Tabel - Matricea finala a temelor si subtemelor comune identificate.

Teme
1. Cine sunt eu?
“O persoana care iubeste viata. Si
semenii”.
2. Care sunt motivele pentru care eu
cred ca m-am imbolnavit?
“Totul a pornit de la o scrisoare”
3. A trai cu schizofrenia
“ Ca o furtuna”
4. Ce consecinte are aceasta boala in
cazul meu?
„ Eu credeam atuncea ca sunt o persoana
destul de bine dar in momentul ala m-am
schimbat, cum am zis. Valorizarea a scazut
drastic, la zero”
Subteme
1.1 Biografia persoanei diagnosticate cu
schizofrenie;
1.2 Particularitatile persoanei
diagnosticate cu schizofrenie.
2.1 Factorul considerat decisiv in
declansarea bolii;
2.2 Nevoia de a fi iubit.
3.1 Cum am aflat ce diagnostic am?;
3.2 Cum s-a manifestat boala in cazul
meu?
4.1 Scaderea increderii in propria
persoana;
4.2 Afectarea comunicarii cu ceilalti

5. Cum fac fata bolii? 5.1 Descoperirea lui Dumnezeu;

„Uit ca am memorie scurta, probabil si asta 5.2 Uitare;
ma ajuta sa trec mai departe” 5.3 Dorinte, aspiratii.

4. Interpretarea rezultatelor cercetarii.

5.1. Primul nivel de interpretare: Vocea participantilor.

Prima parte a interpretarii rezultatelor, conform standardelor IPA, confera voce relatarilor
participantilor. Astfel, cercetatorul conduce interviul, asculta cu atentie relatarile participantilor iar
apoi expune istoriile de viata ale acestora, reda sentimentele, gandurile, explicatiile pe care cei doi
participanti le-au avut vis-à-vis de experienta bolii.

Cei doi participanti la studiu au fost rugati sa povesteasca, cat mai deschis posibil, despre
ei, despre copilaria lor, despre traseul profesional urmat, daca isi mai amintesc contextul in care
boala lor s-a instalat, despre experienta bolii, despre modul in care au perceput boala, despre ce
anume au simtit in momentul aflarii diagnosticului, despre modul in care viata lor s-a schimbat,
despre cum anume au facut fata bolii si despre perspectivele de viitor. Astfel, in urma relatarilor
participantilor si dupa parcurgerea tuturor etapelor in ceea ce priveste analiza datelor, s-a desprins
o matrice finala care contine urmatoarele teme: “Cine sunt eu?”, “Care sunt motivele pentru care
eu cred ca m-am imbolnavit?”, “A trai cu schizofrenia”, “Ce consecinte a avut aceasta boala in
cazul meu?”, “ Cum fac fata bolii?”.

Tema 1: “Cine sunt eu?”

Aceasta prima tema are un dublu rol: pe de o parte are un rol de “aclimatizare”, de
cunoastere, familiarizare a celor doi protagonisti ai interviului, cercetator si participant dar si de
obtinere a unor informatii importante care il ajuta pe cercetator in conturarea unei imagini de
ansamblu in ceea ce priveste istoria de viata a participantului. Aceasta tema este alcatuita din doua
subteme, respectiv “Biografia persoanei diagnosticate cu schizofrenie” si “Particularitatile vietii
persoanei diagnosticate cu schizofrenie”.

1.1.Biografia persoanei diagnosticate cu schizofrenie.

Elena, prima participanta la studiu, poveste faptul ca locuieste in Marsa la bloc, are 36 de
ani, are un frate mai mare care locuieste in Franta , ca relatia cu parintii cu care si locuieste este
una armonioasa, ca incearca pe cat posibil sa nu-i supere si ca familia ei este una frumoasa . De
asemenea, ea se descrie ca fiind fericita.

“ P: Ma numesc Elena
T: Ihi
P: aaa, sunt din Marsa
T: Asa
P: aaa, locuiesc la bloc
T: Aha
P: Si…am o familie frumoasa si sunt fericita.
T: Aha. Cati ani aveti?
P: Am 36 de ani, am implinit pe 11 martie
T: Aha. Multi inainte
P: Multumesc
T: Frati, surori mai aveti?
P: Am un frate mai mare care e casatorit si are 2 baieti.
T: Aha. Fratele e in Sibiu?
P: Nu, el locuieste in Franta
T: Aha. Cu parintii cum va intelegeti?
P: Foarte bine
T: Ihi
 P: Foarte bine ma inteleg cu ei. Niciodata nu…daca au ceva de zis imi zic dar nu…nu ma
supara si nici io, nici io nu incerc sa-i supar dar poate, probabil ii mai supar cateodata,
depinde ce atitudine am, depinde cum ma simt”. (Elena 1,2)

Stefan afirma ca este originar din Buzau, ca in prezent locuieste in Sibiu impreuna cu
parintii, este in varsta de 48 de ani si ca, la fel ca si in cazul Elenei, relatia sa cu parintii este una
foarte buna in prezent, lipsita de conflicte sau alte neplaceri. De asemenea, afirma ca mai are o
sora mai mica cu 2 ani cu care, de asemenea, este in relatii cordiale.

“ P: Ma numesc Stefan.
T: Stefan. De unde sunteti, Stefan?
P: Sînt din Romania, sînt roman, roman, sunt nascut in Buzau.
T: Ihi
P: Si locuiesc in orasul Sibiu.
T: Si parintii dumneavoastra sunt unde? In Buzau?
P: Sunt in Sibiu dar si ei sint din judetul Gorj.
T: Ihi. Ok. Cati ani aveti domnul Alexandru?
P: Am 48 de ani si merg pe 49 acuma in aprilie.
T: Aha. Cum va intelegeti cu parintii dumneavoastra?
P: Cu parintii mei, acum, in present ma inteleg foarte bine, foarte bine ma inteleg, ii
apreciez si sunt cu ei. Ii ajut si vreau sa-i ajut si sa-i iubesc pe ei pentru ca si ei ma iubesc
pe mine. Ii apreciez si ii iubesc, da.
T: Ihi. Nu v-am intrebat. Frati, surori mai aveti?
P: Mai am o sora
T: O sora
P: O sora
T: Si cu sora?...E mai mare, e mai mica?
P: E mai mica decat mine cu 2 ani.
T: Si cu sora cum va intelegeti?
P: Cu sora ma inteleg foarte bine”. ( Stefan 1, 12)
In ceea ce priveste copilaria, atat Elena cat si Stefan relateaza ca s-au bucurat de o copilarie
frumoasa insa in grade diferite. Daca cazul Elenei a fost unul fericit, aceasta neducand lipsa de
nimic, Stefan insa nu s-a bucurat de aceleasi posibilitati.

“T: Aha. Da. Cum a fost copilaria dumneavoastra?

P: O copilarie fericita, n-am dus lipsa de nimic. Am avut si fructe si ciocolata si suc, tot
ce…parintii s-au preocupat si ne-au oferit de toate.
T: Ihi
P: Chiar daca nu se gaseau, deci faceau rost
T: Era in perioada….pe vremea lui Ceausescu?
P: Da, era pe vremea aceea. Si bine, ca mergeam la cofetarie si stateam la rand la
portocale sa luam un kilogram de portocale sau banane, se mai termina inainte si la carne
stateam la rand si nu mai apucam dar noi nu am dus lipsa pentru ca parintii s-au straduit,
 n-au facut parte din nu stiu ce partid sau mai stiu eu ce, da’ aaa n-am dus lipsa, am avut
intotdeauna tot ce ne-am dorit. Ne organizam zilele de nastere, invitam vecinii nostri, copii
vecinilor nostri de ziua noastra, eram impreuna, sarbatoream, era chiar foarte frumos si
ne simteam foarte bine.” ( Elena 2,3)

Elena descrie cu lux de amanunte atmosfera copilariei, efortul parintilor de a le oferi cat
mai multe si de a nu le lipsi nimic, chiar daca nu intotdeauna se gaseau asa usor, precum si
petrecerea zilelor de nastere.

Copilaria lui Stefan a fost frumoasa insa a fost marcata de unele lipsuri de ordin financiar.
Acesta afirma ca familia din care provine este una modesta financiar si ca i-a asigurat doar strictul
necesar: mancare si haine. Stefan mai povesteste ca se simtea „putin cam ciudat” cand vedea ca
alti copii au jucarii si el nu. In prezent situatia financiara a familiei nu s-a schimbat prea mult,
acestia ramanand in continuare o familie modesta din punctul de vedere al puterii financiare ,
Stefan invatand sa fie econom si sa isi pastreze banii „pentru intretinerea familiei si locuintei”.

“T: Cum a fost copilaria dumneavoastra?

P: Copilaria mea a fost frumoasa, copilaria mea a fost frumoasa cu anumite (rade) mici
intamplari negative ca eram cam…eram , eram putin cam… imi placeau masinutele si
tehnica. Imi placea sa desfac, sa fac ,sa lucrez. Si desen… multe, multe imi placeau.
T: Aha
P: Si nu prea aveam jocuri. Mama nu imi prea cumpara ca noi eram mai saraci. Mama
imi cumpara mancare, haine si…atat, cam atat. Si jucarii nu prea aveam si cand vedeam
o masinuta sau ceva la copilul de langa mine ravneam si nu aveam.
T:Ihi
P: Intr-un fel m-am simtit asa, putin cam ciudat.
T:Ihi
P: Si acum cand am devenit mare, la maturitate am posibilitatea de a-mi cumpara masini
cate vreau numai ca acuma simt si eu nevoia sa nu, sa nu pun banii pe asa ceva pentru ca
tot la fel, nu suntem o familie bogata, suntem o familie modesta si banii trebuie sa…pentru
intretinerea familiei si locuintei si….locuintei si a familiei.” (Stefan, 4).

In ceea ce priveste traseul profesional, Elena povesteste ca scoala generala a urmat-o la

Marsa, liceul in Sibiu la Octavian Goga si ca este absolventa de litere.

“T: Aha. Ce scoala ati facut? Ce ati urmat?

P: Pai scoala generala la Marsa, liceul la Octavian Goga si facultatea aici la Sibiu,
facultatea de litere.” (Elena, 3)
 Totodata, aceasta se mandreste cu performantele scolare obtinute, subliniind faptul ca a
obtinut al doilea post pe judet la titularizare iar in al doilea an, tot la titularizare, s-a clasat in primii
zece. Titularizarea a obtinut-o pentru limba latina.

P: In Sibiu la Onisifor Ghibu m-am titularizat din primul an. Am obtinut post din primul
an, am obtinut al doilea post pe judet si prima din generatia mea care am obtinut aaa nota
respectiva care, in urma careia eu am optat pentru Ghibu. Era romana si latina, colegele
mele au zis “ lasa ca tu te descurci la latina”
T: Aha
P: Si de aceea am optat si am mai dat in anul urmator examen de titularizare, m-am plasat
in primii zece, chiar asa si puteam opta pentru Marsa, am ramas tot la Ghibu.” (Elena 3,
4)

Motivul pentru care Elena a decis sa ramana in continuare la liceul Onisifor Ghibu in
detrimentul celui de la Marsa l-au reprezentat colegii pe care ii descrie ca fiind “oameni tineri
sufleteste si trupeste”.

“T: Aha. Va placea la Ghibu.

P: Da, mi-a placut foarte mult. Ii…oameni tineri sufleteste si trupeste
T: Aha
P: Si plini de entuziasm, de viata, colegi foarte buni”. (Elena, 4)

Elena povesteste ca la inceputul carierei era foarte entuziasmata si dedicata profesiei pe

care o facea cu drag, neresimtind oboseala.

“Probleme am avut, daca pot sa zic asa, probleme ca am lucrat, primii ani am fost plina
de entuziasm, toate, toate bune, faceam naveta, plecam , mergeam pe jos din gara pana la
Ghibu si inapoi si nu simteam oboseala.”(Elena, 4)

In cazul lui Stefan, traseul profesional nu a fost incununta numai de succese. Acesta afirma
ca a facut liceul teoretic “Gh. Lazar” din Sibiu la profil real, matematica-fizica si ca a urmat niste
cursuri de pregatire in domeniul electrotehnicii.

“ T: Aaa, ce scoala ati facut?

P: Am facut liceul siii niste cursuri de pregatire in domeniul electrotehnicii. Am facut
liceul teoretic “Gheorghe Lazar”, mate-fizica, profil electrotehnic si dupa aceea mate-
fizica”. (Stefan 1, 3)

O data insa cu aparitia bolii, Stefan a fost nevoit sa intrerupa scoala 2 ani de zile, din 1981
pana in 1983 cand a reluat-o la seral.

“T: In ce an se intampla acest lucru?

P: In 1981. Ianuarie
 T: Ihi
P: Am stat o saptamana si dupa aia am fost trimis la scoala iara dar n-am putut, n-am
reusit sa iau legatura cu scoala
T: Aha
P: N-am putut sa continui si…tot asa…pfff
T: Si ce s-a intamplat cu scoala? Ati intrerupt-o?
P: Am intrerupt, am intrerupt in timpul scolii
T: Aha. Pana cand?
P: Pana in 1983
T: Aha. Si dupa aia a-ti reluat-o?
P: Am reluat-o la seral”(Stefan 6, 7)

Facultatea nu a facut-o, insa se pregateste recapituland, exprimandu-si dorinta de a putea

ajunge, intr-o buna zi, la un nivel de cunoastere apropiat facultatii.

„Am rabdarea, am rabdare ca…parintii nu mai sunt nici ei acum la o varsta la care sa fiu
tot cu nasul in carte si ii ajut si pe ei si aaa…cam…cateodata mai mult cateodata mai putin
repet si aceasta recapitulare exista si cu anii sau asa sper sa ajung la un alt nivel cat
mai…poate de facultate sau ce stiu eu, nu stiu, zic si eu acum” (Stefan , 14)
Stefan relateaza ca a lucrat, pentru o scurta perioada de timp, in domeniul optic si
electromecanic la o unitate militara din Sibiu.

„T: Ihi. Ati si lucrat in domeniu sau?

P: Am lucrat in domeniul optic si in domeniul electromecanic.
T: Aha. In domeniul optic?
P: Da
T: Ihi. Unde ati lucrat?
P: Am lucrat la unitatea militaraaa din, din Sibiu, 01434.
T: Aha. Cat timp ati lucrat?
P: Am lucrat un an si cateva luni, 5, 7, 2, 3, 5 luni cam asa, un an si putin.”
(Stefan 1,2)

Intrebata fiind cum s-ar descrie ca persoana, Elena a raspuns ca este o persoana care a
reinvatat sa iubeasca viata si pe cei din jurul ei, boala schimbandu-i complet viata de pana atunci.

“T: Aha. Cum v-ati descrie ca si persoana? Ce fel de persoana sunteti?

P: …..
T: Cum va vedeti?
P: O persoana care iubeste viata. Si semenii
T: Sunteti optimista de fel?
P: Nu sunt eu chiar optimista dar…nu, am momente. Daca cei, depinde si de cei din jur
T: Aha
P: Da… o persoana care a invatat sa iubeasca viata, nu am iubit-o de la inceput. Mi se
parea normala viata pe care o aveam. Nu mi se parea normala
 T: Puteti sa detaliati putin acest aspect? Ati spus ca viata vi se parea normala iar apoi ati
negat acest lucru. In ce sens? In ce fel?
P: A....aaa deci pana sa ma imbolnavesc totul a fost, am avut numai rezultate excelente
peste tot, m-am remarcat. Totul a fost foooarte , foarte bine
T: Aha
P: Dupa ce m-am imbolnavit am incercat sa reiau, sa retraiesc viata pe care am avut-o si
n-am mai putut” (Elena 4, 5)

Pe de alta parte, Stefan, incercat de ezitari in oferirea unei perspective proprii vis-à-vis de
propria persoana, isi puncteaza calitatile considerate reprezentative si anume: integritatea morala,
respectarea regulilor invatate la scoala, credinta in Dumnezeu, punctualiatatea, sensibilitatea si
faptul ca este o persoana careia ii place sa studieze.

“T: Ihi. Daca ar fi sa va descrieti in cateva cuvinte, ce ati spune despre dumneavoastra?
P: Eu... eu nu pot sa ma descriu pe mine insami… dar sunt o persoana care ii place, ii
place corectitudinea, sa respecte ceea ce a invatat la scoala,
T: Aha
P: Sa fie credincioasa in Dumnezeul ortodox
T: Aha
P: Sa fie curata…punctuala si sunt mai multe cred, mai multe dastea
T: Dar daca ati incerca sa va caracterizati dumneavoastra, ce fel de persoana sunteti?
P: Sunt o persoana cammm aaaa…. Nu stiu…nu, nu as putea spune. Ar trebui altcineva,
altcineva ma vede mai bine pe mine decat ma vad eu pe mine insami.
T: Un prieten apropiat, ce credeti ca ar spune despre dumneavoastra? Cum v-ar
caracteriza?
P: Nu stiu…nu stiu cum m-ar caracteriza. Cand am prieteni nu prea vin, nu prea ma cauta,
prieteni asa cunostiinte am dar nu prea sunt cautate cei care as putea sa-i numesc prieteni
T: Aha
P: Dar … spun ca sunt o persoana sensibila, o persoana, o persoana care ii place sa
studieze…” (Stefan 2, 3).

Stefan atinge aici si problema prietenilor, mai exact lipsa unei retele sociale de suport.
Ambii participanti se confrunta cu aceasta problema, cea a lipsei unui cerc propriu de prieteni. Atat
Stefan cat si Elena afirma ca prietenii lor sunt de fapt prieteni de familie mai mult. In cazul Elenei,
prietenii sunt aceia care i-au fost alaturi din momentul imbolnavirii si pana in prezent si doua fete,
tot a unor prieteni de familie, cu care se viziteaza.

„T: Prieteni aveti?

P: Care sa ma viziteze, sa vina la mine acasa?
T: Da
P: Nu prea vin. Prieteni asa ca prieteni de familie. Am prieteni de familie care au doua
fete care-s la scoala in clasa a patra si in a sasea si mai ma duc pe la ele sau mai vin ele.
Nu prea vine nimeni la mine asa, nu ma viziteaza. Am o prietena sa zicem in Racovita. E
 dascalita, e invatatoare, deci prieteni de familie asa care au fost alaturi de mine de cand
m-am imbolnavit.” ( Elena, 18)
In ceea ce il priveste pe Stefan, criteriile pe baza carora acesta isi face prieteni tin mai mult
de sfera religioasa si de un „filtru” de selectie destul de strict de care „nu toti reusesc sa treaca”.
La baza lipsei prieteniilor par sa stea viciile societatii moderne: fumatul, alcoolul, desfraul, lipsa
educatiei din partea unora.

„P:…..s-a creat o distanta…o distanta care m-a facut sa…(ofteaza) sa fiu…sa….cum sa

zic…in sensul ca eu cu o persoana daca vrea sa o apreciez trebuie sa respecte niste reguli:
sa nu fumeze, sa nu bea, sa mearga la biserica, sa nu te desfraneze… Ei, si nu prea gasesc
aceste persoane in lumea, in ziua de astazi in care vezi tot fum (rastit), galagie, betivi,
desfranati, nu stiu. Nu vreau sa, sa accept aceasta lume a lor.” (Stefan, 3)

„T: Ihi, ihi. Deci inteleg ca aveti un fel de filtru de selectie

P: Da, am filtru de selectie, da
T: Ihi. De care nu reuseste…
P: Nu toti reusesc sa treaca (zambeste). Nu stiu ce sa zic, nu stiu de ce sunt asa
T: Si nu v-ati gandit sa…ca acest filtru sa nu mai fie atat de dur, sa fie mai permisiv, sa
faceti un fel de…
P: Am incercat
T: Compromis..
P: Nu, compromis nu este un termen binevenit. Este ingaduinta, e un termen mai potrivit
dar…in.. mai sunt cazuri cand sunt asa ingaduitor dar sunt in familie, cand sunt in familie
dar cand pornesc…teoretic merge dar cand trebuie si practic in societate, cand ies in
societate ala ma supara prin faptul ca miroase urat de la tigara sau prin faptul ca e
nespalat sau prin faptul ca vorbeste urat, ma supara
T: Ihi
P: Eu tac, tac, mai tac, mai las sa treaca de la mine dar am grija sa nu mi-l fac prieten
pentru ca ma deranjeaza asa…deci nu prea…” ( Stefan 11, 12)

De asemenea acesta afirma ca ii plac stiintele exacte si cele umane, ca i-ar placea sa-si
valorifice talentul cu care a fost inzestrat insa nu poate pentru ca se simte izolat de ceilalti.

„P: (rade) imi place sa…aaa, imi place sa desenez, sa lucrez la matematica, stiinte exacte,
m-am, mi-au placut si, si stiintele umane sunt interesante. Dezvolt talent la mai multe prin
faptul ca Dumnezeu mi le-a dat si….ceea ce mi-a dat Dumnezeu vreau sa pun in valoare,
sa… cam greu pentru ca sunt oarecum izolat de ceilalti”. (Stefan, 11)

1.2 Particularitatile persoanei diagnosticate cu schizofrenie.

 Elena povesteste ca una din marile ei dorinte a fost aceea de a fi independenta. Aceasta
relateaza ca a participat la o nunta in Cisnadie insa in loc sa se intoarca acasa dupa terminarea ei a
ales sa stea la cineva peste noapte fara a-si anunta insa parintii care s-au ingrijorat recurgand la
telefoane pentru a afla unde se afla fiica lor.

„. Si… (ofteaza) si…cineva sau nu stiu cine i-a chemat pe parintii mei sau au vorbit cu ei
la telefon, m-am dus la o nunta in Cisnadie dar nu m-am dus acasa..Eu ma simteam foarte
rau dar nu m-am dus acasa la ai mei. Pur si simplu stateam. Prima data cand mi s-a
realizat visul sa stau cu cineva, la cineva in apartament si sa ma simt independenta. Asta
imi doream de foarte mult timp ceea ce n-am realizat pana atunci si ma simteam libera dar
libertatea aceasta m-a costat”. (Elena, 9)

Atat Stefan cat si Elena frecventeaza cercul literar si le face placere sa scrie poezii. Elena
povesteste ca aceasta pasiune pentru poezie o are dintotdeauna insa numai dupa ce s-a imbolnavit
s-a putut apuca de compus deoarece pana atunci era impiedicata de lipsa timpului pentru asa ceva.
Referitor la subiectele abordate de poeziile ei, Elena afirma ca acestea ating temele centrale ale
vietii ei respectiv “iubirea neimpartasita, dorinta unei impliniri sufletesti si relatia mea cu
divinitatea”.

“T: Ihi. V-ati apucat de mult sa scrieti poezii?

P: Aaa..pfiu deci intotdeauna mi-am dorit sa scriu dar cu adevarat numai dupa ce m-am
imbolnavit. Pentru ca nu aveam timp inainte pentru
T: Si de cand v-ati imbolnavit aveti timp
P: Da
T: Ihi. Si despre ce sunt poeziile dumneavoastra, ce subiect au?
P: Iubire neimpartasita, dorinta unei impliniri sufletesti si relatia mea cu divinitatea”.
(Elena, 20)

Stefan povesteste ca pasiunea pentru poezie a venit o data cu inceperea vietii bisericesti, in
anul 1999, cand a facut cunostiinta cu un student la teologie, fondatorul ASCOR-ului.

„T: Am vazut ca va place sa scrieti si poezii

P: Da, nu de mult scriu poezii
T: Cum a inceput aceasta pasiune?
P: Aceasta pasiune a inceput prin 90 si aaa 8, 99, dupa ce am inceput viata bisericeasca
am cunoscut un prieten, pe-un student la teologie, Dragomir, care era, era parintele
Ascorului, Asociatia Crestinilor din Romania si prin el mi-am dat seama de acest talent.
Am inceput sa scriu poezii religioase, i le-am prezentat si de atuncea am inceput sa scriu
poezii”. (Stefan, 24)
 In privinta sursei de inspiratie, Elena povesteste ca cea mai mare creativitate o are atunci
cand mintea ii este inundata de prea multe ganduri si noaptea, insa noaptea este exclusa din cauza
tratamentului.

„T: Aha. De unde va luati inspiratia, energia?

P: Depinde. De exemplu anul trecut aaa deci inspiratie am momente. Am multe ganduri de
a scrie dar nu le pot asterne ca-s prea multe, ar trebui sa ma ajute cineva si eu sa dictez
aceluia, sa-i dictez ceea ce as vrea. Atuncea am inspiratia cea mai mare. Si noaptea sunt
inspirata dar noaptea trebuie sa dorm ca asa e tratamentul si n-am voie sa pierd noptile.
Deci noaptea trebuie somn” . (Elena 20, 21)

In ceea ce il priveste pe Stefan, acesta afirma ca in compunerea poeziilor se inspira din

viata de zi cu zi si isi doreste sa acopere „greseala pe care o face omul”. Prin aceasta greseala
Stefan intelege viciile societatii contemporane. Daca in cazul Elenei poeziile faceau referire la
temele centrale ale vietii ei, poeziile il au ca subiect principal, in cazul lui Stefan, pe Dumnezeu si
mai fac referiri la cartea studentului la teologie pe care l-a intalnit si de la care a pornit pasiunea
lui pentru poezie.

„T: Si de unde aveti insipiratie pentru a scrie? De unde o luati?

P: Din viata de zi cu zi, din propria mea minte, eu vreau sa acopar greseala pe care o face
omul
T: Si care credeti ca este aceasta greseala?
P: Neascultarea, asta e principala
T: Aha
P: Neascultarea si mandria si mai multe, mandria , neascultarea….
T: Poeziile dumneavoastra fac referire si la boala?
P: Nu
T: Nu
P: Numai la Dumnezeu fac referire si cartea lui Dragomir”. (Stefan, 24)

Elena relateaza ca in urma frecventarii cercului literar si-a dat seama ca, contrar asteptarilor
ei, nu este singura care se confrunta cu aceasta boala, fiind surprinsa sa vada si alti oameni exact
ca ea. Acest lucru nu a facut decat sa o bucure “ pentru ca eu ma credeam singura, nu stiam ca
mai exista si altii”.

“ T: Aha. De cat timp frecventati cercul literar?

P: De la inceput. Asta inseamna de doi ani
T: Aha. Si cum va simtiti in cadrul acestui cerc?
 P: Ma bucur ca am descoperit oameni care, ma credeam singura pe lumea asta cu boala
aceasta si am descoperit oameni ca si mine, care au, traiesc, traiesc ca si mine, simt ca si
mine, sunt la fel ca si mine deci sunt oameni, suntem de aceeasi teaca
T: Ihi
P: Si asta m-a bucurat pentru ca eu ma credeam singura, nu stiam ca mai exista si altii.”.
(Elena, 20)

Tema 2: „ Care sunt motivele pentru care eu cred ca m-am imbolnavit?”

In cadrul acestei teme s-a incercat surprinderea cauzelor care au dus la aparitia bolii din
perspectiva fiecarui participant in parte. Informatiile primite s-au dovedit a fi foarte interesante ,
prin prisma semnificatiilor acordate factorului considerat responsabil de instalarea bolii. Este
surprinzator sa vezi forta pe care semnificatia acordata unui eveniment, aparent foarte comun, o
poate exercita asupra sistemului psihic, amenintandu-l cu dereglarea stabilitatii si reorganizandu-
l, sub o forma de protectie, dupa mecanismele etiopatogenice invaluite de mister ale schizofreniei.

2.1 Factorul considerat decisiv in declansarea bolii.

Elena povesteste ca totul a pornit de la o, aparent banala, scrisoare. Rugata fiind, daca
poate, sa divulge continutul acestei scrisori, Elena ne introduce in neplacuta lume a iubirii
platonice si a respingerii. Aceasta povesteste ca era indragostita de un baiat cu care se intalnise
pentru prima data intr-o tabara studenteasca in urma cu 5 ani, caruia insa nu i-a adus la cunostiinta
in acel moment sentimentele pe care le avea pentru el, asteptand sa fie remarcata. In momentul in
care Elena a primit atentia dorita din partea acestui baiat si i-a spus ceea ce simte pentru el,
raspunsul primit in schimb a fost un refuz la dorinta ei, materializat intr-un sec „a fost prea tarziu”.

„P: Totul a inceput de la o scrisoare.

T: O scrisoare.
P: Da….nu e scrisoarea lui Caragiale sau o scrisoare pierduta. Era mai bine daca nu
citeam acea scrisoare dar am citit acea scrisoare si ma luptam cu mine. Sa o citesc, sa nu
o citesc, sa o citesc, sa nu o citesc si am citit-o si…. Si m-am necajit foarte tare de la o
scrisoare.
T: Aha. Daca doriti sa-mi spuneti la ce facea referire acea scrisoare. Despre ce era vorba?
Numai daca doriti.
P: ……mi se spunea clar ca nu am nici o sansa, ca pot avea o relatie de amicitie dar nu
mai mult.
T: Aha
P: Deci nu mi se oferea nici o sansa si problema era ca acea persoana pentru care nutream
sentimente de …. era de cativa ani in momentul acela in care m-am imbolnavit sa
vedem…doi, trei de cinci ani. Deci mie persoana aceea mi-o placut cu multi ani inainte
dar nu i-am spus nimic. Ne-am intalnit intr-o tabara, intr-o tabara studenteasca si ne-am
 mai intalnit si dupa aceea si il vedeam liber si asa atuncea…bine, tot el a facut primul pas
si io am fost deschisa. Si pana la urma n-a fost sa fie. Deci eu am asteptat persoana
respectiva ca sa ma remarce, ca sa-mi dea atentie si cand mi-a acordat atentie zice “ a
fost prea tarziu”. Nu stiu la ce se referea”
(Elena 5, 6)

Elena continua incursiunea in aceasta “lume a suspinelor” descriind modul in care a trait
suferinta provocata de decizia persoanei iubite si nevoia de a cunoaste motivele care au condus la
aceasta.

“Deci asta mi-a dat de inteles ca mai mult de atata nu voi avea niciodata si m-am resemnat,
m-am resemnat, am suferit si bine, i-am mai trimis, i-am telefonat si de scris nu i-am mai
scris. Ba da, poate i-am scris o ultima scrisoare, nu stiu daca i-am scris
si…da…(ofteaza)…si am telefonat si am tot insistat si daca mi-ar fi dat chiar putintela
atentie dar nu mi-a dat sansa sa ne intalnim sau sa mai vorbim si l-am mai sunat ultima
data dupa ce fusesem internata deci trecusera cat timp?....un an sau doi si l-am sunat si
am vorbit la telefon, mai aveam numarul de telefon ca tot asa, cand ma imbolnavesc ma
gandesc la persoana respectiva, vorbesc si as vrea sa vorbesc cu ea, as vrea sa aflu ce a
vrut de fapt de la mine , asa intr-un fel sa-mi spuna cu ce am gresit”. (Elena, 6)

Cazul lui Stefan a fost unul diferit. Acesta povesteste ca, in cazul sau, totul a pornit de la o
raceala la cap avuta in vacanta de iarna a anului 1981. Stefan isi facuse baie si dorea sa iasa afara
cu capul gol. Tatal sau nu a fost insa de acord, rezultand o altercartie intre cei doi in urma careia
Stefan a iesit afara cu capul gol si a racit. Aceasta raceala s-a manifestat prin incapacitatea de a a-
si mai putea indeplini atributiile de elev si prin oboseala accentuata.

“P: A debutat aaa…eram, eram… eram… am reusit sa intru la liceu la Gheorghe Lazar si
aaa era intr-o sambata….si….mi-am facut baie….si am iesit afara….aveam, aveam parul
lung…eram in vacanta de iarna. Era cam in 9 februarie, 9 ianuarie 1981… si cu tata am
avut o altercatie. Tata nu vroia sa ma lase sa ies ca am facut baie, el nu vroia sa ies cu
capul descoperit. Atunci eram mandru asa, asa…nu aveam credinta prea multa asa si tata
nu vroia si am iesit afara fortat cu capul descoperit si era rece, dupa baie. Si am racit la
cap , a doua zi m-am trezit putin ametit in sensul ca ma durea capul, aveam ameteli, ochiul
stang nu prea aaaa…nu prea vedeam cu el si cand m-am pus sa invat ca a doua zi aveam,
incepeam trimestrul al doilea nu putea sa scriu si sa invat, nu putea sa retin, sa invat
la….ceea ce, ceea ce trebuia sa invat. Si in primele zile am fost la scoala dar acolo puneam
capul de banca si dormeam si elevii si profesorii au vazut si l-au chemat pe tata si a venit
tata… Si atunci a pornit, am fost la spital, am mers la spital si apoi a pornit chinul asta al
bolii.
T: Aha. Deci inteleg ca totul a pornit de la o raceala.
P: Da, de la o raceala la cap” (Stefan, 5)

2.2 Nevoia de a fi iubit.

 In cazul Elenei, aceasta subtema este legata de factorul considerat decisiv in declansarea
bolii si anume de scrisoarea pe care a primit-o de la persoana iubita in care i se comunica faptul ca
nu pot fi decat amici. Elena povesteste ca in acea scrisoare i se dadea de inteles ca dragostea nu
poate fi cumparata ca si cum aceasta si-ar fi dorit acest lucru. Totodata, participanta ofera si
posibile explicatii pentru refuzul persoanei iubite de a se angaja intr-o relatie serioasa.

„P: Nu, na, nu mi-a explicat. Bine, in scrisoarea respectiva aaa se lega de persoana mea
si imi spunea de exemplu ca…nu stiu, e ca un cancer stii, terminal, stii…care s-a raspandit
in intreaga persoana si nu stiu, se lega si de aspectul meu fizic si felul meu de a fi si felul
de a vorbi si…imi dadea de inteles ca dragostea nu se cumpara ca si cum eu as fi vrut sa
cumpar dragostea. Probabil ca daia…nu se poate cumpara aceasta dragoste”. (Elena, 6)

Stefan povesteste faptul ca a avut o relatie in care a iubit foarte mult si in acelasi timp a si
suferit din cauza ca nu si-a putut indeplini “dorinta patimasa” si anume aceea de a se culca cu o
fata.

“P: Si cu toate ca nu puteam sa imi indeplinesc dorinta mea patimasa , sufeream…iubeam

cu patima si sufeream ca nu, nu puteam sa-mi satisfac patima si…..
T: Patima fiind sentimentul reciproc din partea celeilalte persoane sau….?
P: Nu…
T: Dar in ce sens?
P: Patima era ca vroiam sa ma culc cu o fata si nu reuseam acest fapt (Stefan, 8).

Tema 3: “ A trai cu schizofrenia”.

Aceasta tema exploreaza modul in care cei doi participanti au trait experienta bolii si isi
propune sa surprinda perceptia fiecaruia vis-à-vis de aceasta tulburare. Ca subteme avem “Cum
am aflat ce diagnostic am?” si “ Cum s-a manifestat boala in cazul meu?”

3.1 Cum am aflat ce diagnostic am?

Elena afirma ca a aflat de diagnostic intamplator. Dupa intoarcerea sa din Germania, unde
fusese internata pentru prima data la varsta de 25 de ani, in anul 2001, medicul care o tratase in
strainatate i-a inmanat doctoritei care se ocupa de ea aici in Romania, fisa medicala care continea
si diagnosticul pozitiv. Acela a fost primul moment, afirma Elena, in care a luat contact cu
denumirea bolii ei, aceasta relatand ca pana atunci credea ca era tratata pentru ca iubea si pentru
ca era indragostita.

“T: Si la spital ce s-a intamplat aici?

P: La spital?
T: Da, cand ati ajuns prima data. La ce varsta se intampla acest lucru?
P: La 25 de ani. Acum 11 ani. De fapt in iunie se implinesc 11 ani.
T: Aha. Ati ajuns la spital aici. Si aici ce s-a intamplat?
P: Pai… eu am fost mai intai in Germania la spital.”(Elena 7, 8)

“P: Dupa, dupa etapa, dupa faza din Germania am fost adusa acasa , am vazut hartia cand
i-a dat-o doctoritei, doctorita de aici, am vazut ce scria pe ea. Eu pana atunci nu stiam,
habar n-am avut ce boala am. Deci pe mine m-or tratat dar eu nu stiam pentru ce. Eu
credeam pentru ca iubeam si pentru ca sunt indragostita. Eu credeam ca asa se trateaza
iubirea. Asta credeam.” (Elena, 11)

Stefan afirma ca diagnosticul l-a aflat in jurul varstei de 20 de ani, dupa aproximativ 2 ani
de la prima internare de pe sectia de psihiatrie copii.

“T: Ihi. Cum ati primit diagnosticul sau cand anume ati primit diagnosticul de
schizofrenie? In ce conditii? Cand se intampla?
P: Schizofrenia am primit-o dupa ce am fost internat la copii la domn doctor Titar…parca
si la doctoru’ Munteanu, domnul Munteanu, la adulti cam la varsta de …nu-mi aduc eu
bine aminte…20 si ceva de ani, nu stiu
T:Ihi
P: 20 si ceva de ani, da
T: Aha
P: Prin…aaa…la varsta de 20 de ani” (Stefan, 7)

Tot in legatura cu aflarea diagnosticului, Stefan povesteste si despre sentimentele traite in

legatura cu aflarea bolii de care sufera, pe care o caracterizeaza ca fiind o boala stupida, aceste
sentimente fiind revolta si negarea in principal.

„T: Cum ati primit acest diagnostic? Stiati ce inseamna atuncea?

P: Stiam ca schizofrenia inseamna o ooo…ceva grav, o boala, am citit in dictionar ce
inseamna schizofrenia, in dictionarul explicativ al limbii romane si…a…mi s-a parut cam
stupida boala fapt care eu nu, nu am acceptat asa ceva. Eu care iubeam lumea, eu care
vroiam sa fiu, sa fiu cu ea, sa…nu… nu, nu asa ceva era de neconceput pentru mine.
T: In ce sens vi se parea stupida? Adica cum?
P: Pentru ca….nu stiu, poate definitia, poate definitia era gresita, nu stiu. Eu stiam ca
schizofrenia inseamna o ruptura de, de realitatea umana.
T: Aha
P: Si nu, eu cand…vream e imposibil, eu traiam cu ei, eu traiam, eu nu, nu, eu nu traiam
pe munte sau la inaltime sau undeva sub apa. Eu traiam cu oameni acolo, la un loc, in
 societate, cu parintii, cu vecinii, cu oamenii care mergeau la lucru. Cum sa fiu eu rupt de
realitate (usor intrigat), cum, cum adica?!
T: Aha. Deci v-a revoltat contradictia…
P: Da, m-a revoltat” (Stefan 7, 8)

Atat Elena cat si Stefan povestesc despre impactul pe care aflarea diagnosticului l-a avut
asupra parintilor, in ambele cazuri parintii suferind foarte mult.

Elena relateaza faptul ca parintii ei au fost foarte afectati, diagnosticul avand consecinte
negative in ceea ce priveste starea de sanatate a acestora. Tatal Elenei a facut diabet pe baza
nervoasa iar mama acesteia, fiind si asa slaba, a slabit si mai mult.

„T: Ihi. Parintii cum au primit diagnosticul? Cum au reactionat?

P: S-au necajit foarte tare. Tatal meu care era un gurmand sa zicem asa si era mai implinit
la trup a slabit fooarte, foarte mult, foarte mult. A facut diabet pe baza nervoasa din cauza
mea. Si mama e foarte slaba asa si ea a slabit foarte mult, deci parintii mei s-au consumat.
Si fratele meu a plans”. (Elena, 11)

Stefan a fost mai scurt in declaratii, neoferind prea multe detalii, rezumand totul la o „mare
durere”.

„T: Aha, aha. Cum a primit familia dumneavoastra vestea diagnosticului?

P: Inchipuie-ti…cu mare durere, cu mare durere
T: Aha
P: Pentru ca…cu mare durere, cu mare durere a primit-o si…atat, cu mare durere”(Stefan,
15)

Sondand dorinta de a afla mai multe vis-à-vis de boala de care sufera, ambii participanti
afirma faptul ca aceasta tulburare nu le-a suscitat un interes prea mare.

Elena povesteste ca a incercat sa se documenteze mai mult in aceasta privinta, insa nu

imediat ci dupa cativa ani de la aflarea diagnosticului. Din nefericire insa, Elena s-a documentat
de pe internet iar informatiile gasite nu reflectau intocmai adevarul, fiind mai degraba niste
prejudecati in ceea ce priveste schizofrenia. Dupa aceasta faza de documentare, interesul Elenei
pentru aceasta tulburare a disparut complet.

“P: Am incercat in primii ani, nu chiar dupa, in al doilea, al treilea, al patrulea an sau nu
mai stiu al catelea an am incercat , am cautat pe net si ma interesam si de medicamente ,
cum se iau medicamentele. Acolo spunea ca nu poti sa ai o familie, nu te poti casatori, nu
poti sa ai copii cu o asemenea boala si nu te poti integra in societate.
 T: Ati citit aceste lucruri din surse stiintifice sau pur si simplu articole de pe net scrise de
diverse persoane?
P: Pe net am, pe net m-am uitat dar de mult timp nu m-am mai uitat pentru ca nu mai ma
intereseaza acum”. (Elena, 11)

Stefan declara ca nu a fost interesat sa afle mai multe despre boala “pentru ca n-are sens si
pentru ce?”

“T: V-ati documentat, ati incercat sa aflati mai multe lucruri despre ea din surse stiintifice?
P: Nu, nu vreau sa adancesc acest lucru pentru ca n-are sens si pentru ce?eu sunt
constient, nu, nu, imposibil…deci…ceea ce se intampla se intampla.” (Stefan, 18)

In ceea ce priveste stigmatul bolii, cei doi participanti relateaza ca s-au confruntat cu
experiente diferite. Astfel, Elena povesteste ca ascunde diagnosticul adevarat de frica de a nu fi
etichetata ca fiind nebuna iar in loc de schizofrenie le spune celorlalte persoane cu care intra in
contact ca are depresie, primul ei diagnostic. De asemenea, aceasta povesteste ca se simte oarecum
mai confortabil cu acest diagnostic de depresie decat cu cel de schizofrenie deoarece majoritatea
oamenilor au prejudecati si cunostiinte prea putine atunci cand vine vorba de un diagnostic
psihiatric sau psihologic, mai ales cand este vorba de o boala atat de mediatizata cum este
schizofrenia.

“T: Ihi. Cum au reactionat cunoscutii la aflarea diagnosticului dumneavoastra?

P: Dar ei nu stiu ce diagnostic am. Ei nu stiu
T: Aha
P: Ei nu stiu ce diagnostic. Stiu ca sunt bolnava si atat si mai mult nu si la unii incerc sa
nu le spun. “Am depresie” le spun.
T: Incercati sa le ascundeti
P: Da, va dati seama. E foarte simplu sa zici “A, esti nebuna, esti nebun”
T: Considerati ca aceasta eticheta este echivalentul nebuniei? Adica despresia este mai, in
acceptiunea dumneavoastra ar fi mai putin severa decat acest diagnostic al
dumneavoastra?
P: Pai la mine, am avut diagnostice mai multe de-a lungul timpului. Si am avut si depresie.
Cand am fost internata aaa
T: La inceput
P: Da, am avut depresie. Ca totul a inceput aaaa
T: Cu o depresie
P: Cu o depresie o inceput. Stiti? Si daia eu raman la diagnosticul asta de depresie
T: Va simtiti mai confortabil cu el decat cu celalalt?
P: Nici pe asta nu-l inteleg oamenii da’ pai…da, e mai, e mai lejer asa sa spui depresie
decat altceva” (Elena 22, 23)
 Elena compara acest stigmat al bolii cu un tatuaj pe fata pe care oricine il poate vedea si
de care nu se poate scapa.

“T: Il simtiti ca pe un stigmat acest diagnostic?

P: Ca pe un tatuaj pe fata, da, ca pe un tatuaj pe fata pe care ar trebui sa-l vada toata
lumea. Poate unii il vad, unii te simt, isi dau seama ca ceva e in neregula cu tine. Pentru
altii e mai greu. Daia am zis. Dar tu stii ca exista tatuajul ala.” (Elena, 23)

Stefan nu a resimtit atat de puternic acest stigmat al bolii, afirmand ca ramane la latitudinea
fiecaruia sa decida daca este sau nu bolnav. Cei care ii stiu insa diagnosticul si in special familia
evita sa-l puna la treaba iar acest lucru il cam nemultumeste pe Stefan deoarece, afirma acesta,
acestia nu au incredere ca poate depasi aceasta boala.

“T: Ati simtit vreodata stigmatul acestei boli?

P: Nu chiar, nu toti, depinde de persoana. Unii ma accepta, altii nu ma accepta.
T: Aha
P: Depinde de persoana, nu cred ca toti… unii spun ca nu-s bolnav, ca eu nu-s bolnav, ca
sunt o persoana normala in societate, ca n-am nici o tulburare, cei care ma cunosc stiu ca
am avut o tulburare, stiu ca sunt putin sensibil si ca asa si….si neamurile mele de la tara
care au aflat nu ma pun nici ei la treaba multa. Daca vreau eu sa, daca vreau eu sa pun
mana pe ceva spun “ Nu, nu, stai copile sa nu faci, nu, stai acolo ca nu” deci nu-mi permit
T: Aha. Cum va face sa va simtiti acest lucru? Va deranjeaza ca va spun sa nu faceti?
P: Intr-un fel ma deranjeaza pentru ca nu au incredere in mine ca pot sa depasesc aceasta
boala”. (Stefan 17, 18)

3.2 Cum s-a manifestat boala in cazul meu?

Intrebata fiind cum s-a manifestat aceasta tulburare de care sufera, Elena incepe prin a
povesti faptul ca nu a mai avut pofta de mancare, nu se mai putea odihni, ca plangea tot timpul si
ca nu mai avea grija de igiena personala. Aceasta afirma un lucru interesant si anume acela ca ea
nu-si poate da seama cand ceva neobisnuit se intampla cu ea, cei din jurul ei observand schimbarile
comportamentale. La fel ca si in cazul aflarii diagnosticului, Elena relateaza faptul ca nu a crezut
ca toate aceste manifestari ar putea constitui o problema serioasa ci mai degraba un mod normal
de comportament al persoanei care sufera din dragoste.

“T: Aham. Aaa, cum a inceput toata aceasta poveste legata de tulburarea dumneavoastra?
Am inteles ca a fost aceasta scrisoare care v-a afectat intr-un mod semnificativ. Mai
departe ce s-a intamplat?
P: Pai n-am mai mancat, n-am mai dormit, plangeam tot timpul, nu mai ma ingrijeam
si…si au remarcat cei din jurul meu. Eu niciodata pana acum, deci eu niciodata nu-mi dau
 seama cand se intampla ceva cu mine. Cei din jurul meu remarca ca de fapt eu nu mai ma
comport normal.
T: Ihi. Si dumneavoastra spuneti ca nu simtiti aceasta schimbare
P: Eu n-am stiut. Eu am crezut ca asa se comporta o persoana care se iubeste si care sufera
din dragoste. Deci eu nu ma gandeam in nici un fel ca aceasta ar putea fi o problema,
stiti?” (Elena, 7)

De asemenea Elena mai adauga faptul ca in cazul ei boala s-a manifestat si printr-o usoara
logoree si concluzioneaza prin a spune ca “ am fost ca o leguma”. Pe langa aceasta logoree, Elena
povesteste ca devenise si o persoana foarte cheltuitoare si ca tot ce isi dorea trebuia sa si aiba iar
parintii trebuiau sa fie foarte atenti cu ea pentru a nu face prostii sau sa i se intample ceva.

“T: Si cum se manifesta aceasta boala? Ati spus ca prin nemancat, prin neingrijire
P: Si vorbesc, vorbesc poate mai mult decat de obicei si uneori, uneori, bine am momente.
Nu pot sa zic ca or fost aceleasi. Au fost intotdeauna altfel, niciodata la fel. Tot timpul
schimbat. Deci aaa am…cand ori vorbesc alteori nu vorbesc deloc, ma uit la televizor, nu
pot dormi, nu…am fost ca o leguma. Si bine, am si luat medicamente si na…oamenii
respectivi m-au dus la spital”. (Elena, 7)

“T: Mai sunt si alte lucruri pe care le faceti si pe care dumneavoastra nu le constientizati?
P: Cheltuiesc foarte mult atuncea. Devin o persoana, ma simt asa de bogata de toata lumea
imi apartine (rade) si cheltuiesc, cheltuiesc foarte mult. Lucruri pe care de obicei eu nu,
nu, chiar daca mi le doresc nu mi le cumpar. Dar atuncea tot ce imi doresc trebuie sa am.
Deci atuncea…vreau la treatru. Inca n-am ajuns. Imi cumparasem bilete la teatru la Faust
ca sa merg impreuna cu o verisoara. Noroc ca i-am lasat biletele ei si s-a dus ea cu cineva
ca era pacat de ele sa nu se duca cu cineva. Deci vreau la teatru, vreau, vreau sa ma bucur
cat mai mult de viata si dintr-o data pleosc (rade). Deci nu. Si iarasi vorbeam, nu dormeam,
vorbeam aiurea, mama trebuia sa aiba grija de mine si tata. Trebuia sa fiu insotita tot
timpul , sa fiu sub supraveghere, sa nu cumva sa fac ceva sau Doamne fereste. Nu.” (Elena
17, 18)

In alta ordine de idei, Elena povesteste ca a avut o agresiune autolitica, respectiv o tentativa
de suicid care s-a soldat cu o alta internarea la spital, parintii fiind nevoiti sa faca acest lucru in
ciuda dorintei lor de a evita aceasta.

“ M-au internat in spital pentru ca o fost o tentativa, sa nu-i zicem altceva, de suicid si m-
or internat in spital atunci . O fost nevoiti sa ma lase sa ma interneze in spital ca altfel nu
m-ar fi lasat si atunci tot cu gandul la persoana respectiva eram. Atunci am vorbit cu
persoana respectiva, am prins curaj si am sunat-o. Acum nu mai am numarul de telefon
si…si asa am ajuns in spital.” (Elena 8, 9)
Pe langa simptomele amintite mai sus, Elena mai povesteste ca avea de luptat cu gandurile
care nu-i dadeau pace.

“T: Ihi. S-a intamplat sa aaa, nu stiu, anumite lucruri mai iesite din comun sa auziti?
 P: Nu, n-am auzit voci dar ganduri, am avut tot felul de ganduri, gandurile nu-mi dau pace,
deci gandurile. Cu gandurile era de luptat. Era o multitudine de ganduri si tot ce era real
parea ireal si ce era ireal parea real si…
T: Era o inundati de ganduri
P: Da. Gandurile, gandurile. Aveam probleme de luptat cu gandurile”. (Elena, 12)

Rugata fiind, daca poate, sa detalieze aceasta lupta cu gandurile, a reiesit faptul ca
participanta se confrunta cu idei delirante de referinta si de grandoare, avand tendinta de a-si atribui
meritele faptelor altor persoane.

“T: Dar despre ce erau gandurile, daca puteti sa-mi spuneti?

P: Pai aaa
T: Ce ganduri nu va dadeau pace?
P: Pai stiti…deci…ce-mi spuneau mie colegii sau colegele spuneau pentru altii. De
exemplu, ce mi se povestea, ce mi-au povestit ei vreodata ceva, deci credeam ca e vorba
despre persoana mea nu despre alta persoana. Iar ce era sigur despre mine era despre
altii. Deci intotdeauna schimbam, stiti?
T: Aha
P: Asta, asta era problema. Ca am inceput sa aaa, sa constientizez caaaa ma vedeam pe
mine eroina, protagosnista faptelor altora. Credeam ca eu sunt si ca intotdeauna a fost
vorba despre mine in orisice situatie”. (Elena, 12)
Aceste idei delirante de grandoare sunt continuate si sustinute prin faptul ca Elena relateaza
ca se simtea tot timpul in centrul atentiei celorlalti. Alte moduri de manifestare a bolii ies la iveala
si anume iluzia sosiilor, Elena afirmand ca a perceput-o pe mama sa ca pe o infirmiera.

“T: Aha. Spuneati ca ati perceput-o pe mama dumneavoastra ca pe o infirmiera

P: Da, asa credeam. Nu o vedeam ca pe mama mea
T: Ihi
P: Ca pe o straina. Deci toti oamenii imi erau straini. Ma vedeam singura si nu o mai
cunosteam pe mama si de fapt stiti care era problema? Tot ce am vorbit cu acea persoana,
cu acel baiat sau asa si tot ce mi-a zis el si despre altii eu credeam ca e vorba despre mine.
Tot timpul eram in centrul, sa zic asa, atentiei tuturora”. (Elena,13)

In ceea ce priveste evolutia bolii, Elena povesteste ca in cazul ei exista o anumita ciclicitate
in sensul ca perioadele de inactivitate in care spune ca se simte ca o leguma alterneaza cu perioade
de energie debordanta, de hiperactivitate, in care se implica in tot felul de activitati.

“ Am incercat sa capat vointa pana in…sa ma duc la scoala, sa incep activitatea si

intotdeauna lasam, nu puteam sa vorbesc. Nu puteam sa ma exprim. Nu puteam, nu puteam.
Si nu puteam sa comunic cu cei din jur si nici cu elevii. Nu puteam si in 2004 am capatat
cum sa zic aaa elan. Am capatat elan. Din leguma aia am devenit o persoana care se
implica in activitati, hiperactiva asa. Si dintr-o data, brusc, nu stiu cate luni am predat.
Doua luni jumate sau trei luni daca am reusit sa predau si atata a fost. Si de atunci am
 incheiat activitatea, n-am mai predat si nici n-am putut. Am mai fost internata dar tot asa
ca o leguma eram, adica eram o leguma mai vie ca dormeam foarte mult. Mancam,
dormeam si atata si vorbeam numai prostii cred ca sau nu mai stiu.” (Elena, 16)

Un ultim aspect vizat in cadrul acestei subteme se refera la ultimul episod psihotic avut.
Elena povesteste ca in cazul dumneai ultimul episod a avut loc in vara anului trecut si ca a avut o
durata de 3 luni. Aceasta subliniaza alunecarea insidioasa in patologic care se face fara ca ea sa o
poata percepe. Aceste recaderi il au ca subiect central pe baiatul de care ea se indragostise si pun
in lumina nevoia Elenei de a afla cat mai multe despre ce s-a mai intamplat cu aceasta persoana.

“T: Cand a fost ultimul episod?

P: Anul trecut
T: Anul trecut
P: Care a durat vreo trei luni. Vara
T: Cum s-a manifestat el?
P: Ca intotdeauna. Ma intalnesc pe tren vorbesc cu persoane, intreb de aceeasi persoana
T: Adica de baiatul respectiv
P: Daaa. Pe tren inainte vorbisem cu alta persoana. Deci aflam noutati despre el si
intotdeauna intreb “ de unde sunteti?” si “ cu cunoasteti pe?”. Asa intreb “ nu cunoasteti
cumva pe…” (rade) ca si cum toata lumea ar trebui sa cunoasca acea persoana. Si nu mi-
am dat seama nici anul trecut. N-am constientizat
T: Deci inteleg ca aceasta trecere se face pe nesimtite asa
P: Daaa, insidios asa”. (Elena, 17)

In cazul lui Stefan, acesta povesteste ca boala a inceput sa-i dea tarcoale din iarna anului
1988, la 7 ani dupa raceala la cap pe care a asociat-o cu debutul bolii, cand, mergand la patinoar,
a avut sentimentul ca este urmarit si tachinat de cativa tineri pe care nu ii cunostea dar de care
avea senzatia ca se simtea legat prin niste intamplari neplacute.

„P: Cu boala se pare ca a inceput pe vremea cand patinam, am inceput sa patinez pe

vremea aceea si cand mergeam…eram si angajat, in urma, mai tarziu in 89, 88 deci dupa
7 ani
T: Aha
P: In 88 m-am angajat la o unitate militara si… mergeam intr-o iarna ….si mergeam la
patinoar si mi se parea ca ma urmareste cineva, nu-mi da pace si, si aveam direct, oarecum
direct intamplari neplacute cu, cu ceilalti tineri
T: Dar ii cunosteati?
P: Nu ii cunosteam dar parca eram tachinat de ei, aveam impresia ca sunt tachinat de ei
si ca sunt urmarit de ei si… faptul ca m-am dus si am spus la maistrul sef, doamna de la
unitate si mi-a zis ca e imposibil, lasa, lasa nu, nu te gandi,trimit pe cineva care sa aiba
grija de tine…pai o fi zis in gluma, ce stiu eu cum o fi zis (rade). Nu, nu stiu…..nu prea am
avut de a face cu…deci mi s-a parut dar nu stiu daca am fost urmarit”. (Stefan, 9)
 Stefan mai povesteste faptul ca visul lui de a da la electrotehnica sau la matematica a fost
curmat de aceasta tulburare si de medicamentele care i s-au administrat si care au avut ca efect,
conform relatarilor acestuia, uitarea, aproape in totalitate, anumitor informatii invatate in timpul
liceului. Consecinta acestor lucruri s-a materializat intr-o nesiguranta pe care Stefan o resimte
atunci cand discuta cu cineva pe chestiuni de ordin profesional. Tot de aici mai aflam si ca aceasta
boala, prin medicamentele prescrise, l-a transformat pe acesta, la fel ca si in cazul Elenei, intr-o
leguma.

„P: Aceasta cale m-a impiedicat faptul ca…m-am imbolnavit si ca am putut sa o iau mai
greu in sensul ca , faptul ca am uitat anumite invataturi care le-am invatat la liceu, le-am
uitat. Faptul ca am luat medicamente atat de multe si m-au facut, m-au facut sa dorm, sa
nu mai fiu activ, s-a pierdut. S-a pierdut cate putin.
T: Aha
P: S-au pierdut anumite cunostiinte aproape total si faptul care ma face sa fiu putin
cam…sa ma simt putin cam…greoi la…la a discuta in probleme de serviciu sau de…
probleme de…care pot fi discutate de o persoana cu o alta persoana”. (Stefan, 4)

Aceasta ultima afirmatie este sustinuta si de o alta relatare in care Stefan descrie situatia
critica in care ajunsese din cauza medicamentelor luate.

„P: Si, si fizic si, si spiritual. Si fizic si spiritual eram deramat, nu mai intelegeam cuvinte,
eram moale, eram tot la pat, eram, tot sa dorm, sa dorm din cauza medicamentelor care
mi s-au administrat si…”. (Stefan, 10)

Acesta mai afirma ca, in cazul sau, boala parca il vrajise. Stimulat in a oferi mai multe
detalii cu privire la acest aspect, Stefan explica aceasta „vraja” prin faptul ca devenise agresiv fizic
cu tatal sau, lovindu-l. Datorita acestui comportament neadecvat, mama lui, afirma Stefan, a luat
decizia de a-l interna, acesta suferind un soc datorita acestui lucru.

„P:… boala asta pe care am avut-o eu in 90 si 5 imi aduc aminte ca fara sa vreau ma
ducea…parca eram vrajit
T: Vrajit?
P: Vrajit, cred ca am fost vrajit si eram pe o cale rea in sensul ca…am…am dat in tata, am
lovit pe tata rau….
T: Aha
P: Si acest fapt a facut-o pe mama sa, sa dea telefon la acest spital sa ma interneze. Si mie
nu mi-a convenit faptul ca am fost, cand am vazut a fost soc pentru mine, a fost un soc
pentru mine si…”. (Stefan, 15)
In ceea ce priveste recurenta episoadelor, Stefan povesteste faptul ca este sensibil la
actiunea factorilor externi cum ar fi zgomotele si ca fizic oboseste usor, efortul intelectual sau
„sufletul”, asa cum il numeste acesta, pe care il depune in activitatile intreprinse epuizandu-l, fiind
necesare perioade de odihna la fiecare cateva ore .

„T: Aha. Bun. Cate, cat de des se intampla sa reapara aceste episoade? Se intampla des,
cam la ce frecventa?
P: Adica ce episoade?
T: Adica sa…sau sa reformulez. Se intampla sa mai fie perioade din acestea mai putin
bune, in care sa nu va simtiti bine, in care boala sa revina?
P: Acum sunt in perioada de aaa
T: Remisie?
P: De sensibilitate fizica in sensul ca si, si, si….in sensul ca nu suport zgomotul, nu suport
sa lucrez 8 ore. Obosesc fizic si trebuie sa ma, sa ma odihnesc sa stau in pat si sa ma
odihnesc. Cam la….inainte era mai des si acuma mai rar
T: Aha. Cam la ce perioada de timp? Cu aproximatie sau nu exista un model anume?
P: La ore. Intr-o zi cam la ore. Adica…(ofteaza) intr-o ora…eu depun suflet in activitatea
mea. Sufletul care il depun eu ma, ma extenueaza. Si intr-o zi ma extenueaza in cateva ore.
Ma extenueaza sufletul pe care il depun eu in a-mi expune ideile sau lucrul meu si la ore,
la ore, cam la ore intr-o zi cam la cateva ore.”
(Stefan 10, 11)

Intrebat fiind cand s-a confruntat cu ultimul episod al bolii, Stefan relateaza ca a fost anul
trecut insa nu poate oferi repere temporale cu privire la acest lucru, motivand aceasta aparenta
lipsa de interes prin faptul ca toate aceste intamplari neplacute doreste a fi uitate.

„T: Cand a fost ultima perioada mai putin buna pentru dumneavoastra?
P: Ultima perioada mai putin buna pentru mine a fost anul trecut, o perioada foarte scurta
T: Aha. Cam de cat timp?
P:……..cateva zile, nu stiu. O zi sau poate cateva zile sau poate un anotimp…
T: Deci nu stiti cu exactitate
P: Eu cam uit, astea rele le uit, vreau sa le uit si de-asta nu le tin minte”. (Stefan, 22)

In privinta modului in care acest ultim episod a fost trait, Stefan spune ca a suferit o
dezamagire din partea oamenilor intrucat acestia s-au indepartat de Dumnezeu si au pierdut din
vedere faptul ca orice fapta atrage dupa sine consecinte pozitive sau negative, in functie de
polaritatea ei.

„T: Si cum s-a manifestat aceasta perioada?

P: Aceasta perioada s-a manifestat cu o …fiind amagit, fiind dezamagit de oameni, ca nu
respecta pe Dumnezeu si nu au nici un….si se duc cu capul inainte asa…si dupa aia tot ei
se plang ca ce au patit…..
T: Inteleg ca dumneavoastra sunteti de parere ca orice fapta a unui om are un…aaa revers
al medaliei sa spunem
P: Da, da
T: Si ca ei nu-si dau seama
 P: Nu-si dau seama, in general cei mai multi nu-si dau seama
T: Da, si de legatura cu Dumnezeu
P: Da, fie ca nu cred, fie ca….” (Stefan, 22)

Intrebata cum ar descrie boala prin care a trecut, Elena o compara cu o furtuna. In ceea ce
priveste perceptia bolii, din perspectiva persoanei care s-a confruntat cu asa ceva, participanta
povesteste faptul ca, in ciuda celor citite de pe internet referitor la aceasta tulburare, poti sa ai totusi
o viata decenta insa cu anumite limitari.

„T: Ihi. Cum ati descrie cu cuvintele dumneavoastra boala prin care ati trecut?
P: Ca o furtuna
T: Ca o furtuna. Ihi
P: Da
T: Cum priviti aceasta boala din perspectiva spectatorului, din afara?
P:…. Deci poti sa ai si o viata cu aceasta boala. Din, trebuie sa te limitezi la unele lucruri
si sa-ti dai seama ca nu poti sa depasesti anumite obstacole si….” (Elena, 19)

Indemnata fiind sa dezvolte putin acest acest aspect, cel al obstacolelor, Elena prefigureaza
o parte din planurile sale de viitor, respectiv recapatarea increderii in propria persoana si gasirea
unui nou loc de munca. De asemenea, Elena subliniaza notiunea de timp, nevoia de timp pentru a
se putea aduna.

“T: Obstacole in ce sens? La ce va referiti?

P: Deci, ca sa am o activitate. De exemplu nu mai ma vad la catedra. Imi dau seama ca
activitatea aceasta este deja, nu o sa mai fie in atentia mea. Si atunci va trebui sa ma
reorientez, in timp. Cand o sa capat mai multa incredere in mine si poate o sa invat o
meserie. Si ca sa, ca sa muncesc si eu pana la urma. In timp. Deci exista timp, exista timp
pentru toate. Am implinit o varsta si tot mai am nevoie de timp ca sa ma adun.” (Elena,
19)

Legat de aspectul redobandirii increderii in fortele propriii, Elena relateaza faptul ca in

anul 2004 a simtit nevoia de ajutor motiv pentru care a consultat un psiholog scolar in vederea
remedierii acestui deficit insa fara succes.

„T: Aha. Ati incercat sa mai vorbiti si cu alti psihologi despre aceasta problema a lipsei de
incredere in dumneavoastra? Sa incercati sa cereti ajutor din partea lor pentru a va
redobandi increderea in fortele proprii?
P: Am incercat. In 2004 era o psiholoaga la liceu, psiholoaga scolii si am discutat adica
m-a supus la niste teeste, mai discutaaam si atunci am incercat. Vroiam sa ma ajute,
simteam nevoia ca am nevoie de ajutor
T: Ihi. Si a reusit sa va ajute?
P: ….dupa aia am avut caderea cea mare. In 2004, deci nu stiu”. (Elena, 15)
 Stefan descrie boala prin care a trecut ca fiind o boala stupida si grea deoarece te izoleaza
de ceilalti membrii ai comunitatii si te face “sa ai anumite pareri care nu-s adevarate despre tine”.

“T: Ihi. Cum ati descrie acum, cu cuvintele dumneavoastra aceasta boala dupa ce ati trait-
o? Ce ati spune despre ea?
P: N-as dori la nimeni sa aiba aceasta boala care am avut-o eu, e o boala stupida, e grea,
e stupida, e….e o asa zisa boala… de fapt…da… boala e stupida, boala e grea in sensul
ca te face sa ai anumite pareri care nu-s adevarate despre tine, te izoleaza boala,…”.
(Stefan, 18)

Stefan concluzioneaza ca aceste boli psihice apar ca urmare a pacatelor oamenilor si a

neascultarii de Dumnezeu si de sfinti. Totodata, acesta percepe tulburarea sa si ca fiind o
consecinta a neindeplinirii dorintei lui de a se culca cu o fata.

“P: Bolile psihice sunt mai multe cauze. Bolile psihice apar o data din mai multe cauze.
Eu m-am imbolnavit cand am vrut sa am parte de o fata si nu mi-am indeplinit aceasta
dorinta”. (Stefan, 21)

“P: Si a pacatelor, a pacatelor care le-au facut natagii (apropiatii) mei s-au perpetuat in
timp…
T: Nu am inteles….natagii?
P: Nu, apropiatii mei
T: A, apropiatii, aha
P: Deci totul porneste din neascultare de Dumnezeu si a sfintilor”. (Stefan, 19)

Tema 4: “ Ce consecinte are aceasta boala in cazul meu?”

Aceasta tema are ca scop explorarea efectelor pe care aceasta boala le are asupra celor doi
participanti la studiu. In ciuda faptului ca aceasta boala a avut efecte nefaste in plan socio-
profesional, ambii participanti au relatat faptul ca aceasta tulburare a avut insa si anumite parti
pozitive materializate in cresterea coeziunii membrilor familiei si credinta in Dumnezeu. Ca
subteme comune amintim “Scaderea increderii in propria persoana” si “Afectarea comunicarii
cu ceilalti”.

4.1 Scaderea increderii in propria persoana.

In ceea ce priveste acest aspect, cel al scaderii increderii in propria persoana, Elena incepe
prin a povesti faptul ca aceasta problema a capatat-o in urma citirii scrisorii primite de la persoana
iubita. Daca pana atunci aceasta afirma ca avea o parere buna despre propria persoana, o data cu
lecturarea scrisorii stima de sine s-a prabusit iar Elena a inceput sa se vada prin prisma persoanei
iubite.
 “T: Considerati ca daca n-ati fi citit-o , relatia cu el ar fi continuat? Sau era deja luata
hotararea lui?
P: Deci el ar fi vrut sa continuam relatia dar ar fi vrut sa continuam relatia ca prieteni. Si
ceea ce eu n-am putut accepta. Pentru ca eu imi doream mai mult si nu se punea problema.
Nu eram inalta, nu eram aratoasa, nu eram nici cum. Eu credeam atuncea ca sunt o
persoana destul de bine dar in momentul ala m-am schimbat, cum am zis. Valorizarea a
scazut drastic, la zero. Deci eu am inceput sa ma vad prin prisma ochiilor lui si nu eram
persoana pe care o dorea el.” (Elena, 14)

Elena isi continua relatarea povestind despre transformarea ei ca om intr-o persoana “foarte
geloasa” si posesiva.

“ Imi pare rau ca am citit scrisoarea ca daca nu citeam scrisoarea poate nu s-ar fi
declansat nimic dar am citit scrisoarea si in momentul in care am citit scrisoarea m-am
transformat ca om. Am devenit foarte geloasa si gelozie, asta-i. Am devenit pentru ca din
ce imi povestise el o data despre o prietena, credeam, credeam ca gata. Bine, prietena
aceea era mult mai frumoasa, ca el, in fine. Totul, totul se raporteaza la el. Si acuma, si
anul trecut am avut probleme si fara sa-mi dau seama m-am intalnit cu cineva pe tren si
la inceputul anului cu altcineva care il cunostea, i-o fost profesor si am intrebat. Deci tot
timpul nu ma abtin. Daca cunosc o persoana nu ma abtin sa nu intreb. Ma intereseaza.”
(Elena 13, 14)
Scaderea increderii in propria persoana a fost insotita de sentimente de inferioritate fata de
alte persoane, sentimente pe care inca nu a reusit sa si le depaseasca.

“P: Da, da. Deci ce zicea el asa era pentru mine. Deci era real, adevarat.
T: Si apoi ati inceput sa aveti sentimente de inferioritate fata de celelalte persoane
P: Da. Care s-a acutizat asa. Si nici acuma n-am reusit sa depasesc.” (Elena, 15)

Intrebata daca considera ca a existat si o parte pozitiva in toata aceasta valtoare a bolii,
Elena afirma faptul ca familia sa a devenit “si mai unita” , ca si-a acceptat boala si ca s-a simtit
impulsionata sa-si continue lupta pentru existenta, sa nu se lase invinsa de soarta.

“T: Considerati ca ati avut si ceva de castigat de pe urma acestei boli? Adica e ceva ce n-
ati fi castigat daca nu ati fi avut-o?
P: ….m-o ajutat sa, boala m-a ajutat sa merg pe un anumit fagas.
T: Va intreb pentru ca, ma rog exista si o vorba cum ca “ in fiecare rau e si un bine”
P: Da, e adevarat, e adevarat ca in fiecare rau e si un bine. Suntem o familie unita, ne-a
unit. Eram si inainte dar acuma parca suntem si mai uniti, stii si ….si ma lupt si eu pentru
existenta. Pana sa recapat vointa mi-au trebuit ani de zile pana sa…deci aaa si am acceptat
boala”. (Elena, 28)

Stefan povesteste faptul ca este pur si simplu deranjat de unele vicii ale societatii actuale,
pacate cum le numeste el, cum ar fi fumatul. In plus, scaderea increderii in propria persoana se
manifesta in cazul lui prin timiditate, in special cu fetele, neavand curajul de a face el primul pas
in initierea unei conversatii, creandu-si, in acest sens, judecati eronate de genul: “ fata asta e
ocupata, nu are timp de mine, nu are treaba cu mine…”.

“Vad anumite pacate pe care nu le pot suporta pur si simplu… cum ar fi fumatul. Acuma
si copii mici fumeaza, il simt si pur si simplu imi face rau mirosul asta de tigari, pur si
simplu nu pot sa stau langa ei si ma indeparteaza automat, nu pot. Si sunt si putin cam
timid cu o fata si cu barbatii, in sensul ca “ Bai, fata asta e ocupata, nu are timp de mine,
nu are treaba cu mine” sau e prea mare sau e prea…”.
(Stefan, 16)

Tot datorita bolii, Stefan povesteste faptul ca parintii sai au devenit mai grijulii, mai
protectori cu el, scutindu-l de efort fizic si psihic in incercarea de a-l proteja cat mai mult si cat
mai bine de societatea actuala “ care este cum este….”. Aceasta grija excesiva a parintilor dar si
sustinere se vede si atunci cand Stefan doreste sa faca un anumit lucru iar acestia il sprijina,
sfatuindu-l sa nu renunte in a-si duce la bun sfarsit dorinta.

“T: Ati observat si o schimbare in comportamentul parintilor dupa acest, aceasta veste
adica faptul ca erau mai grijulii cu dumneavoastra decat erau inainte sau nu ati sesizat
vreo schimbare?
P: Sunt putin mai grijulii in sensul ca imi dau, in sensul ca ma iubesc, in sensul ca tata ma
protejeaza sa nu fac efort, sa nu fac efort nici de invatatura nici fizic
T: Ihi
P: Efort dar il fac ei, il fac ei si ma inteleg, ma inteleg de ce si aaaa eu daca le spun ceva
sunt de acord numai ca ei imi spun “ mai, numai sa fii in stare” , “ sa fii in stare si sa nu
renunti”
T: Aha, aha
P: Si… o schimbare e ca sunt mai grijulii, sunt putin cam grijulii in sensul ca sa nu se
intample sa nu vin acuma, sa, sa, sa ma….sa ma protejeze de societatea asta care este cum
este…”. (Stefan 15, 16)

Aceasta grija excesiva exista si din partea rudelor de la tara care, la fel ca si parintii, il
scutesc de orice fel de treaba. Intrebat daca este deranjat de aceasta hiperprotectie,Stefan afirma
ca il supara faptul ca apropiatii nu il cred in stare ca poate depasi boala de care sufera insa nu
indrazneste sa se impotriveasca de teama de a nu-i supara.

“…cei care ma cunosc stiu ca am avut o tulburare, stiu ca sunt putin sensibil si ca asa
si….si neamurile mele de la tara care au aflat nu ma pun nici ei la treaba multa. Daca
vreau eu sa, daca vreau eu sa pun mana pe ceva spun “ Nu, nu, stai copile sa nu faci, nu,
stai acolo ca nu” deci nu-mi permit
T: Aha. Cum va face sa va simtiti acest lucru? Va deranjeaza ca va spun sa nu faceti?
 P: Intr-un fel ma deranjeaza pentru ca nu au incredere in mine ca pot sa depasesc aceasta
boala
T: Aha. Le spuneti de exemplu “ Lasa-ma ca pot sa o fac si eu?”
P: Nu, nu le spun, nu le spun. Ii las in pace si nu insist pentru ca, pentru ca observ din
partea lor o hotarare de a nu ma lasa si nu vreau sa-i supar prin a insista si….a face ceea
ce nu-i voie (zambeste)”. (Stefan, 18)
4.2. Afectarea comunicarii cu ceilalti.

Elena afirma ca in primul rand a fost afectata relatia cu parintii, aceasta avand tendinta de
a-i tine la distanta, ca si cum boala era doar a ei cu toate ca nu avea insightul bolii. Aceasta mai
adauga faptul ca ajunsese sa se simta ca o straina pentru proprii parinti si a trebuit sa reinvete sa-i
cunoasca si sa-i iubeasca. Elena compara aceasta tulburare cu o boala a prezentului, ca si cum tot
ce fusese pana atunci se stersese, afirmand ca „ e ca si cum atunci as fi trait prezentul”.

„ Pai cum sa zic. I-am tinut la distanta ca si cum boala era numai a mea dar eu nu-mi
dadeam seama ca exista aceasta boala ci mi se parea ceva normal si cum sa zic…o trebuit
sa invat sa-i cunosc din nou si sa-i iubesc ca ma simteam ca o straina pentru ei”. (Elena,
10)

“T: Ati remarcat vreo schimbare in comportamentul parintilor dumneavoastra dupa

aflarea diagnosticului?
P: Nu stiu. Eu nu mai stiam cum era inainte. Eu nu mai stiam cum era inainte. Deci e ca si
cum atuncea as fi trait prezentul. Nu mai stiam cum era inainte.
T: Inteleg ca ati pierdut toata notiunea trecutului
P: Da, am pierdut-o. Eu nu mai stiam cum era inainte deci…eu am invatat din mers.
T: Relatia dumneavoastra cu dansii inteleg ca a pornit oarecum de la zero in acea perioada
P: Da
T: S-a recladit
P: S-a recladit, da. S-a re, reformat, reformulat (cu un ton trist)”. (Elena, 21)

In alta ordine de idei, Elena povesteste faptul ca a devenit rece, distanta cu cunoscutii, din
pricina diagnosticului, de teama a nu fi etichetata sau inclusa in categoria persoanelor nebune.

„T: Ihi. Cum au reactionat cunoscutii la aflarea diagnosticului dumneavoastra?

P: Dar ei nu stiu ce diagnostic am. Ei nu stiu
T: Aha
P: Ei nu stiu ce diagnostic. Stiu ca sunt bolnava si atat si mai mult nu si la unii incerc sa
nu le spun. “Am depresie” le spun.
T: Incercati sa le ascundeti
P: Da, va dati seama. E foarte simplu sa zici “A, esti nebuna, esti nebun”.
(Elena 22, 23)
 Stefan relateaza ca la baza afectarii comunicarii cu alte persoane sta un anumit “filtru de
selectie” care functioneaza dupa niste principii invatate la scoala si faptul ca nu este solicitat de
ceilalti, acesta dorindu-si, mai mult, o relatie bazata pe colaborare. Altfel, Stefan nu traieste atat
de intens, ca in cazul Elenei, aceasta lipsa de comunicare cu ceilalti sau cel putin nu a avut alte
completari pe parcursul interviului in aceasta privinta care sa ofere informatii importante vis-à-vis
de modul in care comunicarea cu altii a avut de suferit.

“P:….cam greu pentru ca sunt oarecum izolat de ceilalti

T: Izolat… fizic sau?
P: Si fizic si… izolat de sfinti nu sunt. Ei sunt prezenti mereu alaturi de mine si in general
de noi toti dar izolat de ceilalti oameni. Ma simt izolat pentru faptul ca nu sunt cautat, nu,
nu pot si faptul ca si eu sunt om si am si eu ocupatii, treburi doar nu stiu…e prea scurta
ziua pentru a ne…
T: Inteleg ca v-ar placea mai mult sa fiti in centrul atentiei
P: Nu, nu, nu asa, nu in centrul atentiei, sa, sa……
T: Sa fiti cautat
P: Sa…nu sa fiu cautat. Sa fiu…. Reciproc
T: Ihi. Sa fiti solicitat
P: Sa fiu solicitat si, si sa solicit, sa port o relatie mai… dar am alte pretentii in aceasta
relatie ca…tine de om, tine de educatia omului care trebuie sa fie…cum am invatat eu la
scoala
T: Ihi, ihi. Deci inteleg ca aveti un fel de filtru de selectie
P: Da, am filtru de selectie, da
T: Ihi. De care nu reuseste…
P: Nu toti reusesc sa treaca (zambeste). Nu stiu ce sa zic, nu stiu de ce sunt asa”. (Stefan,
11)

Tema 5: „ Cum fac fata bolii?”

Aceasta tema reuneste strategiile de coping la care cei doi participanti la studiu au recurs
in vederea incercarii de a-si depasi sau de a-si tine sub control boala cu care s-au confruntat. Ca
subteme comune amintim: „ Descoperirea lui Dumnezeu”, „Uitare”, „ Dorinte, aspiratii”.

Elena povesteste ca in ceea ce priveste viata religioasa, aceasta a avut din totdeauna o
relatie armonioasa cu divinitatea, fiindu-i recunoscatoare pentru tot ceea ce facuse pentru ea.
Aceasta recunostiinta s-a materializat in principal prin post si spovedanie la duhovnic. Elena acuza
la inceput o incapacitate de destainuire in fata duhovnicului, acestuia comunicandu-i doar „fixurile
mele”. Relatia religioasa cu duhovnicul este presarata de suisuri si coborasuri ajungand insa pana
la urma sa fie o relatie stabila in care Elena se simte confortabil , in care simte ajutorul
duhovnicului, descriind in final spovedania ca fiind o „ usurare sufleteasca”.

„P: Am o prietena sa zicem in Racovita. E dascalita, e invatatoare, deci prieteni de familie

asa care au fost alaturi de mine de cand m-am imbolnavit. Adica nu chiar de cand m-am
imbolnavit. Mai tarziu am descoperit si m-au indrumat asa pe alta cale. Sa aleg si calea
duhovniceasca, cea religioasa, evlavioasa
T: Am sa va rog sa imi povestiti putin daca doriti despre aceasta parte religioasa. Cum a
inceput? Ce ati simtit?
P: Eu si inainte, relatia mea cu divinitatea a fost foarte buna. Intotdeauna i-am multumit
pentru ce mi-a dat si intotdeauna am fost multumita. Si comunicam cum sa zic, eram…eram
fericita si multumita. Posteam si inainte posteam fara sa-mi zica cineva, la biserica nu prea
mergeam. Noi avem o sala de clasa. Biserica acum se construieste, biserica. Nu prea
mergeam. Deci s-a accentuat, s-a precipitat cum sa zic asa activitatea aceasta
duhovniceasca, descoperind, avand un duhovnic la inceput a fost greu cu spovedania
pentru ca bine, ideile, fixurile mele le-am spus dar nu puteam sa comunic mai mult.
Intotdeauna ma plangeam de aceleasi chestii ca mananc prea mult, ca-s rea, ca nu fac
nimic, ca nu puteam sa fac nimic. Nu ma simteam in stare sa fac nimic si n-aveam siii aaa
datorita acestei prietene, dascalita, am ajuns si la un duhovnic si am luat o pauza dupa aia
de cand am fost din 2002 sau din 2003 nu mai stiu pana in 2004 cand m-am imbolnavit am
luat iarasi o pauza. Asta nu insemna ca nu mai, cum sa zic, eram tot persoana aia, posturile
le tineam, regimul il tineam dar n-am mai fost, n-am mai fost la duhovnic. Si dupa aia
iarasi m-am intors la duhovnic si am avut intoarceri, reveniri si acuma am o relatie stabila
si ma ajuta foarte mult cu sfaturi si ma indruma si un fel si de usurare asa sufleteasca,
spovedania. Deci ma ajuta foarte mult. Si merg la biserica. Da, merg la biserica. Nu lipsesc
de la biserica.” (Elena 18, 19)

Elena isi reafirma credinta in Dumnezeu, credinta bazata pe ajutorul primit de-a lungul
timpului in diverse etape ale vietii, exprimandu-si dorinta de a afla care este planul pe care
divinitatea il are cu ea.

„ Cred in Dumnezeu. Si stiu ca ma iubeste foarte mult pentru ca, pentru ca m-a salvat de
atatea ori. Am avut un accident de masina la 6 ani, m-am descurcat la scoala foarte bine,
m-a ajutat. Ca m-am imbolnavit si iarasi mi-am revenit. Are un plan cu mine, nu stiu care
e acela dar sper sa-l aflu si eu pana la sfarsitul vietii. Macar atat.” (Elena, 26)

Stefan povesteste ca l-a cunoscut pe Dumnezeu prin suferinta, post, rugaciune, spovedanie
la varsta de 34 de ani atunci cand era deramat din punct de vedere fizic si psihic.

„ T: Cum a inceput aceasta aventura in lumea spirituala? Aveati si inainte aceasta

preocupare sau cum a aparut ea?
P: Aceasta preocupare n-a fost dinainte ca n-a avut cine sa ma educe in acest sens pentru
ca pe vremea aceea, pe vremea, pe vremea aaa…ateismului comunist era interzisa
propagarea credintei si bisericile erau inchise si nu eram educat de parinti dar aaa pe
 parcurs am suferit…si prin suferinta Dumnezeu aaa, prin suferinta l-am cunoscut pe
Dumnezeu in sensul ca nu m-a lasat de capul meu, sa fac ceea ce eu doream, sa asa…
T: Aha
P: Si prin suferinta m-a tinut, m-a tinut putin in frau. In sensul ca nu m-a lasat sa plec, sa
plec peste hotare cum aveam de gand in liceu cu o fata, in fine…asa…m-a tinut sa sufar
pentru ea si in 97 atunci cand am facut cunostiinta cu Dumnezeu prin spovedanie, prin
post, prin rugaciune, prin participare la biserica , atunci eram deramat. Eram
deramat….spovedindu-ma, facand canon m-am intarit si fizic si spiritual la un alt nivel si
prin suferinta, prin suferinta am capatat constiinta mea cu Dumnezeu la varsta de 20 si,
34 de ani
T: 34?
P: Da, in 97 aveam 34 de ani.” (Stefan 9, 10)

Acesta descrie apoi felul in care Dumnezeu se dezvaluie omului, care sustine Stefan este
„cea mai de pret creatura a lui Dumnezeu” „pentru ca in om a pus chipul Lui” si „ i-a dat
posibilitatea sa ajunga asemenea cu El”.

T: S-a intamplat, nu stiu, sa vi se dezvaluie Dumnezeu in vreun moment anume din viata
dumneavoastra?
P: Dumnezeu e prezent in fiecare om care vrea sa-l cunoasca, tot timpul e prezent, un om
care vrea sa-L cunoasca e tot timpul sub protectia lui Dumnezeu, tot timpul….e o prezenta
nevazuta… de exemplu acum poate fi pe deal, pe deal…
T: Aha
P: Si Dumnezeu se descopera omului prin multe, printr-o varietate foarte mare de, de fapte,
de lucruri, de intamplari….apare primavara, afara e soare. Soarele e dumnezeiesc, se
schimba anotimpul, e ceva dumnezeiesc, e frumos, faptul ca vezi o persoana frumoasa, o
fata, femeie frumoasa, curata e altceva dumnezeiesc. Omul fiind cea, omul e, omul fiind
cea mai de pret creatura a lui Dumnezeu, asa e, cea mai de pret creatura a lui Dumnezeu
e omul pentru ca in om a pus chipul Lui, in om a pus chipul Lui si acestui om i-a dat
posibilitatea sa ajunga asemenea cu El…”.
(Stefan, 20)

Elena isi explica uitarea episoadelor de boala prin faptul ca are memorie scurta iar acest
lucru ar ajuta-o, adauga aceasta, sa mearga mai departe. Aceasta uitare poate fi legata si de una din
afirmatiile Elenei in care ea compara schizofrenia cu o boala a prezentului, nemaiamintindu-si
nimic din trecut.

“ T: In perioadele in care nu aveti aceste episoade ale bolii, reusiti sa va analizati critic
perioadele de boala?
P: Cand? Deci cand ies din ele?
T: Da. Cand iesiti din ele. Reusiti sa va dati seama ca ceva in neregula s-a intamplat?
P: Le uit repede. Le uit. Pana ma trezesc iarasi si atuncea le iau de la inceput. Le uit.
T: E ca un vis asa pe care nu vi-l mai amintiti?
P: Da, uit, uit. Uit ca am memorie scurta probabil si asta ma ajuta sa trec mai departe.
 T: Le uitati involuntar inteleg
P: Le uit, pur si simplu le uit si de fiecare data e ca si cum as lua-o de la inceput. Niciodata
nu pot sa zic ca le-am lasat la un punct si dupa aia gata, trec la un alt punct”. (Elena, 22)

“P: Nu stiu. Eu nu mai stiam cum era inainte. Eu nu mai stiam cum era inainte. Deci e ca
si cum atuncea as fi trait prezentul. Nu mai stiam cum era inainte”. (Elena, 21)

La fel ca si in cazul Elenei, Stefan afirma ca intamplarile neplacute doreste sa le faca uitate.
Aceasta dorinta se leaga si de faptul ca acesta povesteste ca a fost iertat de Dumnezeu si astfel,
daca Dumnezeu l-a iertat, a trebuit si el sa uite lucrurile care i s-au intamplat, “ ce a fost a fost”.

“P: Ultima perioada mai putin buna pentru mine a fost anul trecut, o perioada foarte scurta
T: Aha. Cam de cat timp?
P:……..cateva zile, nu stiu. O zi sau poate cateva zile sau poate un anotimp…
T: Deci nu stiti cu exactitate
P: Eu cam uit, astea rele le uit, vreau sa le uit si de-asta nu le tin minte”. (Stefan, 22)
„P:….m-am spovedit la preot si am fost iertat de Dumnezeu si a fost cazul sa uit si sa ies
si eu la randul meu. Daca am fost iertat de Dumnezeu a trebuit sa ies si eu la randul meu
si sa iert aceste lucruri daca mi s-au intamplat si le-am cam uitat daca s-au intamplat, nu
le mai bag in seama, viata merge inainte, ce a fost a fost”. (Stefan, 9)

Stefan mai povesteste faptul ca in lupta cu aceasta boala nu a fost singur, parintii dand
dovada de intelegere si sprijin.

„T: Aha. V-ati gandit ca aceste pretentii de exemplu pot fi si aaa un fel de zid care sa va
protejeze de cei din exterior?
P: Intr-un fel da, intr-un fel da. Sunt…parintii ma inteleg foarte bine, ma inteleg, ma inteleg
si pe mine si aaa ma descurc, ma descurc in sensul ca ma apara , parintii ma apara aaa
faptul ca am preocupari, fie ca sunt cu ei, fie ca fac dorintele mele, matematica sau…
T: Aha
P: Muzica sau altceva…desen”. (Stefan, 13)

In privinta planurilor de viitor, Elena afirma ca si-ar dori ceea ce nu poate avea, visul dansei
fiind sa aiba propria familie cu 3 copii. Aceasta se simte descurajata insa in atingerea acestui vis
datorita varstei pe care o considera inaintata.

T: Cum va vedeti peste cativa ani? In viitor?

P: Vai, nu stiu. Mi-as dori ceea ce nu pot sa am. Mi-as dori o familie, mi-as dorii copii.
Visul meu e sa am trei copii si se duce o data cu tineretea. Deci mi-as dori, mi-as dori o
familie pe care nu o sa o am niciodata
T: De ce spuneti acest lucru?
P: Pai aaa. Daca nu am reusit pana acuma? Nu stiu de ce as reusi mai incolo
T: Considerati ca e prea tarziu?
P: Am 36 de ani. La cat incep? La 50? Sau la 40? (Elena, 25)
 Stefan povesteste ca isi doreste sa fie „un om al lui Dumnezeu”, un fiu iubitor cu a sa
familie si sa fie patriot. Afirma ca desi atunci cand era mai tanar era si el tentat sa plece si sa vada
cum e prin alte locuri, acum si-a dat seama ca locul lui este aici, in Romania, o tara „iubita de
Dumnezeu” si indeamna poporul sa ii urmeze exemplul de patriotism deoarece „tara noastra are
nevoie de noi si are atatea de facut”.

„T: Ihi. Ce planuri de viitor aveti?

P: Sa fiu, sa fiu un om al lui Dumnezeu, sa fiu un om bun, sa-mi iubesc tara, familia si
patria si oamenii si poporul chiar si asa cum este el, sa iubesc pe Dumnezeu, sa nu o
parasesc, tara, asa am de gand, sa nu o parasesc, parasesc niciodata pentru ca Romania
are nevoie de oameni, oameni bine pusi in locuri bine puse , bine situate si vreau sa fiu
roman ca inainte de treaba asta eram putin cam, putin si eu… aliniat la trendul ala… sa
treaca peste hotare, sa vada lumea. Nu, lumea mea e aici, la mine pentru ca mi-am dat
seama ca tara asta e iubita de Dumnezeu si e bine, e…e bine tara mea. Nu o cunosc pe
toata , nu o cunosc si…in mare parte o cunosc si…acuma imi pare rau, imi pare rau ca am
auzit multe aaaa multe , nu, nu…am auzit ca tara noastra prin faptul ca e crestina si nu,
nu tara noastra, oamenii tarii noastre, cetatea luminii, cetateni destepti suntem noi si
crestini si tara saluta celelalte neamuri si am auzit ca acel neam s-a unit si a si
fost….credinta noastra s-o , sa o, s-o, s-o …chiar daca nu poate fi cucerita sa, sa fie asa
ca un fel de Babilon
T: Ihi
P: Si ar trebui sa revenim, sa ne iubim tara. Si tara are nevoie si tara noastra are nevoie
de noi si are atatea de facut.” (Stefan 14, 15)

Tot in legatura cu dragostea de tara, Stefan isi exprima dorinta de purificare a acesteia prin
intoarcerea conducatorilor politici cu fata catre Dumnezeu si prin oferirea unor modele bune de
urmat tinerilor, pe care ii caracterizeaza „ ca niste jucarii pe care le ghidezi”.
“P:….as vrea sa schimb anumite lucruri in sensul….as vrea sa nu mai fie, sa fie tara curata
ca e cam murdara
T: Curata fizic sau?
P: Curata si fizic si sufleteste
T: Ihi
P: Sa, as vrea ca conducatorii nostri, care conduc, politici sa creada in Dumnezeu caci
Dumnezeu ne iubeste foarte mult si fac pacate in sensul ca nu acorda tinerilor posibilitatea
sa lucreze in tara lor si sa aiba grija….tinerii sunt tineri,tinerii, tinerii se ia dupa cei in
varsta . daca oamenii, daca cei maturi fac bine, fac si ei, daca fac rau fac si ei, sunt ca un
fel de, ca niste jucarii care le ghidezi, ca si copii mici asa sunt tinerii, da.” (Stefan, 21)

Pe langa o familie frumoasa cu 3 copii, Elena isi mai doreste recapatarea increderii in
fortele proprii , incredere care ar putea fi redobandita prin scrierea unei carti autobiografice.
 „T: Ce considerati ca ar trebui sa se intample in viata dumneavoastra pentru a fi mai bine?
Pentru a reusi sa va recapatati increderea in dumneavoastra?
P: Sa scriu cartea
T: Asta considerati ca v-ar ajuta foarte mult
P: Da.” (Elena, 27)

In calea redobandirii increderii mult dorite insa, Elena intampina tot felul de piedici
materializate in principal in lipsa de timp si a unui laptop. Intrebata daca isi aloca timp in fiecare
zi pentru a scrie la carte, Elena povesteste ca nu si-a facut inca un program de care sa se tina,
acuzand lipsa de timp. Aceasta relateaza de asemenea ca simte nevoia unui laptop pe care sa scrie
deoarece calculatorul ei actual nu are un program de scris si ii este greu sa scrie de mana. Elena
relateaza ca de cativa ani tine un jurnal care serveste drept exercitiu pentru memorie, acuzand o
calitate mai slaba a tinerii de minte. Referitor la aceasta memorie deficitara, Elena o descrie mai
mult ca pe o lipsa de concentrare imediata asupra lucrurilor care i se cer.

„T: Si ati incercat sa va faceti un program, sa va tineti de el in fiecare zi, sa lucrati la

carticica?
P. Inca nu. Asta e. ca intotdeauna zic “a, n-am timp,n-am timp”. Asa zic intotdeauna
T: Considerati ca aceste lucruri vi le spuneti incercand sa gasiti o scuza? Simtiti ca ceva
va tine pe loc?
P: De exemplu mi-ar placea foarte mult sa am un laptop. Calculatorul meu n-are program
de scris si scriu mai greu cu pixul, cu creionul sau asa. Intotdeauna mi-a fost greu. De
mica la scoala nu-mi placea sa scriu ca ma dureau degetele si am de doi ani sau acesta
este al treilea an in care tin un jurnal. E ca un exercitiu. Il tin pentru memorie pentru ca
nu consider ca am o memorie buna.
T: In ce sens? Vi se intampla sa uitati anumite lucruri?
P: Da, mi se intampla sa uit si…
T: Lucruri importante?
P: De exemplu, daca imi spune mama mea sa fac ceva si nu fac atunci cand imi spune ea,
nu o sa fac lucrul respectiv pentru ca nu mai stiu.
T: Considerati ca e si lipsa de concentrare la mijloc?
P: Cred ca, cred ca ar fi. Nu stiu. Trebuie un exercitiu de memorie si prin jurnalul acesta
fac un exercitiu de memorie. Si m-o ajutat, m-o ajutat si ma ajuta. Numai ca trebuie sa ma
tin de treaba si cartea sper sa o scriu in doi ani. Doi ani mi-am propus”. (Elena 27, 28)

5.2. Al doilea nivel de interpretare: Vocea Cercetatorului.

In privinta celei de a doua parti a interpretarii rezultatelor conform standardelor IPA,

cercetatorul incearca sa inteleaga istoriile de viata ale participantilor si modul in care se raporteaza
la acestea in scopul de a intelege cadrul de intern de referinta al participantilor si de a raspunde
intrebarilor cercetarii.
 Tema 1: “ Cine sunt eu?”

Aceasta prima tema a jucat un dublu rol. Pe de o parte a ajutat la familiarizarea

protagonistilor actului cercetarii, respectiv cei doi participanti si cercetatorul, iar pe de alta parte,
cu ajutorul informatiilor primite despre istoria de viata de pana atunci a fiecaruia, cercetatorul si-
a format o viziune de ansamblu in privinta fiecarui caz in parte. Prin aceasta viziune de ansamblu
intelegem personalitatea fiecaruia, modul de expunere si de raportare la evenimente, contextul
socio-profesional in care activeaza fiecare participant, retele de suport social, intr-un cuvant
“universul” fiecaruia.

Cei doi participanti se numesc Elena si Stefan, numele lor fiind fictive, in vederea pastrarii
confidentialitatii.

Aspectele importante care urmeaza a fi punctate in cadrul acestei teme se refera la o scurta
istorie de viata a fiecaruia dintre participanti, imaginea de sine, lipsa unei retele sociale de suport
(prieteni) si pasiunea pentru poezie.

Primul participant care a dorit sa stea de vorba cu cercetatorul a fost Elena.

In ceea ce priveste povestea ei de viata de pana la momentul imbolnavirii, Elena are numai
cuvinte de lauda. Aceasta povesteste ca in familia sa sunt doi frati la parinti, celalalt frate fiind
stabilit in Franta; ca este fericita ca are parte de o familie frumoasa; ca a avut o copilarie foarte
placuta in care parintii au facut tot posibilul pentru a nu-i lipsi nimic; ca este absolventa de litere
de Sibiu si ca a profesat cativa ani la liceul teoretic Onisifor Ghibu din Sibiu ca profesoara de
latina. Vocea Elenei tradeaza o persoana calda, tanara (Elena avand 36 de ani) iar acest lucru se
reflecta si in dorinta ei de a se inconjura de “oameni tineri sufleteste si trupeste” “si plini de
entuziasm , de viata”.

La polul opus, Stefan, 48 de ani, originar din Buzau, locuieste impreuna cu parintii
exprimandu-si sentimentele de iubire si de apreciere pe care le are pentru acestia. De asemenea, la
fel ca si in cazul Elenei, Stefan nu este singur la parinti, acesta mai avand o sora cu 2 ani mai mica
cu care de asemenea afirma ca se afla in bune relatii. Copilaria lui Stefan nu a fost atat de frumoasa
ca cea a Elenei, acesta resimtind lipsa posibilitatilor financiare ale familiei. Acest lucru a avut insa
si un efect pozitiv, Stefan devenind econom si invatand astfel sa aprecieze valoarea banului. Ceea
ce frapeaza insa la Stefan este raspunsul oferit la intrebarea “ Sunteti casatorit?” si care denota o
puternica amprenta religioasa precum si posibile urme ale schizofreniei acesta afirmand ca “ am o
mireasa religioasa, pe Fecioara Maria, religios”.

Aparitia bolii la o varsta mai frageda decat in cazul Elenei il determina pe Stefan sa isi
inghete 2 ani din timpul liceului, acest lucru, afirma el, impiedicandu-i evolutia lui ca om. Intrebat
fiind cum anume i-a afectat aparitia bolii traseul profesional pe care dorea sa si-l urmeze, Stefan
argumenteaza prin faptul ca din cauza tratamentului prescris a devenit apatic, fara chef de viata iar
acest lucru a avut ca efect uitarea, totala sau partiala, a unor informatii. Aceasta uitare i-a produs
o anumita nesiguranta in relationarea cu alte persoane. Cercetarile intreprinse de Thompson (1988)
, Robey (1989), Lally (1989) sunt in concordanta cu rezultatele cercetarii de fata in ceea ce priveste
influenta tratamentului asupra starii pacientului.

Interviul a vizat apoi surprinderea imaginii de sine a fiecarui participant in parte, modul in
care acestia se percep. Elena povesteste ca boala, in cazul ei, i-a schimbat viata complet. Daca
pana sa se imbolnaveasca totul a mers perfect, dupa aparitia bolii a incercat sa-si recupereze viata
de dinainte insa fara succes. Aceasta se vede in prezent ca fiind o persoana care iubeste viata si
semenii, care face eforturi sa se simta vie si plina de vitalitate, insa care a nu a fost dintotdeauna
asa.

Stefan este ezistant la inceput in oferirea unei imagini vis-à-vis de propria persoana, ceea
ce denota o capacitate mai redusa de intorspectie, insa, cu ajutorul intrebarilor suplimentare,
reuseste sa puncteze cateva dintre calitatile sale pe care le considera reprezentative, nelipsind nici
de aceasta data notele religioase.

Inca din aceste stadii incipiente ale prezentarii celor doi se poate observa o anumita
antagonie, ambivalenta: Elena, o persoana cu o istorie de viata frumoasa, careia nu i-a lipsit nimic,
cu un traseu profesional incununat de succes pana la instalarea bolii si care se simte ca incearca sa
gandeasca pozitiv si sa fie optimista iar in “coltul opus” Stefan- cu o copilarie incercata de lipsuri
financiare si cu un traseu educational frant prea devreme. Această opoziție a acestor două cazuri
contribuie la conturarea unui tablou complex și cuprinzător în ceea ce privește percepția asupra
bolii și efectele sale în două situații de viață diferite.

Atat Stefan cat si Elena au atins problema lipsei prietenilor si implicit a faptului ca se simt
singuri, izolati. Insa, asa cum am precizat si mai sus, cei doi ofera perspective diferite asupra
modului in care aceasta insingurare, izolare este traita. Astfel Elena povesteste ca dupa incetarea
activitatii de la scoala, prietenii ei au fost cei care i-au fost aproape de la momentul imbolnavirii
si pana in prezent, acestia fiind preponderent prietenii de familie. Elena nu resimte atat de puternic
ca Stefan lipsa retelei sociale de suport, acest aspect datorandu-se atat personalitatii premorbide
care o ajuta, fiind o persoana foarte sociabila, calda cat si a faptului ca nu este atat de rigida si de
inchistata in anumite aspecte care privesc societatea contemporana. Stefan pare sa isi fi construit
un zid in jurul lui, ca reactie la viciile societatii moderne, de care “nu toti reusesc sa treaca”.
Acesta a ramas “setat” pe anumite principii, “ asa cum am invatat eu la scoala” , iar orice abatere
de la aceste criterii se soldeaza cu o retragere activa imediata, “ nu vreau sa, sa accept aceasta
lume a lor”. Aceasta retragere sociala activa ascunde si o posibila toleranta scazuta la frustrarea,
generata de incalcarea regulilor, care este externalizata prin “ma supar” si posibil printr-o
agresivitate inabusita, care nu izbucneste in public si care este mascata de “ eu tac, tac, tac, mai
las sa treaca de la mine dar am grija sa nu mi-l fac prieten”. De ce am facut trimitere la
agresivitate? Pentru ca, asa cum vom vedea in cele care urmeaza, Stefan povesteste la un moment
dat ca intr-un acces in care “cred ca am fost vrajit…am…am dat in tata, am lovit pe tata rau….”.

Ultimul aspect important din cadrul acestei primei teme face referire la pasiunea celor doi
de a scrie poezii. Pentru Elena, placerea pentru poezie a existat dintotdeauna insa afirma ca s-a
apucat efectiv de scris doar de cand s-a imbolnavit motivand ca pana atunci nu avusese timp pentru
asa ceva. Prin poezie cei doi protagonisti ai cercetarii isi transpun ideile, gandurile si trairile ,
aducandu-le prin scris in campul constiintei. In cazul lui Stefan, aceasta pasiune nu a existat
dinainte ci aceasta arta de a pune in miscare imaginatia cu ajutorul cuvintelor (Arthur
Shopenhauer) a inceput dupa intalnirea avuta cu fondatorul Asociatiei Crestinilor din Romania,
Dragomir. Este cunoscut faptul ca desi, in majoritatea cazurilor, schizofrenia impiedica oamenii
sa-si atinga potentialul maxim, unii dintre bolnavi ajung sa creeze adevarate opere de arta.
Povestile sumbre, obsedante ale lui Edgar Allan Poe pot fi un bun exemplu de arta schizofrenica.
Persoanele diagnosticate cu schizofrenie au adus contributii notabile in stiinta: cazul
matematicianului John Nash este poate unul dintre cele mai reprezentative in acest sens. Desi ambii
participanti scriu poezii, tematica este una diferita. Astfel, Elena vizeaza temele centrale ale vietii
ei, respectiv respectiv “iubirea neimpartasita, dorinta unei impliniri sufletesti si relatia mea cu
divinitatea”, in timp ce Stefan prin poezie este preocupat de acoperirea greselii savarsita de om,
greseala care in opinia sa este data de neascultare si mandrie. Arieti Silvano defineste schizofrenia
ca fiind “ o reactie specifica la anxietate severa care isi are originea in copilarie si care este
experimentata si consolidata din nou intr-o perioada ulterioara de viata” (Arieti Silvano,
Interpretation of Schizophrenia, 1955). Plecand de la aceasta definitie, putem inainta spre
dezbatere urmatoarea ipoteza: in istoria de viata a celor 2 participanti, mai exact undeva in
copilarie, a existat unul sau mai multe evenimente cu un puternic caracter anxiogen, traumatizant
care acum reapar, mascat sau nu, sub forma acestor teme pe care poezia le imbraca.

Desi atat Stefan cat si Elena frecventeaza cercul literar inca de la infiintarea lui, doar Elena
povesteste despre ce a insemnat acest cerc pentru ea. Este vorba despre universalitate in sensul ca
pana la momentul aparitiei cercului Elena se simtea “singura pe lumea asta cu boala aceasta” insa
a avut surpriza sa descopere “oameni ca si mine, care au, traiesc, traiesc ca si mine, simt ca si
mine, sunt la fel ca si mine deci sunt oameni, suntem de aceeasi teaca”. Prin urmare, activitatea
legata de scrierea de poezii are valente pozitive in ceea ce priveste “asigurarea” suportului social
si ameliorarea sentimentului de singuratate. Elena constientizeaza in acest fel ca mai exista si alte
persoane care se afla in situatii similare, acest fapt avand efecte pozitive asupra perceptiei bolii.
Acesta este un element esential in adaptarea la starea de boala, fiind important ca pacientul sa stie
ca nu este singur in aceasta confruntare cu boala.

Haideti sa exploram in continuare perceptia participantilor in ceea ce priveste cauzalitatea

bolii.

Tema 2: “ Care sunt motivele pentru care eu cred ca m-am imbolnavit?”

Prin aceasta tema s-a incercat surprinderea perspectivei fiecarui participant cu privire la
modul in care boala a debutat. Informatiile astfel obtinute au reliefat aspecte si realitati interioare
remarcabile prin prisma semnificatiilor unice acordate factorului considerat decisiv in instalarea
bolii. Este surprinzatoare forta pe care o semnificatie o poate exercita asupra sistemului psihic
amenintandu-l cu dereglarea stabilitatii si reorganizandu-l, sub o forma de protectie, dupa
mecanismele etiopatogenice invaluite de mister ale schizofreniei.

Aspectele asupra carora ne vom indrepta atentia in cadrul acestei teme se refera la factorul
considerat decisiv in declansarea bolii si la nevoia de a fi iubit.

La o prima vedere, avand in vedere gravitatea diagnosticului, am fi tentati sa ne gandim la

factori dintre cei mai sofisticati care au “trezit la viata” aceasta boala care distruge coeziunea si
unitatea constiintei si personalitatii si care este denumita, pe buna dreptate, “cancerul bolilor
mintale” (Florin Tudose, Psihopatologie si orientari terapeutice in psihiatrie, p. 158) . Insa, asa
cum vom vedea imediat, uneori sistemul psihic uman poate claca chiar si in fata unor agenti,
traumatizanti in esenta, la care nici nu te astepti. Asa cum a specificat si Gottfried Fischer in al sau
tratat de psihotraumatologie, “ hotaratoare este relatia subiectului cu obiectul sau cu lumea
primitiva”, acest punct de vedere ecopsihologic aflandu-se in centrul cercetarii traumei. Asadar,
de o importanta capitala este semnificatia pe care individul o acorda unui anumit factor precum si
modul in care acesta se raporteaza la el. Cu alte cuvinte elementul declanșator al bolii nu este
evenimentul în sine, ci percepția subiectivă asupra acestuia, modul în care este “decodat” de fiecare
în parte. Tocmai de aceea, a investiga convingerile subiective, percepțiile și semnificațiile atribuite
stării de boală reprezintă o necesitate deoarece acestea influențează aderența la tratament și
efieciența acestuia. De foarte multe ori, evaluarea realizată de medic se bazează pe aspectele
observabile, comportamentale, însă explorarea în profunzime a universului interior al pacientului
reprezintă o fișă medicală a sa.

Studiile au aratat ca deteriorarea insightului si utilizarea strategiilor de coping care implica

negarea sunt caracteristici inrudite dar distincte (Moore si colab., 1999). Ambele strategii sunt
similare prin faptul ca acestea par sa rezulte din atribuirile gresite facute in legatura cu starea de
sanatate mentala a unei persoane (ex., pacientii pot asocia cauzele simptomatologiei lor cu ceva
care nu are legatura cu boala mentala). Este important de retinut faptul ca ambele abordari nu sunt
in mod necesar mutual exclusive (Osatuke si colab., 2008). De exemplu, Startup (1996) a ajuns la
concluzia ca in cazul pacientilor cu deficite neurocognitive usoare, insightul slab este adesea
rezultatul strategiilor de coping ale negarii. Totusi, in cazul pacientilor cu deficite neurocognitive
mai severe, insightul slab pare sa reflecte deficitele neurologice care stau la baza (Startup, 1996).

Ce s-a intamplat in cazul Elenei?

In cazul Elenei totul pare sa fi pornit, in opinia dumneaei, de la o, aparent banala, scrisoare.
Rugata fiind, daca poate, sa divulge continutul acestei scrisori, Elena ne introduce in neplacuta
lume a iubirii platonice si a respingerii. Aceasta povesteste ca era indragostita de un anume baiat
cu care se intalnise pentru prima data intr-o tabara studenteasca, asteptand sa fie remarcata si sa
primeasca atentia acestuia. De-a lungul timpului acestia s-au vazut de mai multe ori insa Elena nu
a avut niciodata curajul sa ii spuna in fata ceea ce simte pentru el. Dupa o anumita perioada de
timp, in urma obtinerii atentiei mult dorite, Elena ii aduce la cunostiinta, prin intermediul unei
scrisori, sentimentele de iubire pe care aceasta le nutrea pentru el. Raspunsul persoanei iubite se
concretizeaza tot printr-o scrisoare care se constituie ca factor declansator al bolii. Acesta ii aduce
la cunostiinta Elenei faptul ca nu pot fi decat amici si ca “ a fost prea tarziu”. Acest refuz pare sa
fi constituit “piatra de temelie” in aparitia bolii. Elena a trait aceasta deziluzie cu suferinta si
resemnare, insistand asupra nevoii de a afla “ce a vrut de fapt de la mine , asa intr-un fel sa-mi
spuna cu ce am gresit”.

Analizand relatarile Elenei si supunandu-le unui filtru critic ne putem imagina urmatoarea
situatie: Elena, o fata frumoasa, idealista, perfectionista si obisnuita sa aiba parte numai de succese,
insa mai introverta de fel, se indragosteste de un baiat care la acel moment se afla intr-o alta relatie.
Din cauza timiditatii, aceasta ezita in numeroase randuri sa-i aduca la cunostiinta sentimentele pe
care le are fata de el, asteptand ca acesta sa faca primul pas. In tot acest timp, Elena isi croieste
insa propria realitate in care se vede alaturi de acest baiat. Lipsa unui grup de prieteni si a
experientei altor relatii afective care sa atenueze impactul produs de “lovitura” pe care urmeaza sa
o primeasca isi spun cuvantul, Elena investind totul, resurse, dorinte, vise in aceasta relatie mai
mult fictiva, imaginara decat reala, palpabila. Refuzul primit din partea persoanei iubite o readuce
insa pe Elena din planul imaginar inapoi la realitatea perceputa ca fiind dura, ostila, rece, realitate
pe care refuzase o lunga perioada sa o accepte. Acest aspect este unul dintre factorii declansatori
ai bolii sale, dupa cum s-a mentionat si anterior, perceptia vizavi de realitate este cea care
influenteaza raspunsul individului la un anumit eveniment. Prin urmare, “lipsa abilitatii de a
experimenta lumea intr-un mod realist”(Gladding, 1998) este cea care si in cazul Elenei determina
“caderea”. Nestiind sa piarda, Elenei ii devine imposibil sa depaseasca aceasta situatie: “n-am
putut accepta. Pentru ca eu imi doream mai mult si nu se punea problema”. Toti acesti factori
precipitanti par sa se fi asociat si sa fi condus intr-adevar la aparitia bolii, care a debutat conform
spuselor Elenei cu o depresie, acest lucru fiind sustinut si de fisele de internare din dosarul acesteia.

.Dar in cazul lui Stefan?

In viziunea lui Stefan, o raceala la cap pare sa fi stat la baza imbolnavirii sale. Acesta
povesteste ca in ultima zi a vacantei de iarna a anului 1981 isi facuse baie si dorea sa iasa afara
fara sa-si mai puna caciula, atunci eram mandru asa, asa…nu aveam credinta prea multa asa.
Tatal nu a fost de acord cu decizia fiului, a izbucnit o altercatie care nu a avut efectul scontat de
tata, Stefan iesind pana la urma afara cu capul gol. A doua zi raceala la cap deja se instalase, Stefan
nemaiputand sa-si indeplineasca atributiile de elev. Tatal a fost chemat la scoala iar de acolo “am
fost la spital, am mers la spital si apoi a pornit chinul asta al bolii”.

In opinia lui Stefan bolile ar aparea ca o consecinta a „neascultarii de Dumnezeu si a

sfintilor”. Stefan introduce astfel un nou termen in ecuatie, pe langa raceala la cap si anume
„patima mea era de a ma culca cu o fata si nu reuseam acest fapt”. La fel ca si Elena, Stefan
„iubeam cu patima si sufeream ca nu, nu puteam sa-mi satisfac patima” de a se culca cu fata pe
care o iubea. Din nou antagonia, ambivalenta celor doi protagonisti se reliefeaza: in timp ce Elena
este preocupata mai mult de caracterul idealist al relatiei, Stefan este interesat de latura „practica”,
fizica a lucrurilor.

In continuare vom explora modul in care boala a fost traita de cei doi participanti.

Tema 3: „ A trai cu schizofrenia”.

In cadrul acestei teme va fi explorat modul in care cei doi participanti au trait si s-au
raportat la experienta bolii si se va incerca surprinderea perceptiei acestora vis-a-vis de boala cu
care s-au confruntat.

Aspectele asupra carora ne vom indrepta atentia in cadrul acestei teme se refera la aflarea
diagnosticului si la modul in care boala s-a manifestat in cazul fiecaruia.

Elena povesteste ca a aflat de diagnostic intamplator. Dupa intoarcerea sa din Germania,

unde fusese internata pentru prima data la varsta de 25 de ani, in anul 2001, medicul care o tratase
in strainatate i-a inmanat doctoritei care se ocupa de ea aici in Romania, fisa medicala care continea
printre altele si diagnosticul pozitiv. Acela a fost primul moment, afirma Elena, in care, practic, a
facut cunostiinta cu boala si cu denumirea ei, aceasta relatand ca pana atunci “pe mine m-or tratat
dar eu nu stiam pentru ce. Eu credeam pentru ca iubeam si pentru ca sunt indragostita. Eu
credeam ca asa se trateaza iubirea. Asta credeam”.

Stefan povesteste ca a aflat de diagnostic in jurul varstei de 20 de ani, la 2 ani de la prima

internare de pe sectia de psihiatrie copii. Sentimentele avute in momentul aflarii diagnosticului si
imediat dupa fac parte din sfera negativa a emotiilor, mai precis revolta, intrigare, negare. Pentru
Stefan asa ceva este de neconceput, “eu care iubeam lumea, eu care vroiam sa fiu, sa fiu cu ea,
sa…nu… nu, nu asa ceva era de neconceput pentru mine”. Acesta pune chiar sub semnul intrebarii
corectitudinea definitiei, „poate definitia, poate definitia era gresita, nu stiu”. „Eu stiam ca
schizofrenia inseamna o ruptura de, de realitatea umana”. In vederea sustinerii punctului sau de
vedere, Stefan, vizibil iritat, recurge la construirea unui argument de sorginte deliranta afirmand
ca „eu traiam cu ei, eu traiam, eu nu, nu, eu nu traiam pe munte sau la inaltime sau undeva sub
apa. Eu traiam cu oameni acolo, la un loc, in societate, cu parintii, cu vecinii, cu oamenii care
mergeau la lucru. Cum sa fiu eu rupt de realitate (usor intrigat), cum, cum adica?!”.

Se observa ca nici unul dintre participanti nu a crezut la inceput ca ar suferi de o afectiune

de ordin psihic, intreaga manifestare a bolii fie fiind pusa pe seama altor cauze si considerand fie
ca e ceva normal (in cazul Elenei), fie fiindu-i negata natura patologica (cazul lui Stefan).

Conform DSM-IV TR, „ majoritatea persoanelor diagnosticate cu schizofrenie nu au

insightul ca se confrunta cu o tulburare psihotica”. Doveziile sugereaza ca insightul slab este
insasi o manifestare a tulburarii si mai putin o strategie de coping. Acesta poate fi comparat cu
lipsa de constientizare a deficitelor neurologice observate in accidentul vascular cerebral care
poarta numele de anosognosie (Xavier Amador, Poor insight in schizophrenia). Insightul slab este
inteles ca un mecanism psihologic defensiv si este conceptualizat de asemenea si ca deficit
neurocognitiv. La cel mai elementar nivel, insightul slab in cazul psihozelor a fost descris ca o
lipsa de constientizare: a faptului de a fi bolnav, a deficitelor cauzate de boala, a consecintelor
tulburarii si a nevoii de tratament. Multi clinicieni inca sunt de parere ca insightul slab in
schizofrenie este aproape intotdeauna o consecinta a negarii (ca strategie de coping) sau datorita
lipsei de educatie in ceea ce priveste boala. In anul 1991, Xavier Amador impreuna cu colegii sai
de la Columbia University din New York au emis o ipoteza conform careia insightul slab imparte
etiologia cu anumite tipuri de anosognosie din tulburarile neurologice (Amador XF, Strauss DH,
Yale SA, Gorman JM., Awareness of illness in schizophrenia. Schizophr Bull, 1991). Studiile s-au
focalizat pe a vedea daca insightul slab este explicat cel mai bine fie de negare, de lipsa de
informare cu privire la boala sau de deficite neurocognitive (de ex. disfunctia executiva). Studiile
intreprinse in ultimul deceniu arata in mod clar ca disfunctia executiva este cea responsabila de
lipsa insightului in schizofrenie si mai putin alte cauze. Acest lucru nu inseamna ca negarea sau
psihoeducatia nu sunt relevante sau ca sunt golite de semnificatie clinica. Totusi, acesti factori au
un rol foarte redus in predictia insightului scazut in comparatie cu disfunctia executiva (Kasapis
C, Amador XF, Yale SA, et al. Neuropsychological and defensive aspects of poor insight and
depression in schizophrenia. Schizophr Res., 1998). Se apreciaza ca aproximativ 60% dintre
pacientii diagnosticati cu schizofrenie nu sunt constienti de faptul ca sunt bolnavi (Amador XF,
Strauss DH, Yale S., Assessment of insight in psychosis, 1993).

Lucrarea „ This is for Life: A Discursive Analysis of the Dilemmas of Constructing

Diagnostic Identities” scrisa de Ian Tucker in anul 2009, este preocupata de modul in care oamenii
reactioneaza la primirea diagnosticului psihiatric de schizofrenie si de felul in care acestia isi
construiesc identitatile in lumina acestui diagnostic. Diagnosticarea este o parte centrala a practicii
psihiatrice deoarece permite ca experientele patologice relatate sau traite de catre pacienti sa fie
clasificate in asa fel incat sa permita implementarea unui program de tratament si ingrijire. Pentru
persoanele care primesc diagnostice psihiatrice, procesul de categorizare poate deveni un mijloc
important prin care ei devin vizibili din punct de vedere social. Prin acest proces, in urma caruia
esti identificat ca fiind o persoana diagnosticata psihiatric, utilizatorii de servicii pot deveni
beneficiarii efectelor etichetelor pe care le primesc (Bhugra, 2006; Davidson, 2003; Dinos, Lyons
& Finlay, 2005). Astfel, diagnosticul poate avea consecinte importante in privinta identitatilor
(Sadler, 2005). Dintre toate tipurile de diagnostice, cele de schizofrenie s-au dovedit a fi cele mai
provocatoare pentru bolnavi (Knight, Wykes & Hayward, 2006; Schulze & Angermeyer, 2002).
Media asociaza schizofrenicii cu notiunile de risc si violenta (Harper, 2002), nu doar riscul de a
reprezenta un pericol pentru propria persoana ci si o amenintare pentru altii. Rezultatele acestei
cercetari au scos la iveala faptul ca participantii la acel studiu au formulat notiuni de cauzalitate ca
protectie partiala impotriva impactului negativ al diagnosticului, prin corelarea debutului bolii cu
factorii genetici. Cercetarea s-a axat de asemenea si pe ideea participantilor ca ar putea reprezenta
un risc pentru cei din jur. Strategiile de a face fata acestor temeri au inclus o distinctie subtila intre
agresiune si riscul de a reprezenta o amenintare pentru altii (Georgaca Eugene, Exploring psychotic
discourse. The construction an negotiation of reality and subjectivity in language, 1996,
Manchester Metropolitan University) .Se observa asemanari intre rezultatele cercetarii mai sus
mentionate si cele relatate de catre cei doi participanti, Stefan si Elena. Astfel, lipsa insightului
bolii poate fi explicata si printr-o protectie partiala, inconstienta, impotriva impactului negativ al
bolii, coreland debutul bolii fie cu factori genetici asemenea lui Stefan, care pe langa raceala la
cap mai considera ca in imbolnavire un rol esential il joaca si factorii genetici, fie cu starea de
indragostit raportata de Elena.

Atat Stefan cat si Elena povestesc ca la un moment dat devenisera agresivi. Daca Elena
relateaza ca „rasturnam farfuria. Devenisem agresiva sau nu stiu daca am fost. Agresiva am fost
poate, chiar putin am fost agresiva. Nu pot sa zic ca am fost un pericol pentru cei din jur pentru
ca n-am facut nimic rau celor din jur. Da’….”, in cazul lui Stefan lucrurile par sa fi stat mai
complicat, acesta povestind ca “ am fost vrajit si eram pe o cale rea in sensul ca…am…am dat in
tata, am lovit pe tata rau…”. Aceste acte de violenta pot fi explicate fie ca apartinand modului de
manifestare al bolii, fie ca fiind o strategie de coping maladaptativa ca reactie la posibilitatea
existentei riscului de a reprezenta un pericol pentru cei din jur, asa cum au mentionat unele
cercetari.

Aflarea diagnosticului de schizofrenie este strans legat de aparitia, in majoritatea cazurilor,

a sentimentului de stigmatizare. Investigatiile recente au raportat ca indivizii care sufera de
schizofrenie si de alte boli mentale sunt afectati de procesul de stigmatizate (Farina, 1998;
Hayward & Bright, 1997). Cercetarile empirice (Wahl, 1999) precum si marturiile persoanelor de
la fata locului (Gallo, 1994) indica faptul ca pentru anumite persoane, stigmatul se poate dovedi
persistent si dizabilitant. Sartorius (2001) afirma ca “ nu exista problema mai mare ca stigmatul.
Este bariera cea mai importanta in privinta capacitatii de a face fata bolii mentale in zilele
noastre”. Pentru o mai buna intelegere a stigmatului, cercetarile recente au facut distinctia intre
stigmatul public si auto-stigmatizarea (Corrigan, 2000; Corrigan & Penn, 1999). Stigmatul public
este reactia comunitatii la consumatorii serviciilor de sanatate mentala in timp ce auto-
stigmatizarea se refera la reactia pe care individul in cauza o are vis-à-vis de propria persoana in
privinta experientei personale a bolii mentale si/ sau a stigmatului public. Link (2001) postuleaza
ca inca din mica copilarie indivizii manifesta expectatii si convingeri care pot avea consecinte
serioase pentru cei care sufera de tulburari mentale, stereotipiile, atitudinile formate si prejudiciile
potentiale devenind relevante personal (Corrigan & Lundin, 2001). Consecinta acestui lucru este
aceea ca un individ isi poate pune problema daca va fi discriminat de ceilalti, fapt care are
consecinte directe asupra perceptiei bolii si implicit asupra aderentei la tratament (Link et al., 1987,
1989). Mai mult, auto-eficacitatea diminuata care rezulta din auto-stigmatizare poate interfera cu
aspecte legate de reabilitare care include oportunitati de functionare independenta si motivatia de
a obtine slujbe competitive ( Link, 1982; Wahl, 1999). In urma cercetarilor calitative intreprinse,
s-au evidentiat 3 teme supra-ordonate: judecarea, comparatia si intelegerea personala a
problemei. Tema judecatii reiese din reactiile anticipate si actualizate pe care persoanele in cauza
le primesc din partea prietenilor, familiei, a societatii in general. Raspunsurile au fost congruente
cu o perspectiva social-cognitiva a stigmatului public in care acestia au cuprins atitudinile
stereotipice, prejudecatile si discriminarea. Atitudinile mentionate au fost cele de ordin negativ si
au ilustrat o lipsa generala de cunoastere: “ Nu inteleg, oamenii nu inteleg lucrurile care li se
intampla oamenilor”( Poppy, 112). Un raspuns asemanator il ofera si Elena care povesteste ca le
ascunde tuturor faptul ca sufera de schizofrenie, spunandu-le in schimb ca sufera de depresie,
primul ei diagnostic deoarece “nici pe asta nu-l inteleg oamenii da’ pai…da, e mai, e mai lejer asa
sa spui depresie decat altceva”. Prejudiciile sunt insotite de stereotipii negative. In mod paradoxal,
arata studiile, sursa prejudiciului se gasea adesea la persoanele carora li se solicita ajutorul: “ chiar
si doctorii. Nu te vad ca pe o persoana care nu este bine, dar acceptabila” (Gary, 51) (Sartorius,
2002). In cazul nostru, nici unul dintre participanti nu a acuzat lipsa de profesionalism sau
discriminare din partea corpului medical care i-a ingrijit.

Reactia comportamentala la raspunsurile cognitive si afective ale prejudiciului este

discriminarea. Discriminarea are ramificatii atat in mediul familial cat si la locul de munca: “ nu
esti acceptat cand te intorci la servici, chiar daca iti indeplinesti atributiile. Nu te trateaza ca un
egal, intotdeauna sunt putin ingrijorati din cauza ta,….din experienta mea” (Gary, 127). Din
fericire, in cazul nostru nici unul dintre participanti nu s-a confruntat cu o ostilitate atat de mare
din partea celor din jur. Elena motiveaza ascunderea diagnosticului adevarat de teama de a nu fi
catalogata ca “a, esti nebuna, esti nebun”. Cu toate acestea insa, Elena povesteste ca a fost bine
reprimita la liceu chiar daca “colegii banuiau ca e ceva in neregula cu mine dar s-au purtat foarte
bine cu mine, ca si pana sa ma imbolnavesc”. Aceasta a avut parte insa de o discriminare
“indirecta” in momentul in care s-a interesat pe internet despre tulburarea de care sufera, cum
anume se iau medicamentele s.a.m.d: “am cautat pe net si ma interesam si de medicamente , cum
se iau medicamentele. Acolo spunea ca nu poti sa ai o familie, nu te poti casatori, nu poti sa ai
copii cu o asemenea boala si nu te poti integra in societate”. In plus, Elena descrie stigmatul
diagnosticului ca pe “ca pe un tatuaj pe fata pe care ar trebui sa-l vada toata lumea. Poate unii il
vad, unii te simt, isi dau seama ca ceva e in neregula cu tine. Pentru altii e mai greu. Daia am zis.
Dar tu stii ca exista tatuajul ala”.

In cazul lui Stefan, datorita si unei retele sociale mai restranse decat in cazul Elenei,
informatiile obtinute vis-à-vis de subiectul discriminarii sunt mai putine insa nu si sarace in
semnificatii. Acesta relateaza ca “unii ma accepta, altii nu ma accepta” si ca “depinde de
persoana….unii spun ca nu-s bolnav, ca eu nu-s bolnav, ca sunt o persoana normala in societate,
ca n-am nici o tulburare, cei care ma cunosc stiu ca am avut o tulburare, stiu ca sunt putin sensibil
si ca asa si….si neamurile mele de la tara care au aflat nu ma pun nici ei la treaba multa”. Sesizam
faptul ca, cel putin in cazul sau, Stefan are si unele “beneficii” de pe urma acestei tulburari, acesta
afirmand ca “ neamurile mele de la tara care au aflat nu ma pun nici ei la treaba”.

Centrarea pe sanatate si pe mecanismele de coping ofera o perspectiva in privinta

conceptualizarii situatiei de viata a participantilor. Link si colab. (1991) identifica trei metode
principale de a face fata stigmatizarii:evitare-retragere, educatie si secretizarea. Aceste metode pot
induce modificari in starea mentala sau in comportamente. Cu toate acestea insa, s-a demonstrat
ca aceste strategii de coping ar face mai mult rau decat bine (Link et al., 1991). Analiza
transcriptelor din cadrul cercetarii a aratat ca participantii au folosit frecvent metodele de coping
de tipul evitare-retragere pe scara larga: “ nu ies afara din casa….stau in casa” (Poppy, 255). Gallo
(1994) a subliniat faptul ca desi evitarea poate fi vazuta ca o strategie de aparare, persoanele in
cauza isi consolideaza sentimentul de excludere sociala “ aratand respectul cuvenit celor care se
afla deasupra mea…tuturor celorlalte fiinte umane” (Gallo, 1994, p.408). Ca urmare a credintei
in aceste ganduri, auto-stigmatizarea se poate dovedi auto-devoratoare si poate reprezenta o
amenintare la adresa vietii (Gallo, 1994). De altfel, izolarea pe care cei doi participanti o acuza
precum si lipsa unei retele sociale de suport poate fi pusa pe seama stigmatizarii. Stefan si Elena
isi doresc sa fie inconjurati de prieteni insa nici unul nu este dispus sa isi asume riscuri, sa faca
primul pas, de teama de a nu fi catalogat “ca nebun”, asteptand ca ceilalti sa vina la ei. De altfel
Stefan nici nu se considera bolnav ci “sunt mai sensibil, sunt mai sensibil”.

Daca in cazul celor doi participanti diagnosticul nu a reusit sa-i ia prin surprindere, acestia
recurgand la diverse „manevre” de evitare de genul negarii sau lipsei insightului bolii, impactul
pe care acesta l-a avut asupra parintilor a fost unul devastator. Aflarea diagnosticului a avut
repercursiuni nefaste in cazul ambelor familii, de la suferinta intensa la manifestari somatice de
genul scaderii semnificative in greutate si imbolnavirea de diabet pe fond nervos.

Cand un membru al familiei sufera de schizofrenie, aceasta boala are un impact negativ
asupra interactiunilor, functionarii si relatiilor intre membrii acesteia. Unii dintre factori indica
faptul ca familia si persoana in cauza experimenteaza emotii negative de genul nervozitatii,
frustrarii si ingrijorarii din cauza ca aceasta boala le afecteaza buna intelegere (Susie Ruth
Mojalefa, The impact of schizophrenia on the family, 2007). Membrii familiei se pot confrunta cu
pierderea locurilor de munca, cu izolarea sociala si cu o povara deoarece gasesc dificil a face fata
unui asemenea bolnav si comportamentului sau imprevizibil (Atkinson&Coia, 1995). Acestia
devin stanjeniti si iau in considerare ascunderea bolnavului (DSM-IV, 1994), lucru care indica ca
familia nu poate face fata unui asemenea pacient. De altfel atat Elena cat si Stefan au raportat ca
s-au confruntat cu situatii similare. Astfel, Elena povesteste ca in repetate randuri parintii „n-au
vrut sa ma interneze si m-au tinut acasa. Si veneam la control, veneam si la trei saptamani si
veneam des la control”. Singura data, afirma Elena, cand parintii au internat-o totusi a fost atunci
cand „o fost o tentativa, sa nu-i zicem altceva, de suicid si m-or internat in spital atunci . O fost
nevoiti sa ma lase sa ma interneze in spital ca altfel nu m-ar fi lasat”. Aceasta nu poate insa sa
ofere explicatii cu privire la motivele pentru care parintii refuzau cu atata indarjire internarea,
raspunzand ca “nu stiu, nu stiu de ce”. In cazul lui Stefan este mai greu de identificat aceasta
“ascundere” atat datorita lipsei unor informatii clare in acest sens cat si naturii lui mai introverte.
Insa, “ascunderea”, in cazul lui Stefan, poate capata noi valente, acesta afirmand ca “ parintii sunt
putin mai grijulii in sensul ca sa ma protejeze de societatea asta care este cum este”. Putem
suspecta deci ca parintii fie incearca sa-l “ascunda” folosind ca pretext starea depravata a societatii
actuale, fie incearca sa-l protejeze cat pot de mult de situatiile, din afara mediului securizant oferit
de familie, care il pot pune in primejdie. In privinta izolarii sociale, nici una dintre cele doua familii
nu a avut de suferit, cel putin din cele povestite de participanti, acestea continuand sa se viziteze
cu prietenii pe care ii aveau si inainte de a li se imbolnavi copii.

Familiei si comunitatii in general pare sa le lipseasca intelegerea in privinta suferintelor

mentale, cu atat mai mult in cazul schizofreniei. Persoana care sufera de schizofrenie este vazuta
ca o povara de catre familie. La acest punct de vedere contribuie si faptul ca, din cand in cand,
persoana recidiveaza si are nevoie sa fie readmisa, reacceptata (DSM IV, 1994). Johson si Schwarz
(1994) au ajuns la concluzia ca desi pacientul care sufera de schizofrenie isi ia tratamentul corect,
rata de recidiva este inca ridicata. In general, se pare ca la baza impactului negativ al schizofreniei
asupra functionarii familiei sta lipsa de informare si intelegere a acestor tulburari mentale care
afecteaza relatiile pozitive dintre bolnav-familie-comunitate (S.R. Mojalefa, The impact of
schizophrenia on the family, 2007). In cazul nostru, familiile, conform spuselor participantilor, le-
au oferit acestora intregul suport de care aveau nevoie. In sprijinul acestei afirmatii, Elena
povesteste ca “suntem o familie unita” , “se bucura ca sunt persoana care sunt acuma si se bucura
pentru mine” si “ foarte bine ma inteleg cu ei. Niciodata nu…daca au ceva de zis imi zic dar
nu…nu ma supara si nici io, nici io nu incerc sa-i supar” insa in perioadele in care boala se
manifesta “i-am tinut pe parinti la distanta ca de fapt am invatat sa-i cunosc si sa-i iubesc din nou
pentru ca ma indepartasem de ei cu boala aceasta” . Stefan povesteste ca “parintii ma inteleg
foarte bine, ma inteleg, ma inteleg si pe mine si aaa ma descurc, ma descurc in sensul ca ma apara
, parintii ma apara aaa faptul ca am preocupari, fie ca sunt cu ei, fie ca fac dorintele mele,
matematica sau…”.

Absenta sau diminuarea insightului poate fi corelat si cu lipsa interesului participantilor de

a afla mai multe detalii despre boala care le-a schimbat viata intr-un mod semnificativ. Elena
povesteste ca „am incercat in primii ani, nu chiar dupa, in al doilea, al treilea, al patrulea an sau
nu mai stiu al catelea an am incercat , am cautat pe net si ma interesam si de medicamente , cum
se iau medicamentele (….) dar de mult timp nu m-am mai uitat pentru ca nu mai ma intereseaza
acum”. Daca Elena macar a incercat in prima instanta, Stefan spune ca “nu vreau sa adancesc
acest lucru pentru ca n-are sens si pentru ce?eu sunt constient, nu, nu, imposibil…deci…ceea ce
se intampla se intampla”. Asa cum insightul sarac este unul din cei mai buni predictori pentru
aderenta la tratament, tot asa absenta sau prezenta acestuia intr-un grad semnificativ diminuat se
poate corela si cu absenta sau diminuarea interesului pentru informare vis-à-vis de boala pentru ca
de ce ai dori sa te informezi, sa te documentezi despre o boala pe care nu crezi ca o ai?

In privinta modului in care boala s-a manifestat, experienta celor doi participanti ofera
informatii valoroase si perspective inedite si complementare datorate in primul rand caracterelor
individuale care se intalnesc si a complexitatii interactiunilor pe care le dezvolta. Mediul in care a
trait fiecare, personalitatea, educatia primita, vulnerabilitatile, toti acesti factori modeleaza in mod
diferit modul in care boala se manifesta.

Atat in cazul Elenei cat si in cel al lui Stefan intalnim simptome pozitive si simptome
negative specifice schizofreniei. Elena se plange de faptul ca “n-am mai mancat, n-am mai dormit,
plangeam tot timpul, nu mai ma ingrijeam si…si au remarcat cei din jurul meu. Eu niciodata pana
acum, deci eu niciodata nu-mi dau seama cand se intampla ceva cu mine. Cei din jurul meu
remarca ca de fapt eu nu mai ma comport normal”. Elena puncteaza un aspect important si anume
acela ca aceasta nu era capabila sa isi dea seama cand ceva neobisnuit se intampla cu dansa, aceste
schimbari fiind observate de catre persoanele din anturajul acesteia. Aceasta afirma ca “eu am
crezut ca asa se comporta o persoana care se iubeste si care sufera din dragoste. Deci eu nu ma
gandeam in nici un fel ca aceasta ar putea fi o problema, stiti?” Aceasta incapacitate de a realiza
cand ceva nefiresc apare in comportament este specific bolnavilor de schizofrenie si se poate
explica prin lipsa insightului bolii, aspect discutat in cadrul acestei teme.

Pe langa simptomele amintite mai sus, Elena mai acuza prezenta unei logoree, “si vorbesc,
vorbesc poate mai mult decat de obicei”; ideilor delirante de grandoare in care “devin o persoana,
ma simt asa de bogata de toata lumea imi apartine (rade) si cheltuiesc, cheltuiesc foarte mult”;
ideilor delirante de referinta si de grandoare in care “ma vedeam pe mine eroina, protagosnista
faptelor altora. Credeam ca eu sunt si ca intotdeauna a fost vorba despre mine in orisice situatie”.

In cazul lui Stefan intalnim prezenta ideilor delirante de persecutie, acesta “aveam impresia
ca sunt tachinat de ei si ca sunt urmarit de ei si…”. Acesta mai acuza hiperestezie, „in sensul ca
nu suport zgomotul”, si fatigabilitate, lipsa de rezistenta la efort fizic si psihic sustinut. Prestand
mai mult munca intelectuala, Stefan se plange de faptul ca „ intr-o ora…eu depun suflet in
activitatea mea. Sufletul care il depun eu ma, ma extenueaza. Si intr-o zi ma extenueaza in cateva
ore. Ma extenueaza sufletul pe care il depun eu in a-mi expune ideile sau lucrul meu si la ore, la
ore, cam la ore intr-o zi cam la cateva ore.” si ca „trebuie sa ma, sa ma odihnesc sa stau in pat si
sa ma odihnesc”.

Pe langa simptomele mai sus amintite, Elena mai povesteste ca atunci cand episoadele
reapar, acestea se manifesta “ ca intotdeauna”: “Ma intalnesc pe tren vorbesc cu persoane, intreb
de aceeasi persoana. intotdeauna intreb “ de unde sunteti?” si “ nu cunoasteti pe?”. Asa intreb “
nu cunoasteti cumva pe…” (rade) ca si cum toata lumea ar trebui sa cunoasca acea persoana. Si
nu mi-am dat seama nici anul trecut. N-am constientizat”.

Atat Elena cat si Stefan se plang de efectele adverse ale medicamentatie primite, acestia
afirmand ca ajunsesera “ ca o leguma”. Kane J.M. de la departamentul de psihiatrie al spitalului
Zucker Hillside din Statele Unite ale Americii atrage atentia asupra faptului ca tratamentul
antipsihotic folosit in schizofrenie este asociat cu o multime de efecte adverse, multe dintre ele
fiind dificil de tolerat de catre pacienti, acest lucru favorizand o complianta foarte slaba la
tratament. De altfel, Stefan chiar relateaza in prima faza ca “tratamentul care l-am primit nu l-am
putut suporta si am renuntat la el”. Efecte adverse severe includ simptome extrapiramidale (EPS),
hiperprolactinemie, crestere in greutate care conduce la sindromul metabolic, deficite cognitive si
hipotensiune. Efectele negative ale medicamentatiei in cazul celor doi s-au materializat in principal
in stari de somnolenta, scaderea apetitului si a vitalitatii, apatie, dificultati in reactualizarea
memoriei de lunga si scurta durata. Clinicienii trebuie sa fie constienti de probabilitatea fiecarui
antipsihotic de a cauza aceste efecte adverse si sa cunoasca strategiile de evitare sau minimalizare
a aparitiei acestora.

Cei doi participanti inchid aceasta tema cu relatarea perspectivei subiective vis-a-vis de
ceea ce a insemnat aceasta boala pentru ei. Astfel, pentru Elena boala a fost “ ca o furtuna” insa
aceasta si-a dat seama ca in ciuda tuturor impedimentelor intampinate, cei care sufera de aceasta
afectiune pot avea o viata decenta cu unele limitari. Prin aceste “limitari”, in cazul ei, Elena
intelege nevoia unei reconversii profesionale care poate ascunde in spate de fapt necesitatea unei
preocupatii. Oamenii au nevoie sa simta ca sunt folositori si apreciati pentru ceea ce fac. Elena
incheie intr-o nota optimista afirmand “ca exista timp pentru toate”.

Pentru Stefan, schizofrenia “ e o boala stupida, e grea, e stupida, e….e o asa zisa boala…
de fapt…da… boala e stupida, boala e grea in sensul ca te face sa ai anumite pareri care nu-s
adevarate despre tine, te izoleaza boala,…”. Acesta reduce la esenta principalele efecte negative
ale bolii care s-au manifestat in cazul sau si anume izolarea si faptul “ca te face sa ai anumite
pareri care nu-s adevarate despre tine”.

Acum ca semnificatia individuala a bolii in cazul Elenei si a lui Stefan a fost “disecata” si
analizata in detaliu, propun spre dezbatere investigarea repercursiunilor pe care aceasta tulburare
le-a avut asupra celor doi.

Tema 4: “ Ce consecinte are aceasta boala in cazul meu?”

In cadrul acestei teme, atentia s-a focalizat asupra explorarii efectelor pe care schizofrenia
paranoida le are asupra celor doi participanti la studiu. Chiar daca vorbim in principal de efecte
nefaste in plan socio-profesional, totusi, participantii au avut puterea de a vedea si “partea plina a
paharului”, raportand o crestere a coeziunii membrilor familiei si a credintei in divinitate. Prin
urmare, in viziunea celor doi participanti, boala nu a fost perceputa ca fiind distrugatoare, ci in
planul subiectiv, cei doi au reusit sa reliefeze si aspectele mai putin negative. Cele doua subteme
comune care au rezultat in urma combinarii matricilor individuale fac trimitere la “scaderea
increderii in propria persoana” si “afectarea comunicarii cu ceilalti”.

Perspectivele interne ale persoanelor diagnosticate cu schizofrenie sunt presarate de temeri

ale pierderii relatiilor interpersonale, de singuratate, izolare sociala, dorinta si incercare de stabilire
a conexiunilor sociale. Bolnavii descriu boala ca pe un hot care ii priveaza de accesul, de
conectarea la propria persoana si la ceilalti si care duce la sentimente profunde de alienare si
instrainare cuplate cu dorinte dureroase pentru confort, companie si ingrijire. In timp ce, probabil,
acestia par “impietriti”, goi si extrem de distanti emotional chiar si de propria persoana, persoanele
diagnosticate cu schizofrenie continua sa descrie o dorinta febrila pentru dragoste si relatii
interpersonale, lucru care contrasteaza puternic cu imaginea de “carapace” goala descrisa mai sus
(Larry Davidson, David Stayner, 1999). Acest portret al bolnavului de schizofrenie se pliaza
perfect peste cel al Elenei si al lui Stefan, ambii raportand dificultati in sfera relatiilor
interpersonale. Mai concret, pentru Elena, unul dintre aspectele cele mai dificile din sfera
interpersonala cu care aceasta afirma ca s-a confruntat s-a materializat in izolarea sa fata de parinti.
Aceasta povesteste ca la baza acestei izolari active a stat sentimentul de unicitate al bolii, “ca si
cum boala era numai a mea”. De altfel, Elena chiar recunoaste ca pana sa frecventeze cercul
literar, “ eu ma credeam singura pe lumea asta cu boala aceasta, nu stiam ca mai exista si altii”.
Infirmarea sentimentelor de unicitate in cadrul terapiei de grup reprezinta o puternica sursa de
usurare. Nu doar parintii au avut de suferit de pe urma acestei instrainari ci si apropiatii Elenei,
aceasta povestind ca devenise rece si distanta cu toata lumea de teama de a nu fi etichetata sau
inclusa in categoria persoanelor nebune. Se observa faptul ca avem de a face cu un cerc vicios la
mijloc. In spatele racelii, suspiciozitatii care se constituie ca un zid de aparare, ca o armura, se
ascunde un suflet cald care tanjeste dupa compania si aprecierea oamenilor “tineri sufleteste si
trupeste”. Teama de a nu fi judecata, durerea de a fi respinsa de cei drag din cauza bolii este mai
puternica decat nevoia sa de a fi protejata si mangaiata de familie. Ca o consecinta la acest fapt,
Elena a recurs la instrainare, evitand astfel respingerea celorlalti. In prezent, Elena, in incercarea
sa inconstienta de a transforma aceasta disonanta in consonanta, a gasit un echilibru in credinta in
divinitate si in poezie.

In cazul lui Stefan, problemele de relationare din sfera interpersonala rezulta pe de o parte
din constructia unui „filtru de selectie” care functioneaza pe baza unor principii invatate in timpul
scolii, „ asa cum am invatat eu la scoala” iar pe de alta parte din cauza faptului ca nu i se solicita
ajutorul. Aceasta izolare sociala pasiva este resimtita dureros de catre participant. La fel ca si in
cazul Elenei, si in cazul lui Stefan izolarea sociala functioneaza tot ca un mecanism paradoxal de
aparare la care acesta recurge pentru a se proteja de posibila respingere a persoanelor cu care intra
in contact.
 Este unanim acceptat faptul ca schizofrenia are repercursiuni in ceea ce priveste experienta
personala si ca aceasta tulburare are un impact major asupra experientei subiective individuale. In
ciuda acestui lucru, exista un numar redus de studii referitoare la experienta subiectiva in cadrul
schizofreniei (Strauss & Estroff, 1989). Estroff (1989) sustine ca investigarea experientei
subiective a clientilor diagnosticati cu psihoza discordanta joaca un rol crucial in intelegerea mai
profunda a acestei tulburari si faciliteaza integrarea experientei clientilor intr-o cunoastere mai
larga a etiologiei, evolutiei si tratamentului schizofreniei.

Cercetarile realizate asupra experientei subiective s-au axat pe doua mari directii:
descrierile narative a experientei bolii (Davidson & Strauss, 1992; Estroff, Lachicotte, Illingworth,
Johnston, 1994) si studiile empirice care subliniaza impactul negativ al bolii asupra identitatii,
conceptului de sine si stimei de sine si care au identificat corelatii semnificative intre aceste
variabile (Lally, 1989; Thompson, 1988).

Legatura dintre functionarea psihosociala si elementele experientei subiective a fost

cercetata in cadrul a doua studii (Brekke, Levin, Wolkon, Sobel & Slade, 1993; Warner, Taylor,
Powers & Hyman, 1989). Warner si colab., examinand relatiile dintre nivelele de functionare
psihosociala in schizofrenie si stima de sine, locusul de control, acceptarea bolii mentale si
perceptia stigmatului au concluzionat ca functionarea mai buna este asociata cu locusul de control
intern si cu acceptarea bolii; stima de sine scazuta fiind corelata cu o neacceptare a bolii si cu un
nivel mai ridicat al perceptiei stigmatizarii.

Elena relateaza ca increderea in sine a inceput sa aiba de suferit o data cu citirea scrisorii
care a contribuit, in opinia dansei, la instalarea bolii, pe un fond de vulnerabilitate in sfera
emotionala. Daca pana la momentul lecturarii scrisorii, prin care era anuntata ca relatia pe care si-
o dorea atat de mult cu persoana iubita nu poate fi decat una de amicitie, aceasta credea „ca sunt
o persoana destul de bine”, dupa citirea corespondentei “valorizarea a scazut drastic, la zero.
Deci eu am inceput sa ma vad prin prisma ochiilor lui si nu eram persoana pe care o dorea el.”
Scaderea increderii in propria persoana, a stimei de sine a fost insotita de aparitia sentimentelor de
inferioritate care “s-au acutizat asa” si pe care “ nici acuma n-am reusit sa depasesc”. Sintagma
“…si nu eram persoana pe care o dorea el” ne poate trimite cu gandul la o structura de
personalitate mai dependenta din punct de vedere afectiv, emotional cu atat mai mult cu cat Elena
povesteste ca intreagul ei univers incepuse sa graviteze in jurul persoanei iubite, “totul se
raporteaza la el. Si acuma, si anul trecut am avut probleme si fara sa-mi dau seama m-am intalnit
cu cineva pe tren si la inceputul anului cu altcineva care il cunostea, i-o fost profesor si am
intrebat. Deci tot timpul nu ma abtin. Daca cunosc o persoana nu ma abtin sa nu intreb. Ma
intereseaza.”

In cazul lui Stefan, diminuarea increderii in propria persoana se manifesta in principal prin
timiditate, anxietate voalata in prezenta persoanelor de sex opus, aceste comportamente fiind
intretinute de crearea unor stereotipii de genul „bai, fata asta e ocupata, nu are timp de mine, nu
are treaba cu mine” sau e prea mare sau e prea…”. In plus, la aceasta diminuare a increderii in
propria persoana mai contribuie, involuntar si rudele lui Stefan. Acesta povesteste ca “si neamurile
mele de la tara care au aflat nu ma pun nici ei la treaba multa. Daca vreau eu sa, daca vreau eu
sa pun mana pe ceva spun “ Nu, nu, stai copile sa nu faci, nu, stai acolo ca nu” deci nu-mi permit”.
Acest lucru este deranjant pentru participant “pentru ca nu au incredere in mine ca pot sa depasesc
aceasta boala” insa nu indrazneste sa-si expuna si punctul sau de vedere “pentru ca observ din
partea lor o hotarare de a nu ma lasa si nu vreau sa-i supar prin a insista si….a face ceea ce nu-
i voie (zambeste)”. Observam asadar, din nou, existenta unui cerc vicios: pe de o parte rudele, din
dorinta de a-l proteja cat mai mult, il trateaza ca pe un om bolnav, incapabil, ca pe un copil mic
barandu-i posibilitatea de a intreprinde diverse activitati care i-ar putea intari stima de sine si
increderea in propria persoana, iar pe de alta parte Stefan, de teama de a nu-i supara cu ceva adopta
un comportament submisiv care nu face altceva decat sa-i erodeze incet si sigur stima de sine si
asa subrezita si sa-i intareasca sentimentele de neputinta, incapabilitate.

Aceasta tema este incheiata cu o intrebare prin care celor doi participanti li se solicita sa
relateze care au fost si partile pozitive ale bolii, in cazul in care acestea au existat, ce au avut de
“castigat” de pe urma bolii. Astfel, Elena povesteste ca “suntem o familie unita, ne-a unit. Eram
si inainte dar acuma parca suntem si mai uniti, stii si ….si ma lupt si eu pentru existenta….deci
aaa si am acceptat boala”, in timp ce pentru Stefan castigul s-a materializat in “credinta fata de
Dumnezeu si fata de aproape, adica da, credinta si dragoste fata de Dumnezeu si aproapele meu
am castigat, scurt”.

Ultima tema din cadrul matricii comune care va fi abordata se refera la strategiile de coping
in fata bolii.

Tema 5: “ Cum fac fata bolii?”.

 Aceasta tema abordeaza strategiile de coping care au fost antrenate in stapanirea,
mentinerea sub control, tolerarea sau diminuarea simptomatologiei specifice tabloului psihotic cu
care s-au confruntat cei doi participanti la studiu. Subtemele comune care au rezultat din matricea
finala de teme sunt “Descoperirea lui Dumnezeu”, “Uitare”, “ Dorinte, aspiratii”.

Se considera ca factorii biologici, sociali si psihologici joaca un rol esential in schizofrenie

si ca acestia mediaza efectele variatelor tratamente. Orice efort in incercarea intelegerii marii
eterogenitati a efectelor schizofreniei trebuie sa inglobeze subiectivitatea si experienta castigata in
urma cercetarilor clinice si psihiatrice (Strauss, 2000). Multi ani, cercetarile legate de religie si
schizofrenie s-au focalizat in principal asupra iluziilor si halucinatiilor cu continut religios. In
ultimii ani insa, rolul religiei ca mecanism de aparare si proces de recuperare a pacientilor
diagnosticati cu schizofrenie incepe sa suscite un interes tot mai mare ( Mohr S., Huguelet P.,
2004). Prevalente ridicate ale religiozitatii la pacientii schizofrenici au fost raportate in America
de Nord (Kroll J., Sheehan W., 1989; Tepper L., Rogers S.A., Coleman E.M., Malony H.N., 2001)
si in Europa (Kirov G., Kemp R., David A.S., 2001; Pieper J.T., 2004) . Rolul spiritualitatii ca
resursa pentru gasirea sensului si a sperantei in suferinta s-a dovedit de asemenea a fi un factor
cheie in procesul psihologic de recuperare ( Corin E., 1998; Fallot R.D., 1998; Sullivan W.P.,
1998; Kelly M., Gamble C., 2005). Rareori clinicienii sunt constienti de rolul crucial pe care religia
il joaca in cazul pacientilor, chiar daca spiritualitatea are nevoie sa fie integrata in ingrijirea
acestora ( Huguelet P., Mohr S., Brandt P., Gillieron C., 2006). Aceasta sarcina se poate dovedi a
fi dificila si provocatoare atunci cand se are de a face cu schizofrenia, de vreme ce religia poate fi
atat o manifestare a psihozei cat si un comportament adaptativ pe care pacientii il folosesc pentru
a putea face fata simptomatologiei.

Data fiind importanta religiei pentru multi pacienti, aceasta ar trebui sa fie integrata in
modelul bio-psiho-social al schizofreniei pentru a se putea realiza un tratament personalizat.
Autorii studiului Toward an Integration of Spirituality and Religiousness Into the Psychosocial
Dimension of Schizophrenia (Spre o integrare a spiritualitatii si religiozitatii in dimensiunea
psihosociala a schizofreniei) (Mohr S., Brand P., Borras L., Gillieron C., Huguelet P., 2006) afirma
ca pana in prezent nu s-a realizat nici un studiu sistematic care sa exploreze religia ca variabila
mediatoare in cadrul procesului de coping la bolnavii psihotici, prin religie intelegand atat
spiritualitate, care este preocupata de planul transcedental, de adresarea intrebarilor supreme legate
de sensul vietii, cat si religiozitate, care se refera la caracteristicile comportamentale, sociale,
doctrinale si confesionale specifice. Dintr-un numar foarte mare de pacienti diagnosticati cu
tulburari psihotice, autorii studiului au investigat rolurile pozitive si negative ale religiei ca
mecanism de coping in cadrul psihozelor precum si in alte aspecte ale vietii bolnavilor.

Rezultatele studiului confirma prevalenta ridicata a religiozitatii in randul pacientilor care

sufera de psihoze. Acestia considera spiritualitatea a fi mai importanta in vietile lor de zi cu zi
decat o considera populatia generala, insa cu toate acestea s-a dovedit ca bolnavii au o participare
mai redusa in societate in ceea ce priveste activitatea religioasa (Huguelet P., Mohr S., Brandt P.,
Borras L., Gillieron C., 2006). Studiul explica mecanismele prin care copingul benefic al
religiozitatii ii ajuta pe pacienti sa depaseasca simptomele psihotice pozitive, acesta reducand
distresul, anxietatea si comportamentele neadaptative asociate cu iluziile si halucinatiile. Copingul
neproductiv al religiozitatii se face raspunzator de cresterea gradului de deznadejde, in vreme ce
cel pozitiv, bazat pe spiritualitate, pare sa duca la o stare de impacare, de pace interioara.

Analiza de continut a scos la iveala o serie de elemente care pot explica predominanta
factorului religios in viata pacientilor: copingul, vindecarea si psihopatologia. Potrivit propriilor
declaratii ale pacientilor, boala le poate afecta credinta. Pentru a putea face fata bolii si
consecintelor sociale ale sale, mai mult de jumatate dintre bolnavi s-au bazat pe resursele religioase
(54%). Potrivit lui Pargament si Brant (2006), spre deosebire de strategiile invechite de coping,
religia pare sa ofere un raspuns la sentimentul de insuficienta. Cand toate celelalte surse de suport
dispar sau lipsesc, suportul spiritual face ca explicatiile sa fie posibile acolo unde nici o alta
explicatie nu pare plauzibila, induce un sentiment de control atunci cand viata pare sa scape de sub
control si ofera noi obiecte incarcate semnificativ atunci cand cele vechi devin neconvingatoare.
Acesti factori pot fi cei care contribuie la nivelul ridicat al prevalentei copingului religios in
schizofrenie, o tulburare asociata cu o insuficienta in multiple domenii de functionare si care
ramane adesea cronica si dizabilitanta.

Elena povesteste ca dintotdeauna a fost o persoana credincioasa, “ posteam si inainte

posteam fara sa-mi zica cineva, la biserica nu prea mergeam” insa doar dupa imbolnavire s-a
“apucat” cu adevarat de viata bisericeasca, gasindu-si un duhovnic “ care ma ajuta foarte mult cu
sfaturi si ma indruma si un fel si de usurare asa sufleteasca, spovedania. Deci ma ajuta foarte
mult, Si merg si la biserica”. Credinta Elenei in divinitate este fundamentata de ajutorul pe care
aceasta l-a primit de-a lungul timpului in diverse etape cruciale ale vietii, “am avut un accident de
masina la 6 ani, m-am descurcat la scoala foarte bine, m-a ajutat. Ca m-am imbolnavit si iarasi
mi-am revenit. Are un plan cu mine, nu stiu care e acela dar sper sa-l aflu si eu pana la sfarsitul
vietii”. Se constata asadar ca, credinta in divinitate a ajutat-o pe Elena sa treaca mai usor peste
incercarile vietii si ii confera un sentiment de siguranta deoarece daca a reusit sa treaca peste atatea
probleme, Dumnezeu sigur “are un plan cu mine”. Este o explicatie care, asa cum afirmau si
Pargament si Brant (2006), ofera o anumita logica si credibilitate atunci cand toate celelalte
incercari de explicare esueaza.

Stefan povesteste ca “ am facut cunostiinta cu Dumnezeu prin spovedanie, prin post, prin
rugaciune, prin participare la biserica si prin suferinta la varsta de 20 si, 34 de ani”. Acesta
descrie in continuare modul in care divinitatea se dezvaluie omului, omul fiind “cea mai de pret
creatura a lui Dumnezeu” “pentru ca in om a pus chipul Lui” si “ i-a dat posibilitatea sa ajunga
asemenea cu El”. “ Dumnezeu se descopera omului prin multe, printr-o varietate foarte mare de,
de fapte, de lucruri, de intamplari…Apare primavara, afara e soare. Soarele e dumnezeiesc, se
schimba anotimpul, e ceva dumnezeiesc, e frumos, faptul ca vezi o persoana frumoasa, o fata,
femeie frumoasa, curata, e altceva dumnezeiesc”. Se observa faptul ca Stefan investeste elementele
naturii (soare, primavara, anotimpuri) cu proprietati divine, dumnezeiesti. Asociind aceste
elemente ale naturii cu obiecte ale creatiei, putem considera ca participantul se asigura astfel de
prezenta si existenta lui Dumnezeu in fiecare moment al existentei sale, simtindu-se astfel protejat
si in contact indirect cu divinitatea.

In general, studiile au aratat faptul ca indivizii recurg la o varietate de mecanisme de coping

pentru a putea gestiona evenimentele de viata dificile, inclusiv bolile mentale (Cooke si colab.,
2007). In vreme ce copingul este un proces dinamic care se schimba pe parcursul tranzactiei
stresante (Folkman, 1986; Lazarus & Falkman, 1984), anumite stiluri de coping s-au dovedit a fi
mai benefice decat altele. Astfel, intoarcerea spre religie, planificarea, brainstormingul, solicitarea
ajutorului, reinterpretarea pozitiva a unui eveniment stresant sunt strategii de coping adesea
benefice (Carver, 1989; Cooke, 2007). Pe de alta parte, utilizarea negarii ca metoda de a face fata
unei situatii, a drogurilor si/ sau alcoolului (Potvin, 2008), decuplarea comportamentala si mentala
de la un factor stresant (Carver, 1989) sunt in general strategii maladaptative. Este important de
mentionat faptul ca aceste strategii nu sunt intotdeauna daunatoare, insa pot deveni cand sunt
folosite in mod excesiv, abuziv sau in locul altor tehnici de coping mai eficiente (Carver, 1989).
 Potrivit lui Carver (1989), copingul de negare apare in momentul in care indivizii “neaga
existenta unui stresor sau incearca sa se comporte ca si cum stresorul nu ar fi real”. Pe de alta
parte, acesta defineste copingul de acceptare ca “ acceptarea faptului ca o situatie dificila exista
si ca aceasta trebuie expusa”. Desi aceste stiluri de coping par a se situa la capetele opuse ale
aceluiasi spectru, acestea sunt procese distincte care pot fi coroborate (Carver, 1989). Se intampla
adesea ca indivizii sa foloseasca atat negarea cat si acceptarea ca modalitati de gestionare a
diferitelor aspecte ale bolii lor (Greenhouse, 1999). De exemplu, un pacient poate accepta faptul
ca el/ea are un diagnostic de schizofrenie insa poate sa nege existenta anumitor simptome (ex.,
paranoia, halucinatii, etc). Distinctia dintre aceste stiluri de coping rezulta din evidentierea faptul
ca acestea nu se coreleaza semnificativ unele cu altele (Carver, 1989).

Cercetarile arata ca persoanele diagnosticate cu schizofrenie se plang adesea de dificultati

in ceea ce priveste gestionarea factorilor stresanti de viata (Corrgan & Toomey, 1995). Comparativ
cu persoanele care nu sufera de afectiuni mentale, schizofrenicii apeleaza la un portofoliu mai
limitat de modalitati de coping (Ritsner, 2006; Rollins, 1999) care se caracterizeaza prin preferarea
acelor strategii care implica copingul de evitare si pasivitate si nu a celor centrate pe rezolvarea
problemelor (Farhall & Gehrke, 1997; Lysaker, 2003).

Astfel, si in cazul nostru, participantii au apelat la uitare ca o modalitate de a face uitate

evenimentele neplacute din viata lor. Elena isi explica uitarea episoadelor de boala prin faptul “ ca
am memorie scurta probabil si asta ma ajuta sa trec mai departe”. Chiar daca, aparent, uitarea
pare a avea un efect benefic pe termen scurt, aceasta se dovedeste a fi un factor dizabilitant
deoarece “ de fiecare data e ca si cum as lua-o de la inceput. Niciodata nu pot sa zic ca le-am
lasat la un punct si dupa aia gata, trec la un alt punct”. Uitarea o priveaza pe Elena de orice fel
de reper temporal, “ eu nu mai stiam cum era inainte. Eu nu mai stiam cum era inainte. Deci e ca
si cum atuncea as fi trait prezentul. Nu mai stiam cum era inainte”, in loc sa isi poata rezolva
problemele treptat aceasta invartindu-se de fiecare data in cerc.

La fel ca si Elena, Stefan relateaza ca doreste ca intamplarile neplacute sa le faca uitate, “

eu cam uit, astea rele le uit, vreau sa le uit si de-asta nu le tin minte”. Cu toate acestea insa, Stefan
are o viziune mai optimista asupra lucrurilor, constienzand ca nu mai poate schimba trecutul,
indreptandu-si atentia spre viitor, “daca s-au intamplat, s-au intamplat, nu le mai bag in seama,
viata merge inainte, ce a fost, a fost”.
 Interviul a vizat apoi planurile de viitor ale celor doi. Elena povesteste ca “ mi-as dori ceea
ce nu pot sa am. Mi-as dori o familie, mi-as dori copii. Visul meu e sa am trei copii”. Aceasta se
simte insa descurajata in atingerea acestui vis, care ii pare acum mai mult o utopie, in principal din
cauza varstei pe care o are, “ am 36 de ani. La cat sa incep? La 50? Sau la 40?”. Pe langa o familie
frumoasa cu 3 copii, Elena isi mai doreste recapatarea increderii in fortele proprii, incredere care
ar putea fi redobandita prin scrierea unei carti autobiografice. In calea indeplinirii acestui vis insa,
planeaza tot felul de scuze precum lipsa timpului si a unui laptop. Elena se simte incapabila,
neputincioasa, simte ca sarcina scrierii unei carti autobiografice ii excede resursele proprii,
consecinta si modalitatea de a face fata acestor angoase fiind activarea unor mecanisme
maladaptative de coping concretizate in lipsa de timp si a unui dispozitiv performant pe care sa isi
astearna viata.

Stefan are in plan “ sa fiu un om al lui Dumnezeu, sa fiu un om bun, sa-mi iubesc tara,
familia si patria si poporul”. De asemenea, o alta dorinta arzatoare a sa este purificarea tarii prin
incercarea de a-i face pe “conducatorii nostri, care conduc, politici, sa creada in Dumnezeu caci
Dumnezeu ne iubeste foarte mult si fac pacate in sensul ca nu acorda tinerilor posibilitatea sa
lucreze in tara lor”.

In final, celor doi participanti li s-a solicitat oferirea unui feedback cu privire la modul in
care au perceput interviul. Atentia este o hrana. Fiecare om simte nevoia intrinseca de a fi ascultat
si inteles. Si in cazul celor 2 participanti diagnosticati cu schizofrenie interesul autentic manifestat
de cercetator a fost perceput pozitiv, provocand emotii pozitive si a reprezentat pentru ei o
gratificatie intr-o lume in care de multe ori se simt neintelesi sau le este teama de a nu fi judecati,
drept pentru care se retarg din relatii. Acestia si-au exprimat bucuria acordarii oportunitatii de a
sta de vorba cu o persoana interesata “de soarta mea”, fata de care “am putut sa-mi deschid
sufletul” si sa vorbeasca “despre niste lucruri pe care le credeam sapate in adanc, ascunse si care
or iesit la iveala si m-o ajutat”.