Dimensiunea formativa a spatiului construit Monumentele ca si cartile sunt timp comentat spunea Mircea Eliade.

. Casele, strazile, pietele, parcurile unui oras reprezinta un tesut vital, difuz, in care ne nastem, ne jucam, invatam, iubim, muncim, si uneori mai murim pastrandu-l in substratul fundamental al constiintei ca pe o permanenta a apartenentei localizata spatial si temporal. Fiecare loc inglobeaza o aspiratie initiala, transfera o istorie a edificarii si vietuirii devenind pentru noi o perpetua marturie si revelatie. Identitatea spatiului este legata de trecutul, prezentul si viitorul nostru. Dintre acestea, cel care exercita cea mai mare influenta in identitatea spatiala pe care o va capata persoana respectiva este trecutul sau spatial, adica exact cadrul natural si construit initial si cunoasterea spatiala din copilarie. Varsta copilariei este una din putinele experiente comune universale. Citandu-l pe Ernst Schachtel, Credinta omenirii intr-un paradis pierdut se repeta in credinta oamenilor intr-o copilarie fericita. O amnezie constienta sau inconstienta sterge toate experientele negative si le pastreaza pe cele pozitive. Copiii reprezinta o parte non-neglijabila a populatiei si au fost mereu simbolurile si purtatorii sperantelor noastre. Este asadar foarte normal sa ne intrebam ce le rezerva societatea noastra. Pentru a intelege rolul spatiului copilariei, trebuie precizata valoarea topoanalizei, adica analiza locului copilariei care, in egala masura cu psihanaliza, conduce la cunoastrea sinelui. Locurile unde omul capata primele experiente si trairi il marcheaza si il formeaza influentandu-i in mod categoric personalitatea. Este caracteristic faptul ca din anii copilariei ne amintim mai mult locuri, stari si nu atat date cronologice. Formarea caracterului se realizeaza in primii cinci ani de viata. Dupa Piaget, faza senzomotorie a inteligentei depinde in mod direct de spatiu. Rolul arhitectului, asadar, este de a inventa acest spatiu capabil de a integra sensibilitatea copilariei, si totodata de a fi senzorial, imaginativ si relational. Atasamentul fata de un asemenea spatiu dezvolta un sentiment de apartenenta la un loc, ceea ce va dezvolta viitorul sentiment civic. Astfel, crearea unor medii interactive devine o preocupare pentru comunitatile locale ridicand multiple intrebari legate de componente antropometrice, de scara acestor spatii, de calitatea mesajului estetic si educational. Redeschiderea dialogului despre oras, despre coerenta spatiului urban, despre relatia cu patrimoniul si reinnodarea discursului istoric ca factor coagulant comunitar, au creat orientari contemporane divergente de la contextualism la expresionism, nonconceptualism, obiectualism, deconstructivism si high-tech. Dupa cum spunea Constantin Noica abstragerea de la text duce la pierderea de sens, asa si atitudinile divergente incearca sa sublinieze textul, una prin reinterpretare absorbanta si cealalta prin negare tensionata. Esentializarea trairii spatiului, in lungul drum de la particularitate spre generalitate, traverseaza acumulari si selectari succesive. Localizarea in spatiul topo-climatic, orientarea, dominanta materialului, configurarea spatiala si conformarea decorativa confera primelor constructii un anumit caracter. Asimilarea acestuia de catre colectivitate il investeste cu o identitate, care in timp isi codifica reprezentarile si semnificatiile in ceea ce putem numi specificitate. Asocierea specificitatii unor fenomene de redundanta, de revalorificare, da masura a ceea ce numim specific. Deci astfel am numit cele cinci trepte ale procesului de esentializare: particularitate, caracter, identitate, specificitate si specific-generalizat. Pornind de la teoria dezvoltarii intelectuale a copilului dupa Piaget, precum si de la relatia sa cu pedagogia, se pot formula o serie de observatii in legatura cu organizarea structurata a spatiului.

Piaget identifica in relatia omului cu locul, doua tipuri de activitati: operatii infralogice si operatii logice. Operatiunile infralogice se refera la procese de ierarhizare a perceptiei de la detaliu la ansamblu, de la particular la general. Operatiile logice se bazeaza pe structuri functionale reversibile capabile sa se ordoneze. In concordanta cu cercetarile lui Lynch, publicate in cartea Imaginea orasului, despre oameni si perceptia mediului construit, el releva ca fiecare poarta cu sine o harta imagistica, image map, o proiectie mentala a realitatii marcata de componente fizice, culturale si psiho-sociale. Localizarea spatiului este supusa relationarii cu reperele fundamentale ale copilariei: casa, biserica, scoala. Identificarea spatiului este legata de personalizarea lui: ca scara, ca trasee importante intr-o retea, cu monumente ca repere puncte pe un traseu. Materialele, textura si culoarea si lumina lor asociata unor locuri le poate mentine in memorie ca identificabile. Componentele culturale definesc localizarea prin asociere cu evenimente: culturale, religioase, de familie sau de joaca. Identificarea cu o anumita caracteristica raspunde unei nevoi de stabilitate, chiar de definire evolutiva. Identificarea unui spirit al locului generator de afinitate, familiaritate, definesc posibile atasamente fata de un spatiu, de afectivitate. Astfel, atat orasul real cat si cel imaginar sunt o realitate mentala a oamenilor peoples mind, dupa cum spunea Blessing. Extrapoland, casa si orasul se gasesc in mintea fiecarui locuitor sau grup si ele trebuie identificate cu abilitate de arhitecti si urbanisti, ca formatori individuali si sociali. Astfel, organizarea unei sesiuni stiintifice cu participare internationala de catre Facultatea de Arhitectura, Departamentul Bazele proiectarii, avand titlul Dimensiunea formativa a spatiului construit a subliniat necesitatea unor dialoguri profesionale interdisciplinare legate de psihologia si sociologia spatiului arhitectural si urban, fapt ce se decodifica revelator in paginile acestui anuar in care sunt publicate lucrarile comunitatii noastre academice.

Prof. dr. arh. Cristina Olga Gociman