Introducere

Cursul va derula o materie interdisciplinară, ce reuneşte noţiuni

de fizică, chimie, termodinamică, geografie, climatologie şi matematică,
aducând şi rezultate din experienţa de cercetare a autoarei. S-a insistat
şi asupra unor concepte absolut necesare înţelegerii fenomenelor
atmosferei şi a legilor ce le guvernează.
Atmosfera terestră este un amestec de componente gazoase, în
principal azot şi oxigen, alături de alte câteva zeci de gaze, care se
găsesc în cantităţi foarte mici, care sunt generate pe cale naturală sau
provin din activităţi umane şi care pot periclita sănătatea fiinţelor vii şi a
mediului, în cazul în care se distruge echilibrul natural al ecosistemului
Pământ.
În urma alternării zilei cu noaptea şi a anotimpurilor, dar în
special în urma acţiunii radiaţiei UV de la soare, se produc disocieri
fotolitice şi apar compuşi extrem de nocivi, care intră în reacţii în lanţ,
putând periclita viaţa. Peste fenomenele naturale considerate echilibrate
se suprapune activitatea omului, care afectează brutal echilibrele
naturale.
Emisiile de noxe sunt necontrolate în mare măsură, cu toate
reglementările în vigoare, pe plan naţional sau internaţional. Ţările
industrializate investesc foarte mult în sisteme de depoluare, ţările cu
potenţiale mai reduse aproape deloc, iar ţările slab dezvoltate nici nu-
şi pun această problemă. Poluanţii emişi provin din industrie, din
instalaţiile de ardere mobile şi staţionare, sunt generaţi accidental sau
continuu, dar totdeauna, ajunşi în atmosfera liberă, sunt purtaţi de
vânt, traversează teritorii vaste şi intervin astfel în dezechilibrarea
balanţei naturale a pământului, climei şi faunei sale. Cel mai important
proces generat este distrugerea stratului de ozon, pătură care are o
dublă menire: de a ecrana pământul de acţiunea radiaţiei UV de la
soare şi, pe de altă parte, de a forma o sursă de colectare a energiei, ce
are ca efect o încălzire, ce determină recircularea păturilor de aer din
zonele inferioare ale atmosferei. Tot aici se formează şi norii, apoi
ploile şi astfel se explică modificările climatice adeseori brutale cu
care ne confruntăm tot mai des. Atmosfera se compune din mai multe
straturi, în care condiţiile fizice şi chimice sunt diferite. De amintit este
în special variaţia cu altitudinea a temperaturii şi presiunii, de care
depinde formarea unor curenţi de aer. Aceştia transportă la distanţă,
funcţie de condiţiile topografice şi climatice locale, tot ce pot porta.
Fenomenele de care trebuie să se ţină seama în analiza dispersiei
gazelor şi implicit a noxelor sunt deosebit de multe, complexe şi deci
foarte greu de matematizat. Totuşi sunt numeroase încercări de a elabora
teorii consistente privind fenomenul de împrăştiere (dispersare) a
noxelor. Modelele sunt elaborate în baza acestor teorii, în condiţiile
acceptării unor ipoteze simplificatoare.
Menţionez că tematica cursului mi-a fost inspirată şi facilitată de
specializările pe care le-am făcut în străinătate la universitatea londoneză
"Queen Mary" printr-o bursă oferită de Comunitatea Europeană şi la
Universitatea Tehnică din Graz, în cadrul unui programul de
perfecţionare TEMPUS.
Importanţa temei
Dispersia poluanţilor în atmosferă este un fenomen deosebit de
periculos, greu de evaluat şi cu efecte imprevizibile. Calitatea aerului
poate fi deteriorată aleator în orice clipă şi în oricare loc de pe
mapamond, fără ca omul să poată interveni, chiar în condiţiile în care ar
dori acest lucru.
Aerul este un element vital, indispensabil vieţii pe pământ şi
influenţează în mare măsură calitatea ei. Efectul poluanţilor asupra
omului este pe de o parte direct, prin inspiraţie, pe de alta parte, indirect,
prin lanţul trofic om-plantă-animal. În biosferă are loc de la sine o
curăţire parţială a aerului poluat deoarece, în permanenţă, se produc
depuneri pe sol.
Dispersia noxelor şi depunerile sunt puternic influenţate de
condiţiile meteorologice precum viteza şi direcţia vântului şi de
turbulenţa atmosferei. Un rol foarte important însă îl au şi gazele sursă,
deci cele care în partea inferioară a atmosferei sunt aproape stabile, dar
care devin, în păturile superioare centre suport sau surse pentru reacţii
foarte periculoase ce afectează echilibrul ecologic de pe planetă.
 Calitativ se deosebesc poluarea locală şi cea transmisă (indusă),
deoarece în orice punct de pe mapamond aceste două nivele se
ponderează prin cumulare cantitativă, determinând nu rareori depăşiri ale
nivelelor de calitate admise.
Principial există trei mecanisme distincte ce sunt răspunzătoare
pentru dispersie:
• difuzia moleculară,
• difuzia turbulentă şi
• transportul datorat vântului (denumit şi convecţie sau advecţie).
Difuzia moleculară nu este altceva decât mişcarea dezordonată a
moleculelor din aerul contaminat. Difuzia turbulentă se instalează atunci
când un corp este spălat cu viteză mare de câtre o pană de fluid, în
imediata lui vecinătate. Ca şi exemplu se indică difuzia moleculară produsă
de mişcarea vehiculelor sau în jurul clădirilor, şi în general a asperităţilor
geografice, deci se amestecă mase de aer şi nu molecule individuale. În
cazul advecţiei rolul esenţial îl joacă viteza relativă, iar fenomenul poate
avea o pondere înzecită faţă de celelalte tipuri de mecanisme. Prognozarea
dispersiei poluanţilor în atmosferă depinde direct de pătura în care are loc
(de obicei zona inferioară a troposferei), de direcţia în care bate vântul, de
turbulenţa atmosferică şi de distribuţia pe verticală a temperaturii
(gradientul de temperatură).
 Posibilităţile practice de investigare a calităţii aerului (imisiilor)
sunt legate fie de măsurători in situ, fie de calcule numerice ale dispersiei,
fie de măsurători în tunele de vânt.
Prin măsurătorile la faţa locului ale imisiilor se investighează de
fapt cel mai direct încărcarea locală a atmosferei cu poluanţi, cu
dezavantajul că ele trebuie să fie de foarte mare durată pentru a fi
relevante şi că nu pot fi folosite pentru elaborarea unor strategii de
prognozare.
Modelarea dispersiei noxelor prin calcule, în baza unor ecuaţii de
principiu şi a unor modele mai mult sau mai puţin complicate, se rezumă
în final la rezolvarea unui sistem de opt ecuaţii neliniare, ceea ce se poate
realiza doar aproximativ, apelând la diferite ipoteze simplificatoare de
simulare a condiţiilor reale şi neapărat la calculatoare puternice (staţii
grafice). Modelele de dispersie sunt instrumente de calcul absolut
necesare în prognoza încărcării unei zone cu poluanţi. Transportul şi
dispersia în atmosferă a noxelor sunt fenomene extrem de complexe, care
nu se lasă uşor descrise (modelate) matematic, decât făcând apel la
numeroase ipoteze simplificatoare şi suport de calcul modern (calculator).
În aceste condiţii, rezultatele estimărilor sunt mai mult sau mai puţin
apropiate de realitate.
 Fiecare model are limite, adică avantajele şi dezavantajele sale,
dintre care se amintesc, în primul rând, volumul, caracterul şi discretizarea
datelor de intrare şi complexitatea matematică, de care depinde puterea
calculatorului. De asemenea datele meteorologice şi topografice ce
caracterizează zona sunt indispensabile şi calitatea, corectitudinea şi
discretizarea lor se răsfrâng asupra veridicităţii rezultatelor de simulare.
În tunelele de vânt proiectate adecvat sunt create condiţii similare
realităţii şi se procedează la măsurători privind dispersia spaţială a unui gaz
indus. Atât modelarea numerică cât şi investigaţiile practice în tunele sunt
baza pentru simularea unor situaţii accidentale, cu scopul evitării acestora,
pentru localizarea amplasării unor viitoare surse poluatoare, pentru
stabilirea locului de poziţionare a senzorilor pentru avertizare, la proiectarea
dezvoltării unor aşezăminte orăşeneşti sau rurale, a unor parcări, centre
turistice sau comerciale de amploare, în general la evaluarea impactului (real
sau presupus) al unei surse generatoare de poluanţi, atât mai uşori, cât şi
mai grei decât aerul.
Studiul dispersiei noxelor este alături de studiul genezei noxelor o
parte reprezentativă a ecologiei, care se ocupă cu perturbarea echilibrului
biologic şi a ecosistemelor naturale. Poluarea antropică (datorată activităţii
umane) interferează cu activitatea normală a naturii şi trebuie totdeuna
evaluată.
Planeta Pământ
În cele ce urmează se vor reda pe scurt factorii răspunzători de
radiaţia incidentă pe pământ, deci aceia care concură la succesiunea
anotimpurilor şi la trasarea meridianelor şi paralelelor. Regiunea
universului în care se află pământul depinde de soare. Din acest motiv ea se
numeşte sistemul solar şi cuprinde planete, comete, meteoriţi şi pulberi.
Corpurile mari care, asemenea pământului, se rotesc în jurul soarelui se
numesc planete. De la cea mai apropiată de soare până la cea mai
îndepărtată, se cunosc următoarele planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte,
Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Celor nouă planete principale li se
adaugă o mulţime de planete mici, denumite asteroizi, în principal
concentrate între orbitele lui Marte şi Jupiter. Soarele exercită asupra
planetelor o atracţie puternică, fiind de aproape 1000 de ori mai greu decât
toate planetele la un loc.
Figura 2.1 prezintă traiectoria pământului în jurul soarelui. Ea are
formă uşor eliptică şi deschiderea medie de 149,6 106 km (egală cu unitatea
astronomică, prescurtată u.a.). Pământul nu este perfect rotund, ci arată ca
o sferă umflată la ecuator şi turtită la poli, raza sa măsoară 6378,136 km la
ecuator şi 6356,751 km la poli. Pământul este acoperit în proporţie de 71 %
de apă şi este înconjurat de un înveliş gazos, numit atmosferă, care-i
conferă în spaţiu o nuanţă albastră. O dată cu efectuarea unui tur complet,
o revoluţie, se scurge un an, adică 365,25 zile.
Distanţa de la Pământ la soare variază în timpul anului de la 147,1 milioane
km minimum (periheliul, în jur de 3 ianuarie), până la un maxim de 152,1
milioane de km (afeliul, în jur de 6 iulie). Viteza medie cu care pământul se
învârteşte în jurul soarelui este de 29,8 km/s, cu tendinţă crescătoare la
apropierea de soare şi descrescătoare la îndepărtarea de el.
O dată cu deplasarea în jurul soarelui, pământul se roteşte în jurul
propriei axe, de la vest spre est. Axa sa de rotaţie, numită şi axă a polilor,
este o axă imaginară, care pătrunde în suprafaţa terestră prin două puncte,
care sunt chiar cei doi poli geografici (Polul Nord şi Polul Sud). Această axă
de rotaţie are o înclinaţie de 66 34 ' faţă de planul orbitei pământului. Rotaţia
pământului în jurul axei determină alternanţa zi/noapte, datorită faptului că,
prin această rotaţie, cele două jumătăţi (emisfere) ale globului nu sunt
expuse la soare în acelaşi timp. Această mişcare de rotaţie explică de ce se
vede soarele răsărind, urcând şi apoi coborând spre orizont.
Nu soarele se deplasează, ci pământul este cel care se mişcă, rotaţia durând
23 h, 56 min şi 4 sec. Ziua civilă are o durată de 24 h.
Figura 2.1: Reprezentarea schematică a traiectoriei pământului în
jurul soarelui.
 Dacă pământul s-ar învârti în jurul propriei axe în mod
perpendicular faţă de planul orbitei sale, ar fi luminat de soare în acelaşi fel
pe tot parcursul anului şi nu ar mai exista anotimpurile. Dar înclinarea axei
sale face ca pământul să fie mai mult sau mai puţin expus razelor solare, în
funcţie de perioada anului. Astfel, în timpul mişcării sale în jurul soarelui,
pământul trece prin patru poziţii deosebite, opuse două câte două,
echinocţiile şi solstiţiile, care, în zonele temperate, împart anul în patru
anotimpuri.
La echinocţii (20 sau 21 martie şi 22 sau 23 septembrie), linia ce
separă emisfera terestră luminată de Soare de emisfera cufundată în
noapte trece pe la poli. Combinarea celor două mişcări de rotaţie
generează alternanţa zi/noapte şi ciclul anotimpurilor.
Figura 2.2: Iluminarea zonelor terestre la datele de 21 iunie şi
21 decembrie.
 Figura 2.2 prezintă iluminarea diferită a zonelor pe pământ şi
implicit cele ce sunt în bătaia razelor solare. La toate latitudinile (adică în
toate punctele egal depărtate de ecuator), condiţiile de a primi lumina
soarelui sunt aceleaşi; deci ziua şi noaptea au peste tot aceeaşi durată. La
solstiţii (21 sau 22 iunie şi 22 sau 23 decembrie), linia care separă emisfera
pământului luminată de soare de emisfera aflată în întunericul nopţii trece
prin cercul polar (66 ° 34 ' latitudine nordică sau sudică) şi are o înclinaţie
mai mare faţă de poli. Diferenţa de durată între zi şi noapte este maximă.
Unul dintre poli este luminat de soare şi emisfera terestră corespunzătoare
înregistrează zilele cele mai lungi; în cealaltă este noapte şi emisfera
terestră înregistrează nopţile cele mai lungi. Echinocţiul din martie
marchează începutul primăverii în emisfera sudică, iar echinocţiul din
septembrie marchează începutul toamnei în emisfera sudică. Solstiţiul din
iunie marchează începutul verii în emisfera nordică şi al iernii în emisfera
sudică, solstiţiul din decembrie marchează începutul iernii în emisfera
nordică şi al verii în emisfera sudică.
Evoluţia atmosferei
Atmosfera s-a format de-a lungul unei istorii evolutive de foarte
mare durată. Compoziţia actuală este total diferită de ceea ce a fost la
origine ceaţa solară, din care s-a format sistemul nostru solar. Procesele
geochimice ce au avut loc au ca rezultat direct formarea mediului unic
existent în sistemul nostru solar, deci implicit au motivat apariţia vieţii pe
pământ.
În Tabelul 2.1 se dau informaţii privitoare la structura şi la
compoziţia atmosferei pentru câteva planete din sistemul nostru solar.
Tabelul 2.1: Structura şi compoziţia atmosferei planetare

Venus Pământ Marte Jupiter

Distanţa medie de la 108 150 228 773

Soare [mil. km]
Diametrul mediu [km] 6 049 6 371 3 390 69 500

Densitatea medie 5,23 5,52 3,96 1,33

[g/cm3]
Temperatura medie la 462 15 - 50 - 130
sol [º C]
Presiunea la sol [bar] 90 1 0,007 0,1
 Venus Pământ Marte Jupiter

Componente de CO2 (95-97%) N2 (78,9%) CO2 H2

bazã [% volumice] N2 (3,5-4,5%) O2 (95%) (88%)
H2O (0,06- (20,95%) N2 (3%) He(11%)
0,14%) Ar (0,93%) Ar (1,5%)
CO2
(0,03%)
Urme de gaze (în SO2 H2O O2 NH3
ordinea ponderii) Ar Ne CO CH4
CO He H2O H2O
Ne Kr Ne H2S
CH4 Kr C2H2
H2 Xe C2H6
N2O
Ceaţa din care s-au format soarele, planetele, planetoizii şi alte corpuri
cereşti a avut la origini compoziţia pe care o mai păstrează şi astăzi mulţi
sori sau stele(Tabelul2.2).

Tabelul 2.2: Frecvenţa relativã a elementelor în cosmos

şi pe Pământ
Element Număr de ordine Frecvenţa în Frecvenţa pe
cosmos [%] Pământ [%]
Hidrogen 1 92, 48 < 0,1
Heliu 2 7,399 -
Oxigen 8 0,00629 29,5
Carbon 6 0,0292 -
Azot 7 0,00777 -
Neon 10 0,00518 -
Magneziu 12 0,00374 11,2
Siliciu 14 0,00370 14,7
Fier 26 0,00318 37,4
 Sulf 16 0,00178 -

Argon 18 0,00081 -

Aluminiu 13 0,00030 1,3

Calciu 20 0,00022 1,4

Natriu 11 0,00021 0,6

Nichel 28 0,00018 3,0

Crom 24 0,00005 0,3

Fosfor 15 0,00003 0,1

Mangan 25 0,00003 0,2

 Se pune însă întrebarea cum de a fost posibil, ca având
aceeaşi compoziţie iniţial, în prezent, planeta noastră să posede una
diferită faţă de marea majoritate a stelelor şi planetelor înconjurătoare?
În primul rând, trebuie reţinut faptul că vechimea sistemului solar este
de peste 4,6 miliarde ani. S-a născut atunci când din ceaţa solară s-a
desprins un nor imens de gaz cosmic, praf şi gheată, sub influenţa
propriei forţe gravitaţionale. Prin compresiunile ce s-au produs, a
crescut temperatura de la puţin peste zero grade C la câteva mii de
grade, determinând vaporizarea celor mai multe componente.
Fragmentele rămase solide s-au aglomerat. În urma radiaţiei, a
început treptat răcirea păturii lor gazoase, ceea ce a cauzat
condensarea elementelor, în ordinea temperaturii lor de vaporizare,
deci s-a produs o creştere continuă a dimensiunii zonei solide. Astfel
se explică de ce planetele interioare (Venus, Pământul, Marte) conţin
puţine elemente uşoare, care însă se găsesc din abundenţă în
compoziţia celor "exterioare". Oxigenul, datorită proprietăţilor sale de
reactivitate cu siliciul, fierul, aluminiul a fost atras de acestea şi a intrat
în masa solidă.
 Corpurile au continuat să se mărească, s-au contopit prin
ciocnire şi au eliberat astfel cantităţi enorme de energie, care a
determinat topirea lor imediată. În zona centrală însă, acolo unde se afla
un corp mai mare, s-a format Soarele. Cu timpul, au început să se
producă procese termonucleare, ceea ce l-a transformat într-o stea,
capabilă să emită vânturi solare, adică emisiuni masive de materie către
exterior, formând zone lichide ("de foc").
Atmosfera primordială a fost deci formată din corpuri lichide. La
temperaturile extraordinar de mari existente a început apoi procesul de
reducere a oxizilor de fier şi nichel. Centrul Pământului este foarte bogat
în aceste două elemente. Se presupune că atmosfera Terrei era
preponderent formată din dioxid de carbon, azot, vapori de apă,
nicidecum din oxigen, deci avea un puternic caracter reducător.
Dar de unde a apărut oxigenul pe planeta noastră? Oricum toate
teoriile recunosc unanim că nu din materia centrală, ci mai degrabă în
urma descompunerii dioxidului de carbon şi a vaporilor de apă, sub
acţiunea razelor ultraviolete:

2 CO2 + UV → 2 CO + O2

2 H2O + UV → 2 H2 + O2
 Cantităţile produse pe această cale însă sunt mici, se apreciază cam
pe la 10-3 din cantitatea existentă astăzi în atmosferă. Cu siguranţă a mai
existat şi o a doua sursă, aceasta fiind fotosinteza biomasei pământeşti.
Aceasta a apărut datorită prezenţei apei.
Deci prezenţa oxigenului pe Pământ se datorează apariţiei vieţii.
Distanţa de la Pământ la Soare este exact propice pentru menţinerea
apei în stare lichidă. S-au format oceanele, şi, cu timpul, cantităţile mari de
dioxid de carbon au fost reţinute de acestea.
Astfel a scăzut efectul de seră pentru razele sosite dinspre soare, pe
de altă parte a fost posibil începutul stabilizării climei pe pământ.
În condiţiile primordiale, deci când încă nu exista oxigenul molecular, prin
procese nebiologice, au început să se formeze componente de bază ale
substanţelor organice, care iniţial s-au dizolvat în apă. Materia lichidă
rezultată s-a constituit într-un mediu extrem de propice pentru "hrănirea
energetică" prin fermentaţie a primelor celule vii (monocelule), denumite
procariontonite:

C6H12O6 → 2 C2H5OH + 2 CO2.

 Astfel se pot exemplifica acţiunea unor bacterii capabile să
producă acid acetic din dioxid de carbon:

2 CO2 + 4 H2 → CH3COOH + 2 H2O,

preluând energia necesară din reacţia:

CO2 + 4 H2 → CH4 + 2 H2O.

Pentru ca în final să poată fi posibilă fotosinteza, s-a impus apariţia

pigmenţilor, capabili să absoarbă energia solară. Plantele verzi sunt
singurele în stare să regenereze în prezenţa luminii oxigenul consumat prin
arderea "respiratorie", după cum urmează:

C6H12O6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H2O

6 CO2 + 6 H2O + lumină → C6H12O6 + 6 O2.

Compoziţia atmosferei terestre
Compoziţia chimică a atmosferei terestre (aerului) este foarte
importantă pentru studiul radiaţiei asupra pământului.
În Tabelul 2.3 se indică compoziţia aerului uscat, în imediata
vecinătate a solului, maxim până la 80 km altitudine. Se precizează că
aceste componente permanente se găsesc în amestec de minim circa 10
000 ani.
Complementar există şi aşa numitele urme de gaze, a căror
concentraţie este foarte mică, dar deloc de neglijat, şi care variază în timp
şi spaţiu, durata de viaţă oscilând între câteva ore şi câţiva ani, chiar de
ordinul sutelor.
Tabelul 2.3: Compoziţia permanentă a aerului uscat

Compo- Simbolul Masa Participarea Participarea

nenţa chimic molară volumică, în % masică, în %
volumice masice
Azot N2 28,02 78,09 75,73
Oxigen O2 32,00 20,95 23,14
Argon Ar 39,94 0,93 1,28
Neon Ne 20,18 18,2⋅10-4 10,5⋅10-4
Heliu He 4,003 5,24⋅10-4 0,724⋅10-4
Kripton Kr 83,8 1,14⋅10-4 3,3⋅10-4
Xenon Xe 131,3 0,087⋅10-4 0,39⋅10-4
Aer 28,97
 În primul rând se amintesc particulele, aerosolii, gazele sursã (în
special vapori de apã şi dioxid de carbon) şi, în ordine descrescãtoare a
concentraţiei, metanul, hidrogenul, ozonul, protoxidul de azot, oxizii de
azot, monoxidul de carbon, combinaţii pe bazã de sulf şi amoniu.
Cantitatea din fiecare specie de gaz în parte se poat indica şi prin
înălţimea coloanei ce s-ar forma deasupra pământului, în condiţii izobar-
izoterme şi normale pentru presiune şi temperatură.
În Tabelul 2.4 se prezintă înălţimea coloanei de gaz pentru fiecare
componentă în parte, aflat în condiţii normale stabile.
Prin sumare s-ar obţine dimensiunea ipotetică a atmosferei de
circa 8 km. Pentru ozon se mai practică folosirea unităţii de măsură
Dobson (DU, Dobson Unit) definită prin: 1 cm = 1000 DU. Rezultă că
înălţimea medie a coloanei de ozon este cuprinsă între 300 şi 400 DU.
 Tabelul 2.4: Inălţimea coloanei pentru diferite
componente
Componenta Inãlţimea coloanei

Azot ca. 6250 m

Oxigen ca. 1670 m

Argon ca. 74 m

Hidrogen ca. . ...35 m

Dioxid de carbon ca. 2,5 m

Gaze nobile, excepţie argonul ca. 0,20 m

Ozon ca. 0,0035 m

 În Figura 2.3 se redă variaţia cu altitudinea a presiunii parţiale a
ozonului în amestecul de gaze numit atmosferã şi în baza ei se poate
calcula concentraţia volumicã exprimatã în ppm, cu observaţia că este uşor
diferită pentru fiecare anotimp în parte.
Având în vedere proprietăţile absorbante şi disipative ale dioxidului
de carbon, ozonului, vaporilor de apă şi aerosolilor, aceştia vor juca un rol
esenţial în fenomenul de radiaţie a păturii atmosferice, deci implicit asupra
opticii atmosferice şi climei pe pământ. Influenţa altor gaze aflate în cantităţi
reduse (urme de gaz), cum ar fi metanul şi protoxidul de azot, nu este de
neglijat.
Figura 2.3: Profilul vertical al presiunii parţiale a ozonului, funcţie de
anotimpuri.
Fenomenul de radiaţie
Radiaţia termică este fenomenul de transmitere a energiei între
corpuri aflate la distanţă, prin radiaţii electromagnetice din spectrul
luminos (λ = 0,40 ÷ 0,80 µm) şi din spectrul infraroşu (λ = 0,80 ÷ 800 µm).
Orice corp radiază energie termică, în mod continuu, la orice temperatură.
Energia termică radiată ajunge pe alte corpuri, producând efecte termice.
Fie Q& 0 fluxul de energie radiantă câtre un corp. Din acest flux o
parte Q& este absorbită, Q& este reflectată, iar trece prin corp. Notând
T
& / Q& 0 factorul de reflexie şi cu
R

cu A = Q& A / Q& 0 factorul de absorbţie, cu R = QR

T= Q & / Q& factorul de transparenţă, se obţine relaţia de bilanţ:

T 0

A+R+T=1
(2.1)
care reprezintă legea I a lui Kirchhoff.
Există trei cazuri limită:
a) A = 1, R = 0, T = 0, când întreaga energie este absorbită de aşa numitul
corp negru,
b) A = 0, R = 1, T = 0, când întrega energie este reflectată de corpul alb,
c) A = 0, R = 0, T = 1, când întrega energie trece prin corpul transparent.
 A, R, T depind selectiv de natura corpului, de temperatura lui şi de
lungimea de undă, adică radiaţiile de o anumită lungime de undă sunt
absorbite total sau parţial, iar pentru alte lungimi de undă corpul este
reflectant sau transparent. Prin corpuri cenuşii se înţeleg corpurile care pe
întreg intervalul de lungime de undă absorb aceeaşi parte din radiaţia
incidentă: A = const., pentru ∀ λ .
Legea lui Planck exprimă legătura dintre intensitatea de radiaţie a
corpului negru FλN W/m
3
[ ]
adică fluxul energetic emis de unitatea de
suprafaţă a corpului pe o anumită lungime de undă, temperatura absolută a
corpului T şi lungimea de undă a emisiei λ:

Fλ N (T ) =
2⋅h⋅c
λ5
⋅
1
h⋅c
= 3,74 ⋅ 10 −16
⋅λ e
−5
( 1, 438 ⋅10 − 2 / ( λ ⋅T )
)
−1
−1
(2.2)
e λ ⋅ k ⋅T − 1

în care h = 6,63⋅10-34 J⋅s este constanta lui Planck, k = 1,38⋅10-23 J/K

este constanta lui Boltzmann iar c este viteza luminii, în m/s.
Izotermele trasate în baza acestei legi arată că intensitatea variază cu
lungimea de undă astfel: creşte de la zero până la λmax, după care scade
asimptotic spre zero.
Legea lui Wien indică legătura dintre temperatura absolută T şi lungimea
de undă λmax pentru care intensitatea atinge maximul:

λmax ⋅ T = const . = 2,896 ⋅ 10 −3 m ⋅ K (2.3)

Legea lui Stefan şi Bolzmann arată că, pentru o anumită izotermă, pe un

interval de lungimi de undă dλ, unitatea de suprafaţă de corp negru emite
fluxul de energie PN:

dPN = F ⋅ λ N ⋅ dλ [W/m 2 ] (2.4)

Prin integrare de-a lungul unui interval de lungime de undă şi pentru o

2
izotermă, se obţine puterea emisivă a corpului negru, exprimată în W/m :
λ =∞
PN = ∫ F ⋅ λ N ⋅ dλ =
λ =0
T = const .
4 4 4 (2.5)
⎛ T ⎞ ⎛ T ⎞ ⎛ T ⎞
σ N ⋅ T 4 = 108 ⋅ σ N ⋅ ⎜ ⎟ = CN ⋅⎜ ⎟ = 5, 67 ⋅ ⎜ ⎟
⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠
 CN se numeşte constanta de radiaţie a corpului negru.
Pentru corpurile cenuşii, la aceeaşi temperatură, puterea emisivă
P este mai mică decât cea a corpului negru PN , şi anume în proporţia
existentă între constanta de radiaţie a corpului cenuşiu C şi cel negru CN.
Raportul lor se numeşte factor de emisie:
P σ ⋅T C ⋅T C4 4

ε= = = = (2.6)
P σ ⋅T
N
C ⋅TN
C 4

N
4

A II-a lege a lui Kirchhoff stabileşte legătura dintre factorul de emisie ε şi

factorul de absorbţie A, pentru o temperatură constantă T:
P
A= =ε (2.7)
PN
ceea ce pentru corpurile cenuşii, ce lucrează selectiv pe lungimea de
undă, devine:

A =ε
λ λ
(2.8)
 Relaţia este foarte importantă pentru gaze şi poate fi interpretată
astfel: orice gaz emite pe aceeaşi lungime de undă pe care absoarbe (sau
prezintă benzi de absorbţie), dependent de grosimea stratului.
În legătură cu schema şi notaţiile din Figura 2.4 se descrie un model
complex, ce evidenţiază cele două fenomene principial diferite ce se produc,
atunci când o rază de lumină de intensitate Fλ este incidentă pe elementul de
volum dV (de secţiune A şi lungime ds), alături de altă rază de lumină de
intensitate F*λ(θ∗, ϕ∗).
Figura 2.4: Evidenţierea fenomenelor de
extincţie şi absorbţie ce au loc la
transmiterea energiei prin radiaţie.
Se observă:
1) slăbirea intensităţii incidente de radiaţie prin termenul dFe,λ
(densitate de flux), fenomen ce se numeşte extincţie, şi
2) fluxul de dispersie (împrăştiere) a luminii polarizate d2ΦS,λ (θ, ϕ)
în elementul de unghi volumic dΩ, care depinde de elementul de volum
radiant dV, de unghiul de dispersie θ şi de unghiul azimut ϕ şi care deviază
fasciculul radiant de la direcţia iniţială.
Extincţia este determinată pe lângă fenomeul de împrăştiere şi de
către absorbţia luminii, deoarece cu această ocazie se produce
transformarea energiei radiante în alte forme de energie. Absorbţia se
descrie prin relaţia:

dFλ = − K a , λ ⋅ Fλ ⋅ ds (2.9)

unde Ka,λ este coeficientul de absorbţie, cu dimensiunile m-1. Dependenţa

de lungimea de undă este semnalată prin indicele λ relevă faptul că
fenomenul se petrece doar la unele valori ale acesteia.
Notând cu N numărul de centre de absorbţie din volumul dV şi cu
secţiunea eficace de absorbţie, se scrie:
 K a,λ = σ a,λ ⋅ N (2.10)

Analog se acceptă pentru coeficientul de dispersie Ks,λ :

K s,λ = σ s,λ ⋅ N (2.11)

Undeσs,λ este secţiunea eficace de dispersie.

Astfel se constată că slăbirea razei incidente de lumină datorată absorbţiei
şi dispersiei se cumulează, fenomenul fiind denumit extincţie :

dFλ = − Fλ ⋅ (K a , λ + K s , λ ) ⋅ ds = − − Fλ ⋅ K e , λ ⋅ ds (2.12)

Energia disipată prin extincţie în elementul de volum dV devine:

dΦ λ = − Fλ ⋅ K e , λ ⋅ dV (2.13)

unde cu s-a notat K e,λ = K a ,λ + K s ,λ coeficientul global de extincţie.

 Suplimentar fenomenului descris, aşa cum rezultă şi din Figura 2.4,
din elementul de volum considerat ies şi fascicule ce nu au legătură cu
lumina (radiaţia) primară considerată. Există probabilitatea ca pe direcţia
acesteia să se disperseze radiaţii incidente după altă direcţie - notate cu d -
precum şi radiaţii termice notate cu F*λ( ϑ , υ ) . Puterea superficială
∗ ∗

disipată de elementul dV datorită radiaţiei se obţine prin integrare de-a

lungul celor două direcţii spaţiale ϑ , υ :
∗ ∗

dΦ s , λ = K s , λ ⋅ dV ⋅ ∫ ∫ Fλ (ϑ ,υ ) ⋅
∗ π 2π
∗ ∗ ∗ S (ϑ ∗
,υ ∗
) ⋅ dϑ ∗ sin υ ∗ ⋅ dυ ∗ (2.14)
0 0 4 ⋅π
unde prin S( ϑ , υ ) s-a considerat funcţia de redistribuţie, care arată ce
∗ ∗

proporţie din razele după o direcţie oarecare sunt deviate pe direcţia

primară. Se calculează funcţie de secţiunea eficace de dispersie s ,λ :σ
1 dσ s
S (ϑ ,υ ) = 4 ⋅ π ⋅ ⋅ (2.15)
σ s dΩ

ceea ce înseamnă că pentru o dispersie izotropă S = 1.

Densitatea radiaţiei termice se calculează funcţie de puterea emisivă
selectivă a corpului negru PN , λ :
dFth , λ = K a , λ ⋅ PN , λ (T ) ⋅ ds (2.16)

În concluzie, fracţia cu care se modifică intensitatea radiaţiei incidente

este:

dFλ
= −(K a , λ + K s , λ ) ⋅ Fλ + K a , λ ⋅ Bλ (T )
ds
( )
(2.16*)
ϑ ∗
,υ ∗
+ K s , λ ⋅ dV ⋅ ∫ ∫ Fλ (ϑ ,υ ) ⋅
π 2π S
∗ ∗ ∗
⋅ dϑ ∗ sin υ ∗ ⋅ dυ ∗
Această 4 ⋅ πîn cazul radiaţiei solare,
0 0relaţie se simplifică deoarece
pentru lungimile de undă reduse, valoarea numerică a componentei
termice este neglijabilă. În cazul radiaţiilor terestre, deci pentru lungimi de
undă mari, se pot neglija componentele de dispersie.
Se notează cu şi se numeşte drum optic (optical depth) integrala
definită între două puncte din coeficientul de extincţie corespunzător
elementului de lungime ds şi respectivul element:
 x2
τ = ∫ K e , λ ⋅ ds (2.17)
x1

În consecinţă, pentru radiaţie terestră, în accepţiunea ipotezei simplificate

admise, rezultă:

dFλ
= − Fλ + PN , λ (T ) (2.18)
dτ
ceea ce înseamnă practic că slăbirea radiaţiei incidente este dată de e-τ.
Figura 2.5: Bilanţul global al radiaţiei solare în sistemul format din
atmosferă şi scoarţa terestră.
 În Figura 2.5 se prezintă intuitiv bilanţul global al radiaţiei solare,
plecând de la valoarea de S0 = 100 % = 1368 W/m2 = 1 cal/cm2⋅min
(considerat fluxul de densitate energetică transmis anual de la soare, pe o
direcţie normală, şi notat cu SC), cât este considerată densitatea
energetică normal incidentă pe suprafaţa terestră. Având în vedere că
aceasta este de aprox. 510⋅108 km2, fluxul energetic total recepţionat de
pământ este de 1,74⋅1017 W. În general, soarele poate fi tratat ca şi un corp
negru, având o temperatură absolută de circa 5700 K. Conform legii lui
Wien: λmax= 0,5 µm. Fracţiunea din energia luminoasă incidentă radiată
difuz de un corp se numeşte albedo (în latină "albeaţă"). Se constată că
albedo planetar este de 30 %, iar albedo terestru, în medie, de 4 % din 55
%, adică de 8 %, dependent de proprietăţi specifice (de ex. marea, la
incidenţă normală, are 4 %, gheaţa are 35 %, zăpada are 80 %).
De asemenea, circa 19 % din energia de radiaţie solară se
absoarbe în atmosferă, la înălţimi mari (în troposferă şi stratosferă) şi
numai fracţiunea de aprox. 51 % revine scoarţei terestre, în care se
asimilează sub formă de căldură (adică 174 W/m2).
 Dispersia luminii în atmosferă se datorează fie unor centre de
dimensiuni neglijabile comparativ cu lungimea de undă a luminii (aşa
numitele dispersări de tip Rayleigh pe molecule, aerosoli de dimensiuni
sub 0,1 µm), respectiv unor centre cu dimensiuni apropiate de lungimea
de undă, caz în care fenomenul poartă numele de dispersie de tip Mie (pe
aerosoli, picături de apă, ceaţă).
Este unanim recunoscut că lumina solară înregistrează o
extincţie, adică este slăbită prin absorbţii moleculare selective în special
de câtre ozon şi hidrogen, pe anumite lungimi de undă specifice,
simultan cu dispersarea ei care-i reduce din intensitate, cu atât mai mult,
cu cât lungimile de undă sunt mai reduse.
Figura 2.6 indică bilanţul energetic în cazul radiaţiei terestre.
Atmosfera terestră primeşte energie prin absorbţia radiaţiei solare, de la
surse neradiative, cum ar fi convecţia, condensarea sau vaporizarea
vaporilor de apă, dar şi de la radiaţia termică dinspre sol. Absorbţia este
puternic influenţată de gaze ca vaporii de apă, monoxidul de carbon,
ozonul, gazele sursă şi de nori. Astfel este evident faptul că şi
contraradiaţia atmosferei este supusă acestor influenţe. Albedo planetar
de circa 30 % este suportat doar în măsură de circa 6 % de către pământ,
restul provenind de la atmosferă, care astfel înregistrează un fenomen de
răcire prin radiaţie.
Figura 2.6: Bilanţul global al radiaţiei terestre în sistemul format din
atmosferã şi scoarţa terestrã.
 Pământul poate fi considerat un corp negru, dar numai cu
aproximaţie, deoarece valoarea medie a coeficientului de absorbţie este de
circa 95 %. Are o temperatură superficială medie de circa 288 K, deci λmax =
10 µm (în domeniul infraroşu).
Aplicând legea lui Kirchhoff şi admiţând o valoare de 95 % pentru
coeficientul de emisie, radiaţia terestră rezultă aprox. 374 W/m2, deci cu mult
mai mult decât valoarea de 175 W/m2, cât îi revine scoarţei terestre direct de
la soare. Acest "deficit" energetic se compensează prin fenomenul natural în
urma căruia atmosfera absoarbe în domeniul infraroşu, devenind astfel, la
rândul ei, un corp radiant, capabil să asigure continuu o "contraradiaţie"
câtre pământ. Valoarea globală a acesteia este de aprox. 300 W/m2, ceea ce
"uşurează" sarcina de radiere a pământului până la aprox. 73 W/m2.
Fenomenul de "ecranare" de câtre atmosferă este similar cu cel ce se
petrece în seră, unde lumina solară având lungimi reduse de undă este
lăsată să treacă prin sticlă, în timp ce radiaţia de la plante respectiv de la sol
nu o poate penetra, trebuind să revină spre interiorul serei. De aici
denumirea de efect de seră.
În continuare, se exemplifică prin câteva cifre, ce efect are acest
fenomen asupra temperaturii medii a scoarţei terestre. Dacă am admite o
valoare de 30 % pentru albedo planetar şi un coeficient de emisie al scoarţei
de 95 %, atunci temperatura la sol ar rezulta de circa 258 K, deci cu 30 K mai
redusă decât în realitate.
 Dacă s-ar face abstracţie de contraradiaţia exercitată de atmosferă,
pentru un albedo terestu de numai 10 % şi un factor de emisie al scoarţei tot
de 95 %, temperatura la sol ar trebui să fie de aprox. 273 K, adică cu 15 K
mai mică decât cea reală. Aceste două scenarii ipotetice descrise
evidenţiază nu numai efectul fenomenului de seră asupra temperaturii medii
la sol, dar şi faptul că el este un fenomen natural şi vital, care există "de
când lumea". Este însă la fel de adevărat că poluanţii antropici îi sporesc
influenţa.
Straturile atmosferei

Troposfera este stratul de deasupra scoarţei terestre având

grosimea de până la 11 km. Imediat deasupra pământului se formează aşa
numitul strat limită de aproximativ 1 km, şi anume primii 50 de m constituie
stratul limită superficial, deasupra lui situându-se stratul limită planetar.
Urmează atmosfera liberă şi tropopauza. Între 11 km până la 50 ÷ 55 km se
întinde stratosfera, care este despărţită de mezosferă prin stratopauză. Apoi
începe mezosfera, ce se desfăşoară până la 80 km altitudine.
Figura 2.7 prezintă straturile atmosferei precum şi variaţia
temperaturii de-a lungul lor.
Figura 2.7: Straturile
atmosferei în secţiune
meridională pentru
paralele din zona
temperată şi variaţia
corespunzătoare a
temperaturii, presiunii
aerului şi a distribuţiei
spectrale a radiaţiei
solare:
a)în afara atmosferei
terestre,
b) la suprafaţa terestră.
 Dacă în troposferă se instalează gradientul de temperatură de
circa - 0,5 K/100 m până la - 1 K/100 m (cu excepţia zonelor polare, unde pe
primii 2 sau 3 km au loc puternice inversiuni), în stratosferă variaţia
(scăderea) este de numai - 0,5 K/100 m pe prima parte, urmând până la
aprox. 25 km o constanţă, apoi o creştere considerabilă a temperaturii. În
continuare, este localizată termosfera, care este despărţită de mezosferă
prin mezopauză şi în care are loc o puternică încălzire datorată absorbţiei
de raze solare din domeniul UV.
Atmosfera nu este un sistem închis, ci o parte componentă a unui
sistem complex, care mai cuprinde pe lângă scoarţa terestră, oceanele şi
biosfera. Distribuţia materiei este guvernată de circuite biologice şi
geologice, în timp şi spaţiu. Activitatea biologică decurge în intervale de la
câteva luni, până la câteva sute de ani, fiind însă puternic influenţată, în
special de acţiunea omului, care nu se dă la o parte de la a consuma în
intervale foarte scurte de timp, ceea ce s-a creat de-a lungul a milioane de
ani (de ex. rezervele de combustibili fosili).
Circuitele geologice sunt de foarte mare întindere, de ordinul a
milioane de ani, şi cuprind sedimentările, intemperiile şi recirculările ce au
avut loc în atmosferă.
 Aşa cum reiese din Figura 2.7, descompunerea spectrală a
radiaţiei solare în afara atmosferei terestre cuprinde lungimi de undă de
până la 3,5 µm, în condiţiile în care cea mai mare densitate de energie
corespunde domeniului vizibil în jurul valorii de 500 nm, începând cu 400
nm (violet), până la 750 nm (roşu). Radiaţiile puternice din domeniul
ultraviolet, de ordinul a circa 175 nm, sunt absorbite deasupra mezosferei,
ceea ce are drept urmare ionizarea termosferei şi încălzirea ei, astfel că pe
la 500 km altitudine de la sol, temperatura este de circa 1973 K.
Razele ultraviolete cuprinse între 175 şi 200 nm se absorb integral
în mezosferă, iar cele cuprinse între 200 şi 242 nm în stratosferă, prin
acţiunea directă a moleculelor de oxigen, care disociază. Astfel se
formează pătura de ozon, care, la rândul ei, absoarbe lungimi de undă de
ordinul 200 până la 340 nm, şi chiar puţin şi în domeniul vizibil, la 600 nm.
Ca urmare, se produce încălzirea stratosferei, astfel că maximul de
temperatură (atins în stratopauză) se apropie de temperatura din
apropierea solului.
Troposfera şi scoarţa terestră receptează radiaţiile solare pe
lungimile de undă de peste 290 nm, în timp ce radiaţiile ultraviolete
cuprinse între 290 şi 340 nm sunt puternic atenuate. Domeniile lungimilor
de undă mari, de peste 800 nm, sunt în cea mai mare măsură absorbite de
gazele existente în troposferă, precum vaporii de apă şi dioxidul de
carbon.
Astfel, doar radiaţiile cuprinse între 400 şi 800 nm vor atinge scoarţa terestră,
unde vor genera încălzirea acesteia, aidoma unei plite, care, la rândul ei
radiază şi înapoi, către mediul ce o înconjoară. Acesta este principalul motiv
al scăderii temperaturii cu creşterea altitudininii, până la atingerea
tropopauzei .
Tropopauza se consideră în medie situată la înălţimea de 18 m (la
tropice), la 10 - 15 km la latitudini medii, şi la circa 8 km în dreptul polilor. O
parte considerabilă din energia solară disipată la sol serveşte la vaporizarea
apei, şi se conservă sub formă de căldură latentă. Eliberarea ei se produce o
dată cu formarea norilor. Acest transport de energie latentă se suprapune
peste transportul regulat de energie de la soare şi ambele fenomene sunt
direct implicate în stabilirea condiţiilor meteorologice din troposferă.
Stratosfera şi mezosfera formează aşa numita atmosferă mijlocie,
care este supusă acţiunii razelor UV din domeniul 175 până la 290 nm. În
aceste condiţii se produce fotoliza oxigenului şi a altor gaze sursă, care, în
genere, pot fi considerate stabile în troposferă. De asemenea mediul este
foarte uscat, deoarece temperatura de -80 °C din tropopauză acţionează
pentru vaporii de apă ca o barieră de netrecut, determinându-le condensarea
instantanee. Gaze precum dioxidul de carbon sau gazele sursă circulă însă
fără nici un impediment, în ambele direcţii.
 Astfel se explică de ce în atmosfera mijlocie nu sunt intemperii şi
cum se ajunge ca troposfera să fie protejată de acţiunea razelor UV active,
având lungimi de undă sub 290 nm.
Fenomenele meteorologice intense pe direcţie verticală precum şi
ploile asigură spălarea regulată a troposferei, prin îndepărtarea
particulelor şi a gazelor uşor solubile în apă.
Având în vedere cele prezentate este evident faptul că fenomenele
ce se pot desfăşura în atmosfera mijlocie nu pot avea loc şi în troposferă,
deci se impune o abordare diferită de studiul.
Variaţia presiunii
Scăderea presiunii o dată cu altitudinea este un fenomen cunoscut,
dar care ridică o serie de probleme.
În legătură cu notaţiile din Figura 2.8 relaţia dintre presiune şi
înălţimea z la care este calculată se determină prin intermediul densităţii , a
temperaturii absolute T şi a acceleraţiei gravitaţionale g:

Figura 2.8: Element de volum pentru studiul variaţiei de presiune cu

înãlţimea
 dp = − ρ ⋅ g ⋅ dz (2.19)

Acceptând ca valabilă legea gazului perfect, pentru 1 kmol de gaz (M kg)

rezultă:

M M⋅p
ρ= = (2.20)
V R⋅ T
M

ceea ce permite calculul următoarei dependenţe:

M ⋅g
dp = − p ⋅ dz (2.21)
R ⋅T
adică:
⎛ M ⋅g ⎞ ⎛ m⋅ g ⎞
⎜⎜ − ⋅ z ⎟⎟ ⎜⎜ − ⋅ z ⎟⎟ (2.22)
p = p0 ⋅ e ⎝ R ⋅ T ⎠
= p0 ⋅ e ⎝ k ⋅ T ⎠
unde:
R = 8314,4 J/(K·kmol) este constanta universală a gazului perfect,
k = 1,38·10-23 J/K este constanta lui Boltzmann,
m - masa unei molecule, în kg/moleculă,
p0 - presiunea la sol, în Pa.
Această formulă poartă numele de formula barometrică a înălţimii.

⎛ 1 ⎞ 1 z dz
⎜ ⎟ = ⋅∫
⎝ T ⎠ z 0 T (z )
(2.23)

se obţine pentru variaţia presiunii următoarea dependenţă:

Mg ⎛ 1 ⎞
− ⋅⎜ ⎟ ⋅ z
R ⎜⎝ T ⎟⎠ (2.24)
p = p0 ⋅ e
Diferenţa dintre media armonică şi inversul mediei aritmetice a
temperaturilor este foarte mică, valorile putând fi substituite şi în practică
se foloseşte în mod curent relaţia de dependenţă a presiunii de înălţime în
forma (2.22).
 Oricare este însă formula, este clar că presiunea scade
exponenţial cu creşterea înălţimii, cu atât mai mult cu cât temperatura este
mai coborâtă.
Factorul de la exponent are unitatea de măsură corespunzătoare
inversului unei lungimi. Fie aceasta z0:

M ⋅ g m⋅ g
z = = (2.25)
R⋅ T k ⋅T
0

Ea poartă numele de înălţime scalară (scale heigh). Pentru

atmosfera luată ca un întreg, se constată z0 ≈ 8 km. În aceste condiţii,
aprox. pe la cota 5,5 km se constată înjumătăţirea valorii presiunii.
Totodată z0 reprezintă şi înălţimea aşa numitei atmosfere omogene, adică
a acelei atmosfere ce se poate considera uniformă, având densitatea
constantă de ρ0 de la sol. Masa totală M0 a atmosferei cuprinsă până la cota
z0 şi repartizată unităţii de suprafaţă este:

M = ∫ ρ ( z ) ⋅ dz = ρ ⋅ ∫ exp(− z / z ) ⋅ dz = ρ ⋅ z
∞ ∞

0 0 0 0 0
(2.26)
0 0
 Noţiunea poate fi extinsă şi pentru fiecare componentă în parte a
atmosferei, considerate un amestec de gaze. Interesează în mod special
participările gazelor de concentraţii reduse (aşa zise urme de gaz) şi
dependenţa lor de înălţime c(z). În sensul celor anterior definite, se exprimă
cantitatea totală de particule, repartizată pe unitatea de suprafaţă, după cum
urmează:

∫ c( z ) ⋅ dz = c ⋅ z
∞

0 0
(2.27)
0

iar formula barometrică devine, într-o nouă formă:

1
z = ⋅ ∫ c ( z ) ⋅ dz
∞

(2.28)
0

c 0
0

În cele ce urmează se va deduce formula barometrică a înălţimii, în baza

unor considerente statistice. Se consideră că fiecare dintre cele N0 molecule
de aer cuprinse într-o coloană având aria secţiunii egală cu unitatea este
supusă atracţiei gravitaţionale. Fie dN(E) numărul celor care posedă energia
potenţioală cuprinsă între E şi E+dE. Se poate scrie:
 ⎛ E ⎞
⎜− ⎟
dN (E ) = C ⋅ e ⎝ k ⋅T ⎠
⋅ dE (2.29)

unde C este constata de integrare egală cu:

N (2.30)
C= 0

k ⋅T
Considerând energia potenţială de forma:

E = m ⋅ g ⋅ z sau dE = m ⋅ g ⋅ dz (2.31)

şi neglijând, pentru simplificare variaţia temperaturii, se obţine:

⎛ m⋅ g ⎞ ⎛ z ⎞
m⋅g ⎜− ⋅z ⎟ N0 ⎜−
⎜ z
⎟
⎟ (2.32)
dN ( z ) = N 0 ⋅ ⋅e ⎝ k ⋅T ⎠
dz = ⋅e ⎝ 0 ⎠
dz
k ⋅T z0
unde dN(z)/dz este numărul de particule cuprinse în 1 m3, pentru condiţii
date de presiune şi temperatură. Notând cu n0 = N0 / z0 pentru z=0, se obţine:
z
−
n( z ) = n0 ⋅ e z0 (2.33)

Având în vedere că n(z)/n0 = p(z)/p0 , rezultă identitatea acestei

relaţii cu cea a formulei barometrice a înălţimii (2.22). Relaţia (2.33) prezintă
însă o particularitate în plus, şi anume aceea că, înlocuind, pentru fiecare
componentă în parte, masa unei molecule, se obţine repartizarea pe înălţime
a diferitelor specii de gaz. Deci se poate evidenţia o "stratificare" a
componentelor atmosferei. Pentru 0 ºC ar rezulta de ex. pentru argon z0 =
5980 m, pentru oxigenul molecular z0 = 7480 m, pentru hidrogenul molecular
119500 m. O astfel de stratificare nu se poate observa în natură, până la
înălţimea de 80 km. De abia peste cota de 80 km, cam până la 110 km, se
poate constata o "dezmembrare" a aerului în componentele sale.
Pentru clarificarea fenomenelor, se mai face precizarea că drumul
mediu între două ciocniri ale moleculelor este la nivelul solului de circa 0,06
µm, pe când la 100 km de circa 15 cm, pentru ca la altitudinea de 200 km, să
devină circa 200 m.
Distribuţia verticală de temperatură
Temperatura scade pe măsura îndepărtării de la sol (în zona
denumită troposferă) cam până la 10 - 13 km, în zonele de latitudine
temperată, respectiv circa 18 km, la tropice. Minimele de temperaturi ce se
ating variază respectiv între - 50 şi -55 °C în zonele temperate şi - 80 °C în
cele tropicale. Deasupra înălţimilor menţionate, până la circa 50 de km se
remarcă creştera temperaturii, astfel că se ajunge la valori în jur de 0 °C
(zonă denumită stratosferă).
În general, această variaţia a temperaturii poate fi explicată global
în baza transportului de căldură latentă sensibilă dinspre sol, căruia i se
opune, de la o anumită altitudine radiaţia solară incidentă (vezi şi Figura
2.8).
Se imaginează următorul model idealizat: un element de volum de
aer uscat se ridică, fără a suferi efectul radiaţiei sau al altei surse de
energie, şi pătrunde în zone unde presiunea este din ce în ce mai scăzută.
În consecinţă îşi va mări volumul de-a lungul unei dilatări adiabatice, deci
lucrul mecanic pe care îl produce împotriva exteriorului se datorează
scăderii energiei interne. Astfel temperatura elementului de volum scade.
Invers, coborârea unui element de volum se va solda cu o încălzire.
 Pornind de la expresia principiului I al termodinamicii pentru un
gaz perfect, pentru care energia internă este funcţie numai de
temperatură, rezultă:

R ⋅T
dQ = − ⋅ dp + C ⋅ dT p (2.34)
p
Pentru condiţii adiabatice şi folosind formula barometrică a
înălţimii, se obţine:

dp M ⋅g
=− ⋅ dz (2.35)
p R ⋅T
În consecinţă, se constată că se pot echivala între ele energia
potenţială şi cea termică, sau, altfel spus, suma variaţiilor celor două
forme de energie este constantă.
Pe de altă parte, această relaţie se poate interpreta şi sub forma
graficului din Figura 2.9, care arată că ratele de răcire (prin energie
termică cedată) şi încălzire (prin radiaţie solară recepţionată) se
compensează şi echilibrează.
Figura 2.9: Variaţia compensată a gradientului de temperatură în
troposferã şi stratosferă.
 Rezolvând ecuaţia (2.38) după termenul dT/dz, se obţine
expresia gradientului adiabatic de temperatură:

dT M ⋅g 28,97 g/mol ⋅ 9,81 m/s 2

=− =− =
dz C p
28,97 J/K ⋅ mol (2.36)

− 0,00981 K/m ≅ -1 K/100 m

Gradientul de temperatură este deci prin definiţie negativ,
semnificând situaţia când temperatura scade cu creşterea înălţimii.
Se obişnuiesc următoarele notaţii consacrate:
-pentru gradientul adibatic de temperatură:

γ = −(dT / dz )real 2.37)

-pentru gradientul real de temperatură:

Γ = −(dT / dz )adiabatic (2.38)

Dacă se ţine cont de umiditatea reală (specifică) a aerului prin raportul x
dintre masa de vapori la masa totală de aer umed, se obţine:

dT g 0,85
=− K/m ≅ Γ (2.39)
dz c p , w x + c p , aer (1 − x ) 100
ceea ce denotă că influenţa umidităţii (pentru x = 0,01), atâta vreme cât nu
produce condensarea, este extrem de redusă.
Se defineşte drept temperatură potenţială, acea valoare a
temperaturii care se instalează în urma variaţiei de energie termică şi
potenţială, cu scopul comparării diferitelor volume de aer (pachete de aer).
Este deci temperatura pe care ar avea-o un element de volum, care, în
condiţii adiabatice, ar fi adus la presiunea normală. Relaţia dintre
temperatura potenţială notată cu θ şi cea reală, notată cu T, se obţine din
ecuaţia adiabatei:
κ −1
⎛ p0 ⎞ κ (2.40)
θ = T ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ p⎠
unde k este exponentul adiabatic. Tinând cont de relaţiile de definiţie ale
exponentului adiabatic pentru gaze perfecte şi de relaţia Robert-Mayer, se
obţine, prin diferenţiere:
dθ dT R dp
= − ⋅ (2.41)
θ T Cp p
Aplicând relaţia de definiţie a entropiei:
dQrev dT dp dθ
dS = = Cp ⋅ − R⋅ = Cp ⋅ (2.42)
T T p θ
rezultă prin integrare:
θ2
S 2 − S1 = C p ⋅ ln (2.43)
θ1
ceea ce denotă faptul că izentropele sunt suprafeţe de egală temperatură
potenţială. În final, se poate deduce relaţia dintre gradientul adiabatic de
temperatură şi gradientul temperaturii potenţiale:
dθ θ ⎛ dθ ⎞ θ
= ⋅⎜ + Γ ⎟ = (Γ − γ ) (2.44)
dz T ⎝ dz ⎠ T
 În situaţiile reale intervin însă condensarea vaporilor de apă,
astfel încât o mare cantitate de energie (aprox. 2500 J/g de umezeală) este
eliberată şi poate compensa variaţia de energie internă, deci modifică
substanţial gradientul de temperatură. Se poate arăta că dependenţa reală
este de forma:

dT M ⋅ p⋅g
=−
dz dm (2.45)
C ⋅ p + R ⋅ r ⋅T ⋅ w , sat

dT
p

unde r este căldura latentă de vaporizare şi mV,sat masa de vapori la

saturaţie.
Se remarcă faptul că diferenţa dintre gradientul adiabatic de
temperatură "umedă" este cu atât mai mare, cu cât aerul este mai umed.
Cunoscând că umiditatea creşte cu temperatura, se concluzionează că şi
diferenţa dintre cele două valori ale gradientului de temperatură creşte, o
dată cu creşterea temperaturii. În general se determină o valoare medie de
circa 0,5 K/100m (până la 0,8 K/100 m), la 10 °C.
 Această diferenţă considerabilă este extrem de bine evidenţiată
prin formarea vânturilor calde şi uscate denumite Föhn. În Figura 2.10 se
exemplifică o pană de aer care se ridică de-a lungul coamei unui munte, la
început înregistrând o variaţie (scădere) adiabatică de temperatură cu
aprox. 1 °C/100 m, apoi, cu 0,5 °C/100 m, pentru că, ajuns la înălţime mai
mare, prin răcire, se atinge temperatura de condensare a vaporilor, ceea ce
înseamnă că se produc puternice precipitaţii. În vârful muntelui se remarcă
sfârşitul brusc al condensării, deci nu mai plouă, iar pana de aer va coborâ
de cealaltă parte a muntelui, în stare uscată şi mult mai caldă, comparativ
cu ceea ce a fost, la aceeaşi cotă, la urcare, pe partea opusă.
Figura 2.10: Modelul idealizat al producerii vântului denumit Föhn.
Dacă, în cazul real, variaţia de temperatură este egală cu cea adiabatică,
regimul se numeşte neutru (atmosferă neutrală, pentru care γ = Γ ). În cazul
în care scăderea temperaturii reale o dată cu creşterea înălţimii este mai
puternică decât ceea ce ar indica gradientul adiabatic, atmosfera este labilă
(γ < Γ). În cazul opus, când scăderea reală de temperatură cu creşterea
altitudinii este mai puţin evidentă comparativ cu gradientul adiabatic, atunci
starea se caracterizează ca fiind stabilă (γ > Γ) .
Figura 2.11: Dispersia penei de
efluenţă, pentru diferite situaţii
(punctat s-a reprezentat
gradientul adiabatic, cu linie plină
gradientul real).
Figura 2.12: Profilul temperaturii la diferite momente ale zilei
S1=după masa, cu două ore înainte de apus,
S2 = două ore după apusul soarelui,
S3 = 1,5 ore înainte de răsăritul soarelui,
S4, S5, S6 = diferite momente succesive până în prânz
ML- Mixing Layer = înãlþimea de amestec
FA - Free Atmosphere = atmosferă liberã,
RL - Residual Layer = strat de rezindenþã
SBL - Stable Boundary Layer = Strat limitã stabil (de obicei nocturn)
CL - Convective Layer = Strat limitã convectiv,
SCL - Stable Convective Layer = Strat limitã stabil convectiv.

Revenind la exemplul ridicării unei pene de aer pe coama unui deal,

pentru cazul atmosferei neutre se obţine menţinerea ei în vârf, pentru cazul
labil pana se ridică până când temperatura penei o atinge pe cea adiabatică
(chiar depăşind coama dealului), pe când, în cazul regimului stabil, se
produce coborârea penei de cealaltă parte a dealului. În prima variantă în
vârful muntelui se atinge temperatura adiabatică, în al doilea aceasta este
atinsă mult mai sus, în al treilea, este atinsă în vârful muntelui, dar pana va
coborî de cealaltă parte a acestuia.
 În Figura 2.11 se evidenţiază diferite fenomene reale, legate de
faptul că temperatura poate varia altfel decât indică gradientul adiabatic.
Aceste situaţii se numesc inversiuni. Funcţie de diferite variaţii reale ale
gradientului şi a inversiunilor de temperatură, emisiile de poluanţi se
dispersează în mod diferit. Situaţiile poartă denumiri intuitive: looping,
coning, fanning, lofting, fumigaţie şi traping (capcană), în conformitate cu
denumirile originare din limba engleză.
Inversiunile se datorează fie efectului determinat de radiaţie la
alternarea nopţii cu ziua (vezi Figura 2.12) sau a iernii cu vara (vezi Figura
2.13), cunoscând că în imediata vecinătate a solului, noaptea se produce
încălzirea aerului, pe când ziua răcirea sa (cu circa 0,3 până la 0,4 K/100m),
fie prin influenţa variaţiei presiunii pe înălţime, ca de exemplu în cazul
văilor, care introduc variaţii de presiune, ce implicit determină variaţii ale
umidităţii şi deci, ale gradientului de temperatură, fie datorită variaţiei
brusce de umiditate, cum este cazul în zonele din vecinătatea mărilor sau
oceanelor.
În văi este ceaţă şi umed, pe munţii înconjurători este mult mai cald
şi uscat. Înălţimea munţilor fixează cota la care se produce deci
inversiunea. Deasupra zonelor acoperite cu apă (chiar şi a mlaştinilor) se
constată răciri, deci se crează condiţii propice unor inversiuni destul de
periculoase.
Cazurile de poluare excesivă sunt de obicei rezultatul înmănuncherii mai
multor cauze. Zona San Francisco este celebră, aici poluarea fiind
determinată de dublele inversiuni cauzate de prezenţa oceanului şi a
masivelor muntoase, din imediata vecinătate.
Figura 2.13: Inversiuni determinate de alternarea anotimpurilor şi implicit
de variaţia presiunii.
 În interiorul atmosferei apar aşadar mişcări datorită gradienţilor
de presiune şi a forţei Coriolis. Acestea conduc la dispersie prin
convecţie forţată şi liberă determinată de diferenţele locale de
temperatură. În analiza dispersiei noxelor cea mai importantă este
contribuţia convecţiei libere la aceasta, când ciclul zilnic de încălzire şi
răcire asociat cu soarele afectează masiv stratul de aer din apropierea
solului, în interiorul căruia sunt emise şi dispersate majoritate noxelor.
Variaţia de temperatură cu înălţimea deasupra suprafeţei terestre
este definită ca profilul temperaturii. În timpul unei zile calde însorite,
temperatura scade cu înălţimea deasupra suprafeţei, stabilind o
inversiune. Un interes special este acordat gradientului vertical de
temperatură care apare în mişcarea adiabatică verticală a aerului.
Deplasarea adiabatică a unei mase de aer în sus, într-o atmosferă
instabilă va conduce la o temperatură a masei de aer superioară aerului
inconjurător; această diferenţă de temperatură pozitivă producând o forţă
ascensională care determină mai departe deplasarea în sus a masei de
aer. În mod similar, deplasarea în jos a unei mase de aer va produce
asupra acesteia o forţă de plutire, orientată în jos, astfel că masa de aer
va continua să coboare. Făcând un raţionament similar pentru o
atmosferă stabilă va rezulta că forţa de plutire dezvoltată datorită
deplasării fie în sus fie în jos este o forţă de restabilire a echilibrului.
 Curgerea atmosferei pe suprafaţa Pământului este în general de
natură turbulentă. Gradienţii de temperatură pe verticală, în atmosferă,
accentuează turbulenţa verticală dacă profilul temperaturii este instabil,
respectiv diminuează turbulenţa dacă profilul temperaturii este stabil. În
concordanţă cu aceasta, dispersia noxelor evacuate în atmosferă este
afectată nu numai de curentul mediu de aer (vânt), ci şi de descreşterea
temperaturii aerului în interiorul acelui curent.
Există câteva cauze ale inversiunii termice, durata lor fiind de la ore
la zile. Ele apar frecvent în marile metropole, având o contribuţie majoră la
poluarea locală. În trecut au existat câteva incidente notabile datorate
inversiunii termice în Valea Meuse (Belgia), în Donora, Pennsylvania (SUA),
ca şi în metropole ca New York şi Londra, unde cei decedaţi ca urmare a
noxelor menţinute la altitudine joasă s-au numărat de la sute la mii de
oameni. Pe 5 decembrie 1952 s-a dezvoltat în Londra o inversiune termică
care a acoperit oraşul cu ceaţă fără nici o mişcare verticală a aerului până la
aproximativ 45 de m deasupra solului. Dioxidul de sulf, particulele de
cenuşă, celelalte noxe emise s-au acumulat timp de 4 zile. După 12 ore de la
declanşarea inversiunii oamenii au început să tuşească şi să se plângă de
insuficienţă respiratorie. În timpul următoarelor zile s-au produs aproape
4000 de decese peste numărul normal. Majoritatea celor decedaţi, dar nu
toţi, au fost persoane de peste 55 de ani. Două episoade similare, dar nu atât
de severe, s-au produs în 1956 şi 1962.
 Problemele unor oraşe cum ar fi Los Angeles şi Denver (SUA)
diferă de cele prezentate mai sus datorită radiaţiei solare care
interacţionează cu noxele produse în cantităţi notabile de automobile,
creând aşa-numita ceaţă fotochimică: Totuşi, şi în aceste oraşe, poluarea
cea mai importantă este determinată de inversiunile termice.
Multe din cauzele inversiunilor termice sunt acum înţelese şi
apariţia lor poate fi prognozată de meteorologi. O cauză o constituie aşa
cum s-a arătat coborârea unei regiuni de presiune ridicată a atmosferei.
Când se produce acest fenomen deoarece masa de aer din apropierea
solului are o presiune mai mare, această regiune de presiune ridicată va fi
comprimată şi temperatura sa va creşte. Acest aer cald relativ dens va
coborâ spre sol pănă va întâlni aerul de densitate mai mare de la
suprafaţă. Va rezulta un profil de temperaturi prin care aerul tinde să
devină mai rece cu creşterea înălţimii deasupra solului, până la un punct
în care masa de aer de înaltă prersiune îşi stabilizează poziţia, şi apoi
gradientul de temperatură se inversează şi aerul devine mai cald cu
altitudinea. Se va produce o amestecare a aerului din apropierea
suprafeţei terestre, dar nici o parte a aerului poluat nu poate să penetreze
prin calota de aer mai cald produsă de inversiunea termică. Acest tip de
inversiune tip capcană a cauzat probleme în oraşele Londra, New York şi
în Valea Meuse.
 Inversiunile termice radiative sunt mai frecvente dar mai puţin
periculoase decât cele determinate de masele de aer de presiune ridicată.
Spre exemplu, într-o noapte senină suprafaţa Pământului va radia energie
termică în spaţiu răcindu-se. Energia radiată provine de la soare, din ziua
precedentă. După o noapte de răcire, aerul din apropierea suprafeţei
terestre va fi mai rece decât aerul din stratul imediat superior, rezultând o
inversiune termică. În mod normal, pe măsură ce ziua înaintează, soarele va
încălzi suprafaţa solului şi atmosfera joasă, inversiunea dispărând la
amiază.
Stratul de amestec

Coşul de fum prin care sunt emise pene de poluanţi poate avea
diferite înălţimi. Astfel, aşa cum reiese din Figurile 2.14 şi 2.15, pana de fum
este transportată diferit, funcţie de altitudinea ei relativă la punctele de
inversiune, topografia terenului şi faptul dacă pot sau nu străbate straturile
de amestec. Situaţiile periculoase sunt acelea în care, în condiţii de
stabilitate instabilă sau neutră, efluenţii sunt menţinuţi la sol, deci în
imediata vecinătate a derulării vieţii, afectând-o considerabil.
Figura 2.14: Comportarea
emisiilor funcţie de
nivelul de emisie, relativ
la stratul unde se produce
inversiunea.
Denumirea zonelor de interferenţă a penei de poluant cu
aerul înconjurător este:
ML - Mixing High = Înălţimea de amestec,
FA - Free Atmosphere = Atmosferă liberă,
RL - Residual Layer = Strat de rezindenţă,
SBL - Stable Boundary Layer = Strat limită stabil (de
obicei nocturn),
CL - Convective Layer = Strat limită convectiv,
SCL - Stable Convective Layer = Strat convectiv stabil.
Figura 2.15: Influenţe meteo şi topografice asupra dispersiei penei de fum
în direcţia vântului.
Figura 2.16 evidenţiază că cele mai periculoase fenomene
de poluare au loc în stratul limită (Boundary Layer), care nu
depăşeşte o înălţime de max. 1 km de la sol. Calitatea
atmosferei de deasupra (Free Atmosphere), care este
infinit mai întinsă şi cu rol important pentru derularea vieţii,
depinde deci de fenomene care spaţial se produc pe
Pământ, influenţate suplimentar antropic. "Zarurile se
aruncă la sol", dar "jocurile" se derulează sus, favorizând
intervenţii brutale în echibrul ecosistemului.
Figura 2.16: Divizarea troposferei în Strat Limită (Boundary Layer) şi
Atmosferă Liberă (Free Atmosphere).
Figura 2.17 arată profilul diurn al evoluţiei stratului de amestec, funcţie de
oră, într-o zi de vară, cu presiune înaltă, în condiţii de teren deschis.

Figura 2.17: Repartiţia diurnă a barierelor şi straturilor de amestec, în

condiţii de vară caldă şi teren deschis.
În Figura 2.18 se arată valoarea gradientului de viteză şi
înălţimea stabilizării lui, funcţie de diferite situaţii din teren.
Pentru zone urbane centrale, înălţimea de la care nu se
mai simte influenţa terenului este de 500 m, gradientul de
vânt este între 700 şi 80 cm. Pentru cazul suburbiilor,
efectul vântului se calmează la 400 m, când gradientul
atinge valori cuprinse între 200 şi 40 cm. Pe terenuri
virane, profilul este refăcut mai repede (250 m), situaţie
pentru care gradientul este între 4 şi 0,1 cm.
Figura 2.18: Gradientul de vânt funcţie de natura terenului în centrul zonei
urbane, în zonă periferică şi rurală.
 Modele de dispersare

7.1 Energia şi problemele de simulare a dispersării poluanţilor

Apariţia şi evoluţia fiinţei umane au fost evenimentele care au
introdus noi şi puternice influenţe asupra mediului natural. Momentul în care
omul a învăţat să stăpânească sursele de energie a fost hotărâtor, dar a
reprezentat şi începuturile poluării mediului. Dacă plantele şi animalele se
adaptează la condiţiile oferite de mediu, omul şi-a impus voinţa, încercând
să adapteze el mediul la necesităţile sale şi ale societăţii. Impunându-şi
dreptul de a transforma mediul înconjurător, omul nu a procedat raţional şi
s-a trezit doar în momentul în care alarma s-a declanşat natural. Atunci când
a început să fie conştient şi a sesizat că este simultan şi creaţia şi creatorul
mediului, în plină civilizaţie şi expansiune industrială, a trecut la elaborarea
unor strategii de evitare, limitare şi refacere a distrugerilor datorate propriei
evoluţii.
Astfel s-a început lupta generală pentru protejarea stratului de ozon,
limitarea efectului de seră, evitarea formării ploilor acide, a distrugerilor de
păduri sau specii, a pierderii biodiversităţii, a poluării locale şi
transfrontieră, a degradărilor ireversibile în general. S-au conceput noi
tehnologii şi aparate de investigat, s-au dezvoltat noi concepte, s-au impus
legislaţii naţionale şi internaţionale severe privind calitatea aerului, apei şi
solului, acţionându-se prin limitare direct la sursele de poluare.
 Aerul atmosferic este unul din factorii de mediu greu de controlat,
deoarece poluanţii, o dată ajunşi în atmosferă, se disipează rapid şi nu mai
pot fi practic captaţi. Singurele modalităţi pentru reducerea poluării aerului
rămân deci limitarea evacuării substanţelor nocive înspre atmosferă, prin
aplicarea unor tehnologii avansate, răspândite în vest şi restrâns aplicate în
România. Nivelul imisiilor în zonele din apropierea solului depinde pe de o
parte de cantitatea (debitul) de poluant luat în analiză, dar şi de condiţiile
topografice şi meteorologice concrete din zonã, la momentul considerat.
Datele meteorologice cuprind pe lângă valoarea şi direcţia vitezei,
gradul de nebulozitate, clasa de stabilitate, temperatura şi presiunea medie
(pe diferite intervale de timp, ca de ex. 30 min, 1 orã, 24 ore, pe lunã, an,
etc.).
Deşi numãrul factorilor reali de influenţare a fenomenului de
transmitere în mediu a poluanţilor este mare, s-a încercat, în limitele unor
ipoteze simplificatoare, modelarea proceselor, pe termen scurt, mediu sau
lung. Este însă foarte important ca modelele sã fie verificate, prin măsurători
on situ şi prelucrări statistice.
De asemenea, se impune o rigurozitate deosebită în alegerea
modelului, în colectarea datelor de intrare, în modul de aplicare a modelului
de simulare, precum şi pentru verificarea statisticã a rezultatelor.
 Turbulenţa (adică mişcările de difuzie suprapuse peste câmpul
determinat de mişcarea principală, de obicei cauzată de vânt) şi advecţia
(transmiterea pe "aripile" vântului) sunt cele douã cauze care determină
dispersia penelor de poluanţi. Aşa cum s-a arătat şi rugozitatea solului
joacă un rol important, influenţând valoarea gradientului de vânt. Condiţiile
de intrare în model impun şi cunoaşterea dimensiunilor sursei (înălţimea,
diametrul de ieşire, temperatura la locul emisiei).
7.2 Noţiuni de bază despre dispersare

7.2.1 Generalităţi
Modelele sunt fie de prognoză, fie de diagnoză.
În general se discretizează spaţiul de analizã în elemente de volum,
pentru care se scriu un set de ecuaţii criteriale, ecuaţii de contur şi condiţii la
limitã. Apoi urmează introducerea de condiţii simplificatoare, în baza cărora
se pot rezolva sistemul de ecuaţii. De obicei sunt folosite calculatoare
puternice, staţii de calcul.
Rezultatele sunt apoi concentrate în grafice bi- sau tridimensionale.
Se pot determina, în cadrul ipotezelor impuse, unde şi când este posibilă
(probabilă) depăşirea nivelului admis al imisiilor, conform standardelor
concrete, specifice zonei unde se efectuează analiza.
Ecuaţiile tridimensionale şi neliniare de bazã funcţie de cele trei
componente U, V, W ale vitezei pe cele trei direcţii x, y, z şi dependente de
timp sunt următoarele:
-Ecuaţia de transport (funcţia Φ) a poluanţilor:

∂ρΦ ∂ ( ρUΦ ) ∂ ( ρVΦ ) ∂ ( ρWΦ ) ∂ µ t ∂Φ ∂ µ t ∂Φ ∂ µ t ∂Φ

+ + + = + + + SΦ (7.1)
∂t ∂x ∂y ∂z ∂x Prm ∂x ∂x Prm ∂y ∂x Prm ∂z
- Ecuaţia de continuitate a densităţii ρ:
∂ρ ∂ ( ρU ) ∂ ( ρV ) ∂ ( ρW )
+ + + =0 (7.2)
∂t ∂x ∂y ∂z
- Ecuaţia Navier-Stokes (prin funcţia k) în direcţia x:

∂ρU ∂ ( ρUU ) ∂ ( ρVU ) ∂ ( ρWU ) ∂p ∂ ∂U

+ + + =− + µe +
∂t ∂x ∂y ∂z ∂x ∂x ∂x (7.3)

∂ ∂U ∂ ∂U ∂ ∂U ∂ ∂V ∂ ∂W ∂ 2
µe + µe + µe + µe + µe − ρk
∂y ∂y ∂z ∂z ∂ x ∂x ∂y ∂x ∂z ∂x ∂x 3
-Ecuaţia Navier-Stokes (prin funcţia k) pe direcţia y:
∂ρV ∂ ( ρUV ) ∂ ( ρVV ) ∂ ( ρWV ) ∂p ∂ ∂V
+ + + =− + µe +
∂t ∂x ∂y ∂z ∂y ∂ x ∂x (7.4)

∂ ∂V ∂ ∂V ∂ ∂U ∂ ∂V ∂ ∂W ∂ 2
µe + µe + µe + µe + µe − ρk
∂y ∂y ∂z ∂z ∂ x ∂y ∂y ∂y ∂ z ∂y ∂y 3
- Ecuaţia Navier-Stokes (prin funcţia k) pe direcţia z:

∂ρW ∂ ( ρUW ) ∂ ( ρVW ) ∂ ( ρWW ) ∂p ∂ ∂W

+ + + =− + µe +
∂t ∂x ∂y ∂z ∂z ∂x ∂x (7.5)
∂ ∂W ∂ ∂W ∂ ∂U ∂ ∂V ∂ ∂W ∂ 2
µe + µe + µe + µe + µe − ρk
∂y ∂y ∂z ∂z ∂ x ∂z ∂ y ∂z ∂ z ∂z ∂z 3
- Modelul de turbulenţă k-ε:
∂ρk ∂ ( ρUk ) ∂ ( ρVk ) ∂ ( ρWk ) ∂ µ t ∂k
+ + + = +
∂t ∂x ∂y ∂z ∂x Prk ∂x (7.6)

∂ µ t ∂k ∂ µ t ∂k
+ + P − ρε
∂y Prk ∂y ∂z Prk ∂z
 ∂ρε ∂ ( ρUε ) ∂ ( ρVε ) ∂ ( ρWε ) ∂ µ t ∂ε
+ + + = +
∂t ∂x ∂y ∂z ∂x Prε ∂x
∂ µ t ∂ε ∂ µ t ∂ε ε (7.7)
+ + (c1 P − c2 ρε )
∂y Prε ∂y ∂z Prε ∂z k
- Ecuaţia producerii turbulenţei P:

⎡
2 ⎛ ∂U ⎞
2
⎛ ∂ V ⎞ ⎛ ∂ W ⎞ ⎛ ∂ U ∂ V ⎞ ⎛ ∂ U ∂ W ⎞ ⎛ ∂V ∂W ⎞ ⎤
2 2 2 2 2

P = µ t ⎢⎜ ⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜⎜ + ⎟⎟ + ⎜ + ⎟ + ⎜⎜ + ⎟⎟ ⎥(7.8)
⎢⎣⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂y ∂x ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂z ∂y ⎠ ⎥⎦

k2
unde: µ t = cµ ρ ; µε = µl + µt (7.9)
ε
sunt coeficienţii de turbulenţă.
Simularea dispersiei noxelor prin ecuaţiile de mai sus este
inevitabilă în domenii precum analiza şi definitivarea strategiilor de
depoluare pentru respectarea normelor de imisii, evaluarea episoadelor
critice, localizarea spaţială optimă a emitenţilor, amplasarea sistemelor de
alarmare a depăşirii nivelului maxim admis de poluare precum şi corelarea şi
analiza simultaneităţii în funcţionare a surselor de poluare.
 Adeseori se apeleazã la modele simplificate de calcul, în special
pentru reducerea numărului de iteraţii şi pentru obţinerea unor concluzii
relevant calitative prin forţarea convergenţei soluţiilor. Un astfel de exemplu îl
constituie modelul gaussian, care, deşi foarte susceptibil criticilor, rămâne,
mai ales în variantele perfecţionate evoluate cunoscute astăzi, arma sigură în
investigaţiile de rutinã, cu concluzii suficient de corecte şi conforme cu
realitatea. Acest fapt este atestat şi de utilizarea modelului în principalele
normative legislative (germane, austriece, americane) în vigoare, privind
calitatea aerului şi dispersia poluanţilor.
În general planificarea unor noi amplasamente poluatoare trebuie
analizată cu mare responsabilitate. Modelele Lagrange presupun că difuzia se
produce după reguli statistice, dar că poluanţii sunt transportaţi la valoarea
vitezei medii a vântului local. Se efectuează calcule pe perioade mai largi de
timp, simulându-se îmbogăţirea sau spălarea elementului de volum. Cea mai
răspândită simulare de acest fel este cea Monte-Carlo.
Modelele K au ca şi specific faptul că mediul geometric în care se
produce dispersia este constant. Difuzia se realizează prin mişcare
Brownianã, proporţională gradientului de concentraţie. Principalul fenomen
este advecţia.
După modul de rezolvare a sistemelor de ecuaţii, se deosebesc în
cazul modelelor K, discretizarea în griduri, celule sau zăbrele, pentru care se
poate folosi teoria diferenţelor finite.
 Un alt mod de a rezolva modelul este de a considera că fiecare celulă
conţine o particulă, pentru care se descrie evoluţia ei. Mai complex este
modelul Box pentru care se consideră că întreaga sursă este cuprinsă între
limite prin care pătrund respectiv ies curenţi de poluanţi.
Dispersia efectivă a noxelor gazoase sau sub formă de particule fine
evacuate în atmosferă în apropierea solului depinde de procesele de amestec
natural pe diferite nivele. În principal, turbulenţa aerului este consecinţa
directă a mişcărilor convective generate în stratul limită. Acesta este stratul
care conţine aproximativ 10 % din masa de aer atmosferic, în care
proprietăţile de curgere sunt determinate în parte de frecarea aerodinamică a
suprafeţei de sub el dar şi de stratificarea densităţii aerului datorită
diferenţelor de temperatură care apar deasupra solului în primul rând în
cursul ciclului zilnic al încălzirii şi răcirii solului prin radiaţie, dar şi datorită
circulaţiei aerului din regiunile mai calde sau mai reci ale planetei.
Stratul limită este adesea denumit şi stratul de amestec sau stratul
Eckman, datorită modificării sistematice a direcţiei de mişcare cu distanţa de
la limita stratului, analoagă cu modificarea curenţilor oceanici datorită
vântului - studiată de Eckman.
Complexitatea şi variaţia mişcărilor turbulente în atmosferă au o
influenţă directă asupra naturii neuniforme a distribuţiei materialelor purtate
de vânt. În această privinţă sunt foarte importante dimensiunile relative ale
mişcării şi volumul de aer peste care a fost împrăştiat materialul, în fiecare
moment.
 De asemenea, este importantă distincţia între efectele de dispersie
asupra materialului evacuat în atmosferă sub forma unui curent continuu
staţionar şi efectele în cazul unei evacuări virtual instantanee a materialului.
Creşterea volumului deasupra căruia este împrăştiată o anumită
cantitate de material în suspensie a fost privit în mod convenţional ca un
proces de schimb analog difuziei moleculare, dar la o scară mult mai mare, cu
suprafeţe de aer în locul moleculelor.
În realitate, creşterea volumului apare dintr-un proces de distorsiune,
întindere şi convoluţie, cu ajutorul cărora o picătură sau nor compact de
material, care continuă să ocupe de fapt acelaşi volum de fluid (neglijând aici
procesele moleculare), este distribuit neuniform într-un volum mai mare,
aparţinând zonei cu aer curat. Cu siguranţă acest volum nu poate să conducă
la micşorarea densităţii în sens strict, adică local, acolo unde există materialul,
avea densitatea de concentraţie iniţială. Totuşi, datorită pe de o parte acţiunii
de diluţie a difuziei moleculare, probabilitatea de a găsi materie peste tot va
avea o distribuţie spaţială de concentraţie progresiv scăzută şi concentraţia
medie corespunzătoare unui volum mai mare ce conţine picătura
distorsionată.
Curentul continuu sau pana de efluent ce iese pe un coş industrial
poate fi privită ca o succesiune de secţiuni elementare care se comportă într-
un fel ca nori individuali. Trebuie specificat că masa de material conţinută într-
un asemenea element de pană de lungime dată paralel cu vântul, va fi invers
proporţională cu viteza vântului.
Această diluţie directă de către vânt apare în toate formulările teoretice pentru
surse continue punctiforme, având ca efect proporţionalitatea inversă dintre
concentraţie şi viteza vântului într-un jet.
Dispersia transversală şi verticală pentru o secţiune de pană - care
reprezintă celelalte două dimensiuni ale volumului în care este distribuită o
cantitate dată de material - cresc sub acţiunea proceselor de distorsiune pe
scară mică, şi din această privinţă, dispersia penei bidimensionale este
similară cu cea tridimensională din cazul unui nor singular. O diferenţă
importantă este aceea că secţiunile penei nu sunt identice ci deplasate
neregulat datorită fluctuaţiilor mari de curent, rezultând o mărire profresivă a
frontului transversal de împrăştiere a materialului, şi acelaşi proces se
observă dacă pana este ridicată clar de la sol. Astfel, concentraţia medie
produsă de o sursă punctiformă pe direcţia vântului se diminuează nu numai
cu distanţa de la sursă ci şi cu timpul de expunere.
7.2.3 Noţiuni de teoria stratului limită
Pentru studierea turbulenţei atmosferice şi a poluării aerului se
identifică stratul limită planetar (Planetary Boundary Layer notat în continuare
cu PBL) ca şi gazdă a fenomenelor. Formarea acestuia este o consecinţă a
interaţiunii dintre atmosferă şi suprafaţa pe care o înconjoară, şi, aşa cum s-a
arătat, suprafaţa terestră funcţionează ca sursă sau consumator de energie şi
moment faţă de atmosferă.
Stratul limită planetar joacă un rol primordial atât prin faptul că este
stratul în care energia este transferată de la suprafaţa terestră atmosferei şi
viceversa, sub formă de vapori de apă, căldură şi moment, cât şi prin faptul că
este, de asemenea, stratul în care au loc toate activităţile umane şi biologice.
De aceea, cunoaşterea structurii stratului limită este esenţială pentru
a înţelege capacitatea atmosferei de a dispersa noxele. Structura sa este
foarte complexă. Variaţia suprafeţei (rugozitatea, modificarea terenului) şi a
atmosferei conduce la o infinită varietate de condiţii la limită. O altă variabilă
o adaugă rotaţia Pământului.
Până în prezent este general acceptat faptul că în cazul unui PBL
convectiv înălţimea acestuia este distanţa până la prima inversiune. Această
distanţă variază în timp, ca răspuns la procesul de antrenare (care tinde să
mărească înălţimea stratului pe măsură ce turbulenţa erodează stratul de
inversiune la partea inferioară) şi la viteza medie pe verticală.
 În zonele urbane curgerea aerului este caracterizată de modificări în
condiţiile la limita inferioară a stratului. Înălţarea suprafeţei, rugozitatea şi
proprietăţile de radiaţie calorică şi de umiditate nu numai că variază faţă de
valorile obişnuite pentru terenul rural dar, pot varia temporal şi spaţial şi în
interiorul oraşului. De aceea stratul limită planetar urban poate fi neomogen
şi, chiar în zona omogenă poate fi diferit structural de cel rural. Hildebard şi
Ackerman au studiat experimental prin zboruri de cercetare în zona oraşului
american St. Louis, demonstrând diferenţe în structura stratului limită
planetar urban diurn. Ei au observat, de exemplu, că fluxul de căldură pe
verticală în oraş este de 2 - 4 ori mai mare decât cel din zona rurală, baza
stratului de inversiune era mai sus, difuzivitatea fiind cu 25 % până la 60 %
mai mare. Perturbaţiile presiunii create de un PBL urban mai cald crează o
circulaţie a aerului, valoarea maximă a vitezei pe verticală fiind 0,1 m/s. O
asemenea circulaţie poate fi foarte importantă pentru dispersia noxelor.
Stratul limită convectiv (Convective Boundary Layer notat cu CBL)
este reprezentat de acea parte a atmosferei care este afectată direct de
încălzirea suprafeţei terestre de către Soare. Acest strat are o mare întindere
ziua şi, la latitudini medii, atinge la amiază circa 1 - 2 km deasupra
Pamântului. Poate fi idealizat ca o structură multistrat, fiecare cu parametri
relevanţi pentru turbulenţă, după cum urmează:
-Startul de suprafaţă în care direcţia tangenţială a vântului joacă un rol
dominant, după unii autori incluzând şi stratul de convecţie liberă, în care
tensiunea superficială τ0 îşi diminuează importanţa, dar înălţimea deasupra
solului z continuă să fie lungimea scalară semnificativă. După unele date
experimentale, limita superioară a convecţiei libere este z ≈ 0,1 h.
-Stratul de amestec în care structura turbulenţei este insensibilă atât la z cât
şi la τ0. Poate fi definit şi ca punctul de modificare a profilului fluxului de
căldură.
- Stratul interfaţă de antrenare în care structura turbulenţei poate fi
dominată de efecte de antrenare, caracteristici de inversiune şi, în partea
superioară, de o atmosferă stabilă. Acest strat se extinde de la 0,8·zi la
1,2·zi.
Stratul de suprafaţă a fost cel mai mult studiat, în principal datorită
aplicării teoriei similitudinii a lui Monin şi Obukhov, cunoscută în literatura
de specialitate sub denumirea de similitudinea M-O. Esenţa acestei teorii,
bazată pe cercetări experimentale, este faptul că proprietăţile de turbulenţă
şi câmpul mediu de viteze depind doar de înălţime şi de trei parametri de
curgere:- parametrul ascensional g/T0,

- viteza de frecare , [(
u0 = τ 2
x0 +τ 2
y0 )/ ρ ]
1/ 2
(7.10)

- fluxul de temperatură al suprafeţei , wθ

Dacă sunt prezenţi şi vapori de apă, se utilizează fluxul de temperatură virtual
al suprafeţei. Definirea unei temperaturi virtuale este o modalitate simplă
pentru a ţine cont de influenţa vaporilor de apă asupra forţei ascensionale;
tratând amestecul ca un gaz perfect rezulta că:

ωθ y = ωθ + 0,61 ⋅ T ⋅ ωq (7.11)

Aceşti trei parametri de curgere definesc:

u*3T0
- o scară de lungime: (lungimea M-O) L=− (7.12)
kgωθ 0
- o scară de viteză: u*

- o scară de temperatură: θ * = −wθ 0 / u* (7.13)

Scara L este negativă în condiţii instabile, infinită în condiţii neutre şi pozitivă

în condiţii stabile, putând fi privită ca înalţimea la care componentele
tangenţială şi ascensională ale energiei cinetice turbulente sunt egale. Scara
L este negativă în condiţii instabile, infinită în condiţii neutre şi pozitivă în
condiţii stabile, putând fi privită ca înalţimea la care componentele tangenţială
şi ascensională ale energiei cinetice turbulente sunt egale.
 Similitudinea M-O este esenţială pentru intuiţia fizică şi matematică.
Presupunerea că o variabila e dependentă de cei trei parametri menţionaţi mai
sus permite tratarea sa ca o funcţie de z/L. Variabila independentă z/L se
numeşte indice de stabilitate. Fizic aceasta înseamnă că stratul de suprafaţă
θ *o scară de viteză u*, care determină nivelul fluctuaţiilor vitezei. Funcţia
are
face acelaşi lucru pentru fluctuaţiile de temperatură. Dacă un câmp
scalar orizontal omogen, conservativ şi pasiv difuzează prin suprafaţă (de
exemplu un constituent c), atunci nivelul difuziei este determinat de
C0
c* =
u*
, unde C0 este densitatea fluxului lui c.
Similitudinea M-O a fost intens folosită în ultimii 20 de ani în studiul
stratului de suprafaţă. Este în concordanţă cu observaţiile privind profilurile
vântului, ale temperaturii şi ale umidităţii aerului, precum şi cu variaţia
majorităţii mărimilor caracteristice turbulenţei. Rezultatele nu mai concordă
cu realitatea în cazul componentelor orizontale ale vântului în condiţii de
atmosferă instabilă, cu implicaţii importante pentru dispersie.
În stratul limită stabil forţele ascensionale tind să suprime turbulenţa,
astfel că nivelele de fluctuaţie sunt mult mai scăzute şi mai greu de măsurat.
În plus, în atmosferă pot apare mişcări de undă şi coexistenţa turbulenţei cu
undele ("valurile") complică interpretarea datelor.
 De exemplu, în experimentul Minnesota s-au determinat profilurile
temperaturii şi vântului, precum şi înălţimea stratului limită stabil (Stable
Boundary Layer - SBL).
Se observă existenţa unei limite superioare a SBL reprezentată de
înălţimea h la care fluxul de caldură a scăzut la 5 % din valoarea sa de la
suprafaţa solului. Profilul vântului indică prezenţa unui jet nocturn de nivel
scazut. Cu cât stratul de inversiune de la suprafaţă se adânceşte, cu atât
scade înalţimea SBL.
Datorită complexităţii curgerii turbulente a aerului atmosferic, studiul
acesteia a fost orientat spre descrierea caracteristicilor sale statistice. De
aceea, se presupune că mişcarea fluidului poate fi separată într-un curent
mediu, puţin variabil, şi o componentă turbulentă, rapid variabilă. Pentru
determinarea debitului mediu, se face presupunerea că debitul total este
staţionar, adică se pot folosi valori medii raportate la timp, într-un anumit
punct din fluid (aşa-numitele medii Euler).
În practică se au în vedere valorile medii pentru o perioada de timp
cât mai mare şi se determină dacă variaţia acestor medii se uniformizează
sau nu în timp. O asemenea uniformizare va exista doar dacă există o
întrerupere în variaţia totală a spectrului de valori ale debitului. Această
condiţie este indeplinită în stratul atmosferic de suprafaţă, deasupra unui
teren uniform. Deasupra unui teren neuniform sau în interiorul stratului limită
această întrerupere de spectru poate să lipsească.
 Sistemul de ecuaţii se referă la mişcarea unui fluid newtonian
vâscos, compresibil, aflat într-un sistem de rotaţie, după cum urmează:
(1) ecuaţia de continuitate:
∂U i ∂ui
=0 , respectiv =0 (7.14)
∂x i ∂xi
unde Ui şi ui sunt componentele vitezei instantanee u~i = U i + ui :
(2) ecuaţia de stare pentru aer umed:
⎛ ρ ′ ⋅ Tv′ ⎞
P = Ri ⋅ ρ ⋅ Tv ⎜1 + ⎟ (7.15)
⎝ ρ ⋅ Tv ⎠
unde s-au făcut următoarele notaţii:

ρ~ = ρ + ρ ′ - densitatea aerului în stratul limită,

~
Tv = Tv + Tv′ - temperatura virtuală instantanee,

~ - temperatura instantanee în stratul limită.

T = T +T′
Relaţia de legătură între cele două temperaturi este:

~ ~ ⎧⎪ ⎛ m d ⎞ ~⎫ ~
Tv = T ⋅ ⎨1 + ⎜⎜ − 1⎟⎟ ⋅ q ⎬ = T ⋅ (1 + 0,61 ⋅ q~ ) (7.16)
⎪⎩ ⎝ m w ⎠ ⎭

unde:
q~ este umiditatea specifică instantanee adimensională a aerului,
md = 28,9 kg/kmol este masa moleculară a aerului,
m w = 18 kg/kmol este masa moleculară a vaporilor de apă,
Ri = 287,2 J/kg K este constanta aerului uscat,
~
p = P+ p - presiunea instantanee în stratul limită.
Ţinând cont de aproximările din PBL se poate folosi ecuaţia de stare de
forma:
P = Ri ⋅ ρ ⋅ Tv
(3) ecuaţiile de mişcare:

∂U i
∂t
+
∂
∂x j
[ ] 1 ∂P
U i ⋅ U j + u j ui = − ⋅
ρ ∂x i
+υ ⋅
∂ 2U i
∂xi2
+ g i − 2ε ijk Ω jU k
∂u i
+
∂
∂t ∂x j
[ ] 1 ∂p ρ ′ ∂P
U j u i + u jU i + u j u i − u j u i = − ⋅ + 2⋅
ρ ∂xi ρ ∂xi
+ν
∂ 2ui
∂x j
2
− 2ε ijk Ω j u k (7.17)

unde, în SI de măsură, s-au folosit următoarele notaţii:

ν este văscozitatea cinematică,
gi - g i = (0,0,− g ) acceleraţia gravitaţională,
U i ,U j , U k - valorile medii ale vitezei aerului în stratul limită, în direcţiile i, j, k,
u i , u j , u k - variaţiile vitezei aerului în stratul limită, în direcţiile i, j, k,
- componentele vectorului de deplasare,
xi , x j , x k
ε ijk - tensor de permutaţie, ε ijk = −1 dacă i, j, k sunt o
permutaţie pară a lui 1, 2, 3 şi ε ijk = −1 pentru o permutaţie impară, în
celelalte cazuri: ε ijk = 0
Ωj - vectorul rotaţiei terestre.

(4) conservarea entalpiei pentru componentele medii şi pentru cele variabile:

(a)
∂Θ ∂
+
∂t ∂xi
[ ∂ 2Θ
U i Θ + u iθ = K 2
∂xi
]
(b) ∂θ
+
∂
∂t ∂xi
[
u i Θ + U iθ + u iθ − u iθ = K 2
∂xi
]
∂ 2θ (7.18)
 ~ ~
unde: T =θ K – coeficient de difuzivitate termică.
Θ =T
(5) conservarea masei:
∂C
+
∂
∂t ∂xi
[ ]
∂ 2C
U i C + ui c = D 2 + S
∂xi
(7.19)

∂c
+
∂
∂t ∂xi
[ ] ∂ 2c
u i C + U i c/?+ u i c − u i c = D 2
∂xi
(7.20)

În cazul regimului staţionar şi a omogenităţii orizontale:

∂ ∂ ∂
= = =0 (7.21)
∂t ∂x ∂y
Pentru ecuaţia de mişcare (7.18 a) rezultă următoarele forme:
∂uw ∂ 2U
= f (V − V g ) + ν ⋅ 2
∂z ∂z (7.22)
∂ vw ∂ 2V
= − f (U − U g ) + ν ⋅ 2
∂z ∂z
∂w 2 1 ∂P
=− ⋅ − g − 2(Ω1V − Ω 2U )
∂z ρ ∂z
unde:
f = 2Ω sin Φ
Ω= Ω ( )2 1/ 2
i

⎧ 1 ∂P
U
⎪ g = − ⋅
⎪ fρ ∂y
⎨
⎪V = 1 ⋅ ∂P
⎪⎩ g fρ ∂x f – coeficientul lui Coriolis
U g ,V g – componentele vântului geostrofic (perpendiculare pe direcţia
gradientului de presiune).

Se poate aproxima: ∂w 2
= − g − 2Ω1V
∂z
Modele statistice de difuzie utilizate în modelare
Există o multitudine de metode teoretice de prognoză a difuziei,
pentru comparare cu măsurătorile din teren şi cu experimentele de difuzie de
laborator. Aceste metode includ modele care au la bază difuzivitatea
spectrală, condiţiile la limită de speţa a doua, simulările de mişcare
turbulentă şi micile perturbaţii (Briggs & Binkowski). Aceste modele necesită
în general fie măsurători detaliate de date meteorologice şi de turbulenţă, fie
valori prognozate ale majorităţii acestora şi, de asemenea, un mare efort de
calcul.
Nu este numai imposibil ci şi de nedorit să se specifice condiţiile
pentru întregul strat limită, în cazul fiecărei situaţii de difuzie. Pe de altă
parte, se doreşte susţinerea măsurătorilor în faţa unor liste imense de
variabile de difuzie şi meteorologice. Ideal ar fi să se reducă aceste date la
câteva corelaţii concise între variabilele caracteristice difuziei şi variabilele
meteorologice cheie. Aceste corelaţii pot fi imperfecte, dar sunt foarte utile
pentru modelele de difuzie practice.
Cele mai folosite metode teoretice sunt similitudinea stratului de
suprafaţă, dimensionarea convectivă şi analiza statistică folosind fluctuaţiile
vântului. Primul studiu de laborator privind difuzia în condiţii convective de
la o sursă înaltă a fost realizat de Willis şi Deardorff. Ei au verificat astfel
validitatea prognozei asupra coborârii axei penei, determinată numeric.
Anterior, cei doi găsiseră că axa penei de noxe provenită de la o sursă aflată
la nivelul solului coboară.
 În 1976, Deardorff şi Willis au estimat că, în ceea ce priveşte pana
provenită de la surse punctiforme cât şi de la surse liniare, efectele difuziei
pe direcţia curentului sunt nesemnificative dacă U/w* > 1,2 unde U este
componenta pe axa x a vântului geostrofic şi w* scala de viteză convectivă,
dată de relaţia:

(
w* = h w0θ / Θ )
1/ 3
(7.30)

Difuzia atmosferică este rezultatul direct al turbulenţei atmosferice.

Există mai multe teorii asupra difuziei atmosferice, dar toate depind de
acelaşi set de parametri de turbulenţă ai PBL.
Profilurile verticale în PBL ale următorilor parametri sunt folositoare
în dezvoltarea teoriilor de difuzie:
U, V, W – componentele vitezei vântului,
σU, σV,, σW, – deviaţiile standard ale vitezei,
2
⎛ ∂u i ⎞
ε – rata de disipare turbulentă, cu ε = ν ⎜⎜ ⎟
⎟
⎝ ∂x j ⎠
TEu, TEv, TEw – scara de timp pentru componenetele u, v şi w ale vitezei în
sistemul eulerian, în plus sunt folosiţi şi parametrii externi: G, z0 şi h.
Fiecare variabilă şi respectiv, fiecare parametru sunt asociaţi cu un
timp de observare precis. Toate variabilele şi parametrii definiţi sunt
eulerieni, adică sunt măsuraţi de pe o platformă care este staţionară sau se
deplasează în aer cu o viteză constantă. În contrast, difuzia este un proces
langrangeean, în care atmosfera este percepută de o particulă neinerţială,
mişcându-se împreună cu vântul. Se pune problema fundamentală a
relaţiilor dintre variabilele euleriene şi cele langrangeene. Se obişnuieşte să
se considere că toate variabilele, cu excepţia scărilor de timp, sunt aceleaşi
în ambele sisteme.
Pasul final îl reprezintă corelarea între timpul de observare, timpul
de deplasare şi timpul de emisie al noxelor. Timpul de observare este durata
de timp în care variabila este măsurată sau observată, timpul de deplasare
este timpul trecut de când materialul poluant a părăsit sursa şi timpul de
evacuare este perioada de timp în care noxele au fost emise de sursă. Aceşti
timpi definesc ferestre utilizate la filtrarea turbulenţei în vederea producerii
difuziei observate. Dacă timpul de deplasare este mult mai mare decât
timpul de evacuare, sau dacă timpul de observare este mult mai mic decât
timpul de deplasare, atunci difuzia se produce sub forma norilor. Dacă
timpul de deplasare şi timpul de evacuare sunt mult mai mari decât timpul
de deplasare, atunci este predominantă difuzia sub forma penei continue.
 Modelul Gaussian
Figura 7.1: Modelul gaussian de dispersie a poluanţilor din pana de fum
emisă pe un coş.

distributie gaussiana pe directie perpendiculara

vantului

Directia vantului

distributie gaussiana
pe directia vantului
 În Figura 7.1 se prezintă intuitiv modelul gaussian de dispersie,
pentru care se acceptă o distribuţie gaussiană a valorii vectorului vitezã, atât
pe direcţia vântului, cât şi pe direcţie perpendicularã pe acesta. Desfăşurarea
spaţiului are notaţii consacrate, de care depinde şi scrierea ecuaţiilor.
În ciuda importanţei conceptelor, relaţia dintre turbulenţa
lagrangeeană euleriană, influenţa timpilor de deplasare, de evacuare şi de
observare şi diferenţele dintre difuzia sub formă de nori sau sub forma unei
surse continue, cele mai practice aplicaţii ale modelelor de difuzie utilizează
un model mai simplu: modelul penei gaussiene, în care determinarea
concentraţiei noxei la înălţimea z deasupra solului se calculează cu relaţia:

Q ⎛ y2 ⎞ ⎡ ⎛ ( z − H )2 ⎞ ⎛ ( z + H )2 ⎞⎤
C= exp⎜ − ⎟ ⎢exp⎜ − ⎟ + exp⎜ − ⎟⎥ (7.46)
2πσ yσ z ⎜ 2σ 2 ⎟⎢ ⎜ 2σ 2 ⎟ ⎜ 2σ 2 ⎟
⎝ y ⎠⎣ ⎝ z ⎠ ⎝ z ⎠⎥⎦
unde:
C – concentraţia de noxă (kg/m3);
Q – debitul unei surse punctiforme continue (kg/s);
H – înălţimea efectivă a penei deasupra solului (m);
y – distanţa laterală de la centrul penei (m);
z – înălţimea deasupra solului (m).
Ultimul termen este o sursă imagine efectivă la o distanţă H sub sol, care
contează pentru reflectarea de la suprafaţa solului. Pentru o înţelegere mai
bună, se va analiza Figura 7.2, în care s-a reprezentat tendinţa de reflectare
a solului. Imagi-nea în oglindă intensifică efectul impactului în punctul de
impact al penei cu solul.
Figura 7.2: Intensificarea poluãrii datorate penei de fum, prin considerarea
sursei în oglindã.
 În procesul aplicării modelului gaussian al penei este necesar să se
determine valorile parametrilor de difuzie σy şi σz ca funcţie de distanţa x. Deşi
s-a dezvoltat o reţea de scheme ale claselor de stabilitate şi ale curbelor σ,
marea majoritate a meteorologilor se servesc de cele ale lui Pasquill, ale cărui
observaţii asupra turbulenţei atmosferice au fost folosite pentru estimarea lui
σy şi σz.
Următoarele ecuaţii de similitudine exprimă legătura dintre σy şi σz şi
turbulenţă:
⎛ x ⎞
σ y = σ θ xS y ⎜⎜ v ⎟⎟
⎝ UTL ⎠ (7.47)
⎛ x ⎞
σ z = σ θ xS z ⎜⎜ ⎟
w ⎟
⎝ UTL ⎠
Irwin a obţinut următoarele aproximaţii la metoda lui Pasquill:
Sy = (1 + 0,031⋅x0,46)-1 x < 104 m,şi (7.48)

S y = 33 x −1 / 2 x > 104 m. (7.49)

Draxler a prezentat grafic observaţiile asupra , ca funcţie de timpul după
emisie şi a sugerat formula:
−1
⎡ ⎛ x ⎞
1/ 2
⎤
S y = S z = ⎢1 + 0,40⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ (7.50)
⎢⎣ ⎥⎦
y
⎝ L
UT ⎠

Această formulă este valabilă pentru surse la nivelul solului, în orice

condiţii de stabilitate pentru Sy şi pentru condiţii stabile şi neutre pentru Sx.
În cazul în care nu se fac observaţii asupra turbulenţei, atunci σy şi
σz sunt determinate grafic, de ex. din în Figura 7.3.
Fig. 7.3: Coeficienţii σy şi σz funcţie de distanţa x, în direcţia vântului.
 Pentru fiecare clasă de stabilitate a atmosferei se indică câte o
curbă: de la A (atmosfera cea mai instabilă) la F (atmosfera cea mai stabilă).
Aceste clase sunt bazate pe nebulozitatea atmosferei, gradul de acoperire cu
nori, viteza vântului la suprafaţă şi insolarea atmosferei. Iniţial curbele σ
(Pasquill – Gifford) au fost prezentate grafic.
Astăzi însă, ecuaţia gaussiană a penei de noxe poate fi programată
cu uşurinţă şi este preferabil să existe formule analitice (Briggs) pentru
aceste curbe, pentru a calcula deviaţiile σy şi σz în cazul surselor aflate în
zone rurale:
σy = 465,11628(x)·tg(TH) [m] (7.51)
unde:
TH = 0,017453293 [c-d·ln(x)] (7.52)
σz = a·xb [m] (7.53)
a, c şi d sunt coeficienţi care sunt funcţie de distanţa x (km) şi de clasa de
stabilitate a atmosferei.
În cazul zonelor urbane se utilizează varianta McElroy – Pooler a
formulelor pentru calculul deviaţiilor σy şi σz.