Licenta

Absolvent : Silvia Andreea DRAGOMIR
Îndrumător : Conf. Dr. Arh. Georgică MITRACHE
ARHITECTURA ÎNGROPATĂ
GESTURI ARHETIPALE
U.A.U.I.M. Bucureşti
A ridica şi a săpa reprezintă gesturi arhitectural - arhetipale. Fiecare

construcţie este legată de o sub-strucţie chiar dacă cel mai adesea aceasta e
reprezentată numai de fundaţii. Extins uneori pentru a forma o pivniţă, subsolul
nu asigură numai stabilitatea clădirii ci devine şi loc de refugiu şi protecţie; el
străbate uneori timpul ca unic martor al istoriei a ceea ce era deasupra sa.
ARHITECTURA ÎNGROPATĂ. GESTURI ARHETIPALE U.A.U.I.M. Bucureşti
P LAN DE IDEI
ARGUMENT ......4
SUBTERANUL-REVERIE CULTURALĂ ......4

Abordare climatică ......4
Imagine şi realitate a arhitecturii îngropate ......5
Ficţiune în arhitectura subterană ......5
CONCLUZIE ......7
ORIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE ......8

Primele amenajări ......8
Nomadismul ......8
Adăpostul sub stancă ......9
Cavernele naturale . . . . . . 10
Adăposturi săpate in sol . . . . . . 11
CONCLUZIE . . . . . . 13
TIPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE . . . . . . 13

Modificarea configuraţiilor naturale . . . . . . 13
Arhitecturi substactive . . . . . . 14
Arhitectura “movilirii” . . . . . . 14
Soluţii mixte şi intermediare . . . . . . 15
CONCLUZIE . . . . . . 15
URBANISM TROGLODIT . . . . . . 16
Grupări lineare de-a lungul versantului . . . . . . 16
Grupări circulare . . . . . . 17
Sate de suprafaţă . . . . . . 18
Sate săpate . . . . . . 18
Sate şi grupări subterane . . . . . . 19
CONCLUZIE . . . . . . 19
Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

2
Îndrumator : Conf.dr.arh. Georgică MITRACHE
SPAŢIUL ARHITECTURII TROGLODITE . . . . . . 19

CONCLUZIE . . . . . . 23
PARAMETRII CLIMATULUI SUBTERAN . . . . . . 23

Datele meteorologice ce privesc solul . . . . . . 24
CONCLUZIE . . . . . . 25
GESTURI ARHETIPALE – VIZIUNI MODERNE . . . . . . 26

Le Corbusier- arhitect al luminii cavernelor . . . . . . 26
Louis Khan - zidar al luminii . . . . . . 27
Tadao Ando – lumina turnată in cofraje . . . . . . 28
CONCLUZIE . . . . . . 29
DELIMITAREA UNEI STRATEGII . . . . . . 29

Subteranul, diluare în natural . . . . . . 29
Gesturi arhetipale – procedee ale suprafeţei . . . . . . 30
Un proiect “de săpat” – Murfatlar . . . . . . 33
CONCLUZIE . . . . . . 34
INDEX . . . . . . 35
BIBLIOGRAFIE . . . . . . 36

3
A RGUMENT
Pe vectorul ce uneşte momentul 0 al arhitecturii, găsirea şi amenajarea

cavernei primitive, până la reţelele subterane dinamice şi pliurile reliefului ce agrementează
arhitecturi hibride şi mutante, arhitectura descrie o suită de pendulări subtile între zona lui
Înafară şi zona lui Înăuntru. Spaţiul subteran pune în permanenţă problema limitei dintre
medii în termenii critici ai nevoii arhitecturii de a o transcende în căutarea propriului temei de
a fi. Subteranul este locul unde începe şi unde se termină orice construcţie, loc al simbiozelor
şi metisajului dintre materia în stare brută şi principiile înspaţierii învăţate, moştenite şi
reamintite. El oferă un cod imuabil de principii teoretic-formative pe care orice act edificator
trebuie să şi le asume. A construi nu presupune numai găsirea şi afirmarea unor coordonate
sub cer, ci şi a unora subpământene. Clădirea e un răspuns dat orizonturilor, atât cele cereşti
cât şi celor pământene. Axa verticală ce fixează actul edificator pe teren se înfige puternic în
structura teluricului.
Această lucrare îşi propune sondarea orizontului subteran al arhitecturii în scopul

formulării unei strategii operative care să mă ajute în demersul proiectului meu. Intenţia a
fost aceea de a delimita şi de a genera gesturi care să „dirijeze” proiectul. Plecând de la stările
primare ale săpăturii, trecând prin mitologia şi literatura subpământului, relevându-i vocaţiile
de-a lungul timpului, ajungând la „punerea în prezent” logica acestui loc diferit trebuie să
transpară, devenind principiu de acţiune.
S UBTERANUL-REVERIE CULTURALĂ
Abordare climatică
Arhitectura pasivă contemporană este în căutarea obţinerii unei inerţii termice a

construcţiei cât mai mici, pentru un confort cât mai ridicat în interiorul său. Căutarea unei
inerţii maximale a dus la îngroparea construcţiei. Masa de pământ care contribuie la schimbul
termic devine imensă, tinzând astfel spre o valoare infinită. De aici şi necesitatea de a
cunoaşte mai bine acest tip de arhitectură şi evoluţia sa de-a lungul istoriei habitatului uman.
Acest tip de arhitectură, deseori necunoscut, rămane totodată foarte bogat si viu, iar
aria sa de dezvoltare acoperă toate latitudinile şi toate climatele, oricare ar fi condiţiile
solului. Dacă aspectul climatic este imediat evident, celelalte calităţi transpar destul de
repede: integrarea arhitecturală în peisaj, economia generală a construcţiei folosind materialul
locului, varietatea şi bogătia spaţiilor create, jocul de lumină şi de materiale.

4
Cele câteva proiecte contemporane cunoscute, apar ca nişte produse individuale,

izolate, manifestări ale originalităţii pe care nimeni nu le mai asociază unei tradiţii. În acelaşi
timp, chiar dacă în mentalitatea generală tradiţia a fost pierdută, realitatea fenomenului este
alta : nu a existat niciodată o întrerupere a arhitecturii îngropate, ci doar forme diferite ale
interpretării acesteia.
Imagine şi realitate a arhitecturii îngropate
Chiar dacă realitatea urbanismului îngropat este densă, extinsă, bogată, plină de viaţă,
chiar dacă locuinţele îngropate din Aragon, Matmata, Tunisia şi Provence sunt luminoase şi
sănătoase, imaginea pe care publicul o are despre arhitectura îngropată este, în general, una
peiorativă : tenebre, obscuritate, lumea sclavilor, a omului inferior.
Ar fi uşor de explicat această imagine, făcând referire la miturile pe care se vor fi

clădit marile religii occidentale : regatul Umbrelor şi al Infernului, cale a Purgatoriului; dar şi
a realităţilor, mai aproape de prezent, a universului minier, unde obscuritatea, umiditatea,
munca forţată în posibilitatea unei morţi inerente, justifică teama şi respingerea.
Primul responsabil de această imagine, în secolul XX, este romanul de ficţiune care
plasează sub pământ societatea oamenilor inferiori, a sclavilor, a maşinilor – o lume
mecanizată, fără pasiune, un univers al morţii. Aceasta, bineinţeles, există pe fondul miturilor
anterioare, cu scopul de a obţine un resort dramatic.
În al doilea rând, responsabilă este contribuţia, în anii ’60, a câtorva urbanişti care au
asociat arhitecturii îngropate o imagine profund negativă : „Urbanismul subteran este o
necesitate, habitatul subteran, un rău necesar”. (E. Utudjan, Architecture et urbanisme
souterrains, Paris, S.B.P., 1995). Subsolul nu are drept vocaţie exclusivă canalizarea ori
găzduirea serviciilor pe care le utilizează civilizaţiile actuale; el poate deveni primitor, poate
primi spaţii destinate vieţii, şi se poate lăsa patruns de soare.
Ficţiune în arhitectura subterană
Rolul literaturii este considerabil în procesul formării imaginilor în subconştient.

Acesta este cel puţin la fel de important ca metodele mai obiective de a dobândi informaţii –
legate de experienţa, de trăit, de cunoştinţele reale dobândite despre un fenomen.
Lipsa, în materie de arhitectură populară, a „savoir-faire”-ului lasă cu atât mai mult

loc imaginarului, alimentat, în cazul de faţă, de literatură. Este întru totul cazul arhitecturii
troglodite, ale cărei imagini sunt, pentru majoritate, produse ale relatărilor literare şi nu ale
experienţei directe.

5
 Cyrano de Bergerac – imaginea pozitivă a urbanismului îngropat

În romanul Voyage dans la lune, din 1650, călătorul, propulsat în afara planetei de un
motor – fabricaţie proprie – descrie curioasele locuinţe întâlnite de-a lungul periplului său.
Acestea conţin, pe langă conceptul de „arhitectură mobilă” a transformării sezoniere,
justificarea climatică a îngropării pe timp de iarnă a locuinţelor. Autorul descrie un univers
idilic în care oraşele sunt în continuă mişcare „din cauză că aerul se schimbă în fiecare
anotimp” (C. De Bergerac). Aceste oraşe nomade sunt constituite din edificii pe roţi,
acoperite cu pânze. Locuinţele sedentare astfel descrise apar, mai degrabă, ca nişte flori ce
îmbobocesc primavara şi dispar iarna, trăind astfel în armonie cu ciclurile sezoniere.
Cyrano de Bergerac - elev al lui Gassendi, precursor al gândirii materialiste, călător -
îşi bazează relatarea pe elemente ştiinţifice - conceptul habitatului climatic pasiv, care apare
„pozitiv” în relatare.
 Herbert George Wells – imaginea negativă a urbanismului îngropat
Precum călătorul lui Bergerac, „exploratorul timpului” lui Wells construieşte o
maşinărie ieşită din comun, care-i permite să călătorească în trecut sau în viitor. Exploratorul
soseşte într-o societate aparent dominată de calm, bucurie şi seninătate, ocupată doar de
loisir. Omul îşi vede toate nevoile satisfăcute, iar conflictele şi bolile sunt ignorate; însă
călătorul are sentimentul că este vorba doar despre o aparenţă. Destul de repede află şi despre
o altă comunitate care constituie negativul lumii anterioare. Este vorba despre lumea celor ce
„nu posedă”, care poduc, muncesc, există doar pentru a asigura viaţa celor ce „posedă”.
Aceste fiinţe subterane sunt monştrii umani degeneraţi, cu părul albit, cu ochii neobişnuit de
măriţi; trăiesc în zgomotul maşinilor, al ventilatoarelor, în obscuritate.
Wells localizează în tenebrele sub-solului tenebrele umanităţii, faza sa cea mai
sombră de evoluţie socială. În această dublă societate, comportând un pozitiv şi un negativ,
sub-solul este locul sclavagismului, al bestialităţii, al muncii exclusive; infernul este chiar
acceptat, datorită evoluţiei rasei care i-a selecţionat.
 Jules Verne – un urbanism subteran „acceptat”
În Indiile negre imaginea lumii subterane este calea de mijloc între cele două extreme
descrise anterior.
Vechi miner într-o exploatare de huilă abandonată, Simon Ford a refuzat să
părăsească lumea unde toată viaţa i se scursese până atunci. Împreună cu familia a continuat
să locuiască în mină, în locul unde altădată funcţionau maşinile de extracţie, la 1500 de paşi
în subteran. Jules Verne nu ascunde duritatea acestei lumi, dar prezintă libera alegere a
minerului de a rămâne într-o lume, care, pentru el, este pozitivă.

6
Un oraş denumit „Coal City” se va restabili după descoperirea de noi filoane de huilă,
iar mina îşi reia existenţa sub forma acestui oraş ideal, dar subteran. Electricitatea aduce
lumina în spaţiile subterane, iar acestea nu se transformă în transpunerea unui urbanism de
suprafaţă, ci în punerea în valoare a frumuseţii cavernelor, a lacurilor subterane, a râurilor şi
pârâurilor.
O antologie a acestor romane care se raportează la lumea subterană arată că
majoritatea ficţiunilor aderă la imaginea negativă. În câteva cazuri se poate regăsi viziunea lui
Jules Verne, în care poezia domină spaima. Cyrano rămane marginal în viziunea sa idilică –
doar în O mie şi una de nopti, Aladin, ridicând o dală de piatră şi coborând o scară ce se
afundă în interiorul pământului, descoperă o gradină minunată.
Aceste ficţiuni prind rădăcini, în principal, din mitul Infernului, prezent în religiile
politeiste greco-romane, preluate apoi de creştinism. Ele exploatează rezonanţele ce le poate
avea acest mit în fiecare dintre noi. Imaginea unei lumi închise, autonome, rezultat al unui
mit, şi alimentată fie de literatură,
fie de teorii urbanistice, este în cele
din urmă imaginea pe care
majoritatea vrea s-o păstreze asupra
întregului habitat subteran.
Arhitectura troglodită se
Jules Verne Indiile negre diferenţiază de cea imaginară, în
sensul că stabileşte un raport constant cu exteriorul şi nu se defineşte nicicând ca fiind un
univers închis, din contra este unul ce se prelungeşte în natura şi în suprafaţă. Nu este o altă
arhitectură, ci una dintre dimensiunile arhitecturii.
CONCLUZIE
Subteranul este un spaţiu mărginit doar într-o parte, de aceea el devine generator de
fantasme. Odată patruns acolo, individul îşi pierde punctele fixe de sprijin, totul devine
pentru el imponderabil, mişcător, instabil. Adâncimea îi zguduie din temelii structura
sistemului de percepţii şi echivalări. Conexiunile între lucruri nu se mai realizează, afinităţile
se estompează, orice poate surveni. Subteranul este din punctul acesta de vedere o artă a
fugii, a nevoii de evadare, de întoarcere a spatelui. El este în acelaşi timp final de parcurs şi
început, o poarte deschisă spre o altă lume căreia i se ignora profunzimea şi limitele. Se pare
că individul în nevoia sa de infinit, şi-a îndreptat atenţia asupra infinitului luminos, astral,
fiind incapabil să sesizeze ceea ce se întâmpla la câţiva centimetri sub tălpile sale. Pământul
rămâne un mediu încă opac, nesondat, accesibil numai structurilor imaginative.
7
O RIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE
Printre tehnicile tradiţionale de făurire a unui adăpost (încă din vremea

epocii fierului), exploatarea, şi mai apoi utilizarea ca habitat finit a cavităţilor naturale, se
situează la un loc de cinste în istoria habitatului uman. La prima vedere poate fi considerat
doar un reflex primar, elementar al omului, mizând pe modul cel mai uşor pentru a se
adăposti – refugierea sub o rocă.
Primele amenajări
Suportul arhitectural pre-existent şi natural favorizează încă de foarte devreme

amenajări :
 modificarea cavităţilor : săpături suplimentare, extinderi
 prelungiri exterioare „construite” completând elementul natural
 adaptarea la nevoi precise, ritualuri : pictura rupestră, arta parietală – arhitectura este
completată de o expresie artistică în diverse moduri în funcţie de tipul de adăpost –
implantarea coşurilor pentru evacuarea fumului.
Nomadismul
Cel de mică amplitudine, fie el jurnalier ori sezonier, constituie primul comportament
legat de actul de „a locui”.
Dacă în concepţia actuală a fenomenului de ”a locui” se acţionează mai degrabă în

ceea ce priveşte caracteristicile habitatului pentru căutarea confortului (încalzire, climatizare,
ventilare, iluminat artificial), nu trebuie uitat faptul că „locuitorul”, prin mobilitatea şi
comportamentul său, îşi poate modula confortul.
Nomadismul de mare amplitudine este legat de modificările climatice de-a lungul

erelor preistorice. Studiul arheologic al habitatelor demonstrează diversitatea perioadelor şi
modurile de ocupare. Dacă se consideră că „situaţiile de confort” sunt ansambluri de
parametri delimitând „o arie” de confort destul de largă, în momentul în care variaţiile unuia
sau mai multor parametri depăşesc această „arie”, atunci limitele confortului sunt atinse :
mediul nu mai este locuibil.
Acest lucru se observă în studiul adăposturilor sub stâncă sau a cavernelor naturale,
locuite sau abandonate alternativ, în funcţie de evoluţia climatului exterior.

8
Adăpostul sub stancă
La confluenţa albiilor Pau şi Oloron (Pirineii Atlantici), faleza Pastou, la Sorde-

l’Abbaye reuneşte un ansamblu de adăposturi sub stâncă ocupate încă din magdalenian. În
apropierea unei zone mlăştinoase ce permitea migrarea din Pirinei spre câmpiile din
Aquitaine, într-o faleză calcaroasă, orientată spre sud, s-au succedat diverse grupuri umane în
ocuparea adăposturilor.
Modul de ocupare reiese din studiul straturilor arheologice, ce arată diversele secvenţe
istorice legate de aceste adăposturi.
Ocupare stabilă (Magdalenian III) : aceste perioade de ocupare de lungă durată,

corespund unui climat rece, justificând stabilitatea locuitorilor.
Ocupare intermitentă (Magdalenian IV – 12000 î.e.n.) : este vorba de o ocupare sub

forma de mici „sejururi”, îmblânzirea condiţiilor climatice a permis abandonuri frecvente
pentru perioadele de vânătoare corespunzand migrării sezoniere a marilor ierbivore. Este
foarte probabil ca pe timpul verii aceştia să se fi adăpostit în corturi, acoperite de piei, ori de
ramuri. În aceasta perioadă, odată cu ameliorarea condiţiilor climatice, locuitorii ies din
adăposturi şi „investesc” în limitele acestuia. Există o trecere la o fază de prelungire a
adăpostului : construcţia de ziduri joase din pietre, ori de gradene în panta versantului de
acces în adăpost; se observă şi apariţia lemnului sub formă de stâlpi, rămaşi, cel mai probabil
de la o continuare a locuinţei sub
Locuinţă sub stâncă – Monfa Ariège - Franta

formă de cort, în exteriorul rocii.
Habitat permanent, apoi

sezonier, pentru a regăsi utilizări
diverse de-a lungul istoriei, acestea
au fost multiplele mutaţii şi moduri
de ocupare ale numeroaselor
adăposturi sub roca din Pirinei.
Studiul arheologic a arătat, în egală
masură, cum oamenii au trecut de la o utilizare brută, la amenajări interioare incipiente, apoi
la o extindere, o prelungire exterioară construită a adăpostului. Acestea sunt premizele
dezvoltării ulterioare a arhitecturii troglodite şi a diversităţii spaţiilor pe care le pot produce în
ansamblurile mai evoluate.

9
Invadatorii au contribuit la reconvertirea unor asemenea spaţii în ascunzatori, spaţii de

apărare aproape în întregime închise şi cvasi-impenetrabile. Unele dintre ele au fost locuite
până într-o perioadă recentă (ex. Monta, Ariège, Franţa).
Cavernele naturale
Primii locuitori ai cavităţilor naturale nu dispuneau de utilajele şi de tehnicile capabile

să modifice sesizabil, în special să mărească, configuraţia unei caverne în care alegeau să
trăiască. Deja, însă, singurul fapt ca îşi selectau zonele în care hotărau sa trăiască, indica
observarea anumitor factori, în principal a orientării faţă de punctele cardinale, a situării în
raport cu zonele de trecere sau de depăşire a unor obstacole naturale. Configurarea
împrejurimilor nu este nici ea indiferentă : posibilitatea prelungirii locuinţei spre exterior
pentru anumite activităţi, protejare vegetala a limitelor, buna vizibilitate pentru observarea
zonelor învecinate.
Când temperatura a continuat sa scadă, locuitorii intrau mai adânc în subteran –

nomadism în relaţie Grota Pair-Non-Pair / Gironde, Franta
cu evoluţia
climatului exterior.
Aduc focul în
interiorul grotei, iar
nu la intrarea
acesteia ca şi până
acum. Pentru aceasta
folosesc drept coş de
fum un orificiu din
bolta peşterii. Se pare că, în unele cazuri, ocuparea umană a grotelor a fost întreruptă dintr-un
singur motiv : acumularea de reziduri pe suprafaţa boltei cavităţii făcea imposibil statul în
picioare, implicit ocuparea acesteia. Rezidurile erau straturi rezultate în urma activitaţilor
umane. Este vorba, deci de o încetare de locuire cauzată de motive antropice, iar nu de cele
de ordine climatică.
Cuplul „locuinţă – locuitor” şi-a demonstrat capacitatea de a se adapta la interacţii

reciproce şi la fluctuaţiile climatice. Sunt şi cazuri în care ocuparea unui sit preistoric s-a
prelungit într-o manieră continuă de-a lungul timpului, până in zilele noastre – Saint Emilion
din Gironde, Franţa, de exemplu. Prin mobilitatea sa în raport cu habitatul său, locuitorul
cavernelor se adapta şi căuta condiţii favorabile de viaţa. Celălalt mod de a acţiona

10
(modificarea cavernelor), se dovedeşte a fi mult mai dificil de pus în operă : duritatea

materialului – stânca – şi nivelul de dezvoltare tehnic insuficient pentru „prelucrarea”
pereţilor.
Adăposturi săpate în sol
Stratul gros de loess, nisip calcaros fin consolidat, de pe valea fluviului Galben din
China, a fost utilizat încă de la inceputul neoliticului pentru stabilirea unui habitat. Acest
material, suficient de dur pentru a rezista eroziunii, poate fi, în acelasi timp, prelucrat de om,
care a profitat din plin de calităţile sale „ mecanice”.
Tipurile de locuinţe ce au putut fi reconstituite, studiind vestigiile descoperite,
demonstreaza coexistenţa locuinţelor îngropate, sau semi-îngropate, cu cele pe schelet de

lemn, cu stâlp central şi umplutura pereţilor din chirpici. În provincia Henan, zona Hougang
prezintă o organizare în sate ce grupează mai multe tipuri de locuire ce au existat simultan.
A – Habitat neolitic chinez B – Planul unui adăpost săpat „în buzunar”

(Jing, provincia Shanxi) (Jianxi, provincia Henan)
Secţiune cu două ipoteze de acoperire cu poziţionarea focului (3), a perimetrului jos
temporară a spaţiului
(2) si a perimetrului înalt (1)
Adăposturi săpate în „buzunar”
Aceste adăposturi săpate în „buzunar” (dupa terminologia adoptată de Liu Dunzhen,

La maison chinoise, Paris, Berger – Levrault, 1980) constituie probabil forma de locuire
preistorică cea mai veche cunoscută în China.
Este vorba despre goluri săpate în sol, pe un plan circular, cu un diametru al bazei mai
mare decat cel din varf. Aceasta configuraţie conică asigura o oarecare protecţie contra
intemperiilor. Adâncimea lor este de aproximativ trei metri, diametrul la vârf variază între
1,80 şi 3 metri, iar cel de la bază între 2,60 si 4 metri. Solul şi pereţii unui astfel de adăpost
erau acoperiţi de un strat de cenuşă albă. Focul ocupa fie o poziţie centrală, fie era dispus la
periferie.

11
Lipsa instrumentelor, la acel stadiu al dezvoltarii tehnologice a grupurilor umane,

explica absenţa lemnului în acest tip de locuire, care nu prezenta acoperiş. Această
incapacitate de a construi un acoperiş a limitat dimensiunile adăpostului, deoarece rolul său
primordial era de a proteja contra intemperiilor. În schimb, cu un instrument rudimentar de
piatră, loess-ul putea fi săpat şi modelat în funcţie de necesităţi. Concavitatea peretelui
permitea adăpostirea, cât de cât, faţă de intemperii, iar o simplă acoperire cu ramuri putea
constitui o protecţie în plus în faţa ploii şi a zăpezii. Accesul se făcea cu ajutorul unui stâlp de
lemn în care erau crestate trepte, şi care era ridicat la intrarea excavării. Evoluţia acestui tip
de habitat a permis unei a doua configuraţii să prindă formă.
Adăposturi săpate în „sanţuri”
Pereţii acestui tip sunt verticali, fără înclinare către vârf, ceea ce reduce riscul
prăbuşirii. Planul este oval, profunzimea este de la 1 la 2,5 metri, iar un acoperiş adăpostea
totul. În Shanxi au fost descoperite astfel de locuinţe, pe plan pătrat, însă, reunite două câte
două de un pasaj.
Mărirea dimensiunilor, posibilitatea acoperirii (apariţia şarpantei), mai multe excavări

legate între ele, toţi aceşti factori demonstrează creşterea locuinţei şi apariţia unei
complexitaţi a acesteia.
Adăposturi semi-îngropate
În China, planurile observate sunt, în Adăpostul indienilor Pueblos (sec. III î.e.n)
general, circulare, accesul este îndreptat

către sud, iar dispunerea descentrată a
focului, indica existenţa unui stâlp central ce
susţinea acoperişul. Dimensiunile cresc la
aproximativ patru metri în diametru,
extindere posibilă datorită posibilităţii tehnice de a construi un acoperiş. Existau de asemenea
şi planuri rectangulare (4x3 sau 4x5 metri). Diferenţa de nivel între exterior şi interior nu este
decât de un metru. Tehnicile tratării pereţilor se apropie de olărit.
Acest tip de locuinţe semi-îngropate reprezintă stadiul care a precedat construirea

ultimului tip de adăpost preistoric : locuinţa pe structură de lemn, construită la suprafaţa
solului. Aceasta va păstra, dealtfel o bună bucată de vreme, caracteristicile relevante ale
originilor sale : denivelarea între interior si exterior, pereţi alcătuiţi din stâlpi ce sprijineau pe
un zid de pamânt de patruzeci de centimetri, pamântul rezultat din excavare intra în

12
compoziţia zidurilor (chirpici, tencuială) şi a acoperirii (straturi de chirpici comprimate

susţinute de căpriori foarte deşi).
Locuinţele semi-îngropate chineze din perioada Nigeria
neoliticului pot fi asemănate altor locuinţe prezentând

caracteristici similare, din întreaga lume. În orice caz,
principalele avantaje legate de excavarea parţială sunt
Berberi
exploatate : mărirea solidităţii locuinţei, şi utilizarea
materialului excavat în doua sensuri – ca material pentru
construirea zidurilor de la nivelul solului, sau ca material
pentru acoperiş.
China
CONCLUZIE
Doua abordări principale se disting pe fondul iniţial al

locuirii „sub” : utilizarea resurselor naturale pentru adăpostire
Tunisia
imediată, şi eventuala continuare a acestora, odată cu deţinerea
tehnicilor şi uneltelor necesare.
T IPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE
De la simpla amenajare a unui sit natural

Armenia
bine poziţionat, până la crearea totală a unui relief incluzând

un habitat troglodit în întregime construit de om, modurile de acţiune sunt diverse şi
demonstrează varietatea răspunsurilor aduse acestei confruntări om – natură.
Modificarea configuraţiilor naturale
 Cavernele naturale : amenajarea constă, în majoritatea cazurilor,

doar în localizarea „focului”.
 Adăpostul sub stâncă : poate fi inchis sau nu de un perete

construit.
 Locuinţa intre stânci : satul Monsanto din Portugalia este un caz de

urbanizare pornit de la o grupare granitică, alcatuită din megaliţi de forme rotunjite.
Aceştia servesc drept sprijin atât locuinţelor cât şi drumurilor şi
căilor de distribuţie din sat, care se glisează între aceste elemente
dure, exploatând topografia.

13
 Locuinţa adosată : uneori chiar un sat întreg profită de protecţia

unui perete de stâncă natural pentru a se adăposti (protecţie
climatică) sau a se sprijini (dispunere constructivă).
Arhitecturi substactive
În acest caz volumele locuibile sunt obţinute prin înlăturarea materialului. Această
acţiune de „a scobi” se dezvoltă după trei tipuri, în funcţie de direcţia de săpare :
 Săparea formaţiunilor situate în sub-sol
Este vorba despre scobirea în interiorul stâncii însăşi. Aceasta

presupune existenţa unei roci suficient de moi pentru a putea fi prelucrată
cu un instrument (calcar de exemplu). „Conurile” din Cappadocia,
Turcia, modelate de eroziune, ilustrează această tehnică.
 Saparea pereţilor laterali
Scobirea se dezvoltă într-o directie orizontală, atacând frontul

unei faleze. Este tehnica cea mai răspândită, atât în domeniul locuirii
(Touraine, Vaucluse în Franţa), cât şi în numeroase cazuri de arhitectură
religioasă sau funerară (Egipt, India).
 Săparea verticală în sol
Acest tip de acţiune se observă în cazul câtorva locuinţe

preistorice din China, prelungit de habitatul contemporan îngropat de la
Henan şi de la Shensi. Este punctul de plecare a unei duble – evoluţii :
1. Locuinţa iese din sol progresiv, pe masură ce apar materialele şi cunostinţele

permiţând construirea la suprafaţă.
2. Locuinţa ramâne îngropată şi evoluează spre complexitate, perfecţionând

această arhitectură subterană până la producerea unui urbanism îngropat (China, Tunisia). Un
alt rezultat al acestei scobiri constă în izolarea unui monolit şi săparea solului din jurul lui.
Acest monolit este săpat mai întâi pe verticala, apoi şi pe orizontală.
Arhitectura “movilirii”
Nu se manifesta prin scobire, ci, din contra, prin aport de

material (pământ) pentru a modifica relieful. Este vorba despre
crearea unui micro – relief care va include constructia. Arhitecturile vechi practicate ale
acestui tip sunt în mod esenţial cele funerare. Movilele sunt adeseori ridicate prin aport de

14
pământ, piramidele şi mastabalele sunt construite din zidărie de piatră, caramidă crudă sau
arsă. Astăzi, numeroase locuinte solare pasive semi–îngropate se folosesc de această tehnică.
Soluţii mixte şi intermediare
Ingeniozitatea arhitecţilor troglodiţi a fost folosită pentru a adapta cât mai bine aceste
configurări elementare atâta vreme cât aceasta era posibil. Aceste „depăşiri” ale tipurilor de
bază se pot face combinându-le între ele sau adăugandu-le dispozitive noi. Diverse explicaţii
pot fi aduse :
 Mai buna adaptare la nevoile grupurilor de locuitori.

Este cazul extinderii în suprafaţă a unor locuinţe unde
apare lemnul sau piatra.
 Motive climatice : câteva dispozitive vin să completeze

elementele de bază furnizate de partea scobită.
 Motive tehnice : tehnici noi, instrumente şi cunostinţe

noi, pot apărea ceea ce explică succesiunea, în timp, a
arhitecturilor succedate (stratificare). Faza trogloditică
nu mai este decat una dintre componentele arhitecturii
rezultate.
 Motive arhitecturale : exploatarea maximă a bogăţiei de expresie permise de

trecerea de la săpat la construit, de la subteran la suprateran, de la văzut la
ascuns, de la umbrit la luminos.
CONCLUZIE
Cautarea adapostului, a locului protector, ca extensie a corpului, au determinat

întotdeauna viziuni protoarhitecturale pitoreşti. E vorba despre actele edificatoare primare.
Cautarea protecţiei poate fi considerată ca fiind primul imbold către nevoia informală de
arhitectură. Împins de o conşţiintă încă umbrită a nevoii de sine, primitivul cauta să speculeze
accidentele naturale generatoare de spaţiu. Discontinuităţile naturalului, posibile locuri ale
protecţiei dar şi ale pericolului, devin zone râvnite şi inevitabil entităţi topologice. Se poate
vorbi aşadar de o preeminenţă a locului (investit) ca suport ulterior al actului, o ordine a
făpturii – asezare, urmată de facere.

15
U RBANISM TROGLODIT
Varietatea de grupări observate demonstrează abilitatea de adaptare a

arhitecturii troglodite la condiţiile solului, cele topografice, şi de climat. Se pare, dealtfel, că
potenţialul unui sit dictează modul de grupare observat, mai mult decât funcţiunea edificiilor,
însele : locuire, apărare ori loc de cult.
Grupări lineare de-a lungul versantului
Zelve - Cappadocia
Satele din ksours–urile tunisiene constituie modelul tipic de grupare de-a lungul
versantului, mai mult sau mai puţin înclinat. Este şi cazul pentru Cuevas de Almanzora din
Spania, sau al văii Zelve din Cappadocia, Turcia. Dezvoltarea este lineară iar locuinţele
prezintă camere de 1, 2, sau 3 niveluri care sunt legate de drumuri exterioare.
În Franţa, Valea Loirei, a Viennei, a Seinei, sunt bogate aglomerari troglodite de acest
tip. În Gironde, în regiunea Bourg, ale carei terase calcaroase domină Dordogne, adăpostesc
încă din epoca de piatră un habitat preistoric (cavernele de la Pair – Non – Pair) foarte bine
orientat şi beneficiind de un microclimat particular.
Organizarea satelor de-a Betatakin - Arizona

lungul versantului este cea mai
raspandită. Poate regrupa un
numar mai mic sau mai mare de
locuinţe şi foloseste la maxim
versanţii bine orientaţi. În funcţie
de gradul de înclinare al
declivităţii părţii urbanizate,
sistemul de circulaţie exterioară
şi de distribuţie a locuinţelor sunt
mai mult sau mai puţin
spectaculoase.
16
Betatakin - Arizona În aceeaşi categorie se încadrează şi

spectaculoasele aglomerări ce flanchează
faleza (cliff dwelling) pe care le ocupau
indienii americani în secolul al XIII-lea, şi
ale caror mărturii sunt astăzi vizibile în sud
– vestul Statelor Unite. Întinzându-se în
statul Colorado (Mesa Verde), în Utah, în
Arizona (Monument Valley, Navajo
National Monument, Canyon de Chelly) şi
în Noul Mexic, aria acestui tip de habitat
corespunde peisajului de mesas, sapate în
canioane, în special de Colorado şi de
afluenţii săi.
Satul Betatakin, construit la

începutul secolului al XIII-lea de strămoşii indienilor Navajo de azi, este unul din cele mai
spectaculare. O imensă cavernă scobită prin erodarea gresiilor, adâncă de 46 de metri,
desenează un arc de 135 de metri înălţime şi deschidere de 110 metri. Formaţiuni de gresie de
diferite porozităţi, din formaţiunea falezei, scot la iveală sursele abundente şi accesibile
vechilor locuitori.
O aglomerare de aproximativ 135 de săli (locuinţe, loc de ritualuri, cămări)

corespunzând a circa 40 de familii, se adăposteşte pe mai multe niveluri, sub bolta naturală a
versantului. După ce a fost ocupat de două generaţii, Batatakin a fost subit abandonat din
cauza prăbuşirii parţiale a bolţilor de gresie, destul de friabile.
Grupari circulare
Dacă un perete nu se dezvoltă liniar, ci Goreme - Cappadocia

desenează o curbă, situl permite o dispunere mai
centrată, întărind autonomia grupării. Este cazul
celui din Goreme, Cappadocia, unde peretele
regrupează locuinţe, servicii, celule, spaţii de
rugăciune. Ansamblul este focalizat pe bisericile
săpate în trei conuri, situate în mijloc.
Mănăstirea din Ajanta, India se înscrie într-un

17
perete al unui meandru făcut de valea lui Waghora, reprezentând unul dintre exemplele cele
mai elocvente ale arhitecturii religioase troglodite.
Sate de suprafaţă
Cappadocia
Satul sub formă de conuri din
Cappadocia se foloseşte de munţii mici
deja existenţi, dispuşi după un „ţesut”
pre-existent care avea posibilitatea
organizării unei astfel de aşezări. S-a
intervenit substractiv, prin scobire,
ducând în acelaşi timp la un urbanism „de
suprafaţă”.
Sate săpate
În Matmata (Tunisia), Salillas De Jalon (Spania), sau în Shensi (China), puţurile

scobite vertical determină unitatea de locuire sau grupul sociologic de bază. Acestea pot fi
legate între ele prin circulaţii subterane (Matmata) sau în suprafaţă, alcătuind astfel, unităţi
urbane mai vaste.
Comparată, morfologia
acestor ţesuturi, organizarea lor este
foarte riguroasă, chiar abstractă în
China, unde trama este adeseori
sistematică. În Tunisia este mai
aleatoare, mai liberă, unde formele
suple predomină în talia grotelor.
Ortogonalitatea este, în schimb,
regula în China unde o tehnică
asemănătoare de a scobi, o aceeaşi
situaţie în raport cu suprafaţa solului
Matmata - Tunisia
au condus la soluţii net diferenţiate.
Oraşele săpate constituie exemplul cel mai semnificativ al unui urbanism îngropat,
care a reuşit să coroboreze avantajele termice legate de climatul subteran cu deschiderea către
climatul exterior. Puţul central structurează puternic acest habitat, pe de o parte pentru că
organizează distribuţia camerelor de locuit, pe de altă parte pentru că asigură însorirea şi

18
încălzirea directă. Raportul între mediul subteran şi soare este foarte bine stabilit : pamântul
are dubla utilizare – cu locuitorii în subteran şi câmpurile agricole deasupra.
Sate şi grupări subterane
Luoyang - China Nevoia acută de apărare, a împins, în unele

cazuri, locuinţele până la îngropare totală. Comunicarea
cu exteriorul nu se mai face în acest caz decat punctual
prin accese şi orificiile tehnice (de ventilare). Oraşele
subterane Kaymakçi, Derinkuyu (Turcia) au putut fi
astfel ignorate şi uitate de-a lungul secolelor, pentru a fi
recent descoperite. Comparaţia cu ţesutul urban din
Cafort, Troo (Franţa), sau cu unul din Henan (China) demonstrează că materialul nu induce
neapărat o formă proprie.
CONCLUZIE
Sub pământ arhitectura şi materia sunt adesea într-o legatură simbiotică; se sprijină
reciproc, dând naştere unei coexistente lizibile. Dacă afară masa e eminamente creată,
operată, clasificată, ierarhizată şi în final investită de către actul arhitectural, înăuntru, într-o
abundentă de materie disponibilă, arhitecturii nu-i rămâne decât să se insereze, să-şi facă loc,
să-şi afecteze spaţiu într-un volum infint.
S PAŢIUL ARHITECTURII TROGLODITE
Prin scobirea
Derinkuyu - Turcia
propriilor locuinţe, conceptorii
anonimi ai arhitecturii populare
nu vizau în mod conştient o
desfăşurare spectaculoasă de
spaţii.
În materie de locuinţe,
crearea adăpostului primează,
scopul este elaborarea unui
mediu propice vieţii, ameliorând
climatul exterior. Locuinţa este,
în acelaşi timp, reflectarea

19
sistemelor de reprezentare, sociale, culturale, religioase, ale grupurilor care le-au edificat.
Grija pentru o desfaşurare de spaţii spectaculoase apare, în principal, în arhitectura

religioasă sau monumentală. Materialul (solul existent) şi tehnica producerii spaţiului
(scobirea) sunt determinante în expresia formelor obţinute. Atitudinea în faţa acestei
specificitaţi a formelor săpate variază între două extreme. De o parte este afirmarea, sau cel
puţin acceptarea, originalitaţii conferite de material şi tehnica scobirii arhitecturi săpate. Pe de
altă parte se încearcă uitarea faptului că aceste spaţii sunt îngropate, atribuindu-le forme,
calităţi şi un tratament care tind să le înfăţişeze precum arhitecturi construite.
Locuirea urmează primul principiu, şi apare întotdeauna ca rezultat aparent al scobirii.

Arhitecturile religioase tind, dimpotrivă, să trimită la modele construite, străduindu-se să
pună în operă întregul lor vocabular.
Planul bisericii Kubelli din Soganli (Turcia) este,

fară îndoială, cel care exprimă cel mai bine unitatea interior
– exterior. Raportul plin-gol (secţiunea pilaştrilor
comparată cu distanţa dintre ei, de exemplu), iregularitatea
planului, formele rotunjite, scobite ale nişelor, totul
urmează neregularităţile grotei, chiar dacă în interior fresca
tradează prezenţa unui spatiu religios.
La exterior, elementele ce caută să

facă trimitere la arhitectura construită sunt
Kubeli, Solgani - Turcia
reduse. Conul superior, o modenatură
subliniind baza, vopseaua albă care
marchează prezenţa golurilor într-o
manieră aleatoare, nu ascund roca şi
vulcanismul de la origine. Urma
eroziunilor, care nu este un factor
accidental, ci mai degrabă o evoluţie continuă a edificiilor din Cappadocia, tinde mereu să
stearga aceste semne distinctive pentru a readuce edificiul în regnul mineral. Planul bisericii
inferioare se pretează aceleiaşi analize, cu singura diferenţă ca în spaţiul central pilaştrii mai
suplii antrenează un raport plin-gol mai puţin important.

20
În biserica din Saint – Emillion (Gironde, Franţa), spaţiul interior este expresia brută a
materialului. Brutalism absolut, spaţiul este rocă, pământ, deschis văzului şi simţului.
Biserica face parte dintr-un
St. Emillion - Franţa
ansamblu monolit compus
din mai multe edificii.
Ocuparea sitului, începând
cu grotele naturale din
preistorie, temple după, apoi
edificii religioase săpate din
secolul al VIII-lea până în al
XII-lea (stratificările
ocupărilor sunt dublate de o
juxtapunere a fazelor
succesive ale scobirii), este o mărturie a permanenţei unei arhitecturi îngropate. Duritatea
materialului şi dificultatea săpării nu au împiedicat evoluţia, modificarea în timp şi spaţiu, a
unui aceluiaşi ansamblu de edificii.
Trei nave paralele, lungi de 38 de metri, determină un edificiu de 20 de metri lăţime şi

11 metri înalţime pentru traveea centrală. Iregularitatea dimensiunilor şi poziţionarea
pilaştrilor, secţiunea lor şi masa impozantă sunt la scara muntelui ce îi surmontează.
Iluminarea şi difuzia luminii sunt caracteristice spaţiilor subterane.
Daca spaţiul ansamblului Saint – Emillion St. Emillion - Franţa

pastrează expresia brută a rocii, forma exterioară
tinde vizibil sa se degajeze de aceasta, căutând
semnele unei arhitecturi construite. Portalul de
intrare al bisericii primitive şi ultimul nivel de
ferestre sunt cele care au primit accente gotice
foarte atent lucrate.
La partea superioară a bisericii este

amenajată o piaţă publică, care constituie practic
acoperişul edificiului. Pe această terasă, părând că
iese din sol, un turn de piatră al unei clopotniţe pare
să banalizeze edificiul. Sculpturile sunt foarte rare
în interiorul bisericii, şi nu beneficiază, ca în

21
Cappadocia, de frescă, care creează, ea însăşi, un spaţiu menit să disimuleze planul neregulat
al edificiului şi al rocii. Ansamblul mai conţine o necropolă şi un osuar.
În majoritatea cazurilor, o arhitectură construită exterioară vine să completeze şi să

prelungească partea troglodită, de unde rezultă ansambluri unde dialogul exterior construit –
interior scobit este stabilit.
Se înţelege, deasemenea, motivul acestui „chin” de a scobi muntele pentru a deranja

pe cât de putin posibil echilibrul natural. În mod sigur nu este o grijă de a conserva mediul, ci
faptul că acea cavitate naturală cât şi cea artificială, sunt un fel de arhetip al spaţiului sacru,
un fel de germen în jurul căruia se pot cristaliza atlte intervenţii. Omul s-a „îmbrăcat” în
natură, mai întâi, apoi a inventat noi spaţii pentru a actualiza relaţii şi semnificaţii ascunse,
regăsite în natură.
Materialele contemporane care induc o logică constructivă foarte specifică, precum

betonul armat, caracterizează într-o manieră foarte puternică spaţiul pe care îl definesc, încât
pot masca în totalitate mediul subteran pe care îl înglobează.
Capela muncitorilor din „Colonia Guell”

din Barcelona este prin iregularitaţile formelor şi
a materialelor exprimate, o grotă reconstituită în
suprafaţă. Coloane megalitice, foarte puţin
prelucrate, toate diferite, fără verticalitate,
geometrie liberă a golurilor, cărămizi foarte
neregulate ale pereţilor, caracterizează acest
spaţiu conceput de Antonio Gaudi în 1915.
Colonadele parcului Guell constituie labirinturi
construite ce caută să evoce grotele. Gaudi
încearcă să sugereze natura prin forme din
inspiraţia sa şi în totalitate construite.
Spaţiul troglodit se descrie şi se trăieşte

din interior, investigarea sa prespune o penetrare
a matricei – pămant. Semne exterioare, Guell - Spania
străpungeri, ferestre, uşi, acoperiş străpuns de

ferestre, trădează dispunerea internă, locuirea unei locuinţe obişnuite. Arhitectura grotelor nu
se pliază într-o anume lectură. Faţada clasică se reduce (această primă imagine şi definire a
edificiului) la câteva semne exterioare indicând existenţa unui volum scobit. Aceste semne

22
pot fi mai mult sau mai puţin vizibile, tratate simplu şi strict utilitare (deschideri, ferestre,
coşuri de fum), sau mai elaborate, mai prelucrate, dorindu-se a fi evocatoare sau simbolice.
Este cazul
arhitecturilor
religioase : o
lespede de piatră,
îmbinările
sculptate ale unui
portal semnalează
că edificiul este
sacru sau
excepţional, dorind
prin aceasta să se
Guell - Spania demarce de grota
naturală.
În cazul aglomerarilor, organizarea urbană însăşi nu este lizibilă imediat : sistemul de

tuneluri care, la Matmata, leagă între ele unităţile de locuit subterane, nu este decelabil la
suprafaţă, ca dealtfel şi detaliile sau organizarea locuinţelor pe care le uneşte. Singurul reper
ramâne deschiderea curţilor interioare.
CONCLUZIE
Acest parcurs interior al lumii troglodite dacă permite perceperea diverselor volume
săpate, trece deasemenea printr-o impregnare fizică a naturii materialului. Rugozitate sau nu a
pereţilor, cursivitate sau brutalitate a liniilor, a urmelor, sunt la fel de determinante în
perceperea acestor spaţii. Acestea sunt locul privilegiat al rupturii interior – exterior, cu care
arhitectura construită operează atât de puţin.
P ARAMETRII CLIMATULUI SUBTERAN
Construirea unui habitat permite, printre altele, temperarea climatului

exterior, de a crea în mod artificial condiţiile unui climat interior mai blând. Amplitudinile
climatului extern prezintă periodicitaţi diverse : vară – iarnă, zi – noapte.
Habitatul troglodit reprezintă configurarea, care aduce răspunsul satisfacator variaţiei

condiţiilor climatice.

23
Graficele urmatoare ilustrează eficacitatea amortizarii în sol a variaţiilor

temperaturilor externe :
Datele meteorologice ce privesc solul
Variaţii jurnaliere :
 O adâncime de 10 cm este suficientă pentru a atenua variaţiile de temperatură
 Dupa 30 de centimetri variaţiile jurnaliere sunt complet amortizate
(măsuratoare meteo realizată la Bordeaux, Franţa)
Variaţii anuale :
 Contrar a ceea ce se crede, adâncimea de 2 metri este departe de a fi constantă şi egală

temperaturii medii anuale a sitului. Pentru obţinerea acestei condiţii la ±1˚C, trebuie
mers până la 5 metri adâncime.
Reducerea variaţiilor raportate la temperaturile exterioare va avea consecinţe

importante, cel puţin pentru posibilităţile încălzirii unui habitat îngropat. De fapt pirederile
extreme ale unui habitat subteran vor fi foarte aproape de pierderile medii. Condiţiile de
confort termic vor fi, in consecinţă, mai uşor de atins atât iarna cât şi vara.

24
CONCLUZIE
Probleme puse de termica habitatului troglodit :
1. Prima grupare de date
Termica habitatului tradiţional îşi propune să rezolve urmatoarele probleme :
 Evaluarea permeabilitaţii unei anvelope (calculul pierderilor)
 Evaluarea câştigurilor solare posibile ţinând cont de morfologia anvelopei, a zonelor

captatoare de energie solară
 Furnitura de un aport necesar pentru echilibrarea pierderilor
Parametrii climatului atmosferic al locului intervin în mai multe moduri :
 Temperatura exterioară : diferenţele de temperatură contribuie la definirea pierderilor
 Datele de însorire ale locului contribuie la aporturile solare
 Alte câteva date acţioneaza ca şi factor de corecţie : orientare, efectul maştilor

diverse, vânt
2. A doua grupare de date : mediul subteran
În sol poate fi definit un climat subteran teoretic al locului, caracterizat de :
 Parametri de tip climatic : temperatura masivului la profunzimea X şi higrometria
 Parametri fizici legaţi de natura solului : conductivitate termică şi caldura specifică
3. Termica habitatului subteran
De fapt, crearea unui habitat troglodit înseamnă intersectarea celor două

influenţe :
 Climat atmosferic : este creat un volum de aer, o atmosfera locuibilă, ce comunică cu

cea exterioară, deci supusă condiţiilor sale
 Climat subteran : volumul de aer locuibil situat în masiv, deci în contact cu parametrii
climatului subteran teoretic
Influenţa aporturilor energetice pe sit sunt de asemenea importante :
 Aporturile solare ce definesc climatul atmosferic – efect cvasi imediat asupra aerului
 Aporturi solare ce definesc climatul subteran teoretic

25
 Aportul încălzirii interioare care va avea influentă asupra aerului, pe de o parte, şi

asupra masivului, pe de altă parte
G ESTURI ARHETIPALE – VIZIUNI MODERNE
Le Corbusier- arhitect al luminii cavernelor
Atunci când formula cele 5 puncte pentru o arhitectură nouă, descalifică pivniţa şi
rolul ei în viaţa clădirii: „locuri mediocre, umide, neluminate” ( Le Corbusier – Oeuvre
complète, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991). Viziunea sa de inceput aboleste cele două
spaţii ale fricii primare, două entitaţi antropologice, pivniţa – element de legatură cu
pământul şi podul, anticamera spre cer. Cladirea este elevată, contactul cu pământul devine
punctual (les pilotis), iar terasa-gradină introdusă ca suprafaţă ultima, suprafaţa solară, ca
recuperare a solului. El vorbeste despre o resacralizare a casei, o îmbibare a ei cu valorile
unui mistici moderne : soare, aer, verdeaţă.
Momentul târziu al creaţiei sale, evocă o întoarcere clară către valorile anterior
denigrate, către preistoria arhitecturii şi a miturilor ei. O cheie importantă în întelegerea
etapei sacre a operei sale este proiectul pentru bazilica îngropată de la Sainte-Baume, loc
încărcat de seminificaţii, în care se crede ce se păstrează corpul Mariei Magdalena. Animat de
entuziasmul unui pasionat de arhitectura lucrurilor simple, Edouard Trouin, Corbusier se
implică în proiectul unei bazilici integral săpate în stânca legendară, un omagiu adus locului,
naturii şi arhitecturii. În proiectul iluzoriu al unui nearhitect, el redescoperă misterul şi
virtuţile ascunse ale subteranului „adăpostul profund se află închis în caverna somnului,
acestă latură ascunsă a
vieţii în noapte. Cât de vie Ronchamps / Le Corbusier - Franţa
şi bogată este noaptea, în

antrepozite, colecţii,
biblioteci - muzee ale
somnului!” ( Le Corbusier –
Oeuvre complète, Les Edition
D’architecture, Zurich, 1991).
Interiorul capelei de la
Ronchamps este în mod
intenţionat cavernos,
zidurile groase creând un

26
corp pe care lumina îl transcende ca într-o luptă. La Ronchamps, el interpune două arhetipuri
spaţial – temporale diferite dar adiacente : caverna primară şi labirintul. Fenomenul de
acustică generală creată de unduirea, continuitatea, încolăcirea liniilor cavernale, se adresează
orizonturilor şi membranei subtile a solului, care constituie „simboluri ale absolutului”, „în
contemplarea cărora eternitatea e regăsită în momentul încântării” ( Le Corbusier – Oeuvre
complete, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991). La interior lumina e şi ea una de factură
subterană. Cade prin verticalele turnurilor care conectează cladirea cu zările, intră în fascicule
prin „spărturile” peretelui sudic şi „mângâie” conca grea a tavanului, facând-o să plutească.
În spaţiul criptei de la mănăstirea dominicană La Tourette, adevarat „pântec al

pământului”, foloseste principiul reflexiei luminii pentru a obţine o atmosferă dominată de
austeritate şi de spirit mistic. El creează „tunurile de lumină” dispozitive conice de captură a
luminii, colorate diferit şi orientate în funcţie de poziţiile soarelui la diferite momente ale
zilei, momente importante în ritul ordinului. Se obţine un control selectiv şi orientat al luminii
de deasupra, care inundă cripta, întotdeuna alta cu nuanţe şi intensităţi schimbătoare. La
Tourette, Corbusier intră brusc într-o dialectică a formelor. Volume clare reci, raţionale sunt
echilibrate de mici accidente – accesorii venite de pe tarâmul unei mitologii subpâmantene.
„Parloirul” traduce forma cuibului, oratoriul piramidal e inspirat de metafora dublă a
muntelui şi peşterii, coridoarele chiliilor trimit la liniaritatea galeriei scobite, cripta stă sub
semnul pântecului, sacristia e caverna primară. Pentru fiecare din aceste spaţii lumina e
reconsiderată şi divers ipostazată, betonul
Exeter / Louis Kahn
capata texturi şi tactilitaţi multiple. Aici
betonul devine expresie plastică unică, el se
pietrifică, redevine carieră. Clădirea Înaltei
Curţi de Justitie închide ciclul reconcilierilor
cu cerul. Contactul cu cerul se produce în
sfârşit, arhitectura îl filtreză şi îl lasă să treacă
dincolo. La contactul celor două transfigurarea
se produce, betonul se înmoaie şi curge în
siluete geologice, carstice, transformând
arhitectura într-o mare peşteră deschisă.
Louis Khan - zidar al luminii
„Silence and light” cei doi vectori ai

creaţiei khaniene; „visez lumina, dătătoare a tuturor prezenţelor, prin voinţă, prin lege” (Louis
Kahn - Silence et lumière, Edition du lineau, Paris, 1996). La Khan lumina devine material
27
arhitectural, ea dă naştere umbrelor, teluricului, a ceea ce e ascuns ; „şi umbra este tot
lumină”. Arhitectura sa e compusă din spaţii dedicate : spaţii lumină, spaţii murmur, spaţii
tăcere, spaţii visare. Biblioteca din Exeter se dezvoltă sub semnul acestor spaţii – gazda, care
impun tăcerea şi care devin tacere. Un mare bloc de caramidă, perforat, exilat pe o peluză,
ascunde înăuntru un loc al spiritului. Tacerea şi lumina sunt cavernele, în acest vast atrium -
„fântână a cunoaşterii”. Austeritatea arhitecturii sale vine de
uis Kahn
undeva de la începuturi, e o căutare lentă a liniştii originare, a
sentimentului originar, a volumului zero. Clădirile se vor a fi
„ofrande” aduse spiritului, „într-un sanctuar al artelor”. Metafora
peşterii e omniprezentă ca model al materialitaţii, al adâncului, al
luminii verticale în proiectul nerealizat al sinagogii Hurva din
Ierusalim. Aceeaşi idee a spaţiului central gineceu, protector,
închis în „coşuri” verticale de lumină, recluziune pământeană în
straturi de tăcere şi spirit.
Tadao Ando – lumina turnată in cofraje
Pentru Tadao Ando tema luminii este centrul creaţiei sale arhitecturale. Ea se
manifestă la toate nivelurile, atât în construcţiile destinate locuirii individuale, spaţiile
muzeale, atingând apogeul căutărilor în arhitectura spaţiilor de cult. Ando posedă o reflecţie
personală asupra
Chichu Art Museum / Tadao Ando
spaţiului subteran,
reuşind să facă apel
la estetica acestuia
chiar şi în cazul
multora dintre
clădirile
supraterane.
„Am o
înclinaţie aproape
inconştientă către
spaţiile subterane.
Una din cheile
acestei atitudini este probabil aceea că indiferent de natura sitului doresc să creez o
arhitectură care să nu fie mai importantă decât mediul său inconjuător. Astfel atunci când
proiectul reclamă un volum important, încerc de la inceput să îngrop cât mai multe spaţii. O
28
altă motivaţie este potenţialul creativ inepuizabil pe care îl văd în această idee de arhitectură
invizibilă care permite conceperea unui spaţiu continuu fără ca forma să transpară. A intra pe
teritoriul spaţiului subteran înseamnă pentru mine căutarea originii arhitecturii” (Tadao Ando
- Pensée sur l’espace souterrain, Arhitecture D’aujourd’hui, 340, mai-iunie 2002).
El izolează clădirea faţă de peisajul urban destructurat refuzându-i faţadele, ridicând

în jurul ei un paravan opac. Astfel clădirea nu are altă alternativă decât cea de a se întoarce
către cer, cerşindu-i lumina. Aceasta pare canalizată cu precizie pentru a satisface o voinţă
poetică a spaţiului. Modul în care lumina atinge suprafaţa lisă a betonului aparent, punându-i
în valoare textura atinge importanţa decisivă, devenind sursa estetică.
CONCLUZIE
 Lumina naturală este cea care subliniază esenţa particulară a spaţiului subteran.
 Lumina solară accentuează identitatea unui loc săpat. Această lumină venită
întotdeuna de sus poartă cu sine legatura dintre medii şi legatura cu sacrul. Verticala,
ea confirmă subteranului statutul său de „spaţiu sub”.
D ELIMITAREA UNEI STRATEGII
Subteranul, diluare în natural
Subteranul ca noţiune a conceptului de „spaţiu liber” acceptă o vocaţie a ascunderii

umanului, antropicului, în masa naturalului, a mediului, a înconjurătorului. Gestul îngropării
clădirii nu trebuie privit ca o fugă din faţa arhitecturii, a ocolirii prezenţei, a „volumului
însorit” ci mai degrabă ca un gest de adecvare, o încercare de „punere în abis” a noului pentru
a nu consuma sau sugruma spaţiul şi valorile vitale ale celui ce există deja. Un loc este ceea
ce trebuie celebrat, învestit, destăinuit. Geniul unui loc constă uneori în aura sa terană, în
modul în care umanul se aşează şi rezistă pe suprafaţa sa. O lacună în loc poate să se
definească prin excesul de teran şi aerian, în detrimentul dimensiunii sale subterane. Uneori
vocaţia subterană a unui loc nu e pusă în valoare şi atunci arhitectura poate interveni pentru
umplerea golurilor. Subteranul se ascunde pe sine, se diluează pe sine şi complexifică
naturalul în care se grefează. El produce o arhitectură facută de la interior către exterior şi
reîntoarsă în ea insăşi, în comunicare cu natura prin intermediul unei logici a tranziţiei
capabilă să genereze identităţi topologice. Ţeserea unui raport noros, vaporos, intersectat
simbiotic cu înconjurătorul, deschiderea suprafeţei către fluxuri diferite care-l propulează,
angajarea teritoriului într-o nouă corporalitate sunt atribute dinamice ale afectării subteranului

29
în favoarea umanului. Acest Afară care se constituie în proiecţie a forţei în exteriorul

sitemului, reflectă întodeauna forţele către interior, către ele însele. Această basculare între
medii, între genuri şi regnuri materiale diferite este antrenată în arhitectură în ideea unei
disoluţii programatice la nivel senzorial – perceptiv, un loc al ascunderilor şi apariţiilor.
Proiectele dialecticii prezenţă-absenţă nu lipsesc astăzi din peisajul arhitecturii.
Gesturi arhetipale – procedee ale suprafeţei
Sub influenţa noilor curente venite din filozofie, arhitectura s-a lansat într-un proces
teoretic de reconsiderare a modului în care construirea afectează solul şi subteranul. Problema
stratificărilor, a întinderilor, a limitelor verticale a început să preocupe acut lumea arhitecturii
începând chiar cu anii ’60.
Pliuri
La Foucault formula cea mai

generală a raportului cu sine e Fractal City
urmatoarea : afectare a sinelui de

către sine, sau forţa pliată.
Subiectivarea se face prin pliere.
Există patru plieri, patru pliuri ale
subiectivării, la fel ca şi fluviile din
Infern. Primul priveşte partea
materială a exitenţei. Cel de-al doilea
este pliul raportului de forţe, al treilea
este pliul cunoaşterii. Al patrulea este
pliul lui Afară însuşi.
Plecând de la aceste premize

teoretice, o întreagă pleiadă de
arhitecţi „marşează” azi pe ideea
considerării solului ca epiderma, ca
membrana fină ce poate fi pliată,
decojită, împăturită, depliată. Într-un proiect emblematic „Fractal city” arhitecţii de la
Roche DSV&Sie propun la Roterdam în 1998 o restructurare urbană bazată pe principiul
foldingului, al pliului şi inciziei de obiecte arhitecturale în subteranul deschis, decojit.
Scenariul propus de ei urma patru etape : dezvoltarea la o scară critică densităţii urbane,
reîmpărţirea parcelelor agricole, deformarea geografiei acestora şi altoirea solului acestora cu

30
arhitectura, adica o hibridizare între agricultură şi town planing. Pliul defineşte în concepţia
lor „forme care ies din pământ, se amplifică în loc să se aşeze tăcute in pământ”. Subteranul e
astfel reconsiderat în termenii unui metisaj, ai unei contaminări reciproce a „subului” şi a
arhitecturii.
Reliefuri
Acoperişul clădirii, devine în această ipostază, principalul sau teren. Topografii mai
degrabă decât volumetrii. Considerarea vidului ca material architectural de prim rang nu este
străină de aceste dinamici, precum nici valoarea sa naturală, ci mai degrabă componenţa sa
abstractă, difuză, care merge dincolo de predominanţa formei şi care este o calitate ambiguă a
spaţiului negativ formată mai mult din absenţe. O “arhitectură a vidului” poate astfel fi
imaginată în rezonanţă cu calităţile unui “subteran liber” instrumentalizat, mai precis dincolo
de propriile sale calităţi vacante, ca şi câmp de forţe deschis, traversat de vaste linii de fugă,
unde s-ar manifesta de maniera contondentă suprafeţele, orizonturile, întâlnirile cu cerul. Este
vorba de o arhitectură a suprafeţelor întretăiate (soluri peste alte soluri,). “Prezente – absente”
imaginate pornind de la combinarea paradoxală dintre densificare şi dispariţie. Dacă ne
imaginăm suprafeţele solului ca dalajele unui salon punctat de covoare colorate cu motive
variate, putem atunci să ne imaginăm la fel de bine glisări în subteran, posibile arhitecturi
concepute la rândul lor ca şi covoare virtuale – soluri groase, dense, peste soluri libere,
receptoare. În acelaşi mod în care spaţiul habitatului poate fi conceput astăzi ca un mare vid
care trebuie reabilitat, balizat strategic de cheaguri echipate, structura subteranului poate ea
însăşi sa fie formulată păstrându-i-se calităţile graţie unei situaţii punctuale ale acestor soluri
programatice, necamuflate, dar care
glisează pe peisaj. Nu mai este
vorba de fapt de a închide spatii, nici
de a paviliona moduri de
funcţionare, ci de a articula activitaţi
într-un spaţiu de preferinţă fluid,
liber, populat de suprafeţe concave;
dispozitive apte de a însera, de a
afecta spaţiu şi de a prezerva în
Muzeul de cultură al Galiciei / Eisenman acelaşi timp.
Interesul enorm dezvoltat în jurul termenului de peisaj, devenit atât de curent în

discuţiile arhitecturii contemporane, este un semn non-echivoc al faptului că nu mai există
încredere în relaţiile clasice dintre clădire şi sol, nici în definiţia convenabilă a solului ca
31
lucru delimitat, stabil, orizontal, determinat şi omogen. Din contra, peisajul nu mai este
interesant decât dacă este considerat în sensul lui mai larg, acela de sistem operator
topografic, şi nu ca şi categorie a mediului construit; o “platformă”, iar nu “loc”.
Manipularea suprafeţei solului a reprezentat o constantă, transformând un element care
normal comporta un cod fix într-un domeniu activ, complex şi mutant. Se tinde spre o
“domesticire” a solului, în ideea de a recupera intensităţi diferenţiale prezumtiv sălbatice.
Această încercare disperată de recuperare a stării cavernei primare nu este soldată decât cu o
mistificare, o dedublare a acesteia. Interesant din acest punct de vedere este proiectul
câştigător al echipei Eisenman pentru Muzeul de Cultură al Galiciei, de la Santiago de
Compostella. Acesta are ca principiu, generarea unei orogeneze artificiale, o ridare a
suprafeţei.
Lands in lands. Reformularea solului
Explorarea suprafeţei
solului apare azi ca cea mai
instabilă şi în acelaşi timp cea
mai revelatoare în domeniul
formelor emergente din spaţiu.
Nu mai suntem subiecţi ai unui
spaţiu concret, existenţa trebuie
să traverseze în permanenţă noi
spaţii în loc să domine un spaţiu
Terminalul Yokohama / FOA
unic : cultura noastră a redevenit
nomadă. Problema practicii
nomade, o practică a straniului, a exteriorităţii, poate fi considerată ca problemă a
reconfigurării solului şi subsolului. Peisaje în subteran.
Strategia de proiectare a Foreign Office Architects pleacă nu de la o absenţă a solului

ci de la recrearea sa şi de la ideea creerii unei serii de tehnici operative, a unei discipline a
solului. Principiul e unul al „îmblânzirii” solului, ajungând la recuperarea intensităţilor
emoţional – sălbatice ale spaţiului de sub. Ambiguitatea dintre suprafaţă şi spaţiul subteran
între bidimensional şi tridimensionalul negativ, este poate una dintre constantele proiectelor
lor. În proiectul pentru terminalul Yokohama ei imagineză terenul ca spaţiu gol, săpat, în care
distribuţia încărcărilor nu se făcea prin intermediul stălpilor, ci se deplasa între puncte difuze
situate pe suprafaţa structurală. Problema fundamentală a fost rezolvată prin găsirea unei
strategii a individualizării sitemului tectonic, generându-se o suprafaţă plisată.
32
Un proiect “de săpat” – Murfatlar – Centrul Vinului
„Murvet” = om generos (cuvânt tătăresc)
Din anul 43î.C. datează primele culturi de viţă de vie din regiune.
În 992d.C. este prima atestare a unei aşezări locuite pe teritoriul oraşului, dată de
existenţa ansamblului rupestru.
Peste daci, romani, Bizanţul şi-a trimis mesagerii să ridice biserici şi cetăţi.
Tăvălugul popoarelor migratoare, avari şi slavi, a întrerupt dezvoltarea economică şi

militară.
Peste popoarele migratoare, Imperiul şi-a continuat dezvoltarea.
Peste bizantini au urmat mocanii şi cojanii, înaintaşii locuitorilor de azi ai

Murfatlarului, ce au dus mai departe tradiţia viţei de vie şi a vinului în zonă.
Peste toate aceste şiruri de ridicări şi căderi, „oamenii – cârtiţă” îşi afectau spaţii intr-
un munte de cretă. O căutare acerbă a locurilor tăcerii, recluziunii şi desprinderii, în corpul
cavernos al unui munte. Pe acest fundal istoric al depunerii, al sedimentării, tasării,
îngrămădirii de layere, Centrul îşi propune să mai adauge încă unul, stratul omului de azi, pe
cel al străinului.
Un străin care nu pleacă să cucerească ci să fie cucerit, într-un loc al scoaterii la

suprafaţă, al revenirilor, al reiterărilor fugitive.
Murfatlar - Constanta
Locul ales pentru Centru e situat pe versantul nord-estic, pe malul drept al canalului
Dunare – Marea Neagră. Acest masiv de cretă, se constituie dintr-o imagine duală : una din
feţe, abruptă, perforată de complexele monastice cavernoase, decorat de doua obiecte stranii
aşezate pe culme (o biserică şi o casă parohială, mult distanţate), cealaltă în trepte, ascunzând
vechea carieră de cretă.

33
Centrul, situat în vecinătatea complexelor cavernoase, trebuie să fie un loc al

scufundării, un loc Sub. Se va insera în munte, generând un spaţiu IN.
Cele două strategii de design

principale sunt : manipularea terenului şi
articularea structurii ca o nouă formă de
relief. Clădirea şi peisajul se contopesc.
Organizarea planului devine critică :

felul în care acesta este structurat determină
felul în care utilizatorii se vor mişca pe sit.
Terenul este articulat precum o topografie
stratificată, prin decojirea şi multiplicarea suprafeţei sitului. Planul permite o juxtapunere de
utilizări diverse : învechire, cramă, degustare, laborator, muzeu, cazare.
Noul Centru va fi in acelaşi timp o trăsătură a peisajului cât şi o nouă condiţie în care
spaţiile sunt de-a dreptul „cioplite”, urmărind logica topografiei existente.
Camuflaj şi transparenţă sunt resurse ce completează schimbul topo pe care noua

anvelopă îl descrie, fără a neglija condiţiile pe care le oferă situl deschis.
C ONCLUZIE
Desaturarea construitului, înversarea, construirea nu a spaţiilor ci a

negativelor lor. Contrucţia se transformă în sapătură, scobire, inversare.
Într-o dinamică a gesturilor simple construitul se grefează în relief, producând către

exterior o brăzdare, o zgâriere a suprafeţei limită. Într-o adiere lentă el se confundă cu
topografia, devine topografie. O orogeneză desaturată, o încreţire fină şi o glisare în materie.
Transparenţe mai mult decât opacităţi, permanente active mai mult decât latente
inerte, lumile subterane fascinează şi angoasează, se interpun între straturile cogniţiei şi
stăruie aproape nebănuite în datele imediate ale umanităţii individuale.
În căutarea posibilă a unei umanităţi disipate în abuzul de real, ele devin enclave de
intermitenţă. Recursul la subteran, la „lumea de sub paşi” e o încercare perpetuă de
rememorare, de regăsire de rememorare. Nu putem uita ceea ce n-am ştiut niciodată şi nici
regăsi ceea ce n-am pierdut niciodată, iată lecţia subteranului.

34
I NDEX
Cavernă . . . 2, 3, 4, 7, 8, 10, 13, 17, 26, 27, 28, 32, 33, 34
Cavitate . . . 8, 10, 27
Grotă . . . 10, 18, 20, 21, 22, 23
Habitat . . . 8, 9, 10, 12, 13, 16, 17, 23, 24, 25
Înafară . . . 4, 12, 20, 23, 29
Înauntru . . . 4, 12, 14, 19, 20, 23, 29, 34
Îngropat . . . 2, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 24, 26, 28, 29
Pliu . . . 4, 30, 31, 32
Relief . . . 4, 31, 34
Săpa . . . 1, 2, 3, 4, 11, 12, 14, 15, 17, 18, 20, 21, 23, 26, 33, 34
Scobire . . . 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 34
Subsol . . . 5, 6, 19, 29, 30
Subteran . . . 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10, 14, 15, 18, 19, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 34
Troglodit . . . 2, 3, 5, 7, 9, 13, 15, 16, 18, 19, 22, 23, 25

35

36

37

38
B IBLIOGRAFIE
Carti :
Bachelard, Gaston – Poétique de l’espace, Paralela 45, Bucuresti, 2003
Campbell, S., - The Underground House-Book, New York, Garden Way, 1980
Charneau, N. – Maisons creusées, maisons enterées, Paris, Alternative, 1981
Kahn, Louis – Silence et lumière, Edition du lineau, Paris, 1996
Le Corbusier – Oeuvre complète, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991
Nicoletti, M., - Architettura delle caverne, Roma, Laterza, 1980
Utudjan, E. - Architecture et urbanisme souterrain, Paris, S.B.P., 1995
- L’urbanisme souterrain, Paris, PUF, 1952
Verlay, Callwey - About Landscape, Birkhauser, 2002
Verne, Jules - Indiile negre, Teora, Bucuresti, 1996
Periodice :
Ando, Tadao - Pensée sur l’espace souterrain, Architecture d’Aujourd’hui, 340,

mai-iunie 2002
Architecture troglodytique en Cappadoce, Vie des Arts, n/34, 1964
Web – ografie :
http://www.showcaves.com/
http://www.goreme.org/
http://www.cc-perigord-noir.fr/gb/villages/RoqueGageac.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Cappadocia
http://en.wikipedia.org/wiki/Troglodyte
http://www.saint-emilion-tourisme.com/
http://en.wikipedia.org/wiki/Matm%C3%A2ta
http://www.ninisworld.com/places/tunisia1979/pages/tunisia11.html

39

Licenta

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Absolvent : Silvia Andreea DRAGOMIR

Îndrumător : Conf. Dr. Arh. Georgică MITRACHE

A ridica şi a săpa reprezintă gesturi arhitectural - arhetipale. Fiecare

SUBTERANUL-REVERIE CULTURALĂ ......4

ORIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE ......8

TIPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE . . . . . . 13

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

SPAŢIUL ARHITECTURII TROGLODITE . . . . . . 19

PARAMETRII CLIMATULUI SUBTERAN . . . . . . 23

GESTURI ARHETIPALE – VIZIUNI MODERNE . . . . . . 26

DELIMITAREA UNEI STRATEGII . . . . . . 29

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

Pe vectorul ce uneşte momentul 0 al arhitecturii, găsirea şi amenajarea

Această lucrare îşi propune sondarea orizontului subteran al arhitecturii în scopul

Arhitectura pasivă contemporană este în căutarea obţinerii unei inerţii termice a

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

Cele câteva proiecte contemporane cunoscute, apar ca nişte produse individuale,

Imagine şi realitate a arhitecturii îngropate

Ar fi uşor de explicat această imagine, făcând referire la miturile pe care se vor fi

Ficţiune în arhitectura subterană

Rolul literaturii este considerabil în procesul formării imaginilor în subconştient.

Lipsa, în materie de arhitectură populară, a „savoir-faire”-ului lasă cu atât mai mult

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

 Cyrano de Bergerac – imaginea pozitivă a urbanismului îngropat

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

O RIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE

Printre tehnicile tradiţionale de făurire a unui adăpost (încă din vremea

Suportul arhitectural pre-existent şi natural favorizează încă de foarte devreme

 modificarea cavităţilor : săpături suplimentare, extinderi

 prelungiri exterioare „construite” completând elementul natural

Dacă în concepţia actuală a fenomenului de ”a locui” se acţionează mai degrabă în

Nomadismul de mare amplitudine este legat de modificările climatice de-a lungul

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

Adăpostul sub stancă

La confluenţa albiilor Pau şi Oloron (Pirineii Atlantici), faleza Pastou, la Sorde-

Ocupare stabilă (Magdalenian III) : aceste perioade de ocupare de lungă durată,

Ocupare intermitentă (Magdalenian IV – 12000 î.e.n.) : este vorba de o ocupare sub

Locuinţă sub stâncă – Monfa Ariège - Franta

Habitat permanent, apoi

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

Invadatorii au contribuit la reconvertirea unor asemenea spaţii în ascunzatori, spaţii de

Primii locuitori ai cavităţilor naturale nu dispuneau de utilajele şi de tehnicile capabile

Când temperatura a continuat sa scadă, locuitorii intrau mai adânc în subteran –

Cuplul „locuinţă – locuitor” şi-a demonstrat capacitatea de a se adapta la interacţii

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

(modificarea cavernelor), se dovedeşte a fi mult mai dificil de pus în operă : duritatea

Adăposturi săpate în sol

Tipurile de locuinţe ce au putut fi reconstituite, studiind vestigiile descoperite,

demonstreaza coexistenţa locuinţelor îngropate, sau semi-îngropate, cu cele pe schelet de

A – Habitat neolitic chinez B – Planul unui adăpost săpat „în buzunar”

Adăposturi săpate în „buzunar”

Aceste adăposturi săpate în „buzunar” (dupa terminologia adoptată de Liu Dunzhen,

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

Lipsa instrumentelor, la acel stadiu al dezvoltarii tehnologice a grupurilor umane,

Adăposturi săpate în „sanţuri”

Mărirea dimensiunilor, posibilitatea acoperirii (apariţia şarpantei), mai multe excavări

general, circulare, accesul este îndreptat

Acest tip de locuinţe semi-îngropate reprezintă stadiul care a precedat construirea

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR

compoziţia zidurilor (chirpici, tencuială) şi a acoperirii (straturi de chirpici comprimate

Locuinţele semi-îngropate chineze din perioada Nigeria

neoliticului pot fi asemănate altor locuinţe prezentând

Doua abordări principale se disting pe fondul iniţial al

T IPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE