ONTOLOGIA FIINŢEI ISTORICE

ŞI EPISTEMOLOGIA EXISTENŢIALĂ
A ISTORIOGRAFIEI

Adrian PĂCURAR

Ne trezim trăind, aruncaţi fiind în ceea ce ne-am obişnuit să numim „lume”, fără să ştim
cine sau ce ne-a trimis „aici”, fără să ştim ce se va întâmpla, dacă se va mai întâmpla ceva,
după ce scurta noastră aflare în treabă pe aici se va fi terminat şi, mai ales, fără să înţelegem,
sau să putem spera că vom înţelege vreodată, de ce suntem sau de ce am fost pe aici, adică
prin „lume”. Ca nişte orbi bâjbâim agitaţi prin „lume”, dinspre un niciunde spre un nicăieri,
copleşiţi de mize mărunte şi iluzii de circumstanţă. Însă, indiferent cât de stranie sau
neinteligibilă ne poate părea uneori existenţa noastră în această lume ea are întotdeauna un
trecut, un prezent si un viitor, un timp al acestor orizonturi şi o istorie a lumii în general. Iar
ce este, de pildă, „trecutul” sau „istoria” şi, mai ales, cum poate fi acest trecut istoric
interpretat în contextul general al existenţei umane, reprezintă, într-o formă sau alta, obiectul
preocupărilor istoricilor şi filosofilor istoriei în sensul larg al expresiei. Dintre concepţiile
epistemologice şi ontologice asupra istoriei şi istoriografiei conturate de-a lungul timpului
vom încerca să surprindem în contextul acestui scurt periplu descriptiv poziţia exprimată de
Heidegger, în datele ei cele mai generale, aşa cum apare aceasta schiţată în Fiinţă şi timp.
Să vorbeşti despre istorie, sau să descrii fapte istorice plasându-le tacit în lumina unor
fundamente epistemologice şi ontologice generale nu doar că este relativ uşor dar pare să fi
devenit şi un obicei în rândul istoricilor de toate felurile. Însă, speculaţia pe marginea
temeiului unui discurs istoric este apanajul filosofilor, al filosofilor istoriei în general. Mai
puţin obişnuit este, însă, să vorbeşti despre temeiul istoriei şi istoricităţii de pe poziţiile unui
discurs ontologic destinat mai întâi să surprindă integralitatea existenţei umane şi abia apoi,
corelativ, despre diversele faţete ale acestei existenţe. O asemenea situaţie se întâlneşte în
cazul lui Heidegger la nivelul ontologiei fundamentale elaborate în Fiinţă şi timp. În cele ce
urmează vom face o scurtă incursiune tocmai la nivelul acestei ontologii fundamentale şi, mai
ales, la nivelul la care acest discurs conceptual ne vorbeşte despre istorie înţeleasă ca
dimensiune constitutivă a fiinţei umane aruncate în lume.
 1. Istoriografie şi istoricitate în Fiinţă şi timp

Să spunem, pentru început, că o discuţie centrată în mod exclusiv pe palierul strict

ontologic legat de modul în care temporalitatea originară a Dasein-ului poate da seama de
fenomenul istoricităţii şi, în susbsidiar, de cel al istoriei în sensul ei comun de ştiinţă
particulară despre faptele trecutului, poate reprezenta o cale alternativă viabilă de pătrundere
în nucleul gândirii heideggeriene din Fiinţă şi timp. Însă, în contextul acestui studiu vom
renunţa la exclusivitatea abordării strict ontologice şi vom încerca să pătrundem mai adânc în
palierul reprezentat de felul în care segmentul analizei relaţiei dintre temporalitate şi
istoricitate din Fiinţă şi timp poate angaja dialogul cu problema istoriografiei în sensul
acesteia de ştiinţă socială şi umană particulară ce studiază trecutul istoric al omului1.
Ca o observaţie de principiu, facem precizarea că analizele heideggeriene asupra
istoricităţii nu trebuie înţelese sau interpretate în sensul unei epistemologii de tip tradiţional.
Acest aspect este deosebit de sensibil el marcând, de exemplu, diferenţa radicală dintre
demersul de tip hermeneutic cum este cel practicat de Dilthey, şi abordarea heideggeriană.
Cert este că, în măsura în care la Heidegger, cel din momentul reprezentat de Fiinţă şi timp, se
poate, totuşi, vorbi despre o epistemologie a istoriografiei aceasta nu este cu siguranţă una
care să dea seama de specificitatea istoriografiei pornind de la obiectul ei prezumat. Dar, să nu
anticipăm.
Pentru a intra cât mai rapid în posesia unei imagini limpezi a cadrului în care se află
concluziile analizelor heideggeriene este util să facem aici un scurt detur. Astfel, în contextul
discuţiei de faţă este util să ne amintim faptul că Dasein-ul este „istoric” nu pentru că se află
„într-o istorie” factic determinabilă ci aceasta însăşi este posibilă pe temeiul faptului că
Dasein-ul este, în fiinţa sa originară, temporal. Acesta este nivelul ultim de radicalitate
conceptuală pe care se plasează abordarea heideggeriană a istoriei şi a istoricităţii indiferent
cât de intense au fost controversele iscate în jurul acestei poziţii heideggeriene2. Tot pe
această linie urmează, ca un fel de concluzie intermediară, ideea că istoricitatea Dasein-ului,
adică tocmai faptul că Dasein-ul poate avea şi poate trăi într-o istorie factic determinabilă,
este, la rândul ei, întemeiată şi înrădăcinată în temporalitate. Mai mult, amănunt deloc
neglijabil, istoricitatea Dasein-ului este istoricitatea lumii în sensul că, istoricitatea unui
Dasein propriu trebuie întotdeauna înţeleasă în sensul unei surveniri a faptului-de-a-fi-în-
lume în ipostaza faptului-de-a-fi-laolaltă:
 „Teza istoricităţii Dasein-ului nu vrea să spună că subiectul lipsit de lume ar fi istoric, ci
fiinţarea care există ca fapt-de-a-fi-în-lume. Survenirea istoriei este survenirea faptului faptului-de-a-
fi-în-lume. Istoricitatea Dasein-ului este în chip esenţial istoricitate a lumii, care, pe temeiul
temporalităţii alcătuite din orizonturi ecstatice, aparţine temporalizării acestei temporalităţi (subl.
mea)”3.

Abia acum devine posibilă obţinerea unei imagini clare asupra felului în care trebuie
înţeleasă, în Fiinţă şi timp, istoriografia ca ştiinţă particulară despre fenomenele trecutului.
Mai întâi, o chestiune de principiu. În măsura în care, folosind cuvintele lui Heidegger însuşi,
„fiinţa Dasein-ului este în chip fundamental istorică, atunci orice ştiinţă rămâne în chip
evident strâns legată de survenirea Dasein-ului”4 . Pornind de la această premisă formală şi
ţinând deja seama de relaţia indisolubilă dintre temporalitatea fundamentală a Dasein-ului şi
fenomenul istoricităţii devine acum limpede faptul că istoriografia întreţine o relaţie cu totul
şi cu totul specială cu istoricitatea Dasein-ului. Asta pentru că, spre deosebire de orice alt tip
de ştiinţă particulară, istoriografia este marcată decisiv în constituţia sa fundamentală de
raportul pe care îl întreţine cu temporalitatea originară5 . Ceea ce devine cunoscut prin
istoriografie, susţine Heidegger, nu este ceva istoric doar pentru că surprinde un
comportament al Dasein-ului ci „deschiderea de tip istoriografic a istoriei, potrivit structurii
sale ontologice, este în ea însăşi înrădăcinată în istoricitatea Dasein-ului”6.
Să privim mai îndeaproape această ameţitoare sentinţă heideggeriană. Ea ascunde cu
siguranţă mai mult decât „simpla constatare” a faptului că, în definitiv, obiectul istoriografiei
este posibil datorită istoricităţii aceasta din urmă fiind la rândul ei întemeiată în temporalitatea
originară a Dasein-ului. Fără îndoială că formularea heideggeriană susţine şi un asemenea
lucru, nici nu ar fi avut cum să fie altfel, însă, totuşi, afirmaţia în cauză scoate la lumină un
nivel încă şi mai profund: nu numai obiectul istoriografiei devine posibil prin istoricitatea
originară a Dasein-ului însuşi ci chiar ştiinţa ce surprinde acest obiect nu e nimic altceva
decât un derivat ontic al unui element din structura ontologică fundamentală a Dasein-ului!
În acest fel ceea ce devine transparent nu se reduce doar la înţelegerea modului de constituire
a obiectului istoriografiei ci istoriografia ca atare sau, cum spune Heidegger, „deschiderea de
tip istoriografic a istoriei”. Istoriografia derivă din istoricitate şi se întoarce tot la istoricitate
în măsura în care aceasta din urmă îi configurează obiectul de studiu. În acest punct credem că
poate fi identificată acea relaţie specială pe care istoriografia o întreţine cu istoricitatea la
nivelul ontologiei fundamentale din Fiinţă şi timp. În vreme ce alte ştiinţe particulare derivă şi
ele în mod fundamental din istoricitatea Dasein-ului istoriografia nu doar că beneficiază de
acelaşi statut ontologic ci obiectul ei, pur şi simplu, este cuprins în istoricitatea Dasein-ului ca
atare. Studiul trecutului este posibil pentru că noi înşine suntem trecut iar acest studiu ca atare
reprezintă în sine însuşi o formă a istoricităţii. În sfârşit, fireşte că totul are la bază, păstrând
lentila conceptuală a ontologiei fundamentale, temporalitatea originară a Dasein-ului,
temporalitate ce „reglează” din adânc atât condiţiile de posibilitate ale istoricităţii cât şi, mai
ales, ale deschiderii de tip istoriografic ca atare. Iată un pasaj heideggerian mai mult decât
semnificativ:

„A pune în lumină această origine înseamnă, din punctul de vedere al metodei, a

proiecta ontologic ideea de istoriografie pornind de la istoricitatea Dasein-ului. Aşadar, nu e
câtuşi de puţin vorba să abstragem conceptul istoriografiei din activitatea factică a ştiinţei de
azi, identificându-l astfel cu ea. Căci, dacă privim lucrurile în chip fundamental, ce garanţie
putem avea că acest demers factic reprezintă în realitate istoriografia potrivit posibilităţilor ei
originare şi autentice? Şi chiar dacă ar fi aşa – ceea ce nu vom decide acum – conceptul tot nu
va putea fi descoperit în acest factum decât urmând firul călăuzitor al unei idei deja înţelese a
istoriografiei. Pe de altă parte, ideea existenţială de istoriografie nu poate căpăta o mai mare
legitimitate prin faptul că istoricul va confirma existenţa unui acord între comportamentul său
factic şi această idee. Tot astfel, nu va rezulta că ea este «falsă» numai pentru că istoricul o
combate”7.

Conceptualizarea din Fiinţă şi timp privind raporturile dintre temporalitate, istoricitate

şi istoriografie postulează limpede faptul că orice ştiinţă particulară îşi delimitează obiectul
prin tematizare adică, în codul instituit de Heidegger, prin deschiderea unei anumite regiuni a
fiinţării. În mod cu totul evident în cazul istoriografiei domeniul este alcătuit, în sensul cel
mai general posibil al acestei expresii, de „faptele trecutului”. Însă, pentru ca acest scenariu să
devină aplicabil, deci pentru ca trecutul unui anumit Dasein, prin asta înţelegându-se chiar şi
o colectivitate istorică oarecare, să poată deveni accesibil istoriografiei acesta trebuie să fi
fost deschis în trecut. Această deschidere nu este nimic altceva decât deschiderea unei lumi,
cu semnificaţiile ustensilelor şi cu tot ceea ce decurge de aici. Cu alte cuvinte, trecutul „livrat”
prin intermediul cercetării de tip istoriografic este de fapt lumea unui Dasein configurată
istoric şi păstrată ca stare de deschidere particulară. Ceea ce „a trecut” nu reprezintă trecutul
ustensilelor, al artefactelor etc. ca atare ci „lumea” în interiorul căreia toate acestea au
însemnat cândva ceva. Aproape inutil de adăugat, dar o facem, totuşi, pentru a pregăti
închiderea cercului deschis prin semnalarea raporturilor dintre istoricitate şi istoriografie pe
temeiul temporalităţii originare, lumea în care acestea au fost deschise, la fel ca lumea unui
Dasein propriu care abia acum se apleacă prin explorarea de tip istoriografic asupra lor, a fost
deschisă prin mecanismul fenomenologic ce stă la baza faptului - de - a - fi - în - lume ca
atare, adică tocmai prin setul de semnificaţii pe care faptul - de - a - fi - în - lume îl livrează
din principiu oricărui Dasein particular configurat istoric. Astfel, este limpede că accesul, de
pe poziţiile unei abordări istoriografice, la lumile deschise şi apoi închise ale oricărui Dasein
particular configurat istoric în trecut, este el însuşi determinat în mod complet de condiţia
istoricităţii istoriografiei însăşi. Căci, a „trage cu ochiul” în interiorul unor lumi stinse în
cenuşa istoriei factice nu înseamnă a-ţi suspenda propria istoricitate, şi cu atât mai puţin
propria temporalitate originară, ci înseamnă a acţiona în continuare sub condiţia indepasabilă
a istoricităţii8.
Istoricitatea Dasein-ului, respectiv posibilitatea de a te plasa pe tine ca cercetător întru
un Dasein care a fost deja în chip esenţial ca loc de deschidere, cum spune Heidegger, este
cea care fundează deci din punct de vedere existenţial istoriografia ca ştiinţă particulară
despre trecut. Redăm în acest context un pasaj mai amplu din Fiinţă şi timp:

„Ideea istoriografiei ca ştiinţă implică faptul că aceasta şi-a luat ca sarcină deschiderea
fiinţării de tip istoric. Orice ştiinţă se constituie primordial ca tematizare. Ceea ce în Dasein ca
fapt-de-a-fi-în-lume care a fost deschis este cunoscut la nivel pre-ştiinţific este proiect asupra
fiinţei sale specifice. Prin acest proiect este delimitată o anumită regiune a fiinţării. Căile de
acces la această fiinţare îşi primesc astfel «direcţionarea» metodică, iar structura aparatului
conceptual pentru explicitarea ei îşi obţine prefigurarea. Dacă, renunţând la întrebarea
privitoare la posibilitatea unei «istorii a prezentului», îi atribuim ca sarcină istoriografiei
deschiderea «trecutului», atunci tematizarea istoriografică a istoriei este posibilă numai dacă
în genere «trecutul» a fost de fiecare dată deja deschis. Şi iarăşi, dacă facem cu totul abstracţie
de măsura în care izvoarele care ne stau la dispoziţie sunt suficiente pentru o aducere în
prezent a trecutului cu mijloacele istoriografiei, trebuie totuşi ca drumul către acest trecut să-i
fie în genere deschis istoriografiei pentru ca ea să se poată întoarce la el.
(...) Întoarcerea în «trecut» nu se realizează prin strângerea materialului, prin sortarea şi
prin punerea lui în siguranţă; toate aceste activităţi presupun faptul că fiinţa noastră, esenţial
istorică, este întru Dasein-ul care a-fost-în-chip-esenţial-ca-loc-de-deschidere, ceea ce
înseamnă până la urmă istoricitatea existenţei cercetătorului istoriei. Această istoricitate
fundează existenţial istoriografia ca ştiinţă până în manifestările sale cele mai neînsemnate şi
care ţin de «rutina» ei”9.
 Discuţia în jurul obiectului istoriografiei ca ştiinţă particulară ajunge foarte repede la
ceea ce Heidegger numeşte istoricitate autentică. Doar pe temeiul acestei istoricităţi autentice
poate fi delimitată, se afirmă mai departe, „tema originară a istoriografiei”. Însă, ce este
această istoricitate autentică ce pare să joace un rol atât de important în discuţia pe marginea
obiectului şi a domeniului istoriografiei ?
Pentru a înţelege rapid cum stau lucrurile credem că este utilă aici promovarea unei
expuneri de tip comparativ. Astfel, aşa după cum se poate vorbi despre o temporalitate
autentică a Dasein-ului, adică una care să fie ghidată din viitor de imperativul stării - de -
hotărâre, ea însăşi devenind posibilă pe temeiul angoasei originare, adică a conştientizării şi a
asumării depline din partea Dasein-ului a propriei stări de finitudine ca fiinţă aruncată în lume
şi cufundată deplin în stranietatea existenţei ca atare a lumii, tot aşa se poate vorbi şi despre o
istoricitate autentică. Această istoricitate reglează din adânc traiectul factic al oricărui
Dasein în sensul că, întemeiată în viitor, ea deschide principial toate posibilităţile de a fi în
spaţiul devenirii concrete10.
Avantajul, dacă îl putem numi aşa, cuprins în această perspectivă elegantă de a lumina
istoricitatea Dasein-ului pe temeiul temporalităţii originare este că în acest fel se poate da
seama, într-o manieră oarecum formală, de „universalitatea” şi „obiectivitatea” istoricităţii.
Punerea ghilimelelor nu indică aici deloc vreo conotaţie peiorativă ci doar faptul ca aceste
două concepte au o semnificaţie cu totul şi cu totul particulară în cadrul a ceea ce am putea
numi epistemologia existenţială a istoriografiei în Fiinţă şi timp11.
Ceea ce decurge din acest mod de a privi lucrurile, unul care leagă deci problema
înţelegerii istoricităţii autentice de temporalitatea originară a Dasein-ului, este o perspectivă
absolut nouă de a înţelege şi implicaţiile ce apar de aici pentru chestiunea obiectului
istoriografiei ca ştiinţă particulară. Astfel, ar fi cu totul greşit, spune Heidegger în continuare,
să ne întrebăm dacă nu cumva istoriografia are ca obiect evenimente ce se petrec „o singură
dată” sau să formulăm problema obiectului ei în termeni de „universalitate” a legilor ce îl
guvernează. Privită prin lentila epistemologiei existenţiale istoriografia nu se ocupă în
realitate niciodată nici doar de ceea ce „s-a întâmplat o singură dată” după cum nu se ocupă
nici numai de „universalul care ar pluti ca un nimb deasupra ei”12. Obiectul autentic al
istoriografiei, spune Heidegger, îl reprezintă posibilitatea factic existentă care a fost deschisă
în chip esenţial. De aici decurge, în sfârşit, cea mai importantă concluzie ce poate privi
problema înţelegerii obiectului istoriografiei pe temeiul istoricităţii autentice a Dasein-ului: ca
ştiinţă particulară posibilă despre „fenomenele trecutuIui” istoriografia nu porneşte de la un
punct prezent pentru ca, mai apoi, să se întoarcă spre ceea ce a trecut ci, dimpotrivă,
temporalizarea istoriografiei este una care la rândul ei se temporalizează pornind din viitor.
Cu alte cuvinte, absolut tot ceea ce poate deveni obiect de explorare a istoriografiei este
determinat de o opţiune factică înrădăcinată ea însăşi în istoricitatea Dasein-ului pentru că
acest Dasein este cel care face posibilă istoriografia şi „numai prin el ea este”13.
Temporalitatea originară a „decis” deja ceea ce poate intra în aria posibilă a opţiunilor
factice, cu atât mai mult a celor ce pot intra în domeniul autenticităţii prin asumarea din
partea Dasein-ului a stării - de - hotărâre, iar această temporalitate este cea care face posibilă
istoricitatea ca atare. Prin urmare, istoriografia autentică este prin natura ei constrânsă să ţină
întotdeauna seama de limitele ontologice ale Dasein-ului prins în condiţia facticităţii propriei
istoricităţi. Iar aceste limite nu sunt altele decât cele ce izvorăsc din finitudinea originară a
Dasein-ului însuşi. Acesta, pentru a intra în domeniul unei istoricităţi autentice, este obligat
deci să-şi asume destinul prin starea - de - hotărâre adică tocmai printr-o conştientizare
prealabilă a propriei finitudini absolute în plan ontologic.
Tot în această manieră de a privi lucrurile Heidegger consideră că poate da seama şi de
chestiunea obiectivităţii istoriografiei. Această ştiinţă particulară devine de la sine obiectivă în
măsura în care, de fiecare dată, ea reuşeşte să ofere înţelegerii, în sensul tehnic al acestui
concept conturat in Fiinţă din timp, ceea ce se poate numi de pe acum „fiinţarea tematică
care-i aparţine”. Căci, nu-i aşa, în măsura în care istoriografia ajunge într-adevăr să-şi pună
problema autenticităţii ei atunci ea nu are cum să nu descopere că, pe temeiul ei propriu de a
fi, ea trimite de fiecare dată spre propriile condiţii de posibilitate. Iar acestea nu sunt altele
decât cele reprezentate de implicaţiile temporalităţii originare a Dasein-ului. Simplificând,
istoriografia autentică este obiectivă pentru că redă propria fiinţare tematică pe temeiul
condiţiilor sale de posibilitate întemeiate la nivelul temporalităţii originare, cu tot ceea ce
decurge de aici în planul asumării acelui destin autentic dat de punerea în practică a stării -
de - hotărâre.

2. Noua ştiinţă despre istorie în ontologia Dasein-ului.

În cele ce urmează vom încerca să degajăm într-o manieră sistematică şi relativ detaliată
principalul set de concluzii ce se desprinde din felul în care Heidegger a luat în discuţie
problema istoricităţii şi a istoriografiei ca ştiinţă particulară în ontologia fundamentală din
Fiinţă şi timp. În acest context trei ni se par a fi coordonatele esenţiale pe care pot fi
vizualizate implicaţiile gândirii heideggeriene în problema generală a istoriei si a istoriografiei
in particular.
Mai întâi, este vorba despre ceea ce credem că am putea numi, fără prea multe precauţii
teoretice, epistemologia existenţială a istoriografiei din Fiinţă şi timp. Aşa după cum deja am
mai avut prilejul să o spunem această epistemologie are prea puţin de a face cu o teorie
epistemologică în sens tradiţional despre întemeierea vreunei ştiinţe particulare.
În al doilea rând, în strânsă corelaţie cu prima coordonată, o atenţie deosebită merită şi
analiza felului în care Heidegger a tratat problema generală a istoriei şi a istoricităţii în relaţie
cu problema autenticităţii. Aşa cum vom vedea, invocarea acestui tip de relaţie extinde practic
discursul ontologiei fundamentale asupra chestiunii autenticităţii din perimetrul Dasein-ului
individual în spaţiul mai larg reprezentat prin conceptul de destin istoric.
În sfârşit, în al treilea rând, merită avută în vedere şi analiza felului în care se poate
prezenta ştiinţa particulară a istoriografiei în urma acelui tip de epistemologie existenţială la
care deja am făcut referire şi, mai ales, analiza felului în care această nouă ştiinţă particulară
despre trecut ar putea fi integrată în seria ştiinţelor pozitive despre om.

2.1. Istoricitate şi istoriografie în Fiinţă şi timp. Consideraţii epistemologice.

Înainte de orice alt tip de consideraţii este necesar să subliniem următorul fapt:
ontologia fundamentală elaborată de Heidegger în Fiinţă şi timp nu întreţine niciun fel de
relaţii asumate în mod programatic cu aria ştiinţelor sociale şi umane în general. Ontologia
Dasein-ului nu poate fi considerată, sub niciun aspect, drept o teorie ce înglobează în chip
necesar în structura ei un palier de întemeiere epistemologică a ştiinţelor sociale şi umane.
Raporturile pe care această ontologie le întreţine cu aria ştiinţelor sociale, mai ales în planul
epistemologic, sunt raporturi deschise de zona posibilă a interpretărilor rezultatelor şi
implicaţiilor acestei ontologii şi mai puţin raporturi asumate în mod direct de Heidegger
însuşi în economia discursivă a operei în ansamblu. Observaţia este menită să deblocheze o
posibilă percepţie comună a termenului „epistemologie” şi să deschidă în acest fel calea către
o înţelegere autentică a sa în contextul general al abordării istoriografiei din Fiinţă şi timp.
Doar având în vedere acest fapt putem trece la analiza pe fond a felului în care istoriografia îşi
obţine propriul tip de epistemologie, una existenţial - ontologică, dacă putem folosi această
formulă, la nivelul ontologiei fundamentale din Fiinţă şi timp.
Să vedem acum despre ce tip de epistemologie ar putea fi până la urmă vorba în ceea ce
priveşte istoriografia aşa cum este aceasta abordată la nivelul ontologiei fundamentale. În
pofida aparenţei unui discurs fenomenologic impozant şi pretenţios, discurs solid încastrat în
terminologia şi maşinăria conceptuală generală din Fiinţă şi timp, credem că ceea ce deja a
fost numit drept „epistemologie existenţială a istoriei” devine limpede după parcurgerea cu
atenţie a capitolului V din lucrarea publicată în 1927. Înţelegerea poate fi facilitată şi prin
trecerea rapidă în revistă a cadrului ce se află în Fiinţă şi timp la baza reprezentărilor despre
om şi despre fiinţa acestuia. Apariţia în scenă a Dasein-ului şi reprezentarea umanului prin
schema „tehnică” a faptului-de-a-fi-în-lume împreună cu toate dezvoltările ulterioare ale
analiticii existenţiale l-au condus pe Heidegger, cum ştim, la determinarea fiinţei Dasein-ului
ca timp. Temporalitatea originară a Dasein-ului devine în cele din urmă acel parametru
ontologic suprem care prin natura lui dă seama de fiinţa autentică a omului. O reluare în
amănunt a traseului analizei fenomenologice la capătul căruia Heidegger ajunge să declare
temporalitatea originară a Dasein-ului drept caracteristică ultimă şi distinctă a fiinţei acestuia
este, în contextul de faţă, mai puţin necesară. Ceea ce ne interesează în continuare este,
fireşte, felul în care această „grilă” de lectură şi interpretare a umanului afectează modul de
reprezentare şi de înţelegere, în sens existenţial, conceptul de istoriografie. Astfel, următorul
pas necesar acum este sesizarea legăturii dintre temporalitatea Dasein-ului şi istoriografie în
sensul ei precis de ştiinţă particulară despre „trecut”.
Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume trebuie înţeles ca o stare-de-deschidere. Iar dacă
această stare-de-deschidere are ca temei temporalitatea originară atunci aceasta din urmă
trebuie interpretată în sensul unei condiţii de posibilitate atât a istoricităţii Dasein-ului cât şi a
istoriografiei ca ştiinţă particulară care are ca obiect tocmai această istoricitate. Un traseu
mai detaliat şi parcurs din anumite puncte de vedere în sens invers al acestui tip de „explicaţie
tehnică” a felului în care Dasein-ul stabileşte raporturi cu propria sa temporalitate originară
este desfăşurat de Heidegger în debutul paragrafului § 79 din Fiinţă şi timp cu precizarea că,
în acel context, scopul urmărit a fost acela de a pune în evidenţă intratemporalitatea ca o
formă de timp de „ordinul lumii” făcut posibil pe temeiul temporalităţii originare:

„Dasein-ul există ca o fiinţare care, în fiinţa sa, are ca miză însăşi această fiinţă. Fiind,
prin esenţa sa, înaintea lui însuşi (subl. mea), el s-a proiectat pe sine în direcţia putinţei sale
de a fi, şi aceasta înaintea oricărei pure considerări de sine însuşi, care ar surveni ulterior. În
proiect, el este dezvăluit ca unul ce este aruncat. Abandonat «lumii»în care a fost aruncat el
cade, prin preocupare, sub dominaţia acestei lumi. Ca grijă – adică existând în unitatea
proiectului aruncat şi astfel supus căderii – această fiinţare se află deschisă ca loc-de-
deschidere. Fiinţând laolaltă cu ceilalţi, ea se menţine la un nivel mediu de explicitare care îşi
află articularea prin discurs şi este exprimat prin limbă. Faptul-de-a-fi-în-lume s-a exprimat
deja pe sine din capul locului şi, ca fiinţă aflată în preajma fiinţării întâlnite intramundan, el
se exprimă pe sine însuşi de fiecare dată când desemnează fiinţarea de care el se preocupă şi
când discută despre ea. Preocuparea, ghidată în înţelegerea ei de privirea - ambientală, îşi are
temeiul în temporalitate, şi anume în modul prezentizării care, aflată fiind în expectativă,
păstrează totodată în minte. Preocuparea aceasta, calculând, planificând, fiind prevăzătoare şi
luându-şi precauţii, spune din capul locului, indiferent dacă o face sau nu în chip explicit:
cândva mai târziu se va întâmpla cutare lucru, mai înainte ca acest lucru să ia sfârşit, acum o
să reuşim ceea ce cândva mai devreme am dat greş şi ne-a scăpat”14.

Revenind, ceea ce rezultă este că istoriografia, determinată în mod direct de istoricitatea

Dasein-ului, nu este până la urmă nimic altceva decât un reflex ontic al unui plan ontologic
situat mult mai în adânc decât simpla scurgere a unui timp „de ordinul lumii”. Abia acum,
poate, devine mai transparentă afirmaţia heideggeriană în acord cu care interpretarea
istoricităţii Dasein-ului se dovedeşte a fi în fond doar o elaborare mai concretă (subl. mea) a
temporalităţii.
În urma acestei puneri în evidenţă a mecanismului „tehnic” ce configurează în Fiinţă şi
timp relaţiile dintre planul ontologic de adâncime, reprezentat de temporalitatea originară, şi
problema istoricităţii împreună cu cea a istoriografiei ne putem întreba, în sfârşit, dacă şi în ce
sens am putea vorbi în situaţia semnalată despre existenţa unei epistemologii a istoriografiei?
Punctul de la care pornim acum este marcat prin următoarea întrebare: care este obiectul
istoriografiei ca ştiinţă particulară despre fenomenele trecutului? A spune că acest obiect îl
constituie „trecutul” însuşi nu ne ajută cu nimic în situaţia de faţă întrucât acest „trecut” poate
fi interpretat în mai multe sensuri, sensuri care nu garantează întotdeauna suprapunerea cu
poziţia exprimată şi susţinută de Heidegger în Fiinţă şi timp. De aceea, încercarea de a da un
răspuns la întrebarea formulată trebuie să ţină seama în primul rând de specificul discursului
din Fiinţă şi timp. Iar în acord cu acest specific obiectul istoriografiei ca ştiinţă particulară
despre trecut, în sensul general al expresiei, este istoricitatea Dasein-ului însuşi. Şi tot în
acord cu logica economiei conceptuale prezentă în analizele heideggeriene asupra
fenomenului istoriei în general istoricitatea însăşi poate fi privită ca o condiţie de posibilitate
a istoriografiei. Aşadar, istoricitatea Dasein-ului devine în ontologia fundamentală din Fiinţă
şi timp atât obiect al istoriografiei cât şi condiţie de posibilitate a acesteia.
A doua întrebare ce se impune pe firul logic pe care am decis să-l urmăm în acest
context este următoarea: cum se constituie acest obiect al istoriografiei numit de Heidegger
istoricitate? Răspunsul la această întrebare cântăreşte decisiv în economia obţinerii unui
tablou coerent a ceea ce am decis deja să numim epistemologie existenţială a istoriografiei.
Este evident că obţinerea unui răspuns face necesară revenirea la modul de reprezentare
a relaţiei dintre temporalitatea originară, istoricitate şi istoriografie. Astfel, dacă temeiul
ontologic suprem al istoricităţii este temporalitatea originară a Dasein-ului ca fiinţare ce a fost
aruncată în lume este limpede că modul însuşi de constituire a istoricităţii ca obiect posibil
pentru explorările de tip istoriografic nu trebuie căutat într-o ipotetică „exterioritate obiectivă”
a Dasein-ului, pe linia virtuală a unui cartezianism prăfuit ci, dimpotrivă, constituirea
istoricităţii este „identificabilă” la nivelul Dasein-ului însuşi. Simplificând puţin lucrurile,
putem spune că istoricitatea nu este ceva de care Dasein-ul ajunge să se lovească în existenţa
sa intramundană ca fiinţare aruncată în lume ci dimpotrivă, istoricitatea, atât ca posibilitate
dar şi ca realitate factică, derivă din structura de fiinţă a Dasein-ului însuşi. A fi, în sens
istoric, nu reprezintă o opţiune facultativă a vreunui Dasein propriu ci un mod de a fi dat a
priori prin structura ontologică a Dasein - ului însuşi.
Întrebarea ce se ridică acum, în continuarea traseului analitic deschis cu acest prilej,
poate fi formulată în termenii următori: dacă istoricitatea nu reprezintă în definitiv decât unul
dintre modurile de a fi în lume ale Dasein-ului însuşi, mod derivat din structura de fiinţă a
Dasein-ului, atunci cum ar trebui interpretată o asemenea perspectivă de pe poziţiile unei
abordări de tip epistemologic? În plus, este evident că într-o asemenea situaţie întrebarea
formulată nu sugerează o perspectivă epistemologică de tip tradiţional.
Să încercăm să răspundem pornind tocmai de la analiza felului în care se constituie
pentru Heidegger istoricitatea în sensul ei precis de obiect posibil al explorărilor de tip
istoriografic. În urma a ceea ce s-a spus până aici, este limpede următorul fapt: istoricitatea
Dasein-ului, respectiv caracterul acestuia de a fi istoric ca atare, îşi are obârşia în plan
ontologic ultim la nivelul structurii de fiinţă a Dasein-ului însuşi. Această observaţie
ilustrează concluzia formulată de Heidegger însuşi: Dasein-ul este istoric pentru că este
temporal şi nu invers. Abia din acest punct pot fi trasate contururile unei posibile
epistemologii existenţiale a istoriografiei. Totul pivotează în jurul următoarei constatări: în
acord cu poziţia exprimată de Heidegger „obiectul” istoriografiei, respectiv istoricitatea
Dasein-ului ca atare, nu este configurat în sensul identificării lui cu o realitate palpabilă
complet exterioară Dasein-ului şi în „interiorul” căreia acesta ar fi obligat, chipurile, să
„existe”. Istoricitatea Dasein-ului nu este ceva de care te-ai putea lipsi sau detaşa după cum
nu este nici ceva de genul unei „interiorităţi” care poate trimite la ideea unei „exteriorităţi”. A
fi istoric este parte integrantă din conceptul heideggerian de a-fi-în-lume cu precizarea că
această istoricitate trebuie înţeleasă strict pe linia „tehnică” furnizată de expunerea
fenomenologică a cadrului prin care umanul este adus de Heidegger în ipostaza Dasein-ului.
Mai mult, şi aici atingem în sfârşit fondul chestiunii, niciun fel de analiză autentică a felului
în care se constituie istoricitatea nu debutează, pentru că, pur şi simplu, acest fapt este din
principiu imposibil, de la analiza obiectului „brut”, identificabil ca facticitate. Aceasta poate
doar dezvălui constituirea obiectului istoriografiei în sensul descoperirii progresive a
condiţiilor sale de posibilitate. Iar aceste condiţii, urmărind strict cadrul heideggerian, nu sunt
altele decât cele pe care le presupune structura ontologică originară a Dasein-ului însuşi.
Prin urmare, în cazul lui Heidegger, delimitarea obiectului istoriografiei, în cadrul unei
virtuale investigaţii de factură epistemologică, nu se face pornind de la obiectul ca atare, în
sensul că, ceea ce primează la urma urmei nu este facticitatea obiectului însuşi, respectiv
istoricitatea Dasein-ului în cazul de faţă, de la care pornind, chipurile, am putea afla ceva
esenţial şi originar despre obiectul ca atare ci, tocmai dimpotrivă, ceea ce trebuie să conteze în
perspectiva heideggeriană este analiza felului în care are loc constituirea de sine a acestui
„obiect” prin raportare directă la propriile sale condiţii ontologice de posibilitate. Am mai
puţine şanse să aflu cu adevărat cum stau lucrurile cu istoricitatea şi, mai ales, cu ceea ce
Dasein-ul s-a obişnuit să numească „istoriografie” dacă încerc să mă lămuresc direct la
nivelul concret al facticităţii nude decât dacă îmi focalizez atenţia către condiţiile de
posibilitate care fac pur şi simplu posibil cuplul istoricitate - istoriografie.

2.2. Istoriografia ca ştiinţă particulară în Fiinţă şi timp. Lumile deschise,

istoricitatea şi intratemporalitatea.

În sfârşit, ultimul segment din partea dedicată concluziilor în ceea ce priveşte analiza
istoricităţii şi a istoriografiei vizează în mod exclusiv felul în care trebuie înţeleasă şi
interpretată problema istoriografiei ca ştiinţă particulară în sensul unui accent pus în mai
mare măsură pe obiectul ei concret, palpabil şi disponibil pentru istoricii de profesie. Pentru
atingerea acestui scop vom porni de la două premise generale.
Prima dintre acestea readuce în discuţie acel aspect formal deja semnalat prin care
Heidegger defineşte în fond statutul existenţial al oricărui tip de ştiinţă particulară. Acest
aspect formal este reprezentat prin „decretul” heideggerian în acord cu care orice ştiinţă
particulară nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât un mod de a fi al Dasein-ului
aruncat în lume. Sigur că, din multe puncte de vedere, această latură formală din schema
premiselor pe care o utilizăm în acest context nu ne ajută în mod deosebit. Însă, pornind de
aici lucrurile devin mai interesante în clipa în care „legăm” conţinutul primei premise de o
altă idee heideggeriană, respectiv de ideea că orice Dasein propriu, odată întrat prin naştere
în starea de aruncare, are întotdeauna deja o lume. În alţi termeni şi dezvoltând puţin,
Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume, şi e neapărat să precizăm că acest fapt-de-a-fi-în-lume
trebuie interpretat în mod strict pe linia tabloului fenomenologic heideggerian, deschide o
lume prin însăşi starea de aruncare iar această lume, odată deschisă, se plasează, din
principiu, în regimul istoricităţii15. Lucrurile stau astfel tocmai în temeiul temporalităţii
originare a Dasein-ului temei ce are capacitatea de a determina din adâncime atât faptul - de -
a - fi - în - lume ca atare cât şi, mai ales, istoricitatea de principiu a Dasein-ului.
Ce rezultă din cele spuse până aici pentru istoriografie ca ştiinţă particulară? În mod cert
istoricii explorează, principial vorbind cel puţin, istoricitatea Dasein-ului. Însă, această
constatare este, totuşi, mult prea generală şi formală pentru a ne fi de vreun folos în acest
context. Pentru scopul schiţat aici avem nevoie de o perspectivă aptă să surprindă de o
manieră mai concretă obiectul de studiu al istoricilor. Unica posibilitate de a intra în posesia
unei asemenea perspective este cea care porneşte de la ideea că, odată aruncat, Dasein-ul
deschide o lume în care mai apoi acesta ajunge să o locuiască si să o trăiască.
Să ne apropiem puţin mai mult de această grilă de percepţie heideggeriană asupra
felului în care trebuie interpretat, în acord cu ecuaţia conceptuală pusă în joc în Fiinţă şi timp,
obiectul istoriografiei. Din nou, un scurt detur în planul tehnic, respectiv în interiorul
abordării de tip fenomenologic se poate dovedi de folos. Astfel, prin stare - de - deschidere nu
trebuie să avem în vedere nimic altceva decât strict semnificaţia tehnică atribuită de
Heidegger însuşi. Această semnificaţie se traduce prin ideea că Dasein-ul însuşi îşi este sieşi
propriul loc de deschidere, loc ce se compune, cum ştim, din următoarele elemente: starea de
aruncare, proiectul şi căderea Dasein-ului.
Sigur că toate aceste trei elemente, legate împreună printr-o arhitectură conceptuală
robustă, cel puţin în contextul unei abordări fenomenologice de genul celei promovate de
Heidegger, presupun, într-o formă sau alta, intenţionalitatea. Dacă în cazul stării de aruncare
intenţionalitatea ar putea fi scoasă din discuţie, fireşte, doar până la un anumit punct, în cazul
celorlalte două elemente prezenţa intenţionalităţii este fundamentală. Pe scurt, atât proiectul
cât şi căderea Dasein-ului presupun deja existenţa unei „lumi” iar lumea întotdeauna este în
sine o colecţie de semnificativităţi16. Dar tocmai această colecţie de semnificativităţi este cea
care trebuie să ne intereseze acum în cel mai înalt grad întrucât ea traduce în realitate, la
nivelul facticităţii, prezenţa ca atare a „lumii”. Totalitatea semnificaţiilor pe care Dasein-ul
ajunge să le confere „obiectelor” ce compun „lumea” în care a fost plasat prin starea de
aruncare alcătuieşte de fapt acea lume ca atare. Lumea devine acum un soi de proiecţie de
proporţii gigantice a Dasein-ului însuşi17. Tocmai la această scară proiecţia despre care
vorbim devine în sine fenomenul de deschidere a unei lumi ca atare. Iar această lume
„deschisă” cu ajutorul intenţionalităţii, ce reglează în mod direct prezenţa semnificaţiilor la
nivelul ustensilului, este din principiu una istorică adică face parte din istoricitatea Dasein-
ului însuşi. Mai precis, acea stare de survenire a Dasein-ului, stare despre care am vorbit deja,
presupune de la sine deschiderea unei lumi determinată de o istoricitate întemeiată în
temporalitatea originară a Dasein-ului.
Să încercăm să vedem acum în ce fel cele afirmate până aici pot interesa istoriografia ca
ştiinţă particulară despre fenomenele trecutului. Este evident faptul că, păstrând un unghi de
percepţie oarecum simplificator, ceea ce formează obiectul explorărilor istoricilor este tocmai
şirul de lumi deschise în parcursul istoric al Dasein-ului. Asta echivalează cu a spune că ceea
ce contează cu adevărat nu este simpla cronologie de tip matematic a scurgerii „timpului
istoric”, deşi acest subiect merită o discuţie separată în contextul deschis de Heidegger, ci
succesiunea progresivă a deschiderilor şi închiderilor de lume operate de Dasein-ului însuşi.
Ceva este istoric nu pentru că a durat la nivelul unei cronologii asumate prin convenţia
calendarului ci pentru că la un anumit moment semnificaţia sa iniţială s-a stins odată cu
apariţia unor noi deschideri de lume.
Urmând această linie de raţionament istoria nu reprezintă succesiunea impersonală a
unor „evenimente” rupte de influenţa, în sens strict fenomenologic, Dasein-ului ci,
dimpotrivă, istoria adevărată, cea care face obiectul istoriografiei, este în realitate un soi de
registru ontologic ce consemnează seria de deschideri, adică şirul de semnificaţii prezente în
lume la un anumit moment, săvârşită de Dasein-ul însuşi atât pe temeiul temporalităţii sale
originare cât şi pe cel al intenţionalităţii. Tot ceea ce formează o „lume”, iar aici includem
fiinţările, Dasein-ul şi fiinţările diferite de acesta, apoi fiinţarea numită „natură”, pe care
Heidegger o numeşte „fiinţare istorică de ordinul lumii” împreună cu faptele şi semnificaţiile
acestora în lumea respectivă, alcătuiesc împreună ceea ce putem numi obiect al
istoriografiei18.
Această schiţă a unui domeniu tematic specific unei ştiinţe particulare, schiţă ce ţine de
o veritabilă epistemologie fenomenologică şi existenţială a istoriografiei, poate fi corectă, în
esenţa ei strict formală cel puţin, însă, aşa cum vom vedea mai departe, credem totuşi că ei i
se pot aduce câteva observaţii. Ele nu trebuie privite în sensul unor critici pe fond, şi cu atât
mai puţin în sensul unor posibile respingeri, ci mai degrabă ele trebuie înţelese ca posibile
complicaţii în planul unei epistemologii tradiţionale ale unei perspective fenomenologice în
esenţă solid întemeiate.
Una dintre aceste posibile observaţii vizează următorul aspect: în ce măsură se poate
vorbi, de pildă, despre existenţa unui Dasein colectiv? Întrebarea aceasta nu slăbeşte pe fond
cu nimic minuţioasele analize heideggeriene dar ea reprezintă, totuşi, o interogaţie ce poate
deschide noi perspective de abordare. Nu înaintăm aici în această direcţie ci ne limităm doar
la semnalarea ei. Căci, dacă abordarea heideggeriană privitoare la modul de constituire a unei
„lumi”, abordare trecută de noi în revistă ceva mai devreme într-o manieră simplificată, nu
poate fi acuzată de aproape nimic, cu condiţia, fireşte, să ne menţinem în limitele tipului de
discurs heideggerian, atunci, chestiunea obiectului istoriografiei, când e vorba de existenţa
unui Dasein colectiv, poate, totuşi, deveni relativ uşor ţinta unor critici întemeiate, cel puţin la
o primă privire.

Ca atitudini specifice omului, ştiinţele au felul de a fi al acestei fiinţări (al omului).

(…)Cercetarea ştiinţifică nu este singurul şi nici cel mai la îndemână dintre felurile
posibile de a fi ale acestei fiinţări. (…)
Ştiinţele sunt moduri de a fi ale Dasein-ului, în care el se raportează deopotrivă la
o fiinţare care nu este neapărat el însuşi. Dasein-ului îi aparţine însă în chip esenţial:
faptul de a fi într-o lume. De aceea înţelegerea fiinţei, proprie Dasein-ului, se referă tot
atît de originar la înţelegerea a ceva precum „lumea”, ca şi la înţelegerea fiinţei fiinţării
care devine accesibilă înăuntrul lumii. Ontologiile care au drept temă fiinţarea al cărei
caracter de fiinţă nu e de ordinul Dasein-ului sînt aşadar întemeiate şi motivate în
structura ontică a Dasein-ului însuşi, structură ce conţine în sine determinaţia unei
înţelegeri pre-ontologice a fiinţei.
De aceea ontologia fundamentală, singura din care pot lua naştere toate celelalte
ontologii, trebuie căutată în analitica existenţială a Dasein-ului.

Martin Heidegger - Fiinţă şi timp

3. Concluzii

Să încercăm acum să trasăm un tablou final al rezultatelor la care ajunge analiza

heideggeriană a istoriei şi a istoricităţii în Fiinţă şi timp din perspectiva felului în care trebuie
înţeleasă şi interpretată istoriografia ca ştiinţă particulară despre fenomenele trecutului.
Prima idee din acest set de concluzii privitor la tema istoriografiei poate fi rezumată
după cum urmează: Dasein-ul, fiind istoric în fiinţa sa pe temeiul propriei temporalităţi
originare, deschide de fiecare dată o lume prin „simpla” sa aruncare în facticitatea
intervalului cuprins între naştere şi moarte. În componenţa acestei lumi deschise, printr-o
intenţionalitate decriptabilă cu „tehnica” de explorare specifică fenomenologiei în versiunea
heideggeriană, „intră” atât ustensilul, în sensul strict în care acesta este conceput şi reprezentat
prin aparatul conceptual din Fiinţă şi timp cât şi „natura”, pe care, cum am văzut, Heidegger a
numit-o „fiinţare istorică de ordinul lumii”. Astfel configurată şi constituită lumea pe care o
deschide Dasein-ul devine acel „sol al istoriei” invocat de Heidegger pe parcursul analizelor
sale din ontologia fundamentală.
Istoriografiei îi revine sarcina de a explora tocmai acest şir de „lumi” ce se perindă în
spaţiul cronologiei măsurabile. Ceea ce devine esenţial nu este atenţia către acest tip de
cronologie şi cu atât mai puţin încercarea ipotetică de a identifica „legi” ale istoriei pornind de
la virtuala descoperire a anumitor tipuri de simetrii născute din interpretarea matematic –
convenţională măsurabilă a timpul ca timp fizic – o sarcină care este, oricum, pe deplin
absurdă în contextul tipului de investigaţie promovat de Heidegger – ci, pur şi simplu,
trecerea în revistă a seriei de deschideri operate la nivelul Dasein-ului.
Astfel devine limpede că pentru Heidegger istoria nu este în niciun caz o simplă
înşiruire de „evenimente” într-un spaţiu temporal configurabil şi inteligibil după măsura
convenţiei dată de calcularea matematică a timpului „obiectiv”. Ceea ce primează la
Heidegger, adică interesul său major a fost acela de a înţelege, pur şi simplu, într-o manieră
strict fenomenologică, felul în care se deschid şi se închid succesiv lumile ce au traversat
trecutul calculabil al Dasein-ului19.
În tot acest tablou istoriografia „operează” la nivel ultim cu timpul, în sensul precis al
acelei temporalităţi originare a Dasein-ului însuşi, pentru că, deschiderile şi închiderile
succesive de lume nu sunt posibile decât pe temeiul istoricităţii Dasein-ului iar aceasta, la
rândul ei, este posibilă, cum ştim deja, numai şi numai întrucât Dasein-ul însuşi este în fiinţa
sa temporal.
Dintr-un punct de vedere oarecum formal, am putea spune că istoriografia, în
„funcţionarea” ei obişnuită, nu presupune o raportare permanentă, în sensul unei reflecţii
teoretice asumate în mod coerent, la propriile ei condiţii de posibilitate. Istoricii, atunci când
explorează vestigiile unei lumi închise în trecut, închise în sensul de încetare a semnificaţiilor
ustensilelor ce au alcătuit acea lume de pildă, nu sunt preocupaţi de analiza ontologică a
condiţiilor de posibilitate ale acelei lumi sau a oricărei alteia. Aceste condiţii de posibilitate,
în varianta lor ce rezultă din abordarea heideggeriană, nici măcar nu trebuie să fie asumate în
mod tacit de istorici. Cu alte cuvinte, versiunea heideggeriană prin care se poate da seama de
istoriografie ca ştiinţă distinctă şi particulară despre trecut nu pare să implice în mod necesar o
preocupare deosebită din partea istoricilor cu privire la statutul propriului obiect de
investigaţie. Astfel, un istoric veritabil poate foarte bine să-şi facă foarte conştiincios meseria
fără să fie afectat sau preocupat de problema fundamentelor epistemologice şi ontologice ale
propriei discipline. Observaţia devine foarte importantă întrucât abordarea heideggeriană nu
obligă în niciun fel istoricul la elaborarea unui discurs întemeietor al propriei discipline.

NOTE

1
În materialul de faţă sunt dezvoltate analizele asupra istoriei şi istoriografiei din Fiinţă şi timp, analize
elaborate într-o fază iniţială în lucrarea de doctorat a autorului acestui studiu.
2
Blattner, William D. - Heidegger’s Temporal Idealism, Cambridge UK, Cambridge University Press, 1999,
pp. 89 - 126. Analizele acestui autor asupra tezei heideggeriene privitoare la temporalitatea originară a Dasein-
ului sunt extrem de laborioase şi foarte bine documentate. Studiul nostru, însă, nu pune în discuţie felul în care ar
putea fi interpretată temporalitatea originară a Dasein-ului la nivelul ontologiei fundamentale ci operează cu
asumarea acestei caracteristici în rolul de premisă.
3
Heidegger, Fiinţă şi timp, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 514.
4
Ibidem, p. 519.
5
Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, Bucureşti, Humanitas, 2005, trad. rom. Cătălin Cioabă,
pp. 530 - 531. Indicăm acest context pentru a sublinia importanţa pe care Heidegger a acordat-o temporalităţii
originare a fiinţei umane. In contextul semnalat Heidegger dezvoltă în mod radical analiza acestei temporalităţii
chiar dacă aici analiza temporalităţii originare poate fi avută în vedere în mod independent de tema generală a
istoricităţii şi istoriografiei.
6
Heidegger, Fiinţă şi timp, p. 520.
7
Ibidem, p. 520.
8
Ibidem, p. 521.
9
Ibidem, pp. 520 - 521.
10
Ibidem, p. 522.
11
Ibidem, p. 522.
12
Ibidem, pp. 522 - 523.
13
Ibidem, p. 523.
14
Ibidem, pp. 536 - 537.
15
Haar, Michel, Heidegger şi esenţa omului, Bucureşti, Humanitas, 2003, trad. rom Laura Pamfil, pp. 269 - 270.
Michel Haar arată în acest context faptul că Heidegger a insistat asupra recunoaşterii necondiţionate a
caracterului istoric (istorial) al omului chiar şi după celebra Kehre.
16
Heidegger, pp. 604 - 607.
17
Ibidem, pp. 597 - 599.
18
Ibidem, pp 504 - 505.
19
O descriere cu totul şi cu totul remarcabilă prin limpezime şi concizie a felului în care, în acord cu perspectiva
heideggeriană, Dasein - ul deschide şi închide succesiv lumi ce devin astfel „istorice” este oferită de Gabriel
Liiceanu într-o „simplă” notă explicativă plasată în traducerea în limba română a operei heideggeriene
fundamentale. Vezi în acest sens, Heidegger, op. cit., pp. 504 - 505.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ SELECTIVĂ

Blattner, William D., Heidegger’s Temporal Idealism, Cambridge UK, Cambridge

University Press, 1999, 2005
Haar, Michel, Heidegger şi esenţa omului, Bucureşti, Humanitas, 2003, trad. rom. Laura
Pamfil
Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Bucureşti, Humanitas, 2003
Heidegger, Martin, Prolegomene la istoria conceptului de timp, Bucureşti, Humanitas,
2005, trad. rom. Cătălin Cioabă

The Ontology of History and the Existential Epistemology

of Historicity
(Abstract)

This study is about the so called “ontology of history and historicity” from Martin Heidegger’s
fundamental ontology. This is a very brief presentation designed to disclose the way in which the concepts of
history and historicity were conceived in Heidegger’s fundamental ontology from Being and Time in their
possible relation with the science of history. Our study shows some aspects of this possible relation and, in the
end, we disclose some possible conceptual issues regarding this virtual relation.

Cuvinte cheie: ontologie, istorie, istoricitate, istoriografie, epistemologie

existenţială.