Abatele călătoreşte spre Istanbul, pentru a duce acolo lumina credinţei creştine, spune el, dar poate şi cu un mesaj

secret din partea lui Ludovic XIV către sultan, adaugă autorul. Este călăuzit şi apărat, de la Liov, unde îl preluase,
până la Iaşi, de căpitanul Ilie Turculeţ, aflat în slujbă la poloni, cunoscut bine de tătari „pentru multe răutăţi şi pagube
pe care le suferise de la el.”.

Trecând apoi grupul pe lângă un sat pustiit şi ars, găsesc acolo doar „o fiinţă în zdrenţe”, care le spune că satul a fost
distrus de cazaci sau de leşi, ori poate de oamenii stăpânirii veniţi pentru a ridica birul; „sculându‑se satul, s‑a bătut
cu ei. Aşa că ne‑au zdrobit şi ne‑au tăiat, prădându‑ne.”. Absenţa unei intervenţii a statului în apărarea oamenilor îl
miră şi indignează pe Paul de Marenne.

Soseşte la moară şătrarul răzeş Lăzărel Griga, ce îi invită pe călători, aflând cine sunt, la el acasă: „Cum pot să vă las
fără să vă stau înainte cu pâne şi sare, ca un bun creştin ce sunt? Cum să vă las la vreme de noapte şi în locuri rele?”,
se întreabă retoric acesta.

Beizadeaua mărturiseşte călugărului francez dragostea sa pentru Catrina, fiica Ducăi‑Vodă, logodită împotriva vrerii
ei cu fiul schilod al domnului muntean Radu‑Vodă.

Iar beizadeaua spune monahului francez că toate aceste răutăţi în urmă cu doi ani, pe vremea domniei tatălui său,
Antonie‑Vodă, nu existau. Adăugând: „Toate în Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecătoare şi viforoase:
şi cele bune şi cele rele.”

La curtea domnească, unde boierii sosiseră pentru întâlnirea din divanul ţării cu domnitorul, hatmanul Sandu Buhuş
îl anunţă pe Georgie Duca‑Vodă despre intenţia locuitorilor din ţinuturile Orheiului şi ale Lăpuşului de a se răzvrăti
împotriva stăpânirii, îndemnaţi fiind prin scrisori trimise lor de sulgerul Lupul.

Alecu Ruset, chemat de domnitor, se înfăţişează acestuia, spunând că îi este supus şi binevoitor. Iar, ca dovadă, arată
că dacă i‑ar fi duşman i‑ar fi îndemnat pe prietenii săi polonezi din Liov – care au scrisori adresate de Duca‑Vodă
polonezilor, după a doua mazilire, în care spune că este la dispoziţia lor şi că poate să îi informeze despre unele
secrete ale turcilor – să scoată la iveală acele scrisori. Spune totodată despre asigurarea sa în faţa mâniei
domnitorului cauzată mai ales de dragostea domniţei Catrina pentru el: „ştiu că n‑ai să loveşti; şi dimpotrivă, ai să
mă ocroteşti cu mila măriei tale. Făcând altfel, cărţile de care am vorbit se mişcă şi purced spre Ţarigrad.”. În
consecinţă, Domnul îi făgăduieşte protecţia sa.

La gazda unde trăsese beizadea Alecu Ruset soseşte ţiganca Măgdălina, dădacă a domniţei Catrina, care îl anunţă
despre dorinţa stăpânei de a‑l întâlni şi îi comunică la ureche cum va putea să o facă. Apoi îl avertizează asupra
seriozităţii necesare şi riscurilor pe care le implică iubirea lui „Cunosc eu dragostea măriei tale. Să nu te superi, dar
asta‑i meseria noastră, s‑auzim despre toate şi să cunoaştem toate. Dar aici, măria ta, nu‑i măr să‑l rupi şi să‑l
lepăzi.”

În gândul său Duca‑Vodă consideră că „ţara asta neaşezată, cu oameni aşa de răi şi de schimbători, cu boieri vicleni,
stând iepureşte pe două hotare, cu pâră, cu bunturi, nu‑şi simţea îndeajuns blăstămul lui Dumnezeu în bolişti,
războaie şi secete, – i se cuvenea un spor de pedeapsă şi din partea lui.” – anume, distrugerea boierimii potrivnice.

Este adus în faţa sa, căci fusese prins, Lupul sulgerul care, sub ameninţarea torturii, mărturiseşte a fi primit scrisorile
cu îndemn la răzvrătire, pe care le‑a transmis orheienilor şi lăpuşnenilor, de la doi boieri, vel‑vistiernicul Gheuca şi
vel‑jitnicerul Bogdan. Scrisorile purtau semnătura lui „Dumitraşcu‑Vodă mazilul” dar puteau să fie falsificate de Ion
Milescu, priceput la mânuirea penei, mai spune Lupul.

Domniţa pleacă să se plimbe cu rădvanul prin împrejurimile Iaşiului, unde un urs ţigănesc iese, ca din întâmplare, în
faţa cailor, îi sperie, iar fiica domnului este dusă de dădacă într‑o casă de la o vie din apropiere spre a o linişti dar
acolo se găsea beizadeaua.