Cercetarea La Fata Locului in Cazul Infractiunilor de Omor

CUPRINS :
CAP. I: REGULI TACTICE CRIMINALISTICE DE

INVESTIGARE A SCENEI INFRACŢIUNII ...........................1
1. Aspecte introductive referitoare la cercetarea la faţa locului
în general .................................................................................1
2. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor
de omor.....................................................................................7
2.1. Cercetarea la faţa locului în faza statică........................10
a) Operaţiuni de conservare a câmpului infracţional........13
1. Luarea tuturor măsurilor de conservare a întregului cămp
infracţional.........................................................................13
2. Limitarea accesului persoanelor în zonă............................13
3. Limitarea contactului terţilor cu obiectele existente în
cămpul infracţional............................................................14
b) Examinarea victimei şi constatarea morţii....................14
c) Examinarea câmpului infracţional ...............................16
d) Stabilirea eventualelor modificări survenite în câmpul
infracţional ..................................................................17
e) Selecţionarea martorilor asistenţi .................................18
f) Obţinerea unor date referitoare la victimă, faptă,
martori .........................................................................20
2.2. Cercetarea la faţa locului în fază dinamică.................21
a) Examinarea cadavrului ................................................22
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor ...................26
c) Clarificarea împrejurărilor negative .............................35
CAP. II: PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII INFRAC-
ŢIUNILOR DE OMOR ÎN FUNCŢIE DE MIJLOACELE ŞI
PROCEDEELE FOLOSITE DE FĂPTUITOR PENTRU SU
-PRIMAREA VIEŢII
VICTIMEI ..............................................37
1. Omorul săvârşit cu armele albe şi corpuri contondente .........37
2. Omorul săvârşit prin asfixie ...................................................40
2.1. Spânzurarea .....................................................................42
2.2. Strangularea ....................................................................47
1
a) Prin presiune manuală...................................................47
b) Prin intermediul unor instrumente ..............................48
2.3. Sufocare .........................................................................51
2.4. Obturarea căilor respiratorii ...........................................53
2.5. Înecare ............................................................................55
3. Omorul săvârşit prin împuşcare ..............................................58
4. Omorul săvârşit prin otrăvire ..................................................65
CAP. III : ALTE ACTIVITĂŢI DESTINATE INVESTIGĂRII
INFRACŢIUNILOR DE OMOR ..............................................69
1. Dispunerea expertizelor medico-legale ..................................69
1.1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală ...............73
1.2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere .........................73
1.3. Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident .......75
2. Dispunerea expertizelor criminalistice ...................................77
2.1. Expertiza traseologică ...................................................78
2.2. Expertiza balistică .........................................................81
2.3. Expertiza dactiloscopică ...............................................81
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ ...........83
BIBLIOGRAFIE .........................................................................86
ANEXE ........................................................................................88
2
Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor
______________________________________________________________________________
CAPITOLUL I
REGULI TACTICE CRIMINALISTICE DE INVESTIGARE A
SCENEI INFRACŢIUNII
1.Aspecte introductive care se referă la cercetarea la faţa locului
în general
Fără îndoială cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce
contribuie în mod substanţial la realizarea scopului procesului penal. 1 În
accepţiunea legii procesuale penale, cercetarea la faţa locului constituie tot
un procedeu probatoriu ce serveşte la adinistrarea sau la aflarea unor
mijloace de probă.2
Astfel, cercetarea la faţa locului constituie activitatea procedurală şi
de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită
a locului unde s-a săvârşit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea,
relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea mijloacelor de probă, inclusiv
precizarea poziţiei şi stării acestora.3
Legat de accepţiunea expresiei, faţa locului trebuie făcute anumite
sublinieri. Legea procesual penală nu precizează expres, în nici una din
dispoziţiile sale, înţelesul acestei expresii, definind în schimb noţiunea de
„locul săvârşirii infracţiunii”.
Astfel, prin „locul săvârşirii infracţiunii”se înţelege, locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul acesteia,4 dar şi locurile unde s-au descoperit urmele
acesteia, ori în care s-au extins urmările ei. Astfel, în noţiunea „de loc al
săvârşirii faptei” vor intra :
- porţiunea de teren sau încăperea în care s-a săvârşit în mod concret
infracţiunea;
- porţiunile de teren învecinate, în care au avut loc diferite acţiuni
infracţionale pregătitoare;
- porţiunea de teren sau încăperea în care s-au descoperit rezultatele
infracţiunii cercetate;
________________________
1
V. Bercheşan – Mijloacele auxiliare de Probă şi Procedeele de probaţiune, în Cercetarea Penală, Editura
şi Tipografia „ICAR”, Bucureşti, 2002 pag. 251 cu referire la V. Bercheşan, C.Pletea, I.E.Sandu –
Cercetarea la faţa locului, în Tratat de Tactică criminalistică, Editura „Carpaţi”, Craiova, 1992, pag.26:
2
V. Dongoroz şi colectiv – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penalăromân, vol.II, Partea
specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, pag. 169;
3
V. Bercheşan – Mijloacele Auxiliare de Probă şi procedeele de probaţiune, în Cercetarea Penală, Editura
şi Tipografia „ICAR”, Bucureşti, 2002, pag. 251;
3
4
Codul de procedură penală al României , art. 30, alin. 4.
______________________________________________________________________________
- căile de acces şi de îndepărtare de la locul săvârşirii faptei. 1
De exemplu, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, locul faptei
cuprinde: locul în care victima a fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras, locul
în care a fost găsit cadavrul, precum şi orice porţiune de teren dintre aceste puncte
menţionate, dacă se găsesc urme ale faptei săvârşite. Desigur că, în foarte multe
cazuri, locurile amintite sus atât de apropiate unul de altul încât toate formează un
spaţiu omogen, dar se poate ca între ele să fie şi distanţe chiar foarte mari.2
Scopul cercetării la faţa locului, dedus din conţinutul noţiunii, ar
putea fi rezumat astfel:
- cercetarea la faţa locului permite examinarea criminalistică ;
- această activitate oferă posibilitatea căutării, relevării, fixării, ridicării şi
interpretării urmelor şi mijloacelor materiale de probă, inclusiv fixarea
acestora din punct de vedere procesual;
- rezultatele obţinute prin examinarea locului unde s-a comis infracţiunea
constituie punctul de plecare în elaborarea versiunilor de urmărire penală, cu
privire la natura infracţiunii, făptuitorii, condiţii de loc şi timp şi scopul
activităţii infracţionale;
- cercetarea la faţa locului contribuie la stabilirea cauzelor, condiţiilor şi
împrejurărilor care au determinat ori favorizat săvârşirea infracţiunii, cu
efect pe linia prevenirii comiterii pe viitor a unor fapte similare.3
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său
complex fixat în dispoziţiile art. 129 alin. 1 din Codul de Procedură Penală,
unde se arată că se poate efectua această activitate când este necesar să se
facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se
descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi
starea mijloacelor de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
săvârşită. De asemenea,importanţa cercetării la faţa locului rezidă în aceea
că organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a
acţionat făptuitorul, obiectele de care s-a folosit în săvârşirea infracţiunii,
obiectele pe care acesta le-a atins în câmpul infracţional, căile de acces şi de
părăsire a locului unde a fost comisă fapta. Atât literatura de specialitate, cât
şi practica judiciară consideră cercetarea la faţa locului ca fiind condiţia de
bază şi punctul de plecare în investigarea criminalistică a infracţiunilor.
________________________
1
C. Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, pag. 503;
2
I. Mircea – Cercetarea la faţa locului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978, pag. 148;
4
3
V. Bercheşan – Mijloacele Auxiliare de Probă şi Procedeele de probaţiune, în Cercetarea Penală, Editura
şi Tipografia „ICAR” , Bucureşti, 2002, pag. 252 cu referire la V. Bercheşan, C. Pletea, I.E.Sandu –
Cercetarea la faăţa locului, în Tratat de Tactică criminalistică, Editura „Carpaţi”, Craiova, 1992, pag. 20;
_____________Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor__________________
Alteori, cercetarea la faţa locului constituie singura modalitate de
obţinere a probelor în faza iniţială a investigării. 1Prin prisma celor arătate,
cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi o activitate complexă desfăşurată
de organele de urmărire penală.
În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului este dispusă
printr-o rezoluţie motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după
începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezenţa martorilor
asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. De asemenea,
cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este
necesar, iar, o eventuală participare a părţilor legal citate nefiind de natură să
împiedice efectuarea cercetării.2
În vederea garantării exercitării dreptului la apărare în cazul
învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat, legea a înscris posibilitatea
aducerii acestuia la cercetare; în situaţia în care nu poate fi adus, organul de
urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie
reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. 3
De asemenea, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci şi la cercetarea la
faţa locului.Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire
penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora
efectuării actului.4
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către
instanţă, printr-o încheiere,după începerea cercetării judecătoreşti.Potrivit
art.129alin.4din Codul deProcedură Penală, instanţa de judecată
efectuează în unele cazuri cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în
prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este
obligatorie.
Între procedura cercetării la faţa locului efectuată de către organele de
urmărire penală şi cea efectuată de către instanţa de judecată pot fi sesizate
unele aspecte diferenţiale, şi anume: în timp ce organele de urmărire penală
încunoştiinţează părţile, instanţa le citează; în cazul efectuării cercetării la
faţa locului de către instanţă, participarea procurorului este obligatorie,
dacă şi participarea la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul
________________________
1
V. Bercheşan – Mijloacele Auxiliare de Probă şi Procedeele de probaţiune, în Cercetarea Penală, Editura
şi Tipografia „ICAR” , Bucureşti, 2002, pag. 252 cu referire la C. Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa
locului, în Curs de criminalistică, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” , Bucureşti, 1985, pag. 2;
2
Codul de procedură penală al României – art. 129 alin. 2
5
3
Codul de procedură penală al României – art. 129 alin. 3; I. Neagu – Tratat de procedură penală,
Editura Pro, Bucureşti , 1997, pag. 294
4
Codul de procedură penală al României – art. 172 alin. 1 ; Em. Stancu – Cercetarea la faţa locului – în
Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic” , Bucureşti, 2002, pag. 308
______________Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor__________________
efectuării cercetării la faţa locului de către organele de cercetare penală,
procurorul poate să nu fie prezent.1
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a cercetării la faţa locului,
organul judiciar care efectuează această activitate poate interzice persoanelor
care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între
ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. 2
Această dispoziţie a legii se justifică prin aceea că discuţiile între anumite
persoane prezente la această activitate ar putea influenţa, într-un mod sau
altul, desfăşurarea cercetării, ca şi martorii prezenţi.
Cercetarea locului săvârşirii faptei este o acţiune imediată a urmăririi
penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet,căci
repetarea ei, deşi posibilă, nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare.3
În marea majoritate a cazurilor, cercetarea locului săvârşirii faptei este
o activitate obligatorie, dar, îndeosebi, nu poate lipsi în cercetarea :
omorului, a incendiilor, a spargerilor, a accidentelor de muncă sau de
circulaţie şi , în general, în toate cazurile în care este necesar să se facă
constatări cu privire la situaţia locului faptei. Cu alte cuvinte, cercetarea
locului faptei se face cu dublu scop , şi anume, pe de o parte, de a cunoaşte
nemijlocit „ambianţa generală” a infracţiunii cercetate sau în curs de
judecată, iar pe de altă parte, pentru a descoperi, ridica şi fixa urmele
infracţiunii, pentru a cunoaşte împrejurările acesteia şi a demasca pe
infractor.
Cercetarea locului săvârşirii faptei face parte din activităţile iniţiale de
anchetă, pornite imediat ce s-a aflat de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi
sunt cazuri când cercetarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie
că infracţiunea a rămas în timp nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la
început care este într-adevăr locul principal al săvârşirii faptei. În cazurile
când cercetarea locului faptei se face cu o oarecare întârziere, va trebui să
se ţină seama de toate modificările ce au putut să opereze între timp asupra
urmelor infracţiunii : în măsura în care ele mai pot fi descoperite, vor trebui
interpretate ţinând seama de aceste transformări.
În cercetarea locului săvârşirii faptei se va ţine seama de următoarele
reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât
să se ajungă la scopul propus:
________________________
1
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura „Pro” , Bucureşti , 1997, pag. 294;
6
2
Codul de procedură penală al României – art. 129 alin. 5 ; I. Neagu – Tratat de procedură penală,
Editura „Pro”, Bucureşti , 1999, pag. 294-295;
3
C. Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei, în Criminalistică, , Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, pag. 503.
______________________________________________________________________________
a) Cercetarea locului săvârşirii faptei trebuie efectuată cât mai urgent

posibil, orice întârziere aducând după sine riscul distrugerii unei părţi din
urmele infracţiunii , sau schimbarea poziţiei relative a unor obiecte
importante pentru cunoaşterea infracţiunii cercetate.
Modificările survenite la locul faptei se pot datora unor condiţii
atmosferice, în măsura în care urmele infracţiunii s-au format în loc deschis
sau, activităţii intenţionate sau neintenţionate a unor persoane. Astfel, în
cercetarea accidentelor de circulaţie, deplasarea la locul faptei trebuie făcută
cât mai neântârziat, pentru a nu bloca prea mult timp căile ce circulaţie, şi
pentru ca urmele accidentului să nu se şteargă. În cercetarea unui omor,
întârzierea cercetării poate aduce după sine distrugerea urmelor principale,
ca: dispariţia petelor de sânge, a obiectului folosit, sau a unor obiecte
aparţinând infractorului şi prin care ar fi putut fi identificat.
Cercetările locului faptei efctuate noaptea se continuă şi a doua zi,
chiar dacă s-a dispus de lumină suficientă, pentru a nu neglija descoperirea
vreunei urme.
b) Cercetarea locului faptei trebuie făcută în mod obiectiv, fără ca
activitatea de cercetare să se limiteze numai la verificarea anumitor versiuni,
iar neglijarea celorlalte să determine neridicarea tuturor urmelor infracţiunii.
Fixarea rezultatelor cercetării în procesul-verbal se va face în ordinea
în care s-a desfăşurat cercetarea şi s-au descoperit urmele.
c) Cercetarea locului faptei trebuie să se facă minuţios şi atent, fără
neglijarea lucrurilor mărunte”, ca diferitele detalii ce pot lămuri însă
înlănţuirea cauzală a faptelor
d) Cercetarea locului fapteitrebuie să se facă în mod organizat, după
un anumit plan, ca diferitele acţiuni să nu se stânjenească reciproc. Organul
de urmărire penală îşi va schiţa un început de plan, ţinând seama de
extinderea locului, faptei, de primele versiuni ce se desprind din cele relatate
de martori, de natura dominantă a urmelor ce pot fi ridicate (de exemplu, la
locul faptei se găseşte un cadavru, urmele unui incendiu etc).De asemenea,se
vor lua informaţii dacă la locul faptei s-au produs modificări, precizându-se
în ce constau ele şi de către cine şi în ce scop au fost făcute.1
7
Organizarea cercetării locului faptei va parcurge două faze,
desfăşurându-se de la general la particular, de la cercetarea în ansamblu a
locului spre cercetarea cât mai detaliată a obiectelor. Când locul faptei
________________________
1
C. Suciu – Cercetarea propriu-zisă a locului faptei, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, pag. 510
______________________________________________________________________________
constă dintr-o încăpere sau mai multe, stabilirea aspectului de ansamblu se

va face privind locul faptei din uşa de intrare. Dacă locul faptei este un loc
deschis, înainte de a se porni la cercetarea propriu-zisă se va face înconjurul
lui, pentru a-i aprecia dimensiunile şi caracteristicile. În această fază de
apreciere generală a locului faptei se vor executa fotografiile de ansamblu,
pentru încadrarea imaginii locului faptei în mediul său înconjurător.
Toată activitatea de cercetare la faţa locului se descrie în procesul-
verbal de către organul de urmărire penală care conduce cercetarea
respectivă, la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii ori alte
asemenea lucrări, cum sunt, rolele din film sau benzile videomagnetice. 1
Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate
de către organul judiciar.2
Procesul-verbal poate să fie întocmit după terminarea întregii activităţi
sau treptat, pe măsura desfăşurării cercetării. Indiferent de metoda aplicată la
întocmirea lui, procesul-verbal trebuie să fie o oglindă a întregii activităţi
desfăşurate de toate persoanele participante, prin redarea amănunţită a tot
ceea ce s-a descoperit şi s-a făcut pentru fixarea, ridicarea şi conservarea
probelor, deoarece reprezintă dovada acestei activităţi şi în acelaşi timp este
singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului faptei.3
Menţiunile cuprinse în procesul verbal vor reflecta caracterul obiectiv,
complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care
să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii
adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de
natură să conducă la confuzii sau la alte interpretări. Este necesară folosirea
unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, clare şi riguroase,
potrivit specificului cercetării.4
Din punctu de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va
conţine următoarele menţiuni:
________________________
1
Codul de procedură penală al României – art. 131 alin. 1şi 3:”despre efectuarea cercetării la faţa locului
se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite,
8
a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel
încât acestea să fie redactate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective”;
2
Em. Stancu – Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării – în Tratat de Criminalistică,
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 316;
3
I. Mircea – Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în Criminalistică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 151;
4
Em. Stancu – Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării – în Tratat de Criminalistică,
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2002,pag. 316 cu referire la Loius Lambert, „Formulaire des
officiers de police judiciere”, Librairir generale de droit et jurisprudence, Paris, 1979, pag. 49 şi urm.;
______________________________________________________________________________
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
- descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
- menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.1
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului cuprinde trei părţi:
preambulul, partea descriptivă şi încheierea.
În partea introductivă sau preambul se arată partea cercetată, data
comiterii ei, locul şi data, cu menţiunea orei când începe cercetarea, satarea
atmosferică şi a locului faptei, delimitarea precisă a acestuia, organul de
urmărire penală care conduce cercetarea, numele, prenumele, calitatea în
care participă, ocupaţia şi adresa persoanelor participante.
Partea descriptivă cuprinde desfăşurarea cercetării, mijloacele
utilizate, metodele aplicate, urmele descoperite, metodele şi mijloacele de
fixare şi ambalare a probelor materiale. Se menţionează numărul de
fotografiilor executate şi ce anume reprezintă fiecare fotografie în parte,
schiţele şi desenele întocmite. Toate acestea se ataşează la procesul-verbal
respectiv şi reprezintă părţi componente ale acestuia.
În partea finală (încheierea) se menţionează ora când s-a terminat
cercetarea la faţa locului şi cum anume a decurs toată operaţiunea cercetării
respective.2 Pe fiecare pagină şi la sfârşit, procesul verbal se semnează de
către organul de urmărire penală precum şi de martorii asistenţi şi de către
persoanele la care se referă procesul verbal.Dacă vreuna din aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta.3
Consemnările se vor limita strict la constatările făcute direct de
organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente
în acel moment.
2.Particularităţile cercetării la faţa locului în cazurile

infracţiunilor de omor:
9
Infracţiunile contra vieţii, prevăzute în prima secţiune din titlul II Cod
Penal – partea specială, cunosc forme variate, şi reprezintă cele mai grave
________________________
1
Codul de procedură penală al României – art. 91 alin. 1; Em. Stancu – Fixarea rezultatelor cercetării la
faţa locului – în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 322;
2
I. Mircea – Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în Criminalistică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1978, pag151;
3
Codul de procedură penală al României – art. 91 alin. 2;

______________________________________________________________________________
fapte din criminalitatea contra persoanei. Cum rezultă chiar din denumirea
ce li s-a dat în lege, infracţiunile de acest fel au ca obiect juridic dreptul la
viaţă al fiinţei umane.1 Obiectul infracţiunilor contra vieţii este relaţia
socială ocrotită de lege şi care asigură dreptul la viaţă, ca un drept absolut.
Legea apreciază viaţa, în primul rând ca o relaţie socială, fapt ce are o
deosebită importanţă în abordarea priblematicii sale medico-legale.
Astăzi, toate legislaţiile şi normele etice, ca un principiu de etică
universal valabil, dar realizabil în raport de societate, ocrotesc viaţa
începând de la concepţie, din uter, în timpul naşterii ca şi în perioadele
agonale.2
În legislaţia noastră, infracţiunea de omucidere va întruni trei elemente:
- pericolul social dedus din caracterul acţiunii sau inacţiunii (aspectul ei
material) ca şi din pericolul social al valorilor sociale încălcate (sinuciderea,
intervenţia chirurgicală nu au pericol);
- vinovăţia (aspectul subiectiv al infracţiunii) ca act de conştiinţă şi voinţă ce
clasifică infracţiunile în infracţiuni cu intenţie (directă sau indirectă), din
culpă (cu neglijenţă sau cu uşurinţă) şi mixte (praeterintenţionate);
- fapta să fie incriminată de lege (nullum crimen sine lege).
Potrivit legislaţiei penale în vigoare infracţiunea de omor constă în
uciderea unei persoane.3 Într-o exprimare ceva mai cuprinzătoare, omorul ar
putea fi definit ca „fapta persoanei care, cu intenţie, ucide o altă persoană”. 4
Omorul ce exprimă suprimarea vieţii unei alte persoane prin mijloace
violente poate fi simplu, în calificarea căruia, din punct de vedere juridic, nu
interesează starea de sănătate a persoanei sau mijloacele utilizate. Va fi o
infracţiune de omor, actul de suprimare a vieţii pe parcursul delimitat de la
realizarea actului naşterii până la instalarea morţii reale, prin mijloace apte
de a-l produce, idonee şi nu imaginare sau prin mijloace banale (lovituri
uşoare), dacă agresorul cunoştea factorii conexi ce pot interveni în
producerea morţii (stările patologice premorbide).5
10
________________________
1
I. Gheorghiu-Brădet – Infracţiuni contra vieţii, în Drept penal român – partea specială, vol. I, Editura
„Europa Nova”, Bucureşti, 1993, pag.72;
2
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Probleme medico-legale ale morţilor violente, în Patologie Medico-
Legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153;
3
Codul penal al României – art. 174 alin. 1;
4
Ghe.Nistoreanu ş.a. – Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, în Drept Penal-partea
specială, Editura „Continent” XXI, Bucureşti, 1978, pag. 91;
5
Legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153
______________________________________________________________________________
Acţiunea de ucidere poate fi realizată de multe ori în forme şi cu
mijloace violente (prin împuşcare, înjunghiere), cât şi în forme neviolente
(suprimare, otrăvire).
Omorul calificat este fapta persoanei care săvârşeşte un omor în
anumite împrejurări grave prevăzute de lege ce au caracterul unor
circumstanţe agravante (cu premeditare, din interes material, asupra soţului
sau unei rude apropiate), în starea de neputinţă a victimei de a se apăra, prin
mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane – de exemplu explozia
unei clădiri - ,în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice
ale victimei, omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse, pentru a
înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni, precum şi omorul săvârşit în
public.1 Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat faţă de
infracţiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziţii
separate şi sancţiunea mai severă.
Varianta de tip a omuciderii, omorul deosebit de grav constă în
uciderea cu intenţie a unei persoane în împrejurări care imprimă faptei un
grad şi mai sporit de pericol social. Astfel, omorul săvârşit prin cruzimi
multiple, asupra a două sau mai multe persoane, comis de către o persoană
care a mai săvârşit un omor, pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei
tâlhării sau piraterii, asupra unei femei gravide, sau asupra unui magistrat,
poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,2 justifică
aplicarea de către instanţa competentă a celor mai severe sancţiuni de drept
penal. Omorul prin cruzimi rezultă din mijloacele utilizate (ce provoacă
chinuri), din împrejurările ce dovedesc ferocitatea (de exemplu, violenţa
asupra copilului în faţa mamei), ca şi din personalitatea agresorului (psihopat
malign, cinic).3
Omuciderea are ca obiect juridic relaţia socială care ocroteşte viaţa şi
ca obiect material, corpul victimei infracţiunii. Gravitatea omorului diferă cu
11
forma de vinovăţie, relaţia victimă-agresor şi modul său de săvârşire. În
cadrul laturii obiective nu interesează dacă moartea s-a produs imediat sau
tardiv. Intenţia, ca latură subiectivă a infracţiunii de omor, rezultă din felul
comiterii sale, din mobilul faptei şi mijloacele de execuţie utilizate.
________________________
1
2
3
Legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153.

______________________________________________________________________________
Uciderea din culpă – prevăzută în art.178 al Codului Penal al
României – constituie varianta atenuantă a omuciderii. Ea are o formă
simplă când se referă la lipsa de prevedere a omorului, deşi autorul putea şi
avea această posibilitate de prevedere. Uciderea din culpă calificată se
realizează atunci când nu se respectă măsurile de prevedere specifice ale
unei profesiuni şi ea se poate realiza prin acţiune sau inacţiune.Infracţiunea
se referă la culpa profesională care, la rândul său, are câteva agravante:
uciderea din culpă profesională sub influenţa beţiei pentru cei ce utilizează
drumul public, şi omorul din orice altă profesiune dacă autorul a fost în stare
de ebrietate sau dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane,
deodată.
Rolul şi importanţa investigaţiei criminalistice în soluţionarea
infracţiunilor împotriva vieţii – ca şi în soluţionarea celorlalte fapte penale –
rezultă din aceea că ştiinţa Criminalisticii pune la îndemâna organelor
judiciare metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii,
fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi
eventual a victimei.Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire
penală, precum şi prin metodologia cercetării morţii violente, este posibilă
strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.1 Investigarea omorului –
una dintre formele morţii violente – se particularizează, faţă de cercetarea
altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrate în
câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi natura morţii, a
circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea
mijloacelor sau instrumente folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului,
precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii.2
Din perspectiva investigaţiilor criminalistice, cercetarea la faţa locului
parcurge două faze principale: statică şi dinamică, fiecărei fiindu-i
caracteristice anumite obiective.
12
2.1. Cercetarea la faţa locului în faza statică
În faza statică a cercetării sau stadiul cercetării generale, se
procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât
________________________
1
Em.Stancu – Metodologia investigării infracţiunilor de omucidere – în Tratat de Criminalistică, Editura
„Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 502;
2
Em.Stancu – Principalele probleme, obiect al probaţiunii, care trebuie clarificate prin investigarea morţii
violente – în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 503; C.Suciu-
Cercetarea omorului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, pag.601
______________________________________________________________________________
şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia. În
aceste momente, pe cât este posibil, nici un obiect nu este atins sau mişcat de
la locul său. Se procedează la fixarea poziţiei obiectelor principale, a
victimei (dacă este cazul) şi, în general, a întregului ansamblu al locului, în
scopul formării unei imagini asupra naturii faptei, momentului şi modului în
care s-ar fi putut desfăşura.1
În această fază interesează aspectul de ansamblu al locului săvârşirii
faptei, poziţiile relative ale diferitelor urme şi obiecte, căile de acces; se
măsoară distanţele dintre diferitele obiecte ale infracţiunii, între diferitele
urme ale acesteia, se execută fotografiile-schiţă, fotografiile obiectelor
principale de la locul faptei şi se fac măsurătorile fotografice
tridimensionale. În orice împrejurare în care la faţa locului se găseşte un
cadavru, indiferent de cauza şi natura morţii (omucidere, sinucidere,
accident), se impune efectuarea de fotografii pentru redarea poziţiei
corpului, a stării îmbrăcămintei, a leziunilor vizibile în acel moment, a
distanţei şi raportului de poziţie cu obiectele din apropiere.
Regula generală este aceea potricit căreia, în ipoteza morţii violente,
cadavrele să fie fotografiate în poziţia şi starea în care au fost găsite, nefiind
permisă nici o modificare.
Potrivit acestei reguli generale, se va efectua o fotografie cu aparatul
dispus deasupra cadavrului, într-o poziţie pe plan paralelă, care să permită
fixarea imaginii întregului corp; totodată, se vor efectua mai multe fotografii
din părţile laterale (fotografii încrucişate), evitându-se, în măsura
posibilităţilor, fotografiile dinspre cap şi picioare, pentru prevenirea
deformărilor supărătoare date de perspectivă. Dacă acest lucru nu este totuşi
posibil, fotografiile se vor executa de la o distanţă ceva mai mare şi cu
aparatul cât mai ridicat. Sursele de lumină se dispun frontal şi lateral, pentru
înlăturarea umbrelor.
13
Pe lângă regula generală, în funcţie de specificul situaţiei, mai pot fi
avute în vedere următoarele reguli2:
- cadavrele dezmembrate sunt fotografiate în două etape: mai întâi se
fotografiază fiecare parte în locul şi în poziţia în care se află, apoi se
fotografiază întregul corp refăcut;
________________________
1
Em.Stancu – Mijloace tehnico-ştiinţifice folosite în cercetarea la faţa locului–în Tratat de Criminalistică,
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 39;
2
Em.Stancu – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 74; Ghe.Achim – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în
Criminalistică, Editura Z, 1996, pag. 124;

______________________________________________________________________________
- cadavrele înecaţilor sunt fotografiate o dată în apă, dacă aşa au fost găsite,
şi imediat după scoatere, pentru a nu risca apariţia procesului de putrefacţie,
îndeosebi la temperaturi ridicate;
- cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând sunt fotografiate din faţă, din
spate şi din părţile laterale.La spânzuraţi se va insista asupra nodului şi
şanţului de spânzurare;
- cadavrele carbonizate, după fotografierea în starea în care au fost găsite,
vor fi aşezate pe o suprafaţă albă (hârtie sau cearşaf), pentru a se obţine
suficient contrast şi fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice;
- cadavrele îngheţate vor fi, de asemenea, fotografiate în starea iniţială,
precum şi după dezgheţarea la temperatura camerei.
După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului şi
îndeosebi a poziţiei lui faţă de obiectele înconjurătoare, se trece la
fotografierea, la o scară mult mai mare, a detaliilor, ca: leziunile vizibile,
urmele infracţiunii rămase pe îmbrăcăminte, petele sau bălţile de sânge,
urmele de otrăvire, arsurile. Dacă leziunile provocate de armele de foc au
creat orificii atât de intrare cât şi de ieşire, aceste urme vor fi fotografiate
într-o succesiune imediată.
Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planşete
speciale, prin stereafotografie, cu aparate având ca două obiective, precum şi
pe fotografii executate ocazional. Aceste procedee sunt aplicabile de
specialiştii fotografi ai organelor judiciare.
În viitor, măsurătorile tridimensionale vor beneficia de aportul
holografiei, imaginile obţinute cu ajutorul radiaţiei laser permiţând o
vizualizare spaţială din mai multe unghiuri.
Cercetarea poate începe de la centru şi continuă spre marginea locului
faptei, sau de la obiectul principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei,
focarul unui incendiu etc. În locurile închise, cercetarea se poate desfăşura
14
de-a lungul pereţilor încăperii, iar, în locurile deschise, pe porţiuni de teren
bine delimitate de la centru spre margine sau invers. În această fază a
cercetării se va căuta să se stabilească în aspecte generale: natura infracţiunii
cercetate, timpul când a avut loc, felul în care s-a desfăşurat.1
Se va interzice fumatul în timpul cercetării locului faptei, sau se va
fixa un loc special pentru fumat.
Nu se va comenta cu glas tare rezultatele cercetării, pentru a nu
________________________
1
C.Suciu – Etapele cercetării locului săvârşirii faptei, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,

______________________________________________________________________________
influenţa martorii oculari dacă sunt de faţă.
Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri
pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare.
a) Operaţiuni de conservare a câmpului infracţional:

1. Luarea măsurilor de conservare a întregului câmp infracţional este
o măsură esenţială pentru evitarea unei posibile acţiuni distructive a
persoanelor curioase (aşa-numitul „val al curioşilor”), a amatorilor de
senzaţii tari care, numai în câteva momente, pot schimba înfăţişarea locului
faptei sau distruge urmele infracţiunii. Este total contraindicat să se atingă
sau să se modofice poziţia unor obiecte1, dacă situaţia nu o impune cu
necesitate (salvarea victimelor sau înlătirarea unor pericole). Organul de
urmărire penală nu modifică nimic din aspectul iniţial al locului săvârşirii
faptei, se deplasează, dus şi întors, pe o singură direcţie din cuprinsul locului
faptei, notând în carnet aspectele generale, precum şi forma şi poziţia
obiectelor şi a urmelor întâlnite în cursul cercetării.
Prin stabilirea exactă a perimetrului scenei infracţiunii se previne o
eventuală încercare a autorului infracţiunii de a şterge urmele faptei sale. 2
Măsura se impune şi pentru prevenirea acţiunii unor infractori cu caracter
obiectiv, cum sunt, de exemplu, condiţiile metereologice, mai ales dacă fapta
a fost comisă într-un loc deschis.
2. Limitarea accesului persoanelor în zona cercetată se va face până la
strictul necesar. În faza de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai şeful
echipei, însoţit, eventual, de un ajutor sau de medicul legist şi procurorul
dacă infracţiunea s-a soldat cu victime omeneşti. 3 În continuare – dacă se
consideră necesar şi posibil – va fi folosit câinele de urmărire, după care îşi
vor începe activitatea ceilalţi membri ai echipei.
15
Mulţimea curioşilor trebuie ţinută la distanţă de locul faptei, pentru a
nu distruge urmele infracţiunii, dar acest deziderat nu trebuie interpretat
mecanic, căci prin îndepărtarea tuturor persoanelor fără selectare se pot
pierde unii martori oculari preţioşi, unele persoane care ar putea ajuta la
identificarea infractorului dacă acesta este prins, sau chiar infractorul sau
complicii rămaşi să vadă cum decurg cercetările.4
________________________
1
Em.Stancu – Măsuri preliminare cercetării la faţa locului – în Tratat de Criminalistică, Editura
„Universul Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 316-317;
2
Em.Stancu – Cercetarea propriu-zisă a locului faptei – în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2002, pag.317;
3
Idem – pag. 319;
4
C.Suciu – Acţiunile premergătoare cercetărilor propriu-zise, în Criminalistică, Editura „Didactică „
______________________________________________________________________________
Dacă la locul faptei au circulat şi alte persoane până la sosirea
organelor de pază precum şi persoanele care au ajutat la transportarea
victimelor sau la oprirea efectelor infracţiunii, tuturor acestora li se vor lua
impresiunile urmelor de mâini şi de picioare, pentru a le putea diferenţia de
urmele infractorului.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita
cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare,
conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în lonişte, fără a se interveni
din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun.
3. Limitarea contactului terţilor cu obiectele existente în câmpul
infracţional – se constată, în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum
sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu consecinţe grave, ca, la faţa
locului – pe lângă membrii echipei de cercetare – mai sunt przente şi alte
persoane cu anumite responsabilităţi din cadrul organelor judiciare sau din
alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecven ziariştii. Câteodată,
aceştia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-şi face o idee
despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura şi
gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile
cercetării la faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ,
cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau modificarea poziţiei
unor obiecte.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleaşi condiţii
de ordine şi corectitudine la actele de investigaţie, dar în afara perimetrului
scenei infracţiunii.1 Faţă de aceştia, magistratul şi membrii echipei de
cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă
jurnaliştii sunt excesivi de curioşi, furnizându-le date care pot face obiectul
publicării în faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ evoluţia
16
investigaţiilor, să trezească anumite ecouri nedorite în opinia publică, prin
exagerări, afirmaţii neconforme cu realitatea sau care, pur şi simplu,
servească făptuitorilor.
b) Examinarea victimei şi constatarea morţii este efectuată de către
medicul legist, în prezenţa procurorului. Se va stabili dacă victima mai este
sau nu în viaţă, pentru un eventual prim-ajutor şi transportarea sa imediată la
spital. Medicul legist constată decesul, diagnostic pus pe baza semnelor
cadaverice specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul
________________________
1
Em.Stancu – Reguli tactice ale cercetării la faţa locului, în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 315;

______________________________________________________________________________
examenului necroptic. Înainte de orice examinare, cadavrul va rămâne în
poziţia în care a fost găsit şi se va proceda la fotografierea lui. La
fotografiere este recomandabil să se prindă în imagine şi o riglă gradată, care
permite o ghidare asupra relaţiilor metrice sau, mai bine, să se folosească un
aparat stereoscopic, cu fotografierea concomitentă a unui raster. Fotografia
în culori este mai pretenţioasă; se pot produce mari variaţii în redarea culorii,
în funcţie de sursa de lumină şi de ora la care s-a executat fotografierea.
Examinarea victimei parcurge aceleaşi faze ca şi cercetarea locului
faptei – faza statică şi faza dinamică – rezultatele fiind consemnate în
procesul verbal şi fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea
videomagnetică, în aceeaşi ordine.
Astfel1:
În faza statică se determină următoarele:
a) locul în care a fost decoperit cadavrul, amplasarea în raport cu urmele
şi obiectele din jurul său (mobile, elemente de construcţie, vegetaţie, potrivit
particularităţilor locului), distanţa până la acestea, examinarea
îmbrăcăminţii, descrierea sumară a leziunilor traumatice şi eventual a
modului de producere, cum ar fi cele de autoapărare, precum şi cât mai
multe detalii de ordin general – talie, greutate, sex şi vârsta aproximativă a
victimei, - cât şi particulare – culoarea părului, a ochilor, forma feţei, a
nasului, urechilor, formula dentară, cicatrice posttraumatice, eventuale
tatuaje, nervi pigmentari;
b) poziţia corpului, privind în ansamblul său, cum ar fi, de exemplu, pe
spate, cu faţa în jos sau lateral (decubit dorsal, ventral sau lateral), precum şi
poziţia membrelor şi a capului. De exemplu, membrele pot fi extinse sau
îndoite (flectate), capul întors într-o parte.
În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:
17
a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, interesând caracteristicile
lor (culoarea şi gradul de uzură, croiala, materialul din care sunt
confecţionate, sau diverse accesorii), precum şi urmele sau pete existente pe
acestea. De asemenea, se va preciza lipsa unor părţi din îmbrăcăminte sau
încălţăminte, care, în mod normal, trebuiau să existe (pantofi, pantaloni,
fustă, lenjerie), dacă există rupturi ale acestora, inclusiv lipsa unor obiecte de
genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii
sau pe degete. Va fi cercetat cu atenţie fiecare buzunar, indicându-se
________________________
1
C.Suciu – Cercetarea omorului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.
603; I.Mircea – Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag.514-515;

______________________________________________________________________________
conţinutul şi poziţia acestuia (normal sau scos în afară), precum şi urmele de
murdărie sau pete.
b) corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele
generale, cum sunt, constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare,
adipozitatea, semnele cadaverice şi diferitele leziuni vizibile, indicând
forma, dimensiunea şi locul acestora pe corpul cadavrului. De asemenea se
vor indica şi urmele diferitelor resturi de materiale, ca: sânge şi alte resturi
biologice, noroi, praf rezultate din săvârşirea infracţiunii.
Se vor examina leziunile de pe corpul cadavrului, pentru a stabili ce
instrumente s-au folosit la producerea lor, dar, pe căt posibil, cadavrul nu va
fi dezbrăcat de haine, acest lucru fiind executat în cadrul examinării medico-
legale, după transportarea la morgă a cadavrului.1 Înainte de ridicarea
victimei de pe locul unde a fost găsită se conturează cu creta locul exact
ocupat, indicând şi poziţia membrelor dacă acestea sunt îndepărtate de corp.
c) Examinarea câmpului infracţional se efectuează pentru ca
procurorul să-şi formeze o imagine de ansamblu a acestuia. Astfel, în câmpul
infracţional vor intra numai procurorul şi medicul legist. Se evită astfel
posibilitatea distrugerii unor urme şi modificarea poziţiei obiectelor din
preajma cadavrului – aşa numitele urme poziţionale au o mare importanţă în
clarificarea modului de săvârşire a infracţiunii. În funcţie de particularităţile
locului faptei – cum ar fi, de exemplu, un apartament, magazine, drum
public – organul judiciar are obligaţia să fixeze imaginea exactă a întregului
tablou al faptei, prin stabilirea stării şi poziţiei uşilor şi ferestrelor, a
mobilierului, a aparatelor, a celor mai diverse obiecte, a urmelor 2; măsurarea
distanţei dintre obiectele principale, dintre acestea şi urme sau locuri de
acces, aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale
cauzei.
18
Pentru stabilirea timpului când a avut loc infracţiunea se va ţine seama
de starea resturilor de mâncare, de felul îmbrăcămintei victimei sau
infractorului, dacă îmbrăcămintea avea urme de ploaie care a căzut la un
timp cunoscut sau nu,dacă ceasul victimei a stat. Dacă ceasul a fost lovit în
timpul agresiunii şi s-a oprit din acest motiv, timpul va fi indicat destul de
precis.3
________________________
1
C.Suciu –Cercetarea omorului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972,p. 603;
2
Em.Stancu-Cercetarea în faza statică,în Tratat de Criminalistică,Editura Universul Juridic,
Bucureşti,2002, pag. 320;
3
C.Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,

______________________________________________________________________________
Când locul faptei este un teren deschis, indiferent de metoda care a
fost adoptată pentru desfăşurarea cercetării, terenul va fi împărţit în parcele
aproximativ egale, ţinând seama de diferenţierile naturale ale terenului.
În caz că cercetarea locului săvârşirii faptei se desfăşoară într-o
încăpere, după cercetarea punctului principal unde se găsesc urmele mai
importante, se trece la cercetarea pereţilor, mergând pe sensul unei mâini
(stânga sau dreapta), examinându-se ferestrele, uşile şi obiectele atârnate pe
pereţi sau situate în imediata lor apropiere; apoi se va cerceta pardoseala,
terenul şi diferitele obiecte din încăperi, insistându-se asupra locurilor unde
urmele infracţiunii au putut să se formeze, ţinând seama de natura
infracţiunii şi de natura obiectelor.1
În mod obişnuit, în practica de cercetare penală, când locul săvârşirii
faptei nu este prea extins şi urmele principale ale infracţiunii cercetate sunt
concentrate într-un singur loc – cadavrul victimei – cercetarea locului
săvârşirii faptei porneşte de la centru spre periferie. În schimb, când urme de
o egală importanţă pentru cercetarea cauzei sunt răspândite pe o suprafaţă
mai mare, sau când locul săvârşirii faptei este foarte extins, sau când, în
cadrul cercetării, interesează în mod deosebit căile de acces, cercetarea va
porni de la una dintre extremităţi.
d) Stabilirea eventualelor modificări survenite în câmpul
infracţional:
Se recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite
în câmpul infracţiunii, să se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaşte
bine locul faptei sau care a asistat la producerea evenimentului.
Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele
deduse din modificările aspectului normal al locului faptei şi consecinţele
propriu-zise ale actului infracţional, pot fi obţinute date importante
19
referitoare la natura faptei, la timpul şi împrejurările în care a fost săvârşită
şi chiar la făptuitor. De exemplu, pot fi obţinute unele date din interpretarea
modului în care a pătruns într-o încăpere, a modului în care a fost primit, ca
o cunpştinţă sau cu un intim.2
În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era
familiarizat cu locul faptei, dacă a acţionat singur sau împreună cu alte
persoane.De exemplu, în cercetarea unei morţi violente, a fost descoperit
________________________
1
C.Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei,în Criminalistică,Editura Didactică şi Pedagogică,
2
Em.Stancu – Cecetarea în faza statică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, pag. 320;
______________________________________________________________________________
cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cca. 90 kg, spânzurat într-un pod.
Mobila din încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială specifică luptei
dintre mai multe persoane, iar în bucătărie erau începute pregătirile de servire a
mesei. Prima ipoteză – formulată pe baza acestor date iniţiale – a fost dată în
sensul că fapta a fost săvârşită de cel puţin două persoane şi că nu poate fi vorba
de o sinucidere.1
Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul de
persoane ce pătrund adeseori la locul omorului, conduce la concluzii greşite
cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta.Pătrunderea unui
număr mare de persoane în zona cercetată, mai poate determina serioase
dificultăţi în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.
e) Selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului
faptei.
În terminologia juridică, martorii asistenţi sunt acele persoane care
asistă la efectuarea unui act procedural.2 Potrivit legii procesual penale,
unele acte procedurale sunt condiţionate de lege, în sensul că nu pot fi
efectuate în mod valabil de către organul competent decât în prezenţa unor
martori asistenţi. Ca semnatari ai procesului-verbal, martorii asistenţi pot fi
chemaţi în faţa instanţei de judecată pentru a depune mărturie cu privire la
modul în care s-a efectuat actul procedural la care au asistat, precum şi cu
privire la realitatea celor consemnate în actul constatator.3
Pe de altă parte, martorii asistenţi, spre deosebire de martorii propriu-
zişi, nu cunosc date privitoare la faptele sau împrejurările de fapt care au
precedat, însoţit ori succedat comiterea infracţiunii. Ei pot face declaraţii
numai cu privire la constatările şi modul de efectuare a actului procedural la
care au fost de faţă. Prin urmare, aceste declaraţii constituie mijloc de probă
pentru activitatea procesuală şi nu mijloc de probă pentru soluţionarea
20
cauzei. Din acest considerent declaraţiile martorilor asistenţi nu sunt
enumerate printre mijloacele de probă expres prevăzute de lege.4
Pentru a putea avea calitatea de martor asistent – de subiect ocazional
al procesului penal, se cer îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii, anume:
________________________
1
Em.Stancu – Cercetarea în faza statică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, pag. 320;
2
V.Bercheşan – Martorii asistenţi, în Cercetarea penală-îndrumător complet de cercetare penală, Editura
şi Tipografia „ICAR” , Bucureşti, 2002,pag.336 cu referire la G.Antoniu, C.Bulai, Gh.Chivulescu –
Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 189;
3
V.Bercheşan – Martorii asistenţi, în Cercetarea penală-îndrumător complet de cercetare penală,Editura şi
Tipografia „ICAR”, Bucureşti, 2002, pag.337 cu referire la V.Bercheşan-Martorii asistenţi, în Probele şi
mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1994, pag.211;
4
Codul de procedură penală al României – art. 64.

______________________________________________________________________________
 să aibă capacitatea de exerciţiu deplină;
 să nu aibă interes în cauza ce face obiectul investigării criminalistice;
 să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul de cercetare penală care
efectuează actul procedural.
În acelaşi timp, organul de cercetare penală trebuie să constate şi
îndeplinirea altor condiţii privind latura subsatnţială, cum ar fi:
- să se constate necesitatea îndeplinirii unui act procedural care nu poate fi
efectuat decât în prezenţa martorilor asistenţi;
- să se constate că, în fapt, prezenţa martorilor este posibilă1, ţinând cont de
faptul că numărul acestora nu poate fi mai mic de doi2;
Organul de cercetare penală competent să efectueze actul procedural
este obligat să cheme persoanele care urmează să asiste ca martori, să
verifice dacă îndeplinesc condiţiile cerute de lege şi să folosească în calitate
de martori asistenţi numai pe aceia care îndeplinesc aceste condiţii. Astfel,
organul de urmărire penală invită două persoane în rol de martori asistenţi –
necesitatea folosirii a mai mult de doi martori asistenţi este lăsată la
aprecierea organului de cercetare penală – explicându-le drepturile şi
obligaţiile lor. Martorii asistenţi au rolul de a confirma descoperirea
diferitelor urme şi obiecte la locul săvârşirii faptei şi diferitele acţiuni
întreprinse de organul de urmărire penală 3, ei îndeplinind funcţia de
observatori obiectivi4 ai modului în care se îndeplineşte actul procedural; au
dreptul de a face menţiunile lor personale, observaţii, atât cu privire la
modul în care s-a desfăşurat actul procedural, cât şi cu privire la cele
consemnate în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, alături de
semnătura pe care sunt obligaţi să o dea. De asemenea, ei aduc un spor de
21
încredere în veracitatea actului procedural, deoarece, aşa cum am menţionat,
ei semnează – alături de organul de cercetare penală5 – procesul-verbal.
Consemnarea activităţii se face în cuprinsul procesului-verbal în care
se materializează rezultatele obţinute în urma efectuării actului procedural –
în speţă, cercetarea locului săvârşirii faptei – astfel:
- în procesul-verbal se consemnează numele, prenumele, vârsta, profesia,
locul de muncă, adresa şi alte date de identitate6;
________________________
1
2
Idem – art. 92 alin. 1;
3
C.Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag. 509;
4
V.Dongoroz şi colectiv – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură Penală al României, pag. 222;
5
Şi de alţi participanţi la efectuarea actului procedural;
6
Codul de procedură penală al României – art. 91 alin 1, lit „a” – „c” şi art. 93;

______________________________________________________________________________
- dacă prezenţa martorilor asistenţi a fost imposibil de realizat, în cuprinsul
actului constatator se vor menţiona cauzele care au condus la această situaţie
- atât cu privire la mijloacele materiale de probă descoperite, cât şi cu privire
la alte constatări făcute trebuie să se facă precizarea că acestea au fost arătate
sau semnalate martorilor asistenţi;
- în partea finală a procesului-verbal se va menţiona dacă martorii asistenţi
au făcut observaţii şi natura acestora, atât cu privire la modul în care s-a
efectuat actul procedural, cât şi cu privire la cele consemnate în cuprinsul
actului constatator;
- dacă martoriii asistenţi refuză ori sunt în imposibilitate să semneze, se va
face menţiune despre acest lucru.1
f) Bbţinerea unor date referitoare la victimă, faptă, martori care
au cunoştinţă despre omor şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii
oculari2, care pot fi ascultaţi încă din momentul cercetării locului faptei.
Astfel, martorilor care au perceput direct un anumit act infracţional le sunt
încă foarte proaspete în memorie o serie de date ce pot fi redate cu destulă
exactitate, nefiind alterate decisive de diverşi factori subiectivi sau obiectivi.
Victima furnizează cele mai preţioase elemente pentru elucidarea
cazului. Prin aceasta, organul judiciar se conformează unei regului
metodologice importante, potrivit căreia, în investigarea omuciderilor,mai
ales în cazurile complexe, trebuie să se pornească de la faptă la făptuitor.3
Identificarea victimei are o importanţă particulară pentru anchetă,
întrucât, odată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de
suspecţi, ca şi a încadrării faptei în funcţie de calitatea subiectului pasiv al
infracţiunii.
22
Cunoaşterea victimei, sub multiple aspecte, reprezintă pentru organul
judiciar o sursă importantă de date utile identificării ucigaşului. De pildă, se
poate stabili ce activitate desfăşura victima, în momentele premergătoare
agresiunii, după cum era îmbrăcată şi după starea unor obiecte casnice.Sau,
ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-a comportat
victima la apariţia ucigaşului; îl cunoştea şi i-a permis accesul, s-a opus
intrării în locuinţă, a încercat să se apere. Astfel, pot fi cunoscute obiceiurile,
pasiunile4, viciile, natura relaţiilor întreţinute cu membrii familiei, cu colegii
________________________
1
2
Em.Stancu – Cercetarea în faza statică,în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2002, pag. 511;
3
Idem – pag. 531;
4
C.Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag. 509.

______________________________________________________________________________
de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătăţii,
activitatea profesională,situaţia materială a victimei,ce planuri de viitor avea.
Este absolut necesar să se stabilească cât mai exact unde,când,cu cine
şi în ce mod şi-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului sau a
dispariţiei, dacă a fost văzută în compania unei persoane străine sau
cunoştinţe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă
i-a lăsat vreun mesaj. Orice amănunt,chiar fără semnificaţie, la prima vedere,
putându-se dovedi deosebit de util în elucidarea cazului.
Se vor căuta cu atenţie locurile din împrejurimi în care infractorii şi-au
dat întâlnire, au aşteptat momentul prielnic pentru săvârşirea infracţiunii, sau
au ascuns obiectele luate.
2.2. Cercetarea la faţa locului în faza dinamică:
A doua etapă a cercetării locului săvârşirii faptei,numită faza dinamică
sau stadiul detaliat al cercetării,este cea mai complexă şi laborioasă etapă a
cercetării la faţa locului,întrucât constă în examinarea amănunţită a fiecărui
obiect purtător de urme,deplasându-l din locul unde a fost descoperit,pentru
a-i asigura condiţii optime de examinare.1Această fază a cercetării presupune
participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi
folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la
dispoziţia lor.2 În această fază se execută măsurătorile fotografice la scară,
ale obiectelor infracţiunii, fotografia detaliilor acestor obiecte, se caută şi se
ridică urmele vizibile şi latente de mâini, urmele de picioare,ale
instrumentelor de spargere, urmele mijloacelor de transport, ale armelor de
foc. În această fază se ridică resturile de materii a căror apariţie la locul
faptei este determinată de săvârşirea infracţiunii, sau poate să ajute la
23
demascarea infractorului. Alături de căutarea şi ridicarea urmelor propriu-
zise ale infracţiunii se va acorda atenţie şi anumitor fenomene secundare,ca:
temperatura, mirosul sau culoarea neobişnuită a unor obiecte.
Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele
descoperite se fotografiază şi se descriu în procesul-verbal.Obiectele care se
pot transporta,dacă este necesar, se împachetează şi se trimit la laboratorul
de criminalistică.Cercetarea va începe de la cadavru,fiind examinat mai întăi
corpul acestuia,precum şi locul de sub cadavru .3
________________________
1
Bucureşti 1972, pag. 513;
2
Em.Stancu – Cercetarea în faza dinamică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2002, pag. 320
3
Idem – pag. 512;

______________________________________________________________________________
Tot în această fază se întocmeşte procesul-verbal şi desenul-schiţă al
planului locului faptei care,împreună cu fotografiile executate în cele două
faze,constituie mijloacele de fixare a rezultatelor obţinute în cele două faze.
De asemenea,se încercă clarificarea a ceea ce denumim împrejurări
negative,caracterizate prin neconcordanţa dintre starea şi poziţia victimei
sau a unor obiecte şi situaţia de fapt,cum ar fi descoperirea unui cadavru care
prezintă plăgi tăiate profund, fără ca în jur să existe vreo urmă de
sânge.Împrejurările negative pot releva intenţia autorilor unei infracţiuni de
a-şi masca fapta sau de a deruta cercetările.1
Acest moment al cercetării presupune:
a) Examinarea cadavrului,efectuată de către medicul legist împreună
cu procurorul criminalist sau cu unul dintre experţii criminalişti prezenţi la
faţa locului, este o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o
rezonanţă deosebită în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea
cazului şi va fi efectuată cu prioritate şi maximă atenţie.
Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se
obţină cât mai multe date referitoare la2:
- Cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor
urme tipice luptei dintre victimă şi agresor.
- Posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima.
- Corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al
comiterii infracţiunii.
- Data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau
instrumentele întrebuinţate.
24
Aceste informaţii sunt de natură să permită găsirea răspunsului la
întrebări esenţiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul
criminalist şi medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga
durată a urmăririi penale. Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai
amplă, debutează o dată cu cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea
medicală la care se efectuează necropsia.
După constatarea morţii, medicul legist şi procurorul vor trece la
examinarea cadavrului care,evident,nu poate fi executată în condiţiile oferite
de o sală de autopsie.Ea trebuie efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate,
pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza şi natura
________________________
1
Bucureşti 1972, pag. 513-514;
2
Em.Stancu – Examinarea cadavrului, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2002, pag. 513.
______________________________________________________________________________
morţii, căci în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte
neviolentă (patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod
sumar, uneori cu superficialitate, ceea ce va prejudicia desfăşurarea
cercetării viitoare, după constatarea cauzei reale a morţii.
După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la
examinarea amănunţită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi
gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor
superioare şi inferioare.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziţie, formă şi mărime, la fel şi
fiecare pată biologică ori de altă natură, într-un cuvânt orice urmă ce ar
putea avea o anumită legătură cu omuciderea.
Mâinile şi unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi
de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulşi în timpul luptei cu
agresorul. În depozitul subunghial se pot descoperi celule epiteliale, urme de
sânge, fragmente de fire de păr, provenind de la autorul infracţiunii.
Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal,
orificiul vaginal sunt examinate cu atenţie, deşi finalizarea investigaţiei se
face în condiţii de laborator. În gură pot fi găsite obiectele care au servit la
sufocarea victimei, sau pentru a o împiedica să strige (batiste,cârpe,hârtie),
iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.
Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea
obiectelor sau materialelor ce au servit la imobilizarea ori la strangularea
victimei, cum sunt: bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă.
25
Cu prileju investigaţiilor de la faţa locului, şi, îndeosebi, a cadavrului,
printre numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numără şi aceea a
stabilirii momentului la care a survenit moartea, precum şi a eventualelor
modificări intervenite în poziţia cadavrului. Cu toate că aceste date vor fi
determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar din
momentul examinării la faţa locului a victimei, pot fi obţinute o serie de
informaţii apte să servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcţia
descoperirii autorului omorului. Uneori, stabilirea acestei date se impune ca
o problemă cheie pentru versiunile anchetei, fapt ce obligă la precizarea ei,
chiar în minute. Stabilirea datei morţii nu se poate face pe baza unui singur
semn ci recurgând la datele oferite de un fascicul de semne şi ţinând cont de
circumstanţele exterioare şi modul cum ele influenţează fenomenele
cadaverice în cadrul unei echipe complexe.
În acest sens, se procedează la studierea semnelor specifice morţii,
mai ales a celor precoce şi semitardive. De menţionat este faptul că siguranţa
______________________________________________________________________________
în stabilirea datei morţii scade pe măsura creşterii intervalului de timp scurs
între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest
interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă.
Astfel1, în cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacţiile pupilei la
unele substanţe chimice cum ar fi la reacţia pupilei la atropină se poate
obţine încă 4 ore de la deces iar la pilocarpină încă 6-8 ore.
Celelalte semne precoce ale morţii – absenţa respiraţiei, încetarea
activităţii cardiace şi areflexia totală – nu pot fi luate în calcul pentru
determinarea momentului morţii, decât în ipoteza sesizării lor de către o
persoană avizată, aflată lângă victimă în chiar momentul survenirii morţii.
Cu toată instalarea acestor fenomene clinice şi experimentale de
moarte relativ certă, activitatea unor ţesuturi mai poate continua, fapt ce
demonstrează moartea lor în timp.Părul creşte cu 0,21-0,50mm/oră,excitarea
unui muşchi poate fi constatată 20minute după moarte, a nervilor periferici
timp de o oră, a vaselor la andrenalină timp de o zi, mişcarea
spermatozoizilor este posibilă peste 20 ore, iar fagocitoza epiteliului nazal
încă 4 ore. În mod excepţional, la spânzuraţi, cordul poate continua să mai
bată 40-60 ore, deşi respiraţia şi activitatea nervoasă au încetat.
Semnele semitardive (semnele pozitive de moarte) permit
diagnosticarea cu certitudine a morţii, în general ele constând în răcirea
cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică. Instalarea lividităţilor şi
petele cadaverice.Toate aceste semne se datoresc opririi circulaţiei şi
respiraţiei. Astfel:
26
a) Pierderea de căldură se face - în general–cu 1 grad/oră în primele 4
ore poet-mortem, iar apoi cu 2 grade/oră, începând de la exteriorul corpului
spre interior, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ
20 ore2, la acestea contribuind mai mulţi factori (temperatura mediului
înconjurător, condiţiile de loc şi de timp, vârsta şi constituţia fizică a
victimei, îmbrăcămintea). Răcirea este mai rapidă pe părţile descoperite şi
mai lentă la nivelul plicelor. După 10-12 ore de la moarte, temperatura
intrarectală este de 20 grade. Pierderea de căldură, post-mortem, se face prin
radiaţie (pierdere mare),de exemplu la cei spânzuraţi şi prin conducţie
(pierdere mică), la înecaţi. Pierderea de căldură începe la o oră la mâini3, la 6
________________________
1
I.Moraru – Modificări cadaverice precoce, în Medicină Legală, Editura „Medicală”, Bucureşti 1967, pag.
70 şi urm.; Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Fenomenele cadaverice, în Patologie medico-legală, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1978, pag. 63-66;
3
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Fenomenele cadaverice, în Patologie Medico-Legală, Editura Didactică
şi Pedagofică, Bucureşti 1978, pag. 56

______________________________________________________________________________
ore pe tegumentele acoperite de îmbrăcăminte şi la 10-15 ore la organele
interne (care pot fi încă, calde la maximum 20 ore).
b) Rigiditatea cadaverică este modificarea cadaverică care constă din
întărirea muşchilor, cu creşterea la nivelul lor a tensiunii şi scăderea
plasticităţii şi a elasticităţii1.Se instalează de obicei progresiv, după relaxarea
musculară iniţială postmortală.Apare la circa 2-4 ore după moarte, începând
cu muşchii maxilarului inferior, apoi se întinde la muşchii gâtului,
membrelor superioare, trunchiului şi membrelor pelviene, progresând
craniocaudal, şi este completă după 24 ore, când a cuprins toate grupele
musculare şi a produs o înţepenire a articulaţiilor mari (umăr, şold, spate), cu
uşoară flexie a articulaţiilor mici (ceafă, gură, cot, genunchi), datorită
predominanţei muşchilor flexori; în cazul traumatismelor cerebrale masive
se întâlneşte şi rigiditatea cataleptică sau spasmul cadaveric – ultimul act al
vieţii – fiind întâlnit în împuşcări (pistolul pus în mână poate fi relativ strâns
de rigiditatea cadaverică), electrocutare, traumatisme interesând trunchiul
cerebral, intoxicaţii ca CO2, când instalarea rigidităţii se face brusc şi
complet,fixând individul în poziţia în care este surprins în momentul morţii2.
T.V. a fost găsit mort pe un câmp cu o traistă în mână şi un cuţit deschis în
cealaltă mână, fără spasm al mâinii pe cuţit. La autopsie s-a constatat o plagă
tăiată localizată în fosa supraclaviculară care a interesat artera subclaviculară şi a
dus la deces. Agresorul susţinea că victima s-a autolezat prin cădere în cuţit.
Expertiza a exculs această ipoteză şi a demonstrat ştiinţific lovirea activă, bazată pe
următoarele: caracterul vertical al plăgii cu direcţie antero-posterioară şi lezarea
unui vas relativ bine protejat de os; caracterul profund al plăgii; caracterul morţii,
27
care s-a produs în timp prin hemoragie internă şi externă şi nu în mod brusc, motiv
pentru care victima nu putea rămâne cu cuţitul în mână şi cu ţigara în gură. Acest
fapt dovedeşte disimularea unor atări fenomene cadaverice (spasm cadaveric) şi
deci a crimei. 3
c) Lividităţile cadaverice (petele cadaverice) se datorează acumulării
sângelui în vasele din zonele declive, conferindu-le o culoare violacee
(datorită hemoglobinei reduse), se contrastează cu nuanţele palide ale
regiunilor opuse în care vasele sunt golite de sânge datorită gravitaţiei, în
urma încetării circulaţiei sanguine, urmată de hemoliză, difiziune şi imbibiţie
a ţesuturilor. Încep să se constituie imediat după moarte, în general la 3 ore,
şi sunt maxime în 12-15 ore de la deces. Lividităţile apar la gât dacă
cadavrul este în decubit dorsal sau pe marginea superioară a şanţului de
________________________
1
V.Beliş- Modificări cadaverice, în Medicină Legală, Editura Juridică, Bucureşti, ediţia aIV-a, pag.39;
2
I.Moraru–Modificările cadaverice precoce, în Medicină Legală, Editura Medicală,Bucureşti 1967, pag.70
3
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Fenomenele cadaverice, în Patologie Medico-Legală, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1978, pag. 59;
______________________________________________________________________________
spânzurare la cei spânzuraţi şi cuprind apoi părţile declive, fiind absente pe
zonele tegumentare supuse compresiunii de suprafeţe dure. În spânzurări
complete, datorită poziţiei verticale, lividităţile apar pe membrele inferioare,
regiunea inferioară a abdomenului şi antebraţe, la început sub forma unor
pete care apoi confluează.
În morţi subite şi în asfixii, lividăţile pot să apară rapid; culoarea lor
este vânătă şi pe tegumente mai pot apărea, mici sufiziuni sanguine
punctiforme albăstrui-negricioase.
Lividităţile cadaverice îşi au semnificaţia lor în satbilirea unor
eventuale modificări intervenite în poziţia cadavrului şi constituie cel mai
sigur şi mai precoce semn de moarte reală1. De exemplu, dacă la faţa locului
cadavrul este descoperit în poziţia de decubit ventral (cu faţa în jos), iar
lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este evident faptul că ne
aflăm în faţa unei schimbări a poziţiei cadavrului de circa 12 ore după deces.
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor
În sensul larg al noţiunii de „urmă a infracţiunii” se înţelege orice
modificare intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi
reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. În acest sens, în
noţiunea de urmă a infracţiunii vor intra nu numai urmele formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect asupra altui obiect aşa –
numitelor urme ale formei obiectelor, ci şi diferitele resturi de materie sau
obiecte2, a căror descoperire la locul faptei sau asupra persoanei infractorului
28
este determinată de săvârşirea unei infracţiuni sau ajută la identificarea
autorilor acesteia.
Urmele lăsate de cuţit, topor sau glonţ, pe hainele şi corpul victimei,
demonstrează caracterul violent al morţii, iar descoperirea cadavrelor la
locul faptei poate dovedi săvârşirea unui omor, sau de o sinucidere sau o
moarte naturală.
Din categoria urmelor formate prin reproducerea construcţiei exterioare
a unui obiect asupra altuia în cadrul procesului de săvârşire a infracţiunii fac
parte: urmele lăsate de mâini pe diferitele obiecte cu care au venit în contact,
urmele de picioare, de dinţi, urmele instrumentelor de spargere, ale
mijloacelor de transport, ale îmbrăcămintei sau ale întregului corp. Urmele
lăsate de armele de foc au acelaşi proces de formare ca şi celelalte urme,
crând atât urme care reproduc construcţia exterioară a obiectului creator de
________________________
1
I.Moraru–Modificările cadaverice precoce,în Medicină Legală, Editura Medicală,Bucureşti-1967,pag.70;
2
C.Suciu-Cercetarea urmelor-în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1972,pag.200;

______________________________________________________________________________
urmă cât şi urme formate din resturi de materie.
Urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect
pe un altul, şi anume pe obiectul purtător de urmă, presupun relativa
stabilitate a formei exterioare a obiectului creator de urmă şi un anumit grad
de plasticitate sau aderenţă a obiectului primitor.
Urmele formate prin reproducerea caracteristicilor exterioare ale unor
obiecte se împart în1:
a) urme formate după felul procesului de mişcare în care s-au format.
În raport de procesul de mişcare între cele două obiecte în timpul formării
urmei se deosebesc:
 urmele statice – se formează prin apăsare sau lovire, când cele două
obiecte care determină procesul de formare a urmei intră în contact, fără ca
cele două suprafeţe să alunece una faţă de cealaltă. Din această categorie de
urme fac parte: urmele de mâini, formate prin atingerea sau prinderea unor
obiecte, urmele de picioare formate stând pe loc sau în mers, urmele
mijloacelor de transport, ale unor instrumente de spargere – în toate aceste
cazuri contactul dintre cele două suprafeţe decurgând ferm fără alunecarea
uneia asupra celeilalte.
 urmele dinamice – se formează prin alunecarea celor două suprafeţe
în contact, obiectul creator de urmă şi obiectul primitor fiind într-o mişcare
de translaţie unul faţă de celălalt. Din această categorie fac parte urmele
formate de dinţi,de armele de foc pe elementele cartuşului,la care construcţia
29
exterioară a obiectului creator de urmă este reprodusă în formă de striaţii, a
căror poziţie, număr şi distanţare pot duce la identificarea individuală a
obiectului. Urma dinamică a tăişului unui cuţit reproducând în obiectul tăiat
defectele tăişului sub forma unor striaţii nu va oglindi construcţia
caracteristicilor exterioare ale cuţitului folosit, dar prin striaţiile apărute în
urme se vor putea stabili suficiente caracteristici pentru a identifica, în mod
individual, cuţitul folosit la tăierea obiectului port-urmă.
b) urmele formate după modificările aduse obiectului primitor se
deosebesc în:
 urme de suprafaţă – se formează prin modificări aduse numai la
suprafaţa obiectului purtător de urmă, fără schimbarea formei sale. Aceste
urme se formează prin depunere sau prin ridicare de suprafeţe în stare
pulverulentă sau lichidă. Construcţia exterioară a obiectului creator de urmă
este oglindită cu ajutorul unor substanţe uşor aderente, fie la obiectul creator
________________________
1
C.Suciu-Cercetarea urmelor-în Criminalistică-Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti-1972,p.201-202

______________________________________________________________________________
de urmă şi atunci avem urme de ridicare de substanţă, fie la obiectul primitor
şi atunci avem urme prin depunere de substanţă. Datorită acestor două
variante ale urmelor de suprafaţă ele se numesc: urme de stratificare şi urme
de destratificare. De exemplu, dacă infractorul a trecut printr-un loc foarte
prăfuit, cu diferite substanţe, ca: făină, gips, moloz va ridica pe talpa
încălţămintei o parte din stratul de praf depus pe podea sau pământ, creând
urme de destratificare, dar în acelaşi timp, ieşind din sfera suprafeţei prăfuite
va depune la rândul său o parte din praful aderat la încălţăminte, formând
urme de stratificare. Tot astfel, dacă se va sprijini cu mâna sau cu genunchiul
de un obiect acoperit de praf va crea urme de destratificare, dar în acelaşi
timp pe alte obiecte, depunând cu mâna sau îmbrăcămintea resturi de praf
sau suprafeţe lichide va crea urme de stratificare.
Tot la urmele de suprafaţă trebuie să menţionăm urmele negative care
indică conturul unui obiect prin locul ocupat de acesta în timpul depunerii
sau ridicării unor substanţe pulverulente sau lichide, sau a urmelor formate
prin crearea unei diferenţe de temperatură între locul ocupat de obiect şi
suprafaţa liberă.
De exemplu: prin căderea unui strat de zăpadă ce nu a acoperit spaţiul
ocupat de un butoi de benzină, după ridicarea acestuia, porţiunea neacoperită de
zăpadă va indica conturul. Sau, dacă se cercetează urmele unui incendiu care a
carbonizat în parte podeaua şi pe aceasta se găseau unele obiecte, care ulterior au
fost îndepărtate, locurile asupra cărora n-au acţionat flăcările vor indica prin
30
conturul lor forma obiectelor îndepărtate. Tot în cazul acestor exemplificări putem
menţiona obţinerea conturului unor obiecte prin diferenţe de temperatură a
suprafeţei unde se găseau dacă între timp au fost transportate. Aceste urme
latente sunt evidenţiate cu ajutorul fotografiei sub radiaţii infraroşii, sub
forma unei termograme, indicând prin diferenţa de temperatură conturul
obiectului care a încălzit un anumit loc sau care a împiedicat ca acel loc să
fie încălzit.
Pentru descoperirea urmelor infracţiunii, în cercetarea fiecărui caz,
organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a
desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie, în sens direct sau invers,
drumul presupus că a fost făcut de infractor 1. Pe parcursul cercetării, fiecare
obiect despre care se va presupune că a fost folosit sau măcar atins de
infractor, se va examina cu grijă, pentru a descoperi eventualele urme
formate. Urmele descoperite sau locurile care se presupun că poartă urme
letente se marchează şi se acoperă pentru ca urmele să nu fie distruse până la
________________________
1
C.Suciu -Cercetarea urmelor-înCriminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1972, pag.203;
______________________________________________________________________________
ridicarea lor.
Urmele latente sunt evidenţiate la locul faptei sau într-un laborator de
criminalistică, toate urmele descoperite sunt fotografiate, atât pentru a se
stabili raportul de poziţie a acestor urme cu celelalte obiecte de la locul
faptei, cât şi pentru a li se stabili caracteristicile.
 urmele de adăncime sunt ridicate prin mulaje, cele de suprafeţe prin
pelicule adezive. Indiferent de importanţa lor, toate urmele sunt trecute în
procesul-verbal de cercetare a locului faptei.
Pe lângă aceste metode generale, folosite la descoperirea şi ridicarea
urmelor, fiecare urmă după natura ei, presupune folosirea unor metode
specifice socotite ca fiind cele mai potrivite.
Indiferent de metodele,procedeele ori tehnicile de căutare, descoperire
relevare, fixare, ridicare şi conservare a acestor mijloace materiale de probă
trebuie respectate următoarele reguli generale:
- toate obiectele care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii trebuie
obligatoriu fotografiate la scară, această operaţie efectuându-se înaintea
tuturor celorlalte activităţi;
- utilizarea uneia sau alteia dintre metode, procedeele ori tehnicile de
căutare, descoperire, fixare etc., este condiţionată exclusiv de natura urmei
şi nu de alte considerente;
31
- cu prilejul ridicării obiectelor în discuţie trebuie să se evite crearea
de urme suplimentare acest lucru conducând fie la îngreunarea sau
imposibilitatea identificării, fie la crearea premiselor erorilor judiciare1.
În cazul urmelor papilare:
Relevarea acestor urme se face prin:
¤ prăfuire realizată prin pensulare, pulverizare ori utilizarea pensulei
magnetice;
¤ fumizare;
¤ aburire cu vapori de iod sau vapori de acid fluorhidric;
¤ tratarea urmei cu o soluţie chimică, cel mai frecvent utilizate fiind soluţia
de ninhidrină, soluţia de roşu de Sudan III, soluţia de azotat de argint2.
Fixarea urmelor din această categorie se realizează prin:
¤ descrierea în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului;
________________________
1
V.Bercheşan – Cercetarea penală-îndrumar complet de cercetare penală – Editura şi Tipografia „ICAR”,
Bucureşti-2002, pag.202 cu referire la V.Manea, C.Dumitrescu-Cercetarea criminalistică a urmelor ce fac
obiectul de studiu al traseologiei judiciare-în Curs de tehnică criminalistică, vol. I., Academia de Poliţie
„A.I.Cuza”, Bucureşti, 1983, pag. 129;
2
Pentru urmele digitale create cu sânge se utilizează soluţii pe bază de benzidină;

______________________________________________________________________________
¤ fotografiere;
¤ sigilare.
Ridicarea urmelor papilare se face prin următoarele metode:
¤ fotografiere;
¤ ridicarea obiectului purtător de urmă – ori a unei părţi din acesta – în
cazul în care urmele papilare sunt descoperite pe obiecte mici sau pot fi
detaşate dintr-un obiect mai mare1;
¤ transferarea urmei pe peliculă adezivă – de regulă de tip folio – de culoare
albă, neagră sau transparentă2;
¤ ridicarea prin mulaj a urmelor de adâncime, folosind în acest scop diverse
substanţe (gips, parafină, ceară, latex, alginat), ori un amestec compus din
75% ceară şi 25% alb de zinc.
În cazul urmelor ce constituie obiectul traseologiei judiciare.
Căutarea şi relevarea unor astfel de urme se realizează prin:
¤ observarea nemijlocită cu ochiul liber;
¤ căutarea cu ajutorul lupei, a sursei de lumină obişnuită şi în radiaţii
ultraviolete,în special pentru descoperirea urmelor latente sub formă de pete,
a celor de dimensiuni mici – fire de păr, fibre textile, pelicule de vopsea – ori
a celor care se confundă cu suportul pe care s-au format;
32
¤ folosirea detectoarelor de metale – cu semnalizare optică şi acustică –
eficiente în căutarea obiectelor metalice ascunse în ziduri, îngropate ori
răspândite pe suprafeţe mari de teren;
¤ utilizarea magneţilor sau electromagneţilor, îndeosebi pentru descoperirea
obiectelor metalice aruncate în fântâni, puţuri, ape curgătoare sau stătătoare;
¤ prăfuirea cu pulberi revelatoare ori tratarea cu substanţe chimice sau
vapori de iod, procedee folosite, îndeosebi în cazul urmelor latente lăsate pe
corpul uman3;
¤ folosirea dispozitivului special 4 pentru descoperirea şi relevarea urmelor
de încălţăminte lăsate pe covoare, carpete, precum şi a urmelor pneurilor pe
îmbrăcămintea victimei;
¤ utilizarea sondei de cadavre pentru descoperirea cadavrelor aflate în stare
de putrefacţie;
¤ căutarea urmelor de miros şi determinarea traseului parcurs de făptuitor
________________________
1
Fragmente de sticlă,sticle, pahare, bibelouri ori, după caz, părţi din duşumea, dintr-o instalaţie de iluminat;
2
V.Bercheşan-Cercetarea penală-îndrumar complet de cercetare penală, Editura şi Tipografia „ICAR”,
Bucureşti – 2002, pag.202;
3
De exemplu, urme de urechi, nas, buze;
4
Ce funcţionează pe baza electricităţii statice;

______________________________________________________________________________
în câmpul infracţional prin folosirea câinelui de urmărire.
Pentru fixarea acestor urme se folosesc:
¤ procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
¤ fotografiile judiciare;
¤ schiţa locului faptei;
¤ crochiul;
¤ schema;
¤ filmul judiciar şi videofonograma judiciară.
Ridicarea urmelor descoperite, relevate şi fixate prin metodele şi
mijloacele menţionate se realizează prin mai multe moduri:
¤ ridicarea obiectului purtător de urmă, evident dacă acesta nu este prea
voluminos şi nu are o greutate prea mare;
¤ decuparea din obiectul ce conţine sau poartă urma infracţiunii a porţiunii
purtătoare de urmă, cu condiţia ca prin această operaţie să nu fie alterată
utilitatea sau valoarea estetică a obiectului respectiv;1
¤ ridicarea urmei propriu-zise, fie cu ajutorul unei pensete, fie cu mâna;
¤ ridicarea urmei prin aplicarea – pe suportul pe care se află – a unei benzi
adezive;
¤ ridicarea urmei prin fotografierea acesteia la scară;
33
¤ ridicarea urmei prin desenare;
¤ ridicarea urmei prin mulaj, metoda aplicabilă în special în cazul urmelor
de adâncime.
În cazul urmelor produse de armele de foc:
Atât urmele principale ale împuşcăturii – glonţul, tubul cartuşului cu
urma percutorului, urma peretelui frontal al închizătorului şi urmele camerei
de explozie, urmele ghearei extractoare, ale pragului aruncător şi urmele de
pătrundere şi ieşire a glonţului – cât şi urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor şi
urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii, precum şi urmele
secundare ale împuşcăturii – rezultate din acţiunea gazelor, urmele de
funingine, urmele de pulbere nearsă, inelul de ştergere şi inelul de
metalizare, urmele de unsoare – trebuie căutate, descoperite,fixate,ridicate şi
conservate chiar cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului.
Căutarea şi descoperirea urmelor armelor de foc se face prin:
¤ examinarea amănunţită a locului unde a fost descoperită victima;
¤ examinarea locului unde se găsesc urmele lăsate de făptuitor;
________________________
1
V.Bercheşan-Cercetarea penală-îndrumător complet de cercetare penală-Editura şi Tipografia „ICAR”,
Bucureşti -2002, pag. 204;

______________________________________________________________________________
¤ examinarea căilor de acces1;
¤ examinarea locului unde se presupune că s-a efectuat tragerea, de aici
începându-se căutarea tuburilor, ţinând cont de numărul, forma, aspecul şi
amplasarea leziunilor pe corpul victimei;
¤ identificarea urmelor existente pe arma de foc,această operaţie făcându-se
de regulă, cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice: lupă,
microscop de buzunar, lampă cu raze ultraviolete2;
¤ căutarea gloanţelor în podeaua încăperii – ori înfipte în ea – în tavan, în
pereţi, tocurile uşilor şi ferestrelor, în iarbă, pe pământ, în corpul sau
vestimentaţia victimei;
¤ examinarea făptuitorului – mâinile, alte părţi ale corpului, ţinuta
vestimentară – în vederea descoperirii urmelor secundare ale împuşcăturii;
¤ căutarea urmelor secundare ale împuşcăturii pe pielea şi vestimentaţia
victimei.
Fixarea urmelor produse prin armele de foc se face în general, prin
aceleaşi mijloace şi metode ca în cazul celorlalte categorii de urme,respectiv:
¤ descrierea detaliată în procesul-verbal;
¤ fotografiere;
¤ schiţa locului faptei etc.
34
Ridicarea urmelor din această categorie se execută după cum urmează:
¤ arma se ridică cu foarte mare atenţie, evitându-se prinderea ei de părţile
unde, în mod obişnuit, ar putea rămâne urme – papilare, biologice, vopsea,
particule de sol – acestea fiind fixate şi ridicate după reguluile specifice
menţionate;
¤ conservarea rezidurilor existente pe canalul ţevii se face prin acoperirea
acestuia cu bandă adezivă, celofan gumat, degetar de cauciuc; în nici un caz
nu se vor folosi în acest scop dopuri sau vată, introduse pe canalul ţevii.
Aceeaşi atenţie trebuie manifestată şi cu prilejul ambalării şi transportului
armei descoperite, luându-se toate măsurile pentru a nu se distruge urmele;
¤ tuburile şi gloanţele se ridică fie cu batista, fie cu mâna înmănuşată,
operaţia fiind contunuată cu înfăşurarea lor în vată;
¤ urmele de funingine şi de pulbere nearsă de pe corpul sau vestimentaţia
victimei ori făptuitorului pot fi ridicate fie prin simpla scuturare a obiectelor
de îmbrăcăminte şi testul cu parafină, fie pe cale chimică – prin reacţii cu
________________________
1
Atât cele folosite de infractor pentru a pătrunde în câmpul infracţional, cât şi pe acelea pe unde se
presupune că autorul faptei a părăsit acel loc;
2
V.Bercheşan – Cercetarea penală – îndrumător complet de cercetare penală – Editura şi Tipografia
„ICAR”, Bucureşti – 2002, pag. 204;
______________________________________________________________________________
difenilamină, alfanaftilamină ori brucină în acid sulfuric – sau prin metode
fizice;1
¤ ridicarea urmelor secundare ale împuşcăturii de pe mâna trăgătorului,
importanţa acestei operaţii fiind dată de faptul că analizarea acestora,
coroborată cu stabilirea provenienţei2, conduce la identificarea făptuitorului3.
În cazul urmelor de natură biologică:
Prin urmele din această categorie se înţeleg – în general – produsele
descoperite în câmpul infracţiunii, provenite de la om la om, animale sau
vegetale.În ordinea frecvenţei cu care sunt descoperite la faţa locului,precum
şi a posibilităţii de valorificare din punct de vedere criminalistic, aceste urme
sunt: urme de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologice,
ale ţesuturilor moi şi urme de miros. În cazul acestor urme se solocită şi
concursul medicului legist ori biocriminalistului.
În raport cu natura urmei, căutarea şi ridicarea se va face prin:
¤ examinarea cu ochiul liber4 a suportului pe care se găsesc astfel de urme;
¤ examinarea urmelor de salivă şi spermă şi cu ajutorul lămpii cu radiaţii
ultraviolete;
¤ urmele de natură piloasă – fire de păr – vor fi căutate pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei, în depozitul subunghial, pe obiectele folosite la
35
săvârşirea infracţiunii, pe caroseria şi în infrastructura mijloacelor de
transport, pe articole de toaletă.
Fixarea urmelor de natură biologică descoperite se face după regulile
generale cunoscute şi menţionate la celelalte categorii de urme.
Ridicarea urmelor din această categorie se face ţinând cont de situaţia
concretă existentă la locul unde s-a comis infracţiunea, astfel:
¤ dacă sângele este în stare lichidă, recoltarea lui se face în sticluţe curate,
închise ermetic;
¤ când petele de sânge sunt descoperite pe obiectele de îmbrăcăminte sau
încălţăminte, lenjerie de pat se procedează la ridicarea obiectelor purtătoare
de urmă;
¤ în cazul în care urmele de sânge sunt descoperite pe pereţi ori pe obiecte
cu volum mare, ridicarea lor se face prin răzuire, când folosirea metodei
răzuirii nu este posibilă se va proceda la ridicarea acestora cu ajutorul unei
________________________
1
Examinări în radiaţii infraroşii sau ultraviolete, folosirea izotopilor radioactivi;
2
Din arderea unei pulberi;
3
V.Bercheşan – Cercetarea penală- îndrumar complet de cercetare penală, pag. 206 cu referire la
V.Măcelaru-Balistica judiciară-Ministerul de Interne, Bucureşti-1972, pag.95-103;
4
Folosind surse de lumină vizibilă ori fluorescentă sau cu ajutorul lupei şi microscopului de buzunar;

______________________________________________________________________________
hărtii de filtru sau a unei bucăţi de tifon umedă;
¤ urmele de salivă se ridică prin aceleaşi procedee ca şi urmele de sânge;
¤ urmele de spermă, identificate şi relevate de pe suprafeţe dure – parchet,
duşumea – nu se ridică prin răzuire, ci se recurge la decuparea suportului
purtător de urme;
¤ în situaţia în care urmele de spermă se află pe oăr, ridicarea se face prin
tăierea urmelor de păr;
¤ dacă urmele de spermă se află pe piele, ridicarea lor se face prin umezire
cu apă distilată şi transferarea lor pe hârtie de filtru;
În cazul microurmelor indiferent de mecanismul de producere –
particule secundare ale macrourmelor, particule mici ale unui obiect, iniţial
voluminos, microobiecte naturale – sau de modalitatea de transmitere –
microurme de contact sau microurme transmise unilateral – tehnica şi tactica
descoperirii, fixării şi ridicării acestora impune reconsiderarea regulilor
clasice privind cercetarea la faţa locului.
Pentru descoperirea microurmelor este necesară folosirea unor
mijloace tehnice, cum ar fi: lupa, dispozitiv de tip binoclu 1, microscopul
stereoscopic portabil, surse reglabile de iluminare, lămpi cu halogen2, surse
de radiaţii infraroşii şi ultraviolete.
36
Căutarea şi descoperirea microurmelor – praf şi particule de sticlă,
praf de puşcă, pilitura de metal, particule de lacuri şi vopsele – se face astfel:
¤ în depozitul subunghinal, nas, urechi, în obiecte de vestimentaţie şi
încălţăminte3 ale făptuitorului sau ale persoanei bănuite de comiterea
infracţiunii;
¤ în cazul victimelor, microurmele trebuie căutate şi în leziunile existente pe
corpul acestora;
¤ la instrumentele care au servit ori ar fi putut să servească la comiterea
faptei microurmele trebuie căutate, în special pe părţile active ale acestora.
Fixarea microurmelor se face prin metode cunoscute. Acestea vor fi
fotografiate pe obiectele sau urmele pe care au fost descoperite utilizându-se
film de dimensiunile 6x6 şi toate celelalte accesorii necesare fixării.
Ridicarea microurmelor se realizează prin diverse procedee,cum ar fi:
¤ scuturarea fiecărui obiect de îmbrăcăminte pe o folie de plasitc sau o coală
de hârtie curate;
________________________
1
Cu o putere de mărire de circa 10 ori;
2
Cu o putere de 30-50 w;
3
Cusăturile îmbrăcămintei, butonierele hainei sau vestei, buzunare, manşetele pantalonilor, talpa
încălţămintei şi orificiile pentru şireturi;
______________________________________________________________________________
¤ folosirea aspiratorului de praf prevăzut cu un dispozitiv ce conţine un filtru
de hârtie care reţine microurmele aspirate;
¤ utilizarea benzii adezive incolore, îndeosebi pentru ridicarea fragmentelor
mici de sticlă şi a firelor textile;
¤ ridicarea obiectului purtător, cu luarea măsurilor necesare de protejare a
microurmelor;
¤ folosirea unor magneţi – pentru bulberile metalice – ori a recipientelor din
sticlă;
c) Clarificarea împrejurărilor negative
O problemă importantă în cadrul cercetării locului faptei o constituie
lămurirea împrejurărilor negative care constau în lipsa de concordanţă între
anumite urme descoperite şi obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-
au creat1. Astfel, în cercetarea unui omor, o împrejurare negativă o constituie
faptul că în jurul unui cadavru, prezentând tăieturi adânci pe corp, acestora
nu le corespund hempragiile naturale, nici pe îmbrăcăminte şi nici pe locul
unde a fost găsit cadavrul.De asemenea, când un cadavru a fost găsit într-o
încăpere cu uşile şi ferestrele închise pe dinăuntru şi totuşi urmele dau
indicaţia că lovitura cauzatoare de moarte a fost executată de altă persoană
chiar în locul unde a fost găsit cadavrul. Se va căuta dacă cheia rămasă în
37
uşă nu poartă numele întoarcerii ei pe dinafară,cu o şurubelniţă sau cu cleşte.
În cazul cadavrului fără urme de sânge pe îmbrăcăminte şi în jur trebuie să
descoperim locul unde a avut loc omorul, iar îmbrăcămintea cadavrului se
cercetează atent, pentru a descoperi eventuale urme de târâre, sau urmele
staţionării lui în alte locuri.
Astfel, într-un caz, cadavrul victimei – găsit pe calea ferată – prezenta
multiple traumatisme,inclusiv secţionarea,iar în apropierea acestuia s-a găsit un
coş răsturnat. Pe baza interpretării leziunilor şi în contextul tuturor datelor de
anchetă,s-a ajuns la concluzia că victima a decedat ca urmare a unui accident de
cale ferată. S-au reluat cercetările şi s-a stabilit că victima a fost ucisă prin lovituri
de topor, transportarea şi aşezarea cadavrului, ca şi răsturnarea coşului în
apropierea acestuia făcându-se în scopul inducerii în eroare a organelor de anchetă.
Dacă s-ar fi efectuat de la început şi examenele histopatologice, s-ar fi
stabilit fără dubiu că secţionarea victimei s-a produs post mortem. 2
Aceste împrejurări negative, în aparenţă, în cele mai mulze cazuri sunt
organizate chiar de infractor şi la o examinare mai atentă înscenarea se
observă cu uşurinţă, dar totuşi cere o atenţie deosebită.
________________________
1
C.Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei-în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti-1972, pag. 513-514;
2
I.Argeşanu – Împrejurările negative şi semnificaţia lor,în Criminalistica şi criminologia în acţiune,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti-2001, pag. 125;
______________________________________________________________________________
În cazul cercetării împrejurărilor negative se vor organiza
experimentări repetate, pentru a lămuri procesul neobişnuit de formare a
urmelor, sau pentru a demonstra simularea infracţiunii, prin crearea unor
urme artificiale. Se vor face cercetări pentru descoperirea locurilor de unde
au fost aduse obiectele purtătoare de urme, sau unde au fost duse aceste
obiecte.
S-au întălnit cazuri în care urmele spargerii erau simulate şi nu
concordau cu celelalte urme descoperite la locul faptei, sau cazuri când
obiectele sustrase prezentau un volum prea mare pentru a fi putut fi
îndepărtate în intervalul de timp, de care, infractorul ar fi dispus chiar în
condiţii optime. De exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate profund,
fără ca în jurul său să existe sânge în cantitate mare. Astfel, într-un caz, a fost
descoperit un cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme
multiple, printre care şi secţionarea gâtului. La început fapta a fost încadrată în
categoria accidentelor, fără să se ia în considerare că, la faţa locului, au fost
descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe baza datelor obţinute din cercetările şi
din expertizele criminalistice şi medico-legale, ulterior, s-a ajuns la concluzia că
moartea este consecinţa unui omor săvârşit cu un topor, autorul aplicând victimei
mai multe lovituri în zona craniană.1
38
________________________
1
Em. Stancu – Clarificarea împrejurărilor negative, în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti-2002, pag. 512-513.

______________________________________________________________________________
CAPITOLUL II:
PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR DE

OMOR ÎN FUNCŢIE DE MIJLOACELE ŞI PROCEDEELE
FOLOSITE DE FĂPTUITĂR PENTRU SUPRIMAREA VIEŢII
VICTIMEI
Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi

procedeele folosite de către făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este
necesar ca, încă de la începutul cercetării, să se ţină seama de specificul
leziunilor produse de agenţii vulneranţi.
1. Omorul săvârşit cu armele albe şi corpuri contondente.
Prin arme albe se înţeleg obiectele mecanice cu lamă strălucitoare (de
unde le vine şi numele) şi care ar putea fi clasificate, după modul lor de
reflectare în plagă, în mai multe categorii1:
39
a) Leziuni produse de obiecte tăioase (arme albe propriu-zise) pot fi
situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa
parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii
sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau în unghiuri. Adâncimea
rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii.
Lungimea plăgilor tăiate variază nu atât în funcţie de marginea lamei
tăioase, cât mai ales de modul în care s-a produs rănirea (prin presiunea
armei pe piele sau prin alunecarea acesteia şi, în acest caz, în funcţie de
amplitudinea alunecării).
Gravitatea plăgilor tăiate variază în raport cu forţa care acţionează,
gradul de ascuţire a marginii tăioase, cu rezistenţa ţesuturilor şi în special cu
leziunile produse.
Profunzimea plăgii tăiate este condiţionată de gradul de ascuţire a
lamei, forţa cu care se face incizia,înclinaţia armei faţă de tegumente, ca şi
de rezistenţa ţesuturilor secţionate.
Moartea prin plăgi tăiate poate surveni prin hemoragie masivă, prin
embolie gazoasă (în secţionările vaselor mari ale gâtului), prin asfixie în
cazul secţionării traheei sau prin complicaţii infecţioase.
________________________
1
Gh.Scripcaru – Medicina legală a leziunilor prin arme albe, în Medicină Legală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti-1993, pag. 141;
_____________________________________________________________________________
La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte
tăioase apar fie împrăştiate (împroşcate) în cazul plăgilor arteriale, fie sub
formă de baltă în cazul plăgilor venoase.
O menţiune specială necesită plăgile arterelor radiale care se întâlnesc
în sinucideri, căderi în cioburi de sticlă sau ca leziuni de apărare în diferite
alte agresiuni. Rănile constatate la victimă, pe regiunile palmare, sunt
caracteristice plăgilor de apărare ofensivă (tentativa de a prinde cuţitul
agresorului în mâini) după cum, cele constatate în regiunea dorsală a mâinii,
sunt caracteristice rănilor de apărare defensivă(acoperirea feţei cu mâinile).1
C.L. este găsit pe marginea unei şosele cu multiple escoriaţii ale capului,
echimoze şi plăgi contuze ale buzelor, plăgi tăiate ale feţei în număr de 13
răspândite pe buze, bărbie, faţa anterioară a gâtului. În regiunea gâtului se notează
trei plăgi mortale interesând vase mari (carotidele şi jugulara).Pe antebraţe, dârele
de sânge au o orientare înspre pumnul mâinii.Pe baza acestor date, comisia a
pledat pentru moartea violentă şi pentru sinucidere, deoarece: - tăieturile hainelor
nu coincid cu cele ale tegumentelor fapt ce pledează pentru o luptă în timpul căreia
cămaşa a fost ridicată înspre gât; -leziunile contuze ale feţii pledează pentru lovirea
cu un obiect contondent şi nu pentru cădere, deoarece respectă părţile proeminente
şi în deosebi nasul; localizarea plăgilor tăiate ale feţei pledează pentru lovirea
40
activă; existenţa a trei plăgi vasculare grave şi letale nu pot susţine teza sinuciderii,
deoarece, o atare succesiune este rar întâlnită datorită gravităţii hemoragiei din
aceste vase; - în caz de sinucidere, direcţia dârelor de sânge pe antebraţe ar fi
trebuit să fie înspre coate şi nu înspre pumn.2
b) Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase
(cuţit cu vârf ascuţit, baionetă, foarfeci, ace) care au forma geometrică
(cilindrică, triunghiulară, hexagonală) păstrează relativ fidel forma lor pe
tegumente şi produc – de regulă – leziuni penetrante în organism. Obiectele
înţepător-tăioase ce acţionează oblic fac ca lungimea plăgii să depindă de
gradul acestei înclinaţii iar când obiectele sunt mişcate în ţesuturi fac ca
lungimea plăgii să depindă de gradul acestor deplasări. Lungimea plăgii se
raporteză la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa
penetrantă, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de perforare
şi tăiere.
Pe cadavru, este necesar să se precizeze caracterul vital sau postmortal
al plăgilor, ţinându-se seama şi de faptul că forma rănilor produse după
moarte nu diferă de cele produse în timpul vieţii. Poziţia victimei şi a
agresorului este greu de stabilit. Se va ţine seamă şi de talia victimei şi a
________________________
1
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin obiecte ascuţite, în Patologie Medico-Legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 208;
2
Idem
______________________________________________________________________________
agresorului, cât şi de direcţia rănirii.
Rănile produse de arme înţepătoare-tăietoare pot fi rezultatul unei
autoagresiuni, al unei loviri de către o altă persoană sau al unui accident.
În cazul armelor cu un singur tăiş, în partea netăioasă se observă o
ruptură a pielii, unghiul plăgii apărând mai rotunjit. Unele instrumente
înţepător-tăietoare pot avea pe secţiune o formă triunghiulară sau patrulateră,
prezentând trei şi, respectiv, patru lame tăioase.În aceste cazuri, fiecare lamă
acţionează în câte o direcţie, iar plaga rezultată capătă aspectul stelat cu 3
sau 4 raze, datorită retracţiei ţesuturilor. În cazul pătrunderii oblice a unui
astfel de instrument, razele plăgii formate sunt inegale.1
Doi elevi în timp ce se jucau s-au strâns în braţe, şi deoarece curăţau cartofi,
unul avea un cuţit în mână, în care a fot împins prin joacă producându-se leziune
mortală fără voia lor. La cadavru se constată o plagă înţepat-tăiată a hemitoracelui
stâng, cu perforarea aortei.
Comisia a precizat că leziunea s-a putut produce numai în două circumstanţe:
fie prin lovire activă, fie prin împingerea victimei de către agresor înspre cuţitul fixat
în perete, prin mâinile agresorului. Ancheta a confirmat această versiune. 2
41
c) Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă, sapă) se
prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite,dacă lama nu este ascuţită.Produc leziuni
despicate cu caractere de răni tăiate la exterior, cu margini netede, liniare,iar
pe margine, atunci când lama obiectului vulnerant nu este suficient de
ascuţită, se produc mici contuzii şi răni zdrobite. Lungimea rănii despicate
depinde de lungimea lamei obiectului şi de unghiul de înclinare. În
majoritatea cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.Plăgile
despicate se pot complica, mai frecvent,cu emboli gazoase,grăsoase sau cu
infecţii variate. Sub aspectul formei medico-legale a morţii,majoritatea
plăgilor despicate sunt omucideri şi rareori sinucideri.
Gravitatea plăgilor despicate este în funţie de profunzimea lor, de
posibilităţile de lezare a unor organe interne, în special a creierului, şi de
producerea hemoragiei şi infecţiei.3
Identificarea armelor albe este relativă,determinarea caracteristicilor
de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea şi adâncimea
plăgii, care, însă, nu concordă totdeauna cu lungimea lamei.
Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu
multă precizie a lăţimii lamei obiectului vulnerant.
________________________
1
I.Moraru – Rănile sau plăgile, în Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 176;
2
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin obiecte ascuţite, în Patologie medico-legală,
3
I.Moraru – Rănile sau plăgile, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 180.

______________________________________________________________________________
Identificarea obiectelor despicatoare, pe baza urmelor lăsate în calota
craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerat imposibilă din
cauza structuri spongioase a osului care nu permite reţinerea caracteristicilor
profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de specialitate s-au întâlnit
cazuri de identificare a unei secure pe baza microstriaţiilor formate pe oasele
calotei craniene. Astfel: în cazul unui omor, la examinarea cadavrului au fost
descoperite multiple tăieturi de secure, dintre care trei plăgi penetrante, în
regiunea parietală şi temporală dreaptă. Iniţial, pentru pentru identificarea
agentului vulnerant, nu au fost luate în considerare aceste urme, cercetările
fiind orientate spre deosebirea altor categorii de urme sau probe materiale.
Ulterior, s-a procedat şi la examinarea la microscopul comparator a
fragmentelor de os şi a lamelor securilor ridicate de la persoanele suspecte,
reuşindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafaţa
osoasă.1
Adâncimea unei plăgi reproduce, de regulă, dimensiunile minime în
lungime ale obiectului tăios, deoarece, mai frecvent, obiectul tăios nu
42
pătrunde în totalitate (până la mâner) în organism.Rareori, obiectele tăioase
pot produce traiecte mai lungi decât lungimea lor, prin comprimarea
concomitentă a tegumentelor de către mânerul obiectului acţionat, aşa cum
ar fi, de exemplu, în cazul lovirii abdomenului ai cărui pereţi au o
depresibilitate şi elasticitate cunoscută.
Direcţia lovirii se apreciază atât pentru plăgile tăiate cât şi pentru cele
înţepate, doarece ajută la aprecierea relaţiilor concrete dintre victimă şi
agresor şi stabileşte de exemplu, surprinderea victimei, intensitatea lovirii,
poziţia sa. În caz de plăgi multiple, se va aprecia care a fost leziunea primar
mortală, secundar mortală sau care nu a intervenit în determinismul morţii,
stabilindu-se, pentru cele nemortale timpul medical necesar vindecării.
Se va preciza apoi cauza medicală a morţii şi se vor căuta elemente
care pledează pentru forma medico-legală a morţii,adică pentru omucidere,
sinucidere sau accident, fără a trage concluzii ferme asupra formei morţii.2
2. Omorul săvârşit prin asfixie.
Termenul asfixie, provenit din limba greacă (a =lipsă şi sfigmos=puls)
traduce o stare patologică caracterizată prin lipsa totală sau aproape totală a
oxigenului la nivelul celulelor organismului.3Din punct de vedere etimologic
________________________
1Em.Stancu-Identificarea armelor albe-în Tratat de Criminalistică-Editura Universul Juridic, Bucureşti-2002,p.517;
2
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin obiecte ascuţite, în Patologie medico-legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 215-216;
3
I.Moraru – Asfixii mecanice, în Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 376;
______________________________________________________________________________
termenul este impropriu, deoarece lipsa pulsului este o consecinţă firească
atunci când lipsa de oxigen produce moartea.În antichitate,însă se credea că
prin vasele de sânge circulă aer şi lipsa pulsului ar fi rezultatul direct al
împiedicării pătrunderii aerului în organism. Pentru aceste motive s-a căutat
înlocuirea acestui termen clasic cu alţii, ca: anoxie, hipoxie, anoxemie,
hipoxemie.
Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică, cunoscută în practica
medicală şi sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”, este o
modalitate frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere, de aici rezultând o
serie de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversităţii modurilor în care
se realizează: spânzurare, strangulare, astupare (ocluzia) căilor respiratorii,
comprimarea toraco-abdominală şi înecare.1
Există multiple clasificări ale asfixiilor. Clasificarea fizio-patologică
Barcroft include anoxiile anoxice (consecutive scăderii presiunii parţiale a
oxigenului în aerul inspirat sau în aerul alveolar), anoxii anemice (ca în
anemii prin scăderea hemoglobinei sau prin blocarea sa), anoxiihistotoxice
43
sau tisulare (când tulburarea schimburilor gazoase se petrece la nivel celular
prin blocarea fermneţilor respiratori).
O altă clasificare admite anoxiile ca fiind de aport, prin lipsa
oxigenului în aerul inspirat, anoxii de transport şi anoxii de utilizare.
O clasificare a anoxiilor axată, pe aceleaşi mecanisme include
anoxiile aeriene, arteriale şi celulare.
Anoxiile s-ar mai putea clasifica în patologice ruperea unui chist
hidatic, a unui anevrism de aortă în căile aeriene cu asfixie consecutivă) şi
violente în care intră asfixiile medico-legale a căror clasificare include
asfixiile mecanice prin comprimare (spânzurare, strangulare, comprimare
toraco-abdominală) şi prin ocluzie (sufocare, obstruarea căilor respiratorii,
înec).
Asfixiile mecanice produc o simptomatologie generală dependentă de
viteza instalării lipsei de oxigen şi de rezerva de oxigen a ţesuturilor.Această
simptomatologie se desfăşoară în următoarele etape:
- faza preasfixică sau de excitaţie – se caracterizează prin simptome
predominant cerebrale şi de hiperreactivitate cardio-respiratorie, simptome
puse în evidenţă de N.Minovici prin experienţele pe propriul său corp.Faza
preasfixică dominată de dispnee inspiratorie durează până la un minut, după
________________________
1
Em.Stancu -Omorul săvârşit prin asfixii -în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic”,
Bucureşti-2002, pag. 518;

______________________________________________________________________________
care se pierde conştienţa şi apar primele convulsii;
- faza convulsivantă – se asociază ci dispnee expiratorie, areflexie, iar
datorită convulsiilor, în timpul acestei faze subiectul se poate lovi de
obiectele înconjurătoare, poate apărea la suprafaţa apei;
- faza asfixică propriu-zisă – este dominată de deprimarea funcţiilor
cardio-pulmonare cu producerea apneei deşi cordul încă mai bate;
- faza terminală – survine o dată cu încetarea activităţii cordului, după
moartea creierului şi pulmonului, activitatea cardiacă putându-se menţine de
la 5-10 minute până la 30-60 minute.
La un cadavru asfixiat vom întâlni cianoza extremităţii cefalice şi a
unghiilor.Ea apare când la 100ml sânge capilar există peste 5 g hemoglobină
nesaturată. Intensitatea cianozei creşte în cazurile în care se produce şi o
stază pronunţată, îndeosebi cu circulaţia cerebrală (spânzurare, strangulare).
Lividităţile cadaverice sunt întinse în suprafaţă,confluente şi intens vinete.
Adesea pe suprafaţa lividăţilor se constată mici puncte hemoragice,
consecinţa stazei pronunţate, a permeabilităţii vasculare crescute şi a faptului
44
că sângele este lichid. Pupilele adesea sunt midriatice, iar subconjuctival se
întâlnesc mici hemoragii de mărimea gămăliilor de ac, inconstant însă.1
Expertiza medico-legală în asfixiile mecanice vizează în principiu
răspunsul la următoarele probleme: dacă moartea este urmarea unei asfixii
mecanice; forma asfixiei; particularităţile cazului şi asocierea cu eventuale
leziuni traumatice.
2.1.Spânzurarea.
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin compresiunea gâtului
de către un laţ acţionat de către greutatea propriului corp.2
Laţurile sunt confecţionate din cele mai variate materiale. După
structura lor pot fi deosebite laţuri dure (sărmă, lanţ), laţuri semimoi (cabluri
electrice, frânghii, cordoane de piele) şi laţuri moi (fâşii de pânză, fulare,
eşarfe). Laţurile pot fi fixe, adică înnodate, astfel încât cercul pe care-l
formează are un perimetru fix, care nu se poate micşora; în cazul laţurilor
culante, printr-o alunecare cercul format se poate micşora progresiv.Laţurile
fixe, la rândul lor, pot fi închise, determinând un cerc complet, sau deschise,
în cazul în care ele determină un fragment de cerc care nu înconjoară
complet gâtul. Laţul poate avea una sau mai multe circulare.
Poziţia nodului în spânzurare este un element important şi ea poate fi
________________________
1
I.Moraru – Asfixii mecanice, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 383;
2
I.Moraru – Asfixii prin compresiune, pag.386; V.Beliş – Asfixii prin compresiune, în Medicină legală,
Editura Juridică, Bucureşti, ediţia a IV-a, pag. 180;
______________________________________________________________________________
variată. În cazurile în care nodul unui laţ traumatic se află în regiunea
occipitală şi corpul este suspendat în vid (greutatea acestuia comprimând
formaţiunile gâtului) se vorbeşte despre spânzurare atipică.1
Se descriu spânzurarea completă, atunci când corpul atârnă fără a avea
un punct de sprijin dedesubt, şi spânzurarea incompletă atunci când corpul
se sprijină fie pe călcâie,fie pe genunchi, fie chiar având o poziţie orizontală.
Mecanismul comprimării gâtului atestă că la greutăţi de 2 kg se
comprimă venele jugulare, la 5 kg se comprimă arterele carotide, la 15 kg se
comprimă traheea şi abia la 25 kg se comprimă arterele vertebrale, aşa cum
se întâmplă în spânzurările atipice cu nod al laţului traumatic sub bărbie sau
cu laţul în gură.
Din punct de vedere al tanatogenezei, în spânzurare intervin trei
mecanisme:2
- o anoxie anoxică acută, prin oprirea aportului de aer în pulmon
datorită comprimării căilor respiratorii;
45
- oprirea circulaţiei cerebrale, prin comprimarea vaselor de sânge la
nivelul gâtului;
- ultimul intervine mecanismul reflex ce provoacă o inhibiţie prin
comprimarea brutală a sinusului carotidian (lovitura mortală de karate).
Moartea în spânzurare, se produce cel mai frecvent, prin asfixie
albastră (spânzurare asfixică), în interval de 5-15 minute sau chiar în câteva
ore de la debutul spânzurării. Cordul mai bate 3-4 minute după oprirea
respiraţiei, dar activitatea sa s-a înregistrat şi după câteva ore de aceasta.
Alteori, moartea în spânzurare se produce prin asfixie albă (reflexă), când
comprimarea sinusului carotidian produce reflexe inhibitorii urmate de
sincopă cardiacă.În această formă,moartea survine în secunde iar leziunile,
chiar cele locale, sunt absente.
În spânzurările tip răstignire, produse prin suspendarea corpului fără
comprimarea gâtului, moartea se produce prin insuficienţă respiratorie
progresivă consecutiv blocării mişcărilor respiratorii, blocării complianţei
pulmonare. Pentru a uşura respiraţia, victimele se fixau cu picioarele de
cruce, de unde fracturarea gambelor în scopul de a grăbi moartea.
În spânzurările accidentale cu capul în jos, moartea se produce prin
insuficienţă respiratorie consecutiv blocării diafragmului de către organele
abdominale şi creşterii presiunii intracraniene.
________________________
1
I.Moraru – Asfixii prin compresiune, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,pag.386;
2
V.Beliş–Asfixii prin compresiune în Medicină legală,Editura Juridică,ediţia a IV-a,Bucureşti,pag.181-182;
Cercetarea urmelor în cazul infracţiunilor de omor

______________________________________________________________________________
Spânzurarea recunoaşte parcurgerea aceloraşi faze clinice comune
asfixiilor, în circa 20 secunde întrerupându-se circulaţia cerebrală şi apărând
coma, pe fondul căreia se produc convulsiile, iar după circa 2-3 minute
oprindu-se respiraţia şi după 7-8 minute şi circulaţia.
În majoritatea cazurilor cunoştinţa se pierde după 5-12 secunde,
urmează o perioadă de 20-30 secunde de „linişte”, apoi apar convulsii
generalizate, protruzia limbii, hipersalivaţie, erecţie, ejaculare şi relaxare
sfincteriană.1 Moartea se instalează într-un interval de 5 până la 30 minute,
însă salvarea nu se poate face decât în primele 5-6 minute, când nu au apărut
încă modificări structurale nervoase prin suprimarea circulaţiei cerebrale.
Profesorul N.Minovici a efectuat studii interesante asupra autospânzurării; el
a descris halucinaţii vizuale şi auditive, durere locală şi excitaţie sexuală.
Spânzurarea, ca un adevărat traumatism cervico-laringotraheal, va
produce modificări locale externe şi interne. În cadrul acestora, şanţul de
spânzurare reprezintă un semn preţios de spânzurare, „stigmatul
46
caracteristic” pentru M.Minovici, exprimând particularităţile laţului (culant,
cel mai frecvent, fix sau deschis).2
Şanţul de spânzurare reprezintă amprenta pe care o lasă laţul pe
regiunea gâtului.3 Este o zonă denivelată, pergamentată, de culoare gălbuie-
violacee, care păstrează întocmai ca un mulaj,forma,dimensiunile şi structura
laţului.Şanţul poate fi absent (spânzurarea prin intermediul obiectelor moi în
procent de 4%) sau se poate realiza şi postmortem dar fără reacţii vitale
subjacente.La şanţ se va cerceta poziţia, de obicei superioară, deasupra
cartilajului tiroid. Şanţul va fi mai accentuat în regiunea antero-laterală în
spânzurările tipice şi va fi întrerupt la nivelul nodului. În spânzurările tipice,
nodul este la spate, unde şanţul este întrerupt.În spânzurările atipice, nodul
se poate constata şi sub bărbie, unde apare întrerupt, traheea este liberă iar
moartea se produce mai tardiv, prin comprimarea arterelor vertebrale.În
asemenea cazuri atipice, spânzurarea este posibilă în poziţia de gondolă, cu
laţul legat de gât şi picioare.Totdeauna capul va fi aplecat în partea opusă
nodului, unde apăsarea laţului este maximă.
Direcţia şanţului este oblic ascendentă spre locul nodului, când este
vorba de laţuri unice.În laţuri multiple, se pot constata şi şanţuri orizontale,
dar ultima circulară totdeuna este oblică,obişnuită;la fel şi în spânzurările
________________________
1
I.Moraru – Asfixii prin compresie, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,pag.387-388;
2
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin asfixii, în Patologie medico-legală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag.299;
3
I.Moraru – Asfixii prin compresiune, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag.388.
______________________________________________________________________________
atipice când corpul are poziţie orizontală atârnând numai cu capul.În
spânzurările cu capul în jos şi picioarele în sus, şanţul poate fi chiar oblic
descendent spre baza gâtului. Numărul şanţurilor depinde de numărul
circularelor laţului. Circumferinţa şanţului este incompletă în spânzurări,
fiind întreruptă la nivelul nodului, faţă de circumferinţa sa completă din
strangulare. Adâncimea şanţului de spânzurare este în funcţie de grosimea
laţului şi de forţa de compresiune.1 Cu cât laţul este mai îngust şi forţa de
compresiune (greutatea corpului) este mai mare, şanţul va fi mai adânc.
Adâncimea şanţului nu este însă uniformă; ea este maximă în punctul
diametral opus nodului şi minimă în zona nodului.Şanţul de spânzurare are o
consistenţă de asemenea variată, determinată de laţ.Laţurile dure, care
traumatizează mai intens pielea gâtului, vor lăsa şanţuri puternic
pergamentate şi deci de consitenţă dură.În afară de acesta pe şanţ sau în jurul
său, se vor găsi echimoze, excoriaţii, mai ales dacă victima s-a mişcat în laţ.
În cazuri rare, introducerea degetelor între laţ şi gât, în scop de autosalvare,
47
va forma pe gât şanţuri longitudinale prin compresiunea degetelor de către
laţ. Aspectul şanţului de spânzurare depinde de natura materialului din care
este confecţionat laţul.
La exterior, cadavrele găsite după mai mult timp de la spânzurare, vor
prezenta lividităţi în jumătatea inferioară a corpului.Se mai pot găsi variate
leziuni externe datorită convulsiilor sau căderii corpului prin ruperea laţului.
Poziţia cadavrului este foarte variabilă: în picioare (64%),genunchi (16), în
şezut (7%),în poziţie ghemuită (1%) sau culcată (11%).2
În funcţie de poziţia laţului şi de forţa de compresiune, se pot constata
fracturi ale cartilajelor laringiene, lae osului hioid sau luxaţii ale coloanei
vertebrale cervicale. Este important ca atunci când aceste leziuni există să se
cerceteze dacă există şi mici hemoragii în focarele de fractură.
Spânzurarea, în majoritatea cazurilor, este o sinucidere.Se pot produce
însă şi spânzurări accidentale, mai ales la copii. Accidentele prin spânzurare
se întâlnesc la sugarii legaţi de pat care cad în laţ, la alpiniştii ce cad în
coarde, la cei ce utilizează spânzurarea până la o anumită intensitate pentru
producerea orgasmului (fapt ce dovedeşte caracterul vital al erecţiei şi
ejaculării la spânzuraţi). Foarte rar se citează cazuri de spânzurare-crimă şi
acestea asupra unor persoane în imposibilitate de împotrivire.
Un copil de 4 ani, vrând să sară pe geam se agaţă cu cămaşa de foraiber şi
________________________
1
I.Moraru – Asfixii prin compresiune, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,pag.388;
2
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin asfixii, în Patologie medico-legală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag.301;
______________________________________________________________________________
se spânzură accidental.
Problemele medico-legale pe care expertiza trebuie să le rezolve sunt,
în primul rând, stabilirea faptului dacă este sau nu vorba de o moarte prin
asfixie. În această privinţă stau la dispoziţia medicului legist toate semnele
generale anatomopatologice ale asfixiilor. În al doilea rând, trebuie stabilită
forma de asfixie şi agentul producător. Un element important ce se cere
precizat în cadrul expertizei este stabilirea caracterului vital al şanţului de
spânzurare, având în vedere posibilitatea disimulării unei crime prin
spânzurarea unui cadavru.1 În această privinţă se va cerceta infiltraţia cu
sânge a ţesuturilor moi de la nivelul gâtului.
Stabilirea formei, adică a spânzurării, se face pe baza existenţei în
primul rând a şanţului de spânzurare şi apoi a celorlalte leziuni ale regiunii
gâtului. Dacă în marea majoritate a cazurilor aceasta nu ridică probleme
deosebite, sunt cazuri în care poziţia joasă şi direcţia mai mult sau mai puţin
48
orizontală a şanţului obligă la un atent diagnostic diferenţial faţă de
strangularea cu laţul.
În ceea ce priveşte stabilirea circumstanţelor de producere, expertiza
va furniza doar elemente medico-legale, fără a preciza forma juridică a
spânzurării. Medicul legist furnizează date importante în stabilirea acestor
circumstanţe esenţiale pentru anchetă. Pentru aceasta, o deosebită importanţă
prezintă examenul locului faptei. Se va examina poziţia cadavrului şi
raportul faţă de sol sau alt punct de sprijin. Se va cerceta laţul atât la punctul
de fixare, cât şi la locul de contact cu gâtul. În această ordine de idei se va
analiza posibilitatea accesului victimei la punctul de fixare a laţului şi la
laţul propriu-zis.2 Se vor cerceta apoi eventualele semne de violenţă pe
cadavru (echimoze, excoriaţii) şi se va aprecia mecanismul lor de producere
faţă de caracteristica locului faptei. În sfârşit, examenul îmbrăcămintei poate
furniza unele date (rupturi, murdărie recentă).Astfel de elemente medico-
legale, judicios cercetate pot fi de mare valoare în stabilirea formei juridice.
C.S. de 12 ani a fost găsit spânzurat cu o curea de pantaloni de robinetul de
închidere a caloriferului din baie. Este transportat la spital în stare de comă
profundă dar decedează după 8 ore. La autopsie se constată o echimoză frontală,
ori stază de edem meningo-cerebral,stază şi edem pulmonar, stază hepato-renală.
Se conchide la moarte prin comă depăşită datorită asfixiei prin spânzurare pe fond
de pneumopatie prealabilă. Lipsa reacţiilor vitale de la nivelul gâtului nu exclude
asfixia din cursul vieţii.
________________________
1
V.Beliş – Asfixii prin compresiune,în Medicină legală, Editura Juridică, ediţia a IV-a, Bucureşti, pag.183;
2
I.Moraru – Asfixii prin compresiune, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag.391-392.

______________________________________________________________________________
2.2. Strangularea
Strangularea este forma de asfixie mecanică care se realizează prin
compresiunea gâtului cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de
o forţă din afară.1 În strangulare laţul este strâns fie cu mâinile (mâini străine
sau propriile mâini),fie prin alte metode cum ar fi rotirea unui băţ care s-a
introdus între laţ şi tegumente. Şi în cazul strangulării se întâlnesc diferite
tipuri de laţuri dure, semimoi, moi.
Tanatogeneza în strangulare are mai multe aspecte comune cu
spânzurarea. Se pare însă că aici mecanismul anoxic şi cel hemodinamic se
situează pe primul plan, deoarece compresiunea nefăcându-se foarte brusc,
acţiunea asupra elementelor nervoase cervicale nu este atât de brutală.
De altfel nici pierderea cunoştinţei nu se produce la fel de rapid, fapt
care dovedeşte că şi tulburările în hemodinamica ebcefalului se instalează
ceva mai lent.
49
a) Strangularea prin presiune manuală sau sugrumarea
Aceasta este forma de asfixie mecanică realizată prin compresiunea
gâtului cu mâna.Forţa necesară pentru a comprima gâtul nu se poate realiza
prin autosugrumare, deoarece o dată cu începerea instalării tulburărilor
anoxice scade forţa musculară şi compresiunea încetează. Din acest motiv,
strangularea cu mâna este efectuată totdeauna de altă persoană, sinuciderea
fiind imposibilă. Sugrumarea cu mâna este întotdeauna o crimă.
Pe prim plan în strangularea cu mâna se găsesc leziunile traumatice
ale gâtului.Pe tegumente se observă echimoze şi escoriaţii, adesea
semilunare care se datoresc acţiunii compresive exercitate de degete şi
unghii. După dispoziţia lor se poate aprecia dacă s-a acţionat cu ambele
mâini sau numai cu una, din faţă sau dunspate şi chiar dacă este vorba despre
mâna dreaptă sau stângă. Aceste leziuni superficiale însă pot fi discrete sau
chiar să lipsească dacă compresiunea se exercită prin intermediul unor
materiale moi. Mai importante sunt leziunile profunde care se caracterizează
prin zone hemoragice în musculatura gâtului şi prin fracturi ale coarnelor
osului hioid şi ale cartilajelor laringelui. Caracteristic pentru sugrumare sunt
leziunile de pe pielea gâtului, sub formă de excoriaţii şi echimoze, uneori
patognomice: o echimoză flancată de o excoriaţie semilunară de o parte a
gâtului şi 4 echimoze rotunde, flancate de 4 excoriaţii semilunare, situate de
cealaltă parte a gâtului.Ele exprimă cţiunea pupilei degetelor şi unghiilor,de
obicei întâlnim zgârieturi neregulate şi echimoze dispersate.
________________________
1
I.Morau – Strangularea, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,pag.392; V.Beliş –
Strangularea, în Medicină legală, Editura Juridică, ediţia a IV-a, Bucureşti, pag. 183-184;
______________________________________________________________________________
N.M. este găsit mort în cabinetul său. La autopsie se constată câteva plăgi
contuze de formă patrulateră, una în faţa alteia şi multiple leziuni de sugrumare cu
mâna la nivelul gâtului. În cameră, cenuşa răvăşită. S-a conchis la o moarte violentă
prin sugrumare, victima fiind lovită cu un obiect contondent în timp ce era în
picioare, iar după ce a căzut jos fiind sugrumată cu mâna şi sufocată. Obiectul
contondent a putut fi un patent cu capetele deschise. Existenţa sângelui şi salivei
pe căptuşeala hainei explică sufocarea prin intermediul său. Agresorul a vrut să
disimuleze crima prin arderea încăperii.1
Pergamentarea acestor excoriaţii după moarte, obligă la cercetarea
microscopică a reacţiilor vitale de la nivelul lor.Aceste semne vor lipsi dacă
se sugrumă prin intermediul unui obiect moale sau al mănuşii.Strangularea
cu mâna produce moartea prin obstrucţia elementelor gâtului (minim 2 min.)
sau prin excitarea vagului (când va lipsi congestia,peteşiile,edemul pulmonar
datorită opririi bruşte a cordului).
50
Diagnosticul pozitiv şi diferenţial al formei anoxiei ridică unele
probleme în cazurile în care leziunile superficiale ale gâtului sunt foarte
reduse şi sunt însoţite de leziuni anoxice moderate. În aceste cazuri se
impune o disecţie atentă a gâtului în planuri anatomice şi examinarea
microscopică a tuturor fragmentelor suspecte de a avea leziuni hemoragice.
Diagnosticul pozitiv de sugrumare o dată precizat, forma juridică a morţii,
cea de omucidere se impune.
b) Strangularea prin intermediul unor instrumente
Strangularea cu laţul este de obicei crimă şi acompaniază uneori
violenţa sexuală. Această strangulare este completă, circulară. În sinucidere
se utilizează un sistem gradat de comprimare a gâtului până la pierderea
cunoştinţei. Pentru aceasta, strangularea necesită un laţ şi un dispozitiv de
strângere. Alteori, capetele libere ale laţului se găsesc în mâini sau picioarele
victimei, ori înfăşurate în jurul abdomenului. În cazuri mai rare, capetele se
găsesc între dinţi. Arterele vertebrale sunt mai rar blocate, dar cunoştinţa se
pierde repede totuşi. Moartea clinică apare după 1-2 minute de constricţie.
Şanţul de strangulare are o serie de caracteristici care-l diferenţiază de
şanţul de spânzurare. Dispoziţia şanţului faţă de cartilajul tiroidian poate fi
înaltă, mijlocie sau joasă. Şanţul de strangulare este mai frecvent, sub laringe
şi în mod obligatoriu, orizontal, continuu. Şanţul este complet, fără
întreruperi şi fără amprenta nodului. Există totuşi cazuri speciale în care se
pot observa întreruperi, datorită interpunerii între laţ şi gât a unor elemente
(păr lung la femei, porţiuni de guler, pumnul, degetele victimei). Utilizarea
________________________
1
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 310
______________________________________________________________________________
prosoapelor, eşarfelor nu lasă şanţ, de regulă; frănghia produce însă
escoriaţii. Numărul elementelor şanţului este corespunzător numărului
circularelor laţului. Adâncimea şanţului şi relieful său sunt în legătură cu
materialul din care este constituit laţul şi cu forţa cu care se strânge. Este de
remarcat că adâncimea şanţului este aproximativ egală pe toată întinderea
lui. Ca şi în spânzurare se pot găsi leziuni ale ţesuturilor moi şi dure ale
gâtului. Fracturile cartilajului tiroid ca şi hemoragiile din ţesuturile moi ale
gâtului vor fi mai intense, ajungând uneori, până în ţesuturile prevertebrale.
Strangularea cu laţul, prinea însăşi, constituie mai frecvent o prezumţie de
crimă şi se asociază deseori cu lovirea capului care produce o „anestezie” ce
favorizează strangularea.
P.V. de 33 ani, ieşit recent dintr-un spital de psihiatrie cu diagnosticul de
manie confuză, este găsit decedat în casă, închis pe dinăuntru şi cu geamurile
51
camuflate. Victima se afla în pat cu faţa în sus, cu un laţ de piele în jurul gâtului, cu
nod simplu în faţă, strâns în jurul gâtului. În regiunea cefei se constată un băţ de 38
cm, răsucit cu laţul. Pe nas şi gură se scurge sânge sanguinolet iar la meatul urinar,
urme de spermă. Facies cianotic autopsia relevă în şanţ de strangulare, orizontal,
pergamentat de 1,5 cm lăţime şi 4mm profunzime, cu sufuziuni sanguine pe
suprafaţa sa. Infiltraţii hemoragice în ţesuturile moi ale gâtului, edem pulmonar
serohemoragic, stază vasculară generalizată.
Datele medico-legale relevă indubitabil sfixia prin strangulare cu laţul în
cadrul unui act de suicid.1
Strangularea cu laţul este în 99% cazuri un act criminal2, deoarece
autotentativa comprimării gâtului cu un laţ face ca, în momentul pierderii
conşienţei, să se producă pierderea tonusului muscular şi consecutiv să
conducă la cedarea nodului cu eşuarea actului. Ca să se realizeze o
strangulare suicid cu un laţ traumatic este necesar ca victima să petreacă mai
multe circulare asupra gâtului, acestea să se soldeze cu un nod anterior,
accesibil victimei, sau cu un sistem de garou (căluş) ce nu va permite
cedarea nodului după pierderea tonusului consecutiv pierderii conştienţei. În
aceste situaţii, conştiinţa se pierde cam în 30 secunde, fapt ce permite
victimei să treacă, câteva tururi în jurul gâtului.
T.G. de 18 ani, elev, era întreţinut la şcoală de către frate al său cu care avea
deseori certuri din pricina rezulatatelor şcolare negative. În una din ziel, T.G. a fost
adus la spital de către fratele său care a declarat că băiatul ar fi avut o tentativă de
sinucidere strangulându-se cu un batic. Medicii au constata moartea lui T.G. La
examenul extern s-a constata o cianoză intensă a feţii şi a părţii superioare a gâtulu
________________________
1
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 306;
2
Ghe.Scripcaru – Medicină legală a asfixiilor mecanice, în Medicină legală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti-1993, pag.194-197
______________________________________________________________________________
şi toracelui. Tegumentele feţei, braţelor şi antebraţelor prezentau mici excoriaţii
acoperite de cruste roşii şi echimoze violacee. La tegumentele gâtului s-a remarcat
o zonă pergamentată de culoare cenuşiu-roşiatică care înconjura gâtul în întregime,
era orizontală şi trecea prin dreptul laringelui. Lăţimea acestei benzi tegumentare
pergamentată era de 0,5cm (şanţ de strangulare).
Concluzii: 1. Moartea lui T.G. a fost violentă. 2. Ea s-a datorat insuficienţei
cardio-respiratorii produsă prin comprimarea căilor respiratorii superioare (asfixie
mecanică). 3. Luând în considerare aspectul şanţului de pe tegumentele gâtului se
poate conchide că asfixia s-a produs cu ajutorul unui corp semidur, cu suprafaţa
fără reliefuri şi cu marginile drapte. 4. Direcţia orizontală a şanţului, situarea lui la
nivelul laringelui, lipsa discontinuităţilor care să presupună prezenţa unui nod, duce
la concluzia că asfixia s-a produs prin strangulare. 5. Strangularea n-a putut fi
făcută de înseşi victima întrucât, o dată cu pierderea cunoştinţei şi-ar fi pierdut şi
forţa musculară necesară perfectării actului de asfixie mecanică. 6. Leziunile de
52
violenţă constatate la victimă pot fi produse prin lupta victimei cu un agresor sau
prin lovirea sa de un plan dur în timpul convulsiilor asfixice.1
Sunt cunoscute multiple cazuri de strangulare suicid, în care laţul a
fost legat de un tourniquet (victima a făcut 2 noduri înaintea pierderii
conştienţei).Alteori în suicid de laţul de strangulare se adaugă greutăţi de fier
În strangulare se pot constata adesea leziuni traumatice (echimoze,
escoriaţii)răspândite pe corpul victimei şi care adesea au caracterul leziunilor
de apărare. Se găsesc situate pe mâini şi braţe, eventual pe gât, coapse, ele
traducând lupta dintre agresor şi victimă. Aceste leziuni prezintă o deosebită
importanâă mai ales când sunt multipolare şi au caracterul leziunilor de
lovire.
Ca şi în cazul spânzurării şi aici prima problemă este aceea a stabilirii
formei asfixiei. Diagnosticul pozitiv se face pe baza existenţei şanţului de
strangulare cu toate caracteristicile sale, iar diagnosticul diferenţial se face
cu şanţul de spânzurare.
În ceea ce priveşte circumstanţele de producere, strangularea poate fi
sinucidere (mai rar), sau omucidere. Pentru ultima formă pledează existenţa
leziunilor traumatice, dispoziţia şi caracterul lor. Şi în caz de strangulare
examinarea atentă a locului faptei şi laţului sunt strict necesare pentru
efectuarea unor bune expertize.2 O problemă dificilă a anchetei, care apare
relativ frecvent în practică şi poate fi rezolvată spectaculos printr-un examen
medico-legal amănunţit este strangularea urmată de spânzurare în scop de
disimulare.
________________________
1
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Patologie medico-legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 307-309;
2
I.Moraru – Strangularea, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 393.
Cercetarea urmelor în cazul infracţiunilor de omor

______________________________________________________________________________
Strangularea prin comprimarea gâtului pe suprafeţe dure, a unor
persoane în imposibilitatea de a se apăra, s-a numit „burking” 1, după numele
lui Burk, ce procura ilegal cadavre pentru disecţie la Edinburgh.
2.3. Sufocarea
Reprezintă astuparea orificiilor respiratorii superioare – orificii nazale
şi orificiul bucal - ,făcând imposibilă pătrunderea aerului în aparatul
respirator2. Sufocarea se produce de cele mai multe ori cu mâna, direct sau
prin intermediul unor obiecte moi (pernă, fular, batiste), dure şi concomitent
asupra nasului şi gurii. Uneori se face cu benzi adezive pe gură şi nas. Alte
modalităţi de producere a sufocării sunt prin: nisip, făină, cereale.
Sufocarea este singura formă dintre asfixiile mecanice în care
mecanismul pare să fie unul singur, cel al anoxiei anoxice,fără nici o altă
53
asociere. Obstrucţia orificiilor respiratorii superioare împiedică atât
pătrunderea aerului şi deci a oxigenului în aparatul respirator, cât şi
eliminarea la exterior a aerului încărcat cu bioxid de carbon, astfel încât se
realizează o anoxie anoxică tipică, însoţită de hipercapnie. Intervalul de timp
în care se produce moartea este deci în strânsă legătură cu gradul de
obstruare a orificiilor respiratorii, fiind de 3-10 minute.
Leziunile traumatice variază în funcţie de modul de producere a
sufocării. În cazul sufocării cu mâna se observă în general în jurul orificiului
bucal şi a orificiilor nazale echimoze şi escoriaţii datorită compresiunii. În
cazul sufocării cu materiale moi, aceste leziuni sunt foarte discrete sau pot
lipsi. În ultimii ani au fost descrise în literatură sufocări criminale sau
accidentele cu pelicule de material plastic care produc moartea prin hipoxie
cu lipsa totală a leziunilor traumatice.Uneori se pot constata în cavitatea
bucală sau în fosele nazale mici resturi din materialul cu care s-a obstruat,
ca: fulgi,frişoare de lână. De importanţă deosebită sunt leziunile ce se pot
constata pe mucoasa labială ca o consecinţă a compresiunii buzelor asupra
danturii. Astfel, atât pe baza superioară cât şi pe cea inferioară, pe feţele lor
interne, se pot observa infiltrate sanguine de mărimi şi intensităţi variabile.
De asemenea, mai rar, se pot constata mici sufuziuni sanguine pe limbă, care
sunt însă necaracteristice. În cazul sufocării cu materiale pulverulente (făină,
nisip) acestea se constată în cavitatea bucală şi fosele nazale şi chiar de-a
lungul căilor aeriene superioare până în plămâni. Sufocarea prin pungi de
plastic la copii, ca şi lipirea pe faţă la nou-născut, spre exemplu, de hărtie
________________________
1
Ghe.Scripcaru – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Medicină legală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti-1993, pag. 193-194;
2
I.Moraru – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 396.
______________________________________________________________________________
umezită, nu lasă urme la exterior.1
Ca şi în alte forme şi în sufocare se pot constata echimoze, excoriaţii
pe membre sau pe corp ca o consecinţă a luptei dintre victă şi agresor. Astfel
de leziuni pot fi găsite pe coapse, în cazuri de sufocare însoţite de viol sau
tentativă de viol.
Problemele medico-legale sunt dificile în stabilirea diagnosticului
pozitiv de sufocare, aceasta datorită sărăciei în semne patognomice, în multe
cazuri. Din acest motiv este necesar să se procedeze la o examinare foarte
amănunţită a orificiilor şi cavităţilor respiratorii superioare pentru a se
observa şi cele mai mici leziuni traumatice. Prezenţa semnelor generale de
asfixie ridică probleme de diagnostic diferenţial cu unele intoxicaţii
(barbiturice, antihistamice, ganglioplegice) şi cu virozele, ceea ce determină
54
necesitatea unor examinări complementare toxicologice şi histopatologice,
în toate cazurile în care există suspiciuni de sufocare.
Sufocările apar mai frecvent ca acte de violenţă criminală. Sufocările
pot fi însă şi accidente atunci când, de exemplu, în somn, mâna mamei care
pe nasul şi gura copilului, perna se răstoarnă peste sugar sau anumite pungi
de plasitc sunt introduse din joacă pe cap. De asemeni, tot accidentale sunt şi
sufocările epilepticilor în timpul crizelor. Sufocarea ca asfixie se întâlneşte
mai ales în pruncucidere şi infanticid. Se întâlneşte şi o sufocare suicid.
În 1929, un bătrân era acuzat de uciderea soţiei. El şi-a găsit soţia în pat, cu
mâinile legate cu o sfoară. Fără semne de jaf în casă şi cu uşile de la exterior
încuiate. Medicul legist constată urme de sugrumare cu leziuni ale buzelor şi
fracturi dentare (urme de sufocare). Acalmia bătrânului, după deces, l-a pus sub
bănuială (legarea mâinilor ar fi fost făcută postmortal pentru disimulare). Cu ocazia
unei alte infracţiuni, autorul adevărat (altul şi nu bătrânul) relatează şi comiterea
crimei de faţă. În acest caz s-a emis şi o opinie de moarte prin cord dar autopsia, ca
un adevărat filtru ştiinţific a clarificat cauza morţii. 2
Asfixiile sexuale grupează o serie de violenţe în care scopul actului
agresiv este consumarea unui raport sexual sau a unui echivalent de raport
sexual, iar asfixia constituie efectul său. Autorul agresiunii împiedică astfel,
prin sufocare, ca victima să apeleze la un ajutor, fapt ce face ca uneori
raportul sexual să se consume post-mortem.
Examinarea locului faptei, a ambianţei cadavrului şi cunoaşterea unor
elemente de istoric sunt absolut necesare în vederea rezolvării cazurilor.
Practica medico-legală a demonstrat că sufocarea reprezintă una dintre cele
________________________
1
V.Beliş – Asifxii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura juridică, ediţia a IV-a, Bucureşti, pag. 185-186.
2
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Patologie medico-legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 313-314.
______________________________________________________________________________
mai grele expertize1, diagnosticul punându-se adesea prin excludere.
2.4. Obstruarea căilor respiratorii
Această formă se datoreşte pătrunderii unor corpi străini care
obstruează laringele sau, mai rar, pătrunderii lor în trahee sau la nivelul
bifurcaţiei bronhiilor.2 Tot în această formă se încadrează şi obstruarea căilor
respiratorii cu vărsături aspirate sau sânge aspirat (ebrietate, comă).La nou-
născuţi se introduc în gură diferite obiecte (cârpe, pământ, hârtie) în scop
criminal. Alteori moartea este accidentală prin corpii străini anclavaţi la
diferitele nivele ale arborelui respirator (asfixia prin aspiraţie de făină). Se
cunosc la chinezi, sinuciderile prin aspirarea brutală a unui corp metalic de
laringe. La adult, astfel de ocluzii se produc prin alimente nemasticate, de
obicei la cei în stare de ebrietate, sau prin vomă.Asfixia prin bol alimentar,în
55
stare de ebrietate se produce sub influenţa pierderii noţiunii de volum cucal,
fiind vorba în realitate de o disfuncţie a muşchilor cricofaringieni, cu rol în
deschiderea normală a gurii esofagului. Deglutiţia are un timp bucal
(volunta) şi altul faringian şi esofagian. Alcoolul anesteziază faringele cu
pierderea volumului bolului alimentar. Factorii favorizanţi ai asfixiei cu bol
alimentar sunt emoţia, afecţiunile neurologice, senilitatea, la care tulburările
de deglutiţie sunt favorizate de insuficienţa lubrefiere a bolului alimentar
prin scăderea secreţiilor bucale.
Ocluzia prin substanţe pulverulente, se produce accidental sau
criminal3, după mărimea lor, aceşti corpi străini întâlnindu-se chiar şi în
alveole şi tasându-se complet în căile respiratorii. Nu rareori, obstruarea se
realizează prin conţinutul gastric după vomă la copii mici în somn, la cei în
stare de ebrietate ori agonie sau la traumatizaţi prin aspirarea sângelui.
Există cazuri în care se produce moartea rapidă chiar dacă obstruarea
este incompletă. Experimental, la animal, s-a demonstrat că moartea după
introducerea unui corp străin în căile respiratorii se produce mai târziu la
animalele anesteziate4, la cele cărora li s-a administrat ganglioplegice sau li
s-a cocainizat mucoasa laringiană.
Ca şi în celelalte forme, leziunile de anoxie sunt mai mult sau mai
puţin intense, de la caz la caz, în funcţie de mecanismul tanatogenerator
predominant. Ca şi în celelalte forme, leziunile de anoxie sunt mai mult sau
mai puţin intense, în funcţie de mecanismul tanatogenerator predominant.
________________________
1
I.Moraru – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 396-397;
2
Idem
3
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Patologie medico-legală,
4
I.Moraru – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag.397-398.
______________________________________________________________________________
Prezenţa corpului străin este de cea mai mare însemnătate. Este
necesară o deosebită atenţie în efectuarea necropsiei, pentru a nu deplasa
corpul străin.El poate fi situat pe orificiul superior al laringelui, în laringe, în
lumenul traheei sau la nivelul bifurcaţiei bronhiilor. După extragerea
corpului străin se observă adesea leziuni iritative ale mucoase, până la
reacţie inflamatoare, în funcţie de perioada cât corpul străin a fost în contact
cu laringele sau traheea. Se pot constata leziuni traumatice ale mucoasei
bucale, limbii sau chiar danturii (luxaţii); prezenţa lor pledează pentru o
introducere cu forţa a corpului străin (crimă).
Necropsia va constata un fragment de carne, pâine, vegetale ce
blochează glota (asfixie fatală de origine alimentară) şi mai rar substanţe
pulverulente tasate pe căile respiratorii. La copii, asemenea asfixii se pot
56
realiza prin corpi străini diverşi (monede, boabe de fasole, bomboane), corpi
străini de regulă rotunzi, netezi mici şi vâscoşi şi uneori chiar prin caşete,
interzise în unele ţări până la vârsta de 8 ani, tot aşa ca şi pungile de plastic
la discreţia copiilor, sau dormitul mamelor cu copii alături.1
În cazurile de obstrucţie prin aspirat se constată de-a lungul căilor
respiratorii aspiratul, iar plămânii sunt măriţi ca volum. Microscopic se
constată că lumenul bronhiolelor şi al unor alveole este plin cu aspirat
(resturi alimentare sau hematii). Trebuie remarcat că prezenţa unor resturi
alimentare sau a unor cantităţi de sânge în căile respiratorii ridică problema
posibilităţii pătrunderii lor post mortem2 sau în timpul agoniei.
Pe corpul victimei se pot constata echimoze, escoriaţii cu localizări
variate: pe membre, în jurul cavităţii bucale, pe buze, care au semnificaţia
unei lupte anterioare morţii.
Stabilirea formei asfixiei este problema medico-legală centrală şi ea se
face pe baza evidenţierii corpului străin sau a aspiratelor în căile respiratorii.
Uneori aspiraţia se însoţeşte de stare de ebrietate, de unde derivă necesitatea
cercetării alcoolului, de o stare comatoasă, care necesită stabilirea etiologiei
comei (traumatică, toxică) sau chiar de electrocutare (găsirea mărcii
electrice).
Examinarea atentă a cadavrului şi evidenţierea şi a altor leziuni
traumatice pe corp sau în cavitatea bucală aduce, după sine, elemente
preţioase, în vederea stabilirii circumstanţelor morţii.
________________________
1
Ghe.Scripcaru – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Medicină legală, Editura Didactică şi
2
I.Moraru – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 398
______________________________________________________________________________
2.4. Înecarea (submersia)

Înecul este asfixia realizată prin ocluzia alveolelor şi se produce în apă
dulce sau sărată dar şi alte medii lichide (vin,petrol) sau semilichide (uleiuri,
noroi). Pentru ca să se producă înecarea este suficient ca orificiile
respiratorii să se găsească într-un mediu lichid, în care să se efectueze
respiraţia, chiar dacă restul corpului nu se găseşte în acest mediu (persoane
în stare de ebrietate sau în crize epileptice care cad cu capul într-o baltă).
Din punct de vedere tanatogenetic, în înecare, la producerea morţii
concură diu factori principali: anoxia şi trecerea apei din pulmon în vase.
Apa pătrunde în circulaţie prin traversarea peretelui alveolar, determinând
diluţia sângelui şi spargerea globulelor roşii.
57
Menţionăm că în cazul înecării în apă sărată se realizează, dimpotrivă,
o hemoconcentraţie prin pătrunderea apei din circulaţie prin peretele alveolar
în pulmoni.1
În înecare, moartea se mai poatze produce şi în mod reflex, prin
simplul contact al tegumentelor sau al mucoasei laringotraheale cu apa rece.
Din observaţii numeroase rezultă că moartea se instalează aproximativ
în 5-6 minute, fără a se putea depăşi 10 minute.
Din punct de vedere al simptomatologiei, în înecare constatăm mai
întâi o fază preasfixică ce durează 30 secunde-1 minut, şi se caracterizează
printr-o apnee voluntară care reflexă; urmează, timp de 1 minut, o fază de
dispnee inspiratorie, care este de fapt manifestarea unui reflex de apărare la
pătrunderea lichidului în căile respiratorii. Apoi se instalează o fază
convulsivă, în care atât mişcările respiratorii cât şi cele ale membrelor sunt
convulsive, şi după o pauză respiratorie apar respiraţiile terminale,
caracterizate prin mişcări ample, timp în care apa pătrunde în mare cantitate
în pulmon.
Din punct de vedere anatomopatologic, leziunile constate se pot grupa
în câteva categorii:
a) Leziuni datorite apei, care apar la orice cadavru scos din apă,
indiferent de cauza morţii:
- aspectul de „piele de gâscă” prin contracţia muşchilor firului de păr,
care survine la contactul cu apa rece;
- modificări prin macerarea pielii, care apar la palme şi plante, în
funcţie de timpul cât cadavrul a stat în apă, astfel: piele albă pe palme şi
________________________
1
V.Beliş – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală, Editura Juridică, ediţia a IV-a, Bucureşti,pag.186-187;
______________________________________________________________________________
plante la 3-6 ore; apoi după 3-5 zile apare aşa-zisa „mâna de spălătoreasă”
(încreţirea pielii pe pulpele degetelor). Detaşarea pielii în lambouri are loc
după 10-15 zile de la moarte, iar după 30 zile pielea mâinii poate fi detaşată
în întregime realizându-se ceea ce s-a numit „mănuşa morţii”.
- detaşarea fanerelor (păr, unghii) are loc după 10 zile de la moarte,
iar după 20 zile părul cade manifest;
- depunerea de alge pe corpul cadavrului, care în cepe la 10-12 zie.
b) Leziuni produse de animale – se caracterizează prin detaşarea unor
falange sau chiar a unor membre, lipsa nasului, buzelor, a penisului, fără nici
un infiltrat sanguin.
c) Leziuni de lovire de stânci, poduri sau elice de vapor. Acestea din
urmă au o formă caracteristică curbă sau sunt leziuni tangenţiale al pielii. În
58
cazurile în care elicea loveşte un os se produce o retezare a lui după o linie
netedă şi dreaptă, datorită forţei mare de izbire.
Leziuni caracteristice de târâre apar la cadavrele din apele curgătoare,
prin atingerea cu extremităţile fundului albiei apei. La examenul cadavrului
este important să se ţină seama şi de leziunile produse prin tentativele de
respiraţie artificială.
De asemenea pot apărea leziuni corporale în urma săriturii în apă:
leziuni ale coloanei vertebrale sau luxaţii, în cursul săriturii, şi luxaţii sau
chiar leziuni organice manifeste, la contactul cu suprafaţa apei.
d) Leziuni de înecare – apar datorită pătrunderii apei sau altui lichid în
organism, traducând deci caracterul vital al acestora:
- resorbţia apei inspirate duce la creşterea fluidităţii sângelui în
cavităţile stângi ale inimii şi uneori la prezenţa de lichid în cavităţile
pleurale;
- ciuperca înecaţilor este o cantitate de spumă albă, foarte densă, care
apare la nivelul orificiilor respiratorii externe, semănând cu o ciupercă. Ea se
datoreşte apei inspirate amestecate foarte fin cu aer şi cu mucus provenit din
aparatorul respirator. Ciuperca înecaţilor este evidentă imediat după
scoaterea cadavrului din apă, dar de multe ori ea se usucă până la
examinarea cadavrului. Trebuie reţinut că o falsă ciupercă poate să apară şi
la cadavrele aruncate în apă, la care ea se produce sub influenţa sub influenţa
presiunii pe care o prosuc gazele abdominale de putrefacţie asupra
diafragmului;
- emfizemul pulmonar acut la înecaţi are unele elemente particulare.
Plămânii umplu cavităţile pleurale şi acoperă inima;
- petele Paltauf apar sub seroase, mai ales supleural; ele sun mari , de
______________________________________________________________________________
culoare albăstruie şi cu marginile mai puţin nete decât petele Tardieu. Se
datoresc aceluiaşi mecanism, dar existenţa sângelui diluat le imprimă
caracteristici proprii de formă, dimensiuni şi coloraţie;
- apa din tubul digestiv este de obicei în canităţi apreciabile, situată
mai ales în stomac şi duoden; este vorba de apa înghiţită în timpul înecării;
la diagnostic contribuie şi corpuri sau substanţe conţinute în apă, care pot fi
găsite în tractul digestiv;
- prezenţa de nisip şi alge în căile respiratorii este un semn de mică
importanţă deoarece apare şi la cadavrele aruncate în apă.
e) Leziuni de anoxie – apar la majoritatea înecaţilor şi se manifestă ca
şi la alte forme de asfixii mecanice;
59
f) Leziuni de putrefacţie – sunt caracteristice pentru înecare.
Putrefacţia începe la cap (cap de negru) şi de aici se întinde la torace. De
obicei, pe piept apar pete roşiatice.
Gazele de putrefacţie scot cadavrul din apă după 3-4 zile, chiar dacă
este legat cu greutăţi de sute de kilograme. După scoaterea din apă,
putrefacţia are o evoluţie extrem de rapidă, mai ales dacă cadavrul este
expus la soare. Dacă, cadavrul stă timp mai îndelungat în apă (peste2-3 luni)
începe să se dezvolte adipoceara.
Expertiza medico-legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii
pe baza examenelor anatomopatologice de laborator.1 Trebuie avută în
vedere posibilitatea unei morţi subite în apă, caz în care lipsesc semnele de
înecare şi anoxie anoxică, existând în schimb modificări tanatogeneratoare la
nivelul aparatului cardiovascular.
Expertiza va trebui să stabilească dacă nu a fost vorba de aruncarea în
apă a unui cadavru. În general, stabilirea caracterului vital al leziunilor
traumatice pe care le prezintă cadavrul celui înecat vor constitui o
preocupare importantă. Are importanţă şi sediul leziunilor, fiindcă cele post-
mortem sunt situate de obicei pe frunte, bărbie sau nas.
C.V. a fost găsit în apă în stare de putrefacţie avansată, cu detaşarea
epidermului în totalitate de pe corp, într-un lac de acumulare al unui râu pe munte.
Explorările complementare ale cadavrului au relevat o alcoolemie de 1,25g/l,
infiltrate hemoragice microscopice în ţesuturile cervicale, edem pulmonar şi
prezenţa a multiple diatomee cocncordante cu cele din apa lacului. Între timp,
ancheta stabileşte că C.V. a fost victima unei agresiuni prin surprindere într-un act
de adulter şi strangulat de către cei doi soţi prin intermediul unei frânghii. Cum
faptul s-a petrecut ziua, „cadavrul” a fost abandonat până noaptea următoare sub
pat când, considerat fiind mort, a fost aruncat în apă. În realitate, victima se afla în
________________________
1
V.Beliş – Asfixii prin ocluzie, în Medicină legală , Editura Juridică, ediţia a IV-a, Bucureşti, pag. 188;
comă depăşită, cunoscute fiind asfixiile mecanice astfel astfel de come ce au durat
pâna la 36 ore.1
În cazul aruncării unui cadavru în apă, va trebui identificată cauza
morţii. De obicei, pentru sinucidere pledează tentativele anterioare, vârsta
înaintată, absenţa leziunilor corporale, obiectele grele legate de corp,
scrisorile explicative.
Pentru accident pledează existenţa unei alcoolemii mari. În sfârşit,
suspecte de crimă sunt cazurile în care găsim asociate leziuni de sugrumare
sau strangulare, diferite plăgi, mâini şi picioare legate, urme de luptă sau
căluş în gură.
3. Omorul săvârşit prin împuşcare
60
Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă, fiind o violenţă
inventată de om prin excelenţă2 şi prin aceasta ridicând probleme medico-
legale particulare.
Cercetările privind armele de foc şi condiţiile în care s-a produs
împuşcarea aparţin deopotrivă criminalisticii şi medicinei legale. 3 La baza
lor stau metodele ştiinţifice şi tehnice, precum şi principiile identificării
urmelor în criminalistică. Sunt analizate metodic muniţiile, pulberile,
tuburile arse, proiectilele trase, orificiile de pătrundere şi ieşire şi toate
urmele şi fenomenele legate de întrebuinţarea unei arme de foc, într-un
eveniment criminal, cu scopul de a identifica: arma crimei, condiţiile în care
s-a tras cu această armă, timpul când s-a tras şi persoana celui care a tras.
Au fost propuse numeroase clasificări ale armelor de foc 4: după
lungimea ţevii, utilizarea acestora în armată, calibru. Menţionăm că există
unele arme cu ţeavă ghintuită (majoritatea armelor moderne), altele cu ţeava
neghintuită. Traiectoria, precizia şi viteza glonţului vor fi direct
proporţionale cu lungimea ţevii, iar ghinturile (în număr de 4-7), imprimând
glonţului o mişcare de rotaţie (helicoidală) contribuie şi ele la aceste calităţi.
Cu toate că există modele extrem de diferite de arme de foc, elementul
important îl reprezintă glonţul, care de fapt este constituit din următoarele
părţi componente:
- glonţul propriu-zis care are forma cilindrică terminându-se într-o
ogivă şi care este constituit din plumb şi îmbrăcat într-o cămaşă din metal
________________________
1
Ghe. Scripcaru – Medicina legală a asfixiilor mecanice, în Medicină legale, Editura Didactică şi
2
Idem- pag. 155;
3
I.Moraru – Armele de foc, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag. 331;
4
V.Beliş – Leziunea şi moartea prin arme de foc, în Medicină legală, Editura Juridică, ediţia a IV-a,
Bucureşti, pag. 167.
______________________________________________________________________________
rezistent;
- un cartuş în care este fixată baza glonţului şi care este încărcat cu
praful de puşcă;
- o capsă situată la fundul glonţului care conţine fulminat de mercur,
substanţă chimică ce se aprinde la percuţie.
În privinţa prafului de puşcă de cartuş, menţionăm că în cazul armelor
de model vechi, acesta este constituit în proporţie de 70% din salpetru şi
30% din sulf şi cărbune, astfel încât în momentul aprinderii arderea acestui
amestec se însoţeşte de flacără şi fum, mult zgomot, această ardere fiind
incompletă.
61
Armele moderne folosesc ca încărcătură de cartuş pulberea fără fum,
care este un amestec de piroxilină şi nitroglicerină. În afara gloanţelor
obişnuite există arme care folosesc gloanţe de tip special cum ar fi cele
blindate, incendiare, dum-dum sau care folosesc alice. Descărcarea armei se
face în modul următor: percutorul loveşte capsa care determină o scânteie ce
aprinde pulberea din cartuş; aceasta, luând foc, dezvoltă gaze a căror putere
împinge glonţul prin ţeava armei în afară, cu forţă. Am arătat că această forţă
este mai mare la armele moderne, la cele cu ţeava lungă şi la cele prevăzute
cu ghinturi. Linia de zbor a proiectilului, în formă de aer, se numeşte
traiectorie. Atunci când glonţul întâlneşte în cale un obiect, în funţie de
natura acestuia şi de unghiul sub care îl loveşte, glonţul îl poate traversa,
rămâne în el sau poate să ricoşeze.
Capacitatea de penetrare a glonţului este determinată în primul rând de
aşa-numita „forţă-vie” a acestuia. Forţa vie se calculează după formula
E=mv2/2 1, adică ea este egală cu jumătatea produsului dintre masă şi
pătratul vitezei.
Ieşind din ţeavă, glonţul îşi măreşte viteza datorită forţei gazelor pe o
distanţă de 1-10 m, în funcţie în primul rând de lungimea ţevii; apoi viteza
scade treptat datorită rezistenţei opuse de aer şi de acţiunea gravitaţiei. Dacă
mediul este mai dens (apă, corp uman), viteza va scădea mai repede. Trecând
prin corp, glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, după ţesuturile
prin care trece, astfel încât el poate să rămână în corp.
În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:
- de penetrare, formând un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu
pierdere de substanţă;
________________________
1
Bucureşti, pag. 168.

______________________________________________________________________________
- de înfundare– atunci când forţa vie este mică (la sârşitul traiectoriei),
glonţul despică numai ţesuturile ca o pană, formând un orificiu de intrare în
formă de fantă, corespunzător direcţiei fibrelor elastice din piele;
- contuzivă– forţa vie este foarte mică, glonţul poate acţiona ca un
obiect tare, bont, neproducând orificiu de intrare, ci doar echimoză sau
excoriaţie;
- de rupere – are loc atunci când tragerea se face de aproape, glonţul
având o forţă vie foarte mare.
Studiul orificiului de intrare
62
În general, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonţului
datorită faptului că pielea se retractă. Totuşi, acest orificiu poate fi egal ca
dimensiune cu calibrul glonţului când pielea este situată pe os, cum se
întâmplă la craniu, unde pielea se înfundă puţin. Orificiul de intrare este mai
mare decât calibrul glonţului în tragerile de aproape sau cu ţeavă lipită. În
tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval atunci
când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau
datorită elasticităţii pielii.
La nivelul orificiului de intrare a glonţului se observă o serie de
modificări1 care apar în mod constant, indiferent de distanţa de la care s-a
tras şi se datorează factorilor primari. Ele sunt:
1) Guleraşul de excoriaţie, care este o mică lipsă de substanţă la
nivelul buzei orificiului de intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii
este următoarea: corionul fiind mai elastic decât epidermul, acesta se rupe
înaintea corionului şi se detaşează în jurul plăgii, pe o distanţă de 1-2mm de
marginile orificiului; la cadavru fiind vorba de o lipsă de substanţă, aceasta
se pergamentează.
2) Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează, ştergerii glonţului de
marginile orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de
pulbere nearse, unsoare, fum, elemente ce se găsesc pe cămaşa glonţului.
3) Inelul de metalizare se datorează ştergerii glonţului de marginile
orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate de
glonţ în urma frecării acestuia pe ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60cm - 1m
(după tipul de armă), în jurul orificiului de intrare apar, pe lângă modificările
amintite, o serie de modificări noi, datorate factorilor suplimentari sau
________________________
1
Bucureşti, pag. 170;
______________________________________________________________________________
secundari, care sunt1:
1. Tatuajul – se datoreşte depunerii pe piele în jurul orificiului de
intrare a pulberilor nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase
dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât gura ţevii este mai departe de
corp.
2. Manşonul de fum se datoreşte funinginei.
3. Arsurile se datoresc acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat, zdrenţuit al marginilor orificiului de intrare,
care este urmarea acţiunii gazelor.
63
Aceste 4 modificări apar numai în tragerile de aaproape şi ele variază
ca intensitate după tipul de armă: astfel, la armele vechi acţiunea lor se
manifestă până la o distanţă de 1,5cm, acţiunea flăcării, a fumului şi a
pulberilor nearse fiind mai puţin intensă. În schimb, la armele moderne,
acţiunea acestor factori suplimentari se manifestă de la o distanţă mai mică
(cca 60cm), iar acţiunea gazelor este mai puternică.
Studiul canalului – are importanţă în primul rând, în aprecierea
direcţiei de tragere. Canalul este, în general, drept, însă el poate prezenta
devieri în raport cu ţesutul prin care trece.El poate prezenta aspectul unei
linii frânate sau în zig-zag, dacă proiectilul întâlneşte în cale rezistenţă
osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul în care traseul trece la
nivelul unor organe ce se pot deplasa.
O altă varietate de canal este cel în seton: Aceasta se întâmplă când
glonţul animat de o forţă mică vie loveşte pielea la nivelul unui plan dur
osos imediat subiacent, cum este la craniu.
În canal, care nu este recomandabil a fi sondat pentru a nu crea căi
false, ci trebuie disecat strat cu strat, vom putea găsi în afară de sânge,
fragmente de organe distruse, eschile osoase când sunt lezate oasele, corpi
străini, în special îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul
canalului vom întâlni proiectilul.
Studiul orificiului de ieşire
Trecând prin corp, glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie,
astfel că la ieşire el acţionează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o în laturi
sub formă de fantă. De aceea, la nivelul orificiului de ieşire nu întâlnim
pierdere de substanţă, aşa încât acesta nu va prezenta la cadavru
pergamentare a marginilor.
________________________
1
Bucureşti, pag. 170;

______________________________________________________________________________
Dimensiunile orificiului de ieşire pot fi mai mici decât cele ale
glonţului în cazul retracţiei pielii, sau pot fi egale cu aceasta. Pentru ca
orificiul de intrare să fie egal cu orificiul de ieşire, proiectilul trebuie să
treacă prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mişcare helicoidală
accentuată, să străbată materii de aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe
traiectorie după pătrundere.
Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieşire, trebuie
ca proiectilul să intre oblic şi să iasă perependicular, să antreneze la intrare
64
un corp străin pe care apoi să-l abandoneze în canal şi asupra orificiului de
intrare să acţioneze şi gazele.
Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieşire,
trebuie ca proiectilul o dată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu-şi
volumul, sau să intre perpendicular şi să iasă oblic; în sfârşit, acest aspect
mai apare atunci când priectilul antrenează la ieşire eschile osoase.
I.V. a fost găsit împuşcat într-o vie. Pe faţa anterioară a hemitoracelui se
găsesc multiple orificii de împuşcare la distanţă de 2-4cm unul de altul. S-a conchis
la moarte prin femoragie internă consecutiv perforării aortei şi pulmonilor prin
împuşcare cu armă de vânătoare. În anchetă, paznicul relata că în timp ce victima a
fost surprinsă la furat şi somată, ar fi tentat să-l lovească, motiv pentru care a
ripostat, în legitimă apărare. Gradul de dispersare a alicelor pe corp însă arătau
împuşcarea de la 20m, infirmând teza legitimei apărări.1
Căutarea urmelor materiale balistice şi criminalistice se face în fucnţie
de examenul minuţios efectuat asupra poziţiei victimei, asupra modului cum
a fost împuşcată, având în vedere distanţa de la care s-a putut trage, tipul de
armă şi muniţiile întrebuinţate. Corpul victimei va trebui examinat în poziţia
în care se găseşte. Poziţia victimei şi toate aceste constatări trebuie fixate în
schiţe şi într-o serie de fotografii de orientare şi metrice, înainte de
deplasarea cadavrului. Dacă arma se găseşte în mâna victimei sau în
apropierea ei,se va fixa, de asemenea,într-o fotografie metrică situaţia armei.
Cu această ocazie, nu se va neglija niciodată verificarea cu lupa a locului
unde se află plasată arma şi a zonei înconjurătoare, spre a stabili dacă arma a
fost aşezată în acel loc, dacă a căzut acolo sau dacă a fost trântită puternic
cunoscând că în acest ultim caz pot rămâne pe armă urme caracteristice şi,
de asemenea, semne caracteristice la locul de cădere al armei.Numai după ce
s-au făcut toate aceste fixări, se poate trece la ridicarea armei şi la
întoarcerea cadavrului. Examinarea armei este o problemă de laborator
criminalistic, iar ridicarea şi transportul ei, una din preocupările căreia
________________________
1
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin împuşcare, în Patologie medico-legală, Editura
______________________________________________________________________________
trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie de către organele de cercetare
penală. Examinarea armei nu se poate face în perfecte condiţii la locul
faptei, fiindcă un asemenea examen cere mijloace şi tehnici pe care nu le
poate pune la dispoziţie decât laboratorul criminalistic. La locul faptei nu se
poate face decât un examen sumar al armei, vizând căutarea urmelor
papilare digitale sau palmare, a urmelor de sânge sau al altor urme ce s-ar
afla pe suprafaţa armei. După ce s-a fixat prin fotografie metrică poziţia
cadavrului şi a armei şi după ce s-a ridicat arma în vederea examenului de
65
laborator, cadavrul se poate întoarce. De îndată ce cadavrul a fost întors sau
mişcat, se va proceda la fixarea printr-o fotografie metrică a situaţiei
scurgerilor de sânge de sub cadavru şi a raportului acestora cu petele de
sânge aflate pe îmbrăcăminte. După ce s-au făcut aceste fixări, se poate trece
la examenul amănunţit al îmbrăcămintei şi pe această parte. O dată efectuate
aceste operaţii, se poate trece la deschiderea îmbrăcămintei sau, eventual, la
tăierea ei spre a se determina aspectul orificiilor produse de proiectil.
Orificiile din îmbrăcăminte şi zonele lor înconjurătoare vor fi examinate cu
mare atenţie cu o lupă puternică; se va descrie aspectul lor mai înainte de
orice mişcare şi, eventual, se va proceda la fotografierea lor chiar la faţa
locului. Aceste orificii trebuie în mod special conservate, ferite de frecare şi
umezeală, pentru a putea constitui şi obiectul altor examene de laborator.
Leziuni produse de arme speciale
Prin particularităţile lor, armele de vânătoare obligă la o semnalare
medico-legală aparte1. Aspectu orificiului de intrare în cazul armelor de
vânătoare prezintă deosebiri de aspect în raport cu distanţa de la care a avut
loc tragerea. Astfel, alicele folosite în cazul urmelor de vânătoare, indiferent
de dimensiunea acestora vor intra înmânuncheat, formând un singur orificiu
de intrare în cazul tragerilor de foarte aproape (până la 50cm).Între 50cm şi
2m începe dispersia (orificiu mare central şi câteva orificii mici satelit).
După 2m, se produce o dispersie totală. La 50m distanţă de tragere, alicele
se dispersează pe o suprafaţă de 1mp. La 300m (limita maximă de bătaie a
acestor arme), dispersia este maximă. Marginile acestui orificiu, în acest caz,
vor fi neregulate, anfractuoase, cu pierderi de substanţă. Pe măsură ce
distanţa de la care s-a tras creşte, vom constata, dispuse pe o suprafaţă cu
atât mai mare cu cât distanţa de la care s-a tras este mai mare, numeroase
orificii mai mici, reprezentând locurile de intrare individuală a alicelor.După
________________________
1
Ghe.Scripcaru – Împuşcarea cu arme de vânătoare, în Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti-1993, pag. 165;

______________________________________________________________________________
zona de răspândire a acestor orificii pe piele se poate deduce, cu oarecare
aproximaţie, distanţa până la gura ţevii, deoarece traicetul alicelor în spaţiu,
de la gura ţevii la piele, formează un trunchi de con cu baza mare situată pe
piele. În cazul tragerilor de foarte aproape cu arme de vânătoare, la nivelul
orificiului de intrare se poate întâlni bura.
Câteva alice încrustate într-un os restant al bazinului au permis astfel a
stabili vârsta, sexul victimei, suferinţele sale anterioare, realitatea împuşcării
cu o armă de vânătoare, distanţa de împuşcare, data decesului, caracterul
66
vital al leziunii şi cauza morţii, oferind elemente peremptorii anchetei în
sprijinul unei morţi accidentale prin împuşcare cu o armă de vânătoare.
În ceea ce priveşte armele cu ţeavă retezată, acestea se caracterizează
din punct de vedere medico-legal prin producerea unui orificiu de intrare cu
aspect rupt, dilacerat, datorită,pe de o parte, acţiunii gazelor, şi pe de altă
parte faptului că foarte adesea, în aceste cazuri, glonţul nu pătrunde
perpendicular, ci oblic.
Leziunile produse prin grenade, mine sau focoasele lor, realizează
răni foarte polimorfe, multiple, de mărimi variabile, cu depozite de fum şi
tatuaj abundente, ce se constată de la distanţe de explozie de 1-2m. Unele
din aceste explozii produc efecte de suflu, corpul încercând a atenua unde de
şoc, dar, presiunea fiind inegală, se produc leziuni diferite, de tipul
eclatărilor viscerale, rupturilor de timpan, comoţiilor labirintice. Exploziile
sub apă vor produce leziunile intestinale mai frecvente ca în suflul de aer
(când, dimpotrivă leziunile pulmonare sunt mai intense), datorită intrării
aerului sub presiune prin anus.
Expertiza medico-legală a leziunilor produse prin arme de foc.
Medicul legist are de rezolvat în cadrul acestor expertize o serie de
probleme, şi anume:
1. dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc;
2. numărul împuşcăturilor;
3. care este orificiul (orificiile) de intrare şi de ieşire;
4. care este direcţia din care s-a tras;
5. tipul de armă;
6. dacă poate fi vorba de autoâmpuşcare.
Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico-legală trebuie
începută printr-un examen metodic la locul faptei. Aici vor fi cercetate toate
urmele balistice ale împuşcăturii: proiectile şi cartuşe găsite, urme de ricosaj.
Pentru aprecierea direcţiei din care s-a tras, este o deosebită importanţă
poziţia în care a fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale locului
______________________________________________________________________________
faptei, fixând în imagine poziţia în care a fost găsită victima, locul unde se
găseşte arma. Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin armă de foc
pledează în mod cert prezenţa factorilor suplimentari ai orificiului de intrare,
prezenţa în corp a glonţului (gloanţelor) sau alicelor, găsirea unui canal frânt
sau multiplu şi un singur orificiu de intrare, prezenţa unui orificiu mic şi
distrugeri mari de organe interne.
În ceea ce priveşte cazurile de autoâmpuşcare, au fost descrise în mod
clasic prezenţa unor ciupituri la nivelul spaţiului dintre police şi arătător la
67
mâna dreaptă (în cazul în care individul este dreptaci) şi care se datorează
reculului percutorului. Trebuie înţeles faptul că numai anumite regiuni ale
corpului pot fi abordate în cazul autoâmpuşcării. Uneori orificiul de intrare
este mai greu de găsit atunci când el este mascat de anumite plici naturale
ale pielii, cum ar fi cazul împuşcării sub sân la femei, sau când tragerea s-a
făcut în gură sau chiar în anus.
Expertiza medico-legală va trebui să aibă în vedere şi un examen
minuţios al hainelor victimei, la nivelul cărora putem găsi, în dreptul
orificiilor de intrare, factori suplimentari; de asemenea, în cazul unor
îndoituri ale hainelor, acestea pot prezenta mai multe orificii, reprezentând
de fapt locul de intrare în corp a proiectilului.
În locuinţa lui N.I. s-a produs o ceartă urmată de câteva împuşcături. La faţa
locului se constată la cadavrul soţului prezenţa a 5 orificii de împuşcare, cu factori
secundari în jur (două parasternale drepte de 8mm cu fum pe o zonă de 2cm în jur
şi la distanţă de 1cm între ele şi alte trei orificii în braţul şi umărul drept, cu
caracteristici morfologice similare), iar al soţiei cu un singur orificiu de intrare,
parasternal, fără factori secundari în jur. Autopsia şi comisia de avizare a conchis că
în primul rând a fost împuşcată soţia, urmată de sinuciderea soţului cu pătrunderea
concomitentă a 5 gloanţe dintr-o armă automată în corp, fie datorită declanşării
automate a armei, fie spasmului degetului pe trăgaci. 1
4. Omorul săvârşit prin otrăvire

Toxicologia şi-a căpătat denumirea de la grecescul toxicon cu care se
înveninau săgeţile în scop de vânătoare în vechime. Cuvântul „otravă”
derivă de la cuvântul slavon „otrăviti” care înseamnă a se amârî.2
Uciderea prin otrăvire sau intoxicare acută,cunoscută şi sub denumirea
de moarte violentă prin agenţi chimici, este relativ rar întâlnită în practica de
specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecinţa unor
________________________
1
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin împuşcare, în Patologie medico-legală, Editura
2
Idem – Moartea violentă prin agenţi chimici, pag. 370;

______________________________________________________________________________
accidente, în care ponderea o deţin accidentele de muncă şi cele casnice.1
Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului
dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanţă toxică
şi cantităţii care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data
intoxicării, forma de procurare şi persoanele care au favorizat obţinerea
acesteia.
Faţă de aceste probleme, este necesar ca în cercetarea la faţa locului,
în examinarea cadavrului, să se procedeze la căutarea atentă şi la ridicarea
68
urmelor biologice, îndeosebi a celor de vomă, a conţinutului unor vase şi
recipiente în care s-ar fi putut afla toxicul.
După cum se menţionează în literatura de specialitate, o clasificarea
riguroasă a substanţelor toxice şi, de aici, a simptomelor clinice, este dificil
de făcut, ele aparţinând domeniului toxicologiei medico-legale.2 De
exemplu, intoxicaţiile acute pot fi provocate de substanţe caustice (acid
sulfuric sau vitriol, acid azotic, clorhidric, soda caustică), arsenic, mercur,
plumb, oxid şi bioxid de carbon, cianurile, alcool etilic, metilic, strinină,
morfină, barbiturice, pesticide.De asemenea, sunt întâlnite şi intoxicaţii
acute de natură alimentară.
Substanţele toxice produc reacţii şi leziuni specifice naturii lor, ca şi
dovezi în care au fost introduse în organism, decesul intervenind la un
interval mai mare sau mai mic de timp, uneori acesta putând să se întindă pe
o periadă lungă, cum este cazul intoxicaţiilor cronice profesionale.
Examinarea locului şi a împrejurărilor în care s-a produs intoxicaţia se
va face cât mai amănunţit. Accidentele toxice pot proveni din mediul casnic
(alimentare, medicamentoase, cu substanţe de curăţire şi menaj), din mediul
agricol (toată gama de pesticide), din mediul industrial (diverşi produşi
metalici, solvenţi organici, derivaţi gazoşi).
Se va nota posibilitatea prezenţei unei atmosfere toxice şi originea ei.
Corpurile delicte vor fi examinate cu atenţie şi apoi trimise, ambalate şi
sigilate, pentru examen toxicologic. Ele pot fi reprezentate de produse de
vărsături, diverse substanţe sau resturi de toxic, recipientele din care victima
a putut ingera toxicul, cu sau fără rest aparent de substanţă.Chiar un ciob de
vas sau raclatul unor stropituri suspecte de pe un perete permit de multe ori
sa se identifice toxicul în cauză. Corpurile delicte se pot găsi la distanţă de
victimă, ascunse în sobe, dulapuri sau aruncate în afara clădirii.
________________________
1
Em.Stancu-Moartea prin otrăvire-în Tratat de criminalistică-Editura Univerul Juridic,Bucureşti 2002,
pag. 520;
2
Idem
______________________________________________________________________________
Orice material prelevat pentru analiză (organe, lichidă) se va introduce
în vase de sticlă, bine spălate numai cu apă curată.
Dintre materialele trimise la analiză trebuie insistat asupra urinii căci
ea conţine majoritatea toxicelor şi sub forma cea mai uşor de izolat şi
caracterizat.1 Întreaga cantitate de urină găsită în vezică va fi recoltată într-o
sticlă cu dop de plută.
Sângele va fi recoltat din sinusurile durei mater sau din inimă şi vasele
mari, şi nu din cavitatea toracică unde vine în contact cu diferite serozităţi
69
sau cu substanţe difuzate post mortem. Se va trimite cea mai mare cantitate
posibilă. Recoltarea sângelui, în special pentru cercetarea alcoolului, se va
face cu deosebită atenţie, având grijă să nu se introducă urme de alcool (prin
seringă sau flacon), ceea ce ar cauza erori grave. Flaconul de sânge trebuie
să fie umplut cât mai complet şi bine astupat, pentru a evita pierderea unor
toxici volatili.
Pentru o cercetare mai amplă şi dificilă se recomandă ca fiecare organ
să fie pus în borcan separat.
Pentru o analiză toxicologică completă se vor recolta minimum 2kg
organe. Ca organe se vor trimite: un rinichi, un sfert de ficat, o jumătate de
creier, 1m intestin, 5-600 g plămâni şi inimă.
Se vor ambala separat resturile alimentare, produsele de vărsătură,
lichidele găsite la faţa locului şi alte corpuri delicte.
Dacă este vorba de o dezgropare se vor trimite – pe lângă organe –
probe din obiectele din sicriu şi din îmbrăcăminte, precum şi pământ, câte
1kg, recoltat separat de deasupra şi dedesubtul sicriului.
Ancheta va preciza profesia victimei, în acest fel putându-se delimita
sfera toxicelor. De asemenea va informa asupra comportării şi obiceiurilor
intoxicatului, precum şi a datei şi împrejurărilor în care a fost văzut ultima
dată; importante sunt aspectele care pot duce la prezumţia unei sinucideri
prin otrăvire (tentative precedente, declaraţii) sau unei crime (diferite
conflicte).2
Toate aceste informaţii, strânse cu discernământ, alături de piesele şi
materialele culese din jurul victimei şi examinate fără întârziere au o mare
valoare orientativă pentru cercetările ulterioare şi, în unele situaţii ajută la
rezolvarea rapidă a cazului. Lipsa lor îngreunează şi prelungeşte întotdeuna
cercetările ulterioare şi poate fi una din cauzele care lasă o expertiză
________________________
1
I.Moraru – Toxicologie medico-legală-în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag.495;
2
Idem – pag. 482;

______________________________________________________________________________
incompletă sau neconcludentă.
V.I. ingero 20ml HCL şi în stare de şoc decedează- Mucoasa bucală apare
albă la necropsie cu multiple zone de necroză superficiale; la fel esofagul. Stomacul
cu mucoasa transformată într-o masă necrotică de culoare neagră cu sfacelarea
pereţilor care pe marea curbură relevă o perforaţie cu pătrunderea conţinutului în
cavitatea peritoneală. Duodenul prezintă de asemeni leziuni de necroză de culoare
negricioasă. Moartea prin intoxicaţie cu HCL e confirmată şi toxicologic. 1
Numai în cazul intoxicaţiilor la examenul extern al cadavrului se va
pune un accent deosebit pe cercetarea tegumentelor şi mucoaselor, a
70
pupilelor şi a situaţiei rigidităţii cadaverice, acestea putând să prezinte
modificări caracteristice sau chiar patognomonice pentru anumite toxice. La
examenul intern, modificări semnificative pot fi găsite în special la nivelul
creierului (de exemplu, miros caracteristic în cazul unor toxice volatile), în
tubul digestiv (peretele şi conţinutul diverselor segmente), precum şi în ficat,
rinichi, inimă, plămâni şi căi aeriene.
T.N. ingeră 200ml formol după care acuză dureri epigastrice, agitaţie şi
tremurături, decedând în scurt timp. Stomacul are un aspect dur, fixat, cu miros de
formol. Examenul toxicologic evidenţiază formolul în sângele şi urina victimei în
proporţie de 1,75mg aldehidă formică.
P altă bolnavă îşi injectează în muşchii coapse o cantitate de formpl
decedând cu fenomene de acidoză şi necroză locală aseptică.2
În timpul iernii sunt frecvente intoxicaţiile cu oxid de carbon provenit
din sobe defecte sau focuri improvizate, fără instalaţie de degajare a fumului
şi gazelor de ardere; chiar fără defect de tiraj, sobele de metal încălzite la
roşu degajă oxid de carbon în cameră.
O persoană poate veni în contact voluntar sau accidental cu zeci de
mii de toxice ce pot exista în jurul său. Nu toate aceste toxice pot fi trecute
în revistă, nici chiar rezumativ. Principiile generale expuse guvernează însă
cercetarea oricărui toxic incriminat, iar toxicologii posedă metode specifice
de identificare pentru fiecare substanţă în parte, ceea ce, printr-o strânsă
conclucare, ceează şanse de diagnostic chiar şi în cele mai dificile situaţii,
aşa cum ar fi toxicele puse în organe sau în probe după moarte, toxicele date
în perioada agonală, toxicele incorporate în alcool, alimente, sau în cazul
intoxicaţiilor solitare în care nu se ştie dacă ingerarea toxicului s-a făcut din
eroare sau a fost administrat în mod intenţionat.
________________________
1
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin agenţi chimici, în Patologie medico-legală,
2
Idem – pag. 378.
______________________________________________________________________________
CAPITOLUL III
ALTE ACTIVITĂŢI DESTINATE INVESTIGĂRII
INFRACŢIUNILOR DE OMOR
1. Dispunerea expertizelor medico-legale
71
Efectuarea constatării sau expertizei medico-legale reprezintă un alt
moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă la
care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în contextul cercetării
scenei crimei.
De altfel, în aceste condiţii, potrivit prevederilor procesual penale,
constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală,
după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Constatarea se cere de obicei înainte de punerea în mişcare a acţiunii
penale, apoi ea se solicită în caz de moarte violentă, suspectă sau de
examinare corporală a agresorului şi implică deci un acces primar sau
derivat la informaţii. Prin urmare constatarea se cere în caz de urgenţă şi este
mai restrânsă decât expertiza deoarece tinde a conserva urmele infracţiunii
ce pot dispare.1
Potrivit art.114 din Codul de procedură penală, în caz de moarte
violentă, de moarte a cărui cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când
este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei
vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor
infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări
medico-legale şi cere organului medico-legal căruia îi revine competenţa,
potrivit legii, să efectueze această constatare.
Faţă de importanţa acestui act medico-legal în soluţionarea cauzei
cercetate, recomandabil este ca necropsia să se efectueze, în măsura
posibilităţilor, de însuşi medicul anatomopatolog care a participat la
cercetarea locului faptei şi fotografiile, înregistrările video executarea cu
acest prilej.
Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport
substanţial sunt, în esenţă, următoarele:
________________________
1
Ghe.Scripcaru, T.Ciornea, N.Ianovici – Expertiza medico-legală în sistemul expertizei judiciare, în
Medicină şi drept, Editura „Junimea”, Iaşi-1979;

______________________________________________________________________________
 stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit
aceasta;
 diferenţierea leziunilor vitale de cele post-mortale şi explicarea
mecanismelor de producere a lor;
 determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii
loviturilor;
72
 depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a stupefiantelor;
 stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor
dezmembrate), a alcoolemiei, precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni
identificarea victimei.
Pentru aceasta se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe
corpul si îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt de exemplu urmele biologice,
firele de păr, depozitul subunghinal. Uneori ridicarea urmelor de pe cadavru
se face chiar de la faţa locului.
Astfel, petele de sânge au o importanţă deosebită; la locul faptei
medicul legist va găsi frecvent urme care, uneori, se pot identifica uşor ca
fiind de sânge; alteori, din cauza substratului sau din cauza vechimii
sângelui, acestea sunt dificil de identificat. Urmele mai vechi de sânge au o
culoare brună sau, când vechimea este mare, devin verzi ori gălbui. Medicul
legist va trebui să interpreteze urmele de sânge, stabilind dacă acesta este
sânge prelins sau stropit şi care este direcţia scurgerii. Pe zăpadă sângele se
conservă perfect şi rămâne de culoare roşie, din cauza frigului.
Se vor căuta în crime sadice petele de spermă, care prezintă un contur
neregulat şi culoare albicioasă-cenuşie, şi care pe materiale textile au
consistenţă cartonoasă.
Firele de păr găsite la locul faptei se ridică pentru examen comparativ
cu fire de păr recoltate de la victimă şi de la persoane suspecte, cum sunt, de
exemplu, urmele biologice, firele de păr, depozitul subunghinal. Uneori
ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la faţa locului.
Aceste prelevări se efectuează mult mai bine în condiţiile sălii de
autopsie, ceea ce impune transportarea cadavrului la unitatea medico-legală
cu deosebită atenţie, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor şi,
îndeosebi, a microurmelor, măsuri printre care se numără şi introducerea
corpului, a mâinilor, picioarelor în saci de plastic. Cadavrul se transportă
urgent la morgă, mai ales dacă este protejat în saci de plastic, în care urmele
biologice, în special sângele, diversele excreţii, ţesuturi, se degradează rapid.
Examinarea necroscopică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măştii
mortuare şi eventual amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la faţa locului
______________________________________________________________________________
faptei, se realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist 1
care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de
ansamblu asupra cazului cercetat, ştie ce probleme trebuie clarificate şi, prin
urmare, ca să solicite în plus de la expertiza medico-legală.
73
Prezenţa procurorului criminalist la efectuarea necropsiei se impune
cu atât mai mult ca cât, deseori apar dificultăţi în stabilirea diagnosticului
etiologic juridic al decesului, respectiv determinarea cauzei şi naturii morţii.
Referitor la expertiza medico-legală efectuată în infracţiunile contra
vieţii, ea însăşi este guvernată de reguli metodologice generale şi speciale,
puse în evidenţă în literatura de specialitate. Aceasta vizează identificarea
cadavrului, stabilirea naturii morţii, cercetarea cauzelor, a modului şi a
condiţiilor în care s-a produs2.
Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de
medicina legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind
hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului: moarte
violentă sau moarte patologică3. Din moment ce datele obţinute converg
spre o moarte violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri sau a unui
accident, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească
la încadrarea juridică corectă a faptei.
Determinarea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea
tuturor datelor obţinute pe bază de expertiză medico-legală, a expertizelor
criminalistice, precum şi a actelor de urmărire penală efectuate în cauză.
Această cerinţă este evidentă, mai ales în condiţiile insuficienţei datelor
necesare stabilirii cauzei reale a morţii. Se evită astfel posibilitatea apariţiei
unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situaţiei de fapt.
Determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de agresiune şi
decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o
serie de afecţiuni preexistente ale victimei este o problemă deosebit de
importantă, frecvent subliniată în literatura de specialitate. 4 Determinarea
legăturii de cauzalitate este esenţială pentru încadrarea corectă a faptei în
categoria omorului ori a loviturilor cauzatoare de moarte.
Evident că această încadrare este făcută de către magistrat, însă, în
________________________
1
Em.Stancu – Dispunerea expertizelor medico-legale, în Tratat de criminalistcă, Editura Universul
Juridic, Bucureşti-2002, pag. 523;
2
Em.Stancu – Dispunerea expertizelor medico-legale, în Tratat de criminalistică, Editura Universul
Juridic, Bucureşti-2002, pag. 523;
3
I.Moraru – Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967, pag.63;
4
Em.Stancu – Stabilirea cauzei morţii, în Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti
-2002, pag. 523;
______________________________________________________________________________
bună parte, pe baza concluziilor expertizei medico-legale, chemată să pună
în lumină elementele nexumului cauzal dintre faptă şi urmările sale. În
consecinţă, se impune delimitarea mai întâi pe teren medico-legal, a cauzelor
74
morţii, de condiţiile de ordin predispozant sau de ordin defavotizant,
operaţie ce a avut uneori un caracter arbitrar.1
Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate, potrivit opiniilor
exprimate în literatura de specialitate este necesar să fie luate în calcul patru
categorii de factori: victima, instrumentul sau substanţa vulnerantă,
circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, precum şi autorul faptei. În
privinţa autorului faptei, se va ţine seama de modul în care acesta a conceput
şi pregătit actul, i-a prevăzut şi acceptat urmările, precum şi de scopul
urmărit.
Identificarea victimei se face tot la faţa locului, când se consemnează
şi actele găsite asupra persoanei. Dacă victima nu este identificată, urmează
ca înainte de efectuarea autopsiei, la serviciul medico-legal, după prealabila
toaletă a cadavrului, să se execute o serie de manopere care vor servi la
identificare. Examenul extern al cadavrului are o mare importanţă în
medicina legală. Scopul lui este de a stabili semnele de identitate, de a
verifica semnele morţii şi a preciza data ei, de a constata şi consemna
semnele de violenţă, ca şi semne de boli locale ori generale.
Când identitatea cadavrului este cunoscută, se notează numai datele
generale privind sexul, talia, vârsta, gradul de dezvoltare, semnele
particulare, diverse.
Când cadavrul este neidentificat vor fi notate şi datele care, ulterior,
vor putea servi la identificare, după modelul portretului vorbit al lui
Bertillon2: culoarea părului, culoarea ochilor, forma feţei, a nasului, a
urechii; se va acorda o atenţie deosebită dentiţiei, semnelor particulare (nervi
pigmentari, cicatrice, amputaţii, proteze), ca şi prezenţei eventualelor
stigmate profesionale.
În acest caz se efectuează şi fotografii de identificare, după toaleta
prealabilă, dacă cadavrul este intrat în putrefacţie, punând ochi artificiali şi
eliminând gazele de putrefacţie care deformează faţa şi o fac de
nerecunoscut.
Examenul intern presupune deschiderea obligatorie a celor 3 mari
cavităţi: craniană, toracică şi abdominală, precum şi examinarea cavităţii
________________________
1
Em.Stancu-Stabilirea cauzei morţii-în Tratat de criminalistică-Editura universul Juridic,Bucureşti,pg524;
2
I.Moraru-Examenul extern al cadavrului-în Medicină legală, editura Medicală, Bucureşti-1967,pag.93;

______________________________________________________________________________
bucale, a gâtului, şi a coloanei vertebrale; aceasta din urmă se deschide când
este cazul, pentru a se examina cavitatea rahidiană şi conţinutul ei. Când este
indicat, se procedează la deschiderea cavităţii urechii interne, a sinusurilor
75
feţei, ca şi la secţiuni întinse prin masele musculare ale trunchiului şi
membrelor. Dificultăţile în stabilirea cauzei morţii apar frecvent din cauza
caracterului contradictoriu al leziunilor, a stării avansate de putrefacţie a
cadavrului, ca şi a unor deficienţe în efectuarea necropsiilor. De exemplu, în
cazul unei morţi suspecte, medicul legist ocazional conchide că decesul are
drept cauză o hemoragie meningo-cerebrală şi pune diagnosticul de moarte
violentă. Din cercetările intreprinse de organele de urmărire penală, s-a
desprins concluzia că nu poate fi vorba de o asemenea moarte. Procuratura a
dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, de data aceasta
stabilindu-se că moartea nu a fost violentă, cauza constituind-o o hemoragie
intraventriculară, apărută pe un fond patologic preexistent.
Din analiza unei bogate practici existente în materie, se poate deduce
că problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice a morţii
vizează trei direcţii principale:
1.1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală,problemă asupra

căreia ne-am oprit anterior, dar în legătură cu care se mai impune cel puţin o
precizare: în ipoteza unui deces din cauza existenţei unor antecedente
patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat acestora. Situaţia,
frecvent întâlnită, îi priveşte pe bătrâni şi pe persoanele grav bolnave, după
al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii sau de a se
executa superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic
prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne
(rupturi de organe, fracturi de craniu sau de coloană), ori substanţe chimice
apte să producă moartea.
1.2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul

de des în practica de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-şi
masca fapta prin „regizarea” unei sinucideri.
La săvârşirea omorului cu arme albe şi corpuri contondente,
diferenţierea este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă
leziunile. De regulă, sinucigaşul preferă zona gâtului, a toracelui, arterele
radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe
axa gâtului sau mâinii şi, frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi

______________________________________________________________________________
paralele până când reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în
punctul de plecare şi mai superficiale la sfârşit.
Un alt element important de diferenţiere îl reprezintă starea
76
îmbrăcămintei, sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei
şi a cămăşii, prin ridicarea mânecii. În ipoteza sinuciderii, victimele sunt
încheiate la haină ori cămaşă, existând uneori o simetrie între punctul de
perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, dar şi o lipsă a acesteia,
explicabilă prin mişcările victimei care încearcă să se apere.
Plăgile tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare activă, prin
apucarea cuţitului, ori de apărare pasivă, prin acoperirea feţei sau a toracelui,
exclud posibilitatea sinuciderii, ca şi leziunile din zona spatelui, inaccesibilă
pentru o eventuală autolezare.
Autolezarea în scop de sinucidere, cu toporul, pare imposibilă, totuşi,
în practică au existat şi asemenea cazuri. De exemplu, un individ s-a sinucis
aplicându-şi două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală.
Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă sub forma
unor plăgi plesnite sau zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei
agentului vulnerant pe oasele plate, îndeosebi pe cutia craniană, din cauza
fracturii osului. Forma obiectului poate fi reţinută şi de îmbrăcămintea
victimei.
Cercetarea la faţa locului necesită căutarea obiectelor vulnerante, în
ipoteza sinuciderii fiind foarte uşor de găsit. Odată descoperite, de pe aceste
obiecte vor fi ridicate urmele biologice şi urme de mâini în vederea
efectuării examenelor comparative.
Diferenţa omuciderii de sinucidere în cazul spânzurării se face pe
baza interpretării modului de dispunere a petelor cadaverice, a datelor
obţinute în urma examenului anatomopatologic, precum şi a urmelor
descoperite în câmpul infracţional.
Nu este mai puţin adevărat că apar şi împrejurări în care sinuciderea
unei persoane, la prima vedere, lasă impresia unei omucideri. Într-un caz
dramatic, două surori în vârstă de peste 70 ani sunt găsite moarte în cada de
baie, una dintre ele prezentând plăgi tăiate profund la nivelul articulaţiei
pumnului. Deşi, iniţial, s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf,
ulterior s-a stabilit că sora mai tânără, bolnavă grav de cancer, şi-a ucis prin
înec sora mai vârstnică, deoarece aflând că va muri în curând, nu a vrut să-şi
lase sora, pe care o întreţinea, fără suport material şi s-a sinucis tăindu-şi
venele de la mâna stângă.

______________________________________________________________________________
1.3. Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine
dificilă din cauza caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se
77
adaugă încercările autorului de a-şi disimula fapta printr-un accident, de
genul căderii de la înălţime, înecului.
Numeroasele cazuri întâlnite în practica judiciară, de natură să creeze
dificultăţi în determinarea naturii juridice a morţii violente, ne-au determinat
să ne oprim asupra unor decese provocate de următoarele mecanisme, care
impun un efort conjugat de clarificare, atât pe teren criminalistic, cât şi
medico-legal.
a) Moartea prin spânzurare.
Săvărşirea unui omor prin spânzurare poate fi întâlnită, de regulă,
numai în cazul unor victime aflate, practic, în imposibilitatea de a se apăra
(bătrâni, paranoici, debili mintali). Persoanele în putere pot fi spânzurate
numai prin acţiunea mai multor indivizi, sau prin acţiuni care le anulează
rezistenţa (loviri, intoxicaţii alcoolice).
Simularea spânzurării – se face după ce s-a provocat moartea victimei
prin alte mecanisme: lovire, strangulare, otrăvire. În variantele mai simple,
simularea se constată relativ uşor, prin raportarea petelor cadaverice la
poziţia victimei, prin studierea şanţului spânzurării, prin observarea direcţiei
fibrelor frânghiei care a servit la spânzurare.
Diagnosticul fiferenţial al naturii morţii impune examinarea atentă a
semnelor de violenţă existente pe corpul cadavrului şi cercetarea
criminalistică minuţioasă a locului faptei. La admiterea variantei sinuciderii,
este necesar să se aibă în vedere dacă locul faptei permite asemenea acţiuni
de autolezare, pregătirea laţului, fixarea lui, deplasarea unor obiecte.
b) Moartea prin înec.
Stabilirea diagnosticului diferenţial impune diferenţierea urmelor
caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice, de semnele
morţii violente.
Importantă este stabilirea momentului în care s-au produs leziunile:
înainte de ajungerea în apă, ori după scufundare, leziunile fiind determinate
de frecarea pe fundul apei curgătoare, prin lovirea de vase, bărci, diverse
obstacole, inclusiv de muşcăturile unor peşti răpitori. Diferenţierea leziunilor
este dificilă din cauza fenomenelor de putrefacţie intervenite în submersie.
c) Moartea prin cădere sau precipitare
Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor de la
înălţime, este destul de dificilă, din cauza dificultăţii separării leziunilor
specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un
______________________________________________________________________________
78
pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, nu lasă urme evidente dacă,
mai înainte, nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-se
aparenţa de crimă perfectă.
În acest sens, apreciem drept firească recomandarea ca diagnosticul de
cădere să se pronunţe numai după excluderea posibilităţilor de producere a
morţii prin alte mecanisme.În asemenea situaţii, colaborarea dintre procuror,
expertul criminalist şi medicul legist se impune de la sine. De regulă,
diagnosticul de cădere trebuie să se stabilească prin excluderea, pe rând, a
altor cauze de provocare a morţii de alţi agenţi vulneranţi sau de alte
mecanisme.
În cazul unor precipitări de la mică înălţime pot apărea unele confuzii
cu privire la natura morţii, conclucarea procuror-medic legist, în clarificarea
împrejurărilor morţii, fiind hotărâtoare.1
d) Moartea prin agenţi chimici
Precizarea naturii morţii, în ipoteza intoxicaţiilor acute, reclamă
aceeaşi strânsă cooperare între procurorul criminalist, medicul legist şi
toxicolog. Fără datele obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în
scopul găsirii urmelor de otravă (în mâncare, lichide, diverse urme biologice,
seringi, fiole), fără studierea amănunţită a întregului tablou oferit de „scena”
morţii, observaţiile medicale sunt insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul
folosirii unor otrăvuri aşa-zis funcţionale, de tipul stricninei, atropinei, care
nu produc modificări anatomoce specifice.
Interpretarea rezultatelor analizei toxicologice trebuie efectuată în
coroborare cu celelalte date ale anchetei, tabloul clinic al intoxicaţiei
reconstituindu-se câteodată mai uşor din declaraţiile martorului, decât din
foile de observaţie din spital.
În legătură cu uciderea prin otrăvire, subliniem că săvârşirea unor
astfel de omucideri se întâlneşte în cercurile în care autorul are acces, în mod
firesc, la victimă (familie, rude, prieteni).
e) Moartea prin agenţi fizici şi mecanici
Diagnosticul juridic al morţii violente este şi aici destul de dificil,
îndeosebi în situaţii cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii care au ca
scop mascarea omorului. Fireşte că, în ipoteza arderii cadavrului, se cere
rezolvată şi problema dificilă a identificării lui.
Concluziile privind natura morţii se pot formula prin interpretarea
________________________
1
Em.Stancu – Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident, în Tratat de criminalistică, Editura
„Universul Juridic”, Bucureşti-1999, pag.526;

______________________________________________________________________________
79
conjugată a datelor culese din cercetarea la faţa locului, altele decât cele
provocate de foc, dozarea bioxidului de carbon din sânge, depistarea unor
eventuale urme de substanţe toxice, la aceasta adăugându-se şi informaţiile
obţinute din investigaţiile judiciare.
În ceea ce priveşte stabilirea disimulării morţii printr-un accident de
cale ferată sau rutier apare, şi aici, necesitatea ca medicul legist să
diferenţieze leziunile vitale de cele post-letale. Dificultatea apare, în special,
în cazurile în care înscanarea morţii printr-un agent mecanic s-a efectuat
imediat după suprimarea vieţii victimei de către autor.
2. Dispunerea expertizelor criminalistice
Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a
urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor,
obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătura cauzală cu fapta,
stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a eventualelor
modificări de formă, conţinut sau structură.1
În afara cazurilor când expertiza este obligatorie, dispunerea unei
expertize criminalistice este subordonată realizării cumulative a
următoarelor două condiţii:
- existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei, care, pentru a sta la
baza convingerii organelor de urmărire penală, impun necesitatea unor
precizări, clarificări;
- lămurirea semnificaţiei acestora reclamă cunoştinţe de specialitate
dintr-un domeniu sau altul de activitate.
În situaţia în care sunt întrunite cele două condiţii exprese ale legii,
organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă persoanele care
efectuează urmărirea au unule cunoştinţe în specialitatea respectivă.
Astfel, Codul de procedură penală al României a consacrat în
domeniul expertizei criminalistice, expertiza oficială. Aceasta a dus la
înfiinţarea în ţara noastră a laboratoarelor de expertiză criminalistică,
singurele instituţii din sistemul Ministerului Justiţiei abilitate să efectueze
examinări de specialitate în sfera criminalistică. Potrivit reglementărilor,
expertizele criminalistice se efectuează în cadrul laboratoarelor interjudeţene
sau a Laboratorului central de Criminalistică. La nivelul Ministerului de
Interne, îşi desfăşoară activitatea Institutul de Criminalistică din cadrul
Inspectoratului General al Poloţiei, precum şi serviciile criminalistice din
________________________
1
C-tin Pletea – Valorificarea probei ştiinţifice în aflarea adevărului, în Criminalistica – Revistă de
informare, documentare şi opinii, anulI, nr.1 martie 1999, pag. 12

______________________________________________________________________________
80
unităţile teritoriale ale poliţiei.
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect
omuciderea, pe lângă constatarea şi expertiza medico-legală se dispune
frecvent efectuarea de experize criminalistice sau de constatări tehnico-
ştiinţifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la
stabilirea adevărului.
Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct
examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte,
microurme), menţionăm:
 identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea
omuciderii;
 identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte
folosite în comiterea infracţiunii;
 stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în
care a fost suprimată viaţa victimei, precum şi a eventualilor martori.
Experienţa practică a permis autorilor de specialitate să ajungă la
concluzia că expertiza criminalistică parcurge în esenţă ,trei etape, constând
în cunoaşterea obiectului şi materialelor expertizei, examinarea separată a
fiecărei categorii de materiale şi compararea elementelor caracteristice în
vederea identificării.
În ipoteza omuciderilor, nu se susţine,însă, că toate aceste probleme îşi
găsesc rezolvarea numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales în
privinţa examinării urmelor biologice, a identificării victimei şi a agentului
vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize judiciare
complexe, criminalistice şi medico-legale.
Raportându-ne la multiplele genuri de expertize criminalistice
efectuate în caz de omucidere, considerăm util să ne oprim, pe scurt, asupra
celor mai întâlnite mai frecvent în practica de specialitate.
2.1.Expertiza traseologică
Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante efectuată
împreună cu medicul legist şi expertul criminalist, are drept scop stabilirea
obiectului folosit de infractor în suprimarea vieţii victimei. Subliniem
împreună pentru că, în practică, ea se face greu.
Aşa cum s-a precizat, în funcţie de calitatea caracteristicilor reflectate
în urmă, în oasele plate ale victimei este posibilă apartenenţa de gen şi chiar
identificarea instrumentului vulnerant.
Laboratorul de traseologie din cadrul Institutului de Criminalistică al
Inspectoratului General al Poliţiei efectuează examinarea urmelor create de
______________________________________________________________________________
81
instrumente în vederea identificării agentului care a produs urmele,
examinarea urmelor de încălţăminte şi a pneurilor, examinarea resturilor
macroscopice în vederea stabilirii obiectului de la care provin; în cazul
accidentelor de circulaţie, examinarea urmelor de diverse genuri create prin
acţiunea mecanică asupra obiectelor de încălţăminte, sisteme de închedere
sau alte obiecte, formulează concluzii şi propuneri în raport cu noi metode
utilizate de infractori în comiterea faptelor infracţionale.
În cadrul laboratorului funcţionează următoarele colecţii:
- colecţia de tălpi de încălţăminte (imagini);
- colecţia de pneuri (imagini);
- baza de date pentru elementele de iluminare şi semnalizare auto1.
Expertiza urmelor de picioare (urmele plantare şi de încălţăminte)
permite identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de
crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei,
după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălţat. Fireşte că
identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen
comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.
Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma
generală a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la
determinări de grup şi chiar de identificare, dacă prezintă elemente de
individualizare, cum ar fi cusăturile, unele uzuri specifice şi forma diferitelor
corpuri care au aderat la ciorapi în timpul mersului. Corpurile aderente la
ciorapii persoanei care a lăsat urmele cercetate se vor căuta şi în
încălţămintea acestuia2, unde le putem găsi fixate de căptuşeală.
Interiorul încălţămintei va reţine, ca un buzunar de haină, diferitele
resturi de materiale colectate de mersul în ciorapi, indicând unele
îndeletniciri ale persoanei respective, dacă înainte de săvârşirea faptei pentru
care este cercetată.
Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate în condiţii
corespunzătoare, pot refelecta elemente caracteristice utile identificării, deşi
prezintă elemente particulare mai puţine.
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică
a urmelor de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori
de cea a încălţămintei, sunt în funcţie de faptul dacă expertului i se trimite
________________________
1
N.Berechet – Investiţie de inteligenă pentru mileniul trei, în Criminalistică, Revistă de informare,
documentare şi opinii, Anul I, nr.2 mai 1999; Bucureşti, pag.3;
2
C.Suciu – Examinarea urmelor de picioare, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-
1972, pag. 250-251;
______________________________________________________________________________
82
de la faţa locului, sau şi urma şi modelele tip de comparaţie (printre care
incluzând şi încălţămintea ridicată de la persoanele suspecte). Astfel:
¤ Dacă expertului i se trimite numai urma acesta poate să soluţioneze
următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutăţii
aproximative a persoanei, particularităţile anatomo-patologice, mecanismul
de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea
elementelor cărării de urme.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se pot determina
piciorul şi regiunea sa anatomică care a format-o, precum şi prezenţa
caracteristicilor de identificare. În privinţa urmei de încălţăminte, este
posibilă, determinarea tipului de încălţăminte, pe baza comparării cu tălpile
aflate în colecţiile laboratoarelor de criminalistică, precum şi a diferitelor
particularităţi, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate în vederea
restrângerii cercului suspecţiilor, ajungându-se finalmente chiar la
identificarea încălţămintei creatoare de urmă.
La urmele formate de încălţăminte se insistă asupra formelor
caracteristice ale uzurii tocului, a vârfului şi a marginilor exterioare ale
tălpii. Uneori se pot întâlni elemente caracteristice în urma reparaţiilor
încălţămintei, la marginile tocului şi ale tălpii care încadrează porţiunea
intermediară. De-a lungul urmei lăsate de talpa încălţămintei se vor cerceta
urmele cusăturii şi locurile de întrerupere a acesteia, urmele cuielor cu care
este prinsă talpa sau peticul.
Pentru examinarea comparativă a urmelor lăsate de desenele papilare,
singura metodă ce poate fi folosită este examinarea de pe fotografii mult
mărite.
¤ În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziţie modele de comparaţie,
respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea suspectă, se poate
ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă. Aceasta
reclamă obţinerea de modele de comparaţie, pentru ca examinarea
comparativă să se efectueze prin modele având aceeaşi provenienţă;
fotograma cu fotograma, mulajul cu mulajul. Nerespectând această regulă,
riscăm să nu identificăm diferitele detalii caracteristice, care în aceste forme
diferite de prezentare nu sunt oglindite la fel.
Problema centrală pe care trebuie să o rezolve expertiza criminalistă
rămâne, desigur, identificarea mijlocului de transport, ceea ce presupune
prezentarea de modele de comparaţie după banda de rulare, după alte părţi
care au creat urme, ca şi prelevarea de pelicule de vopsea sau alte materiale.
______________________________________________________________________________
83
Identificarea se realizează frecvent pe baza examenului comparativ dintre
caracteristicile reflectate în urma descoperită la locul faptei şi modelele de
comparaţie obţinute de la anvelopele autovehiculului suspect, luându-se în
calcul atât caracteristicile lor generale, cât şi detaliile speciale desenului
antiderapant (uzura, defectele de fabricaţie).
2.2.Expertiza balistică
Expertiza balistică judiciară, respectiv expertiza criminalistică a
armelor de foc, este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt
supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora, cât şi împrejurările legate
de folosirea lor.
Expertiza balistică vizează două direcţii principale1:
- identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după
urmele lăsate de tub şi pe glonţ;
- studierea urmelor principale şi secundare existente pe îmbrăcămintea
victimei, în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.
Identificarea armei cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul
final al oricărei expertize balistice judiciare. În esenţă, procesul de
identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor, a tuburilor
descoperite în corpul victimei sau la faţa locului, cu gloanţele trase
experimentel cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la
persoana suspectă.
Laboratorul de balistică judiciară din cadrul Institutului de
Criminalistică al Inspectoratului General al Poliţiei efectuează examinarea
armelor de foc, a muniţiilor şi elementelor de muniţie care fac obiectul
cerecetărilor de pe întreg teritoriul ţării, întreţine şi actualizează colecţia de
arme a institutului, colecţia de elemente de muniţie ridicate de la locul faptei
în cauzele cu A.N., realizează documentare asupra metodelor de examinare
şi a tipurilor de armament.
2.3.Expertiza dactiloscopică
Dactiloscopia este ramura Criminalisticii care se ocupă cu
examinarea şi clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării
persoanei.2
Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activităţii de
clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la faţa locului,
________________________
1
Em.Stancu – Expertiza balistică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti-2002,
pag. 529.
2
Em.Stancu – Consideraţii preliminare privind desenele papilare, în Tratat de criminalistică, Editura
Universul Juridic, Bucureşti-2002, pag. 98.
______________________________________________________________________________
84
de obţinere de informaţii privind persoana, precum şi de stabilirea raportului
dintr urmă şi activitatea infracţională. În prezent, posibilităţile ştiinţifice
oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt
multiple. Ele sunt însă şi în funţie de faptul dacă expertului i se prezintă
numai urma, sau şi modele de comparaţie.
Pentru aprecierea justă a identităţii unei impresiuni digitale trebuie să
se ţină seama nu numai de aspectul cantitativ al coincidenţelor caracteristice,
ci şi de aspectul calitativ al acestora.
Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării
autorului omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe
corpul victimei. Acestea presupune efectuarea unui examen comparativ, între
urmele descoperite şi impresiunile digitale ale persoanelor suspecte sau
impresiunile din cartoteca dactiloscopică. Examinarea comparativă a
impresiunilor digitale nu se face direct pe urma descoperită sau pe fişa
dactiloscopică luată unei persoane, ci pe fotograme mărite de 4 ori liniar, cu
impresiunea desenului papilar orientat în acelaşi sens şi la aceeaşi scară.
Urmele papilare rămase după efectuarea comparaţiilor dactiloscopice
de excludere a persoanelor ce nu au legătura cu săvârşirea faptei, prezintă un
interes deosebit în activitatea de probaţiune, deoarece pot ajuta organul
judiciar în formarea de convingeri certe cu privire la existenţa infracţiunii şi
la vinovâţia făptuitorului.

______________________________________________________________________________
85
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ
Aportul criminalisticii la stabilirea adevărului în procesul judiciar, şi,

mai ales, la soluţionarea cauzelor penale, aport privit în perspectiva sa
românească, poate fi reliefat astăzi numai în controlul istoric social-politic,
propriu ţării, în care se desfăşoară activitatea organelor judiciare, chemate să
asigure, prin mijloacele lor specifice, continuarea procesului democratic
instaurat în ţara noastră.
De asemenea, în activitatea complexă de prevenire a fenomenului
infracţional, în lupta dusă de organele judiciare pentru descoperirea
infracţiunilor şi identificarea infractorilor, se face tot mai mult simţită nevoia
recurgerii la mijloace, metode, procedee din ce în ce mai perfecţionate şi
eficiente.
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în
mod substanţial la realizarea scopului procesului penal.
În accepţiunea legii penale, cercetarea la faţa locului constituie un
procedeu probatoriu care serveşte la administrarea sau la aflarea unor
mijloace de probă, dar această activitate are o semnificaţie deosebită, de ea
depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările
cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
În literatura de specialitate, cercetarea la faţa locului a fost definită ca
fiind acea activitate procedurală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl
constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracţiunea,
descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea sau examinarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi a stării acestora, având
ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a
datelor necesare identificării infractorului.
Metodologia cercetării unui caz concret este determinată de natura
faptului şi de împrejurările în care a fost săvârşită. În consecinţă, va trebui să
se recurgă la cele mai adecvate reguli de cercetare, la mijloace tehnice şi
procedee tactice criminalistice capabile să contribuie la rezolvarea
problemelor esenţiale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii,
de care depinde existenţa sau inexistenţa acesteia.

______________________________________________________________________________
86
De exemplu, în ipoteza cercetării morţii violente a unei persoane – activitate
de natură să imobilizeze, de regulă, toate mijloacele criminalistice de
investigare – vom putea constata că ancheta penală are de soluţionat
următoarele probleme esenţiale: stabilirea cauzei şi natura morţii,
determinarea exactă a locului săvârşirii omorului, stabilirea datei şi a
modului de suprimare a vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor
participanţi la săvârşirea faptei, identificarea persoanei ucise, identificarea
instrumentelor şi mijloacelor întrebuinţate la comiterea faptei, stabilirea
mobilului sau a scopului infracţiunii, determinarea altor împrejurări ce pot
avea semnificaţie în elucidarea cazului.
Ar trebui ca şi în România, la fel ca în ţările dezvoltate, să se adopte
cadrul legislativ care să permită implementarea unui sistem de
telecomunicaţii performant cu ajutorul căruia imaginile urmelor papilare
descoperite la faţa locului în cazul infracţiunilor sunt preluate de dispozitive
speciale transmise prin satelit la baza centrală de date, astfel încât, până la
finalizarea activităţilor de investigare, echipa aflată în teren primeşte
rezultatul examinării, respectiv urmele şi celelalte date de identificare a
autorului.
Urmele pot furniza, de asemenea, informaţii cu privire la împrejurările
în care s-a comis fapta, respectiv la locu, timpul când s-au produs
evenimentele, la fazele şi succesiunea activităţilor infracţionale, la stabilirea
modului de operare, a instrumentelor folosite, la raportul de cauzalitate
dintre o acţiune şi consecinţele acesteia. De exemplu, într-un caz de omor,
aspectul, numărul şi plasamentul leziunilor prezentate de victimă, coroborate
cu deteriorările hainelor şi alte urme de la faţa locului ( de pildă urme de
sânge), ne vor da o imagine asupra felului în care s-a produs agresiunea, cu
ce obiect sau instrument s-a lovit, care a fost poziţia reciprocă a victimei şi
agresorului, dacă victima a fost ucisă în locul unde a fost găsită, sau în altă
parte, după care a fost transportată.
Tehnicile biocriminalistice servesc la examinarea urmelor biologice,
cum sunt, de exemplu, cele de sânge, de spermă, de salivă, fire de păr.
Utilitatea lor rezultă îndeosebi din faptul că, diversitatea şi profunzimea
analizelor conduce, într-un număr apreciabil de cazuri, la delimitarea
cercului de suspecţi, ajundându-se în anumite împrejurări chiar la
identificarea, pe această cale, a persoanei implicate în actul delictuos. Astfel,
urmele de sânge descoperite la faţa locului oferă indicii cu privire la numărul
de persoane existente în câmpul infracţional în momentul săvârşirii actului
ilicit, la raportul dinamic victimă-agresor, la acţiunile efectuate, la posibilita-
_____________________________________________________________________________
87
tea descoperirii de pete sangvinolete pe îmbrăcămintea agresorului, la
determinarea caracteristicilor lor. Şi în privinţa analizei firului de păr se
constată o preocupare susţinută pentru găsirea unor metode cât mai eficiente
de cercetare, preconizându-se un salt calitativ, în acest gen de examinare,
constând din identificarea persoanei pe baza grupelor sangvine şi a
caracteristicilor morfologice, apreciate în prezent de specialişti ca fiind în
număr de aproximativ 40.
Cercetarea locului faptei în infracţiunile contra vieţii poate da
rezultate optime dacă ea este începută şi sfârşită de una şi aceeaşi echipă în
care alături de procurori şi judiciarişti (poliţişti), prezenţa criminalistului şi
medicului legist este obligatorie. De asemenea, practica a demonstrat că, în
lipsa unei cercetări la locul faptei după toate reguluile metodologice şi
tactice criminalistice şi a rezolvării tuturor problemelor ce se pun expertizei
medico-legale şi criminalistice ancheta penală rămâne frustată de jaloanele
de orientare şi, ca urmare a interpretării unor factori incert consemnaţi, se
indică numeroşi factori subiectivi şi arbitrari.
Considerăm că în Codul de procedură penală ar trebui să i se aloce un
spaţiu mai larg instituţiei cercetării la faţa locului, deoarece ea reprezintă în
multe situaţii o bază esenţială şi indispensabilă în aflarea adevărului.
Aşadar, afirmaţia potrivit căreia, sub raport tehnic, aportul
criminalisticii la soluţionarea multor cauze penale are o importanţă
particulară este pe deplin întemeiată, practica judiciară demonstrând-o cu
prisosinţă.
BIBLIOGRAFIE
88
1. ACHIM Gheorghe – criminalistica – Editura Z, 1996
2. ANGHELESCU Ion şi colectiv – Dicţionar de criminalistică –
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti – 1984;
3. ARGEŞANU Ion – Criminalistica şi criminologia în acţiune –
Editura Lumina Lex, Bucureşti – 2001;
4. BELIŞ Vladimir – Medicină legală – Editura Juridică, ediţia a IV-a,
Bucureşti;
5. BERCHEŞAN Vasile – Cercetarea penală – îndrumar complet de
cercetare penală – Editura şi tipografia ICAR – Bucureşti-2002;
6. BRĂDET Gheorghiu-Ion – Drept penal român-partea specială –
Editura Europa Nova, Bucureşti – 1993;
7. BULAI C-tin, FILIPAŞ A. şi MITRACHE C-tin – Instituţii de drept
penal – Editura Trei, Bucureşti – 2001;
8. Codul de procedură penală al României;
9. Codul penal al României:
10.Criminalistica – Revista de informare, documentare şi opinii, Anul I,
nr.2 – mai 1999, Editura şi tipografia ICAR, Bucureşti – 1999;
11. Criminalistica – Revista de informare, documentare şi opinii, Anul I,
nr.2 – mai 1999, Editura şi tipografia ICAR, Bucureşti – 1999;
12.DONGOROZ Vintilă şi colectiv – Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, vol. II, Partea specială, Editura Academiei Române,
Bucureşti – 1967;
13.DONGOROZ Vintilă şi colectiv – Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, vol. II, Partea soecială, Editura Academiei Române,
14.MEDEANU Tiberiu Constantin – Crima şi criminalul – geneza
crimelor şi descoperirea criminalilor , Editura Lumina Lex,
Bucureşti;
15.MIRCEA Ion – Criminalistica – Editura Didactică şi Pedagogică,
16.MIRCEA Ion – Criminalistica – Editura Lumina Lex, Bucureşti –
2001;
17.MORARU Ion – Medicină legală – Editura medicală, Bucureşti –
2001;
18. NISTOREANU Gheorghe ş.a. – Drept procesual penal – Editura
Europa Nova, Bucureşti – 1996;
19.NISTOREANU Gheorghe şi colectiv – Drept penal – partea specială,
Editura Continent XXI, Bucureşti- 1996;
89
20.SCRIPCARU Gheorghe – Medicină legală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti – 1993;
21.STANCU Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Universul
Juridic, Bucureşti – 2002;
22.SUCIU Camil – criminalistica – Editura Didactică şi Pedagogică,
23.VOLONCIU Nicolae – Tratat de procedură penală. Partea generală,
Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti – 1996.
90
ANEXE
91

Cercetarea La Fata Locului in Cazul Infractiunilor de Omor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cercetarea La Fata Locului in Cazul Infractiunilor de Omor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS :

CAP. I: REGULI TACTICE CRIMINALISTICE DE

a) Cercetarea locului săvârşirii faptei trebuie efectuată cât mai urgent

constă dintr-o încăpere sau mai multe, stabilirea aspectului de ansamblu se

2.Particularităţile cercetării la faţa locului în cazurile

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

a) Operaţiuni de conservare a câmpului infracţional:

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR DE

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea urmelor în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea urmelor în cazul infracţiunilor de omor

2.4. Înecarea (submersia)

3. Omorul săvârşit prin împuşcare

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

4. Omorul săvârşit prin otrăvire

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

1. Dispunerea expertizelor medico-legale

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

1.1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală,problemă asupra

1.2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

Aportul criminalisticii la stabilirea adevărului în procesul judiciar, şi,

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

S-ar putea să vă placă și