea oricărui participant al procedurii penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele
oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de
încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci când aceste
acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte
care le reglementează statutul juridic.
Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică;
(2)Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane
ori degradante.
Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el
primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la
10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este
reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,
adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru
Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu
privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984
pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori
degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman,
tratament degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987,
stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei
persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în
scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau
mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o
sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe
persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
*Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
*Cauzarea intenţionată a durerii;
*Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de
bază aleart. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau aî
pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile
Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate
de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia
(Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în
condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o
pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin
demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului
posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin
orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în
cursul procesului penal.
Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală
pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana
vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi
prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni
ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Inviolabilitatea persoanei
Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având
obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.
Atât Constituţia, cât şi C.proc.pen. stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise
măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri
excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase
care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) îl art. 11
din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi
modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea
de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea scopurilor
procesului penal şi dreptului penal.
Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se
deplaseze liber fie din cauza, că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea într-
o celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute
de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu
părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).
 Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a
unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din C.proc.pen.),
excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire
penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.
Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în
hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea
loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în
stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de
30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi
imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v. Germania
(1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute
perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a înregistra
informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că perioada
maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că
autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie
respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale.
Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală.
Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot ti aplicate la privarea de
libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu
poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar
dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest
sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să
elibereze imediat orice persoană arunci când temeiurile reţinerii ori arestării au
decăzut.
Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi
mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care
au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente
pentru a justifica o detenţie legală.
Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută
cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.
Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă dreptu-
rile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi
încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în
limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau care acordă asistenţă
juridică garantată de stat. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei
private de libertate să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le
folosească pentru a contesta privarea de libertate.
Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele
enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167
din C.proc.pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea
unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la
momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care,
printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Procesul-verbal se aduce la
cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre
drepturile ei.
 Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în
acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment,
când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru
aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede
posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele
(de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.
Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei
trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11
din C.proc. pen., deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin
dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de
posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă într-
un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice
înţelegerea fiind explicaţi.
O ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de
condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau
unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima
opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei
(percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul
persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

Inviolabilitatea domiciliului
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de
bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art.
8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite
amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii
domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 af Pactului Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni
arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului.
Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se
afla în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau
pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această
normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau
în afara unui proces penal.
În situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările Ia
faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia
interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct 49) al art. 6 din с proc.pen.: "timpul
nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de
delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea
acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care
explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane
(casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),
precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în
sensul Codului de procedura penală, este şi orice teren privat, automobil, navă
maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar
voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există
excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat
judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină
prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i
permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin.
(4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate iară
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i prezinte imediat, dar
nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei materialele obţinute în
urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de
instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte
calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost
întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru
Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul
întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de
domiciliu.
Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea
rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia ori refuzul de a le părăsi Ia cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările
ilegale. Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii;
acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt
admisibile (art. 93, 94 din с proc.pen. al RM)

Inviolabilitatea proprietăţii
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă
proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante
documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană
are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi
lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului
adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. Aderarea şi
ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate mai sus
a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46
stipulează că:
1)dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate;
2)averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă;
3)bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
Examinând art. 13 din C.proc.pen. în corelaţie cu art. I din Protocolul adiţional
nr. 1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii. Cea
de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a
unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din
următoarele motive:
1)utilitate publică;
2)în condiţiile Codului de procedură penală;
3)conform principiilor generale ale dreptului internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. I din Protocolul adiţional
nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. I), recunoaşte, printre altele,
dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a
asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar trebui să
servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul
James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să
servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un
echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor
fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982).
Considerăm că în cadrai procesului penal pot fi private de proprietate sub motive
de utilitate publică sau interes generai persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi
28 ale art. 13 din Legea cu privire ia poliţie, nr. 416-ХП din 18.12.1990, sub
aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor
fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, trecerea ia locul incidentului (n. a. - care poate fi locul
săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucra nu permite amânare, folosirea în
scop de serviciu (n. a. pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a
mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor
şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror
obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum
şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea
obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acţiunilor legale se restituie de
stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta
în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o
ingerinţa neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu
prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau
proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen.
Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.proc.pen.), partea civilă (pct.
20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile
ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate
de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală.
Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.)
dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea
însăşi.
Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,
învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are
dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de
mijloace de probă.
Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie
bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în
calitate de probe.

Secretul corespondenţei
Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu
terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al tele-
gramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate,
pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică
şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor
legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de
informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul
urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penala pot
intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate
acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de
procedură penală, în art. 133-138.
Alin. (2) al art. 133 din с proc.pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete,
containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul
procesului penal de investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional
de grave.
 Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau
arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui
prizonier Ia necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în
nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ
poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero
Diana v. Italia (1996)). în jurisprudents pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit
(1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juridic,
atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi
periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură
penală. Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea judecătorului de
instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală în
alin. (4), (5) ale art. 135 din с proc.pen. se limitează durata totala de interceptare a
convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel
târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost
interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu
încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca
informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi
trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

Inviolabilitatea vieţii private

Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a
respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată
în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie
deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de
exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate
cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a
fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.proc.pen.
Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea
din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la
acest principiu.
Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include
integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a
menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie
exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat câ ar fi prea restrictiv de a
limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa
după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa
privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta
relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Nîemietz v.
Germania, 1992). In aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa
intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte
persoane şi cu lumea exterioară.
Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate prin
căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent
de faptul dacă aceste relaţii au apărat în urma unei căsătorii legale şi indiferent de
relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO
a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt
considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrai lor
nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie.Totodată în cazul
Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă între două femei şi copilul născut de
una din acestea prin înse-minare artificială, judecătorii au refuzat să califice
aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o
divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce
priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa
conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta
le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva
soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen.
stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori,
bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici
şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia
există o legătură strînsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi
şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care
nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în
ochii săi cu "imaginea" tatălui.
în conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau
privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în
anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în
izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu,
este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu
în camera unde se deţine aftându-se în văzul tuturor.
Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă
sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără
necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei
asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în
general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de
lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de
viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi
percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este
prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate,
temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută,
precum şi procedura care trebuie urmată.
Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi
păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.
Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa
privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire
penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie
se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze
prezentarea informaţiei cerate sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are
dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii
obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al
acţiunii procesuale respective.
În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată,
legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei
in-gerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să
ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea
lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea
informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată
şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrai procesului penal. Probele
care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea
acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de
drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă
valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la
păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării.
Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în
cadrai unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces,
care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine
etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din C.proc.pen. şi altor prevederi din
legislaţia în vigoare'58, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în
condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care
participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei
concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului
proces judiciar înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a
celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre
principiile de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor
legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de
stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat,
unele acte procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,
sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba
de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele menţionate sunt
subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai
al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a
terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba
de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura
procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etate din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea
procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi
procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii
şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rândul populaţiei.

Conform pct. a) din alin (3) al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod
gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită Ia audiere.
Legea procesual penală (alin. (2) aî art. 17 din C.proc.pen.) extinde sfera
prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă
de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire
penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în
procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea
din rândul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude
participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica
dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de
interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către
însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea
formală a prezentei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o
încălcare esenţială a dreptului
la interpret.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în
care se desfăşoară procesul penai în vederea aplicării normelor privind asigurarea
cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor
de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de
beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării
asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi
surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se
aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra
etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în
ansamblu.
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia Iui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască
mai mult sau mai puţin limba respectivă.
Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi
asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la
şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Кос v. Germania, 1978)
că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite
cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare
definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit.
e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul
audierii, ci se extinde şi la tra-ducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale
angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să Ie înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care
acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a
procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a
subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi
în detalii învinuirea.
Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori
este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze
bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de
punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind
traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.
Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor
faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale
procesului penal. Din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se
desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce
la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti.

Asigurarea dreptului la apărare

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un
raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni.
Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între
persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi au
dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa
unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de
apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care,
potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa
apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin
darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri.
Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele
naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de
principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul
procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz,
reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, asistaţi gratuit de către un
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca "asigurarea dreptului la
apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare".
Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de
apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură
penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de
a asigura participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor
procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este
una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile
exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a
dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia
dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit. с) din pet. 3) al
art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere
singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace
necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30 "Cu privire ia practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului", la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer
prezenţa avocatului:
a)în caz de complexitate sporită a cauzei;
b)în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra
singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea
fiecărei persoane în parte;
c)în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau
învinuită persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de
urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul
la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau de către un
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe
(pct. 34) din alin. (2) al art. 57).
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede
licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul
prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale
avocatului) rezultă din reglementările internaţionale ia care Republica Moldova
este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează
dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este
necesar, a prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Diferenţa dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat
trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze
calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este
realizat şi printr-o serie de norme din с proc.pen. al RM care cuprind, ca şi
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6,
dreptul persoanei:
•să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o
maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi în art. 64
с. proc.pen. al RM);
•să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Acest
drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea
sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa
apărătorului ales sau un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar
şi pana la audierea ei în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea
procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare.
Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să
aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 с.
proc.pen. al RM)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi
obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi
inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al c. proc.pen. al
RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul
să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică
garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au
acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecata sunt obligate să asigure
participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale.
Codul prevede obligaţia organul ui de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa
avocatului ales sau, după caz, a celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat
(pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din с proc.pen. al RM).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal,
procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului
la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor
împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care
poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art. 63 interzice interogarea în
calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o
infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă
pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită
apărarea în limitele legale.
Jurisprudenţa Ct.EDO pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v.
Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită
cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în
timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în
cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul
poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice
pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret
în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând
în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a
apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul luî
constituie o încălcare a art. 6(3)alCEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur, c. proc.pen.
al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător
în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat
în acest sens art. 69 al c. proc.pen., unde sunt enumerate cazurile de participare
obligatorie a apărătorului în cauza penală:
•când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
•când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice
sau mintale;
•când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este
militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit
de gravă sau excepţional de gravă şî alte cazuri prevăzute de art. 69 с. proc.pen. al
RM.
Tot aici este menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului "când
interesele justiţiei o cer", sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în
Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală.
Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit (с) din alin. (3) al
art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru
apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat
că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu
este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual,
la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apară
eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă
apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie
prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din
punctul de vedere al apărării.
Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi
dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea
recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la
audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme
diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe
declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când nu poate
adresa întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria
(1990)). с proc.pen. al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările
art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de
protecţie a lui).
Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de
desfăşurare a procesului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se
corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii
umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei
de nevinovăţie.

Publicitatea şedinţei de judecată

Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii
societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă
exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice
situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii
legale.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele
judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu
specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în
care se respectă toate regulile de procedură.
Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le
conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice
persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de
şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi
limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu
uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale,
când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate
decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile
închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea
prejudicia interesele justiţiei. In aceste cazuri decizia de a examina dosarul în
şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii
judiciare.
Completarea art. 18 с. proc.pen. cu alin. V) aduce o reglementare
complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de judecată prin obligarea audierii
victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă.
Art. 316 din с proc.pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şe-
dinţei de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vâr-sta
de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la
şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din
oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură
ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază
sporită.
În realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii
reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto,
audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de
judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.
Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al
şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de
atac (art. 427 şi 444 с proc.pen.). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea
adoptată se pro¬nunţă, fără nici o excepţie, în mod public.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei
justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de
înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este.sancţionată; şi
de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează
hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-
media.

Accesul liber la justiţie

 Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al
Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14
prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se afiă să fie examinat de
un tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că
"orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie".
Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Codului
de procedură penală.
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penai a fost sesizată şi
evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie166 şi a Curţii Constituţionale.
In dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din
Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca
un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în
procesul penal.
Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept
fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se
pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit,
ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.
O particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte
accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului
de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi
obiectiv a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării
eficiente a regulilor enunţate:
1.cazurile de incompatibilitate (art. 33, 54 din Cprocpen. al RM);
2.nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din
C.proc. pen. al RM);
3.neadraiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1)
din alin. (1) al art. 94 din Cprocpen. al RM);
4.nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.proc
pen. al RM).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la
cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare
fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal
de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului
de urmărire penală. Existenţa regulii enunţate este dictată de necesitatea realizării
scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.

3. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR SPECIALE ALE PROCESULUI

PENAL
 Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil
Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma circum-
stanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi anume
complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată, comportamentul părţilor şi vârsta de pînă la 18 ani ai victimei.
Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât şi de
drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor
infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte cum ar fi
necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc.).
Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de ra-
piditatea cu care acestea soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale
necesare pentru a mişca cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde
atât pentru conduita organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase
în cadrul procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele
judiciare vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după
un timp rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va
întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin
schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se
prezintă să fie găsit şi audiat.
De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel
încât să permită organelor competente să asigure termenul rezonabil. Statul trebuie
să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să asigure o soluţionare
rapidă şi fluentă a cauzelor. în general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a
cauzelor prin volumul mare de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de
cauze nu implică automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu
promptitudine măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar
putea fi alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data
parvenirii lor în instanţă, dar şi ţinând cont de urgenţa lor sau drepturile care
formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă
situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea
numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia dată ca
încălcare (vezi Zimmermann şi Steiner v. Elveţia, 1983).
Cu toate că C.proc.pen. stabileşte că se ia în considerare numai conduita organelor
de urmărire penală şi a instanţelor, această prevedere trebuie interpretată mai larg
incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre exemplu,
în practica CED07 durata procesului în cadrai Curţii Constituţionale se ia În
consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze rezultatul
soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v. Germany, 1986, Poiss
v. Austria, 1987, Воск v.Germany, 1989).
Criteriul comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa
vinovăţiei statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii.
Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se
stabileşte că depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate avea loc atunci
când comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi
în cazul de schimbare nefondată a avocaţilor, înaintare nefondată a plângerilor,
întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile ce
trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Pe de altă parte, persoana acuzată nu este
obligată să fie cooperantă şi poate să se folosească pe deplin de drepturile pe care i
le oferă legea (cum ar fi aceleaşi înaintări de cereri şi plângeri), dar acestea pot fi
puse în seama persoanei la stabilirea încălcării dreptului acesteia la un proces în
termen rezonabil. Astfel, în cauza Ciricosta şi Viola v. Italia peti¬ţionarii au
solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase
amânări solicitate de partea adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul
de cincisprezece ani nu încălca dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil.
Criteriul vârstei victimei a fost introdus pentru a oferi o protecţie mai mare
acestor persoane, anume prin accelerarea instrumentării cauzei.
Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către
procuror, iar la judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274,
procurorul, concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează termenul
de urmărire în cauza respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este
obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea
acestuia. în cazul în care este necesar de a prelungi termenul de urmărire penală,
ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă
procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.
Cu toate că legea nu stabileşte termene concrete de desfăşurare'a procesului
penal, pentru asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de termene
pentru efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite termene-Iimită
pentru soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc.
Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de judecată
ierarhic superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau
extraordinare de atac.
Conform art. 385 C.proc.pen., instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat
dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un termen rezonabil, are
dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept
recompensă pentru aceste încălcări. în timp ce această prevedere urmăreşte scopul
soluţionării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare în CEDO, pentru a fi un
remediu valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie să includă un indice pentru
a permite evaluarea gradului în care durata procedurii este luată în consideraţie.

Libertatea de mărturisire împotriva sa

Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al
procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizare a cadrului
garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
În lit. g) din pct. 3) al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni
penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se
recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al
Convenţiei) include "dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi
atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la
propria sa incriminare" (Funke v. Franţa, 1993) şi care este inclus în norme
internaţionale general recunoscute care se află în centru! noţiunii de proces
echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este necesar de subliniat că dreptul la
libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile
persoanei investigate prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale care
consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze
sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în unele legislaţii străine.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 C.proc.pen. şi
cuprinde două reguli.
Cercul de persoane care intră în categoria de rade apropiate este circumscris
exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen. al RM şi sunt: copiii, părinţii,
înfietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a constata relaţiile de
rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a verifica actele de stare
civilă eliberate de organele de stat competente. De această prerogativă beneficiază
toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de "nimeni" conform
DEX,.are sensul de "nici un om, nici o fiinţă". De regulă, acest drept este utilizat de
martor, partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90 din C.proc.pen., nu poate fi silit să facă declaraţii
contrare intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul să refuze de a
prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă
acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale
apropiate.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă dezvăluiri
demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de
aplicat orice acţiuni nelegitime asupra unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea
informaţii sau mărturisiri. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în hotărârea sa a stipulat că bănuitul,
învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască
vinovat.
Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea
săvârşirii infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment
ce nu contrazice, acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei
de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească
nevinovăţia, cu atât mai mult când învinuirea este necredibilă. încălcarea dreptului
de a nu se automcrimina de către organul de urmărire penală va conduce la
neadmiterea datelor care au
fost obţinute.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi
împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui
şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al art. 63 din
C.proc.pen. prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor persoana faţă de
care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.
Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de
a renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă
renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la alin.
(3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva
bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de
judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate
extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara
procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda
apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări care au fost
incluse în obiectul probaţiunii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare,
chiar dacă ruda, utilizând privilegiul,
renunţă să facă declaraţii.

Dreptul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori (lat. Non bis in
idem)
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un
principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca o
persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fie pusă în
situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în
sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni
inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea
neîntemeiaţi a urmăririi penale în privinţa unei persoane, pentru a fi încălcat acest
principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu denumirea поп bis in idem,
acest principiu înseamnă: "nu de două ori pentru acelaşi lucru" şi se referă la
instituţia răspunderii penale.
Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor
Omului prevede în art. 4 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită
penal de jurisdicţia aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a
fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă legii şi procedurilor
penale ale acelui stat.
Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi
procedu-rii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent
descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente sunt de
natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări
nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte pericole
publice care ameninţă viaţa naţiunii.
Codul de procedură penală în pct. 44) al art, 6 defineşte "viciul fundamental în
cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată, ca fiind o
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate
internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea
urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se
constată că nu a existat în fapt cauza саге а determinat luarea acestor măsuri sau că
au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea
cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea
urmăririi penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (alin. (2) al
art. 313; alin. (2) al art. 287 din c. proc.pen.) în cazul admiterii plângerii depuse
împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de
sub urmărire penală.
Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia când persoana a fost trasă la
răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa
aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi fapta nu mai este posibilă din motiv că suntem
în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă.
Pct. 4) din alin. (3) al art. 458 prevede că poate fi cerată revizuirea hotărârii
definitive şi irevocabile a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă
s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat
hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior,
dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus
încetarea procesului penal.
Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este aplicat
şi se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune
într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine implică
deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere
a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă
pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzuriior de serviciu şi

erorilor judiciare
Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală,
prevăzut de art. 23 din C.proc.pen., este şi principiul asigurării drepturilor victimei
în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare.
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din
considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar
sub aspectul raportului "stat-infractor", lăsând fără atenţia necesară problema
victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de
faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora ii s-au încălcat unele
drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară, indiferent
dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului de serviciu sau ale erorilor judiciare.
Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi atât persoana fizică sau juridică căreia
i s-a cauzat un prejudiciu, cât şi bănuitul, învinuitul, inculpatul, condamnatul.
Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vis
de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor
internaţionale şi a celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul
când are loc o vătămare a dreptului persoanei de către o autoritate publică, în
special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal.
În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de
examinat conceptul de "victimă". Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia
principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de
putere", în care, la art. 1, victime sunt considerate "personale cărora, individual sau
colectiv, le-a fost cauzat un prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau
prejudiciul moral, suferinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială
a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile
penale naţionale, inclusiv legile care interzic abuzul de putere".
La nivel paneuropean, în art. 1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului Miniş-
trilor Consiliului Europei din 28 iunie 1985 "Cu privire la statutul procesual al
victi-melor infracţiunii", se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a
pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe
emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau
inacţiunile care încalcă normele penale ale statului-membru.
În cadrul Codului de procedură penală, la alin. (1) al art. 58", prin victimă se
are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost
aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia victimei ca nou participant la
procesul penal esîe rezultatul unui şir de demersuri doctrinare în vederea garantării
unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
lezate prin fapta infracţională.
Victima unei fapte care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune
de drepturile prevăzute de art. 58 din C.proc.pen., în special de dreptul de a cere
pornirea urmării penale, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte
vătămată şi dreptul de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale. Procesul
penal al Republicii Moldova permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în
cadrul soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă
avantaje suficiente victimei.

Principiul contradictoriaiitâfii în procesul penal

Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal
contemporan. Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei
cauze penale în cei mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi
organizational maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate aspectele
a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate. Principiul
contradictorialităţii este un principiu general al procesului penal şi, în mod normal,
ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal.
Principiul contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din
art. 9, 10 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art.
14 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art. 6 al
Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului (din 04.11.1950).
Separarea funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent
exercitate (toate trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau
persoană împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai
multor funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal.

Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusiva a instanţelor judecătoreşti

Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte
numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc
justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi
judecătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură penală. Pentru
anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete
de judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de
procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de "instanţă". Prima -
instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti,
secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic sau completul
de judecată care este competent să judece
cauza penală.
O condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi
neabătută a legii, ceea ce asigura realizarea în procesul penal a principiului
legalităţii şi pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu
numai facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată sunt
create în baza legii. Această clauză este consfinţită în alin. 1 al art. 6 din Convenţie
şi Curtea, în hotărârea Zand v. Austria, a menţionat că acea clauză conform căreia
instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv evitarea
organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei
executivului şi că această materie urmează să fie reglementată de către legea
parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova, domeniul
funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege
organică.
Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii Moldova, înfiinţarea de
instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare sentinţele şi alte hotărâri
judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au putere juridică şi nu pot fi executate.
Competenţa instanţei de judecată, limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a
procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de
cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită
perioadă de timp.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea
unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii
definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile Codului
de procedură penală.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o
condiţie ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire
la calităţile unui judecător care înfăptuieşte justiţia.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede dreptul
fiecărui om ia o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în
art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi
publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege.
Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele
penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecând in baza
legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2) şi (3) ale art. 13 din
Legea privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de
înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a
împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea
hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii.
Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt declarate imixtiune în
activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o
distanţă mai mică de 25 metri de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă sunt
întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe lângă aceste
acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea instituie o serie de condiţii
pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
•procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care
reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al
hotărârilor judecătoreşti ş. a.;
•procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a
judecătorului îl protejează de eventualele abuzuri din partea factorilor de decizie a
organelor de stat;
•declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de ser-
viciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei,
bunurilor şi documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor
numai legii este şi procedura specială de pornire a urmăririi penale: la iniţiativa
Procurorului General cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al
Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută:
secretul deliberării şi interdicţia de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură
protejarea intimei convingeri a judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie de alte
garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în
stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor
judecătoreşti este pusă, în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea
materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat
respective.
La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia
adoptată. în toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau
imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform
Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei,
Codul de procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia
judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi
propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă.
Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă, este obligat în acelaşi
timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de
urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea
preconceputa că acesta a comis o infracţiune. în acest sens, dacă analizăm
hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regalul Unit
(1997), constatăm ca ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art. 6 al Convenţiei,
deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale,
subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa circumstanţe
"părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei
persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie
să o inspire societăţii democratice". Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor
marţiale.
Judecătorii de instrucţie beneficiază de aceleaşi garanţii în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate
garanţiile legale de independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi
judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se
supun în nici un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea,
independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii sunt confirmate şi de
interdicţia de a sancţiona un judecător exclusiv pentru faptul că hotărârea
pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau
de recurs.
Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar
legii, nu se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi
hotărârile lor sunt executorii şi obligatorii pentru toţi fără excepţie, fiind asigurate
de prezenţa forţei coercitive a organelor de executare a pedepselor penale.

Libera apreciere a probelor

Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de
regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi
a probelor.
Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire
penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii,
pertinenţei, concludentei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză
penală.
În urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărâri cu caracter oficial (de
exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, înceierea privind aplicarea măsurii
preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului
penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au
dreptul de a înainta cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei
hotărâri de către organul competent.
Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu în-
seamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din
care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de
regulă, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi
probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera
apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei
anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în
care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare
dinainte stabilită. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba
prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă
din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe
baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege.
Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în con-
formitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în
cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de
certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, vinovăţiei făptuito-
rului.

Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii
procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a cetăţenilor
de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o
chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului
penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia, prin intervenţia activă a
organelor judiciare penale
competente.
Conform alin. (1) al art. 28 din C.proc.pen., procurorul şi organul de urmărire
penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a pomi urmărirea penală în cazul
în care sunt sesizate, în modul prevăzut de C.proc.pen., că s-a săvârşit o infracţiune
şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a
persoanei .
Pornirea urmăririi penale şi înfăptuirea diferitelor acţiuni. în general, nu sunt
con-diţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane interesate în
pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte, procurorul, de
exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin împotrivirea victimei.
Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă loc din iniţiativa proprie a
organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo solicitare în acest sens din partea
unei părţi sau altei persoane interesate. Această obligaţie este concretizată în cadrul
mai multor articole din cod. Astfel, de exemplu, legea stabileşte obligativitatea
organului de urmărire penală de a dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri
(art. 143); de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală
(art. 277) etc.
Obligaţia de a pomi o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele
le-gale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei
vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi
statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3) al art. 19 şi alin.
(1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are obligaţia de a lua
toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi
obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc
vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc,
precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.
.
 Conform principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din oficiu ac-
ţiunile procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin lege se
dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele de
urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă anumite
acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi păstreze
caracterul neutru faţă de părţi.
Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră necesară administrarea probelor
suplimentare ea nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar putea favoriza o
parte sau alta. Instanţa însă este obligată să anunţe părţile în privinţa drepturilor pe
care le au acestea, inclusiv dreptul de a cere administrarea unor probe noi; să
întrebe părţile dacă au de formulat cereri sau obiecţii. în virtutea principiului dat,
instanţa de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor acţiuni (cercetarea Ia
faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei sunt necesare pentru
verificarea şi aprecierea probelor prezentate.

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL

1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal.

2. Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor.
3. Partea acuzării.
4. Partea apărării.
5. Alte persoane participante la procesul penal.

1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL SUBIECŢILOR PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervevenţia unor
persoane obligate să participe în vederea rezolvării conlictului născut prin săvârşirea infracţiunii.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului
acestuia, poartă denumirea de participanţi.
În dreptul penal, spre deosebire de drept procesual penal, noţiunea de subiect înglobează
persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave au atins vârsta de 14 ani şi cele care la momentul săvârşirii infracţiunii
uşoare sau mai puţin grave au atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice (vezi art.215-
218,221,223-246.248-251,257,259-261 CP.) pasibile de răspundere penală, conform art. 21 C.P.
al RM („Subiectul infracţiunii”).
În dreptul procesual penal în noţiunea de subiecţi intră de asemenea, organele şi persoanele
ca titulari de drepturi şi obligaţii, care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării
procesului penal, finalitatea căruia constituie rezolvarea conflictului apărut din săvâşirea
infracţiunii.
Suprapunând sferele celor două noţiuni, observăm că participanţii în sensul dreptului penal
se identifică în persoana unui singur subiect din sfera participanţilor la procesul penal şi anume
în persoana învinuitului sau inculpatului
În sens larg, noţiunea de participanţi ai procesului penal înglobează toţi titularii de drept
oficiali sau particulari, care au un rol în vre- o activitate procedurală, şi anume organele judiciare
(care în doctrina Romăniei include instanţa de judecată, procurorul, organul de urmărire penală şi
ofiţerul de urmărire penală; în doctrina R.M., „organul judiciar” este echivalent „organului
judecătoresc”, adică instanţa judecătorească); apărătorul; părţile (partea acuzării, persoanele
abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale, adică, procurorul,
organul de urmărire penală + partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor şi partea apărării,
persoanele abilitate prin lege să efectueze activitatea de apărare adică, bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor), precum şi alte persoane (subiecţii
care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi obligaţii nu apar în urma punerii sub
învinuire sau înaintării acţiunii civile, ele de obicei, desfăşoară o activitate de natură să ajute la
realizarea scopului procesului penal, în deosebi la administrarea probelor, ele sunt: martorii
(posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză),
specialiştii şi experţii (deţinători a unor cunoştinţe speciale în anumite domenii ale activităţii
umane), grefierii, precum şi asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii (au roluri auxiliare,
însă importante în probaţiune).
În sens restrâns, se i-au în vedere doar organele judiciare şi părţile.
În literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare şi
constante şi eventuale. Inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente
responsabilă sunt părţi secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil,
accesoriu raportul procesual penal. În acelaşi timp tot inculpatul este partea constantă, fiindcă
prezenţa sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente
responsabilă sunt părţi eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.
(Succesorii por interveni numai în latura civilă aprocesului penal, ei devenind părţi prin
succesiune (în cazul decesului părinţilor sunt introduşi în cauză copiii minori).

2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

Organizarea Judecătorească
Principiile generale ale Organizării Judecătoreşti constituie regulile esenţiale prevăzute de
Constituţie şi de legile organice care stau la baza organizării justiţiei pentru asigurarea
soluţionării litigiilor ivite între subiectele de drept, protecţia persoanelor faţă de manifestările
abuzive ale celorlalte autorităţi publice. Ele sunt:
1. Constituirea iearhcă a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie (în legislaţia
României există atât în materie civilă cât şi în materie penală doar 2 grade de
jurisdicţie: judecata în prima instanţă şi judecata în apel).
2. Jurisdicţiile sunt costituite numai prin lege.
3. Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale.
4. Interzicerea instanţelor extraordinare.
5. Justiţia constitie monopol de stat.
6. Egalitatea în faţa justiţiei.
7. Instanţele judecătoreşti sunt permanente şi sedentare.
8. Ierarhia instanţelor judecătoreşti.
9. Colegialtatea.
10. Instanele judecătoreşti sunt unitare.
11. Accesul liber la justiţie.
12. Gratualitatea justiţiei.
În România principiul care stă la baza actualei organizări a instanţelor judecătoreşti este
unitatea sistemului acestor orgnizaţii. Spre deosebire de RM, în afară de judecătorii, curţi de
apel, Curtea Supremă de Justiţie, în România mai există tribunalele.
Noţiunea
Prin prisma faptelor şi sarcinilor ce le revin, instanţelor judeătoreşti se înfăţişează ca
subiect principal al activităţii procesual penale.
În prim sens, organizatoric, instanţa judecătorească presupune veriga ce intră în
compunerea sistemului organelor judecătoreşti.
În al doilea sens, instanţa judecătorească consideră completul de judecată care este organ
judiciar cmpetent să soluţioneze cauzele penale.
 Conform Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă e Justiţie, urţile de Apel
şi Judecătoriile, iar principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe ale statului
sunt stipulate în Legea privind organizarea judecătorească, Legea privind statutul judecătorului
În conformitate cu alin.2 art.29 CPP există posibilitatea infiinţării atât a judecătoriilor
specializate, câ şi a unor colegii sau complete speciaizate (în incinta instanţelor judecătoreşti de
drept comun). Specializarea se realizează pe anumite categorii categorii de cauze.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea sa judiciară în principal în faza judecăţii,
dar au atribuţii legate şi de urmărirea penală. Pe lână R.M., judecători de instrucţie există şi în
Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania.
Compunerea instanţei de judecată
Distincţia între organele judecătoreşti, care înfăptuiesc justiţia potrivit legii şi organismele
judiciare care participă nemijlocit la soluţionarea cauzei penale.
Spre deosebire de instanţa de judecată, instanţele judecătoreşti reprezintă verigile care
constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, iar instanţa de judecată este organul
judiciar concret, având o compunere strict determinată, dar dar variabilă după diferite ipoteze şi
care sunt chemate să soluţioneze o anumită cauză penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc.
Din punctde vedere organizatoric la o instanţă judecătorească îşi pot desfăşura activitatea
jurisdicţională mai multe instanţe de judecată.
La compunerea instanţei de judecată se utilizează atât sistemul unipersonal (un judecător),
cât şi colegial (3-5 judecători) în dependenţă de caracterul şi gradul de pericol social al
infracţiunii; categoria şi mărimea eventuală a pedepsei; gradul de jurisdicţie De exemplu la
decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cauza penală asupra infracţiunior
excepţional de grave (pt.care se prevede pedeapsa cu detenţie pe viaţă pt.genocid (art.135 CP);
pregătirea pt.război (art.139 CP); diversiunea (art.343 CP)) se vor judeca în prima instanţă de un
completde judecători sau dacă cauza este deosebit de complicată (prin numărul de persoane
implicate sau partricularităţile cazului), preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie
motivată pentru ca cauza să fie examinată într-un complet de 3 judecători.
De asemenea, la exercitarea căilor de atac (repararea greşelilor hotărârii judecătoreşti,
realizarea unifomităţii în interpretarea şi aplicarea legii) pe cauze penale pentru care nu este
prevăzut apelul (recursul fiind al 2-lea grad de jurisdicţie), precum şi Hotărârile instanţei de Apel
(recursul find al 3-lea grad de jurisdicţie pentru a decide admisibilitatea – procedura prealabilă de
verificare ce anticipă judecarea recursului), cauzele se examinează în complet format din 3
judecători.
Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ (în
cazurile când CSJ figurează ca instanţa de fond) împotriva hotărârilor instanţelor de Apel (la
judecarea propriu-zisă a recursului şi recursurile în anulare se judecă de un complet de 5
judecători)
Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din 2/3 din nr. total al
judecătorilor CSJ.
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa va judeca cauza penală în aceeaşi componenţă
după cum a fost examinată în instanţa de fond.
La încălcarea modului de formare a completelor de judecată atrage după sine casarea
hotărârii pronunţate.
Schimbarea completului de judecată
Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi pentru tot parcursul Judecării cauzei
(excepţie alin.2,3 art.31 CPP).
Orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a
cercetării judecătoreşti (unde se administrează şi se verifică probe şi instanţa cunoscând întregul
material probator îşi formează convingerea sa de privire la întreaga situţie de fapt, exceţie alin.3
art.31 CPP)
Însă dacă cauza se judecă:
a) în fond
 b) cu complet din 3 judecători şi
c) unul din membrii completului nu va partivcipa la judecarea cauzei doar doar din motiv
de – boală îndelungată, deces, sau eliberare din funcţie (art.25 al Legii cu privire la
Statutul judecătorului)
judecătorul nou intervenit în proces:
a) va avea timp să ia cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv şi cele cercetate în instanţa
pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces,
b) va avea dreptul să solicite repararea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în
lipsa lui pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu
celalţi membri stabili a instanţei de judecată.
Însă în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil, în faza de terminare (în baza
Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii ) împuternicirile judecătorilor transferaţi,
degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie conform art.art.24-25 al Legii cu
privire la Statutul judecătoresc, se menţin până la judecarea cauzei respective.

Locul judecării materialelor şi cauzelor penale

Materialele şi cauzele penale se judecă în sediul instanţei adică locul unde îşi desfăşoară
activitatea judecătoriile, judecătoria militară, Curţile de Apel şi CSJ.
La necesitate prin încheiere motivată, desfăşurarea judecăţii poate fi în localitatea unde a
fost săvârşită fapta penală ori în cazul judecării unei fapte care prezintă o mare importanţă
socială. Judecata se poate desfăşura doar în localuri care ar asigura accesul publicului.

Incompatibilitatea judecătorului
Pentru buna înfăptuire a justiţiei penale şi pentru încrederea deplină în organele judiciare şi
entru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială,
legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate, precum: incompatibilitatea, abţinerea şi
recuzarea. Incompatibilitatea reprezintă o situaţie de inadecvare în care se află unul din
subiecţii procesuali oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment prin
participarea acestuie la rezolvarea cauzei penale respective.
Incompatibilitatea spre deosebire de incompetenţă se consideră ca o situaţie specială în
care se află un participant oficial faţă de cauza penală. Astfel chiar unul din cei mai buni
judecători, nu poate participa la rezolvarea unui dosar penal dearece este incompatibil.
Art.33 prevede diferite cazuri de incompatibilitate: dacă el personal, soţul său,
ascendenţii sau descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele
înfiate prin lege. Astfel de rude şi alte rude care sunt direct sau indirect interesate de proces
ţin de incompatibilitatea judecătorului.

3. PARTEA ACUZĂRII

Procurorul

Procuratura R.M. reprezintă o instituţie independentă specializată care activând în cadrul

autorităţii judecătoreşti conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele
judecătoreşti, astfel apărând interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
În sistemul organelor procuraturii, conform Legii cu privire la Procuratură, funcţionează:
Procuratura Generală, Procuratura Gagauziei, Procuraturile raionale, municipale şi de sector,
precum şi Procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie).
În cursul procesului penal, procurorul este independent, se supune numai legii şi activează
în baza principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic.
 În Legea cu privire la Procuratură sunt stipulate atribuţiile procurorului, garanţiile
indepndenţei sale, precum şi procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea
inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii fncţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice, etc. (Spre deosebire de codul din 1961 în
baza principiului controlului ierarhic, care deosebeşte statutul procurorilor cu cel al judecătorilor
impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior).

Atribuţiile procurorului

Procurorul, potrivit art.51 CPP este persoana cu funcţii de răspundere, care în limitele
competenţei prevăzute de legislaţia procesual penală exercită în numele statului:
1. urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului,
art.252), de calitatatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii în
instanţa de judecată. Urmărirea penală se exercită în mod obligatoriu de
către Procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care judecă
în I instanţă cauzele referitoare la:
a) infracţiunile săvârşite de Preşedintele ţării, deputaţi,
membri a Guvernului, judecători, procurori, generali,
ofiţeri de urmărire penală
b) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de
urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a
membrilor familiilor acestora;
c) infracţiunile săvârşite de Procurorul General.(art.270
CPP).
Astfel, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea descoperirii
infracţiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspudre penală şi nici o persoană să nu fie
urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală. În acest sens, potrivit
art.52 CPP(alin.1.pct.1), procurorul porneşte urmărirea penală, ordonă efectuarea ei, refuză
pornirea acesteia sau o încetează.
Conducând personal urmărirea penală, procurorul ia cele mai importante soluţii, de ex.
punerea sub învinuire (art.281 CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art.284 CPP),
încetarea urmăririi penale (art.285), întocmirrea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată
(art.296-297 CPP).
Verificănd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală,
procurorul anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea
urmăririi.
Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plăngerilor declarate
împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.
Potrivit Instrucţiunii (nepublicate) privind modul de primire, înregistrare, evidenţă, şi
examinare a sesizărilor şi a altor iformaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun
nr.124/319/46/172-0/101 al Procurorului General, MAI, Directorului Serviciului de Informaţii şi
Securiritate (SIS), Directorului General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei din 26 august 2003, în pct.35
conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic înscris procurorul despre
infracţiunile înregistrate, iar lunar până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista
sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a termenilor de
examinare stabilite.
Organele de urmărire penală
Urmărirea penală este exercitată de către procurori, ofiţeri de urmărire penală din: MAI,
SIS, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, numit
în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.
 Organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative de investigaţie,
inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri şi de a efectua alte acţiuni de
urmărire penală, prevăzute de lege, în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care
au săvîrşit-o constatării datelor faptice, fixării procesuale a acestor acţiuni care pot fi folosite în
calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Organul de urmărire penală are de asemenea obligaţii de a lua toate măsurile necesare
pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii. Dacă există indicii infracţiunii, OUP concomitent cu
înregistrarea sesizării despre aceasta porneşte procesul de urmărire penală şi călăuzindu-se de
dispoziţiile legii procesual penale, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii
şi fixării probelor, care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, i-a măsuri în vederea
asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit, la fel anunţă
imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.

Conducătorul organului de urmărire penală.

Atribuţiile de conducător al OUP le execută ofiţerul de urmărire penală din MAI, SIS,
DV, CCCEC, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.
Conducătorul OUP exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire
şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea la timp sub toate aspectele,
complet şi obiectiv a urmăririi penale, a asigura înregistrarea în modul stabilit a sesizărilor
despre săvîrşirea infracţiunilor.
Ofiţerul de urmărire penală, este persoana cu funcţii de răspundere care în numele
Statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauzele penale şi are
următoarele atribuţii (art.57 CPP RM):
- asigură înregistrarea infracţiunii în modul stabilit d e lege, propune
procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea dosarului penal sau de
a nu începe urmărirea penală în lipsa indicilor infracţiunii;
- propune transmiterea cauzei penale pentru urmărirea penală după
competenţă altui organ de urmărire penală;
- poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;
- face propuneri procurorului de a înainta în instanţa de judecată
demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei pentru a efectua acţiunile de urmărire
penală care necesită autorizaţie;
- citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martor;
- cercetează şi fixează în modul stabilit de lege locul săvîrşirii
infracţiunii flagrante sau a cauzei care nu suferă amînare;
- conduce din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile
operative de investigaţie pentru descoperirea infracţiunii, căutarea persoanelor
dispărute fără urmă;
- dispune prin comisie rogatorie altor organe de urmărire penală
efectuarea acţiunilor de urmărire penală;
- dă dispoziţie organelor de poliţie cu privire la reţinere, aducere forţată,
arestare şi alte acţiuni procesuale, precum şi le solicită ajutor la efectuarea
acţiunilor de urmărire penală;
- întreprinde măsuri pentru repararea prejudiciului cauza prin infracţiune;
- propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor
preventive, eliberarea bănuitului reţinut pînă la autorizarea arestării de
către instanţă;
- execută indicaţiile scrise ale procurorului, la fel are şi alte atribuţii
stabilite de lege.
în activitatea sa ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor
legislaţiei, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului organului de urmărire penală.
 Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile prevăzute de art.54 CPP RM
şi se soluţionează de către procuror.
Aşa cu s-a menţionat mai sus, în competenţa organului de urmărire penală intră
efectuarea tuturor acţiunilor de urmărire penală, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod
obligatoriu în competenţa exclusivă a procurorului.
Victima
Victimă se consideră orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost
aduse daune morale, fizice sau materiale.
Reieşind din calitatea sa procesuală, victima are unele drepturi şi obligaţiuni şi anume are
dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit şi soluţionată de către organul de
urmărire penală, totodată beneficiind de dreptul de a primi un certificat de adresare, sau o copie a
procesului verbal despre cererea orală. Victima poate prezenta OUP documente şi obiecte în
confirmarea cererii sale, se poate adresa suplimentar cu altă cerere, primind de la organul
respectiv informaţii privind soluţionarea cererii. Poate cere OUP să fie recunoscută ca parte
vătămată în cauza penală. în cazul cînd victima este persoană fizică, să fie asistată la acţiunile
procesuale efectuate cu participarea sa de un apărător ales .
în cazul în care persoana este victima unei infracţiuni deosebite de grave, sau excepţional
de grave contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută sau nu ca parte vătămată, ea
poate cere să fie consultată de un apărător pe tot parcursul procesului penal, iar în cazul cînd nu
dispune de mijloace băneşti să fie asistată de un apărător din oficiu.
în cazul cînd victima este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat ea nu are dreptul
de retragere a cererii. Victima trebuie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru
denunţare calomnioasă.
Victima este obligată:
- să se prezinte la citaţie OUP, sau instanţei şi să dea explicaţii la
solicitarea acestor organe;
- să prezinte la solicitarea OUP obiecte, documente şi alte mijloace de
probă de care dispune ;
- să accepte de e fi supusă examinării medicale în cazul cauzării
prejudiciului fizic, la fel are alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual
penală.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi execută obligaţiunile personal sau dacă legea
permite - prin reprezentanţi. în cazul victimei minore, sau unei persoane iresponsabile, drepturile
acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.
Partea vătămată
Parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i sa cauzat prin infracţiune un
prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate conform legii cu acordul
victimei.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa OUP, imediat după
stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.
în cazul, cînd după recunoaşterea persoanei ca parte vătămată, s -au constatat
circumstanţele care atestă lipsa cauzării prejudiciului, OUP încetează participarea acestei
persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanţă motivată.
Observăm, că legiuitorul face deosebire între victimă şi partea vătămată chiar dacă este
vorba de aceiaşi persoană. Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în procesul penal, ea
capătă calitate şi de parte civilă.
Pentru a participa în proces ca parte vătămată, nu are importanţă natura vătămării, ci
dorinţa (voinţa) persoanei de a participa în proces. în legătură cu drepturile şi obligaţiile pe care
le are partea vătămată, menţionăm faptul că ea poate să formuleze cereri, să facă concluzii, să
declare apel şi recurs ş.a. (art.60 CPP RM), numai în ce priveşte latura penală şi numai în cauzele
în care cauza penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă.
Partea civilă
 Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a constata că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau
moral, care a depus la OUP sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a
bănuitului, învinuitului, inculpatului sau persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru
faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal, dacă
volumul prejudiciului este incontestabil.
Acţiune civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi părţii
responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale prin constatarea persoanei vătămate
ca parte civilă.
Constituirea ca parte civilă nu se poate face decît în vederea reparării pagubelor pricinuite
prin infracţiune.
Dobîndirea calităţii de parte civilă cere îndeplinirea unor condiţii dintre care enumerăm
doar două: existenţa unui prejudiciu material cauzat prin infracţiune şi manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate pentru a fi despăgubită în procesul penal. Calitatea de parte civilă nu înlătură
dreptul persoanei respective de a participa în aceiaşi cauză şi în calitate de parte vătămată, însă
oricînd poate renunţa la calitatea de parte civilă, fără aşi pierde calitatea de parte vătămată.
Partea civilă este titulară de drepturi şi obligaţiuni (art.62 CPP RM).

4. PARTEA APĂRĂRII

Printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în constituţie se enumără şi dreptul

la apărare, astfel în art. 26.3 al Constituţiei este specificat că „în tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu".
în capitolul I al titlului I al CPP RM , întitulat „Principii de bază", se menţionează (art. 17
al.3,4), „că OUP şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul
la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu independent
de aceste organe. La audierea părţii vătămate şi a martorului, OUP nu este în drept să interzică
prezenţa avocatului invitat de persoana audiată, în calitate de reprezentant".
în cadrul raporturilor juridice procesual penale, OUP se află într-o situaţie superioară faţă
de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie,
legea, prin intermediul dreptului la apărare dă dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului să fie
ajutat, sfătuit şi îndrumat de un profesionist în materie, adică de un avocat.
Reieşind din cele expuse rezultă, că apărarea este activitatea procesuală reflectată în
drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organului de urmărire penală
Bănuitul
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune
pînă la punerea ei sub învinuire.
Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte
procedurale:
- prin procesul verbal de reţinere;
- ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative
de libertate;

- ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de

bănuit; OUP nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:
- persoana reţinută mai mult de 72 ore;

- persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă

neprivativă de libertate mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a
adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;
- persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în
această calitate mai mult de 3 luni.
 La momentul expirării unui termen mai sus indicat OUP este obligat să elibereze bănuitul
reţinut sau să revoce în modul stabilit de lege măsura preventivă aplicată în privinţa lui,
dispunând scoaterea lui de sub urmărirea penală sau punerea lui sub învinuire.
în cazul cînd bănuielile în săvîrşirea infracţiunii nu sau confirmat, OUP sau instanţa sunt
obligaţi să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă
la expirarea termenelor, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire.
Din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui
ori după caz anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui de sub
urmărirea , sau din momentul emiterii de către organul de UP a ordonanţei de punere sub
învinuire, calitatea de bănuit încetează.
Interogarea persoanei bănuite în calitate de martor se interzice.
Drepturile şi obligaţiile bănuitului.
OUP îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercita dreptul la apărare pentru toate
mijloacele şi metodele care nu sînt interzise de lege. Bănuitul are dreptul:
- să ştie de ce este bănuit, să fie: imediat după reţinere informat în prezenţa
apărătorului despre conţinutul bănuielii:
- să primească în scris informaţie de la persoana care la reţinut despre
drepturile sale.
- să primească copia hotărârii sau procesul verbal de reţinere.
- să primească consultaţie juridică de la apărător pînă la prima audiere.
- în caz dacă nu poate plăti apărătorul să i se acorde avocat din oficiu.
- să aibă întrevederi confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor.
- dacă acceptă să fie audiat la cererea sa să fie audiat în prezenţa
apărătorului.
- să recunoască fapta de săvârşirea căreia este bănuit şi să încheie
acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
- să facă declaraţii sau să refuze.
- să participe la acţiunile procesual de unul singur sau fiind asistat de
apărători la solicitarea sa sau să refuze de a participa la ele.
- să anunţe imediat dar nu mai târziu de 6 ore rudele despre locul unde
este reţinut.
- să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală,
judecătorul de instrucţie, interpretul traducător, să înainteze cereri.
- să ia cunoştinţă cu procesule verbale ale acţiunilor procesuale
efectuate cu participarea sa şi să ceară complectarea lor.
- să fie informat de toate hotărârile care se primesc şi se referă la
drepturile sale.
- să atace acţiunile şi hotărârile OUP.
- să retragă orice plângere a sa sau apărătorului.
- să se împace cu partea vătămată.
- să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile OUP sau instanţei.
- să fie reabilitat în cazul cînd nu s-a confirmat bănuiala.
Bănuitul nu poară răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţie denunţului intenţionat
fals despre săvârşirea infracţiunii de către o persoană care de fapt nu a săvârşit-o.

- să se prezinte la citirea OUP sau instanţei

- să accepte în caz de reţinere a fi supun examinării corporale şi
percheziţiei corporale.
- să accepte controlul medical dactiloscopia, fotografierea, luarea
mostrelor de sînge şi eliminări ale corpului.
- să fie expus expertizei judiciare.
- drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui
legal.
Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual penală.
Învinuitul şi inculpatul
învinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis în conformitate cu prevederile legii, o
ordonanţă de punere sub învinuire.
înţelegerea noţiunii de învinuit necesită analizarea etimologică cuvîntului. Originea
acestuia este slavonă şi desemnează persoana aflată în „vină", în „greşală". Asocierea vinovăţiei,
greşeli cu infracţiunea este determinată şi de faptul că în legiuirile feudale infracţiunea era
denumită „vină".
Activitatea de tragere la răspundere penală pentru săvîrşirea unei infracţiuni se poate
desfăşura numai faţă de o persoană fizică, persoana juridică nu poate avea calitatea de învinuit.
Persoana pierde calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa ei a fost încetat
procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.
Inculpat se numeşte învinuitul în privinţa căruia cauză a post trimisă în judecată.
Conceptul de „inculpat" a fost preluat din limba franceză şi este de origine latină
desemnînd persoana aflată în greşeală.
Premiza apariţiei calităţii de inculpat presupune încălcarea legii penale prin comitere unei
infracţiuni.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă este
o sentinţă de condamnare, în cazul sentinţei de achitare persoana se numeşte achitat.
învinuitul, iar după caz inculpatul sunt titulari de drepturi şi obligaţiuni prevăzute de
legea procesual penală (art.66 CPP) şi anume:
- dreptul la apărare, prin toate mijloacele neinterzise de lege;
- să ştie pentru ce faptă este învinuit;
- să primească de la OUP imediat după reţinere sau punere sub învinuire informaţie
în scris privind drepturile sale, inclusiv drepturile de a tăcea şi nu mărturisi
împotriva sa;
- în caz de reţinere să primească consultaţie de la apărător pînă la prima
audiere;
- în timp de 72 ore după reţinere să fie adus în faţa unui judecător, să fie
judecat în termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;
- să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a -1
plăti, să fie asigurat cu un avocat din oficiu, să renunţe la apărător şi să
se apere singur;
- să aibă intervederi cu apărătorul, confidenţial fără a se limita numărul
şi durata lor;
- să recunoască învinuirea ce se aduce şi să încheie acordul de
recunoaştere a vinovăţiei;
- să participe la efectuarea acţiunilor procesuale de unul singur sau
asistat de apărător la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;
- să anunţe rudele despre locul unde este deţinut sub arest;
- să prezinte mijloacele de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
pentru cercetare în şedinţa de judecată;
- să ceară recuzarea persoanei care efectuează UP, judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grafierului;
- să înainteze cereri;
- să facă cunoştinţă de procesele verbale ale acţiunilor procesuale
efectuate cu participarea lui şi să ceară completarea lor;
- să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea
arestării sale;
- după terminarea UP să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să facă
notiţe, copii, să facă cereri de completare a UP;
 - să atace în modul stabilit de lege acţiunile şi hotărîrile OUP sau ale
instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a
judecat cauza pe cale ordinară de atac;
- să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în
interesele lui;
- să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de CPP;
- să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi
propunerile altor părţi în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de
către instanţă;
- să ceară să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile
nelegitime ale organului de UP sau ale instanţei de judecată.
învinuitul, inculpatul nu poate răspunde pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în
care el a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care de fapt
nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt.

învinuitul inculpatul, după caz este obligat:

- să se prezinte la citirea organului de urmărire penală sau a instanţei;
- fiind reţinut să accepte să fie supus examinării corporale şi percheziţiei
corporale;
- să accepte necondiţionat controlul medical, dactiloscopic, fotografierea,
să dea posibilitatea să i se ia proba de sînge şi eliminări ale corpului;
- să fie supus expertizei judiciare;
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească
sala de şedinţă fără învoirea preşedintelui şedinţei.
învinuitul şi inculpatul au şi alte drepturi prevăzute de CPP (art.66). în conformitate
cu Legea procesului penal, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de
reprezentantul lui legal.
Apărătorul
Printre drepturile fundamentale înscrise în Constituţie se numără şi dreptul la apărare.
Partea acuzării reprezintă în numele statului are dreptul şi interesul ca inculpatul să fie
pedepsit în raport cu vinovăţia sa, dar în acelaşi timp şi acesta are dreptul şi interesul să-şi
dovedească nevinovăţia sau adevărata vinovăţie.
în cadrul raporturilor juridice procesual penale OUP se află într-o situaţie superioară faţă
de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie,
legea pentru intermediul dreptului la apărare dă dreptul persoanei vinovate să fie ajutat, sfătuit şi
îndrumat de un specialist în materie, adică de un avocat. Potrivit legii, dreptul la apărare îl au
toate părţile care participă în procesul penal.
Din cele mai sus relatate putem conchide, că apărarea este activitatea procentală reflectată
în drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organelor juridice, (p.3 art.6 CPP).
Potrivit normelor procesuale , calitatea de apărător o poate avea numai un avocat care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a exercita această profesie.
Pentru realizarea unei apărări eficiente şi solide, avocatul trebuie să posede o temeinică
pregătire juridică, o logică strînsă conştiinciozitate în pregătirea pledoariei şi nu în ultimul rînd o
vastă cultură generală.
Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe
bază profesională, acordarea şi asistenţa juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul
apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la
înfăptuirea justiţiei.
Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de
avocat în bază de licenţă eliberată conform legii.
Conform art.8 al Legii RM cu privire la avocatura, avocatul este persoana care a obţinut
licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la ancheta penală şi la
dezbaterile judiciare, de a se pronunţa, şi de a acţiona în numele clientului său şi / sau de a-şi
reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Avocat poate fi cetăţeanul R.M., cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în drept care
se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut examenul de
calificare. Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele
bănuitului învinuitului, inculpatului îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele
neinterzise de lege.
În calitate de apărător în procesul penal pot participa:
1. Avocatul.
2. Alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.
3. Un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un
avocat din Republica Moldova.
Persoanele mai sus nominalizate capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au
asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acestuia, iar
avocaţii numiţi din oficiu - din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire
penală sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul
de avocaţi.
Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în această
calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care:
- nu este avocat, sau nu este abilitat prin lege cu atribuţii de apărător;
- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţe judecătoreşti; -
a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în
contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;
- se află în legături de rudenii sau relaţii de subordonare cu persoanele ale cărui
interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el (rudă sau subalterne al părţii
vătămate);
- a participa mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană
care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător martor.
Apărătorul încetează participarea în cauză dacă:
- persoana pe care o apără a renunţat la el sau a refuzat contractul cu el,
sau i-a suspendat împuternicirile;
- nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;
- OUP s-au instanţa 1-a înlăturat de la participarea în această cauză, sau
a admis cererea bănuitului, învinuitului inculpatului de renunţare la
apărător.
În cazul în care OUP nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului inculpatului la
apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la această cauză.
Drepturile şi obligaţiile apărătorului
Apărătorul în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interese
le apără are dreptul:
- să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;
- să participe la efectuarea de către OUP a acţiunilor procesuale şi la toate
acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa;
- să explice drepturile persoanei apărate şi să atenţioneze OUP asupra încălcărilor
legii comise de el:
- să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal
şi cercetate în şedinţa de judecată;
- să ceară diferite recuzări;
- să înainteze cerere;
- să ia cunoştinţă cu procesele verbale ale acţiunilor petrecute cu participarea lui şi să
ceară completarea lor;
- să ia cunoştinţă cu materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi
penale, să facă notiţe, copii;
- să participe la şedinţele de judecată în toate instanţele;
- să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale a participanţilor la proces;
- să-i fie compensată cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesată
căreia le apără sau în cazurile legii din bugetul statului să aibă întrevederi cu bănuitul,
învinuitul inculpatul fără a i se limita numărul şi durata lor;
- să participe la orice acţiune procedurală efectuată cu participarea persoanei pe care o
apără sau însuşi apărătorul;
- să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul OUP pentru
confirmarea reţinerii şi necesitatea arestării.
Apărătorul nu este în drept să interprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei
care o apără, să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea
apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.

Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze

următoarele acţiuni:
- să declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;
- să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;
- să recunoască acţiunea civilă;
- să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;
- să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat să:
- să se prezinte la chemarea OUP sau instanţei;
- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului OUP şi ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
- să nu părăsească sala de şedinţă pînă la anunţarea întreruperii, fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţi prevăzute de Legea procedurii penale
(art.68 CPP).
Cazurile de participare obligatorii a apărătorului în procesul penal.
Participarea apărătorului la procesul penal este obligatoriu în cazul în care:
- acesta o cere bănuitului, învinuitului, inculpatul;
- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul din cauza defectelor sale
fizice, psihice, mintale nu se poate apăra singur;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă suficient limba în care se
desfăşoară procesul;
- în cazul minorilor;
- în cazul militarilor în termen;
- în cazul incriminării unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave;
- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este deţinut în stare de arest, sau este
trimis la expertiza judiciară în condiţii de staţionar;
- în cazul cînd interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel
puţin unul din ei este asista de apărător;
- cînd în cauza respectivă participă apărătorul partea vătămată sau civilă;
- cînd interesele justiţiei ce participarea lui;
- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile;
- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării persoanei decedate
la momentul examinării cauzei.
Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:
- bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia în condiţiile
legii;
- bănuitul învinuitul inculpatul i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea UP cu privire la: reţinere,
arest, punere sub învinuire, trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din
partea rudelor sau altor persoane - în cazul prevăzut de lege.
Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea
unui anumit apărător, însă pot cere înlocuirea apărătorului în cazul cînd ultimul nu poate să se
prezinte în cadrul reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului, adică nu
poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării, dacă se
constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă.
Bănuitul învinuitul inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care este
necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea
normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în
cauză.
Persoana care pretinde să participe în cauză în calitate de apărător, dar nu prezintă
documentele cei confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la
desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, faptă ce se adoptă prin hotărîre motivată.
Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului inculpatului de a-şi
exercita el singur apărarea fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare
la apărător se anexează la materialele cauzei. Organul de urmărire penală nu este în drept să
accepte renunţarea la apărător dacă interesele justiţiei o cer.
înlăturarea apărătorului din procesul penal se efectuează în cazurile şi ordinea prevăzută
de lege (art.72 CPP).
Partea civilmente responsabilă
în domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală, sau astfel
spus, nu pot fi sancţionate penal decît acele persoane, care au comis infracţiuni.
în planul dreptului civil însă există posibilitatea că răspunderea pentru o anumită faptă
care a generat un anumit prejudiciu, să revină şi altor persoane decît cele ce au comis fapta, din
acest punct de vedere a apărut necesitatea obiectivă, ca şi în drept procesual penal, să existe o
parte care răspunde numai din punct de vedere civil, denumită parte civilmente responsabilă.
Partea civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care în baza
legii, sau conform acţiunii civile înaintate în proces penal, poate fi supusă răspunderii: materiale
pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului.
Recunoaşterea că partea civilmente responsabilă se face prin hotărârea OUP sau instanţei.

Partea civilmente responsabilă are în proces penal aceiaşi poziţie ca şi inculpatul fiind
subiect pasiv al acţiunii civile şi poate fi obligată la plata despăgubirilor numai pentru daunele
provocate de fapta penală respectivă, nu şi pentru alte obligaţii ale inculpatului cum ar fi spre
exemplu plata unei pensii alimentare.
Ca părţi civilmente responsabile pot si recunoscuţi părinţii, tutorii, curatorii şi alte
persoane precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă
răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.
Introducerea în proces penal a părţi: civilmente responsabile poate avea loc de la
momentul pornirii procesului penal, cît şi în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată.
Drepturile şi obligaţiile părţi civilmente responsabile sunt desemnate în art. 74 CP-.
4. Reprezentanţii şi succesorii procesuali.
Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal, presupune participarea în primul rînd a
părţilor (ca subiecţii procesuali principali) la activităţile ce trebuiesc îndeplinite.
Cînd părţile nu pot fi prezentate la una sau mai multe activităţi sau chiar absenţa cu totul,
drepturile şi obligaţiunile acestora sunt preluate de alţi subiecţii procesuali. După modul în care
aceşti subiecţii procesuali intervin în procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi
obligaţiilor pe care le au aceştia pot fi succesori, reprezentanţi.
Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului
Desfăşurarea activităţilor procesual penale presupune participarea activă în cauză a
părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit.
Totuşi sînt situaţii cînd părţile nu pot fi prezente la activităţile procesuale penale, dar
procesul trebuie să îşi urmeze cursul. în asemenea cazuri (cînd părţile lipsesc), pentru a da
continuitate poziţiei acestora legea permite ca ele să fie reprezentate.
De aici rezultă că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul
procesului penal acte procesuale în numele şi interesul unei părţi din proces, care nu doreşte sau
nu poate să participe la activităţile procesual penale.
Reprezentarea poate fi de două feluri: legală sau obligatorie şi voluntară sau
convenţional.
Reprezentant legal este acea persoană desemnată de lege să participe în proces în locul
părţii interesate care nu are dreptul de a participa în proces nemijlocit ci numai prin intermediul
reprezentantului său legal. Spre exemplu, o persoană juridică nu poate participa în procesul penal
în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decît prin intermediul
reprezentantului ei legal, sau cazul persoanei lipsite de capacitate se exerciţiu care participă în
proces în latură penală cît şi latură civilă numai prin reprezentantul legal.
Reprezentantul convenţional (reprezentant) este acea persoană care desfăşoară activitatea
în baza unui mandat sau a unei procuri speciale şi aceasta are loc în temeiul unui acord de voinţă,
a unei convenţii de mandat între parte şi persoană care o reprezintă în proces.
Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului - sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în
procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.
în cazul în care victima, persoana vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au
reprezentanţii legali din numărul persoanelor menţionate, organul de UP sau instanţa numeşte din
oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară.
în cazul admiterii ca reprezentant legal prioritate are acea candidatură care este susţinută
de majoritatea reprezentanţilor.
Calitatea de reprezentant legal încetează odată cu atingerea majoratului de către partea
reprezentată şi dobândirea de către aceasta a capacităţii depline de exerciţiu.
Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului admişi în proces penal au drepturi şi obligaţii prevăzuţi de Legea
procesual penală, (art. 78) pe care le exercită personal.
Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente
responsabile
Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente
responsabile, sunt persoanele împuternicite de către acestea să se reprezinte interesele în cursul
desfăşurării procesului în cauza penală. în calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile la proces penal pot participa avocaţi şi alte persoane
împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv prin procură. în
calitate de reprezentant al persoanei juridice recunoscută ca parte civilă sau civilmente
responsabilă se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.
Calitatea respectivă dispare la dispoziţia temeiurilor de a menţine persoana în calitatea
respectivă, prin hotărîrea organului UP, instanţei sau în cazul cînd persoanele care le-au
împuternicit suspendă atribuţiile lui, sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe
în confirmări în aceasta calitate.
în cazul civiliment părţile au mai mulţi reprezentanţi OUP sau instanţa sunt în drept să
limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în voinţă de judecată
pînă ea nu reprezentant.
 Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul are drepturi în
obligaţii prevăzute de LPP (art.80). înlăturarea din procesul penal a reprezentantului se
efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului prevăzute în art. 72 şi aplicate în mod
corespunzător.
Succesorii părţii vătămate sau a părţii civile
în procesul penal succesoral părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una din
rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercită drepturile şi obligaţiile părţii vătămate
decedate sau care, în urma infracţiunii a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa.
Succesor al p. vătămate sau al p. civile nu poate fi recunoscută persoana ruda ei apropiată căreia i
se incubină cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral p. vătămate.
Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al p. vătămate sau civile o decide procurorul
care conduce urmărirea penală sau instanţa de judecată cu condiţie că ruda apropiată solicită
aceasta calitate. în cazul cînd mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege
succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată.
Pe parcursul urmăririi penale dacă se constată lipsa temeiurilor de menţine
persoana în această calitate, OUP sau instanţa prin hotărâre motivată încetează
participarea acestei la proces în calitate de succesor.
Succesorii pot fi ascultaţi în calitate de martor şi participă în locul părţii
respective la procesul penal. în orice moment pot renunţa lor aceste împuterniciri.

5. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL

Asistentul procedural
Asistentul procedural este persoana fizică care nu are interes personal în cauză, nu este
angajat al OUP şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere, la fel la reconstituirea
faptei şi efectuarea experimentului cînd prezenţa lui este necesară.
în conformitate cu prevederile art.82 CPP al Republicii Moldova asistentul procedural
este titularul de drepturi şi obligaţiuni.
Asistentul procedural este obligat:
- să se prezinte la citarea organului respectiv;
- să comunice de (raporturile sale cu persoanele care participă la
efectuarea acţiunii respective;
- să îndeplinească indicaţiile OUP;
- să nu părăsească fără învoire locul efectuării acţiunii procesuale ;
- să facă obiecţii, să semneze procesul verbal al acţiunii efectuate şi să refuze
de a-1 semna dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul verbal;
- să nu dea publicităţii circumstanţele care i -au devenit cunoscute în
rezultatul efectuării acţiunii. Asistentul procedural are dreptul:
- să asiste de la începutul pînă la terminarea acţiunii;
- să i-a cunoştinţă de procesul verbal al acţiunii;
- pe parcurs şi la finalizare să facă obiecţii referitor la cele efectuate, care
urmează a fi înscrise în procesul verbal;
- să semneze numai acea parte a procesului care este percepută de el;
- să primească repararea cheltuielilor suportate şi repararea prejudiciului
cauzat prin acţiunile nelegitime ale OUP.
Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sal impune răspunderea
prevăzută de lege.
Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţiuni prevăzute de lege.
Grefierul
Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti care nu are interes
personal în cauză şi întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile
părţilor şi altor martori.
 în conformitate cu prevederile art. 83 al CPP al RM grefierul are următoarele drepturi şi
obligaţiuni:
- să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea în procesul
verbal a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea
preşedintelui.
- să expună complet şi exact în procesul verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de
judecată cererile demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor
participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau după caz
anexate la procesul verbal.
- să întocmească procesul verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de lege.
- să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată.
- să nu divulge datele şedinţei de judecată închisă.
Grefierul poartă răspundere penală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului
verbal al şedinţei de judecată la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei
persoane în ceia ce priveşte conţinutul înscrierilor în procesul verbal.
Grefierul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege. Procesul verbal al şedinţei
de judecată se întocmeşte în scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului verbal, poate fi
utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul
verbal iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesul verbal.

Procesul verbal se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. 336 CPP, se redactează

de grefier în termen de 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată şi se semnează de
preşedintele şedinţei şi grefier.
Recuzarea grefierului se face în ordinea art. 84 CPP. Grefierul nu poate participa
în procedură în cauza penală:
dacă există circumstanţe prevăzute de art. 33 CPP. dacă nu este în drept să fie în această
calitate în baza legii sau a şedinţei judecătoreşti.
dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de
serviciu cu vreuna din părţi, dacă se constată incompetenţa lui.
Interpretul, traducătorul.
Interpret - este persoana invitată în procesul penal de organele competente, care reduce
oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel
înţelegerea dintr-o două sau mai multe persoane.
Traducător - este persoana care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta. Interpretul
traducătorul este de semnat în această editate de către OUP sau instanţa, poate
fi numit din rândurile persoanelor propuse de către participanţii procesului penal.
Interpretul, traducătorul poartă răspundere penală pentru traducerea intenţionat greşită sau
pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale.
Drepturile şi obligaţiile interpretului traducătorului sînt prevăzute de art. 85 CPP:
Recuzarea interpretului în procedura în cauza penală ea tace în conformitate cu
prevederile şi în cazurile prevăzute în art. 86 CPP.
Recuzarea interpretului traducătorului se soluţionează de către OUP sau instanţă şi
hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Specialistul
Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi
este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege pentru a contribui la stabilirea
adevărului.
Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea
ajutorului necesar OUP sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia
expertului.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţa a unui concluzii false specialistul poartă răspundere
penală conform art. 312 CP Republicii Moldova.
 Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP. Drepturile şi obligaţiile specialistului sunt
prevăzute de prevederile art. 87 CPP.
Expertul
Expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi
este abilitată, în modul stabilit de lege să facă o expertiză.
Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de CPP
care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care aplicând cunoştinţele speciale din
domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora.

Pentru prezentarea cu buna ştiinţă a concluziilor false expertul poartă

răspundere în conformitate cu art. 312 CPP.
Drepturile şi obligaţiile expertului în procesul penal sunt prevăzute de
prevederile art.8 8 CPP.
Martorul
Martorul este persoana citată în această calitate de OUP sau instanţă, precum şi persoana
care face declaraţii în modul prevăzut de lege în calitate de martor.
Ca martor pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vre-o circumstanţă
care urmează a fi constatată în cauză.
Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale a rudelor sale
apropiate.
Nu pot fi citate şi ascultaţi în calitate de martori:
- persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă
just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi
juste.
- apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi - pentru constatarea unor date care le-
au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în
legătură cu acordarea acestei persoane care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în
legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi a părţilor.
- judecătorul, procurorul reprezentantul OUP, graficul cu privire la circumstanţele
care i-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor procesuale, cu
excepţia cazurilor de reţineri în flagrant delict.
- jurnalistul - pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a
nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.
- slujitorii cultelor referitor la circumstanţelor care le-am devenit cunoscute în
legătură cu exercitarea atribuţiilor lor.
- medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală referitor la
viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.
În cazuri excepţionale medicul de familie, jurnalistului şi persoanele care cunosc o
anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de
reprezentanţi ei părţilor, pot fi citaţi şi ascultaţi în calitate de martori numai în cazul cînd această
informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de
grave excepţional de grave.
În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă să
înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor
declaraţii juste, OUP iar la cererea părţilor şi instanţa pot invita om expert.
În caz de ne prezentare a martorului la citaţie făcută de organele competente fără motiv
întemeiate el poate fi supus aducerii silit, iar în cazul refuzului sau eschivării de a face declaraţii,
la fel şi în cazul declaraţiilor minciunoase cu bună ştiinţă este pedepsit conform legislaţiei penale
a RM.
Rudele apropiate, precum soţul, soţia logodnicul, logodnica, bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. OUP sau instanţa este
obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură. Drepturile şi
obligaţiile martorului sunt prevăzute de prevederile art. 90 CPP RM.
Reprezentantul legal al martorului minor
În calitate de reprezentanţi legali ai martorului minor pot fi părinţii, tutorii, înfietorii,
curatorii, precum şi reprezentanţii instituţiilor sub supravegherea cărora se află acestea, avocatul.
Reprezentanţii legali ai martorului minor sunt recunoscuţi prin ordonanţa motivată a OUP
sau încheierea judecăţii şi pot fi audiaţi în calitate de martori.
Reprezentantul legal al martorului minor are dreptul să ştie despre citarea de către OUP
sau instanţa a persoanei interesele căreia le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile
procesuale cu participarea acestuia.
Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale,
este obligat:
- să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale reprezentantul legal al martorului minor
are dreptul să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă eu întrebări observaţii
îndrumări să înainteze cereri, să facă obiecţii, să ia cunoştinţă de procesul verbal al acţiunilor
procesuale la care au participat pot să invite pentru persoana interesele căreia la reprezintă un
avocat în calitate de reprezentant.
Avocatul martorului
În scopul reprezentării intereselor în OUP persoana citată în calitate de martor are dreptul
să invite un avocat, care-1 va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ea.
După confirmarea împuternicirilor sale, avocatul invitat în calitate de reprezentant al
martorului are dreptul:
- să ştie în ce cauză este citată persoana pe care o prezintă, să asiste la efectuarea
acţiunilor procesuale, să ceară recuzarea persoanelor care participă la audierea martorului să
pună întrebări, să facă îndrumări, propuneri persoanei care o reprezintă cu permisiunea OUP şi
alte drepturi prevăzute de Legea procesual penală.
Avocatul martorului luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună
dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.

TEMA 5. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.
2. Clasificarea probelor în procesul penal.
3. Datele neadmise ca probă în procesul penal.
4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor.
5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii.
6. Probatoriul şi administrarea probelor.
7. Aprecierea probelor.
8. Mijloacele de probă.
9. Procedeele probatorii.

1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii
care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin
intermediul probelor.
Avînd în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sînt definite ca fiind
elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de codul de procedură penală a Republicii Moldova,
care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la
constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importate pentru justa soluţionare
a cauzei (art.93 C.P.P.).
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin
intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 aliniatul.2 C.P.P. şi anume: declaraţiile
bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
martorului; raportul de expertiză; corpuri delicte; procese verbale privind acţiunile de urmărire
penală şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau
video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de
organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de
procedură penală.
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii
procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi
libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească.
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai
multe surse.
în baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază
următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:
a) Probele sînt date concrete;
b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd
importanţă pentru soluţionarea cauzelor penale;
c) Se obţin din sursele prevăzute de lege;
d) Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.
Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să
afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea
lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. înfăptuirea
justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. în procesul penal desfăşurat potrivit
legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de
informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

2. CLASIFICAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL

în literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de

diverse criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a
înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la
perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor. Astfel probele pot fi clasificate: 1.
după caracterul sau natura lor, 2. după izvoarele lor, 3. după legătura lor cu obiectul probaţiunii,
4. după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.
După caracterul sau natura lor, probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele
devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi
stabilesc circumstanţele agravate se numesc probe în învinuire. Probele care infirmă învinuirea
sau stabilesc circumstanţele atenuate poartă denumirea de probe în apărare. Probele în acuzare
servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La probele tipice în învinuire se pot
referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la faţa locului; insuficienţa
bunurilor materiale la depozit. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor
despre faptul că în momentul săvîrşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt
loc (alibi).
în funcţie de izvorul (sursa lor originală) probele sînt imediate şi mediate.
împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr -un izvor direct
se numesc probe imediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui
înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată, se numesc probe
mediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un
martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).
Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine
limitări în utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai
amănunţite. Aşa, de exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe
spusele altor persoane, aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în directe şi indirecte.
Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau
inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele
legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu - prinderea făptuitorului în
flagrant delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc).
Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai
în măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte, (exemplu -
găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa
obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a
fost furat obiectul respectiv).
în funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi personale şi
materiale.
Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele prezentate
de ei se numesc personale, (exemplu - declaraţiile bănuitului, învinuitului).
Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe
materiale (corpuri delicte).

3. DATELE NEADMISE CA PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi
prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri
judecătoreşti datele care au fost obţinute:
1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin
violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii
vătămate, martorului;
3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;
5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPPRM;
9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
 Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor,
violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale
penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor
garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a
documentului sau a obiectului. Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) art. 94
CPPRM pot fi utilizate ca
probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe
ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a
faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o hotărîre.
Prevederile alin.(1)-(4) art.94 CPPRM se aplică în mod corespunzător şi probelor obţinute
în temeiul probelor menţionate la alin.(1)-(4), cu excepţia cazului în care probele derivate se
bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil.

4. ADMISIBILITATEA ŞI PERTINENŢA PROBELOR

Cerinţele faţă de probă

Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de
fapt, scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt
de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere
înaintînd cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.
Conform art.95 C.P.P. sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile administrate
în conformitate cu codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd nu contravine
unor cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile
art.94 C.P.P.
în raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi
pertinente sau concludente. Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu
faptele sau circumstanţele ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Probele sînt
concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la justa aplicare a legii
penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi
concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu inculpatul este o probă
pertinentă, întrucît ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării nu este o probă
concludentă decît în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual penală prevede
că împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 C.P.P.).
Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă
trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja
dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă, adică
nu mai este necesar a fi administrată (exemplu - într-o cauză penală în care sînt mai mulţi martori
oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge
propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci
inutilă).

5. OBIECTUL PROBAŢIUNII ŞI LIMITELE PROBAŢIUNII

Noţiunea de obiect al probaţiunii

Se înţelege prin obiect al probaţiunii ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce
trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.
Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi
împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu-se
că ele sînt cunoscute atît de organele judiciare, cît şi de către justiţiabili.
 Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în
orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau
împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauze penale, aceste din urmă
alcătuind obiectul concret al probaţiunii.
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea,
împrejurările referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele
privind urmările infracţiunii.

Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii

în cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă asupra
fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului penal.

Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 C.P.P.: 1). Faptele referitoare la
existenţa elementelor constitutive ale componenţei de infracţiune precum şi cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei. în majoritatea cazurilor, despre săvîrşirea faptei infracţionale este
indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea dovedirii faptului că,
într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele proprii săvîrşirii ei.
Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a o califica corect atunci cînd el este semn
calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă agravată. Locul infracţiunii are
importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de infracţiuni (art.287 C.P.P.). Metoda
săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul, serveşte drept semn calificant, cît şi ca circumstanţă
agravantă. De asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu
alibi. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35 CP.

2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a

făptuitorului (art.76, 77 CP.) care, conform art.75 C.P., sînt luate în consideraţie în timpul
aplicării pedepselor penale.
3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima în acest sens trebuie stabilit
care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea şi dacă ea este pasibilă de răspundere penală
în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor subiectului special.

4) Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a

infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul infracţiunii. Scopul şi

motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi
circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a
infracţiunii.
5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă pentru
calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile.
6) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii
sau rezultate din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise.
Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei (art.216 CPP).
De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă
pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor,
cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de
persoana competentă a gestiona cauzele penale.
Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul
cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.
Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană
care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr
comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi
fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.
Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii
Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,
informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat.
Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect,
principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei probe
dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu cunoaşte două
limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi societate.

în anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii

unor fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul infracţiunilor de calomnie,
proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a
fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. în sensul acestei dispoziţii legale, în cazul
infracţiunilor de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.
Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre
despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o
infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind că
legea nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.
în lumina dispoziţiilor art.96 C.P.P., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de
probe.
De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele
noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări,
nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care
nu trebuie dovedite:
a. Faptele unanim recunoscute;
b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei şi meseriei moderne.

6. PROBATORIUL ŞI ADMINISTRAREA PROBELOR

Procesul probaţiunii procesual penale

Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile
pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria
procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:
1) Acumularea sau colectarea probelor;
2) Fixarea, documentarea probelor;
3) Verificarea probelor;
4) Aprecierea probelor.
1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele
prevăzute de lege. Conform art.93 C.P.P. elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca
probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu
respectarea prevederilor codului de procedură penală. Organul de urmărire penală are dreptul: să
cheme orice persoană pentru a o audia; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de
urmărire penală; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la
persoanele oficiale prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea
datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale. Probele pot fi prezentate de asemenea de
bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă de
oricare cetăţean sau de o persoană juridică din iniţiativă proprie. în cadrul efectuării unor acţiuni
de urmărire penală acumularea probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor
(cercetarea la faţa locului).
 Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de art.93 aliniatul.2 C.P.P. în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată
de către instanţa judecătorească (art.93 aliniatul 4 C.P.P.).
2.Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma prevăzută de
lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală
sînt fixate în procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la
dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca obiectele
respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practicii
stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea
organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt: înregistrarea audio şi video
(art.l 15 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor,

etc. Aceste din urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele verbale şi se anexează la ele.

3. Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de

către organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată. Verificarea include
constatarea de corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele, respectării dispoziţiilor procesuale
de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor
datelor de fapt - realităţi etc. Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi şi metode:

a. analizîndu-le;
b. comparîndu-le şi confhmtîndu-le cu probele deja acumulate;
c. efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula
noi probe care să le confirme sau să le dezmintă pe cele existente.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a
o confrunta cu altele.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor. Dacă
verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea
înlăturării contradicţiilor existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi
soluţionată.
4. Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care
reprezintă un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi deciziilor,
cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.

Sarcina probaţiunii
Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine
această sarcină. în practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui
principiu.
Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna
obligaţia să administreze probele.(exemplu - în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are
poziţia unui arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).
Legea (art.100 aliniatul 1 C.P.P.) arată că sarcina administrării probelor revine organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece,
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în defavoarea
învinuitului sau inculpatului.
Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că, pornim
de la principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate
revenindu-le sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul
are obligaţia de a manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în
apărare;
superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii ne concordate adevărului în cauzele
penale. în lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze ne
vinovăţia sa.
în cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probe în apărarea intereselor
pe care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine organelor judiciare. în
realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie
ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă.
întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii
procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă
de conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce
rezultă din probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit
demult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută.
în mod practic, probaţiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare
şi părţile consideră că nu mai au de administrat probe.

7. APRECIEREA PROBELOR

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma
acestei activităţi.
Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii
obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind convingerii
organelor judiciare şi conştiinţei lor juridice.
Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care
elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de
certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.
Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său ideile,
sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept. Constituind o
reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi apreciere, conştiinţa
juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective înfăţişate în cauzele penale prin
intermediul probelor.
în legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la
care ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită.
Potrivit acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi
de către instanţa de judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor probelor
administrate şi conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 aliniatul 2. C.P.P.).
în conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită prin
orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat
adevărul în cauza penală.

8. MIJLOACELE DE PROBĂ

Noţiunea şi mijloacele de probă în procesul penal

Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate în
procesul penal decît prin anumite mijloace prevăzute anume în codul de procedură penală, care
sînt denumite mijloace de probă.
 Aşa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, de oarece
acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.

Mijloacele de probă sînt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot
servi ca probă. Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală a Republicii Moldova
sînt prevăzute în capitolul 3 C.P.P. şi anume: art.103 C.P.P. „Declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului"; art.105 C.P.P. „Declaraţiile ... martorului"; art.lll C.P.P. „Declaraţiile ... părţii
vătămate"; art.112 C.P.P. „Declaraţiile ... părţii civile şi părţii civilmente responsabile"; secţiunea
6 capitolul 3 C.P.P. „Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală"; secţiunea 7 capitolul 3
C.P.P. „Expertizele"; secţiunea 9 capitolul 3 C.P.P. "Mijloacele materiale de probă (art.157 C.P.P.
„Documente"; art.158 C.P.P. „Corpurile delicte"; art.163 C.P.P. „Procesele verbale privitoare la
acţiunile procesuale"; art.164 C.P.P. „înregistrările sonore sau video, fotografiile şi alte forme de
purtător de informaţie").
Nu trebuie confundată noţiunea de „Mijloc de probă" cu cea de „Procedeu probatoriu",
1
care este un mod de examinare a mijloacelor de probă . în funcţie de specificul său, fiecare
2
mijloc de probă îşi are procedeele sale de administrare . De exemplu, declaraţiile martorului pot
fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă magnetică.
Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o ordine
dinainte stabilită, ci în raport cu ansamblul probelor existente în cauză.
Principiul libertăţii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de
probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt care
3
constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege
Funcţionalitatea mijloacelor de probă, precum şi rolul lor în relevarea elementelor de fapt
care ajută la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, ne determină să considerăm această
instituţie ca pe una dintre cele mai importante instituţii de drept procesual penal.
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
1. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Conform art.102. C.P.P. „Declaraţii" sînt informaţiile date în scris sau oral în cadrul
procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. Nu pot
servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa
informaţiilor sale (art.102 aliniatul 2 C.P.P.).
Pornind de la faptul că bănuitul, învinuitul, inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările
în care a fost săvîrşită infracţiunea, legea (art.103 C.P.P.) a înscris declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o
obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima
modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită
dreptul la apărare.
Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele
judiciare de al asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării
procesului penal.
Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea infracţiunii
poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 aliniatul 2 C.P.P.).
încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea bănuitului, învinuitului, inculpatului
atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.
2.1.1. Procedura de obţinere a declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului.
Ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului constituie un moment foarte
important în economia procesului penal, motiv pentru care cuprinde un complex de reguli de
ordin procesual şi tactic.
 Deoarece la procesul penal participă organe judiciare diferite, regulile de ordin procesual
sînt împărţite în reguli generale, comune atît organului de urmărire penală, cît şi instanţei de
judecată şi reguli specifice pentru fiecare organ judiciar în parte.
Una din regulile generale este aceea că, atît în faza de urmărire penală, cît şi în faza de
judecată, ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului se desfăşoară de regulă, la sediul
organului judiciar şi cuprinde două etape:
a. Cît priveşte prima etapă aceasta are în vedere cunoaşterea datelor personale. Potrivit
art.104 aliniatul 2 C.P.P., înainte de a fi ascultat bănuitul, învinuitul sau inculpatul el este întrebat
cu privire la nume, prenume, data, luna, anul, locul naşterii, cetăţenia, studiile, situaţia militară,
situaţia familială, persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară

pentru stabilirea persoanei lui în cauza respectivă. După aceea, persoana care efectuează
urmărirea penală întreabă dacă acesta acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii
care i se încriminează, în cazul în care bănuitul învinuitul sau inculpatul refuză de a face
declaraţii, despre aceasta se menţionează în procesul verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul,
inculpatul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă
recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra
acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţiile lui,
se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător
ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub
învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat (art. 104 aliniatul 1 C.P.P.).
b. Etapa a doua este consacrată ascultării propriu-zise. Astfel, bănuitul, învinuitul,
inculpatul este lăsat mai întîi să declare tot ce ştie în cauza, declaraţia fiind o expunere liberă
asupra împrejurărilor în care s-a săvîrşit fapta. Pe timpul expunerii persoana audiată se întrerupe
numai dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să
revină la aceasta. Legea interzice a i se citi sau reaminti declaraţiile date anterior în cauză, după
cum nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte (art. 104 aliniatul 3 C.P.P.).
Relatarea liberă presupune, într-un anume fel, spontaneitate, caracter care ar dispărea dacă sar
4
permite apelarea la declaraţii anterioare . Totuşi potrivit art. 104 aliniatul 3 C.P.P., bănuitul,
învinuitul sau inculpatul poate folosi unele însemnări pe care le deţine (amănunte dificile pentru
memorizare).
în continuare, după ce bănuitul, învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură
cu cauza, organul judiciar pune întrebări prin care să poată obţine informaţii noi sau prin cară să
verifice exactitatea celor relatate.
Potrivit art.104 aliniatul 7 C.P.P. ori de cîte ori bănuitul, învinuitul sau inculpatul găseşte
în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe bănuit , învinuit sau inculpat înainte
de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se
aceasta în procesul-verbal de ascultare.
Legea (art.104 aliniatul 4 C.P.P.) prevede că în cursul urmăririi penale, dacă sînt mai
mulţi bănuiţi, învinuiţi sau inculpaţi fiecare este ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi, spre
deosebire de instanţa de judecată care îi ascultă pe inculpaţi, de regulă, în prezenţa tuturor.
Se interzice categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin
folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Totodată, cu
ocazia ascultării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să aibă în
vedere şi dispoziţiile art.10 C.P.P. potrivit căruia orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Conform art.104 aliniatul 5 C.P.P. declaraţiile bănuitului, învinuitului sau inculpatului se
consemnează în procesul -verbal al audierii, întocmit în condiţiile art.art. 260-261 C.P.P.
 Declaraţia bănuitului, învinuitului sau inculpatului dată în cursul urmăririi penale şi
declaraţia inculpatului dată în faza judecăţii, se consemnează în scris de către organul de
urmărire şi, respectiv de către grefierul instanţei de judecată. Astfel consemnată, declaraţia se
citeşte bănuitului, învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă s-o citească, asigurîndu-i-se
posibilitatea de a verifica exactitatea celor scrise. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul este de
acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Cînd nu poate sau
refuză să o semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de
organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului
ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, atunci cînd
declaraţia a fost luată printr-un interpret.
în cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile
sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări în privinţa lor, acestea se
consemnează şi se semnează în condiţiile art.art.260-261 C.P.P.
Conform art.479 C.P.P. audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează
în condiţiile art.104 C.P.P. şi nu poate depăşi mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu
poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor participarea
apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.
2. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui.
Potrivit art.90 C.P.P. martorul este persoana citată în această calitate de către organul de
urmărire penală sau instanţa, precum şi persoana care face declaraţii în ordinea prevăzută de
Codul de procedură penală.
Declaraţiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în
condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanţe care
urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea (art.105 aliniatul 1 C.P.P.).
Plecînd de la aprecierea, că nu există cauză penală la a cărei soluţionare să nu-şi aducă o
contribuţie esenţială declaraţiile martorilor, unii autori atribuie probei testimoniale în procesul
penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoaşterea
5
împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii.
De reţinut că pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
- ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la
6
faptele şi împrejurările pe care le cunoaştem .
în principiu orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal indiferent
7
de starea sa fizică . Astfel, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării sale
fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă fenomenele
prin anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute, organul judiciar
apreciind, de la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane serveşte aflării adevărului
(exemplu - un orb poate fi ascultat asupra unor fapte auzite) . Martorii surdo-muţi sînt audiaţi cu
participarea interpretului care cunoaşte semnele acestora şi poate să comunice prin ele.
Participarea acestui interpret este consemnată în procesul-verbal (art.105 aliniatul 4 C.P.P.). în
cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se
efectuează cu consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia (art.105 aliniatul 5 C.P.P.). De
asemenea minorul poate fi ascultat ca martor în prezenţa reprezentantului legal.
Totuşi, Codul de procedură penală prevede şi unele excepţii de la această regulă generală,
arătînd că există două categorii de persoane care nu pot avea calitate de martor într-un anumit
proces penal şi anume:
- persoane care nu pot fi ascultate ca martor;
 - persoane care nu pot fi obligate să depună
mărturii. Din conţinutul art.90 aliniatul 3 C.P.P. rezultă că:
Nu poate fi ascultată ca martori persoana obligată să păstreze secretul profesional cu
privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei.
Din această categorie fac parte toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin
deţinători de secrete, care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudiciu material sau moral unei
persoane fizice sau juridice. Sînt obligaţi să păstreze secretul profesional: apărătorii; persoanele
care cunosc anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a
atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de
urmărire penală, grefierul cu privire la circumstanţele care iau devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea de către el a atribuţiilor sale profesionale; jurnalistul -pentru a preciza persoana care
ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu -i destăinui numele; oficialităţile religioase, medicul
de familie.
Obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică
sau organizaţia faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea secretului respectiv,
cei ce deţin acel secret putînd fi ascultaţi ca martori.
Anumite categorii de persoane pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest
lucru. Astfel art.90 aliniatul 11 C.P.P. prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sînt obligate să depună ca martori. Organul de urmărire penală sau instanţa este
obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.
Totuşi, dacă soţul sau una din rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului
este de acord, poate fi ascultată ca martor, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca orice alt
martor.
Ca şi în cazul părţilor în proces ascultarea martorului se desfăşoară în două etape:
a). Astfel, în prima etapă organul judiciar stabileşte identitatea martorului, întrebîndu-1
despre nume, prenume, adresa, etate, ocupaţie. în caz de alibi în privinţa identităţii martorului,
aceasta se constată prin alt mijloc de probă (art.105 aliniatul 3 C.P.P.). Se verifică apoi dacă
martorul are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă este rudă a vreunuia dintre părţi şi în ce
raporturi se află cu acestea (art.105 aliniatul 7 C.P.P.). Dacă cel audiat este soţ sau rudă apropiată
cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor.

Un aspect specific ascultării martorului în instanţa de judecată, este cel privitor la faptul,
că înainte de a se trece la ascultarea propriu - zisă, martorul va depune următorul jurămînt: „Jur
că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu" (art.108 aliniatul 1 C.P.P.).

După depunerea jurămîntului martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru
declaraţii false (art.108 aliniatul 2 C.P.P.). Despre depunerea jurămîntului şi prevederea privitor
la răspunderea penală pentru declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal, martorul
semnînd pentru conformitate (art.108 aliniatul 3 C.P.P.).
b). A doua etapă constă în ascultarea propriu-zisă a martorului. Potrivit art.109 aliniatul 1
C.P.P., mai întîi martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sînt faptele şi
circumstanţele pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerîndu-i-se să declare tot ce ştie
în legătură cu acestea.
Martorul este obligat să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. După ce şi-a
încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie
constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre
cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa
probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate (art.109
aliniatul 2 C.P.P.).
Organul judiciar consemnează în scris cele declarate de martor, după care îi citeşte
declaraţia, sau la cererea acestuia, îi permite s-o citească personal. Cînd este de acord cu
conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit: dacă nu poate sau
refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată
şi de organul judiciar precum şi interpret (dacă a fost folosit). Declaraţiile martorului audiat se
consemnează integral în procesul-verbal întocmit conform prevederilor art.260-261 C.P.P.
Ascultarea martorului se face separat, aceştia neputînd prezenta ori citi declaraţii scrise de
mai înainte; (pot folosi însă, însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut). Eventualele reveniri,
completări, rectificări sau precizări făcute de martor în cursul ascultării vor fi consemnate după
ce martorul va semna din nou.
Dacă există motive temeinice ca viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori
a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o
cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă şi excepţional de gravă şi dacă există
mijloace tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca
martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire
penală, sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice
prevăzute de Codul de procedură penală (art.l 10 aliniatul 1 C.P.P.).
Audierea martorului în asemenea condiţii se face în baza unei încheieri motivate a
judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu sau la cererea motivată a
procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate (art.l 10 aliniatul
2 C.P.P.).
Martorului audiat în condiţiile art.l 10 C.P.P. i se permite să comunice altă informaţie
despre identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului se
consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la
sediul instanţei respective în plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii (art.l
10 aliniatul 3 C.P.P.). La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate
mai sus, acesta va fi asistat de judecătorul de instrucţie respectiv. Martorul poate fi audiat prin
intermediul unei teleconferinţe cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încît să nu poată fi
recunoscută. Declaraţiile martorului audiat în condiţiile art.l 10 C.P.P. se înregistrează prin
mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul verbal întocmit conform
prevederilor art.art.260-261 C.P.P. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului,
sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-
verbal al declaraţiei.
Forţa probantă a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Dar,
în timp ce pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probatore condiţionată (colaborarea
lor cu fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor administrate), pentru declaraţiile
martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o condamnare întemeiată pe
9
relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încrederea că spune adevărul .
3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile.
Avînd în vedere faptul că partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă
au cunoştinţe despre împrejurările comiterii faptei şi despre făptuitori, declaraţiile lor au fost
înscrise ca mijloc de probă în art.93 aliniatul 2 C.P.P.
Acestea sînt de regulă prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, datele
furnizate de ele servind la strîngerea altor probe în cauză.
Procedura de ascultare propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile este cea prevăzută în art.art.l 11-112 C.P.P.
Partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe importante
pentru cauză.
Declaraţiile şi audiere părţii vătămate se efectuează conform dispoziţiilor ce se referă la
declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod respectiv (art.lll aliniatul 2 C.P.P.).
în anumite cazuri cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate se interzice
inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe
despre pretinsul caracter sau istoria personală ai victimei, cu excepţia cazului cînd preşedintele
instanţei acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta un demers preşedintelui instanţei
pentru a cere introducerea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. La
soluţionarea acestui demers, preşedintele instanţei trebuie să ţină o şedinţă închisă la care
inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitate să se expună, în urma şedinţei închise preşedintele
instanţei va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria
personală a victimei doar dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea
lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel, încît să afecteze achitarea lui în cazul în care
administrarea acestor probe va fi interzisă. în asemenea cazuri, preşedintele instanţei va stabili
limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări (art.l 11 aliniatul 3 C.P.P.).
Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se face conform
dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în modul respectiv. Partea civilă
partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată (art.112 aliniatul
1 C.P.P.) Partea civilă poate fi ascultată în calitate de martor privind circumstanţe care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicîndu-se dispoziţiile ce se referă la audierea
martorului în mod respectiv.
4. Aplicarea înregistrărilor audio sau video în faza urmăririi penale.
înregistrările sonore sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic electronic,
magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile
prevăzute de codul de procedură penală, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau
indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi conţinutul lor contribuie la
aflarea adevărului în cauza respectivă (art.l64 C.P.P.).
La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi
aplicate la cererea acestora sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori instanţă,
înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică persoanei
care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii (art.l 15 aliniatul 1 C.P.P.).
înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată,
persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul verbal
al audierii conform cerinţelor art.art.260-261 C.P.P., precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu
se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială
pentru înregistrare audio sau video a declaraţiilor deja făcute (art.l 15 aliniatul 2 C.P.P.). După
terminarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei
audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată
se înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video, înregistrarea audio sau video se încheie
cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor. Declaraţiile obţinute în timpul
audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau video se consemnează în procesul verbal al audierii.
în cazul în care înregistrarea audio sau video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei
altei acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o
menţiune în procesul-verbal respectiv.

Potrivit art.135 aliniatul 1 C.P.P. „Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice,

prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) - se efectuează de către organul
de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de
instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave".

înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare ci ea poate servi doar ca mijloc
de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau circumstanţe de natură să
contribuie la aflarea adevărului.
Art.135 aliniatul 4 C.P.P. stipulează că interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi
penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi
prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate
depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz
interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmării penale.
Conform art.136 aliniatul 1 C.P.P. interceptarea, înregistrarea comunicărilor se efectuează
de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic
interceptările şi înregistrările comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale
şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform
prevederilor articolelor 178 şi 315 CP. R.M.. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează
în procesul verbal al interceptării.
Despre efectuarea înregistrărilor pe bandă magnetică, organul de urmărire penală
întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.art.260 - 261 C.P.P., în care suplimentar se
menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele, adresa
posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile,
numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate
şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.
înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a
interceptărilor comunicărilor prevăzute de art.art. 135 - 136 C.P.P., dispoziţiile cărora se aplică în
modul respectiv (art.137 C.P.P.).
Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.art. 135 - 136 C.P.P. pot fi verificate prin
expertiza tehnică dispusă de către instanţa judiciară la cererea părţilor sau din oficiu. Această
prevedere are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor audio ori de
imagini, ci şi pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimat faţă de aceste mijloace de probă.

Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi martorilor.

1. Confruntarea.
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putînd fi folosit de către organul
de urmărire penală sau de către instanţă în care se constată că există contraziceri între declaraţiile
persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.
În lumina dispoziţiilor art.113 C.P.P. confruntarea se face între persoanele ale căror
declaraţii se contrazic şi numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci,
existenţa contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, efectuarea confruntării,
ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza probelor din
dosar.
Prin confruntare, pe lîngă lămurirea contrazicerilor existente între declaraţiile persoanelor
ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.
Confruntarea este socotită şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a
poziţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele ce li se impută. Pe lîngă faptul că prin acest
procedeu probatoriu se poate stimula memoria celor confruntaţi, trebuie subliniată şi posibilitatea
pe care o au organele judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi „faţă în faţă",
reacţii care pot releva reaua - credinţă a celor confruntaţi.
Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate fi prezentă şi unele dezavantaje, şi
anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării sau în
etapele ulterioare.
în vederea efectuării confruntării există un complex de reguli tactice care sînt subsumate
dispoziţiilor art.113 C.P.P., potrivit căruia persoanele confruntate sînt ascultate cu privire la
faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.
Din modul de redactare a dispoziţiilor art.113 C.P.P. rezultă că persoanele confruntate nu
mai sînt ascultate ca în procedura obişnuită, ci vor răspunde la întrebările adresate de către
organul judiciar, întrebări care vizează circumstanţele cu privire la care declaraţiile date anterior
conţin contraziceri. Audierea persoanelor confruntate se face, respectîndu-se dispoziţiile
privitoare la audierea martorului sau învinuitului în dependenţă de calitatea procesuală a
persoanelor confruntate, care se aplică în modul respectiv.
Potrivit art.l 13 aliniatul 4 C.P.P. organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Desigur că întrebările pe
care şi le pun cei confruntaţi sînt adresate prin organul judiciar, care mijloceşte şi conduce
„discuţia" între cei ale căror declaraţii se contrazic.
 Confruntarea poate fi înregistrată pe videocasetofon pentru a se putea studia
comportamentul celor confruntaţi.
în situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba de stat, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. în
cursul judecăţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele. De asemenea, interpreţii pot fi
folosiţi şi în cazul cînd unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă
sînt redactate într-o altă limbă decît cea de stat.
Interpretului îi revine obligaţia, potrivit art.85 C.P.P. să se prezinte la locul, ziua şi ora
arătate în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată.
2. Prezentarea spre recunoaştere (art.116 - 117 C.P.P.)
Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală, pe parcursul căreia martorului,
părţii vătămate, bănuitului sau învinuitului i se prezintă spre a recunoaşte o persoană sau un
obiect audiindu-i în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut persoana sau obiectul
prezent, precum şi asupra semnelor distinctive şi particularităţile după care le-ar putea
recunoaşte.
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau partea vătămată, el este
prevenit despre răspunderea penală conform art.313 din Codul penal pentru refuzul de a face
declaraţii, cît şi pentru depoziţiile mincinoase, conform art.312 din Codul penal, cît şi despre
dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
Datele faptice primite în urma prezentării spre recunoaştere pot avea valoare probantă
numai cu respectarea strictă a procedurii prezentării spre recunoaştere: persoana care trebuie
recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască, în afara spaţiului vizibilităţii
celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex,
asemănători la exterior.

La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate

spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-
verbal;
- înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală
propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul p e care îl doreşte printre
asistenţii procedurali, iacînd despre aceasta o menţiune în procesul-verbal;
- recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera
întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţile
incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a
persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi;
- în cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă,
recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia , prezentată împreună ce
fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebeşte esenţial între ele. Toate fotografiile se
anexează la dosar;
- în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un
proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., cu excepţia că cel recunoscut nu ia
cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.
Procedura prezentării obiectelor spre recunoaştere este constată în art.117 C.P.P. şi are
următoarele particularităţi:
- cei chemaţi spre a recunoaşte un obiect sînt audiaţi în prealabil asupra
circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra
semnelor şi particularităţilor distinctive după care 1-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se
întocmeşte un proces-verbal;
- în caz dacă cel chemat spre a face recunoaşterea obiectului este martor
 sau parte vătămată, el este prevenit despre responsabilitatea penală prevăzută de art.313
din Codul penal pentru refuzul de a face declaraţii, cît şi pentru darea cu bună ştiinţă a
depoziţiilor mincinoase,
conform art.312 din Codul penal, cît şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva
rudelor apropiate;
obiectul ce urmează a fi recunoscut este prezentat împreună cu alte cel puţin două obiecte
omogene. Persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care semne sau
particularităţi l-au recunoscut;
la prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, cît şi a obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul
recunoaşterea se face după exemplarul unic;
în caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a
o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respectiv a decedatului. La
prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţirea lui de murdărie, rugină, alte
stratificări, dacă acesta nu se va distruge ca mijloc de probă;
în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului se întocmeşte un proces-verbal
conform prevederilor art.260-261 C.P.P.
Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă
1. Înscrisurile ca mijloc de probă
înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau
circumstanţe de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Sînt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care în conţinutul lor, materializează
un act de gîndire şi voinţă care are relevanţă asupra faptelor sau circumstanţelor de fapt ce intră
în cadrul obiectului probaţiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în
acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sînt cuprinse date referitoare la săvîrşirea
infracţiunii scrisorile de ameninţare sau şantaj, scrisorile care emană de la soţul vinovat în cazul
infracţiunii de adulter etc.
Nu constituie mijloace de probă scrise, ci mijloace de probă, înscrisurile care, prin
aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută l a aflarea adevărului în cauză
penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc
amprente digitale sau pete de sînge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cu ocazia
percheziţiei de la persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii etc.
în sfera înscrisurilor ca mijloc de probă intră numai acele obiecte pe care sînt marcate
semnele scrierii fonetice. Aşadar, în sensul legii penale prin înscris nu se înţelege orice exprimare
a gîndiri într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Astfel înţeles sensul noţiunii „
înscris ", considerăm că nu sînt cuprinse în această sferă schemele sau planşele şi fotografiile,
cum se susţine în literatura de specialitate. Fotografiile, schemele sau planşele, în măsura în care
nu conţin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă

procesele-verbale. Prin proces-verbal în general, se înţelege acel înscris în care organele
prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal. Din această definiţie rezultă că
procesul-verbal este privit ca înscris mijloc de probă numai dacă faptele sînt constatate personal
de către organul care-1 întocmeşte. în cazul în care în procesul-verbal sînt consemnate relatările
altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca înscris, proba rezultînd
din declaraţia făcută de către martor sau învinuit.
Procesele-verbale ca mijloace de probă în procesul penal, sînt încheiate de către organele
de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.
Procesele-verbale pot fi împărţite în două categorii, şi anume: procese-verbale care au
funcţie probatore pe fondul cauzei (bunăoară, procese-verbale de constatare a infracţiunilor) şi
procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (percheziţia, citaţia etc).
 Procesele-verbale trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi formă.
Cu privire la conţinutul art.260 aliniatul 2 C.P.P. arată că acesta trebuie să cuprindă: locul
şi data efectuării acţiunii de urmărire penală; funcţia, numele şi prenumele persoanei care îl
întocmeşte; numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă e necesar şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora; data şi ora
începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală, descrierea amănunţită a celor constatate,
precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală; dacă la efectuarea
acţiunii de urmărire penală se aplică fotografierea, filmarea, înregistrarea sonoră, interceptarea
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, sau au fost făcute mulaje şi tipare de urme, în
procesul-verbal se indică şi mijloacele tehnice aplicate la efectuarea acţiunii respective de
urmărire penală, condiţiile şi modul de utilizare a lor, obiectele la care au fost aplicate aceste
mijloace, precum şi rezultatele obţinute. în procesul-verbal se menţionează, de asemenea, că
înainte de a se aplica mijloacele tehnice despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă
la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.
Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor-verbale poate conduce la
nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcţie de neregularitatea pe care o
conţin.
Conform art.157 C.P.P. constituie mijloc material de probă documentele care provin de la
persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care
prezintă importanţă pentru cauză.
Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin
încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează pe tot parcursul păstrării dosarului
respectiv. în cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în
alte scopuri legale acestea pot fi restituite deţinătorului, dacă este posibil fără a fi efectuată
cauza, cu păstrarea copiilor acestora în dosar.
Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la interpelarea organului de
urmărire penală din oficiu sau la cerere cît şi de către instanţă la cererea părţilor, precum şi
prezentate de părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
2. Mijloacele materiale de probă.
în cele mai multe cazuri, săvîrşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe
anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvîrşirii infracţiunii sau
în apropierea acestui loc.
Denumite şi „martori muţi" ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot
furniza uneori informaţii mai exacte de cît martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile
relei - credinţe care poate fi întîlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori.
Conform art.158 C.P.P. corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există
temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele
acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori
obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea
circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea
răspunderii penale.
Obiectul este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală
sau prin încheierea instanţei de judecată şi anexat.
Obiectul poate fi recunoscut drept delict în următoarele condiţii (art.158 aliniatul 3
C.P.P.):
1). Dacă pin descrierea lui detailată, prin sigilare, precum şi prin alte modalităţi similare
efectuate imediat pentru depistare a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale
a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
2). Dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii : cercetare la faţa
locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentate de către participanţi la proces cu
ascultarea prealabilă a acestora.
 Conform art.159 aliniatul 1 C.P.P. corpurile delicte se anexează şi se păstrează în dosar
sau sînt păstrate în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care di cauza volumului sau din
alte motive nu se pot păstra împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile anexate la
procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise la
păstrare persoanelor juridice sau fizice. în acest caz în coşar trebuie să se facă menţiunea
respectivă.
Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează pînă ce soarta lor nu va fi soluţionată
prin hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei, în cazurile prevăzute de
Codul de procedură penală chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate pînă la
terminarea procesului penal.
Conform art.160 C.P.P. la păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, precum şi la
transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-
legale, ori la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti trebuie
să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea sau amestecul
corpurilor delicte sau a altor obiecte.
Conform art.161 C.P.P. pînă la soluţionarea cauzei penale procurorul în faza urmăririi
penale sau după caz instanţa dispune restituirea proprietarului sau posesorului legal:
1. produsele uşor alterabile;
2. obiectele necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;
3. animalele domestice, păsările şi alte animale care necesită îngrijire
permanentă;
4. automobilulsau alt mijlocdetransport,dacă acesta nu a fost
sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauză penală sau a
posibilei confiscări a bunurilor.
în cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate mai sus
nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor
fiscale respective pentru a decide utilizarea,
păstrarea, îngrijirea sau realizarea acestora cu transferarea echivalentului valorii lor la
contul depozitar al procuraturii sau a instanţei de judecată respective.
Conform art.162 C.P.P. în cadrul soluţionării cauzei în fond se rezolvă chestiunea cu
privire la corpurile delicte în acest caz:
1. Uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confixate şi predate
instituţiilor respective sau nimicite;
2. Obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective
sau nimicite;
3. Lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate urmează să fie
distruse, iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise
acestora;
4. Banii şi alte obiecte de valoare dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fost
îndreptate acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei vor fi trecute în venitul statului; celelalte
obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi, vor fi trecute în
proprietatea statului. în caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se
soluţionează în ordinea procedurii civile;
5. Documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenul de
păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;
6. Obiectele ridicate de către organul de urmărire penală, dar care nu au fost
recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

9. PROCEDEELE PROBATORII

Procedee speciale de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă.

1. Cercetarea la faţa locului (art.118 CPP RM).
 între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă
cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. în contextul acestei instituţii, prin locul faptei trebuie să
se aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art. 118 CPP RM, cît şi locul unde s-au
descoperit urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei.
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în
dispoziţiile aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este necesar
de descoperit urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele
infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea lor.

în anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe

privind săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii
sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii.
Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în
opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care o
efectuează să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării
10
urmelor infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.
Competente să efectueze acest act procedural sînt organele de urmărire penală. Cînd se
petrece cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar în
caz de necesitate permite accesul la ele în măsură în care nu se încalcă drepturile omului. în
anumite cazuri persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar execută diferite
măsuri, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine
stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de
colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice (art. 118 aliniatul 3 C.P.P). Părţile sunt
prezente numai atunci cînd este necesar. în vederea garantării exercitării dreptului de apărare în
cazul învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat, legea a scris posibilitatea aducerii acestuia
la cercetare, în situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună
în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îl asigură la cerere, reprezentarea.

Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării
acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al
acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai
îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în sediul
organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează, se
sigilează, se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art. 118
aliniatul 4 C.P.P). Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă, în afara celor
menţionate mai sus descrierea amănunţită a situaţiei, locului, a urmelor găsite a obiectelor
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încît
să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective.
Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează dreptul
la inviolabilitatea domiciliului, se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire
penală cu autorizarea judecătorului de instrucţie (art. 118 aliniatul 2 C.P.P).
2. Examinarea corporală (art. 119 C.P.P).
în cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea
leziunilor corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi
gradului de vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori, pînă
la efectuarea expertizei, organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a victimei,
bănuitului, învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate urme ale
infracţiunii sau alte semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării corporale este
căutarea urmelor legate de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă, atare urme nu se
observă cu ochiul liber. Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura îmbrăcămintei şi alte
11
microurme lăsate de infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.
 Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi
confirma alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor, rezultatele
cercetării la faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost folosite chiar
arme.
Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi
cunoştinţelor privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a modului
de efectuare şi obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului.
Din dispoziţiile art. 119 C.P.P. rezultă că scopul efectuării examinării corporale este de a
constata dacă pe corpul învinuitului, bănuitului, martorului şi a victimei există urme ale
infracţiunii sau semnelor particulare, în cazul cînd nu este nevoie de o expertiză medico-legală.
Din aliniatul 4 a aceluiaşi articol rezultă că în cazul dezbrăcării persoanei examinate,
reprezentantul organului de urmărire penală nu asistă la examinarea corporală, astfel
încredinţîndu-i examinarea corporală unui medic.
Pentru respectarea acestui cerinţe legale, persoana ce efectuează examinarea corporală
întreprinde următoarele acţiuni: încercuieşte sau îngrădeşte
cu o portieră locul unde se va efectua examinarea corporală. Aflîndu-se în alta jumătate a
încăperii, el poate să întocmească procesul-verbal de examinare corporală (conform art.260-261
C.P.P), fixînd în el datele parvenite de la specialist. Desigur, specialistul implicat în această
acţiune trebuie să fie de acelaşi gen cu persoana examinată, cu excepţia medicului.
Pe lîngă aceasta, pregătirea pentru efectuarea examinării corporale mai include:
- alegerea încăperii, care trebuie să corespundă cerinţelor sanitare şi să fie
bine iluminată. Această încăpere poate fi biroul de lucru al ofiţerului de urmărire penală
sau o altă încăpere din localul secţiei de poliţie, de asemenea, mai poate fi un birou din cadrul
instituţiei medicale, dacă victima este internată pentru tratament;
- înştiinţarea la timp şi în modul prevăzut de lege a părinţilor sau a
reprezentanţelor legali ai persoanei examinate, care nu a atins vîrsta majoratului;
- înştiinţarea apărătorului despre efectuarea examinării corporale, dacă
persoana examinată este în calitate de bănuit, învinuit sau inculpat;
- pregătirea mijloacelor tehnice legate de descoperirea, fixarea şi ridicarea
urmelor infracţiunii (aparatul de fotografiat, lupa, foi adezive, hîrtie, material de
pansament etc). Aceste materiale şi obiecte le pregăteşte specialistul invitat pentru a participa la
această acţiune procesuală;
- hotărîrea întrebării cu privire la participarea medicului în descoperirea şi
ridicarea urmelor de sînge, spermă, salivă, fire de păr etc;
- stabilirea timpului de efectuare a acţiunii date, împreună cu specialistul,
medicul şi cu alţi participanţi.
Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la
circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral.
Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul efectuării
acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi: tatuaje, pete de la
naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la persoanele
examinate.
Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi
constatate numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării corporale,
leziunile corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal, anexîndu-se
fotografiile corespunzătoare, care mai apoi servesc ca sursă de probă. Este recomandabil ca
fotografiile să fie efectuate pe peliculă color.
Examinarea corporală a persoanelor, de regulă, începe cu examinarea îmbrăcămintei, apoi
se recurge la cea corporală, începînd de la cap şi încheind cu picioarele. Cu o deosebită atenţie
sunt studiate şanţurile flexorale ale palmelor şi degetelor. Cînd sîntem siguri despre contactul
victimei cu infractorul, atunci de la ambii se ridică conţinutul de sub unghii. Pentru
aceasta, de la fiecare deget se taie unghia cu foarfecele sau cu unelte speciale. Conţinutul de la
fiecare mînă se împachetează separat în plicuri curate.
O bună parte a codurilor procesual-penale ale ţărilor CSI prevăd două modalităţi de
folosire a cunoştinţelor speciale la efectuarea examinării corporale:
l)participarea specialistului la examinarea corporală efectuată de ofiţerul de urmărirea
penală;
2)efectuarea examinării corporale nemijlocit de specialist, sub conducerea ofiţerului de
urmărire penală.
A doua modalitate de efectuare a examinării corporale este mai răspîndită şi mai eficientă,
deoarece specialistul foloseşte pe larg cunoştinţele din domeniu, aplicînd mijloacele tehnice
pentru depistarea microurmelor.
3. Examinarea şi exhumarea cadavrului (art.120-121 C.P.P).
Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia - cu
participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost
descoperit. în caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru examinarea
cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de
expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere, deteriorarea,
alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P).
Conform art.121 aliniatul 1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu
înştiinţarea rudelor.
Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul
medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologie din localitate.
După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea
altor investigaţii.
Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se întocmeşte
proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se expun toate
circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor
tehnice utilizate (art.124 C.P.P).
4. Reconstruirea faptei (art.122 C.P.P.)
Deşi nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă,
reconstituirea faptei este tratată, totuşi, în acest paragraf, deoarece are unele elemente comune cu
cercetarea la faţa locului şi anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul infracţiunii şi
prin amîndouă se urmăreşte (în condiţii specifice) stabilirea ci şi condiţiile în care fapta a fost
săvîrşită. De altfel, unii autori consideră că, reconstituirea faptei este considerată o formă
auxiliară a cercetării locului săvîrşirii faptei, avînd ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul
cercetării penale s-au putut săvîrşi într-o anumită formă concret individualizată în spaţiu şi timp .

Organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanţilor la proces precum şi
instanţa de judecată la cererea părţilor, dacă consideră că este necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea faptei la faţa locului integral sau parţial
cu participarea făptuitorului prin reproducerea acţiunilor situaţiei sau a altor circumstanţe în care
s-a produs fapta. Cu acest prilej în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, se
întocmesc desene şi schiţe, (art.122 aliniatul 1 C.P.P.).
Avînd în vedere faptul că prin reconstituire se imită modul de săvîrşire a unei infracţiuni,
trebuie precizat că nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă se înjoseşte
demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le
pun în pericol sănătatea, (art.122 aliniatul 2 C.P.P.).
Cu prilejul reconstituirii faptei pot fi verificate ipotezele privind săvîrşirea infracţiunii,
elimenîndu-se dintre acestea cele care nu sînt confirmate de actul reconstituirii. Prin
reconstituirea faptei este posibilă obţinerea de probe noi, ne descoperite anterior de către
organele judiciare.
 Reconstituirea faptei nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, acesta din urmă
fiind o metodă ştiinţifică de cercetare, folosită atît în cadrul reconstituirii faptei, cît şi în alte
domenii. Bunăoară, în cadrul expertizei armelor de foc se poate face un experiment judiciar
(trageri experimentale), pentru a se stabili, printre altele, modul de funcţionare a armei sau
posibilitatea declanşării accidentale a percuţiei etc.
Reconstituirea faptei, spre deosebire de cercetarea la faţa locului, se face numai în
prezenţa învinuitului sau inculpatului. Absenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea
acestui act procedural este de neconceput, deoarece acesta este pus să repete modul în care a
acţionat la comiterea faptei ce alte cuvinte, să reproducă elementul material al laturii obiectivă a
infracţiunii. La reconstituirea faptei pot participa părţile din cauză atunci cînd este necesar:
pentru aceasta, părţile trebuie să fie încunoştinţate cu privire la data şi ora reconstituirii faptei.
Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii faptei.
Actul procesual al reconstituirii faptei este consemnat într-un proces-verbal de
reconstituire a faptei în conformitate cu prevederile art.art.260 - 261 C.P.P. în care detailat se
expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile
mijloacelor tehnice utilizate . La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce
reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.
5. Experimentul în procedura de urmărire penală, (art.123 C.P.P.).
în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza
penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi
de investigaţii organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment de urmărire
penală, (art.123 aliniatul 1 C.P.P.).
La efectuarea experimentului, în caz de necesitate, organul de urmărire penală este în
drept să-i antreneze pe bănuit, învinuit, martor, cu consimţămîntul acestora, pe specialist şi pe
alte persoane şi pot fi utilizate diferite mijloace tehnice.
Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea
participanţilor la experiment, de a nu leza demnitatea ţi onoarea lor şi dacă nu se cauzează un
prejudiciu material participanţilor.
Despre efectuarea experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu
prevederile art.art.260-261 C.P.P. în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi
rezultatele acţiunii procesuale respective.
6. Ridicarea de obiecte şi documente, (art.126-129 C.P.P.; 131 – 132 C.P.P.).
Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc de probă în procesul
penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele judiciare
trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. în acest sens în art.126
C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele
care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie
operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.
Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de
percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au
legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.
în cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie
secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice
se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 aliniatul 2 C.P.P.).
Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală.
La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei
la care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă
interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită
reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.).
 Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire
penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia de pe
ordonanţa respectivă.
La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul
organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele
ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea
penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia (art.128 aliniatul
4 C.P.P.).
Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la
efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei
sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au
sau nu legături cu cauza penală.
Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice
este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi
documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată cu
procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se
anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-
au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi
declaraţiile făcute de aceste persoane.
în privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze
dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost
descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal
sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice
şi, pe cît e posibil, valoarea lor (art.131 aliniatul 2 C.P.P.).

Copia de pe procesul-verbal al ridicării se înmînează, contra semnătură, persoanelor la

care a fost efectuată acţiunea dată sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor
- reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi
modul de contestare a acestei acţiuni procesuale (art.132 aliniatul 1 C.P.P.).
7. Percheziţia (art.125,127-129,131-132 C.P.P).
Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 aliniatul 1,
arată că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. în cursul procesului penal, nimeni
nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu
în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penal".
Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele în înscrisurile pe
care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.

în practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor

infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere".
Importanţa percheziţiei ca procedeului de investigaţie a fost subliniată în literatura de
specialitate, unde se arată că percheziţia asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori
unice, pentru rezolvarea cauzei.
Potrivit art.125 al.1 CPP organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie
dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat
că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce
au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi
alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.
 Obiectele căutate prin percheziţie sînt deteriorate de specificul infracţiunii ce face
obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi cău tate obiecte folosite la săvîrşirea
acestuia, ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc.
Percheziţia se poate efectuată şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a
unor cadavre umane sau de animale (art.125 al. 2 CPP).
Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită
planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.
Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei motivate
numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 al. 3 CPP).
în caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai
tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate,
indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni
procesuale (art.125 al. 4 CPP).
în cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie
confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. în caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală (art.125 al. 5 CPP).
Legiuitorul, reglementînd percheziţia, a prevăzut anumite ore între care aceasta poate fi
efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei ce realizează această acţiune procesuală. Astfel,
în art.128 al.1 CPP se arată că percheziţia este interzisă de a se petrece în timpul nopţii, cu
excepţia cazurilor de delict flagrant. Conform art.6 C.P.P. „timpul nopţii" - interval de timp
cuprins între orele 22.00 şi 6.00; „ timpul zilei" - interval de timp cuprins între orele 6.00 -22.00.

în baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei cu autorizaţia judecătorului de instrucţie,

persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi
(art.128 aliniatul 2 C.P.P.).
Percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei la care se face percheziţia ori
a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză.
Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a
administraţiei publice locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.). în caz de necesitate, la efectuarea
percheziţiei poate participa interpretul sau specialistul (art.127 aliniatul 1 C.P.P.).
Percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se
efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv (art.127 aliniatul 3 C.P.P.).
Persoanele la care se efectuează percheziţia, precum şi specialiştii, interpreţii,
reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să
facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Pînă la începerea percheziţiei, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să
înmîneze, sub semnătură, persoanei la cere se face percheziţia copia de pe ordonanţa respectivă.
în cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de
urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă
obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoane care efectuează urmărirea penală se
limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţie (art.128 aliniatul 5
C.P.P.).
La efectuarea percheziţiei, persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să
deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol,
evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.
Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în
încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în
această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane
pînă la terminarea percheziţiei. în caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează
percheziţia pot fi luate sub pază.
 Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care
locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua numai la
cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţămîntul şefului
misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei în localurile menţionate
mai sus este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor
Externe al Republicii Moldova.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un
proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să conţină
menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de
procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal de percheziţie
se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale
şi sînt prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura fiecăruia dintre ele.
Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la
locul percheziţiei, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele se sigilează
şi se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia. Toate obiectele şi documentele
ridicate în timpul percheziţiei trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată
indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil
valoarea lor (art.131 C.P.P.).
Conform art.132 C.P.P. copia de pe procesul-verbal al percheziţiei se înmînează, contra
semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult
al familiei lor, iar în cazul absenţei lor -reprezentantului autorităţii executive a administraţiei
publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

8. Percheziţia corporală, (art.130-132 C.P.P.).

Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia
corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei
persoane. Percheziţia corporală se efectuează de către organul de urmărire penală care a dispus-o,
care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi , în cazurile prevăzute de lege, să prezinte
autorizarea judecătorului de instrucţie.
În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi,
reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă
pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se
efectuează aceste acţiune de urmărire penală.
Conform art.130 aliniatul 3 C.P.P. percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se
efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, după caz, cu participarea
specialistului de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.
Percheziţia corporală se poate efectua fără întocmirea ordonanţei despre aceasta şi fără
autorizarea judecătorului de instrucţie în următoarele cazuri:
- la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
- la aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive de arestare;
- în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoan a
prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate
purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în
cauza penală.
9. Sechestrarea corespondenţei poştale, (art.133-134 C.P.P.).
Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care arată
că în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a
bănuitului, învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate
conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu
pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa
poştală a persoanelor indicate.
Conform aceluiaşi articol la corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care pot
fi sechestrate: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale,
mandate poştale, comunicări prin fax şi poşta electronică.
Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează
urmărirea penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau după
caz, instanţei judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular indicate:
motivele dispunerii sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se
dispune obligaţiunea de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor,
corespondenţa cărora trebuie să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane; genul
corespondenţei care se sechestrează şi durata acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării
corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de procedură penală.
Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se
transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este
obligatorie.
Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre
reţinerea corespondenţei indicate în aceasta.
Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală
care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de
instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de
terminarea urmăririi penale.
Procedura examinării şi ridicării corespondenţei sechestrate este arătată în art.134 C.P.P.
şi prevede următoarele acţiuni:
1. Prezentîndu-se în instituţia poştală, organul de urmărire penală aduce la cunoştinţa
şefului acestei instituţii, sub semnătură, ordonanţa de examinare şi ridicare a corespondenţei,
deschide şi examinează corespondenţa.
2. La descoperirea documentelor şi obiectelor, care au importanţă probatorie în cauza
penală, organul de urmărire penală le ridică sau face copiile
respective. în lipsa unor asemenea documente şi obiecte organul de urmărire
penală dispune înmînarea corespondenţei examinate adresatului.
3. Despre fiecare examinare şi ridicare a corespondenţei sechestrate se
întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., în care în
particular se indică de către cine, unde, cînd şi genul corespondenţei care a fost examinată şi
ridicată sau dispusă înmînarea adresatului, de pe care corespondenţă au fost făcute copii, ce
mijloace tehnice au fost utilizate şi ce s -a depistat. Toţi
participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procedurală sînt preveniţi despre
necesitatea păstrării secretului corespondenţei şi nedivulgării informaţiei cu privire
la urmărirea penală şi răspunderea penală prevăzută de art.178,, 315 CP. Aceasta
se consemnează în procesul verbal.
10. Interceptarea comunicărilor, (art.art.135-136; 138 C.P.P.).
Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu
utilizarea mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către organul
de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de
instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave.

în caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizării prevăzute de aliniatul 1 art.135

C.P.P. ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune
prin ordonanţa motivată interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informînd despre acesta
imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore, judecătorul de instrucţie, care urmează în cel mult 24 de ore
să se pronunţe asupra ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă, va dispune
autorizarea de mai departe a interceptării în caz de necesitate, iar dacă nu o confirmă, el dispune
încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate.
în cazul unor ameninţări despre aplicarea violenţei, estorcare sau comiterea altor
infracţiuni în privinţa părţii vătămate a martorului sau a membrilor familiilor lor, la cererea
acestora în baza ordonanţei motivate a procurorului poate fi efectuată interceptarea comunicării
lor în condiţiile Codului de procedură penală.
Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de
pînă la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării
comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura mai
mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.
Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a
fost autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.
Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării
autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, anunţă în
termen rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris persoanele,
convorbirile cărora au fost interceptate şi înregistrate.
Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea comunicărilor
sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi poartă
răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315 CP. Despre
explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.
Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire
penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care suplimentar
se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon,
adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat
convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei
convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.
Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de
urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau
conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea
în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează,
caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire
penală.
Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a acestora şi procesul-verbal
al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 ore, procurorului, care
apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens,
întocmeşte un proces-verbal.
Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în
scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie
care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.
Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea
înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la
depozitarea dosarului la arhivă.
Mijloacele de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P. pot fi verificate prin
expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu, (art.138
C.P.P.).
2. Constatările tehnico-ştiinţifîce, medico-legale şi expertizele.
2.1. Constatările tehnico-ştiinţifîce. (art.139-141 C.P.P.).
în anumite cauze penale, în vederea desluşirii unor aspecte care au o importanţă majoră
în aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale să ceară concursul unor specialişti.
în mod frecvent, specialiştii chemaţi la rezolvarea cauzelor penale îl întîlnim în
persoana experţilor. Se pot ivi însă situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală
reclamă urgenţă, deoarece există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare
a unor situaţii de fapt. în asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea, urgentă a unor fapte sau
circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau
tehnician dispunînd, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifîce.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni

care funcţionează în cadrul ori pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea
poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.

Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifîce nu au şi nu îşi pot însuşi

atribuţii ale organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuie să se limiteze la
rezolvarea problemelor de strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.
Pot fi întîlnite, în mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifîce, bunăoară, în cazul
accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili poziţia autovehicolelor, aderenţa părţii carosabile,
condiţiile de vizibilitate etc. Sînt, de asemenea, necesare constatări tehnico-ştiinţifice, în mod
frecvent, şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.
Fiind un act care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează potrivit
unei proceduri mult simplificată faţă de expertiză.
în cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei,
organul de urmărire penală sau instanţa poate folosi cunoştinţele unui specialist dispunînd, la
cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea unei constatări tehnico-
ştiinţifice (art.139 aliniatul 1
C.P.P.).
în vederea procurării datelor necesare rezolvării cauzei, organul de urmărire penală care
dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează
întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
în legătură cu acest ultim aspect, precizăm că, în spiritul legii, lămurirea urgentă a unor
fapte sau circumstanţe ale cauzei trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvîrşirii
infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu
relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la
dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.
Dacă specialistului căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele
puse la dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică aceasta organului de
urmărire penală sau instanţei în vederea completării lor (art.140 aliniatul 3 C.P.P.).
Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport (art.141 aliniatul
1 C.P.P.).
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de
judecată, la cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific nu este
complet sau concluziile acestuia nu sînt precise, dispune efectuarea unei expertize
în cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de
urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice se includ în procesul-verbal al
acţiunii respective.
2.2. Constatările medico-legale. (art.139 - 141 C.P.P.).
în cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei organele judiciare penale au
nevoie de aportul unor specialişti care să lămurească anumite aspecte legate de fapte sau
circumstanţe de fapt cu relevanţă asupra rezolvării cauzei penale.
Ca şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale trebuie să fie efectuate
într-un moment apropiat de momentul săvîrşirii infracţiunii, astfel acestea putînd rămîne fără
obiecte. Aşa şi se explică faptul că aceste acte procesuale se dispun, de regulă, numai în faza de
urmărire penală. Ca o excepţie de la această regulă, apreciem că, prin natura ei, exhumarea
se poate face atît în timpul urmăririi penale, cît şi în timpul judecăţii şi chiar după rămînerea
definitivă a hotărîrii judecătoreşti, într-o revizuire întemeiată.
Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sînt: în caz de moarte violentă,
de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau cînd este necesară o examinare
corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora
existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei
constatări medico-legale şi poate cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa
potrivit legii, să efectueze această constatare.
Importanţa constatării medico-legale ca mijloc de probă constă în aceea că furnizează
organelor judiciare informaţii absolut necesare rezolvării cauzelor penale; uneori constatările
medico-legale sînt indispensabile, deoarece numai cu ajutorul lor se poate face încadrarea
judiciară a faptei.
Constatările medico-legale se fac de către medici care funcţionează în cadrul institutelor
medicale.
Constatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către organele de urmărire
penală. Constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de
organele de urmărire penală.
Operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport scris. în
funcţie de obiectul constatării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau
la cererea oricăreia dintre părţi, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet sau
concluziile acestuia nu sînt precise şi poate dispune refacerea sau completarea constatării sau
efectuarea unei expertize.
în cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de
urmărire penală, rezultatele constatărilor medico-legale se includ în procesul-verbal al acţiunii
respective (art.141 aliniatul 3 C.P.P.).
2.3. Expertizele, (art.142 - 153).
Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori,
prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la
concursul unor oameni cu pregătire profesională, altă decît cea juridică, pentru a elucida aspecte
care aparţin diverselor ramuri ale ştiinţei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.

în condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanţă

deosebită, deoarece sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri de activitate le au
de a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le indică anumite cauze penale. în
literatura juridică se evidenţiază faptul că evoluţia ştiinţei şi procesul tehnicii caracterizează, în
sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept perioadă de etalare ştiinţifică a probelor.

în legislaţia noastră procesual penală se arată că expertiza se dispune în cazurile în care

pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatore pentru cauza penală sînt
necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor
asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către
judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea
părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din
oficiu de către organul de urmărire penală, (art.142 aliniatul 1 C.P.P.).

Expertizele ca mijloc de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale, dar, în acelaşi timp, prezintă multe deosebiri.
în ceea ce priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă,
menţionăm că şi unele şi celelalte sînt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de
activitate, obiectul constatărilor şi expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile
specialiştilor fiind cuprinse într-un raport etc.
 în privinţa deosebirilor, subliniem, mai întîi, faptul că toate constatările tehnico-ştiinţifice
şi medico-legale se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte apropiat săvîrşirii infracţiunii,
cerinţa pe care nu o întîlnim în cazul expertizelor.
O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe cînd expertizele se pot face şi în faza de
judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor ce le revin
spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii - şi, uneori,
chiar exhaustivă - a elementelor cere fac obiectul expertizei.
Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sînt: natura problemelor ce
urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.
în funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot
dispune efectuarea următoarelor expertize:
- expertiza criminalistică, ce poate fi, la rîndul ei, de mai multe feluri, şi anume :
expertiza dactiloscopică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc;
- expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind
asfixia mecanică, moartea subtilă, violul etc;
- expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind
tulburările psihice, ca: schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;
- expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi
revizia contabilă;
- expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul
accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.
Expertiza contabilă şi cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceiaşi cauză.
După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi
facultative şi obligatorii.
Expertizele facultative sînt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la
cererea părţilor interesate, fie cînd organele judiciare socotesc că sînt necesare cunoştinţele unui
expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penală.
Expertiza este obligatorie, potrivit art.143 C.P.P. în următoarele situaţii:
1). Pentru constatarea cauzei morţii;
2). Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii
corporale;
3). Pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului - în
cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi
apăra de sin stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
4). Pentru constatarea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate - în
cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce
confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;
5). Pentru constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar
îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza
penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod
exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;
6). Pentru constatarea altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în
cauză.
După modul de organizare, expertizele se împart în:
- expertize simple, efectuate de către un specialist dintr-un anumit
domeniu de activitate;
- expertize complexe sau mixte (art.147 C.P.P.), în care pentru lămurirea
faptelor sau circumstanţelor cauzei, sînt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale
ştiinţei sau tehnicii.
 După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate expertizele
au fost împărţite în mai multe categorii:
- expertiză simplă sau oficială, în care organul penală îl numeşte pe expert
şi controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;
- expertiza suplimentară (art.148 aliniatul 1 C.P.P.), în care organul de
urmărire penală care a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul
expertului nu este suficient de clar sau complect, poate fi dispusă efectuarea unei expertize
suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert;
- contraexpertiza (art.148 aliniatul 2 C.P.P.), în cazul în care concluziile
expertului nu sînt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea
procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un
alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea
autenticităţii metodelor utilizate anterior. în ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus
contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea expertizei
suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă el
nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.
Procedura dispunerii expertizei este stipulată în art.144 C.P.P.. Considerînd că este
necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de
judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. în ordonanţă sau în încheiere se indică:
cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza, obiectele,
documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce circumstanţe au
fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză,
numele şi prenumele persoanei căruia i se pune în sarcină efectuarea expertizei.
Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau
persoana abilitată să efectueze expertize.
La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se
remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la
cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

Există acţiuni premergătoare efectuării expertizei stipulate în art.l 15 C.P.P. şi anume:

1). Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune
efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost
desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
2). La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi
întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă
observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată,
părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre
ele pentru a participa la efectuarea expertizei.
3). După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-1,
totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.
în vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia
cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia propriu-zisă a expertizei.
Expertul poate cere lămurirea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu
privire la anumite fapte sau circumstanţe ale cauzei. La rîndul lor, părţile cu încuviinţarea şi în
condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului
explicaţiile necesare.
După ce expertul se informează cu privire la aspectele ce trebuie lămurite prin expertiză
şi după ce primeşte lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor,
trece la efectuarea expertizei.
 în vederea efectuării expertizei, pe baza materialelor pe care le are la dispoziţie, expertul,
folosind metodele adecvate cercetării pe care o reclamă problemele ce trebuie elucidate, studiază
şi pune în lumină concluziile sale.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei
de expertiză hotărîrea cu privire la dispunerea expertizei, obiectele şi materialele respective iar în
cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al
instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat,
conducătorul instituţiei de experţi numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care a
dispus expertiza.
Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă
conducătorului instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua
investigaţii.
Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui,
prevăzute de art.88 C.P.P., şi îi previne de răspunderea conform art.31 C.P., pentru prezentarea cu
bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură păstrarea obiectelor
prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei. Conducătorul instituţiei de
expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei.
Concluziile în urma efectuării expertizei sînt expuse într-un raport scris. Cînd sînt mai
mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sînt deosebiri de păreri, opiniile
separate sînt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul se depune la organul
judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
în vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca
raportul de expertiză să cuprindă trei părţi, şi anume:
- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei, data cînd s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele
expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul
acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
- raportul de expertiză cuprinde, într -o parte distinctă, descrierea în amănunt a
operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor
obiecţii, ori explicaţii în lumina celor constatate de către expert;
- în partea finală a raportului sînt expuse concluzii expertului, care cuprind
răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. în
practică se pot ivi situaţii în care organele judiciare penale constată, la cerere, sau din oficiu, că
expertiza nu este completă. în asemenea cazuri, legea prevede posibilitatea efectuării unui
supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul. Conform art.151 C.P.P.
întocmirea şi prezentarea raportului de către expert cuprinde următoarele cerinţe:
1. După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care
îl confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.
2. în raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde şi cine (numele, prenumele,
studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat
expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea
cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei
care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce
materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului.
Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţele ce prezintă interes pentru
cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în
raportul său.
3. La raportul expertului se anexează corpurile delicte , probele grafice, alte materiale,
rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă
concluziile expertului.
 4. în raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a

răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost
suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului ştiinţei şi practica
expertizelor nu permite de a răspunde le întrebările puse.
5. Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi
procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la
primirea or de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea
explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se
efectua expertiza suplimentară ori o contraexpertiză. Executarea acestor acţiuni se consemnează
într-un proces-verbal.
În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficiente, pentru
înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza
metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să
audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 C.P.P..
Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

Conchizînd asupra valorii probatore a expertizelor, subliniem că, de regulă, organele

judiciare acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă, dar, în cazurile în care
informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele pot fi
înlăturate printr-o motivare temeinică.
3. Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă
(art.154-15).
Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile
omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă
pentru cauza penală.
Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit. De
asemenea organul de urmărire penală, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau partea
vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme la
locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.
Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu
participarea specialistului.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta
mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr
(cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi
colectate mostrele; cînd, cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte nu
proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.
Colectarea de mostre în condiţiile art.154 C.P.P. poate fi dispusă şi de către instanţa de
judecată la solicitarea părţilor.
Conform art.155 C.P.P. în calitate de mostre pot fi colectate:
1). Sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;
2). Salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;
3). Amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;
4). înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă
deprinderile persoanei respective;
5). Fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;
6). Corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;
7). Arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuş, glonte, piese şi uneltele folosite la
confecţionarea acestora;
8). Dispozitivele explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi
unelte folosite la confecţionarea acestora;
 9). Alte substanţe şi obiecte.
Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa
omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.
Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul
unde se află ea, aducîndu-i la cunoştinţă contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor,
explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.
Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta
este invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia
documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana
care efectuează acţiunea respectivă. în cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin
percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de
urmărire penală.
Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-
261 C.P.P., în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în
consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele.
Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

TEMA 6. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

1. Noţiunea şi scopul măsurilor procesuale de constrângere.

2. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.
3. Reţinerea în procesul penal.
4. Măsurile preventive.
5. Alte măsuri procesuale de constrângere

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale
Pentru o bună desfăşurare a activităţilor ce decurg din exercitarea acţiunilor penale şi
civile din cadrul procesului penal, organele de urmărire penală şi instituţiile de judecată au
nevoie de instrumente procesuale cu ajutorul cărora să poată atinge şi realiza scopul procesului
penal.
Astfel de mijloace şi instrumente prevăzute de legea procesuală penală sunt măsurile
procesuale.
Se poate de menţionat că măsurile procesuale au şi caracter provizoriu, în sensul că v-or
dura atîta timp cît există situaţia reală care a dus la luarea lor. Totodată datorită faptului că luarea
măsurilor procesuale este lăsată la aprecierea organelor competente în vederea desfăşurării unei
normale activităţi procesuale, rezultă caracterul facultativ al acestora. în cazurile în care prin
măsura procesuală se urmăresc importante obiective procesuale, luarea ei devine obligatorie
pentru organele competente. De exemplu în cazul infracţiunilor flagrante este obligatorie luarea
măsurii reţinerii şi arestării preventive a bănuitului, învinuitului, iar în cazul producerii unor
13
pagube proprietăţii publice şi private, devine obligatorie luarea măsurilor asigurătorii.

Ca mijloace folosite de organele competente pentru desfăşurarea normală a procesului

penal măsurile procesuale trebuie deosebite de măsurile procedurale care reprezintă mijloace
prin care se aduc la îndeplinire actele şi acţiunile procesuale. în acest sens trebuie să facem o
distincţie între măsura arestării preventive ca măsură dispusă de instanţă şi executarea
mandatului de arestare ca măsură procedurală ce revine organului de urmărire penală.
Din cele relatate putem formula următoarea definiţie, prin măsură procesuală se
înţelege mijlocul de constrîngere prin care organul competent asigură îndeplinirea de către
părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează
14
executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune.
 Fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca anumite cauze penale să nu poată
asigura desfăşurarea normală a procesului penal şi să nu poată executa obligaţiile ce decurg din
exercitarea acţiunii penale şi civile.

2. SISTEMUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Clasificarea măsurilor procesuale

în literatura de specialitate măsurile procesuale au fost clasificate în funcţie de
următoarele criterii:
15
a) După caracterul legal instituit prin dispoziţiile Codului de
Procedură penală.
- măsuri preventive care reprezintă măsurile procesuale ccele mai drastice
datorită faptului că se referă la restrîngerea libertăţii persoanei, în condiţiile legii
(obligaţia de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă etc. art. 175 CPP);
-alte măsuri procesuale (măsuri asigurătorii în vederea reparării
prejudiciului cauzat prin infracţiune, aducerea silită etc. art. 197 CPP).
16
b) După criteriul valorii sociale asupra căreia se îndreaptă:
- măsuri procesuale personale care privesc persoanele fizice (măsuri
preventive, măsuri de siguranţă, liberarea sub control judiciar şi pe cauţiune);
- măsuri procesuale reale care privesc anumite bunuri sau relaţiile faţă de
ele (măsurile asigurătorii, de restituire etc).
17
c) După criteriul acţiunii lor sau a scopului special urmărit prin luarea lor:
- măsuri procesuale de constrîngere (măsuri preventive, măsurile
asigurătorii);
- măsuri procesuale de ocrotire (măsuri de siguranţă, restituirea bunurilor
etc).
Sub aspectul fazei procesului penal în care pot fi luate măsuri procesuale, deosebim
măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea), măsuri care pot fi luate
numai în faza de judecată (îndepărtarea unor persoane din sala de şedinţe a judecăţii) şi măsuri
care pot fi luate atît în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecăţii (arestarea, sechestrul).
în funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua măsurile procesuale deosebim măsuri
care vizează persoana învinuitului sau inculpatului (reţinerea, arestarea etc.) şi măsuri care pot fi
luate împotriva altor persoane.

3. REŢINEREA ÎN PROCESUL PENAL

Reţinerea - constituie privarea persoanei de libertate pe o perioadă scurtă de timp, dar nu

mai mare de 72 ore în locurile şi condiţiile stabilite de lege.
Unele dispoziţii speciale privind reţinerea sunt cuprinse în Constituţia R.M., astfel
potrivit art. 70 alin 3 nu poate fi supus reţinerii deputatul Parlamentului.
în conformitate cu prevederile art. 165 CPP reţinerii pot fi supuse:
persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu
închisoare pe un termen mai mare de un an;
învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate
luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;
condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de ameliorare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a eliberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen. Reţinerea poate avea loc în baza:
procesului-verbal în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că
persoana a săvîrşit infracţiunea; ordonanţei organului de urmărire penală.
în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei de a presupune că
persoana a comis infracţiunea şi nu se află în localitatea dată sau locul ei nu este cunoscut,
pentru a fi pusă sub învinuire, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a
persoanei. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator a
organului de urmărire penală sau a poliţiei care va găsi bănuitul. Despre executarea ordonanţei de
reţinere este informat imediat organul care a adoptat ordonanţa în cauză.
în cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în
privinţa lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori
a instanţei şi de a comunica noul loc de trai procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind
reţinerea acestui învinuit cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului
privind arestarea lui;
hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate
1. pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori după caz cu privire la
reţinerea persoanei;
2. pentru săvîrşirea infracţiunii de audienţă.
în primul caz reţinerea poate avea loc cu autorizarea judecătorului de instrucţie în baza
demersului organului care execută sancţiunea penală la care sunt anexate materialele ce confirmă
tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau
comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei.
Judecătorul de instrucţie poate autoriza reţinerea persoanei pe un termen de pînă la 10 zile
din momentul privării ei de libertate. încheierea instanţei privind autorizarea reţinerii persoanei
condamnate se transmite pentru executare organului care execută sancţiunile penale sau
organului de poliţie în raza teritorială respectivă. în cazul doi, în cursul şedinţei de judecată dacă
se săvîrşeşte o faptă care conţine elemente de infracţiune prevăzute de legea penală, preşedintele
şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi reţinerea ei, fapt despre
care se face o menţiune în procesul verbal al şedinţei, instanţa adoptă o încheiere de trimitere
procurorului a materialelor de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere şi persoana reţinută v-
or fi transmise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei, după care ultimul va proceda conform
legii.
Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de sîvărşirea infracţiunii.
Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită în săvîrşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă cu închisoare pe un termen mai mare de un an
numai în cazurile:
1) dacă acesta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular inclusiv partea vătămată v-or indica direct că
anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei
de transport vor fi descoperite urme evidenţiate ale infracţiunii.
în alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvîrşit
infracţiunea, ea poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai
permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.
Reţinerea persoanei poate avea loc pînă la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de
lege, înregistrarea se efectuează imediat dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii
persoanei reţinute la organul de urmărire penală, în caz contrar persoana se eliberează imediat.
Persoana reţinută pînă la expirarea a 72 ore de la momentul privării de libertate trebuie să
fie arestată, după caz eliberată.
Orice cetăţean este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau o altă autoritate
publică (primărie, judecată, procuratură) persoana prinsă asupra faptului săvîrşirii unei
infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea infracţiunii.
Persoana prinsă în cazul mai sus menţionat poate fi legată în cazul opunerii de rezistenţă
reţinerii. Dacă sunt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte
periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-
o poate să-i controleze hainele şi să-i i-a obiectele respective pentru a le transmite organului de
urmărire penală. Persoana prinsă în cazurile menţionate şi adusă la organul de urmărire penală
este reţinută conform art. 166 sau eliberată după caz.
Procedura de reţinere
Organele de urmărire penală despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite, în
termen de pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces verbal de
reţinere în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna ziua şi ora reţinerii, fapta
săvîrşită, rezultatele percheziţiei corporale, precum data şi ora întocmirii procesului verbal.
Procesul verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată se înmînează informaţia
despre drepturile sale prevăzute de art. 64 CPP.
Procesul verbal se semnează de persoana care la întocmit şi cea reţinută în decurs de 6
ore de la întocmirea procesului verbal, se comunică în scris procurorului despre reţinere.
Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui
apărător ales sau numit din oficiu.
în cazul reţinerii minorului persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să
comunice imediat despre aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care-1 înlocuiesc.
Persoana reţinută poate fi supusă percheziţiei corporale conform art. 130 CPP.
Imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore de la momentul reţinerii persoana care a întocmit
procesul verbal de reţinere este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din
rudele apropiate sau o altă persoană la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este
deţinut sau anunţă singură.
în cazul cînd persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată
în termen de 6 ore ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o cere.

în cazul militarilor este informată unitatea militară în care el î-şi îndeplineşte serviciul
militar sau centrul militar unde este la evidenţă precum şi rudele.
în cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul
asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale cu consimtămîntul indicatorului de
instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 ore de la
reţinere cu excepţia minorilor.
Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:
1. nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a
sîvărşit infracţiunea;
2. lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;
3. organul de urmărire penală a constatat la reţinerea p ersoanei o
încălcare esenţială a legii;
4. a expirat termenul reţinerii;
5. a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea
preventivă a persoanei.
Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.
La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către
cine a fost reţinută, temeiul, locul timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

4. MĂSURILE PREVENTIVE

Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive

Măsurile preventive reprezintă acea categorie de măsuri procesuale prevăzute de lege cu
caracter de constrîngere prin aplicarea cărora organele competente urmăresc împedicarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de a întreprinde anumite acţiuni negative, în scopul bunei
desfăşurări a procesului penal sau asigurării executării sentinţei.
Buna desfăşurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului fuga
acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului. în acest sens luarea măsurilor
preventive conduce la realizarea scopului de prevenţie fie printr-o minimă atingere adusă
libertăţii individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe o
1
anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.
Fiind luate în vederea asigurării unei desfăşurări normale a procesului penal măsurile
preventive au indiscutabil o natură procesuală. în literatura de specialitate s-a făcut distincţia
între măsurile preventive private de libertate şi pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare
de libertate. în susţinerea acestei afirmaţii s-au folosit următoarele argumente.
a) pedeapsa privată de libertate intervine în baza unei hotărîri judecătoreşti definitive de
condamnare în timp ce măsurile preventive survin înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărîre
judecătorească definitivă de condamnare;
b) pedeapsa privată de libertate este un mijloc de reeducare a
condamnatului, pe cînd măsurile preventive pot fi luate numai în
cazul desfăşurării procesului penal pentru asigurarea înfăptuirii
scopului acestuia;
c) lipsirea de libertate în cazul închisorii ca pedeapsă este obligatorie şi se
întinde pe perioada de timp stabilită prin hotărîrea de condamnare, în
timp ce arestarea preventivă este facultativă, fiind lăsată la aprecierea
organelor judiciare penale.
în Codul de Procedură Penală sunt instituite următoarele măsuri
preventive:
obligarea de a nu părăsi
localitatea; obligarea de a nu
părăsi ţara; garanţia personală;
garanţia unei organizaţii;
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport;
transmiterea sub supraveghere a militarului; liberarea provizorie sub control
judiciar; liberarea provizorie pe cauţiune; arestarea la domiciliu; arestarea preventivă.
Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive
În gîndirea juridică din ultimele decenii s-a conturat ca o teorie de necontestat ideia că
libertatea persoanei ca drept fundamental şi universal al omului, trebuie garantată de legislaţia
oricărui stat. Avînd în vedere că luarea măsurilor preventive are drept efect fie privarea de
libertate, fie restrîngerea libertăţii de mişcare, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice
care conduc la respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor măsuri.

Asemenea garanţii sunt prezente în reglementările privind condiţiile în care pot fi dispuse
măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata şi controlul
legalităţii acestora.
Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva bănuitului, învinuitului, legea
presupune careva temeiuri legale care sunt enumerate în art. 176 CPP.
Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau după caz
instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune
că: bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul deurmărire penală sau
instanţă; să împedice stabilirea adevărului în procesul penal; să săvîrşească alte infracţiuni;
pentru asigurarea executării sentinţei.
Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în
cazurile săvîrşirei unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privată de libertate pe un
termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul,
inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile mai sus enumerate.
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată va lua în considerare următoarele criterii:
 caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; persoana bănuitului, învinuitului,
inculpatului; vîrsta şi starea sănătăţii; ocupaţia lui; situaţia familială şi prezenţa persoanelor
întreţinute; starea lui materială; prezenţa unui loc permanent de trai; alte circumstanţe esenţiale.
În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit,
învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţie în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire
penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.
Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează
urmărirea penală la demersul organului de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, iar
instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată în care se indică infracţiunea de care este
bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective cu menţionarea
datelor concrete care au determinat luarea măsurii preventive. în ordonanţa procurorului sau
după caz în încheierea instanţei de judecată, se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au
explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate.
Ca alternativă a arestării preventive în baza demersului organului de urmărire penală sau
la cererea părţii apărării de către instanţă se aplică arestarea la domiciliu liberarea provizorie a
persoanei sub control judiciar.
Copia de pe ordonanţă sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se
înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul
de atac al acestor hotărîri prevăzute de art. 196 CPP.
Înlocuirea măsurilor preventive
Pe parcursul procesului penal este posibil să intervină unele împrejurări care impun
înlocuirea măsurii preventive luate iniţial. Potrivit legislaţiei procesual penale, măsura preventivă
luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă fie mai uşoară fie mai gravă, cînd s-au schimbat
1
temeiurile care au determinat luarea acesteia.
Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia
este confirmată prin probe sau cu una mai uşoară dacă prin aplicarea ei se va asigura
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării
executării sentinţei.
Revocarea măsurii preventive
Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus -o în cazul în care au dispărut
temeiurile pentru aplicarea acesteia.
Dispunerea revocării măsurii preventive implică repunerea învinuitului, bănuitului,
inculpatului în starea de drept iniţială, fără a mai fi supus vreunei constrîngeri ce ar decurge din
măsurile preventive luate, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, cînd bănuitul,
2
învinuitul, inculpatul rămîne supus unei constrîngeri prevăzute de noua măsură preventivă.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de
judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţa de judecată.
în cazul înlocuirii sau revocării reţinerii sau arestării preventive organul respectiv trimite
în aceeaşi zi administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.
Încetarea măsurilor preventive
Comparativ cu luarea, înlocuirea, revocarea măsurilor preventive a căror oportunitate este
apreciată de organele competente, încetarea de drept a măsurilor preventive apare în următoarele
situaţii: la expirarea termenilor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau
instanţă dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea; în caz de scoatere a persoanei de sub
urmărire penală sau de achitare a persoanei; în caz de punere în executare a sentinţei de
condamnare; măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării
sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.
În cazurile mai sus menţionate administraţia locului de reţinere sau detenţie este obligată
să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.
 În cazul încetării procesului penal sau achitării persoanei la fel şi în cazul adoptării
sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate, procurorul, judecătorul de
instrucţie sau după caz instanţa de judecată sunt obligaţi să trimită imediat copiile de pe hotărîrile
respective administraţiei locului de detenţie a persoanei arestate pentru executare.
Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii
preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit,
apărătorul ori reprezentantul său legal.
Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau
înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.
Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului,
învinuitului, inculpatului de către procuror sau după caz, de instanţa de judecată de a se afla la
dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei de a nu părăsi localitatea în care
domiciliază permanent sau temporar fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei de a nu se
ascunde de procuror sau instanţă de a nu împedica urmărirea penală şi judecarea cauzei de a se
prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei şi de a le comunica acestora despre
schimbarea domiciliului.
Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului, inculpatului de
către procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a
dispus această măsură precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute de lege.
Durata măsurilor preventive
Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara nu poate depăşi 30 de
zile şi după caz poate fi prelungită doar motivat.
Prelungirea se dispune de procuror şi fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile.
Copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului sau a instanţei în cazul măsurii preventive
obligarea de a nu părăsi ţara, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte
învinuitul, inculpatul sau după caz, organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie
a paşaportului în cazul prevăzut de lege.
Garanţia personală
Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere
şi-1 iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul
respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului inclusiv respectarea ordinei publice şi
prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum
şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţiilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai
mare de 5.
Această măsură preventivă se admite numai în cazul cererii: în scris a garanţiilor şi cu
acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.
La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit
al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 UC.
Garanţia unei organizaţii.
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne
de încredere pe care şi-1 ia în sensul că prin autoritatea sa şi suma bănească depusă garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului, inclusiv respectarea ordinei publice, prezentarea lui cînd va fi citat de
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii
procesuale.
Asumîndu-şi o asemenea garanţie persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit
al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300-500 UC.
Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei de către persoanele fizice şi juridice.
Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce
sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată prin încheiere.
 Procurorul sau instanţa stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului,
învinuitului, inculpatului îi poate fi aplicată garanţia organizaţiei decide aplicarea unei asemenea
măsuri preventive, facîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După acesta
garantul susţine solicitarea sa sau o retrage fapt despre care se consemnează în procesul verbal.
Garantul este în drept să renunţe la garanţia asumată în orice moment. în cazul în care
renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei noi învinuiri, apariţiei unor
circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei,
imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al
învinuitului, inculpatului, din cauza plecării în altă localitate sau îmbolnăvirii grave a garantului,
precum şi a încetării a persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerea în alte
organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie
garantului de către organul care a dispus garanţia.
Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:
dacă procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate
de comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura respectivă;
garantul persoana juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.
Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărîrii
instanţei, în cazul în care garantul:
1. nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al
bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2. a refuzat nemotivat la garanţia asumată.
Hotărîrea cu privirea la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea
garanţiei, adoptată în modul prevăzut, poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.
în cazul săvîrşirii infracţiunilor în domeniul transportului, precum şi în cazul utilizării
mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii asupra persoanelor poate fi aplicată măsura
preventivă - ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.
Această măsură preventivă poate fi aplicată atît ca măsură preventivă principală cît şi
complimentară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la
demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către
instanţă - prin încheiere.
Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijlocului de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare.
Transmiterea sub supraveghere a militarului, (art. 183 CPPRM)
în cazul săvîrşirii infracţiunii de către un militar faţă de el poate fi aplicată măsură
preventivă-transmiterea sub supraveghere a militarului, care consta în transmiterea sub
supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului, militar în sarcina comandantului unităţii
militare, care asigură obligaţia comportării respective şi prezenţa bănuitului, învinuitului,
inculpatului, militar la citare în organul de urmărire penală sau instanţă. Transmiterea militarului
sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.
Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive
de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi
responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul verbal.
Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul
unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al
Forţelor Armate.
în perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii
militare.
în cazul comiterii de către militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute de
art.176 alin. I CPP, adică există suficienţi termeni pentru aplicarea altor măsuri
preventive, comandantul imediat informează procurorul sau după caz, instanţa care a aplicat
această măsură.
Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului militar, care nu au
executat aceste obligaţii poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor Armate.
Transmiterea sub supraveghere a minorului (art. 184 CPPRM).
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de
către unul din părinţi, tutore curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi
de către conducătorul unităţii de învăţămînt speciale unde învaţă minorul de a asigura
prezentarea acestuia, cînd va fi citat la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi de a
contracara acţiunile de a se ascunde a împiedică la stabilirea adevărului, de a săvîrşi alte
infracţiuni.
Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului procurorul sau instanţa vor solicita de
la autoritatea tutelară informaţii despre, persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub
supraveghere pentru a se convinge că această măsură preventivă poate fi luată în privinţa
minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa - o încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor
mai sus nominalizate, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se
consemnează în procesul verbal.
Dacă persoana căreia ia fost transmis sub supraveghere minorului şi -a încălcat
obligaţiile, ia poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau după caz, de către instanţa
unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 UC. Hotărîrea de aplicare a amenzii judiciare în
condiţii prezentului aliniat poate fi atacată cu recurs.
Arestarea preventivă (art. 185 CPPRM)
Arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate, prin care organul competent
(instanţa de judecată) dispune deţinerea bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata şi în
condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale
sau judecăţii.
Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi condiţiile prevăzute şi anume: în
cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul,
inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire penală sau instanţa; să împiedice
stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni; bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul R.Moldova; bănuitul, învinuitul, inculpatul
nu este identificat; bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.
Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de
libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută-de la momentul executării
hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. în termenul ţinerii bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:
1. a fost reţinută şi arestată preventiv;
2. a fost sub arest la domiciliu;
3. s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de
instrucţie sau a instanţei, pentru expertiza în condiţiile de staţionar, precum şi la
tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter
medical.
Ţinerea persoanei sub arest în faza de urmărire penală pînă la trimiterea cauzei în
judecată nu poate depăşi 30 zile cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data cînd
procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, cînd arestarea preventivă sau arestarea la
domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
în cazuri excepţionale în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunei
şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui
a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii
învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:
1. Pînă la 6 luni, dacă persoana învinuită de săvîrşirea infracţiunii pentru
care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare.
2. Pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 ani de închisoare sau
detenţie pe viaţă.
În cazul învinuiţilor minori durata arestării preventive nu poate depăşi 30 zile.
În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, procurorul
nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de
instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.
Situaţia în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, face ca termenul de arestare
să decurgă de la momentul prezentării persoanei la instanţa care a emis hotărîrea.
La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive
judecătorul de instrucţie sau, după caz instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea
preventivă cu arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberare
provizorie pe cauţiune.
După trimiterea cauzei în judecată toate demersurile cu privire la arestarea preventivă se
soluţionează de către instanţă care judecă cauza.
Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de
instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se
efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a se prelungi arestarea preventivă peste
termen indicat-în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntului Procurorul General
sau al adjuncţilor lui.
Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
Obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate (art.
187C.P.P.).
Administraţia instituţiei de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate este obligată: să
asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţie şi ajutor necesar; să asigure
persoanele deţinute accesul la asistenţă medicală independentă; să înmîneze în aceiaşi zi
persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor; să asigure
înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute; să trimită, în aceiaşi zi, plîngerile şi aste
cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori
ai organului de urmărire penală, fără ale supune controlului şi cenzurii; să întocmească un proces
verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă la instanţă; să admită întrevederi libere ale
persoanei deţinute cu apărătorul reprezentantul său legal, mediatorul în condiţii confidenţiale,
fără a limita numărul şi durata întrevederilor; să asigure educarea persoanei deţinute la organul
urmării penale sau instanţă la timpul indicat al acesteia; să asigure la cererea organului urmării
penale sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei
deţinute la locul deţinerii; în baza hotărîrilor organului urmării penale sau a instanţei, să transfere
persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în
măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege; cu 7 zile pînă la
expirarea termenului de deţinere a persoanei să informeze despre aceasta organul respectiv; să
elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării
termenului de deţinere fixat de judecător. La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează
certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii,
termenul şi timpul eliberării.

Arestarea la domiciliu (art. 188 CPPRM)

Arestarea la domiciliu este o măsură preventivă care constă în izolarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.
 Arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se învinuiesc de comiterea unei
infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din
imprudenţă. Faţă de persoanele care au depăşit vîrsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul
I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vîrsta pînă la 8 ani, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.
Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii
judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185,186, adică ca şi
la arestarea preventivă, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest,
însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau
alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe restricţii:
- interzicerea de a ieşi din locuinţă;
- limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii
corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare;
- interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în
locuinţa sa.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
- de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control
şi de a le purta permanent;
- de a răspunde la semnalele de control sau de a le omite semnalele
telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire
penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Termenul, modelul de aplicare de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu
sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.
în caz de nerespectare de către bănuit, învinuit, inculpat a restricţiilor şi obligaţiilor
stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestar ea la
domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din
oficiu sau la demersul procurorului.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute şi pe cauţiune.
Liberarea provizorie reprezintă o măsură procesuală suprivativă de libertate care
înlocuieşte arestarea preventivă şi se dispune de către organele judiciare competente în vederea
asigurării desfăşurării normale a procesului şi executarea pedepsei aplicate inculpatului în caz de
1
condamnare.
2
Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a) are un caracter accesoriu faţă de măsura arestării preventive, deoarece
pentru luarea ei este necesară în mod prealabil, arestarea preventivă a
infractorului;
b) este provizorie deoarece poate fi revocată atunci cînd cel liberat nu
îndeplineşte sau încalcă obligaţiile impuse la liberarea sa;
c) se acordă numai la cere, ceia ce înseamnă că nu se poate acorda din
oficiu;
d) este facultativă deoarece acordarea ei este lăsată la aprecierea
organului competent;
e) este un beneficiu recunoscut de lege persoanei arestate ceea ce
înseamnă că presupune existenţa unei arestări legale în executare;
f) are caracter subiectiv, deoarece se admite după verificarea condiţiilor
ce privesc persoana reţinută, dacă se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut
necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă
persoana arestată şi obligaţiile ce se impun la liberare;
g) este o garanţie avînd ca efect doar o încetare temporară a privării de
libertate, condiţionat de îndeplinirea unor condiţii impuse de liberare.
 Modalităţile liberării provizorii sunt reglementate de art. 191, 192 CPP care prevăd că
persoana arestată poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute (art. 191).
Judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată poate acorda liberarea
provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv reţinute sau în privinţa căreia s-a
înaintat demers numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă precum şi a infracţiunilor săvîrşite
cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.
în cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă
infracţiune va încerca să influenţeze martorii sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă,
liberarea provizorie sub control judiciar-nu se acordă.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai
multe din următoarele obligaţii:
1. să nu părăsească localitatea unde i se are domiciliu decît
în condiţiile
stabilite de către judecătorul de instrucţie sau după caz
de către
instanţă;
2. să comunice organele de urmărire penală sau după
caz instanţei de
judecată orice schimbare de domiciliu;
3. să nu meargă în locuri anumite stabilite;
4. să se prezinte la organele de urmărire penală sau după
caz la instanţa
de judecată ori de cîte ori este citată;
5. să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6. să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea
adevărului în
procesul penal;
7. să nu conducă autovehicole, să nu exercite o profesie de
natura aceluia
de care s-a folosit la săvîrşirea infracţiunii.
Controlul asupra respectării de către bănuit, învinuit, inculpat liberat provizoriu revine în
sarcina organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte acesta.
Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat total sau parţial
pentru motivele întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art. 192).
în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus
cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvîrşită o
infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o
pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani închisoare, persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa
căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi aplicată liberarea provizorie pe cauţiune.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul are
anticedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave
sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau
să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.
în perioada liberării provizorii pe cauţiune persoana este obligată să se prezinte la citarea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a
domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii
prevăzute de art. 191 alin. 3.
 Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300
la 100000 UC, în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea
infracţiunii.
Revocarea liberării provizorii
La descoperirea faptelor şi circumstanţelor care nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie, la fel şi în cazul cînd învinuitul,
inculpatul cu rea credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă infracţiune cu
intenţie, liberarea provizorie poate fi revocată.
în cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive. Revocarea
se poate dispune şi în lipsa învinuitului, inculpatului cînd aceste fără motive temeinice nu se
prezintă la chemarea făcută de organele competente.
Restituirea cauţiunii.
Cauţiunea se restituie în cazul în care:
se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute de lege, adică se descoperă fapte şi
circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică
liberarea provizorie; judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că numai există temeiuri care
au justificat măsura arestării preventive;
se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau
achitarea acesteia;
instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărîre definitivă o pedeapsă.
Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii din considerente că
învinuitul inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă
infracţiune cu intenţie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau
după caz de instanţă. Hotărîrea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu
recurs de persoanele interesate.

5. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

În scopul asigurării ordinei stabilite de Legea procesual penală privind urmărirea penală,
judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de
instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept de a aplica faţă de bănuit, învinuit,
inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi: obligarea de a se prezenta; aducerea
silită; suspendarea provizorie din funcţie; măsuri asigurătorii în vederea reparării
prejudiciului cauzat de infracţiune; măsuri asigurătorii în vederea garantării executării
pedepsei şi amenzii.
Organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să aplice faţă de partea vătămată,
martor precum şi faţă de alte persoane participante la proces în cazurile prevăzute de lege,
următoarele măsuri de constrîngere: obligarea de a se prezenta; aducerea silită; amenda
judiciară (se aplică doar de instanţă).
Cu alte cuvinte prin alte măsuri procesuale de constrîngere se înţeleg acele măsuri care se
aplică de către organele de urmărire penală, procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţă faţă
de bănuit, învinuit, inculpat, partea vătămată, martor precum şi faţă de alte persoane participante
la proces în scopul asigurării ordinii stabilit privind urmărirea penală, asigurării desfăşurării
normale a procesului penal, reparării prejudiciului cauzat de infracţiune.
Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă.
Pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal, în cazurile în care aplicarea
măsurilor preventive faţă de bănui, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire
penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest
organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre
aceasta. în obligarea în scris neapărat se indică consecinţele nerespectării acesteia.
 Această măsură procesuală de constrîngere poate fi aplicată la fel faţă de partea vătămată
martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea prezentării lor la
desfăşurarea procesului penal.
Aducerea silită.
Prin aducerea silită se înţelege aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală
sau la instanţă în cazul în care aceasta fiind citată în modul stabilit de lege nu s-a prezentat fără
motive întemeiate şi nu a informat organul de urmărire penală sau instanţa, la fel care se
eschivează de la primirea citaţiei, se ascunde de organul de urmărire penală sau instanţa, nu are
loc permanent de trai.
Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberată de organul de
urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată, care este pusă în executare de către organele
de poliţie.
Persoanele nu pot fi supuse aducerii silite în timpul nopţii, afară de cazurile care nu suferă
amînare.
Nu pot fi supuşi aducerii silite minorii pînă la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave
starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat.

Suspendarea provizorie din funcţie (art. 200 CPP).

Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată impusă
învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care se
ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public.
Suspendarea provizorie din funcţie o decide judecătorul de instrucţie sau după caz
instanţa de judecată în baza demersului motivat depus de către procuror.
Copia încheierii privind suspendarea provizorie din funcţie se trimite imediat pentru
executare administraţiei la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii
copiei persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în cîmpul muncii. în cazul în care
persoana responsabilă de executarea
acestei măsuri procesuale nu îndeplineşte hotărîrea judecătorească respectivă judecătorul
de instrucţie sau instanţă pot aplica o amendă judiciară.
Persoanei suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă
perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de
măsură procesuală de constrîngere se ia în calcul în vechimea generală a muncii.
Această măsură procesuală de constrîngere poate fi revocată de către judecătorul de
instrucţie, sau după caz de către instanţă la cererea părţilor în proces dacă dispare necesitatea
aplicării unei asemenea măsuri.
Amenda judiciară (art. 201 CPPRM)
Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată
persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.
Pentru abaterile comise în faza de urmărire penală, amenda judiciară se aplică de către
judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.
Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către
instanţă de judecată, iar încheierea privind aplicarea amenzei se include în procesul verbal al
şedinţei de judecată.
Aplicarea amenzei judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta
constituie infracţiune.
Se supun amenzei judiciare următoarele abateri:
neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a minorilor luate de
către preşedintele şedinţei, adică încălcarea ordinei şedinţei de judecată de către inculpat,
procuror, avocat, partea vătămată ş.a. (art. 324);
neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită; neprezentarea nejustificată a
martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului, apărătorului legal citaţi
organul urmăririi penale sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă, care nu au
informat imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este necesară; tergiversarea de către
expert, interpret, traducător a executării însărcinărilor primite;
neluarea de către conducătorul instituţiei în care urmează să fie efectuată o expertiză a
măsurilor pentru efectuarea acesteia; neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la organul competent
a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate
cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă; alte abateri pentru care
legislaţia prevede amendă judiciară, încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea
amenzei judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţă ierarhic superioară de către persoana în
privinţa căreia a fost aplicată, iar cea a instanţei de judecată privind aplicarea amenzei judiciare
poate fi atacată o dată cu sentinţa în modul prevăzut de lege.
Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei
amenzii.
Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real care constau în
indisponibilizarea anumitor bunuri mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în vederea
reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei
1
amenzei.
Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilitate, în sensul
că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a se înstrăina, ori dreptul de folosinţă în unele
cazuri (de ex. în situaţiile în care bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu).

Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor

bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile
a pagubei.
Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzi se iau numai asupra
bunurilor învinuitului sau inculpatului.
Măsurile asigurătorii se vor dispune, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să existe o pagubă materială;
b) paguba să fie produsă prin infracţiune;
c) să existe un proces penal cu privire la infracţiune;
d) să existe parte civilă.
Măsurile asigurătorii pot fi luate de către organul de urmărire penală din oficiu sau
instanţa de judecată la cererea părţilor pe parcursul procesului penal.
Măsurile asigurătorii pot fi aduse la îndeplinire de către un cerc mai larg de organe de cît
cele care pot dispune luarea acestor măsuri. Astfel măsura asiguratorie poate fi luată de către:
procuror, organul de urmărire penală, executorul judecătoresc ş.a.
Punerea sub sechestru.
Sechestru propriu-zis reprezintă măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea
anumitor bunuri mobile aparţinînd învinuitului, inculpatului ori părţii civilmente responsabile, în
vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării
pedepsei amenzii.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze
bunurile sechestrate, putîtnd recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Din această prevedere legală, rezultă că instituirea sechestrului presupune efectuarea
următoarelor operaţiuni:
a) identificarea, constînd în individualizarea şi enumerarea bunurilor
sechestrate;
b) evaluarea, constînd în stabilirea valorii bunurilor, fie pe bază de acte,
fie prin folosirea experţilor;
c) declararea că sechestrarea bunurilor care formează obiectul măsurii
asigurătorii, în total sau în parte.
 După momentul sechestrării bunurilor mobile pot apărea următoarele situaţii (în funcţie
de cum apreciază organul competent pericolul înstrăinării bunurilor):
a) bunurile sechestrate, nesigilate rămîn în posesia celui împotriva căruia
sa luat măsura, acesta avînd obligaţia de a nu le întrăina sau substitui;
b) bunurile sechestrate, sigilate, rămîn în posesia celui împotriva căruia
s-a luat măsura, acesta avînd obligaţia de a nu le înstrăina sau substituie;
c) bunurile sechestrate se ridică şi se încredinţează spre păstrare altor
persoane unităţi de profil.
Bunurile care pot fi puse sub sechestru
Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale
părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi de
faptul la cine se află acestea.
Se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota parte a bănuitului, învinuitului,
inculpatului în proprietate comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că
proprietatea comună este dobîndită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru
întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.
Nu pot fi supuse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului
de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de
ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sunt de mare
preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi supuse ulterior
confiscării.
Nu pot fi supuse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu
excepţia acelei cote-părţi dobîndite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se
aduce prejudiciu activităţii economice.
Temeiurile de punere sub sechestru.
Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire
penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau încheierii instanţei de judecată. Procurorul
din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de
ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de
instrucţie prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată
decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe suficiente
pentru confirmarea presupunerilor întemeiate că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane
la care se află bunurile le pot tăinui, deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă
în procesul penal nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru săvîrşirea infracţiunii
incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a
acestora.
Dacă există dubii în privinţa prezentării benevole a bunurilor pentru punerea lor sub
sechestru, judecătorul de instrucţie, sau instanţa concomitent cu autorizaţia sechestrului
autorizează şi percheziţia.
în caz de delict flagrant şi cazuri ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală poate
pune sub sechestru bunurile în baza ordonanţei proprii, comunicînd obligatoriu despre aceasta
judecătorului de instrucţie nu mai tîrziu de 24 ore. Primind informaţia respectivă judecătorul de
instrucţie verifică legalitatea acţiunii, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia
dispunînd scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.
Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru.
Valoarea bunurilor puse sub sechestru, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile. Costul
bunurilor se determină conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea
vreunui coeficient.
Cota parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determină luînd în vedere
gradul de participare a bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor la săvîrşirea infracţiunii.
Modul de executare a hotărîrii.
 Reprezentantul organului de urmărire penală înmînează contra semnătură proprietarului
copia de pe ordonanţa sau hotărîrea de punere sub sechestru şi cere predarea lor. în caz de refuz,
sechestrarea se efectuează în mod forţat. Dacă se presupune că bunurile au fost tăinuite, organul
de urmărire penală este în drept de a efectua percheziţia.
Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărîrea instanţei de judecată, la terminarea cauzei
penale se efectuează de către executorul judecătoresc.
Despre punerea bunurilor sub sechestru se întocmeşte un proces verbal conform
prevederilor art. 260-261 CPP, iar executorul judecătoresc - lista de inventariere.
în procesul verbal se enumera toate bunurile materiale, numărul, greutatea, materialul şi
semnele individuale. Copia procesului verbal contra semnătură se înmînează proprietarului, în
lipsa unui membru adult a familiei, al executivei, administraţiei publice locale în cazul persoanei
juridice - reprezentantului administraţiei.
în procesul verbal la fel se mai indică care bunuri au fost ridicate şi care lăsate la păstrare.
Bunurile puse sub sechestru de obicei se ridică, cu excepţia celor de dimensiuni mari şi
imobilelor.
Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străină, bonurile şi hîrtiile de valoare,
obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele mari de bani se
depun la conturi depozitare ale instanţei, celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de
către organul respectiv, sau se transmit la păstrare reprezentantului autorităţii executive a
administraţiei publice locale.
Celelalte bunuri care au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului.
Sechestrul poate fi supus contestării, însă plîngerea sau recursul nu suspendă executarea acestei
acţiuni.
Bunurile se scot de sub sechestru în cazul dispariţiei necesităţii de a le menţine sub sechestru,
prin hotărîrea organului de urmărire penală, instanţei.Organul de urmărire penală, instanţa sunt în
drept de a menţine sechestru asupra bunurilor timp de o lună după încetarea procesului, scoaterea
persoanei de sub urmărire penală sau achitarea ei potrivit cererii persoanei interesate să ceară
repararea prejudiciului material.

Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal.

Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal include în sine:
a) păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală;
b) confidenţialitatea urmăririi penale;
c) apărarea secretului de stat în procesul penal;
d) păstrarea secretului comercial şi a altui secret ocrotit prin lege.
Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire se realizează de
către organe diferite, care sunt obligate să creeze condiţii speciale de păstrare a dosarelor
şi materialelor excluzînd denotarea lor. pierderea, nimicirea, etc.
Astfel, dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele
instanţelor judecătoreşti care au indicat cauza în prima instanţă.
Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în instanţa
judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.
Dosarele penale şi materialele de urmărire penală ce conţin secret de stat se păstrează în
arhivele instituţiilor menţionate mai sus în condiţii speciale prevăzute de lege.
Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de lege se
decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele
instanţei la care se păstrează acesteia , cu respectarea prevederilor codului de procedură
penală.
Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care
efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu
respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale
desfăşurării urmăririi penale.
 în cazul necesităţii de a păstra confidenţialitatea persoana care efectuează urmărirea
penală, previne despre aceasta şi ia o declaraţie în scris că au fost preveniţi despre răspunderea
penală pe care o vor purta conform art. 315 CP pe martori, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă, apărător, expert, specialist, interpret, traducător şi alte persoane care
asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.
Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală
sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, are aceleaşi
consecinţe.
Participanţii la procesul penal care conţine date a secretului comercial, secretul de stat sau
alt secret ocrotit prin lege pot cere examinarea datelor în cauză în şedinţa de judecată închisă.
Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cauzei în cauzele legate de informaţie ce
constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege se încredinţează numai
persoanelor ce au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de
nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi
se anexează la dosarul penal respectiv.
Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să
prezinte date care constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege, au dreptul să
se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz
contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date.
7. Măsuri de protecţie şi măsuri de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea
infracţiunii sau a altor
încălcări de legislaţie.
Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte
persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi
sau sunt anunţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori
cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile
prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor
persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.
Cererea privind protecţia persoanelor menţionate mai sus se înaintează şi se soluţionează
de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la
asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asumarea atribuţiei prin Legea
privind protecţia de Stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în
procesul penal.
Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii în cursul urmăririi penale
judecării cauzei cu obligaţia de a le stabili organele de urmărire penală.
În cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a unor cauze şi condiţii care au
contribuit la săvîrşirea infracţiune, el este obligat de a sesiza organele respective sau persoanele
cu funcţia de răspundere cu privirea la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi
condiţii. în cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a cazurilor de încălcare a
legislaţiei sau drepturilor omului, el la fel sesizează organele de stat respective în privinţa acestor
încălcări.
În decurs de o lună după sesizare, organele respective vor lua măsurile necesare, iar
rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauză şi organului
care a trimis sesizarea.
La rîndul ei, instanţa de judecată, constituind în procesul de judecată fapte de încălcare a
legislaţiei şi a drepturilor omului, odată cu emiterea hotărîrii emite o încheiere prin care aceste
fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi
procurorului, iar instanţa se informează în termen de o lună despre măsurile primite asupra
faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

TEMA 7. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI

DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE
1. Confidenţialitatea urmăririi penale şi modalităţile asigurării acesteia.
2. Măsurile de protecţie a persoanei în legătură cu desfăşurarea măsurile procesului penal.
3. Măsurile de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii
sau la alte încălcări a legislaţiei.

1. CONFIDENŢIALITATEA URMĂRIRII PENALE ŞI MODALITĂŢILE ASIGURĂRII

ACESTEIA

Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor
judecătoreşti care au judecat cauza în primă instanţă.
Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sînt înaintate în instanţa
judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.
Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în
arhivele instituţiilor menţionate în alin.(1) şi (2) art.211 CPPRM, în condiţii speciale prevăzute
de legislaţia în vigoare.
Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de prezentul
articol se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se
păstrează acestea, cu respectarea prevederilor capitolul I titlul VI.
Confidenţialitatea urmăririi penale
Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care
efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu
respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale
desfăşurării urmăririi penale.
Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală
previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii
lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind
urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre
răspunderea pe care o vor purta conform art.315 din Codul penal.
Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de
către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a
cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a
prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art.315
din Codul penal.
Apărarea secretului de stat în procesul penal
În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat se
întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte
acte normative.
Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să
prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se
colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a
prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice
sau să prezinte date ce constituie secret de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe,
motivînd prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de
la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma
necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al
acţiunii procesuale respective.
Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce
constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care
dispune de această informaţie dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de
urmărire penală sau instanţă.
Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce
constituie secret de stat se încredinţează numai persoanelor care au dat în scris declaraţie de
nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul
organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.
Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane cărora, în conformitate cu normele de
procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act sau comunicate în alt mod date ce constituie
secret de stat vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. În cazul în
care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel
de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte
persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la
persoanele menţionate în prezentul alineat se ia de către persoana care efectuează urmărirea
penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată de
către participanţii la proces nu îi împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de
stat în şedinţă de judecată închisă.
Păstrarea secretului comercial şi a altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată
În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret comercial sau a
altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată se întreprind măsurile prevăzute de prezentul
cod, de Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte normative.
În cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspîndite fără necesitate
informaţii ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată.
Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să
prezinte date care constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată
au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv,
iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de
urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret
comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată nu pot refuza îndeplinirea acestei
cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de
la persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea furnizării
datelor menţionate.
Funcţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de
proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret
comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată comunică acest fapt
conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de
urmărire penală sau instanţă.
Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială
cu accesibilitate limitată, la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

2. MĂSURILE DE PROTECŢIE A PERSOANEI ÎN LEGĂTURĂ CU DESFĂŞURAREA

MĂSURILE PROCESULUI PENAL

Obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri pentru

asigurarea securităţii participanţilor la procs şi a altor persoane
Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane
participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt
ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu
alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile
prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor
 persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.
Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) art.215 se înaintează şi se
soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu
privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii
prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă
ajutor în procesul penal.
Măsuri de protecţie aplicate victimelor violenţei în familie
Cererea victimei violenţei în familie adresată, în cursul procesului penal, organului de
urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată privind ameninţările cu moartea, cu
aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunului ori alte acte ilegale va fi examinată de
instanţa de judecată, care este obligată să ia măsuri de asigurare a protecţiei victimei faţă de
bănuit, învinuit, inculpat membru de familie prin emiterea unei ordonanţe de protecţie.
În cazul depunerii cererii la organul de urmărire penală sau la procuror, aceştia vor înainta
imediat, printr-un demers, cererea în instanţa de judecată pentru a fi examinată.
Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de
protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei, aplicînd bănuitului, învinuitului, inculpatului
una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei,
indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea
victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
f) obligarea de a face un examen medical privind starea psihică şi dependenţa de droguri/alcool
şi, dacă există avizul medical care confirmă dependenţa de droguri/alcool, de a face un tratament
medical forţat de alcoolism/narcomanie;
g) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea
acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau
dispariţia ei;
h) interzicerea de a păstra şi purta armă.
Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. Termenul măsurilor de protecţie
poate fi prelungit de instanţă la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în
familie sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.
Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului afacerilor interne şi organului de
asistenţă socială de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei.
Încheierea judecătorului privind aplicarea sau prelungirea ordonanţei de protecţie este
executorie imediat, cu drept de recurs în instanţa ierarhic superioară.

3. MĂSURILE DE LICHIDARE A CAUZELOR ŞI CONDIŢIILOR CE AU

CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNII SAU LA ALTE ÎNCĂLCĂRI A
LEGISLAŢIEI

Stabilirea cauzelor şi condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii

În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a
stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
Sesizarea făcută de organul de urmărire penală în cauza penală
Dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de
răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii. Dacă, în
procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a
legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat
respective în privinţa acestor încălcări.
În termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se vor lua măsurile necesare şi rezultatele se
vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis
sesizarea.
Încheierea interlocutorie a instanţei de judecată
Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a
drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărîrii, emite şi o încheiere interlocutorie prin care
aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi
procurorului.
În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre rezultatele
soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

TEMA 8. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL

1. Noţiunea şi scopul acţiunii civile în procesului penal.

2. Elementele şi condiţiile acţiunii civile în procesului penal.
3. Examinarea acţiunii civile în procesul penal.
4. Cheltuielile judiciare.

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Potrivit sistemului nostru de drept, categoria juridică de răspundere legală cuprinde atît
răspunderea penală, cît şi răspunderea civilă.
Repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune se face potrivit dispoziţiilor legii
civile.
Dacă prejudiciul cauzat este urmarea unei infracţiuni, atunci odată cu dreptul la acţiunea
penală se naşte şi un drept la acţiunea civilă.
Dreptul persoanei vătămate prin infracţiune de a cere dezdăunarea printr-o acţiune în
justiţie ia naştere din momentul producerii pagubei în patrimoniul său. O astfel de acţiune poartă
denumirea de acţiune civilă. Rezultă deci că acţiunea civilă, ca instituţie de drept procesual penal
este instrumentul juridic, prin intermediul căruia o persoană fizică sau juridică cărora le-au fost
cauzate prejudicii materiale, morale sau după caz, le-a fost adusă o daună reputaţiei profesionale

nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrsirea acesteia
solicită repararea acestuia în cadrul procesului penal.
Din punct de vedere procesual, acţiunea civilă este - în mod obişnuit - o instituţie de drept
procesual civil. Numai în situaţia în care paguba a fost generată de o faptă interzisă de legea
penală, acţiunea civilă este reglementată şi de legea procesual penală. Prin urmare, dacă procesul
penal are ca obiect şi scop tragerea la răspundere penală a persoanelor, care au săvîrşit
infracţiuni, acţiunii civile îi revine sarcina de a trage la răspundere civilă atît persoana care a
cauzat direct paguba bănuitul, învinuitul sau inculpatul - cît şi faţă de persoana care poate fi
responsabilă de acţiunile bănuitului, învinuitului sau inculpatului, această persoană poartă
denumirea de persoană responsabilă civilmente.
Dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, precum
şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea
acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă intentată la instanţa civilă a fost
respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal.
Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în
drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.

2. ELEMENTELE ŞI CONDIŢIILE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESULUI PENAL

 Obiectul acţiunii civile în procesul penal.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea le răspundere civilă a inculpatului, precum şi a
părţii responsabile civilmente.
Concret tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente se
realizează prin constituirea persoanei vătămate în calitate de parte civilă în baza cererii scrise.
Persoana fizică sau juridică, care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de
urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte
civilă şi ei i se încredinţează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute de
art.62 CPP
în dispoziţiile Codului de procedură penală (art.219 aliniatul 2) se arată expres că
persoanele fizice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea
penală pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubirea prin:
1) Restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute
ori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală; 2) Compensarea
cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului
comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate; 3) Compensarea venitului ratat în urma
acţiunilor interzise de legea penală; 4) Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei
aduse reputaţiei
profesionale, în legătură cu repararea prejudiciului moral se poate menţiona că acesta
constituie unul dintre cele mai complexe şi contraversate probleme din practica judecătorească.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de
judecată ia în consideraţie:
a) suferinţele fizice ale victimei - victima unei agresiuni, care a fost înjunghiată, care a
necesitat intervenţie chirurgicală, intervenţie în spital, şi ulterior tratament şi concediu medical
cu suferinţe fizice şi totodată, traume psihice, are dreptul la despăgubiri (materiale) morale ce
trebuie evaluate de către instanţă în raport cu intensitatea şi durata suferinţelor ce i s-au cauzat.
Soţul victimei unei infracţiuni în urma căreia acesta şi-a pierdut viaţa are dreptul la daune morale
al căror cuantum se apreciază în raport cu suferinţele psihice cauzate prin infracţiune părţii
civile;
b) suferinţe psihice provocate de decesul rudelor apropiate
c) prejudiciul agrement sau estetic - în cazul oamenilor de creaţie care au
suferit în prejudiciu estetic ori un dezechilibru psihic ce atrage o
reducere a capacităţii de muncă, precum şi al persoanelor desfigurate, cărora li este
penibil să apară la spectacole sau în alte locuri publice, inculpatul ar putea fi obligat la
despăgubiri băneşti pentru procurarea unor mijloace care să compenseze într-o oarecare măsură
beneficiile de care cei vătămaţi sunt lipsiţi;
d) pierderea speranţei în viaţă - în urma unui accident o persoană suferă leziuni ce-i
cauzează infermitate care o împiedică să se deplaseze fără însoţitor, această situaţie
constituie o daună ce-şi poate găsi expresia
într-un echivalent bănesc material, necesar pentru a i se crea condiţii de viaţă pe cît
posibil asemănătoare cu cel dinaintea accidentului;
e) pierderea onoarei prin defăimare

Condiţiile (reparării) exercitării acţiunii civile.

Instrumentînd o cauză penală şi după ce partea vătămată şi-a exprimat opţiunea de a
participa în procesul penal în calitate de parte civilă, organul de urmărire penală trebuie să
verifice dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul
unui proces penal, astfel:
- prejudiciul material, moral sau dauna adusă reputaţiei profesionale să de
cauzată nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală;
- să existe o manifestare de voinţă a persoanei fizice sau juridice;
- între fapta interzisă de legea penală şi prejudiciul cauzat şi care necesită a
fi reparat să existe o legătură de cauzalitate;
- prejudiciul trebuie să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat.

În situaţia în care prin săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală s-a
produs un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, ia naştere, în
mod normal un raport de conflict civil.

3. EXAMINAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Subiecţii acţiunii civile.

Subiectul activ al acţiunii civile - este persoană în dauna căreia a fost produs prejudiciul
material sau moral. Această persoană fizică sau juridică, exercitînd acţiunea civilă în cadrul
procesului penal, capătă calitatea de parte civilă. Aşadar, subiect activ al acţiunii civile în cadrul
procesului penal este partea civilă.
Subiecţii activi ai părţii civile pot fi şi reprezentanţii părţii civile reprezentanţii legali ai
părţii civile şi succesorii părţii civile.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sînt bănuitul, învinuitul şi inculpatul şi persoana care
poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.
Pot apărea ca subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal şi reprezentanţii părţii
civilmente responsabile cum ar fi avocaţii şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de
către participantul la procesul respectiv, prin procură. în calitate de reprezentant al persoanei
juridice, recunoscută ca parte civilmente responsabilă se admite conducătorul unităţii respective
la prezentarea legitimaţiei.
Partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva reprezentanţi, însă organul de urmărire
penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni
procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un reprezentant.

Înaintarea, retragerea şi judecarea acţiunii civile.

Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii scrise a părţii civile sau a
reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării
judecătoreşti.
Cererea trebuie să cuprindă: cauza penală în procedura căreia urmează să fie înaintată
acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire.
Partea civilă poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu
de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei,
Retragerea acţiunii civile, impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă. Organul
de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în
cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese
ocrotite de lege.
Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii se efectuează de
către instanţa de competenţă căreia este cauza penală.

4. CHELTUIELILE JUDICIARE

Desfăşurarea procesului penal generează efectuarea unor cheltuieli pentru îndeplinirea

actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă,
onorariile apărătorilor ş.a. Toate aceste cheltuieli cad în sarcina participanţilor la procesul penal
(organele judiciare, părţi sau alte persoane). Mărimea şi întinderea acestor cheltuieli deferă de la
cauză la cauză. Toate aceste cheltuieli făcute potrivit legii şi efectuate în cursul procesului
penal se numesc -cheltuieli judiciare. Potrivit art.227 C.P.P. cheltuielile judiciare sînt cheltuielile
suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Cheltuielile
judiciare cuprind sumele: plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate
reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor
procedurali - din sumele alocate de stat în modul prevăzut de legea procedurii penale, - adică
cheltuielile lor efectuate în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în
instanţă; cheltuielile de cazare; salariu mediu pentru toate perioada de participare n procesul
penal; cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării
lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei;
cheltuielile pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte; care urmează a fi
plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţii juridice; cheltuite pentru restituirea contravalorii
obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a
faptei; cheltuieli în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă
modalitate.
Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate să păstreze
salariul mediu pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal,
asistentul procedural interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în
procesul penal la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Tot odată expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor
care le aparţin şi care au fost utilizate pentru exercitarea însărcinării respective.
Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea
obligaţiilor, afară de cazurile cînd le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu.

Cheltuielile suportate de participanţii la procesul penal vor fi recuperate la cererea

acestora în baza unei hotărîri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită
de legislaţia în vigoare.
Conform art.229 C.P.P. - cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute
în contul statului.

TEMA 9. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTELE PROCEDURALE

COMUNE

1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea termenelor procedurale.

2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor materiale.
3. Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis.
4. Citarea şi comunicarea actelor procedurale.
5. Cereri şi demersuri în procesul penal.
6. Modificările, erorile şi omisiunile în actele procedurale.
7. Nulitatea actelor procedurale.

1. NOŢIUNEA, IMPORTANŢA ŞI CLASIFICAREA TERMENELOR PROCEDURALE

Potrivit alin. (1) al art. 230 din C.proc.pen., termene în procesul penal sunt intervale de timp în
cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale.
După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, termenul este o limitare de ordin
cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale.
Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul
căruia actul sa se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată
îndeplini actul.
Termenul operează deci asupra unui drept, a unei facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor
procesuali, pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel, conform alin. (2) al art.
230 din C.proc.pen., în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un
anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului
efectuat peste termen.
În ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea acestora poate
avea loc oricând.
Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de lege, expirarea lui
impune încetarea efectului acestei măsuri (alin. (3) al art. 230 din C.proc. pen.).
Dacă legea nu prevede durata unei măsuri, aceasta se menţine în procesul penal până când nu
apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri.
Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în procesul
penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se
poată desfăşura în bune condiţii.
La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de
urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, luând în
consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări, pot fixa
anumite termene sau un termen mai mic.
Termenele stabilite de lege se numesc termene legale, iar cele fixate de organe poartă
denumirea de termene judiciare.
In raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi
orânduitorii.
Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită
îndeplinirea anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment
pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui,
respectiv înainte de expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. în
acest fel, termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită
activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul
lor anumite acte.
Dilatorii sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din C.proc.pen., după expirarea
cărora hotărârile se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din C.proc.pen., după
care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana
de răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca
obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale.
Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat
un act. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius, a, um - definit, anulator, hotărâtor) obligă
la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul
termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză,
termenele peremptorii se mai numesc imperative.
Peremptorii sunt, de pildă, termenele de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni de atacare cu recurs,
termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de constrângere, durata
sechestrării corespondenţei sau durata interceptării comunicărilor.
Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia se recomandă să fie
efectuat un act procesual sau procedural determinat' Termenul orânduitor, în caz de neobservare,
nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare pentru personalul oficial,
când se constată''neglijenţa. Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul peremptoriu
(imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la diterite
interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor rămâne la aprecierea
organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este prevăzută
expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului procedural ca
tardiv.
Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele termene: de 24 de ore pentru
confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art. 274 din C.proc.pen.;
de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din C.proc.pen.; de 3-10 zile pentru
întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din C.proc.pen.
După modul de exprimare sunt termene cu determinare relativa şi determinarea absolută.
Limitele determinate relativ în timp nu sunt termene în sens tehnic, întrucât nu sunt
predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate Ia aprecierea organului judiciar. Astfel de
limitări se exprimă prin formulele: "imediat" (art. 11, 295 din C.proc.pen.); "fără întârziere" (art.
308 din C.proc.pen.); "rezonabil" (art. 19,20, 135, 259 din C.proc.pen.); "de urgenţă" (art. 20,
290 din C.proc.pen.). Prin aceste expresii se impune accelerarea ritmului procesual.
Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile, luni
sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până la terminarea cercetării judiciare
în prima instanţă" (art. 309 din C.proc.pen.); "de la pornirea procesului penal până la terminarea
cercetării judecătoreşti" (alin. (1) al art. 221 din C.proc. pen.); "până la începerea cercetării
judecătoreşti" (alin. (6) al art. 504 din C.proc.pen.). După interesul ocrotit şi finalitatea pentru
care au fost impuse termenele pot ti:
a)substanţiale;
b)procedurale.
Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru
sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe când termenele substanţiale privesc
proteguirea unor drepturi sau interese extra-procesuale, în situaţiile care atrag restrângerea sau
privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese. De regulă, termenele substanţiale
(materiale) sunt prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală,
art. 60; termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, art. 91; termenele
prescripţiei executării sentinţei de condamnare, art. 97 şi altele), dar în mod excepţional Codul de
procedură penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive,
termenul reţinerii).

2. CALCULAREA TERMENELOR PROCEDURALE ŞI TERMENELOR MATERIALE

Potrivit legii procesuale, termenele se calculează pe ore, zile, luni şi ani. Ca excepţie, în
cazurile prevăzute de art. 447 din C.proc.pen., termenul este calculat în minute.
La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul
care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel (alin. (2) al art.
231 din C.proc.pen.). Prin urmare, termenele au un moment iniţial, de începere, (aquo - de la
care), un moment final, de împlinire (ad quem - până la care) şi o durată.
Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea, în
actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se indică
ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale sau, după caz,
substanţiale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial, de la care începe
să curgă termenul (de exemplu: "din momentul privării de libertate", art. 166 din C.proc.pen.;
"din momentul primirii", art. 209 din C.proc.pen.; "de la intrarea în vigoare", art. 210 din
C.proc.pen.; "din momentul anunţării", art. 70 din C.proc.pen.; "de la înmânarea copiei", art. 402
din C.proc.pen.; "de la data începerii executării", art. 404 din C.proc.pen.).
Potrivit alin. (3) al art. 231 din C.proc.pen., la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe
zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care
aceasta se împlineşte669, consacrând astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi
ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la
începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate în lege). De exemplu: un termen de 24 de ore
care începe luni la ora 8 şi 30 de minute se împlineşte marţi la ora 10.00; un termen de 48 de ore
care începe luni la ora 16 şi 40 de minute se împlineşte miercuri la ora 18.00; un termen de 3 zile
care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele
24,00.
Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este benefic
pentru părţile la proces, în mod special privind calcularea termenelor ata¬cării cu recurs, apel sau
plângere. De pildă, titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună apelul
conform art. 402 din C.proc.pen, deşi legea prevede termenul de 15 zile.
Conform alin. (4) al art. 231 din C.proc.pen., este prevăzut sistemul calendaristic unde
termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la
sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi
corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni. De exemplu, termenul de o lună
început la 12 februarie expira la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 şi
expiră la 20 noiembrie 2004; termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră ia 28 (29)
februarie, un termen de 2 luni început ia 31 iulie expiră la 30 septembrie.
Aşadar, în calculul termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care începe să curgă
termenul intră în calculul duratei acestui termen, iar ziua în care se sfârşeşte termenul (ziua ce
urmează epuizării termenului) nu intră în acest calcul, deci este zi liberă.
Potrivit alin. (5) al art. 231 din C.proc.pen., dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare
din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de calculare.
Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale, pentru ele fiind aplicabilă
dispoziţia art. 233 din C.proc.pen. ce prevede că, la calcularea termenelor privind măsurile
preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestora.
La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi, în opinia noastră, inclusiv a
termenului reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a
persoanei) se aplică sistemul inclusiv al unităţilor pline. Termenele respective se socotesc
curgătoare (de momento ad momentum şi de die ad diem). Astfel, termenul reţinerii de 72 de ore
care a început sâmbătă la ora 22 şi 25 de minute, expiră marţi la ora 22 şi 25 de minute; un
termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 1 î .00
expiră pe data de 20 februarie ora 11.00; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a
început sâmbătă, 31 ianuarie 2004, ora 14.00, expiră duminică, 29 februarie 2004, ora 14.00.
În cazul când legea prevede termenul măsurilor preventive în luni (de exemplu, durata
arestării şi prelungirea ei, alin. (3), (4) ale art. 186 din C.proc.pen.), fiecare lună se consideră de
30 de zile, conform alin. (5) al art. 186 din C.proc.pen., pentru a exclude obţinerea rezultatelor
diferite la calcularea arestării preventive în luni după regula prevăzută la alin. (4) al art. 231 din
C.proc.pen.

3. ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN ŞI RESTABILIREA

TERMENULUI OMIS

În general, un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen dacă este
îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea termenului legal. Cu toate
acestea, legea, ţinând seama de anumite împrejurări obiective, a prevăzut situaţii speciale când
anumite acte sunt considerate ca făcute în termen, deşi au fost îndeplinite după expirare.
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 232 din C.proc.pen., acrul depus în cadrul termenului prevăzut
de lege la administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la administraţia instituţiei
medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen,
înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de deţinere, a unităţii militare
sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi re-cipisa oficiului postai despre actul primit
pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii acrului.
 Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, momentul depunerii se
determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia repartizării corespondenţei, însă, după
cum s-a menţionat în literatura de specialitate, pentru a fi considerat făcut în termen, actul trebuie
să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea lui.
În ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror, se consideră că sunt depuse în
termen conform alin. (2) al art. 232 din C.proc.pen., dacă data la care au fost trecute în registrul
de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului. De la această
regulă se prevede o excepţie şi anume privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în cazul
atacării hotărârilor judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare, deşi se
înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră timpul
înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective.
Potrivit art. 234 din C.proc.pen., dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din
motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în
privinţa persoanei menţionate mai sus, dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale
ale legii privind restabilirea termenului omis sunt aplicabile, de regulă, în cazurile termenelor
procedurale de atacare a hotărârilor organului de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.
Astfel, în cazurile prevăzute de art. 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 din C.proc.pen.
titularii de a ataca cu plângere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis, invocând
motive întemeiate.
În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art. 119, 125, 135, 136,
258,259,273,274,279,282,295,296,299,345,383 din C.proc.pen.) de către ofiţerul de urmărire
penală, de către procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 234 din C.proc'pen., privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea
anumitor termene, în funcţie de caz.
În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă
restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive
determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (pct 1) din
alin. 5 al art. 195 din C.proc.pen.).
Potrivit alin. (2) al art. 234 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile
Codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel, împotriva încheierii
judecătorului de instrucţie de respingere a plângerii prevăzute de art. 313 din C.proc.pen.
introduse cu întârziere se poate face recurs examinat în conformitate cu art. 312 din C.proc.pen.
la Curtea de Apel.
În faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis poate
fi atacat prin recurs în conformitate cu art. 420-422 din C.proc.pen.
Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza urmăririi
penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de art. 302, 311
din C.proc.pen., nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili
termenul de 15 zile omis, prevăzut de art. 439 din C.proc. pen. sau, după caz, de 2 luni prevăzut
de art. 422, nu poate fi atacat, având în vedere faptul că recursul este ultima cale ordinară de atac,
iar prin căi extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

4. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală,
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa
pentru desfăşurarea normală a procesului penal, alin. (1) al art. 235 din C.proc.pen.
Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.
De regulă, majoritatea absolută a participanţilor Ia proces sunt chemaţi prin intermediul
citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civil-mente responsabilă,
bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul
procedural, reprezentantul şi apărătorul sunt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin
intermediul citaţiei reglementate de art. 236-242 din C.proc.pen.
Procurorul este chemat Ia judecată prin intermediul înştiinţării.
Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a
se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul
respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta (alin. (2) al art. 235 din
C.proc.pen.).
În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora
şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această
persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art. 201 din C.proc.pen. sau aducerii silite
conform art. 199 din C.proc.pen.
Citarea se face, de regulă, după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi până la
pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform pct. 3) al art. 13 din
Legea cu privire la poliţie.
Modul de citare conform art. 236 din C.proc.pen. prevede jcă chemarea unei persoane în faţa
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se
poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice, în cazul când
citarea este făcută prin notă telefonică ori prin mijloace electronice, ea urmează să fie însoţită de
măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art. 239, 240 din C.proc.pen.
Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.
Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţie cu cel puţin 5 zile
înainte de data când ea trebuie să se prezinte, conform citaţiei, în faţa organului respectiv.
Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi
pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al
judecării cauzei, alin. (2) al art. 236 din C.proc.pen.
Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu
constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta îa timpul indicat în citaţie. în
cazurile care nu suferă amânarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea
bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă,
fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.
Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei (colaborator al
poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o
altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa
judecătorească) sau prin serviciul poştal (alin. (3) al art. 236 din C.proc.pen.).
Angajatul serviciului poştal înmânează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare
recomandată.
Conform art. 237 din C.proc.pen., citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă679:
1)denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul
său, data emiterii şi numărul dosarului;
2)numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului
cauzei;
3)adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului,
precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;
4)ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele legale în
caz de neprezentare.
Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi
certificată cu stampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Pornind de la art.
58, 60, 64, 66, 90 din C.proc.pen., citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi
martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat.
 Potrivit art. 238 din C.proc.pen., persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă),
iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei
unde lucrează (citarea indirectă).
Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc
pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat, în caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia
sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori
instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori
instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul
respectiv.
Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora.
Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.
Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.
Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de
asistenţă juridică în materie penală631.
Persoanele juridice, când au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează
la sediul acestora.
În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau re-prezentantul
desemnat, în cazul urmăririi penale şi al judecării cauzei prin infracţiuni săvârşite de persoane
juridice, conform art. 520-523 din C.proc.pen. şi art. 239 din C.proc.pen., citaţia se înmânează
personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească
citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia
celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre
aceasta un proces-verbal.
În cazul în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul
satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective este obligată să
înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, cer-tificându-i semnătura în dovada
de primire sau indicând motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de
primire se predă agentului procedural, care o înmânează organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată care a emis citaţia.
Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa682 (alin.
(1) al art. 240 din C.proc.pen.).
Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă
persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în
lipsa persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 240 din C.proc. pen., citaţia se predă
administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certifi-când identitatea
şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă persoana nu vrea sau nu poate semna dovada de
primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal conform art. 242 din
C.proc.pen.
În lipsa persoanelor cărora le este admisă înmânarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat
să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Dacă nici pe această
cale nu reuşeşte să o înmâneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate,
întocmind proces-verbal conform art. 242 din C.proc.pen.
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un
cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,
agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără
rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei,
întocmind proces-verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă
înmânarea citaţiei.
 Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în
citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionând în proce-sul-verbal datele obţinute
(art. 241 din C.proc.pen.). Astfel, în procesul-verbal privind imposibilitatea înmânării citaţiei se
vor menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau, după caz,
imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de
investigaţie operativă de către organele de poliţie.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea
organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea
procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să
cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce
înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a
înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia (alin. (1) al art. 242 din C.proc.pen.).
Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii, se întocmeşte un proces-verbal,
acesta va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la alin. (2) al art.
239, 240, 241 din C.proc.pen., care fac imposibilă dovada înmânării sau dovada primirii citaţiei.
Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau, după caz, a altei persoane şi
procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a
citaţiei şi procesul-verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte
procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării, în caz contrar, părţile care
au lipsit la judecată pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de pct. 5) din
alin. (1) al art. 444 din C.proc.pen.

Comunicarea altor acte procedurale

Potrivit art. 243 din C.proc.pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit
dispoziţiilor cap. II, titlul VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind
aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de
urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştin-ţează persoanele care participă la procesul
penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.
După cum s-a menţionat în literatura de specialitate633, comunicarea poate fi efectuată prin
următoarele moduri:
a)transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;
b)înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale
Astfel, pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau
verbal, în funcţie de caz, despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de
exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art. 48 din
C.proc.pen.; comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind
imposibilitatea prezentării concluziilor, alin. (5) al art. 151 din C.proc.pen.; înştiinţarea despre
reţinere, art. 173 din C.proc.pen.; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre
luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea
urmăririi penale, alin. (5) al art. 274 din C.proc.pen.; comunicarea în scris a părţilor privind
semnarea sen¬tinţei redactate, alin. (2) al art. 399 din C.proc.pen.; înmânarea copiei de pe
ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate, art. 285, 286 din
C.proc.pen.; înmânarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, alin. (1) al art. 399 din
C.proc.pen.).
Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau, după
caz, de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate.
Când comunicarea acrului procedural se face în interesul persoanei, nu se admite citarea sau
aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmâna un act, cu excepţia cazului când
aceasta se află în detenţie provizorie.
Neprezentarea persoanei chemate pentru a lua cunoştinţă de anumite acte sau pentru a i se
înmâna în copie hotărârile procesuale nu este sancţionată de lege.
 Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau, după caz, prin recipisă
(de exemplu, copia rechizitoriului se înmânează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui
legal, alin. (5) al art. 296 din C.proc.pen.).
În lipsa comunicării, uneori nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu,
pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată,
iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei - de la data comunicării în scris despre
redactarea sentinţei, alin. (2) al art. 402 din C.proc.pen.).

5. CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL

Cererea, noţiunea şi formele

Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoană interesată se poate adresa
ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată
pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor
pretenţii juridice determinate de faptul săvârşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.
Potrivit alin. (1) al art. 244 din C.proc.pen., cererile în procesul penal constituie solicitările
adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului, cu constatarea
circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanei.
Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul "ne procedat ex officio.
În funcţie de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului, pot fi înaintate
diverse forme de cereri: 1) plângere (art. 263,276,298,313,473 din C.proc. pen.); 2) denunţ (art.
263 din C.proc.pen.); 3) garanţie personală (art. 179 din C.proc. pen.); recuzare (art. 346 din
C.proc.pen.); 5) acţiune civilă (art. 221 din C.proc.pen.); 6) tranzacţie de împăcare (alin. (5) al
art. 226, 276 din C.proc.pen.); 7) concluzie orală sau scrisă (art. 378, 381 din C.proc.pen.); 8)
apel (art. 400 din C.proc.pen.); 9) recurs (art. 302, 311, 420, 437, 472 din C.proc.pen.); 10)
recurs în anulare (art. 452 din C.proc.pen.); 11) obiecţie (alin. (6) al art. 336 din C.proc.pen.); 12)
demers (alin. (2) al art. 244 din C.proc.pen.).

Demersul. Noţiunea şi formele

Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea unui
colectiv.
Potrivit alin. (2) al art. 244 din C.proc.pen., demersurile constituie acte ale orga-nului de
urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor
anumite acţiuni procedurale în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel, noţiunea de
"demers" este determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de
urmărire penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea
atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui
rezultat.
Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după
caz, instanţei judecătoreşti.
Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de
urmărire penală sau instanţei.
Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul pro-priu- zis.
Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la
efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri
procesuale de constrângere (de exemplu, examinarea corporală; exhumarea cadavrului;
percheziţia; ridicarea de documente ce conţin secret ocrotit de lege; se¬chestrarea
corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrarea de imagini), în asemenea cazuri,
organul de urmărire penală înaintează judecătorului de instrucţie un demers în forma unei
ordonanţe. Astfel, art. 304 din C.proc.pen. defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca
demersuri privind autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie
operativă.
În scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrângere (de exemplu, arestarea preventivă,
suspendarea provizorie din funcţie) se înaintează demers propriu-zis.
Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în intere-sul unor părţi
(de exemplu, privind acordarea garanţiei prevăzute de art. 180 din C.proc.pen.).

Înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor

Potrivit art. 245 din C.proc.pen., cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a
desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în
legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea
hotărârii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în
procesul-verbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată.
Cereri şi demersuri pot fi făcute şi până la pornirea procesului penal.
Cererea se face, de regulă, în formă scrisă, în cazul când legea nu prevede expres conţinutul
cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni:
1)organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată solicitată;
2)numele, prenumele şi adresa solicitantului;
3)obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);
4)motivarea în fapt şi în drept a cererii;
5)data şi semnătura solicitantului;
6)anexa unor documente sau altor mijloace de probă.
Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi conţinutul
demersului, în principiu, sunt identice cererii.
Procurorul, la judecarea cauzei, poate formula demersuri şi oral, care se consemnează în
procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa
organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate în
condiţiile legii, iar cererile urmează să fie incluse în procesul-verbal de audiere.
Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi
examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea
sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 3
zile de la data primirii lor (alin. (1) al art. 246 din C.proc.pen.).
În faza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează, de regulă, imediat.
Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi procedura prevăzute
expres de lege (de exemplu, de alin. (2) al art. 135; alin. (3) al art. 305; alin. (2) al art. 307; alin.
(2) al art. 308 din C.proc.pen.).
Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de urmărire
penală şi a instanţei de judecată, dacă acestea se referă la cauza penală respectivă. Astfel, potrivit
alin. (1) al art. 247 din C.proc.pen., cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al
colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi
intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.
În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei
obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa
de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţa solicitantului. Hotărârea organului de
urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată cu privire la respingerea cererii sau demersului
pot fi atacate în cazurile şi modul prevăzute expres de lege (alin. (2) al art. 247 din C.proc.pen.).
De regulă, hotărârile prin care se respinge o cerere'nu sunt susceptibile de a fi atacate,
solicitantul având dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului, cu
excepţia anumitor cazuri prevăzute expres de lege. Astfel, poate fi atacat refuzul organului de
urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul (alin. (2) al art. 265 din C.proc.pen.); refuzul
judecătorului de instrucţie privind cererea de liberare provizorie (art. 311 din C.proc.pen.);
refuzul procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii preventive
a garanţiei (subpct b) al pct. 1) din alin. (2) al art. 313 din C.proc.pen.).
Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza urmăririi penale se
examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art 304-308 din C.proc.pen..
Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un demers se
anexează la dosar.
În cazurile când legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărârea organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmânate solicitanţilor.

6. MODIFICĂRILE, ERORILE ŞI OMISIUNILE ÎN ACTELE

PROCEDURALE

Modificări în actele procedurale

Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le altereze conţinutul,
legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte690.
Conform art. 248 din C.proc.pen., orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în
cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau
la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat.
În literatura de specialitate s-a menţionat că se procedează Ia modificări în actul procedural
numai atunci când cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se poate constata că din conţinutul
lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sunt consemnate greşit ori
au fost trecute constatări, date, menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea
procesuală desfăşurată ori cu realitatea.
Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile când nu este necesară
reîntocmirea actului procedural. Astfel, instituirea acestei proceduri, simplă şi rapidă, de
modificare a actelor procedurale cu defecte de conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale
complicate, necesită timp îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor
organe şi subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii
procesului penal şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi subiecţilor
procesuali.
Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile (alin. (2) al art.
248 din C.proc.pen.). Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel
încât să nu se poată face adăugări (alin. (3) al art. 248 din C.proc. pen.). Astfel, în procesul-
verbal de audiere a unor participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa
persoanei audiate.
Dacă necesităţile efectuării unor modificări apar după întocmirea actului procedural, se
procedează, după caz, potrivit art. 249,250 din C.proc.pen.

Corectarea erorilor materiale

Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori materiale.
Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea greşită în actele
procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei cifre etc., cu excepţia
erorilor de conţinut.
Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii, certitudinea ei
fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea de probe sau stabilirea ei ca
urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei convingeri (de exemplu, indicarea unui text de lege
decât cel cuvenit în dispozitivul hotărârii privitor la calificarea faptei constituie o eroare
materială evidentă).
Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui, prenumelui
şi altor date biografice ale condamnatului, de asemenea, greşelile în scris şi aritmetice, precum şi
să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la
privaţiune de libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit ca un sinonim
neprevăzut de lege.
Potrivit art. 249 din C.proc.pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se
corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de
judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
Existenţa erorii poate ti constatată şi de un alt organ judiciar decât cel care a întocmit actul;
îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decât de organul care a întocmit actul procedural
care conţine eroarea. Organul care a constatat existen-ţa erorii va sesiza organul care a întocmit
actul, pentru a proceda Ia îndreptarea erorii.
De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, cu condiţia ca organul
care procedează la îndreptarea unei erori să aprecieze că pentru a efectua această corectare este
necesară ascultarea părţilor. Conform alin. (2) al art. 249 din C.proc.pen., la corectarea erorilor
materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.
Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată - o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul
actului corectat (alin. (3) al art. 249 din C.proc.pen.).

Înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art. 250 din C.proc.pen., în cazul în care organul de urmărire penală (procurorul),
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de
martori, experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a
ridicării măsurilor asigurătorii, precum şi a altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite, va
proceda la înlăturarea acestora în ordinea prevăzută de art. 249 din C.proc.pen.
Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială, întrucât nu presupune consemnarea
greşită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le
cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de către organul
judiciar a unor aspecte legate da rezolvarea cauzei.
Astfel, procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale se va referi şi la chestiunile arătate de alin. (6) al art. 285 din C.proc. pen., iar instanţa de
judecată se va referi în dispozitivul sentinţei la chestiunile arătate la pct. 4) şi 5) din alin. (1) al
art. 395; pet. 3) şi 4) ale 396; art. din C.proc.pen.
Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la art. 416
din C.proc.pen.
Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmânării actului procedural redactat
ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărârilor
judecătoreşti.
După cum s-a menţionat în practica judecătorească, pot fi înlăturate următoarele omisiuni
privind:
a)anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;
b)anularea măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul
pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării confiscării
acestei măsuri nu au fost anulate;
c)includerea detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;
d)includerea pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă
includerea nu a fost efectuată;
e)soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;
f)determinarea mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;
g) soluţionarea chestiunilor cu privire ia soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără
supraveghere etc.
La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii.
Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte
persoane interesate pot folosi calea apelului sau, după caz, a recursului în condiţiile legii, fapt
care nu împiedică instanţa de fond să înlăture in termenul prevăzut de art. 402 din C.proc.pen.
omisiunile vădite, potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 249,250 din C.proc.pen. în
acest sens s-a menţionat că, deşi omisiunile vădite din hotărârile judecătoreşti pot fi reparate pe
calea recursului, procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de noi
cheltuieli şi deci mai echitabilă pentru cei interesaţi.

7. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE

Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut instituţia nulităţilor prin dispoziţii speciale
(art. 325) care atrag casarea sentinţei sub denumirea "încălcarea esenţială a legii de procedură
penală".
Noul Cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect general
(art. 251), precum şi sub aspect special (art. 94; alin. (2) al art. 255; 427, 444; pet. 2) din alin. (1)
al art. 453 din C.proc.pen.).
Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine în general atunci când un act procedural
s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Nulitatea are ca efect ineficienta actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul
nu produce efectele acrului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii "guard nuttum est,
nulliîm producit effectum"m.
Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei represive.
Astfel, în primul rând, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale; fără
prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin
aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale, care
reglementează desfăşurarea procesului penal, având astfel şi un caracter de garanţie procedurală.
Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul procesului
penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare
pentru înfăptuirea justiţiei penale708.
Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii, cum sunt modul de exprimare în
norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele:
a)Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; cele dintâi sunt prevăzute de lege, cele din urmă decurg din
reglementarea generală (de exemplu, din alin. (3) al art. 251 din C.proc.pen.);
b)Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricând, în tot cursul procesului
penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, care
trebuie să facă dovada unei vătămări
c)Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau numai o
parte din acesta.

Caracteristica condiţiilor nulităţii

Potrivit alin. (1) al art. 251 din C.proc.pen., încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis
o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act.
Prin urmare, nu orice încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar numai
încălcările esenţiale (de exemplu, neînmâna-rea ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei
măsuri preventive, potrivit alin. (3) al art. 177 din C.proc.pen., nu duce la nulitatea acestor acte
procedurale, având în vedere faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea
sau poate ataca aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în cazul când învinuitul n-a luat
cunoştinţă de materialele dosarului conform art. 293 din C.proc.pen. sau nu i s-a înmânat copia
rechizitoriului conform art. 297 din C.proc.pen., nu putem considera nul rechizitoriul, învinuitul
având posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului
în cadrul şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare conform alin. (6) al art. 351 din
C.proc.pen.).
 Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea,
aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 alin. 2 din C.proc.pen.
sau de către părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi
prin intermediul cererii, plângerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o
excepţie din nulitate, în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei de recurs
(art. 427,444 din C.proc.pen.) sau temei de recurs în anulare (pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din
C.proc.pen.).
Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora se
invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile privind nulitatea şi sa dispună
anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori, după caz, refacerea actului
fără anularea acestuia.
Procurorul în faza urmăririi penale, conform art. 52 din C.proc.pen., controlând legalitatea
acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează ordonanţele şi procese-
verbale ilegale sau restituie dosarele pebale organului de ur-mărire penală cu indicaţii în scris
privind refacerea anumitor acte procedurale. încălcarea prevederilor legale referitoare la
competenţă după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea
acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la
prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului
procedural (alin. (2) al art. 251 din C.proc.pen.).
Prin dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se au în
vedere reglementările arătate la art. 36-39,41-46 din C.proc.pen. Această sintagmă se referă
numai la competenţă după materie a instanţelor de judecată şi calitatea persoanei. Prin urmare,
încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de art.
266-270 nu constituie caz de nulitate absolută, pornind de la dispoziţiile art. 271,272 din
C.proc.pen., care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de
urmărire penală.

XI. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

I. ACTE NORMATIVE
a) Acte internaţionale şi regionale

1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948).

2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).
3. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).
5. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane, crude
sau care înjosesc demnitatea omului (1984).
6. Principiile generale, privitor la independenţa organelor judecătoreşti (1985).
7. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor de
putere (1985).
8. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa infractorilor
 minori (1985).
9. Convenţia despre drepturile copilului (1989).
10. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice formă
ar fi fost aceasta efectuată (1988).
11. Convenţia europeană despre colaborarea reciprocă privind asistenţa juridică internaţională în
materie penală şi protocolul ei (1959).
12. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale
(1970).
13. Convenţia ţărilor CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,
familiale şi penale ( 22.01.1993 ).
14. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).
15. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile juridice
în materie civilă şi penală (13.12.1993).

b) Acte normative naţionale

1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.
3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din 13.12.1994.
5. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.1995.
6. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească,
nr.514-XIII din 06.07.1995.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din
26.03.1996.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836-XIII
din 17.05.1996.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,
nr.853-XIII din 29.051996.
11. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-XIII din
19.07.1996.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a
judecătorilor, nr.950-XIII din 19.07.1996.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor,
nr.949-XIII din 19.07.1996.
14. Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr.970-XIII din
24.07.1996.
15. Legea R.S.S.M. despre aprobarea Regulamentului avocaturii R.S.S.M., nr.526-X din
21.11.1980.
16. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999.
17. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.1990.
19. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii, nr. 727-XIV
din 16.12.1999.
20. Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr.1226-XIII din 27.06.1997.
21. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea mijloacelor cheltuite pentru lecuirea
persoanei pătimaşe de la acţiuni criminale, nr. 79-XIII din 28.04.1994.
22. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate, martorilor şi
altor persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acţiunile ilicite ale
 organelor de cercetare penală, anchetare preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată,
nr.1545-XIII din 25.02.1998.

c) Practica judiciară

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.4 Cu privire la unele chestiuni ce vizează
participarea procurorului la judecarea cauzelor penale din 30.01.1996, cu modificările aduse
prin hotărîrea Plenului din 20.12.1999 // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.285-286.
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.38 din 12.11.1997 Cu privire la practica
judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală // Culegere de
hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.287-288.
3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.30 din 09.11.1998 Cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie
(1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.289-294.
4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.3 din 30.01.1996 Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii
Moldova // Culegere de hotărîri ale Plenurilor Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova (1994-04.1997). – Chişinău, 1997. – p.48-54.

HOTĂRÎRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA

5. Hotărîrea Curţii Constituţionale, Decizie despre sistarea procesului pentru controlul

constituţionalităţii unor prevederi ale art. 452 din Codul de Procedură penală al RM, nr.1,
din 2.03-2004, Monitorul Oficial, nr. 42-44, 12.03.2004.
6. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.
416 şi 444 din codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.2, din 19.02.2004,
Monitorul Oficial, nr. 39-41, 05.03.2004.

d) Literatură teoretică

1. Apetrei M., Drept procesual penal, Bucureşti, 1998.

2. Aramă E., Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1998.
3. Berger V., Jurisprudenţa CEDO, IRDO, Bucureşti, 1998.
4. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău, Litera, 1999
5. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.
6. Duculescu V., Protecţia juridică adrepturilor omului, Bucureşti, Lumina- lex, 1998.
7. Dvoracek Maria V., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.
8. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept
procesual penal, Cartier juridic, 2005.
9. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ,
E. Erjiu. Codul de procedură penală. Comentariu, Cartier juridic. 2005
10. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.
11. Mole Nuala, Harby Catarina, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în
aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului, Chişinău, 2003.
12. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.
13. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. –
Bucureşti, 1996.
14. Oancea I., Drept penal , Partea generală, Bucureşti, 1971.
15. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
16. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.
17. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept
penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.
18. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali
explicativ – practic. –Bucureşti, 1997.
19. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.
20. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.
21. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.
22. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.
23. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.
24. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.
25. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.

MANUALE ŞI MONOGRAFII ÎN LIMBA RUSĂ

1. Адаменко В.Д., Сущность и предмет защиты обвиняемого, Tomsk, 1983.

2. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Зейналова Л.М., Лукичев Н.А. ,Состязательность и
равноправие сторон в УП, Мoscova, 2003.
3. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Макаров Л.В., Уголовно-процессуальное доказывание:
Участие обвиняемого и защитника, Moscova, 2002.
4. Альперт С., Участники советского уголовного процесса, Харьков, 1965.
5. Басков В.И. Поддержание государственного обвинения в суде, Мoscova, 1972.
6. Божьев В., Уголовное процессуальное право РФ, Москва, 2000.
7. Бойкова А., Карпец И., Курс советского процесса, Москва. 1989.
8. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в советском суде, Moscova, 1954.
9. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в суде, Моscovа, 1954.
10. Вандышев В.В., Дербенев А.П., Смирнов А.В. Уголовный процесс, часть I. Общая
часть УП и досудебные стадии, Sankt Petersburg, 1996.
11. Викторский М.В. Русский уголовный процесс, Моscovа, Городец, 1997.
12. Власова Н. А., Досудебное производство в Уголовном процессе, Moscova, 2000.
13. Григорьев В.Н., Химичев Г. П., Уголовный процесс. Москва, 2003.
14. Громов В., Уголовный процесс, Moscova, 1998.
15. Громов Н. А., Зайцева С.А., Оценка доказательств, Moscova, 2002.
16. Гуценко K. ,Уголовный процесс, Moscova, 1997.
17. Гуценко K., Головко Л., Филимонов Б.,Уголовный процесс западных стран, Moscova,
2001.
18. Даньшина Л. И., Возбуждение уголовного дела и предварительное расследование в
Уголовном процессе России, Moscova, 2003.
19. Добровольская Т.Н. Изменение обвинения в судебных стадиях советского уголовного
процесса. – Моscova, 1971
20. Добровольская Т.Н. Принципы советского уголовного процесса. Мoscova, 1971
21. Добровольская Т.Н., Принципы Уголовного процесса, Мoscova, 1978.
22. Дорохов В.Я. Принципы советского уголовного процесса, Moscova, 1992.
23. Лаптеакру В., Мартынчик Е., Адвокат в кассационном и надзорном производстве по
уголовным делам, Chişinău, 1994.
24. Лебедев В.М., Уголовный процесс. Москва, 2003.
25. Леви А.А., Игнатьева М.В., Капица Е.И., Особенности предварительного
расследования преступлений осуществляемого с участием адвоката, Moscova, 2003.
26. Лупинская П.А., Уголовный процесс, Мoscova, 1995.
27. Львова E.Ю. , Защита по уголовному делу, Moscova, 2000.
28. Мозяков В.В., Мальцев Г.В., Гирько В.И., Барциц И.Н., Комментарий к УПК
Российской Федерации, Moscova, 2003.
29. Мотовиловкер Я.О., «О принципах объективной истины и состязательности процесса,
Iaroslavl, 1978.
30. Нажимов В.П. Типы и формы уголовного процесса , Мoscova, 1977.
31. Перлов И., Право на защиту, Moscova, 1959.
32. Петрухин И. Л., Уголовный процесс, Мoscova, 2001.
33. Петрухин И.Л., Уголовный процесс. Москва, 2001.
34. Радченко В. И., Уголовный процесс. Учебник. Москва, 2003.
35. Савицкий В.М., Государственное обвинение в суде, Moscova,1971.
36. Савицкий В.М., Ларин Л.М., Уголовно- процессуальный справочник, Мoscova, 1999.
37. Саркисянц Г., Защитник в уголовном процессе, Taşkent, 1971.
38. Стецовский Ю., Советская адвокатура, Moscova,1989.
39. Строгович М.С., Курс советского уголовного процесса, Moscova, 1968.
40. Фаткулин Ф.Н., Зинатуллин З.З., Аврах Я.С., Обвинение и защита по уголовным
делам, Cazani, 1976.
41. Холдеев Л. С., Уголовный процесс России, Мoscova, 1998.
42. Цыпкин А., Право на защиту в советском уголовном праве, Saratov, 1959.
43. Чельцов- Бебутов М. А., Уголовный процесс, Moscova,1948.
44. Шестакова С.Д. Состязательность УП, Sankt Petersburg, 2001.
45. Шпилев B., Участники уголовного процесса, Minsk, 1970.

e) Ediţii periodice

1. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1
iulie.
2. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal,
anul IX, iulie –septembrie, Bucureşti, 2002, nr. 3.
3. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.
4. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale //
Legea şi viaţa, 1997, nr.7.
5. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья,
Moscova, 2003, №6, .
6. Балакшин В.Н., Истина в уголовном процессе, // Российская юстиция, Moscova , 1998,
№2.
7. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista
Naţională de Drept, 2001, nr.6.
8. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного
судопроизводства Росии // Российский судья, 2001, nr. 10.
9. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства // Российская
юстиция, 1965, №8.
10. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002, nr.
1.
11. Зеленин С., Потерпевший в состязательном процессе // Российская юстиция, 2001, nr.
3.
12. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги
применения // Судовый вестник, 2001, nr.3.
13. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, //
Российский следователь, Мoscova, 2003, nr.2.
14. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на
предварительном следствии, // Российский следователь, Moscova, 2003, nr.3.
15. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической
реализации разрешения дела // Российский судья, 2004, nr. 8.
16. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională
de Drept, 2001, nr. 4.
17. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях
состязательного уголовного процесса // Уголовное право, 2004, nr. 3.
18. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном заседании в условиях состязательного
уголовного процесса // Российская юстиция, 2004, nr. 6.
19. Погодин С., Проблемы правовой регламентации состязательности уголовного
процесса // Российский судья, 2004, nr. 11.
20. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных
стадиях? // Законность, 2005, nr.3.
21. Селина Е., Состязательность в применении специальных познаний по уголовным
делам // Российская юстиция, 2003, nr. 3.
22. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность,
2004, nr. 6.
23. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии
предварительного расследования в свете судебной реформы // Российский судья,
2002, nr. 3.
24. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном
процессе // Российский судья, 2003, nr. 4.
25. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях
или реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.
26. Уренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании
показаний лиц, данных при производстве предварительного расследования или ранее
данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.
27. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство
и право, Moscova,1996., №9.