Cuprins Licență

Decantor secundar longitudinal cu pod raclor
CUPRINS
1. STUDIUL DOCUMENTAR PRIVIND EPURAREA APELOR UZATE MENAJERE …

1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor. Poluarea apelor. Caracteristicile apelor uzate
menajere. Epurarea şi autoepurarea apelor uzate …………………...
1.1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor ……………………………………..
1.1.2. Poluarea apelor ……………………………………………………...
1.1.3. Caracteristicile apelor uzate menajere ……………………………...
1.1.4. Epurarea şi autoepurarea apelor uzate ………………………………
1.2. Metode de epurare a apelor uzate …………………………………………..
1.2.1. Epurarea mecanică ………………………………………………….
1.2.2. Epurarea chimică ……………………………………………………
1.2.3. Epurarea biologică ……………………………………………………
1.3. Tipuri de staţii de epurare a apelor uzate ………………………………….
1.3.1. Staţiile de epurare într-o singură treaptă de epurare (mecanică) …..
1.3.2. Staţiile de epurare în două trepte de epurare ………………………
1.3.3. Staţiile de epurare în trei trepte de epurare ………………………...
1.4. Echipamente şi utilaje folosite în treapta biologică a staţiilor de epurare a apelor
uzate ………………………………………………………………
1.4.1. Filtre biologice (biofiltre)..........................................…
1.4.2. Bazine de aerare................... ………………………
1.4.3. Decantoare secundare.............................................
1.5. Decantoare secundare folosite la staţiile de epurare a apelor uzate ………...
1.5.1. Decantoare secundare orizontale longitudinale ……………………….
1.5.2. Decantoare secundare orizontale radiale …………………………………
1.5.3. Decantoare secundare verticale ………………………………………….....
1.5.4. Decantoare secundare înclinate ……………………………………………...
1.6. Alegerea şi motivarea soluţiei de sistem de colectare și evacuare a nămolului
activ din decantoarele secundare .……...........
2. PROIECTAREA UNUI DECANTOR SECUNDAR LONGITUDINAL CU PODURI
RACLOARE DE LA STAȚIA DE EPURARE A UNEI LOCALITĂȚI CU 41.000
LOCUITORI
2.1. Stabilirea debitelor caracteristice de apa uzată a localității
2.1.1. Necesarul şi cerinţe de apă de alimentare din zona rezidențială
2.1.2. Necesarul şi cerinţe de apă de alimentare din zona industrială
2.1.3. Necesarul şi cerinţe de apă de alimentare din zona agrozootehnică
2.1.4. Necesarul şi cerinţe de apă de alimentare pentru localităţi
2.1.5. Debitele caracteristice de apă uzată
2.2. Stabilirea parametrilor principali ai decantorului secundar longitudinal ………..
2.2.1. 2.2.1.Determinarea debitelor caracteristice de apă uzată şi nămol ale decantorului
secundar longitudinal ……………………………………………………………
2.2.2. Determinarea parametrilor dimensionali ai decantorului secundar
longitudinal
5
2.2.3. Determinarea parametrilor dimensionali şi cinematici ai podului rulant de

raclare a nămolului
2.2.4. Determinarea parametrilor dinamici şi energetici ai podului rulant de
raclare a nămolului
2.2.5. Stabilirea structurii parametrilor cinematici şi dinamici ai sistemului de
acţionare a podului rulant
2.3. Proiectarea mecanismului de acţionare a podului de raclare a nămolului
2.3.1. Proiectarea transmisiei prin curea trapezoidală
2.3.2. Proiectarea angrenajului cilindric exterior cu dinţi drepţi
2.3.3. Proiectarea transmisiei prin lanţ
2.4. Probleme legate de exploatarea şi întreţinerea decantorului
2.5. Probleme legate de protecţia muncii în staţia de epurare
6
1. STUDIUL DOCUMENTAR PRIVIND EPURAREA APELOR UZATE MENAJERE .
1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor. Poluarea apelor. Caracteristicile apelor uzate

menajere. Epurarea şi autoepurarea apelor uzate .
1.1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor
Există o moleculă avid căutată de către om în întreg universul: APA, întrucât

descoperirea acesteia în atmosfera vreunei planete îndepartate ar constitui întruchiparea celor
mai nebunatice vise ale umanității. Apa este substanța unica ale carei caracteristici definesc
proprietățile biologice și fiziologice de pe Terra. Importanța apei a fost recunoscută ca
element esențial al mitologiilor și cosmologiilor. Încă din Grecia Antică, Thales din Milet a
considerat apa ca principiul central al cosmologiei sale. Celalalte elemente (aer, sol și foc) au
fost adăugate mult mai târziu.
Apa este cea mai răspândită substanță compusă și reprezintă trei sferturi din suprafața
globului terestru. Apa este o resursă naturală, regenerabilă, vulnerabilă, și limitată. Este un
element indispensabil pentru viață, este materia primă pentru activitățiile productive, este o
sursa de energie, cale de transport și factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.
Protecția , punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes
general, [1].
Pe pământ există un circuit de apă foarte precis, al cărui motor este căldura soarelui.
Ea provoacă evaporarea apei la suprafața mărilor și oceanelor (în special).Vaporii formează
norii pe care vânturile îi vehiculează spre uscaturi și, la contactul cu fronturi reci, vaporii se
condensează sub formă de ploi, grindină sau zăpezi. O parte din apa ce cade pe uscat se
infiltrează în pământ, alimentând pânzele freatice, o altă parte se scurge pe panta terenului și,
în sfârșit, o mai mică parte se evaporă. Soarta și valorile de distribuție a apelor de precipitații
depind de latitudine, de pantă, de sol, de existența vegetației etc. Acest mare circuit al apei în
natură este azi foarte echilibrat și de el depinde însăși viața pe pământ, [1].
Apele pe care le folosește omul provin din izvoare (adică din locul de ieșire la
suprafață a pânzelor freatice) sau din filtrarea apei râurilor. Se poate vorbi despre apa de
ploaie, apa râurilor și izvoarelor, apa de mare etc. Apa pură se obține din apa naturală prin
distilare repetată în condiții în care să nu poată dizolva gaze din aer sau substanțe solide din
recipientele în care este conservată, [1].
Apa determină natura lumii fizice și biologice pe planeta noastră și reprezintă cea mai
importantă substanță chimică. Ea se găsește în toate ele trei stări de agregare: gazoasă (sub
formă de vapori în atmosferă), lichidă (în râuri, mări și oceane) și sub formă solidă (în zăpadă
și gheață ), în domeniul normal de temperatură. Apa, cu formula moleculară H2O, este singura
substanță naturală care există în trei stări de agregare. La temperatura camerei, apa este
incoloră, insipidă și fără gust. Ferbe la 100°C (212°F) și îngheață la 0°C (32°F). Apa este un
compus foarte stabil și poate fi descompusă prin electroliză, cu degajare de hidrogen și
oxigen, [1].
Apa este un solvent excelent, în special pentru substanțe ionice, dar dizolvă și gaze sau
compuși organici biologic activi, cum sunt glucidele. Nu dizolvă grăsimi și uleiuri. Multe
dintre proprietățile apei pot fi înțelese pornind de la structura sa și de la tipurile de legături
care există în apă în diversele ei forme, [1].
7
Molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen și este neliniară.
Unghiul HOH este de 104,52°, iar distanța O-H este de 0,957 A. Structura apei face ca aceasta
să posede proprietăți electrochimice unice. Molecula apei este polară, cu sarcina negativă
înspre oxigen și pozitivă înspre cei doi atomi de hidrogen, ceea ce face ca apa să fie un
solvent foarte eficient pentru compușii ionici. Alte proprietăți fizice, precum punctul de
fierbere, punctul de înghețare, capacitatea calorică, constanța dielectrică sau variația densității
(cu creșterea în interiorul 1-4°C și apoi scăderea liniară cu creșterea temperaturii), pot fi
explicate datorită asocierilor moleculare ale apei și apariției unei noi legături, și anume
legătura de hidrogen. Asocierile sau agregatele moleculare pot fi formate din două, trei sau
chiar sute de molecule de apă, [1].
Apa este un constituent major al organismelor și al mediului înconjurător în care trăim,
fiind cea mai răspândită substanță în natură și având un rol esențial în întreținerea vieții. Poți
să nu mănânci până la 70 de zile, dar nu poți să nu bei apă decat cel mult 4 zile. Întreținerea
organismului se face prin curentul continuu de apă care intră și iese zilnic din el: aproximativ
2 litrii de apă. Ea ne aduce de toate în stare solvantă sau ca suspensii; ea elimină din noi tot ce
nu este folositor și ce rezultă din procesele de metabolism. În organism apa este vitală, ea
gasindu-se în proporție de 75% la un nou născut, 65% la un copil, 60% la un adult și 55% la o
persoană în vârstă. Apa intră în compoziția organelor, țesuturilor și lichidelor biologice. De
exemplu, creierul uman conține apă în proporție de 80%, pe când mușchii conțin 75%, iar
oasele conțin 30% apă, [1].
Drumul apei în organism este strâns legat de mecanismele vieții. Înțelegerea
mecanismului trecerii apei prin membrana celulară este deosebit de importantă, având în
vedere că apa este cel mai important transportor din organism. Apa dizolvă și transportă
substanțele asimilate și dezasimilate și asigură umidificarea unor țesuturi(de exemplu, alveole
pulmonare). Canalele de apă sunt în așa fel concepute încât să asigure și oxigenarea
țesuturilor și a celulelor. De asemenea, apa menține constantă concentrația sărurilor în
organism și, evaporându-se pe suprafața corpului, ia parte la reglarea temperaturii, [1].
Existența inexorabilă a acestui circuit de apă al organismului pune și câteva probleme
legate de apă. Poluarea cu substanțe în cantități minime, mai ales cu metale ca plumbul,
cuprul, arsenul, iodul estc. Pericliteaza organismul prin faptul că unele din organele noastre au
o afinitate specială pentru astfel de metale: tiroida pentru iod, creierul pentru mercur,
pancreasul pentru zinc, mușchii pentru fosfor, ficatul pentru arsen etc, [1].
Apa are o deosebită importanță și în procesul de fotosinteză. Comparativ cu
organismele, plantele conțin mai multă apă, astfel se găsește 95% apă în roșii, 85% în
morcovi, 84% în cartofi, 13% în cereale, [1].
Apa are, așa cum s-a mai menționat, și componenta sa de la geneza omenirii, de a
întreține viața și spiritul uman. Academicianul V. Săhleanu (1979) a făcut cunoscută o
scrisoare a lui H. Coandă (2 ianuarie 1970) în care este abordată problema omului și a apei,
invocând paradigma că “fiecare semen este intim și structural ancorat de locul unde a băut
prima oară apă”. Perseverând în cunoaștere, vom înțelege de ce apa stă la originea vieții prin
acea componentă spirituală (botezul se face în apă și cu apă), precum și similtudinile sau
diferențele dintre apa sevei plantelor, apa de rouă, apa de ploaie,apa din râuri și fluvii, apa
mărilor și oceanelor, apa din profunzimea Terrei. Vom înțelege de ce apa cristalizează diferit,
astfel “fulgii de nea din Scandinavia sunt mai ascuțiți decât fulgii de nea mai rotunzi din
India”, precum a constatat savantul român H. Coandă, [1].
Cercetările moderne referitoare la apa care este superpurificată și energizantă,
conferind moleculei de apă o aură specifică [?], prezintă un interes în cercetarea aplicativă
(este utilizată de sportivi pentru efectul reconfortat) și în medicina curativă (alături de energia
electromagnetică și cea gravitațională), [1].
“Misterele apei” sunt abia la începutul descifrărilor, de la “picătura extraterestră”
prin care a venit viața pământenilor până la conceptul de “memoria apei”, care s-a imprimat în
8
motivele tradiționale ale zonei geografice, și par a continua prin descoperiri tot mai
surprinzătoare pentru evoluția vieții pe “Planeta albastră”, [1].
Calitatea și proprietățile apelor
Într-o primă aproximație se admite că apa pură este formată din molecule de oxid de
hidrogen, H2O. Dar apa în stare pură nu este propice vieții și nici nu se gasește în natură. Apa
în natură conține numeroase substanțe minerale și organice dizolvate sau în suspensie, [2].
Astfel, calitatea apei se determină funcție de caracteristicile organoleptice, fizice, chimice,
biologice și bacteriologice, [2].
Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de către om de ape uzate.
Prin urmare, principala măsură practică de protecție a calității apelor de suprafață este să
epurăm apele uzate. Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin
sisteme de canalizare, ele sunt mai simple la poluanți industriali, dar foarte vaste și complicate
în cazul canalizării locațiilor, deoarece trebuie să preia ape uzate fecaloid-menajere de la un
foarte mare număr de surse; toate chiuvetele, wc-urile, căzile de duș sau baie. Apele acestea
trebuie apoi conduse la stația de epurare de unde apoi de regulă sunt restituite în emisar, [3].
Compoziţia fizico-chimică generală a apelor naturale
Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor

minerale sau organice, gazele dizolvate, particulele în suspensie şi organismele vii prezente.
Din punct de vedere al stării lor, impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi
dispersate în apă, şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în suspensii,
coloizi şi soluţii, [4].
Majoritatea substanţelor care se găsesc în apele naturale, într-o cantitate suficientă
pentru a influenţa calitatea lor, se pot clasifica conform tabelului 1.1. Desigur, o anumită apă
nu poate conţine toate aceste impurităţi concomitent, cu atât mai mult cu cât existenţa unora
dintre acestea este incompatibilă cu echilibrul chimic stabilit în apă. În afara acestor substanţe
menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de impurităţi, [4].
Astfel, plumbul sau cuprul se pot întâlni în urma proceselor de tratare a apelor sau
datorită sistemului de transport precum şi din apele meteorice. Unele ape naturale conţin
seleniu sau arsen într-o cantitate suficientă ca să le afecteze calitatea. De asemenea, se poate
afirma că toate apele naturale conţin substanţe radioactive, în principal radium, dar numai în
unele cazuri de ape subterane concentraţia acestora atinge valori periculos de mari. Alte surse
naturale conţin crom, cianuri, cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau poluanţi organici, toate
aduse în receptori de apele uzate provenite din industrie sau aglomeraţii urbane, [4].
Modalităţi de definire a calităţii apei
Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-o
anumită categorie, ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop. Pentru stabilirea
calităţii apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite
prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate mai semnificative,
[4].
Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii
apelor prin trei categorii de parametri:
9
-parametri de bază: temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;

-parametri indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuşi organo-halogenaţi şi
uleiuri minerale;
-parametri opţionali: carbon organic total (COT), consum biochimic de oxigen (CBO)
detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri totale, streptococci, [4].
Tabelul 1.1. Substanțe întâlnite în apele naturale, [4].

Substanțe
Ioni Ioni
Surse de neionizante
Suspensii Coloizi Gaze pozitivi negativi
apariție și dipoli
HCO3-
Cl-
Ca2+ SO42-
argilă Mg2+ NO3-
Din solul nămol SiO2 Na+ CO32-
mineral și roci nisip Fe2O3 K+ HSiO3-
Co2
alte substanțe Al2O3 Fe2+ H2BO3-
anorganice MnO2 Mn2+ HPO42-
Zn2+ H2PO4-
OH-
F-
N2
O2
Din atmosferă H+ HCO3-
CO2
SO42-
SO2
Cl-
CO2
HCO3-
materii NH3 materii
Din NO2-
vegetale O2 vegetale
descompunerea sol organic Na+ NO3-
organice N2 colorate
materiei resturi organice NH4+ OH-
resturi H2S resturi
organice H+ HS-
organice CH4 organice
radicali
H2
organici
pești
viruși
alge
bacterii
Organisme vii diatomee
alge
organism
diatomee
minuscule
Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea

terminologie:
- criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează
pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit domeniu de
folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea apei
corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurător;
- indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o
determinare precisă a calităţii apelor;
- parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de calitate
a unei ape;
10
- valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a
apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumitã
folosinţă a apei, [4].
Indicatori de calitate ai apei
Aşa cum s-a arătat deja, pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape
se utilizează indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi
efectele pe care le au asupra apei, după cum urmează:
A. Clasificare după natura indicatorilor de calitate:

- indicatori organoleptici (gust, miros)
- indicatori fizici (pH, conductivitate electrică, culoare, turbiditate)
- indicatori chimici
- indicatori chimici toxici
- indicatori radioactivi
- indicatori bacteriologici
- indicatori biologici
B. Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei:

- indicatori fizico-chimici generali: temperatura, pH, indicatorii regimului de oxigen-oxigen
dizolvat (OD); consumul biochimic de oxigen (CBO5); consumul chimic de oxigen (CCOCr şi
CCOMn)
- indicatorii gradului de mineralizare: reziduul fix, cloruri, sulfaţi, calciu, magneziu, sodiu,
etc.
- indicatori fizico-chimici selective, carbon organic total (COT), azot Kjeldhal şi azot total,
fosfaţi, duritate, alcalinitate
- indicatori fizico-chimici specifici (toxici): cianuri, fenoli, hidrocarburi aromatice mono şi
polinucleare, detergenţi, metale grele (mercur, cadmiu, plumb, zinc, cobalt, fier, etc.),
pesticide, arsen, uraniu natural, trihalometani
- indicatori radioactivi- activitate globală α şi β, activitate specifică admisă a fiecărui
radionuclide
- indicatori biologici care reflectă gradul de saprobitate a apei, prin analiza speciilor de
organisme care populează mediul acvatic
- indicatori bacteriologici care măsoară nivelul de poluare bacteriană, în principal prin
determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de bacterii coliforme fecale, [4].
Proprietăţile generale ale apelor naturale
Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în principal de substanţele solide,

lichide şi gazoase existente sub formă de materiale în suspensie sau dizolvate. Aceste
substanţe, foarte numeroase, provin din interacţiile complexe hidrosferă – atmosferă –
litosferă - organisme vii, [4].
Astfel, într-un studiu efectuat de echipa Cousteau (1991-1992) asupra calităţii apelor
fluviului Dunărea, s-au pus în evidenţă peste 800 de compuşi organici şi anorganici, dintre
care peste 50% se regăsesc în ţesuturile vegetale şi animale din mediul acvatic. Există mai
multe criterii de clasificare a compuşilor care definesc compoziţia chimică a apelor naturale,
11
după natura acestora, provenienţă, efect toxic şi metode de analiză, prezentate în tabelul 1.2.
[4].
Tabelul 1.2. Criterii de clasificare a compoziției chimice a apelor naturale, [4]

Nr. Criterii Exemplificări
crt
Gaze dizolvate; subst. anorganice; subst.
1 Natura componenților chimici
organice
Solubilizat; suspensii; coloizi; emulsii;
Forma sub care se găsesc în mediul absorbiți/adsorbiți în sediment și/ sau pe
2
acvatic suspensii; bioacumulați de către biocenoze;
sub formă liberă; complexați.
3 Proveniență Naturale; antropică.
Indicatori de calitate; indicatori generali de
4 Efecte
poluare; indicatori specifici de poluare.
Persistență; toxicitate; bioacumulare; efecte
5 Proprietăți
mutagene; teratogene; cancerigene
Indicatori globali (COT, reziduul fix);
6 După metodele de analiză indicatori selective (pesticide); specifici
(HCN)
Regim de oxigen; salinitate; nutrienți;
7 După rolul jucat în ecosisteme acvatice capacitate de tamponare; metale grele;
micropoluanți organic.
Pornind de la această clasificare în continuare se vor prezenta principalele proprietăţi

organoleptice, fizice şi chimice ale apelor naturale corelate cu compuşii chimici care
determină aceste proprietăţi şi cu indicatorii de calitate ai apei specifici acestora, [4].
Indicatori organoleptici, [4]

Culoarea reală a apelor se datorează substanţelor dizolvate în apă şi se determină în
comparaţie cu etaloane preparate în laborator.
Culoarea apelor naturale şi a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se
datorează suspensiilor solide uşor de filtrat prin depunere şi filtrare.
Mirosul apelor este clasificat în şase categorii, după intensitate: fără miros; cu miros
neperceptibil; cu miros perceptibil unui specialist; cu miros perceptibil unui consumator; cu
miros puternic şi cu miros foarte puternic.
Gustul se clasifică utilizându-se denumiri convenţionale, cum ar fi: Mb - ape cu gust
mineral bicarbonato-sodic; Mg - ape cu gust mineral magnezic; Mm - ape cu gust mineral
metalic; Ms - ape cu gust mineral sărat; Oh - ape cu gust organic hidrocarbonat; Om - ape cu
gust organic medical farmaceutic; Op - ape cu gust organic pământos; Ov - ape cu gust
organic vazos.
Indicatori fizici, [4]

- Turbiditatea se datorează particulelor solide sub formă de suspensii sau în stare
coloidală. Într-o definiţie generală se consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul
componentelor solide insolubile prezente într-o cantitate determinată de apă şi care se pot
12
separa prin metode de laborator (filtrare, centrifugare, sedimentare). Se exprimă gravimetric

în mg/l sau volumetric în ml/l. Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru
caracterizarea apelor naturale. În funcţie de dimensiuni şi greutate specifică, particulele se
separă sub formă de depuneri (sedimentabile) sau plutesc pe suprafaţa apei (plutitoare).
Suspensiile gravimetrice reprezintă totalitatea materiilor solide insolubile, care pot sedimenta,
în mod natural într-o anumită perioadă limitată de timp. Procentul pe care îl reprezintă
suspensiile gravimetrice din suspensiile totale este un indicator care conduce la dimensionarea
şi exploatarea desnisipatoarelor sau predecantoarelor, instalaţii destinate reţinerii acestora.
Suspensiile şi substanţele coloidale din ape reprezintă totalitatea substanţelor dispersate în
apă, având diametrul particulelor între 1 şi 10 µm. Caracterizate prin proprietăţi electrice de
suprafaţă, prezintă un grad mare de stabilitate, care le face practic nesedimentabile în mod
natural.
Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu reactivi de
destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora. Relaţia dintre substanţele în
suspensie (proprietate gravimetrică) şi turbiditate (proprietate optică) determină aşa-numitul
“coeficient de fineţe” al suspensiilor. Pentru aceeaşi sursă de apă, coeficientul de fineţe
variază în limite bine determinate în cadrul unui ciclu hidrologic anual, [4].
- Indicele de colmatare reprezintă puterea colmatantă a unei ape şi are drept
cauză toate elementele din apă a căror dimensiuni permit reţinerea lor pe filtre.
- Temperatura apei variază în funcţie de provenienţă şi de anotimp.
- Radioactivitatea este proprietatea apei de a emite radiaţii, permanente alfa, beta
sau gama.
- Conductivitatea. Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai
utilizaţi în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel puţin din următoarele considerente:
- măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a apei permit determinarea conţinutului total de
săruri dizolvate în apă;
- au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi organice (ponderal) pe baza mobilităţilor
ionice specifice;
- elimină erorile datorate transformării speciilor de carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la 105
0
C (conform metodologiei de determinare gravitaţională a reziduului fix, în cazul
bicarbonaţilor pierderile sunt de circa 30%).
- Concentraţia ionilor de hidrogen
-pH-ul apelor naturale este cuprins între 6,5 - 8, abaterea de la aceste valori dând indicaţii
asupra poluării cu compuşi anorganici.
-pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie una din proprietăţile esenţiale ale
apelor de suprafaţă şi subterane, pe această cale asigurându-se un grad de suportabilitate
natural faţă de impactul cu acizi sau baze, sărurile de Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+ jucând un rol
esenţial în acest sens.
De subliniat că această capacitate de tamponare a pH–ului este deosebit de
importantă nu numai pentru echilibrele din faza apoasă, dar şi pentru cele de la interfaţa cu
materiile în suspensie, respectiv cu sedimentele, [4].
Concentraţia ionilor de hidrogen din apă, reprezintă un factor important care
determină capacitatea de reactivitate a apei, agresivitatea acesteia, capacitatea apei de a
constitui medii pentru dezvoltarea diferitelor organisme etc. Între valoarea pH-ului apei şi
aciditatea sau alcalinitatea acesteia nu există o identitate.
Creşterea alcalinităţii sau acidităţii nu sunt însoţite şi de variaţii corespunzătoare
ale pH-ului, datorită capacităţii de tamponare de care dispun îndeosebi apele naturale.
Principalul sistem tampon al apelor naturale îl reprezintă sistemul acid carbonic
dizolvat/carbonaţi, pentru care pH-ul apei are valori cuprinse între 6,5-8,5.
Indicatori chimici
13
A. Indicatori ai regimului de oxigen

Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de molecule O2,
prezenţa oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi a organismelor acvatice.
Toate apele care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele
subterane conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea
atmosferică, temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei, [4].
Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor acţiuni

antagoniste:
- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin difuzie lentă sau prin contact
energic, interfaţa apă-aer prezentând o importanţă deosebită în acest sens. Acest transfer este
serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar fi detergenţii şi hidrocarburile;
- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen a apei, ajungându-se la
valori care pot depăşi saturaţia, [4].
- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor organice poluante.
Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic
de oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul organic total (COT).
Oxigenul dizolvat (OD) cel mai important parametru de calitate al apei din râuri şi
lacuri este conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o importanţă vitală pentru
ecosistemele acvatice. Astfel, conţinutul de oxigen din apele naturale trebuie să fie de cel puţin
2 mg/l, în timp ce în lacuri, în special în cele în care funcţionează crescătorii de peşte,
conţinutul de oxigen dizolvat trebuie să fie de 8 – 15 mg/l, [4].
Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/l,
necesară pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea
biologică a substanţelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se
produce în două trepte. În prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic
(faza de carbon ), iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Din determinările
de laborator s-a tras concluzia că este suficient să se determine consumul de oxigen după cinci
zile de incubare a probelor (CBO5), [4].
Consumul chimic de oxigen (CCO) Deoarece CBO5 necesită un timp de cinci
zile pentru determinare, pentru a depăşi acest neajuns se utilizează metode de oxidare chimică
diferenţiate după natura oxidantului şi a modului de reacţie. Se cunosc două tipuri de
indicatori:
- CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în
mediu de H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine cu CBO5, cu observaţia că sunt
oxidate în plus şi cca 30-35% din substanţele organice nebiodegradabile, [4].
- CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu K2Cr2O7 în
mediu acid. Acest indicator determină în general 60-70% din substanţele organice, inclusiv
cele nebiodegradabile. Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina substanţele
organice volatile.
Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în materii
organice şi corespunde cantităţii de dioxid de carbon obţinut prin oxidarea totală a acestei
materii organice. Se utilizează pentru determinarea unor compuşi organici aromatici, a căror
randament de oxidare nu depăşeşte 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea
acestora se utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-11000C), [1].
B. Săruri dizolvate
În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii prezentaţi în tabelul
1.3 ioni de care depind cele mai importante calităţi ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile
aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anioni HCO3-,
SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni se află, în mod obişnuit, în cantităţi nesemnificative, deşi câteodată
influenţează esenţial asupra proprietăţilor apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o
14
concentraţie mare, datorită solubilităţii lor ridicate; astfel, solubilitatea clorurii de sodiu sau a
celei de calciu la temperatura de 25°C este în jur de 26%, respectiv de 46%, [1].
Tabelul 1.3. Principalii ioni din apele naturale, [1]

CATIONI ANIONI
Denumire Formula Denumire Formula
+
Hidrogen H Hidroxid OH-
+
Sodiu Na Bicarbonat HCO3-
Potasiu K+ Clorură Cl-
+
Amoniu NH4 Hidrosulfit HS-
Calciu Ca2+ Nitrit NO2-
Magneziu Mg+ Nitrat NO3-
+
Fier bivalent Fe2 Fluorură F-
Fier trivalent Fe3+ Sulfat SO42-
+
Bariu Ba2 Silicat SiO32-
Aluminiu Al3+ Ortofosfat PO43-
În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale şi

elemente caracteristice, dintre care 6 elemente fundamentale sunt cele care aparţin tuturor
apelor naturale, respectiv molecula de H2CO3 şi ionii de HCO3-, CO32-, H+, OH-, Ca2+, iar
dintre elementele caracteristice se pot cita ionii de SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+ etc. Aceste
elemente pot fi prezente sau nu în apele naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică,
conferind apei un anumit caracter, [4].
C. Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după
evaporare la 1050C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea
reziduului fix în diferite ape naturale variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele
vin în contact, [4].
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii meteorologici şi
climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a zăpezilor, apele
curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac.
În aceste situaţii, de exemplu, apele râului Dâmboviţa au o mineralizare de 100 – 120 mg/l, iar
cele ale Argeşului de 80 – 100 mg/l. În perioada de iarnă, când apele de suprafaţă sunt
alimentate în special de izvoare subterane, mineralizarea acestora este mai crescută fiind de
200 –250 mg/l.
Apele subterane şi mai ales cele din pânze freatice de mare adâncime, se
caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp mai puţin variabilă, datorită
contactului cu straturile minerale în care staţionează, [4].
D. Indicatori biogeni
Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape importante ale
prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi implicit din apă .Azotul este unul
dintre elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a
plantelor şi animalelor. Formele sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular
(N2), azot legat în diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH3), azotiţi (NO2-) şi
azotaţi (NO3-). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic al azotului,
[4].
15
Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate

de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor
nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor. Nitriţii constituie o etapă importantă în
metabolismul compuşilor azotului, ei intervenind în ciclul biogeochimic al azotului ca fază
intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se datorează fie oxidării bacteriene a
amoniacului, fie reducerii nitraţilor. Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului
organic.
Azotul din nitraţi, la fel ca şi cel din nitriţi sau amoniac, constituie un element
nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor, este folosit la cultura intensivă în agricultură.
Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica prin contactul apei cu solul bazinului
hidrografic, [4].
Compuşi ai fosforului. Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus
(0,5-5 mg/l). Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în care fosfatul este legat în compuşi
organici, acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De asemenea, o pondere importantă revine poluării
difuze din agricultură datorată administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul
monocalcic poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau animale,
[4].
Fosfatul monocalcic este solubil în apă şi reprezintă o formă de fosfor asimilabil.
Concentraţii mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în PO43- în apele de suprafaţă determină
eutrofizarea progresivă a lacurilor, prin favorizarea dezvoltării algelor. Conţinuturi mai mari
de fosfaţi în apele subterane sau de suprafaţă pot să constituie un indiciu asupra poluării de
origine animală, mai ales dacă se corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub
formă de combinaţii, poate fi prezent în apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii sau
sedimente, [4].
E. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei

Aciditatea apei se datorează prezenţei în apă a dioxidului de carbon liber, a
acizilor minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, sărurile de fier şi de aluminiu,
provenite de la exploatările miniere sau din apele uzate industriale intrând în această din urmă
categorie, [4].
Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor minerali, cât
şi cea datorată dioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea minerală exprimă numai
aciditatea datorată acizilor minerali. Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se
poate face, fie prin utilizarea schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până la
puncte de echivalenţă diferite şi anume până la pH = 4,5 pentru titrarea acidului mineral şi pH
= 8,3 pentru titrarea acidităţii totale, [4].
Alcalinitatea apei este condiţionată de prezenţa ionilor dicarbonat, carbonat,
hidroxid şi, mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este
concentraţia echivalentă a bazei titrabile şi se măsoară la anumite puncte de echivalenţă date
de soluţii indicator, [4].
Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei datorită ponderii
carbonaţilor de calciu şi magneziu în apele naturale. Se deosebesc următoarele tipuri de
duritate:
- duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de Ca2+ şi Mg2+ prezente în apă;
- duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionul HCO-3,
care prin fierberea apei se poate înlătura deoarece dicarbonaţii se descompun în CO2 şi în
carbonaţi care precipită;
- duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi duritatea temporară, fiind
atribuită ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionii Cl-, SO42- şi NO3-.
Acest tip de duritate rămâne în mod permanent în apă, chiar după fierbere. În tabelul
1.4 este prezentată o clasificare a apelor după duritatea lor, [4].
16
Tabelul 1.4. Clasificarea apelor după duritate, [4]

Clasa de duritate
Unități de măsură
1 2 3 4
mg/l 0-55 56-100 101-200 200-500
m val/l 0-1,1 1,1-2,0 2,0-4,0 4,0-10
Caracterizarea apei Moale Slab dură Moderat dură Foarte dură
F. Indicatori biologici şi bacteriologici

Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a fito şi zooplanctonului,
organisme din masa apei, precum şi analiza organismelor bentonice (situate pe fundul apei) şi
aperifitonului (organisme fixate pe diferite suporturi), din probele de apă prelevate în
secţiunea de control. Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de poluare
influențează compoziţia biocenozelor acvatice (tip şi număr de organisme), iar acestea pot
reprezenta un mijloc de a diagnostica calitatea apei, [4].
Analiza bacteriologică. Apa destinată utilizării de către om trebuie să fie cât mai
puţin contaminată de bacterii sau viruşi patogeni, această regulă fiind foarte strictă dacă apa
este destinată consumului potabil sau este folosită în industria alimentară; în acest caz, ea
trebuie să fie complet lipsită de germeni patogeni.
Pe de altă parte, cantitatea mare de apă folosită în mod centralizat de populaţie
prezintă pericolul că în condiţiile poluării, apa să constituie un factor important de
îmbolnăvire.
Bolile răspândite prin apă pot cuprinde, în general, un număr mare de persoane,
îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă. În analiza bacteriologică a apei au fost
adoptaţi ca indicatori bacteriologici numărul total de germeni şi determinarea bacilului coli,
[4].
Specificul calităţii diferitelor surse naturale de apă

Fiecare tip de sursă prezintă caracteristici proprii, fizico-chimice şi biologice, variind
de la o regiune la alta în funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor strabătute, de timpul de
contact, de temperatură şi de condiţiile climatice. Pentru acelaşi tip de sursă se pot evidenţia
anumite caracteristici comune, după cum rezultă din cele de mai jos, [4].
A. Apa de râu
Cursurile de apă, (râuri şi afluenţi), sunt caracterizate, în general, printr-o mineralizare
mai scăzută, suma sărurilor minerale dizolvate fiind sub 400 mg/l. Aceasta este formată din
dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea totală este, în
general, sub 15 grade, fiind formată în cea mai mare parte din duritate dicarbonatată.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) se situează în jurul valorii neutre, fiind cu un
pH = 6,8 - 7,8. Dintre gazele dizolvate sunt prezente oxigenul dizolvat, cu saturaţie între 65 -
95% şi bioxidul de carbon liber, în general sub 10 mg/l. Caracteristica principală a cursurilor
de apă o prezintă încărcarea variabilă cu materii în suspensie şi substanţe organice, încărcare
legată direct proporţional de condiţiile meteorologice şi climatice. Acestea cresc în perioada
ploilor, ajungând la un maxim în perioada viiturilor mari de apă şi la un minim în perioadele
de îngheţ, [4].
17
Deversarea unor efluenţi insuficient epuraţi a condus la alterarea calităţii cursurilor de

apă şi la apariţia unei game largi de impurificatori: substanţe organice greu degradabile,
compuşi ai azotului, fosforului, sulfului, microelemente (Cu, Zn, Pb), pesticide, insecticide
organo-clorurate, detergenţi etc. De asemenea, în multe cazuri se remarcă impurificări
accentuate de natură bacteriologică. O particularitate caracteristică a apei din râuri este
capacitatea de autoepurare datorată unor serii de procese naturale biochimice, favorizate de
contactul aer-apă, [4].
B. Apa de lac
Lacurile, formate, în general, prin bararea naturală sau artificială a unui curs de apă,
prezintă modificări ale indicatorilor de calitate comparativ cu efluentul principal, datorită
stagnării apei un anumit timp în lac, insolaţiei puternice şi fenomenelor de stratificare (vara şi
iarna) şi destratificare (primăvara şi toamna), termică şi minerală. Stagnarea apei în lac
conduce la o decantare naturală a materiilor în suspensie, apa lacurilor fiind mai limpede şi
mai puţin sensibilă la condiţiile meteorologice. Stratificarea termică, combinată la lacurile
adânci şi cu o stratificare minerală, conduce, în perioada de vară şi toamnă, la excluderea
aproape completă a circulaţiei apei pe verticală. Acest lucru atrage după sine scăderea
concentraţiei oxigenului dizolvat în zona de fund şi apariţia proceselor de oxidare anaerobă,
având drept efect creşterea
conţinutului în substanţe organice, în săruri de azot şi fosfor şi, uneori, apariţia hidrogenului
sulfurat la fundul lacului. În perioadele de destratificare termică şi minerală (primavara şi
toamna), are loc o circulaţie a apei pe verticală şi o uniformizare calitativă a apei lacului,
conducând la îmbogăţirea cu substanţe organice şi nutrienţi a apei din zona fotică. Conţinutul
de substanţe organice şi nutrienţi, combinat cu insolarea puternică, conduce la posibilitatea
dezvoltării unei biomase fito şi zooplanctonice apreciabile, [4].
Din cele prezentate mai sus rezultă că apa lacurilor se caracterizează, în general,
printr-un conţinut mai ridicat în substanţe organice, nutrienţi şi biomasă planctonică, ce pot
avea repercusiuni şi asupra unor indicatori organoleptici şi fizici cum ar fi gust, miros,
culoare, turbiditate, pH. Din punct de vedere al tratării apei, acumulările au un efect favorabil
asupra calităţii apei prin reducerea conţinutului de suspensii, asigurarea unei temperaturi
scăzute şi relativ constante, eliminarea pericolului îngheţului şi formării zaiului. De multe ori
apar şi influenţe defavorabile, dintre care se pot cita dezvoltări masive de biomasă, apariţia
coloraţiei apei, îmbogăţire în substanţe naturale. Tratarea unei astfel de ape trebuie, pe de o
parte, să folosească avantajele staţionării îndelungate a apei, iar pe de altă parte să rezolve şi
problemele corectării indicatorilor menţionaţi mai sus, [4].
C. Apa subterană
Apele subterane sunt caracterizate, în general, printr-o mineralizare mai ridicată,
conţinutul în săruri minerale dizolvate fiind peste 400 mg/l şi format, în principal, din
dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea totală este
cuprinsă între 10-20 grade germane şi este formată, în cea mai mare parte, din duritate
dicarbonatată, [4].
Concentraţia ionilor de hidrogen se situează în jurul valorii neutre, corespunzând unui
pH = 6,5 - 7. Dintre gazele dizolvate predomină dioxidul de carbon liber, conţinutul în oxigen
fiind foarte scăzut sub 3 mg O2/l. În funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor străbătute,
unele surse subterane conţin cantităţi însemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat şi sulfuri,
compuşi ai azotului etc. S-a considerat a fi sugestivă prezentarea centralizată în tabelul 1.5, a
indicatorilor de calitate pentru diferitele categorii de apă întâlnite curent, şi anume apă
distilată, apă de râu, apă de lac, apă subterană, apă din reţeaua de apă potabilă şi apă minerală,
[4].
18
Compararea valorilor diferiţilor indici de calitate permite, chiar şi unui

nespecialist, evidenţierea specificului diferitelor categorii de apă, [4].
1.1.2. Poluarea apelor
Poluarea apelor
Apa este un factor indispensabil vieții. De aceea in jurul surselor de apă s-a
dezvoltat o diversitate de biocenoze și chiar civilizația umană a fost atrasă de aceste zone.
România dispune de resurse sărace de apă de 1700 t/locuitor, în comparație cu media pe
Europa care este de 4000 - 5000 t/locuitor. Consumatorii de apă sunt: industria, agricultura,
consumul casnic, transportul, serviciile, [5].
Poluarea apelor reprezintă alterarea calităților fizice, chimice și biologice ale apelor,
produsă direct, sau indirect, în mod natural sau antropic. Apa poluată devine improprie
utilizării normale, [5].
Tabelul 1.5. Indicatori de calitate pentru diferite categorii de ape, [5]

Metoda de Apă Apă Apă Apă Apă
Apă de
Indicator U.M determinar potabil mineral distilat de subteran
lac
e ă ă ă râu ă
0
Temperatur C
6324/61 19 15 20 18 13,8 14
ă
grade
Turbiditate 6323/61 0 4 0 190 3,5 0,7
SiO2
Culoare mg Pt/l 7576/66 0 0 0 17 35 0
pH - 6325/61 7,7 5,8 5,6 7,85 6,95 7,7
Reziduu fix mg/l 3638/53 235 2030 15 325 124 429
Suspensii mg/l 3638/53 235 2030 15 325 124 429
Conductivit S
348 3700 20 488 231 593
ate
Alcalinitate mval/l
6363/61 206 28,7 0,15 3,25 1,55 8,15
„m”
Alcalinitate mval/l
6363/61 0 0 0 0,12 0 0
„p”
Duritate grade
3026/62 8,40 54,1 0 11,65 4,7 11,96
totală
Duritate grade
3026/62 5,77 54,1 0 9,18 4,34 11,96
temporară
Duritate grade
3026/62 2,63 0 0 2,47 0,36 0
permanentă
O2 dizolvat mg/l 6536/62 7,20 - 1,80 8,96 9,66 1,26
Oxidabilitat mg
3002/61 5,69 8,8 1,58 48,33 28,77 15,24
e KMNO4/l
CCO- Cr mg O2/l 6954/61 2,40 9,7 1,30 26,8 9,06 4,04
CBO5 mg O2/l 6560/62 1,20 - 8,69 4,96 3,83 0,90
CO2 mg/l 3253/61 6,60 2970 0 0 7,37 8,80
Ca mg/l 3662/62 48 242 0 56 21 39
19
Mg2+ mg/l Calcul 7 88 0 17 8 28

Na+ + K+ mg/l Calcul 30 455 6 44 12 99
Fe2+ mg/l 8634/70 0,720 0,010 0 0 0 0,720
Fe total mg/l 8634/70 0,835 0,021 0 0,50 0,600 0,835
Mn mg/l 3264/62 0,100 0 0 0,025 0,025 0,100
Cl- mg/l 2049/52 11 365 4 46 8 11
SO 24  mg/l 3069/68 6 5 0 60 19 6
CO 32  mg/l Calcul 0 0 0 7 0 0
NH 
4
mg/l 6328/61 0 0,116 0,019 0,296 0,469 6,000
NO 2_ mg/l 3048/61 6,000 0,016 0,003 0,030 0,010 0,004
NO 3_ mg/l 8900/71 0,004 0,044 0 4,761 0,332 0,455
N total mg/l
7312/65 0,455 0,105 0,016 1,314 0,443 5,125
mineral
3_ mg/l
PO 3265/61 5,125 0 0,090 4,468 0,010 0,250
4
P total mg/l 1006/85 0,250 0 0,037 0,660 0,023 0,360
SiO2 mg/l 3225/61 0,360 2,1 0,14 0,9 0,6 1,56
H2S mg/l 7510/66 1,56 0 0 0 0 3,2
Fenoli mg/l 7167/65 3,20 0 0,0017 0,007 0 0
Poluarea poate avea loc: - continuu, cum este cazul canalizării din oraș, sau reziduurile
provenite din industrie și deversate în ape: - discontinuu, la intervale regulate sau neregulate
de timp: - temporar; - accidental, în cazuri de avarie.
Sursele de poluare ale apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea
lor:
 După proveniență: activitățile menajere, industria, agricultura, și transporturile.
 După aria de răspândire a poluanților: - surse locale; - difuze, când poluanții se
răspândesc pe o arie mare.
 După poziția lor: - surse fixe; - mobile (autovehicole, locuințe și instalații ce se
deplasează etc.).
Poluarea majoră a apelor se face de către: industrie, agricultură, transporturi si
activitățile menajere.
Industria deversează în apele naturale substanțe chimice, organice și anorganice,
resturi vegetale și animale, solvenți, hidrocarburi, căldură. Materialele pot fi în stare solidă,
sau lichidă, miscibile sau nemiscibile cu apa, ușor sau greu volatile, mai mult sau mai puțin
toxice.
Agricultura deversează în apele naturale ape cu încărcătură mare de substanțe chimice
ce pot depăși apele menajere și de 5 ori la consumul de oxigen de 7 ori la azotul total și de 10
ori la materiale solide.
Transporturile deversează produse petroliere, detergenți etc.
Activitățile menajere generează dejecții, detergenți, diferite alte substanțe poluând
chimic și biologic apele naturale.
Poluanții apelor sunt foarte diverși și de aceea clasificarea adoptă mai multe criterii,
[5].
Astfel:
 După natura lor există poluanți: - organici; - anorganici; - bilogici; - radioactivi; -
termici.
 După starea de agregare se diferențiază: - suspensii; - poluanți solubili în apă; -
dispersii coloidale.
 După durata degradării naturale în apă se deosebesc: - poluanții ușor biodegradabili;
20
- nebiodegradabili; - refractari.
Poluarea apelor la fel ca și poluarea celorlalte elemente aparținătoare naturii încă
continuă la un nivel ridicat dar totuși se ia urma congreselor naționale și internaționale privind
poluarea se observă o ușoară ameliorare a ei atât pe plan național cât și mondial, [5].
1.1.3. Caracteristicile apelor uzate menajere
Caracteristicile apelor uzate urbane

Determinarea caracteristicilor apelor uzate orăşăneşti este necesară pentru proiectarea
staţiilor de epurare dar şi pentru controlul şi operarea acestora în condiţii optime, [6].
Prin caracterizarea apelor uzate se înţelege determinarea parametrilor calitativi
(indicatori de calitate) cu referire la:
-indicatori fizici;
-indicatori chimici;
-indicatori biologici.
Caracteristici fizice
 Temperatura apelor uzate influenţează majoritatea reacţiilor fizice şi
biochimice care au loc în procesul de epurare. Apele uzate menajere au o temperatură
cu 2-30C mai ridicată decât cea a apelor de alimentare, cu excepţia cazului de deversări
de ape calde tehnologice sau când în rețea se infiltrează ape subterane, [6].
 Turbiditatea apelor uzate este dată de particulele foarte fine aflate în
suspensie, care nu sedimentează în timp. Turbiditatea nu constituie o determinare
curentă a apelor uzate, deoarece nu există o proporţionalitate directă între turbiditate şi
conţinutul lor în suspensii. Analizele de laborator se exprimă în grade de turbiditate, 1
grad de turbiditate corespunzând la 1 mg SiO 2/dm3 de apă. Orientativ, apele uzate
menajere prezintă valori ale gradului de turbiditate în limitele de 400 – 5000 în scara
silicei, [6].
 Culoarea apelor uzate menajere proaspete este gri deschis, iar culoarea gri
închis indică începutul procesului de fermentare a materiilor organice existente în
aceste ape. Pentru apele uzate care prezintă alte nuanţe de culori, rezultă că amestecul
acestora cu apele uzate industriale care pătrund în reţeaua de canalizare este dominat
de acestea din urmă (ape verzi de la industriile de legume, ape galbene de la industriile
prelucrătoare de clor, ape roşii de la uzine metalurgice etc), [6].
 Mirosul apelor uzate menajere proaspete este aproape inperceptibil:
intrarea în fermentaţie a materiilor organice este indicată de mirosuri de hidrogen
sulfurat, de putregai sau de alte mirosuri de produse de descompunere. Apele uzate
orăşeneşti pot avea mirosuri diferite imprimate de natură şi provenienţa apelor uzate
industriale, [6].
 Materiile solide totale (MST) care se găsesc în apa uzată pot fi în stare de
suspensie (organice şi minerale) şi materii solide dizolvate (organice şi minerale).
Materiile solide în suspensie, la rândul lor, pot fi separabile prin decantare şi materii
coloidale. În funcţie de dimensiunile diferitelor particule (gradul de dispersie) şi de
greutatea specifică a acestor particule, materiile solide în suspensie se pot depune sub
21
formă de sediment, pot pluti la suprafaţa apei sau pot pluti în masa apei (materiile
coloidale), [6].
Analizele apelor uzate menajere indică o cantitate totală a materiilor solide de 65 g/om
zi, din care, materiile solide decantabile reprezintă 35 - 50 g/om zi (în medie 40 g/om zi), ceea
ce reprezintă 60-75% din materiile solide totale. În cazul îndepărtării unei părţi din reziduurile
menajere solide prin mărunţire (tocare) şi evacuare apoi hidraulic, prin reţeaua de canalizare,
se înregistrează o creştere semnificativă (cca 100 g/om zi) a depunerilor în staţia de epurare,
[6].
Caracteristici chimice
Apele uzate conţin carbohidraţi, grăsimi şi uleiuri, proteine, fenoli, pesticide, poluanţi
prioritari, compuşi organici volatili. Aceştia pot proveni din dejecţiile umane şi animale,
resturi alimentare, legume şi fructe sau alţi compuşi organici de sinteză proveniţi din apele
uzate industriale. Prezenţa materiilor organice pot reduce O2 dizolvat favorizând apariţia
proceselor anaerobe. Analiza conţinutului de compuşi organici prezintă o importanţă
deosebită pentru funcţionarea staţiilor de epurare, testele putând fi grupate în două categorii:
 analize care măsoară concentraţii mai mari de compuşi organici mai mari de
1mg/L precum CBO5, CCOCr, CTCO (conţinutul total de carbon organic), CTO
(consum teoretic de oxigen).
 analize care determină urme de compuşi organici (10 -12 - 10-3 mg/L) folosind
metode instrumentale de analiză, cum ar fi cromatografia în fază
lichidă/gazoasă, spectrofotometrice
 analize anorganice: aciditatea, alcalinitatea, pH, sulfaţi, nitraţi, etc, [6].
 CBO 5 este consum biochimic de oxigen în interval de cinci zile la o
temperatură standard de 20C. Este un indicator general care dă informaţii asupra
conţinutului de substanţe organice biodegradabile din apa uzată sau despre
necesarul de oxigen al microorganismelor din apă. Practic se determină diferenţa
dintre cantitatea de oxigen iniţială din apa uzată şi cea de după 5 zile de incubaţie la
temperatura constantă.
Pentru ape uzate menajere CBO5 are valorile 100÷400 mg/L, în timp ce în apele uzate
industriale variază în limite mai largi funcţie de provenienţa lor. Este un indicator important
pentru proiectarea treptelor biologice. Procesele consumatoare ale oxigenului dizolvat sunt

cele de transformare ale carbonului organic în CO2 şi de transformare a NH3 în NO2 şi NO3

, [6].
 CCO este consumul chimic de oxigen. Se poate determina prin două
metode:
- Metoda cu KMnO4 în mediu acid (nu se foloseşte în cazul apelor uzate decât foarte
rar).
- Metoda cu K2Cr2O7 în mediu acid pentru determinările specifice analizei apelor uzate
0 
(la 100 C). Este măsura cea mai potrivită a oxidabilităţii, dacă concentraţia de ioni Cl este
mai mare de 300mg /L se foloseşte ca inhibitor pentru HgSO4, [6].
CCOCr ia valori de 300÷800 mg/L pentru apele uzate municipale în general dar se
poate ajunge la 900÷1200 mg/L în unele cazuri.
 CTO este consumul teoretic de oxigen determinat pe principiul
cromatografiei în fază gazoasă evidenţiază toate substanţele organice şi anorganice
existente în proba de ape uzate care intră în reacţii chimice până la nivelul de oxizi
stabili. Se poate calcula dacă se cunoaşte natura compuşilor organici impurificatori,
[6].
22
 CTCO este conţinutul total de carbon organic din apă. Este un indicator
global pentru concentraţii destul de mici. Principiul de determinare constă în
introducerea unor volume exact măsurate de apă în dispozitive de oxidare chimică
sau în cuptoare cu temperatură înaltă. Carbonul este transformat în CO2 în prezenţa
unui catalizator şi apoi se determină CO2 într-un analizor cu raze IR. Înaintea
determinării se realizează filtrarea probei şi eventual o acidifiere pentru a elimina
interferențele, [6].
 Aciditatea apelor uzate este determinată de prezenţa bioxidului de carbon
liber, a acizilor minerali şi a sărurilor acizilor tari cu baze slabe. Aciditatea se
exprimă în ml substanţă alcalină normală pentru neutralizarea unui dm 3 de apă.
Acest parametru este indicat a fi determinat pentru apele uzate industriale care
ajung în staţia de epurare orăşenească, [6].
 Alcalinitatea apelor uzate este dată de prezenţa bicarbonaţilor, carbonaţilor
alcalini şi a hidroxizilor. Apele uzate menajere sunt uşor alcaline, caracterizate prin
valoarea pH-ului în limitele de 7.2 – 7.6. În laborator această caracteristică chimică
se determină prin neutralizarea unui dm3 de apă de analizat cu o soluţie de HCl
diluat la 0.1N exprimată în ml, [6].
 pH-ul apelor uzate poate fi acid sau alcalin şi constituie o cauză importantă
perturbatoare a proceselor biologice din cadrul unei stații de epurare. Spre
deosebire de aciditatea sau alcalinitatea unei ape, acest parametru exprimă numai
intensitatea acidităţii sau alcalinităţii, adică nu există o legatură directă între pH-ul
unei ape şi cantitatea de acizi sau alcali care este în compoziţia apei respective. Este
posibil ca două soluţii apoase să prezinte aceleaşi valori ale pH-ului, cu toate că
concentraţia lor în acizi sau baze poate fi diferită, [6].
Concentraţia în ioni de hidrogen a apelor naturale, adică pH-ul care exprimă reacţia
activă a apei prezintă valoarea 7 (ape neutre). Reacţia apelor va fi acidă pentru pH = 0 – 7 și
va fi alcalină pentru pH = 7 – 14, [6].
1.1.4. Epurarea şi autoepurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate
Epurarea apelor uzate se poate realiza prin metode ce se bazează pe procese fizice,
chimice şi biologice, care diferă în funcţie de tipul poluanţilor şi concentraţia lor în apa uzată.
Se poate face o clasificare a acestor metode luând în considerare tipul procesului care stă la
baza metodei de epurare:
 Epurare mecanică
 Epurare chimică
 Epurare biologică
 Epurare avansată
sau considerând operaţiile şi procesele unitare necesare pentru a realiza îndepărtarea
poluanţilor, într-un anumit stadiu al sistemului de epurare în:
 Epurare primară
 Epurare secundară
 Epurare terţiară (avansată)
Asocierea celor trei faze de epurare, mecanică, chimică şi biologică a fost concepută în
vederea obţinerii unui randament sporit de îndepărtare a impurităţilor existente în apele
23
reziduale brute, pentru redarea lor în circuitul apelor de suprafaţă la parametrii avizaţi de
normele în vigoare. Astfel, treapta de epurare mecanică a fost introdusă în procesul tehnologic
în scopul reţinerii substanţelor grosiere care ar putea înfunda canalele conductelor şi bazinele
existente sau care prin acţiunea abrazivă ar avea efecte negative asupra uvrajelor, [6].
Treapta de epurare chimică are un rol bine determinat în procesul tehnologic, prin care
se îndepărtează o parte din conţinutul impurificator al apelor reziduale. Epurarea chimică prin
coagulare - floculare conduce la o reducere a conţinutului de substanţe organice exprimate în
CBO5 de cca. 20 -30 % permiţând evitarea încărcării excesive a nămolului activ cu substanţă
organică. Procesul de coagulare - floculare constă în tratarea apelor reziduale cu reactivi
chimici, în cazul de faţă, sulfat feros clorurat şi apă de var, care au proprietatea de a forma
ioni comuni cu substanţa organică existentă în apă şi de a se aglomera în flocoane mari
capabile să decanteze sub formă de precipitat. Îndepărtarea prin decantare a flocoanelor
formate este necesară întrucât acestea ar putea împiedica desfăşurarea proceselor de oxidare
biochimică prin blocarea suprafeţelor de schimb metabolic a biocenozei, [6].
Datorită variaţiilor mari de pH cu care intră în staţia de epurare apele reziduale, se
impune corectarea pH-ului în aşa fel încât, după epurarea mecano-chimică, apele să aibă un
pH cuprins între 6,5-8,5, domeniu în care degradarea biochimică sub acţiunea
microorganismelor din nămolul activ este optimă. Corecţia pH-ului se face cu ajutorul H2SO4
98% sau a NaOH 40% în bazinul de reglare a pH-ului, destinat acestui scop. Totodată prin
corecţia pH-ului se reduce şi agresivitatea apelor reziduale asupra conductelor, construcţiilor
şi uvrajelor, [6].
După epurarea mecano-chimică şi corecţia pH-ului apele pot fi introduse în treapta de
epurare biologică unde are loc definitivarea procesului de epurare. Necesitatea introducerii
treptei de epurare biologică este motivată datorită conţinutului mare de substanţă organică din
apele reziduale evacuate de pe platforma chimică care nu pot fi îndepărtate prin epurare
chimică decât parţial. Epurarea biologică constă în degradarea compuşilor chimici organici
sub acţiunea microorganismelor în prezenţa oxigenului dizolvat şi transformarea acestor
produşi în substanţe nenocive, [6].
Apele uzate în compoziţia cărora se află materii organice, sunt poluate şi cu specii de
organisme care valorifică resursele de hrană respective şi care, în decursul dezvoltării lor, s-au
adaptat unor condiţii unilaterale de mediu. Aceste organisme constituie indicatorul biologic ce
caracterizează pozitiv gradul de încărcare al apei cu substanţe organice sau gradul de
saprobitate. Organismele respective sunt formate din bacterii, protozoare, alge.
Determinarea organismelor existente în apele uzate după sistemul saprobiilor care
cuprinde speciile de organisme caracteristice apelor impurificate cu substanţe organice îşi
găseşte o aplicare din ce în ce mai largă. Astfel, prezenţa sau absenţa unor organisme poate
oferi indicaţii asupra desfăşurării procesului de epurare biologică din cadrul unei staţii de
epurare. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în cazul proceselor de fermentare anaerobă a
nămolurilor. Varietatea organismelor în procesele tehnologice menționate este mai mare faţă
de cea existentă în apele uzate brute unde speciile de organisme sunt foarte reduse, ceea ce
impune efectuarea de analize biologice, în mod sistematic, în stațiile de epurare, [6].
Faţă de analiza chimică, analiza biologică a apelor uzate prezintă unele avantaje şi
dezavantaje. Avantajul cel mai important constă în valoarea ei retrospectivă.
Dacă analiza chimică oferă informaţii asupra unor caracteristici ale apei valabile
numai pentru momentul prelevării probelor, analiza biologică furnizează date medii ce
oglindesc situaţia în trecut pe o perioadă îndelungată de timp. Acest avantaj este consecinţa
așa-numitei inerţii biologice ce caracterizează materia primă. Reacţia unui organism,
răspunsul acestuia faţă de factorii de mediu (temperatură, oxigen, pH) nu au loc imediat, ci se
petrec într-o anumită perioadă de timp.
24
Analiza biologică, în schimb, nu poate furniza valori cantitative asupra proceselor de

poluare şi nici nu poate indica natura poluantului. În această situaţie, metodele de analiză
fizico-chimică a apelor uzate se completează reciproc cu metodele de analiză biologică. Dacă
o poluare puternică nu este greu de identificat, în schimb când intervine o poluare slabă se
poate pune în evidenţă numai printr-o analiză atentă a condiţiilor biologice corelate cu datele
chimice, [6].
În concepţia şi practica actuală, epurarea biologică a apelor uzate nu este o operaţie
unică, ci o combinaţie de operaţii intermediare care depind de caracteristicile apei şi de
cerinţele evacuării în emisar. Schematic, procesul de epurare biologică are loc astfel:
substanţele asimilabile, exprimate în CBO5 concentrate la suprafaţa biomasei sunt absorbite,
substanţele absorbite fiind apoi descompuse de către enzimele celulare vii în unităţi mici care
pătrund în celulă, se metabolizează şi se formează noi celule. Substanţele metabolizate
rezultate (CO2, azotaţi, etc.) sunt eliberate în mediu, nemaifiind nocive, [6].
În procesul de epurare biologică în afară de aportul de substanţe organice asimilabile,
trebuie ţinut seama de existenţa elementelor indispensabile vieţii şi în primul rând de azot şi
fosfor. După datele din literatură, conţinutul de substanţe nutritive raportat la CBO este minim
de CBO:N:P=150:5:1 şi maxim de CBO:N:P= 90 :5:1. Prin epurarea biologică a apelor uzate
se obţine o îndepărtare a impurificatorilor în jur de 90-95 %, în condiţiile în care aceste ape
conţin substanţe biodegradabile, [6].
Autoepurarea este un proces natural complex (fizico-chimic, biologic şi bacterilogic)

prin care impurificarea unei ape de suprafaţă receptoare, curgătoare sau stătătoare, se reduce
treptat odată cu îndepărtarea de sursa de impurificare, [7].
Îndiferent de receptor şi de natura impurificării, procesele de autoepurare sunt
asemănătoare, însă diferă desfăşurarea lor ca durată, ca amploare, ca ordine de succesiune sau
ca măsură în care iau parte toate felurile de procese specifice, sau numai unele dintre acestea,
depind de caracteristicile receptorului şi ale poluanţilor introduşi în acestea. Capacitatea de
autoepurare a apelor receptoare nu este nelimitată, aceasta putând varia în timp chiar dacă
caracteristicile apelor receptoare rămân relativ constante, [7].
Procesul de autoepurare se realizează, în esenţă, prin îndepărtarea din masa de apă
supusă procesului a materiilor solide în stare de suspensie, sau prin transformarea pe cale
chimică sau biochimică a unor substanţe poluatoare.
Factorii care intervin în procesul de autoepurare sunt foarte numeroşi şi sunt de natură
fizică, chimică, şi biologică sau factori de mediu. Aceștia pot interveni în proces simultan sau
într-o anumită succesiune, însă între acțiunile acestor factori există anumite interdependențe,
astfel încât momentul în care intră în acțiune un anumit factor și intensitatea cu care
acționează este de regulă condiționată de acțiunile altor factori, [7].
Factorii fizici care intervin în procesul de autoepurare sunt: sedimentarea, lumina,
temperatura și mișcarea curenților de apă.
Factori chimici joacă un rol foarte important în procesul de autoepurare, contribuind
direct și/sau indirect la crearea condițiilor de viață a organismelor din apa supusă procesului.
Dintre aceștia, factorii chimici cu cea mai mare importanță sunt oxigenul (de
concentrația acestuia depinzând intensitatea de descompunere a materialelor organice
poluante, oxidarea unor substanțe minerale poluante și popularea cu organisme a sistemelor
acvatice) și bioxidul de carbon (care constituie sursa principală de carbon pentru sistetizarea
substanțelor organice de către plante), [7].
Procesul de autoepurare mai este influențat și de alți componenți chimici din apă, care
contribuie la crearea condițiilor de viață ale organismelor acvatice sau favorizează unele
reacții chimice sau biochimice, cum ar fi: fierul, manganul, azotul, fosforul, potasiul, sulful,
siliciul, magneziul, aluminiul și unele oligoelemente.
Factorii biologici care intervin în procesul de autoepurare sunt organismele acvatice și
25
anume: bacteriile, protozoarele, macrovertebratele și plantele clorofiliene, [7].

Dintre acești factori, rolul principal în autoepurare îl au bacteriile, restul organismelor,
cu puține excepții, continuând transformările inițiate de bacterii, eventual stimulând unele
dintre ele.
Unele dintre bacteriile din apă (împarțite în autotrofe și heterotrofe, după modul de
nutriție) se dezvoltă în prezența oxigenului molecular, dizolvat în apă, și poartă numele de
bacterii aerobe, acestea având rolul principal în procesul de autoepurare a apei. Alte bacterii
din apă utilizează în procesele metabolice oxigenul combinat chimic din apă (din sulfați,
azotiți, etc.) și poartă numele de bacterii anaerobe, acestea având un anumit rol și în procesul
de autoepurare a apei, dar mai ales în procesele din interiorul sedimentelor de pe fundul
apelor. Având în vedere că principala caracteristică a bacteriilor este capacitatea extraordinară
de adaptare, există bacterii care se dezvoltă atât în prezența oxigenului molecular liber din
apă, cât și în prezența oxigenului legat chimic, acestea purtând numele de bacterii facultativ
aerobe, [7].
În general toate procesele biologice bacteriene se produc într-o multitudine de trepte
susccesive, care dacă se desfașoară în echlibru, descompun materia organică (poluatoare) din
apă, în bioxid de carbon și apă, în cazul proceselor aerobe, și în bioxid de carbon și metan, în
cazul proceselor anaerobe, [7].
1.2. Metode de epurare a apelor uzate
1.2.1. Epurarea mecanică
Se mai numeşte epurare primară şi se bazează pe procese fizice de

separare a poluanţilor din apele uzate. Epurarea mecanică realizează în prima etapă
îndepărtarea materiilor grosiere în suspensie, mai mari de 1 milimetru, în general solide
organice plutitoare, prin reţinerea lor pe grătare şi site. În a doua etapă, prin procese de
decantare gravitaţională, în instalaţii numite deznisipatoare, se îndepărtează suspensiile
constituite din particule minerale (sol şi nisip), [8].
Materiile grosiere se îndepărtează pentru protejarea pompelor şi evitarea înfundării
conductelor. Apele uzate, după primele două etape, sunt conduse în instalaţii numite
decantoare primare, unde se sedimentează restul de substanţe în suspensie şi parţial cele aflate
în dispersie coloidală, care conțin şi substanţe organice. Există mai multe tipuri de
decantoare, în funcţie de natura apelor şi procedeul aplicat. Decantoarele sunt construcţii din
beton de formă dreptunghiulară sau radială în care apa uzată curge cu viteză mică pentru a
grăbi depunerea particulelor în suspensie. Nămolul rezultat din depuneri e colectat, periodic şi
evacuat din instalaţie. Unele staţii de epurare mecanice sunt prevăzute suplimentar cu
separatoare de uleiuri şi grăsimi, [8].
26
Ape uzate Centrală

termică
Grătare Dezintegrator
Deznisipatoare
Rezervor de
gaze
Separatoare
de grăsimi
Rezervor de
Decantoare fermentare
primare metanică
decantate
Ape
Ape de drenaj Platformă de uscare

a nămolului
Emisar
Figura 1.2.1. Epurarea mecanică [8]
1.2.2. Epurarea chimică
Această metodă utilizează pentru îndepărtarea poluanţilor prin procese chimice şi

fizico-chimice. Metoda se aplică apelor uzate industriale şi altor categorii de ape când se
urmăreşte o epurare rapidă şi eficientă. Epurarea chimică se aplică atât poluanţilor în
suspensie, cât şi celor dizolvaţi. Astfel materiile în suspensie fină care nu se decantează în
decantorul primar, ele aflându-se dispersate coloidal, se elimină cu ajutorul unor reactivi
chimici, numiţi coagulanţi, se mai folosesc şi coagulanţi sintetici numiţi polielectroliţi.
Aplicarea produsului de decantare cu coagulanţi, asigură eliminarea materiilor în suspensie şi
reduce conţinutul de substanţe organice dizolvate, [8].
Pentru eliminarea poluanţilor dizolvaţi se recurge la reacţii chimice în care reactivul
introdus formează cu poluantul un produs greu solubil, care se depune pe fundul bazinului de
reacţie sau e descompus sau transformat într-o substanţă inactivă. Astfel se pot elimina din
soluţie: metale grele, cianuri, fenoli şi coloranţi. Ca reactivi se utilizează laptele de var, clorul
şi ozonul. Apele uzate acide sau alcaline, datorită agresivităţii lor chimice, se supun
preepurării, operaţie ce constată în neutralizarea lor în bazine cu ajutorul unor reactivi
chimici, [8].
27
Epurarea chimică este însoţită de obicei şi de o epurare mecanică, aceasta fiind

alcătuită din grătare, decantoare, centrifuge şi de aceea metoda poartă denumirea de epurare
mecano-chimică.
Influent
Treapta mecanică
Nămol
primar
Staţie de preparare
Bazin de amestec şi dozare a reactivilor
şi de reacţie
Treapta
chimică
Decantor secundar
Nămol
secundar
Efluent
Emisar
Figura 1.2.2. Epurarea mecano-chimică, [8].
1.2.3. Epurarea biologică
I se mai spune epurare secundară şi se aplică pentru eliminarea din apă a poluanţilor
organici biodegradabili, care pot constitui hrană pentru microorganisme. Eliminarea
substanţelor organice dizolvate în apă se face prin absorbţia lor la suprafaţa celulelor,
microorganismelor, în principal bacterii. Ca urmare apar noi celule de bacterii şi aşa numiţi
metaboliţi (bioxid de carbon,săruri minerale), [8].
Schema de epurare mecano-biologică (figura 1.3) cuprinde o treaptă de epurare
mecanică şi una de epurare biologică. Treapta de epurare mecanică este asemănătoare celei
precedente, ea poate fi completată cu biocoagulatoare, în cazul în care în staţie există nămol
activ, sau în lipsa acestuia – cu bazine de preaerare. O parte din instalaţiile de epurare
mecanică pot fi folosite şi pentru recircularea şi prelucrarea nămolurilor care fac parte din
epurarea mecanică, [8].
28
Ape uzate
Grătare Dezintegratoare Centrală termică
Deznisipatoare
Rezervoare
Separatoare de gaze
de grăsimi
Decantoare Rezervoare
primare de fermentare
metanică
Platforme de
Biofiltre Staţie pompare nămol uscare
a nămolului
Concentrator de
Decantoare nămol
secundare
Ape de drenaj
Bazin de
contact
Staţie clorinare
Ape epurate
Figura 1.2.3. Epurarea mecano – biologică [8]
Se practică trei procedee principale de epurare biologică.

a) cu nămol activ – instalaţia de epurare include un bazin de aerare numit aerotanc, în
care apa uzată provenită de la decantorul primar este aerată puternic cu ajutorul unor
dispozitive de insuflare a aerului şi un bazin de sedimentare- decantorul secundar. Nămolul
sedimentat în decantor este utilizat parţial pentru însămânţarea aerotancului, iar excesul este
îndepărtat sau condus în altă instalaţie a staţiei de epurare, [8].
b) cu biofiltre – instalaţia de epurare conţine biofiltru propriu-zis, care este un turn de
1-4 metri înălţime, ce conţine o umplutură de material inert, formată din piatră sau mase
plastice, şi un decantor secundar. Apa uzată provenită de la decantorul primar este introdusă
29
prin partea superioară a biofiltrului şi cade liber pe materialul de umplutură, contra curent cu
aerul.
În timp ce la nămolul activ biocenoza este relativ uniformă în masa aerotancului,
datorită agitării continue a apei, în biofiltru are loc o stratificare a grupelor pe înălţime, în
funcţie de gradul de epurare realizat, [8].
c) cu iazuri de oxidare – se utilizează de obicei ca un procedeu de epurare globală
pentru ape uzate cu volum relativ mic. Iazul biologic poate fi amenajat în bazine de pământ cu
adâncime mică, sub un metru şi dotat sau nu cu instalaţii de agitare şi reaerare. El poate prelua
toate operaţiile efectuate în treptele staţiei de epurare, sau poate fi utilizat în completarea
decantoarelor primare ca treaptă de epurare biologică, aşa cum se practică de obicei pentru
epurarea apelor uzate provenite de la fermele zootehnice. Populaţiile de microorganisme care
participă la epurare, în iazuri sunt aceleaşi ca şi în instalaţii şi în plus se adaugă şi algele care
prin procesul de fotosinteză aduc un aport de oxigen. În plus algele asimilează pentru hrană
proprie, ionii de amoniu şi sărurile fosfatice care rezultă din descompunerea substanţelor
organice şi de către bacterii, realizând în acest mod epurarea apelor şi sub acest aspect, [8].
1.3. Tipuri de staţii de epurare a apelor uzate
Staţia de epurare poate funcţiona cu una, două sau trei trepte după provenienţa şi
caracteristicile apelor uzate. Astfel, apele uzate provenind din industriile prelucrătoare ale
materiilor prime şi ale materialelor anorganice necesită, după caz, tratamente în treapta
mecanică, treapta chimică sau ambele trepte în succesiune. Apele uzate provenind din
industria prelucrătoare de materii prime organice, ca şi cele provenite din activitatea socială şi
zootehnică, necesită, după caz, tratament mecano-chimic, mecano-biologic sau mecano-
chimic-biologic, în succesiune, [9].
În instalaţia de epurare se urmăreşte, în general, epurarea sau inactivitatea tuturor
substanţelor care pot polua mediul înconjurător. Astfel, materiile organice, reţinute în
separatoarele mecanice şi în decantorul primar, împreună cu o parte din depunerile
decantorului secundar sunt trecute în instalaţia numită metatanc şi supuse unui proces de
fermentaţie anaerobă, [9].
Prin această operaţie, substanţele volatile, cu miros neplăcut, rezultate în urma hidrolizei
enzimatice a substanţelor organice, îndeosebi a lipidelor şi protidelor, sunt transformate în gaz
metan şi bioxid de carbon, [9].
În continuare, reziduul obţinut în metatanc, nămolul, este deshidratat de păturile de
uscare, de unde rezultă un produs în mare parte mineralizat şi în general inactiv. Pe de altă
parte, apa reziduuală din decantorul secundar este trecută printr-o instalaţie de dezinfecţie,
în care apa este tratată cu clor şi în acest mod cea mai mare parte a bacteriilor, în formă
vegetativă, este distrusă, râul receptor primind o apă cu potenţial infecţios mai redus, [9].
După structură, staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în:
- staţii de epurare într-o singură treaptă;

- staţii de epurare în două trepte;
- staţii de epurare în trei trepte, [10].
1.3.1. Staţiile de epurare într-o singură treaptă de epurare (mecanică)
Staţiile de epurare într-o singură treaptă sunt de regulă staţii de epurare în care se
prelucrează ape uzate având un conţinut redus de poluanţi organici, adică ape uzate cu încărcare
preponderent minerală (mai ales suspensii solide), în mare majoritate obiectele tehnologice ale
acestor staţii bazându-şi procesele tehnologice pe principii mecanice şi din această cauză
această categorie de staţii purtând de regulă denumirea staţii de epurare mecanice. Schema
fluxului tehnologic al unei staţii de epurare mecanice este prezentată în figura 1.3.1. De
30
menţionat că acest tip de staţii de epurare reţin din apele uzate prelucrate 40 – 60% din
suspensiile solide, 10 – 20% din încărcarea cu nutrienţi (azot şi fosfor) şi reduc cu 20 – 40%
încărcarea cu CBO5 (materie organică), [10].
INSTALAŢIE DE
SITARE
Reţineri tocate
GRĂTAR
(SITĂ)
DEZINTEGRATOR TRANSPORTOR-
Reţineri COMPACTOR
umede
Apă rezultată din dezhidratare
DEZNISIPATOR Reţineri dezhidratate

şi compactate
Nisip proaspăt
INSTALAŢIE DE
SPĂLARE A NISIPULUI
Nisip spălat
JGHEABURI DE
DRENAJ
Apă drenată Nisip dezhidratat
DECANTOR
PRIMAR Gaz de fermentaţie
Nămol proaspăt
INSTALAŢIE DE
FERMENTARE A NĂMOLULUI
(METANTANC)
Nămol fermentat
PLATFORMĂ PENTRU
USCAREA NĂMOLULUI
Ape drenate
Nămol dezhidratat
EFLUENT
EMISAR
Fig. 1.3.1. Schema unei staţii de epurare mecanică (într-o singură treaptă), [10].
31
1.3.2. Staţiile de epurare în două trepte de epurare
Staţiile de epurare în două trepte sunt staţii mai complexe care de regulă utilizează două
categorii distincte de procedee pentru realizarea procesului tehnologic de epurare a apelor
uzate. În această categorie de staţii de epurare pot fi încadrate staţiile de epurare mecano -
chimice şi staţiile de epurare mecano – biologice, [10].
Staţiile de epurare mecano-chimice sunt staţii de epurare formate din două trepte, o treaptă
mecanică, de regulă similară cu cea prezentată în cazul staţiilor de epurare mecanică, şi o
treaptă chimică, de regulă de coagulare –floculare pentru eliminarea coloizilor, dar şi pentru
alte tratamente chimice aplicate apelor tratate cum ar fi: neutralizare, schimb ionic, oxidare
chimică, dezinfecţie, etc, [10].
Neutralizarea este colectarea ph-ului apelor uzate, [11].
Schimbul ionic este procedeul care se bazează pe însușirea unor substanțe de a schimba ionii
proprii cu ionii din soluția cu care vin în contact formând compuși care se pot elimina, [11].
Oxidarea chimică este procedeul care se aplică apelor uzate care conțin substanțe organice
greu biodegradabile sau nebiodegradabile sau substanțe anorganice diferite (nedorite), [11].
Dezinfecția este procedeul prin care se distrug microorganismele patogene cu reactivi care
difuzează în interiorul acestora, [11].
. În figura 1.3.2. este prezentat un exemplu de structură de staţie de epurare mecano -
chimică a apelor uzate, cu treaptă chimică de coagulare – floculare, care reduce încărcările cu
suspensii solide şi coloizi, cu eficienţe de 60 – 85%, [10].
INFLUENT
TREAPTA
MECANICĂ
BAZIN DE STAŢIE DE DOZARE ŞI

AMESTEC ŞI REACŢIE PREPARARE A REACTIVILOR
EFLUENT
EMISAR
Fig. 1.3.2. Schema unei staţii de epurare mecanico-chimică, cu treaptă chimică de coagulare –
floculare, [10].
Staţiile de epurare mecano - biologice sunt staţii de epurare formate tot din două
trepte, o treaptă mecanică şi o treaptă biologică, această categorie de staţii de epurare
constituindu-se în structura clasică a staţiilor generale de epurare a apelor uzate urbane, cu o
foarte largă răspândire în practică. În figura 1.3.3. este prezentată schema structurii unei staţii
mecano-biologice, la care treapta biologică este dotată cu bazine de aerare cu nămol activ
(varianta de staţii de epurare cea mai răspândită în lume), iar în figura 1.3.4. este prezentată
schema structurii unei staţii mecano-biologice, la care treapta biologică este dotată cu biofiltru.
[10]
32
STAŢIE DE DOZARE ŞI
PREPARARE A REACTIVILOR
Apă drenată Nămol

INSTALAŢIEîngroşat
DE
SITARE
Reţineri tocate
GRĂTAR
(SITĂ)
Reţineri COMPACTOR
umede
Reţineri dezhidratate
DEZNISIPATOR şi compactate
Nisip proaspăt
INSTALAŢIE DE
Nisip spălat
JGHEABURI DE
DRENAJ
Nisip dezhidratat
PRELUCRAREA
SEPARATOR DE
NĂMOLURILOR
GRĂSIMI
CENTRALĂ
Grăsimi separate TERMICĂ
Coagulanţi
BAZIN DE AMESTEC Gaz de
CU COAGULANŢI fermentare
GAZOMETRU
CAMERA DE REACŢIE Gaz de
(FLOCULARE) fermentare
INSTALAŢIE DE
DECANTOR EPURARE MECANICĂ FERMENTARE A
PRIMAR A APEI NĂMOLULUI
(METANTANCURI)
Nămol primar
Nămol
EPURARE fermentat
BIOLOGICĂ
CAMERĂ DE INSTALAŢIE DE
A APEI CONDIŢIONARE
AMESTEC ŞI ÎNGROSĂTOR
BAZIN DE AERARE DISTRIBUŢIE A DE NĂMOL A NĂMOLULUI
●
CU NĂMOL ACTIV NĂMOLULUI Nămol FERMENTAT
amestecat Nămol
condiţionat
DECANTOR
Nămol INSTALAŢIE DE
SECUNDAR
secundar DEZHIDRATARE
în exces A NĂMOLULUI
Nămol secundar
recirculat Apă drenată
INSTALAŢIE DE BAZIN DE CONTACT Nămol dezhidratat

DEZINFECTARE
A APEI EFLUENT
EMISAR
Fig. 1.3.3. Schema unei staţii de epurare mecanico-biologică, cu treaptă biologică dotată
cu bazine de aerare cu nămol activ, [10].
33
1.3.3. Staţiile de epurare în trei trepte de epurare
Staţiile de epurare în trei trepte sunt, cel mai frecvent, staţii de epurare formate dintr-o
structură mecano-biologico clasică la care se adaugă o treaptă terţiară de epurarea avansată.
În prezent, în lume, performanţele staţiilor mecano-biologice clasice nu mai sunt suficiente şi
de aceea acestea sunt completate cu o treaptă distinctă, terţiară, care de regulă asigură prin
diferite metode şi procedee de epurare (artificiale sau naturale) atât eliminarea avansată din
apele uzate a suspensiilor solide şi a materiilor organice, cât şi eliminarea nutrienţilor,
substanţelor greu biodegradabile şi substanţelor toxice din apele uzate, realizându-se grade
superioare, cu valori înalte, de epurare ale acestora, [10].
INFLUENT
INSTALAŢIE DE
Reţineri tocate SITARE
GRĂTAR
(SITĂ)
Reţineri COMPACTOR
umede
DEZNISIPATOR Reţineri dezhidratate

şi compactate
Nisip proaspăt
INSTALAŢIE DE
Nisip spălat
JGHEABURI DE
DRENAJ
Apă drenată Nisip dezhidratat
SEPARATOR DE
GRĂSIMI
Grăsimi separate
DECANTOR
PRIMAR
Nămol EPURARE MECANICĂ
primar A APEI
EPURARE
BIOLOGICĂ
A APEI Recirculare
apă PRELUCRAREA
NĂMOLURILOR
CAMERĂ DE Nămol PLATFORMĂ DE
BIOFILTRU AMESTEC ŞI amestecat DEZHIDRATARE
DISTRIBUŢIE A A NĂMOLULUI
●
NĂMOLULUI
DECANTOR
SECUNDAR Nămol
secundar Ape drenate Nămol dezhidratat
INSTALAŢIE DE BAZIN DE CONTACT

DEZINFECTARE Clor, ozon,
A APEI EFLUENT
raze UV EMISAR
34
Fig. 1.3.4 Schema unei staţii de epurare mecanico-biologică, cu treaptă biologică dotată cu
biofiltru, [10].
Bibliografie
[1] Oprean Letiția. Apa-resursa fundamentală a dezvoltării durabile. Metode și tehnici

neconvenționale de epurare și tratare a apei. Editura Academiei Române.
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Calitatea_apei
[3] http://cristysorin.blogspot.ro/2012/09/epurarea-apelor-uzate.html
[4] http://ecologii.wikispaces.com/file/view/APE+NATURALE-PROPRIETATI.pdf
[5] http://referat.clopotel.ro/Poluarea_apelor-9332.html
[6] Safta Victor Viorel, Toma Magdalena-Laura. Elemente de proiectare a echipamentelor şi
instalaţiilor din treapta mecanică a staţiilor de epurare a apelor uzate. Editura Printech.
Bucureşti. 2003
[7] http://isb.pub.ro/master/2012/Tematica_IMPM.pdf
[8] http://ro.scribd.com/doc/76641962/Metode-Avansate-de-Epurare-a-Apelor-Uzate
[9] http://cristysorin.blogspot.ro/2012/09/epurarea-apelor-uzate.html
[10] https://www.scribd.com/doc/202520153/CURS-2-Epurarea-Si-Autoepurarea-Apelor-
Uzate-Metode-Si-Instalatii-de-Epurare-a-Apelor-Uzate
[11] Safta Victor Viorel, Sisteme pentru depoluare-Note de curs, Universitatea Politehnica
București, Facultatea Ingineria Sistemelor Biotehnice, an universitar 2015-2016.
35

Cuprins Licență

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins Licență

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Decantor secundar longitudinal cu pod raclor

1. STUDIUL DOCUMENTAR PRIVIND EPURAREA APELOR UZATE MENAJERE …

2.2.3. Determinarea parametrilor dimensionali şi cinematici ai podului rulant de

1. STUDIUL DOCUMENTAR PRIVIND EPURAREA APELOR UZATE MENAJERE .

1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor. Poluarea apelor. Caracteristicile apelor uzate

1.1.1. Calitatea şi proprietăţile apelor

Există o moleculă avid căutată de către om în întreg universul: APA, întrucât

Calitatea și proprietățile apelor

Compoziţia fizico-chimică generală a apelor naturale

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor

Modalităţi de definire a calităţii apei

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

-parametri de bază: temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;

Tabelul 1.1. Substanțe întâlnite în apele naturale, [4].

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea

Indicatori de calitate ai apei

A. Clasificare după natura indicatorilor de calitate:

B. Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei:

Proprietăţile generale ale apelor naturale

Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în principal de substanţele solide,

Tabelul 1.2. Criterii de clasificare a compoziției chimice a apelor naturale, [4]

Pornind de la această clasificare în continuare se vor prezenta principalele proprietăţi

Indicatori organoleptici, [4]

Indicatori fizici, [4]

separa prin metode de laborator (filtrare, centrifugare, sedimentare). Se exprimă gravimetric

A. Indicatori ai regimului de oxigen

Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor acţiuni

Tabelul 1.3. Principalii ioni din apele naturale, [1]

În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale şi

Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate

E. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei

Tabelul 1.4. Clasificarea apelor după duritate, [4]

F. Indicatori biologici şi bacteriologici

Specificul calităţii diferitelor surse naturale de apă

Deversarea unor efluenţi insuficient epuraţi a condus la alterarea calităţii cursurilor de

Compararea valorilor diferiţilor indici de calitate permite, chiar şi unui

1.1.2. Poluarea apelor

Tabelul 1.5. Indicatori de calitate pentru diferite categorii de ape, [5]

Mg2+ mg/l Calcul 7 88 0 17 8 28

1.1.3. Caracteristicile apelor uzate menajere

Caracteristicile apelor uzate urbane

1.1.4. Epurarea şi autoepurarea apelor uzate

Analiza biologică, în schimb, nu poate furniza valori cantitative asupra proceselor de

Autoepurarea este un proces natural complex (fizico-chimic, biologic şi bacterilogic)

anume: bacteriile, protozoarele, macrovertebratele și plantele clorofiliene, [7].

1.2. Metode de epurare a apelor uzate

1.2.1. Epurarea mecanică

Se mai numeşte epurare primară şi se bazează pe procese fizice de

Ape uzate Centrală

Ape de drenaj Platformă de uscare

1.2.2. Epurarea chimică

Această metodă utilizează pentru îndepărtarea poluanţilor prin procese chimice şi

Epurarea chimică este însoţită de obicei şi de o epurare mecanică, aceasta fiind

Figura 1.2.2. Epurarea mecano-chimică, [8].

1.2.3. Epurarea biologică

Grătare Dezintegratoare Centrală termică

Figura 1.2.3. Epurarea mecano – biologică [8]

Se practică trei procedee principale de epurare biologică.

- staţii de epurare într-o singură treaptă;

1.3.1. Staţiile de epurare într-o singură treaptă de epurare (mecanică)

DEZNISIPATOR Reţineri dezhidratate

1.3.2. Staţiile de epurare în două trepte de epurare

BAZIN DE STAŢIE DE DOZARE ŞI