MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
MEDICINA LEGALĂ
(Ciclul I)

AUTOR:
Petru Ostrovari
dr. în medicină,conf.univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
 Tema 1. Bazele procesuale şi de organizare a expertizei medico-
legale
Medicina legală reprezintă o ştiinţă medicală separată, care studiază şi
soluţionează probleme de ordin medico-biologic pentru practica judiciară.
Expertiza medico-legală utilizează datele ştiinţifice medico-legale la
rezolvarea problemelor practice de ordin penal şi civil cu respectarea normelor
legislative.
Medicina legală şi expertiza medico-legală interacţionează şi sunt legate în
activitatea lor de multe ramuri ştiinţifice medicale:
- anatomia normală şi patologică;
- traumatologia;
- obstretica şi ginecologia;
- pediatria;
- toxicologia.
şi nemedicale:
- criminalistica;
- codul penal;
- codul de procedură penală.
Pentru soluţionarea problemelor practice sunt utilizate metode speciale de
cercetare: macro- şi microscopică, clinică, radiologică, cromatografică, spectrală,
imunoserologică, fotografică.
De competenţa expertizei medico-legale ţine examinarea următoarelor
obiecte:
1. Victimele;
2. Agresorii;
3. Cadavrele;
4. Corpurile delicte de origine biologică;
5. diferite materiale (sânge, spermă, salivă);
6. diferite documente:
- foaia de observaţie clinică;
- fişa de consultaţii;
- procesul verbal de cercetare a cadavrului la faţa locului;
- procesul verbal de examinare a autovehiculului.
Bazele procesuale ale expertizei medico-legale.
Conform art.66 al CP RM expertiza medico-legală se efectuează în mod
obligatoriu pentru stabilirea:
1. Cauzei morţii,
2. Gradului de gravitate şi a caracterului leziunilor corporale;
3. Vârstei inculpatului, victimei, suspectatului;
4. Cercetarea tuturor infracţiunilor ce au loc împotriva persoanelor umane;
5. Greşelilor profesionale ale medicilor.
Regulile de ordonare a expertizei sunt prevăzute de art.165 al CPP.
Anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă în care arată:
- motivele pentru care dispune expertiza;
2
 - denumirea instituţiei care urmează s-o efectueze;
- numele de familie şi prenumele expertului;
- chestiunile asupra cărora trebuie prezentate concluzii;
- lista de documentesau obiecte ce vor fi puse la dispoziţia expertului.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană, care posedă cunoştinţele
necesare pentru a prezenta concluzii la dosarul penal respectiv.
Concluziile experţilor sunt echivalente cu declaraţiile martorilor, victimelor,
suspectaţilor, inculpaţilor, precum şi cu problemele delicte, procesele verbale de
anchetă şi alte documente.
Formele expertizei medico-legale.
Există câteva forme de organizare a expertizei medico-legale: primară,
suplimentară şi secundară.
Prin expertiza primară se înţelege cercetarea iniţială a obiectului şi
elaborarea concluziilor în baza acesteia. Dacă persoana juridică ce a dispus
expertiza primară nu este satisfăcută de concluziile expertului pentru motivul că
acestea nu sunt clare sau complete, solicită efectuarea unei expertize suplimentare
aceluiaşi sau altui expert (art.65 al CP RM).
În cazul când concluziile expertului nu sunt întemeiate sau există îndoieli cu
privire la veridicitatea lor, se poate dispune o contraexpertiză (secundară) unui alt
expert sau unei echipe de experţi (art.65 al CP RM).
Expertiza medico-legală în comisie se efectuează în cazurile mai complicate
cu participarea medicilor de diferite specialităţi.
În expertizele complexe participă mai mulţi membri, printre care şi
specialişti din diverse ramuri ale ştiinţei: matematică, fizică, chimie.
Expertizele în comisie şi cea complexă se finalizează cu o concluzie comună
şi semnată de toţi specialiştii participanţi.
Obligaţiunile, drepturile şi responsabilitatea expertului.
Expertul medico-legal este obligat să se prezinte la cererea persoanei, care
efectuează cercetarea prealabilă a anchetatorului penal, procurorului sau instanţei
de judecată, dând răspunsuri obiective la toate întrebările ce i sunt adresate.
Conform art.64 al CPP expertul are dreptul:
1. Să ia cunoştinţă de materialele din dosar în legătură cu obiectul
expertizei;
2. Să ceară, să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru
prezentarea concluziilor;
3. Să participe cu aprobarea persoanei care efectuează cercetarea penală a
anchetatorului penal sau procurorului la interogatorii audieri şi alte
acţiuni de anchetă penală;
4. În timpul cercetării penale, anchetei penale şi în şedinţa de judecată să
pună celui interogat întrebări în legătură cu obiectul expertizei dar numai
cu aprobarea persoanei juridice respective, care efectuează cercetarea
penală a anchetatorului penal sau judecătorului care prezintă şedinţa de
judecată.
Recuzarea expertului. Art.163 al CP prevede că chestiunea recuzării
(respingerii) expertului se rezolvă prin ordonanţa anchetatorului penal sau a
3
procurorului, instanţa care judecă procesul. Dacă expertul refuză sau se substrage
fără motive întemeiate de la îndeplinirea obligaţiilor sau dacă prezintă conştient
concluzii false, se aplică măsurile prevăzute de codul penal (art.196-197).
Normele procesuale care prevăd cazuri concrete, când expertul este recuzat
şi nu poate participa la procesul penal:
- personal direct sau indirect este cointeresat în cauză;
- a fost sau se află în dependenţă de serviciu cu inculpatul, pătimaşul
reclamantul sau răspunzătorul civil;
- a efectuat referitor la chestiunea în cauză o revizie, al cărei material a
servit drept bază pentru intentarea dosarului penal;
- vădeşte incompetenţa în cazul respectiv.
Documentaţia expertizei medico-legale.
Conform art.169 al CP principalul document al expertizei medico-legale este
Raportul de expertiză medico-legală. Raportul include trei părţi componente:
- introductivă;
- descriptivă;
- încheierea.
Expertul medico-legal perfectează şi alte documente în primul rând
certificatul medical de deces.

Tema 2. Tanatologia medico-legală.

Tanatologia studiază cum decurge procesul morţii, fenomenele legate de
moartea organismului uman şi metodele de examinare a cadavrelor.
Tanatologia medico-legală include un spectru mai larg de probleme,
cercetând atât urmele de violenţă lăsate pe cadavre, formele şi cauzele morţii, cât şi
mecanismul etiopatogenetic al morţii.
Moartea şi clasificarea ei.
Moartea reprezintă o dereglare integrală şi ireversibilă a proceselor vitale ale
organismului ce condiţionează stingerea activităţii biologice a tuturor ţesuturilor şi
organelor.
Instalarea morţii are loc progresiv, pe etape succesive. Între viaţă şi moarte
există un stadiu intermediar numit agonie, iar moartea reală are două etape –
moartea clinică şi moartea biologică.
Agonia este o etapă de tranziţie de la viaţă la moarte reală. Ea poate decurge
câteva ore, câteva minute sau în general să lipsească. Perioada de agonie evoluează
în felul următor:
- dispare mobilitatea;
- se reduc funcţiile fiziologice;
- apar tulburări ale sistemului nervos central, sistemului circular sangvin şi
sistemului respirator;
- pielea se acoperă cu sudoare rece, devine palidă;
- scade temperatura corpului;

4
 - dispar toate formele de simţ;
- primul dispare văzul iar ultimul auzul;
- persoana este exitată;
- apare urinarea şi defecaţia involuntară.
Moartea clinică – durează 5-7 minute, după stoparea funcţiilor sistemelor
nervos central, respirator şi cardiovascular. În această perioadă este posibilă
reanimarea tuturor funcţiilor organelor de importanţă vitală, deoarece încă nu au
apărut schimbări ireversibile ale celulelor organismului. Hipotermia corpului poate
prelungi cu mult perioada morţii clinice (20 min.).
Moartea biologică se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice
celulare, condiţionând modificări ireversibile ale organelor vitale. La această etapă
acţiunile de reanimare nu sunt eficiente.
Moartea poate fi cauzată de îmbătrânirea organismului, când funcţiile vitale
se sting lent. În aceste cazuri se depistează moartea naturală (fiziologică).
Mult mai frecvente avem de afacere cu moartea patologică din cauza
diferitelor maladii. Categoria morţii naturale şi patologice se numeşte moarte
neviolentă.
O formă de moarte patologică este moartea subită, care se instalează în scurt
timp la persoane sănătoase.
Categoria de moarte condiţionată de acţiunile factorilor externi (mecanici,
fizici, chimici, termici) asupra organismului uman este numită moarte violentă.
Există trei genuri de moarte violentă: accidentară, sinucidere, omucidere.
Diagnosticul morţii. Pentru verificarea morţii reale se folosesc două grupe
de semne: de orientare şi de certitudine.
Dintre semnele de orientare ale morţii fac parte:
- poza pasivă a corpului;
- paliditatea tegumentelor;
- lipsa respiraţiei;
- lipsa reflexelor;
- lipsa circulaţiei sangvine;
- lipsa bătăilor inimii.
Semnele de certitudine a morţii reale oferă radioscopia inimii,
electrocardiografia, electroencefalografia.
Modificările cadaverice precoce.
Modificările cadaverice precoce se referă la semnele de certitudine a morţii
reale. Din ele fac parte:
1. Răcirea cadavrului poate să înceapă incă din timpul agoniei. Se explică
prin scăderea activităţii biologice a ţesuturilor. Peste 10-12 ore după moarte
temperatura este de circa +20C.
2. Deshidratarea cadavrului – odată cu încetarea circulaţiei sangvine are
loc hipostaza generală şi evaporarea apei din straturile superficilae ale ţesuturilor,
contribuind la deshidratarea cadavrului.
3. Lividităţile cadaverice – peste 2-4 ore după instalarea morţii în regiunile
inferioare ale corpului apar pete violete numite lividităţi (pete) cadaverice.

5
 Procesul de apariţie a petelor cadaverice evoluează în 3 stadii: hipostaza,
difuziune (stază), imbiţie.
Hipostaza începe să apară peste 1,5-2 ore şi se instalează complet la 16 ore
de la moarte. Dacă se schimbă poziţia cadavrului (se întoarce) petele cadaverice
dispar peste 1-3 ore şi din nou apar în regiunile inferioare respective ale corpului.
Staza se instalează după 12-16 ore de la moarte, când se produce o
extravazare a plasmei sangvine care îmbibă ţesuturile şi durează 24-36 ore.
Stadiul al treilea numit imbibiţie se instalează după 24 ore de la moarte.
Petele cadaverice în acest caz nu dispar la presiune şi nu se schimbă la modificarea
poziţiei cadavrului.
4. Rigiditatea cadaverică – la 30 min. (până la 2-4 ore) după instalarea
morţii apare o rigiditate progresivă a musculaturii. Procesul deplin de formare a
rigidităţii cadaverice decurge până la 24 ore de la moarte.
5. Rigiditatea cataleptică (spasmul cadaveric) reprezintă o formă aparte,
când instalarea rigidităţii are loc brusc, fixând persoana în poziţia în care este
surprinsă în momentul morţii.
6. Autoliza postmortală – după instalarea morţii ţesuturile şi organele
cadavrului se modifică sub acţiunea enzimilor, sucului gastric. Se autolizează rapid
după moarte toate organele de importanţă vitală (pancreasul, splina, glandele
suprarenale, ficatul, rinichii).
Modificările cadaverice tardive.
Modificările cadaverice tardive se dezvoltă peste 2-3 zile după instalarea
morţii şi pot să dureze un timp îndelungat.
Din modificările cadaverice tardive fac parte: putrefacţia şi conservarea
(mumificarea naturală, saponificarea, lignificarea, congelarea) şi altele.
1. Putrefacţia este o modificare cadaverică distructivă, de natură
microbiană. Cea mai favorabilă temperatură pentru putrefacţie este +20 +35C.
Putrefacţia este stopată la temperatura de 0 +1 C şi mai mare de +55 C. Timpul de
putrefacţie a cadavrului mai depinde de prezenţa microbilor şi de proprietăţile
solului în care a fost înhumat (uscat, umed, mlăştinos).
2. Distrugerea cadavrelor prin insecte şi animale – muştele depun ouă în
jurul orificiilor naturale (gură, nas, organe genitale) sub formă de grămezi. Peste
10-25 ore din ouă apar larve. Muştele pot „scheletiza” un cadavru în circa 4
săptămâni. Furnicile pot „scheletiza” deplin cadavrul în timp de 4-8 săptămâni.
Cadavrele pot fi mâncate de câini, pisici, porci, şobolani etc.
Modificările cadaverice conservatoare.
În condiţiile nefavorabile ale mediului procesului de putrefacţie se adaugă
modificările cadaverice conservatoare. Cele mai frecvente procese conservatoare
sunt:
1. Mumificarea cadavrului apare în condiţii cu temperatură înaltă, umiditate
scăzută şi ventilare bună, pământ uscat, nisipos şi afânat. Mumificarea totală se
dezvoltă timp de 2-3 luni. Cadavrul se usucă, datorită deshidratării considerabile
care opreşte procesul de putrefacţie.
2. Saponificarea se dezvoltă în mediu umed şi lipsit de oxigen. Se
înregistrează la cadavrele găsite în soluri mlăştinoase. Sensul saponificării constă
6
în descompunerea grăsimii în acizi graşi şi glicerină, care unindu-se cu magneziu şi
calciu contribuie la saponificarea cadavrului.
3. Lignificarea se dezvoltă la cadavrele aflate timp îndelungat în terenuri
turboase, mlaştinoase cu reacţie acidă care împiedică putrefacţia. Aceste cadavre
pot fi identificate.
4. Congelarea cadavrelor are loc la temperaturile mai jos de 0 C. Cadavrul
se păstrează fără a suferi modificări de volum şi structură atât timp cât este
congelat.
5. Conservarea artificială a cadavrelor este practicată din antichitate.
Cadavrele pot fi conservate în soluţii de sare naftă. Secole şi milenii se
conserveazăîn gheaţă. Un timp relativ mai lung păstrarea cadavrelor se face cu
formalină, etanol şi alte soluţii.

Tema 3. Asfixii mecanice.

Noţiunea de asfixie desemnează o stare patologică a organismului în care
concomitent cu insuficienţa de oxigen în sânge şi ţesuturi se acumulează bioxid de
carbon. În timp de câteva minute (5-7) starea de asfixie duce la moarte.
Asfixia mecanică este însoţită de dereglări grave ale sistemului nervos
central. Pentru asfixia mecanică este semnificativă dereglarea precoce a activităţii
musculare, dezorientarea şi tulburarea coordonării mişcărilor în urma cărora
mişcările active devin imposibile, are loc eliminarea spermei, urinei, maselor
fecale.
Manifestarea asfixiei mecanice.
La moartea prin asfixie mecanică pe cadavru pot fi stabilite o serie de semne
numite generale. Dintre semnele generale externe ale asfixiei fac parte:
1. Echimoze punctiforme subconjunctivale;
2. Cianozarea feţei;
3. Lividităţi cadaverice abundente de culoare violet-închis intensă;
4. Urme de defecaţie, urinare şi ejaculare involuntară a spermei.
Dintre semnele generale interne ale asfixiei fac parte:
1. Sânge fluid de culoare închisă;
2. Supraumplerea cu sânge şi dilatarea cavităţilor cardiace din dreapta;
3. Staza generalizată a organelor interne;
4. Anemia splinei,
5. Echimoze punctiforme subpleurale şi subepicardiale (petele Tardie).
În dependenţă de caracterul şi localizarea acţiunii agentului extern, se
deosebesc următoarele forme de asfixii mecanice:
1. Prin compresiune:
- spânzurare;
- strangulare cu laţul;
- sugrumare;
- compresiunea toracoabdominală.

7
 2. Prin obstruare (ocluzie):
- sufocare;
- obstruarea căilor respiratorii prin corpuri eterogene, sânge, mase
vomitive;
- înecare.
Spânzurarea se înţelege forma de asfixie mecanică realizată prin
compresiunea gâtului cu laţul acţionat de greutatea propriului corp sau a unei părţi
a lui. În geneza morţii prin spânzurare intervin trei factori principali:
- întreruperea deplină sau parţială de trecere a aerului în plămâni;
- comprimarea vaselor sangvine;
- comprimarea nervilor (vag, simpatic) pe gât.
Una dintre cele mai importante probleme rezolvate de cercetarea unui
cadavru de pe urma spânzurării este determinarea caracterului intravital sau
postmortal al şanţului de spânzurare.
Circumstanţele de producere – spânzurarea în majoritatea cazurilor este o
sinucidere. Se pot produce şi spânzurări accidentale mai ales la copii. Foarte rar se
înregistrează cazuri de omucidere – crimă care se produce mai frecvent asupra
unor persoane ce nu pot opune împotrivire (copii, bolnavi, ebrietate).
Strangularea cu laţul se realizează prin compresiunea gâtului cu un laţ care
se strânge progresiv. Laţul poate fi strâns cu mâinele străine sau proprii, rotirea
unui băţ, care s-a introdus între laţ şi tegumente. Laţurile pot fi dure, semidure şi
moi.
Sugrumarea sau strangularea cu mâna este o formă de asfixie mecanică
realizată prin compresiunea gâtului cu mâna. Sugrumarea este efectuată totdeauna
de către o altă persoană. În sugrumare în prim-plan se află leziuni corporale de gât
sub formă de excoriaţii semilunare şi echimoze care se datorează acţiunii
compresive exercitate cu unghiile şi degetele.
Comprimarea toracoabdominală este o formă de asfixie mecanică prin
comprimarea toracelui şi a abdomenului, astfel încât se împiedică excursiile
respiratorii. Pentru aceasta este necesară o greutate de aproximativ 40-80 kg
repartizată pe toată suprafaţa toracelui şi abdomenului. La nou-născuţi
comprimarea toracoabdominală cu consecinţe mortale poate fi realizată numai de
câteva kilograme sau chiar o înfăşare strânsă.
Comprimarea toracoabdominală mai frecvent se înregistrează la prăbuşirea
minelor, în seisme de către avalanşe de zăpadă ş.a.
Sufocarea reprezintă o formă de asfixie mecanică prin astuparea orificiilor
respiratorii superioare (nazal, bucal). Sufocarea se produce de cele mai multe ori
cu mâna, pernă, plapumă, pământ, nisip, grăunţoase.
Au fost descrise sufocări criminale şi accidentale cu pelicule de material
plastic care produc moartea prin hipoxie cu lipsa totală a leziunilor corporale.
Obstruarea căilor respiratorii cu corpuri străine – această formă de
asfixie mecanică se caracterizează prin pătrunderea unor corpuri străine în căile
respiratorii. Mai frecvent căile respiratorii sunt obstruate de bucăţi de carne, salam
etc. Copiii pot aspira diferite monede, nasturi, fasole, grăunţoase care pătrund
adânc până la nivelul bronhiilor.
8
 Înecarea constituie o formă de asfixie mecanică prin ocluzia căilor
respiratorii cu un lichid (apă, ulei, petrol). Moartea survine peste 5-6 minute. Sunt
cunoscute următoarele semne de moarte prin înecare:
- Ciuperca înecatului - o masă spumoasă albă-surie;
- Emfizemul pulmonar acut;
- Echimozele subpleurale;
- Prezenţa lichidului din mediul unde s-a produs înecarea în căile
respiratorii;
- Prezenţa apei în tubul digestiv.
Semnele de retenţie a cadavrului în apă:
- aspectul „pielii de gîscă”;
- pielea palidă;
- măcerarea pielii pe palme, tălpi (la 10-15 zile);
- căderea părului (20 zile).
Traumatizarea cadavrului în apă poate avea caractere intravitale şi
postmortale.

Tema 4. Traumatologia medico-legală.

Autotraumatismul – se înţelege leziunile corporale produse prin acţiunea
părţilor externe sau interne ale automobilului aflat în mişcare, precum şi prin
căderea victimei din el.
Din punct de vedere juridic aceste traume în majoritatea cazurilor sunt
accidentale şi foarte rar se înregistrează acţiuni de sinucidere sau omucidere.
Mototraumatismul semnificativ este un volum mai redus de leziuni
corporale decât în autotraumatism.
Traume produse de tractor – aceste cazuri se pot grupa în traume produse
de tractoare cu roţi de cauciuc şi cu şenile. Leziunile provocate de tractoarele cu
roţi sunt asemănătoare celor provocate de autovehicule. Leziunile provocate de
tractoarele cu şenile dispun de particularităţi evidente.
Traume produse de tren – aspectele juridice ale morţii în urma
accidentelor de tren constituie o condiţie primordială la interpretarea datelor
expertizei medico-legale.
La leziunile tipice, care se produc prin trecerea roţilor trenului peste corpul
victimei, se referă:
1. banda de comprimare;
2. banda de ştergere;
3. decapitarea;
4. divizarea triunchiului;
5. fracturi imense ale capului cu separarea pielii pe faţă;
6. amputarea membrelor cu fracturi specifice ale oaselor tubulare lungi.

9
 Traume produse de avion – aceste cazuri reprezintă de regulă – accidente.
Leziunile formate sunt consecinţa căderii avionului. Moartea poate surveni de pe
urma leziunilor corporale, arsurilor, intoxicaţiei, insuficienţei de oxigen.
Traumatisme prin obiecte ascuţite – se deosebesc plăgi prin:
- tăiere (cuţit, lamă, brici, sticlă);
- înţepare (cui, furcă);
- tăiere-înţepare (cuţit);
- scalpare (topor, sapă).
Leziuni prin arme de foc – aceste leziuni pot fi ocazionale, produse în scop
de sinucidere sau omucidere. Aceste plăgi au trei zone:
1. Zona canalului de rănire;
2. Zona necrozei;
3. Zona comoţiei moleculare.
Ele depinde de mărimea proiectilului, distanţa împuşcăturii. Pot avea
orificiile de întrare şi ieşire şi numai orificiul de intrare.
Stabilirea identităţii armei de foc - aprecierea armei cu care s-a tras este o
problemă de interes imediat criminalistic, la rezolvarea căreia contribuie şi
expertiza medico-legală.
Identificarea armei de foc poate fi stabilită după:
1. Rămăşiţele cartuşului, proiectilului, alicelor, particulelor substanţelor
explozibile;
2. Particularităţile leziunii: numărul, dimensiunile, forma, orificiile de întrare
pe haine, piele, oase, situarea lor reciprocă, specificul depunerii funinginii şi a
pulberii, canalului de rănire, proprietăţile leziunilor organelor interne.
Cauza morţii prin leziuni mecanice.
În practica medico-legală adesea se înregistrează îmbinarea concomitentă a
mai multor cauze de moarte la una şi aceeaşi persoană prin acţiunea diferiţilor
agenţi traumatici: intoxicaţii, asfixii mecanice, embolia aeriană, hemoragia acută,
şocul traumatic, aspirarea sângelui.
Aceste complicaţii pot provoca moartea omului.
Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale.
Expertul medico-legal este frecvent întrebat dacă victima a fost capabilă cu
leziuni absolut mortale să păstreze un anumit timp cunoştinţa; dacă a putut de sine
stătător să se deplaseze la o anumită distanţă; să vorbească; să mărturisească
întâmplarea; să cheme în ajutor etc.
Caracterele vitale şi postmortale ale leziunilor.
Principalele caractere ale leziuninilor vitale sunt:
- procesele inflamatorii din regiunea plăgii;
- hemoragiile externe şi interne masive;
- hematoamele din regiunea traumată;
- pătrunderea eritrocitelor în ganglionii limfatici regionali;
- aspirarea sângelui;
- toate formele de emboli prezenţa funinginii în căile respiratorii.
Leziunile postmortale se pot produce la transportarea cadavrului se
formează: plăgi, excoraţii, fracturi ale oaselor.
10
 Identificarea obiectului vulnerant
Toate urmele ce caracterizează obiectele vulnerante se împart în semne de
grup şi semne individuale.
Semnele de grup sunt specifice unui anumit tip de obiecte.
Semnele individuale sunt caracteristice numai pentru un singur obiect.
În medicina legală sunt aprobate trei principii de bază, conform cărora se
efectuează identificarea obiectelor vulnerante:
1. după caracterele morfologice ale leziunilor mecanice de pe corpul
victimei;
2. după specificul urmelor sau a particulelor obiectului vulnerant rămase şi
depistate în locurile traumatizate;
3. după prezenţa diferitelor ţesuturi ale organismului sânge, piele, resturi de
organe, fire de păr) pe obiectul vulnerant.
Se pot utiliza şi probe de laborator în scopul identificării obiectului
vulnerant:
a. metoda radiologică;
b. metoda stereoscopică şi stereografică;
c. fotografierea în razele infraroşii;
d. metode chimice.
În regiunile traumatizate se pot găsi rămăşiţele obiectului vulnerant: sticlă,
pojghiţa de vopsea de la o maşină, bucăţică de lamă, cărămidă, proiectil, alice, care
indică direct asupra unui anumit obiect vulnerant.
Leziune corporală se numeşte dereglarea integrităţii anatomice sau
funcţionale a organismului sub acţiunea factorilor mediului ambiant: mecanici,
fizici, chimici, biologici şi psihici.
În calitate de agenţi traumatici mecanici pot fi:
1. Corpuri contondente, cu suprafaţa neregulată, regulată, plană sau mixte;
2. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite (topor, sabie, sulă);
3. Proiectilele armelor de foc.

Tema 5. Toxicologia medico-legală.

Substanţele toxice reprezintă o sursă frecventă de agresiune şi moarte
violentă care au constituit pe parcursul anilor o preocupare constantă a medicinei
legale.
Prin toxic se înţelege orice substanţă care prin proprietăţile fizice, chimice,
doza, condiţii de administrare şi acţiune funcţională provoacă o dereglare a
sănătăţii sau moarte. Starea de boală condiţionată de toxic se numeşte intoxicaţie.
Circumstanţele intoxicaţiilor. Cele mai răspândite sunt intoxicaţiile
accidentale Intoxicaţii cu scop de sinucidere se înregistrează mai rar şi mult mai rar
au loc omuciderile.
Examenul la faţa locului.
Examinarea locului şi a împrejurărilor în care s-a produs intoxicaţia se va
face cât mai repede şi minuţios. Corpurile delicte vor fi examinate, ambalate şi

11
expediate pentru examen toxicologic. Ele pot fi reprezentate prin diferite instalaţii
tehnice defectate, mase vomitive, substanţe de toxic, medicamente. Corpurile
delicte se pot găsi la diferite distanţe de victimă, ascunse sau aruncate în afara
clădirii.
Expertiza intoxicaţiilor.
Din punct de vedere medico-legal moartea prin intoxicaţie se consideră
moarte violentă, care necesită examinări speciale pentru completarea explicaţiilor
date. Chiar şi în cazuri nemortale de intoxicaţie va fi nevoie deseori de o expertiză
toxicologică pentru interpretarea faptelor şi stabilirea diagnosticului.
Uneori toxicul nu poate fi determinat, deoarece moartea s-a produs după o
perioadă mai lungă de timp de la intoxicaţie, unele substanţe uşor se elimină din
organism. Pentru o serie de substanţe toxice n-au fost stabilite metode de apreciere
a lor.
Clasificarea toxicelor.
Numărul mare al substanţelor toxice, acţiune şi origine fac dificilă o
clasificare unitară. Există mai multe clasificări: după structura lor chimică; după
domeniul de utilizare; după modificările morfopatologice, din punct de vedere
social-juridic.
În practica medico-legală toxicele se clasifică după modificările
anatomopatologice, evidenţiind următoarele grupe:
1. toxice corosive (caustice), care produc leziuni specifice, de obicei locale;
2. toxice distructive, care produc leziuni postresorbtive specifice în diferite
orgaane interne;
3. toxice hematice, care acţionează prepoderent asupra componentului
sangvin;
4. toxice funcţionale, care nu produc leziuni morfologice.
Toxicele corosive.
Din această grupă fac parte acizii şi bazele sau unele săruri ale lor. Cel mai
frecvent întâlnim intoxicaţii cu acizi acetic, sulfuric, azotic şi clorhidric.
Acizii şi bazele alcaline acţionează în primul rând, local, producând leziuni
caracteristice , acestea fiind urmate de efecte secundare generale postresorbtive.
Local toxicele corosive coagulează substanţele proteice tisulare, producând cruste,
care au aspecte diferite.
La autopsie modificările anatomopatologice variază în funcţie de agentul
corosiv şi de faza intoxicaţiei. La exterior se observă urme de arsuri chimice pe
buze şi pielea din jurul gurii, urme de prelingere a toxicului pe piept.
Toxicele distructive.
Din această grupă de toxice fac parte sărurile metalelor grele şi ale
metaloizilor (arsenicului).
În practica medico-legală mai frecvent se întâlnesc intoxicaţii cu derivaţi
arsenicali şi de mercur.
Intoxicaţiile cu derivaţi arsenicali au reprezentat pe parcursul istoriei unul
dintre cele mai bogate şi interesante capitole ale toxicologiei.
Arsenicul reprezintă un toxic distructiv puternic. Doza lui letală constituie
0,12 gr. Dacă prin calea bucală pătrund doze relativ mici de arsenic se dezvoltă
12
forma gastrointestinală, care se manifestă prin salivaţie, vărsături, dureri în burtă,
diaree cu sânge, apar convulsii, scade temperatura corpului. Moartea survine în
primele zile.
Intoxicaţiile cu mercur – cele mai multe intoxicaţii sunt accidentale.
Mercurul metalic este toxic sub formă de vapori, fiind uşor absorbit prin plămâni.
Doza minimă letală este de 0,15-0,30 gr. Pătruns în organism mercurul va afecta
organele de acumulare şi eliminare: peretele intestinal, rinichii, ficatul , mucoasa
bucogingivală.
Toxice hematice.
Substanţele toxice hematice sunt foarte variate. Din punct de vedere medico-
legal o importanţă deosebită au toxicele hemolitice şi cele hemoglobinotrope. Din
ultima grupă fac parte intoxicaţiile cu oxid de carbon şi methemoglobinizante.
Oxidul de carbon dispune de mare toxicitate.
Gradul de intoxicaţie se exprimă în procente de carboxihemoglobină faţă de
hemoglobina totală din sânge.
Un semn specific la moartea prin intoxicaţie cu oxid de carbon este culoarea
roşie-roză a tegumentelor, muşchilor şi a organelor interne. Cadavrul „seamănă” cu
un „om viu”.
Toxicele funcţionale.
Din această grupă fac parte multe substanţe toxice, diverse după structură,
dar care sunt asemănătoare prin manifestările clinice. Acestea se pot diviza în trei
grupe principale: cu acţiune generală; cu acţiune cerebrospinală şi neurocardiacă.
Din toxicele funcţionale fac parte: acidul cianhidric şi compuşii săi, dioxidul
de carbon, hidrogenul sulfurat, alcoolul etilic.
Alcoolul etilic în organism poate fi administrat pe cale bucală, în formă de de
clismă sau injecţii. Resorbţia alcoolului etilic se produce prin mucoasa stomacului
(20%) şi porţiunile iniţiale ale intestinului subţire (80%). Concentraţia maximă a
alcoolului în sânge se stabileşte aproximativ peste 45-90 minute după administrare.
O alimentare abundentă şi grasă reţine absorbţia alcoolului. Doza alcoolului etilic
care poate condiţiona intoxicaţie este foarte variabilă pentru diferite persoane. Se
consideră că 7 g de alcool pur la 1 kg din masa corpului prezintă o doză letală.
Intoxicaţiile cu medicamente sunt foarte variate şi toate medicamentele
practic pot deveni astfel de surse. Cele mai periculoase sunt intoxicaţiile cu
somnifere, derivatele opiumului, stricnină etc.
Supradozarea somniferelor produc un somn profund, dereglarea respiraţiei,
micşorarea tensiunii arteriale. Moartea se produce printr-o stare de asfixie.
Intoxicaţiile cu plante şi ciuperci otrăvitoare.
Dintre plantele otrăvitoare cel mai frecvent provoacă intoxicaţii măselăriţa şi
mătrăguna.
Dintre ciupercile otrăvitoare cel mai frecvent se produc intoxicaţiile cu
ciuperci albe amanita şi zbârciogii-graşi.
Primele semne ale intoxicaţiei apar aproximativ peste 8-12 ore după
consumare. Apare salivaţia abundentă, dureri acute în burtă, diaree frecventă şi
vomitări neîntrerupte. În urma pierderii unei cantităţi mari de lichid, victima simte
o sete puternică. Majoritatea victimelor mor peste 2-6 zile.
13
 Tema 6. Leziunile prin agenţi fizici.
Factorii mediului extern care influenţează în mod permanent asupra
organismului sunt agenţii fizici:
- temperatura înaltă sau scăzută;
- presiunea atmosferică;
- diversele radiaţii;
- curentul electric etc.
În anumite condiţii agenţii fizici pot cauza dereglări grave ale sănătăţii sau
produce moartea omului.
Acţiunea temperaturii înalte.
Temperatura înaltă poate avea asupra organismului o acţiune generală, locală
sau mixtă. Acţiunea generală a temperaturii înalte se poate manifesta prin şocul
hipertermic şi insolaţii, iar cea locală- prin formarea arsurilor.
Şocul hipertermic se instalează în urma supraîncălzirii organismului şi a
ridicării temperaturii corpului mai sus de 41-42ºC.
Insolaţia este consecinţa acţiunii razelor solare asupra sistemului nervos
central.
Arsurile se produc la acţiunea temperaturii mai mari de 45-50ºC. Arsurile
pot fi termice, chimice şi radioactive, de obicei accidentale.
Accidentele sunt frecvente la copiii lăsaţi fără supraveghere, la persoanele
alcoolizate sau obosite, care adorm cu ţigara în gură. Omuciderea se înregistrează
extrem de rar, în schimb se întîlneşte mai frecvent disimularea omorului prin
arderea cadavrului persoanei suprimate prin alte mijloace.
În funcţie de profunzimea arsurii se evidenţiază 4 grade:
- Arsurile de gradul I se manifestă printr-un eritem, edem şi durere. Arsurile de
gradul I 30-40% a suprafeţei corpului pot aduce la sfîrşit letal.
- Arsurile de gradul II se caracterizează prin apariţia unor vezicule pline cu un
exsudat pe fondalul eritemizat.
- Gradul III se prezintă ca o necroză a pielei.
- Arsurile de gradul IV se manifestă prin carbonizarea, mumificarea întregului
segment şi ţesutului osos.
Una dintre problemele mai importante ce se cer rezolvate de medicina-
legală, este stabilirea caracterului vital al arsurii. Aspectul acţiunii vitale include:
- o coloraţie roşie a zonei lezate;
- prezenţa flictenelor cu conţinut lichid;
- lezarea mucoasei căilor respiratorii cu depunerea funinginii;
- prezenţa carboxihemoglobinei în sîngele victimei.
Identificarea cadavrelor arse este extrem de dificilă, se recurge la cercetarea
cenuşii din regiunea respectivă. În cenuşă se pot găsi diferite obiecte din metal,
nasturi, monede, se păstrează dinţii.
Întrebările principale la care poate da răspuns expertiza medico-legală în
moartea prin acţiunea temperaturii înalte:
1. Dacă moartea s-a instalat prin acţiunea temperaturii înalte;
2. Care a fost sursa temperaturii înalte;

14
 3. Dacă moartea are o altă origine, care a fost cauza morţii.
4. Dacă se poate admite arderea cadavrului. Ce probe indică asupra acestui fapt
şi în ce condiţii a fost realizată arderea cadavrului.
5. Dacă acţiunea temperaturii a avut loc intravital sau după moartea victimei.
Acţiunea temperaturii scăzute.
Temperaturile joase acţionează negativ asupra activităţii vitale a
organismului.
Acţiunea locală a temperaturilor scăzute provoacă degerături de IV grade:
Gradul I se caracterizează printr-o paliditate şi răcire a pielii, care apoi
devine vânătă, dureroasă, cu pierderea simţului.
Gradul II se manifestă prin roşaţă, edem şi apariţia unor flictene cu conţinut
sangvinoient.
Degerăturile de gradul III-IV se caracterizează printr-o necroză uscată a
ţesuturilor moi (mumificarea).
Degerăturile în majoritatea cazurilor sunt accidentale.
Acţiunea generală a frigului se caracterizează printr-o degerare a întregului
organism.
Moartea provocată de temperaturile scăzute, este accidentală, înregistrîndu-
se mai frecvent la persoanele în stare de ebrietate. Sinuciderea este rară ca şi la
arsuri. Omuciderea este pusă în discuţie numai în cazul nou-născuţilor, care au
rezistenţă extrem de scăzută la frig.
Întrebările principale la care poate da răspuns expertiza medico-legală în
cazul morţii prin acţiunea temperaturilor scăzute:
1. Dacă moartea s-a instalat prin acţiunea frigului.
2. Dacă nu există pe corp semne de agresiune şi autoapărare.
3. Dacă decedatul a avut boli, care au condiţionat moartea prin frig.
4. Dacă victima a întrebuinţat înainte de moarte alcool şi în ce cantitate,
Electrotrauma - prin elecrotraumă se înţelege modificările
morfofuncţionale din organism sub acţiunea curentului electric.
În majoritatea cazurilor moartea se instalează la faţa locului. Semnele locale
ale electrocutării sunt:
- marca electrică (de intrare şi ieşire),
- epidermoliza,
- edemul,
- metalizarea pielii,
- arsurile pielii,
- necroza ţesuturilor moi şi a oaselor.
Electrocutarea reprezintă un accident, mai rar – sinucidere sau omucidere. Medicul
expert va stabili:
- poziţia cadavrului,
- contactul cu firele electrice,
- contactul cu solul,
- caracterul îmbrăcămintei,
- leziuni pe haine şi pe corp.

15
 Fulgeraţia reprezintă descărcarea energiei electrice naturale la tensiuni
foarte mari. În caz de fulgeraţie omul decedează foarte repede. Energia mecanică şi
termică distruge copaci, case, provoacă incendii. Îmbrăcămintea victimei este
ruptă, arsă carbonizată. Părţile metalice sunt topite.
Pe piele se formează arsuri, poate fi depistată „figura de fulgeraţie”, în formă
de dungi arborate de o culoare roşie sau roză.
Întrebările principale la care poate da răspuns expertiza medico-legală în caz
de electrocutare:
1. Dacă moartea victimei s-a produs prin electrocutare şi ce semne
confirmă aceasta.
2. Care a fost sursa posibilă de electrocutare şi care parte a corpului a
contactat nemijlocit cu ea.
3. Dacă nu există alte leziuni corporale, care puteau fi cauza morţii.

Tema 7. Examenul medico-legal al cadavrelor.

Motivele expertizei medico-legale a cadavrului sunt:

- Moartea violentă sau subită;
- Moartea în instituţiile medicale pe parcursul primelor 24 ore după spitalizare
la un diagnostic clinic nestabil;
- Cadavre neidentificate;
- În cazul când rudele decedatului au înaintate plângeri organelor de anchetă
penală, referitor la calitatea asistenţei medicale insuficiente.
Examenul medico-legal al cadavrului începe la locul unde a fost găsită persoana
decedată.
Cercetarea cadavrului la faţa locului.
Locul unde a fost descoperit cadavrul este considerat drept locul faptei. Numai
o examinare minuţioasă de urgenţă la faţa locului va permite obţinerea unei
informaţii necesare.
Cercetarea exterioară a cadavrului la faţa locului se efectuează într-o anumită
ordine:
- se descrie localizarea, poziţia şi atitudinea cadavrului;
- se evidenţiază obiectele de pe cadavru şi aproprierea lui;
- se notează hainele şi încălţămintea de pe cadavru;
- se descriu datele generale despre cadavru, fenomenele cadaverice;
- se caracterizează leziunile corporale.
Anchetatorul penal fixează:
- urmele şi schimbările stabilite la faţa locului;
- clarifică originea evenimentului;
- analizează acţiunile infractorului;
- pe unde a pătruns şi a ieşit din încăperea respectivă infractorul;
- propune proiectul de anchetare;
- planul de acţiuni operative în scopul reţinerii infractorului.
16
 Medicul specialist la faţa locului dă răspuns la următoarele întrebări:
1. Constatarea morţii reale a persoanei;
2. Aprecierea timpului de deces;
3. Ajutorul anchetatorului penal la examinarea cadavrului;
4. Depistarea, fixarea, ridicarea, împachetarea probelor delicte, care necesită a
fi cercetate;
5. Formularea întrebărilor pentru expertiza medico-legală.
Cercetarea medico-legală a cadavrului.
Autopsia se face după 24 ore de la instalarea morţii şi constă în examinarea
şi deschiderea unui cadavru, în scopul stabilirii cauzei morţii.
Autopsia este precedată de examenul extern al cadavrului, care constă în
stabilirea semnelor morţii, constatarea semnelor de violenţă, de maladii locale.
Cînd cadavrul este identificat, vor fi notate şi semnele particulare, care pot
ajuta la identificarea persoanei. Examenul intern presupune deschiderea obligatorie
a celor 3 cavităţi mari ale corpului: craniană, toracică şi abdominală cu cercetarea
organelor interne.
Medicul legist practică o serie de cercetări suplimentare:
- microscopia,
- toxicologia;
- biologică;
- bacteriologică;
- medico-criminalistică.
Fragmentele se cer măsurate, descrise, fotografiate şi păstrate.
Dezgroparea cadavrului înhumat este numită exhumare. Această formă de
expertiză se realizează numai prin decizia procurorului.
Cercetarea cadavrului la moartea violentă.
În aceste cazuri expertul medico-legal va rezolva o serie de întrebări, adesea
foarte complicate. La examinarea persoanelor decedate prin moarte violentă se
depistează şi o serie de maladii preexistente. Aceste maladii pot condiţiona o
moarte violentă sau influenţa geneza ei.
La expertiza morţii violente expertul va răspunde la un număr mare de
întrebări care sunt de competenţa lui:
1. Care este cauza morţii?
2. Cât timp a trecut după instalarea morţii?
3. Dacă moartea este violentă, care este caracterul agentului de acţiune şi
particularităţile specifice ale lui?
4. Care este numărul, consecutivitatea şi mecanismul de producere a
leziunilor?
5. Care este gradul de gravitate a leziunilor corporale?
6. Care este legătura de cauzalitatedintre leziunile corporale constatate şi
moarte?
7. Leziunile depistate au caractere vitale sau postmortale?
Cercetarea cadavrului la moarte subită
Prin moarte subită înţelegem o moarte neviolentă, provocată de procese
patologice din organismul omului într-un timp scurt.
17
 La autopsie cauza morţii subite se determină relativ uşor, după modificările
din organele interne.
Problemele principale rezolvate de expertiza medico-legală sunt:
1. Dacă moartea este violentă/neviolentă şi care este cauza ei.
2. Ce leziuni corporale există pe cadavru, care este mecanismul de
producere şi timpul formării lor.
3. Care din factorii externi au contribuit la moarte.
Cercetarea cadavrelor de nou-născuţi.
Problemele esenţiale ce stau în faţa medicului legist sunt:
- diagnosticul stării de nou-născut;
- diagnosticul maturităţii fătului;
- diagnosticul duratei vieţii intrauterine,
- viabilitatea fătului,
- estimarea vieţii extrauterine;
- durata vieţii extrauterine;
- estimarea îngrijirilor acordate fătului după naştere;
- stabilirea cauzei morţii fătului.
Diagnosticul maturităţii fătului.
Se consideră că fătul devine matur spre sfârşitul vieţii intrauterine (10 luni
lunare), la talie de circa 50 cm, cu o masă între 3-3,5 kg, unghiile de la mâini trec
capetele degetelor, iar cele de la picioare ajung până la marginea degetelor. La
băieţi testiculele se află în scrot, iar la fetiţe fanta vulvară este închisă şi labiile
genitale mari le acoperă pe cele mai mici, dacă există nucleele de osificare în
epifizele oaselor tubulare lungi.
Diagnosticul de nou-născuţi.
Se efectuează pe baza criteriilor morfofiziologice caracteristice unui nou-
născut.
1. Pe tegumentele corpului există urme de sânge matern în lipsa leziunilor pe
cadavru;
2. Smegma embrionară preponderent în regiunile axilare, inghinale ale
gâtului şi alte părţi;
3. Bosa serosangvină (dispare la 2-3 zile după naştere) este localizată în
funcţie de prezentaţie;
4. Cordonul ombilical este lucios, turgescent, de culoare roză, fără linie de
demarcare. După moarte cordonul se usucă, devine de culoare cafenie.
În medicina legală se consideră drept nou-născut copilul care a trăit după
naştere nu mai mult de 24 ore.
Viabilitatea fătului.
Prin viabilitate se înţelege capacitatea pruncului de a supravieţui în afara
organsimului matern. Criteriul viabilităţii în medicina-legală serveşte talia (circa
38 cm) şi masa mai mare de 1000 g a corpului. Se consideră viabili pruncii născuţi
la sfârşitul lunii a IX de gravitate, când talia lor atinge 48-55 cm, iar masa 2800-
3500 g, având toate semnele de maturitate.
Estimarea vieţii extrauterine este determinată de instalarea respiraţiei, care
produce modificări de aspect, culoare, consistenţă şi structură a plămânului.
18
Plămânul respirat umple cavitatea pleurală este uşor neregulat, de culoare roză, cu
un desen marmorat, la palpare elastic, cu crepitaţii, pe secţiune se obţine o spumă
rozovie.
Durata vieţii extrauterine.
Se stabileşte după modificările pielii, cordonului şi plăgii ombilicale ale
bosei serosangvine. Pielea este roşie timp de câteva zile după naştere acoperit cu
sânge şi smegmă embrionară. Cordonul ombilical este gelatinos şi turgescent la
naştere, începe să se usuce la 24 ore, apoi se mimifică şi cade. Inelul de demarcare
se formează numai dacă copilul a trăit.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Baciu Gh. Medicina Legală, Chişinău, Ed. „Ruxanda”, 1999;

2. Tetercev V., Mateicic V., Pădure A. Examinarea medico-legală a cadavrului la
faţa locului (material didactic), Chişinău, 2004;
3. Dolea I., Doraş S., Baciu Gh., Pădure A. et.al. Expertiza judiciară în cauzele
privind minorii, Chişinău, 2005;
4. Ungurean S. Medicina Legală, Chişinău, 1993;
5. Plahteanu M., Baciu Gh., Pădure A. Aspecte medico-legale lezionale în
traumatologia mecanică, Iaşi, 2004;
6. Крюков В. Судебная медицина;
7. Судебная медицина / Под редакцией В.В. Томилина, Москва, 1974.
8. Ander Z., Bilegan I., Molnar V. – Medicina legală. Bucureşti: Editura didactică
şi pedagogică, 1966.
9. Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C. – Ghid practic de medicină legală
pentru jurişti. Iaşi, 1993.
10. Baciu Gh. – Curs de medicină legală, vol.I-II. Chişinău: USM, 1993.
11.Baciu Gh. –Medicina legală. Chişinău: Ştiinţa, 1995.
12.Baciu Gh. – Istoricul medicinei legale în Republica Moldova. Chişinău, 1997.
13.Baciu Gh., Ungureanu S. – Cercetarea medico-legală a cadavrului. Chişinău,
USM, 1996.
14.Beliş V. – Curs de medicină legală, Bucureşti: IMFB, 1991.
15.Beliş V. – Tratat de medicină legală, vol. I-II. Bucureşti: Editura Medicală,
1995.
16.Medicina legală: definiţii şi întrebări, sub redacţia T.Ciornea . Iaşi: editura
Junimea, 1986.
17.Moraru I. – Medicina legală. Bucureşti: Editura medicală, 1967.
18.Perju-Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală. Cluj
Napoca: Editura Argonant, 1996.
19.Quai I., Terbancea M., Mărgineanu V. – Introducere în teoria şi practica
medico-legală, vol. I., Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1978.
20.Scripcaru Gh. – Patologie medico-legală. Iaşi, 1988.
19
21.Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. – Medicina şi drept. Iaşi, 1979.
22.Ungurean S. – Medicina legală. Chişinău: Ştiinţa, 1993.
23.Авдеев М. – Курс судебной медицины. М. Юриздат, 1959.
24.Ботезату Г.А., Тетерчев В.В., Унгурян С.В. – Диагностика давности
смерти в судебной медицине. Кишинев. Штиинца, 1978.
25.Лужников Е.А., Костомарова Л.Т. – Острые отравления. М. Медицина,
1989.
26.Осмотр трупа на месте его обнаружения. Руководство для врачей. Под
ред. А.А. Матышева. Л.Медицина, 1989.
27.Попов В.Л. – Судебная медицина. Учебник, 1985.
28.Солохин А.А. – Судебно-медицинская экспертиза в случаях
автомобильной травмы. М. Медицина, 1968.
29.Судебная медицина. Руководство для врачей. Под ред. А.А. Матышева,
А.Р.Деньковского, Л.Медицина, 1985.

20