B.

PRIMUL AJUTOR MEDICAL

CAZUL DE ÎNEC

Principii generale de prim ajutor la bordul navei

Prin acordarea primului ajutor se înţelege îngrijirea imediată a unui accidentat până la
venirea medicului şi transportarea victimei la o unitate sanitară. Pentru a acorda primul
ajutor trebuie să ştim ce anume să facem şi ce nu trebuie să facem pentru a nu agrava
starea victimei.
Înecul constituie o formă de asfixie, determinată de pătrunderea apei în căile aeriene, sau
de fenomene reflexe de oprire a respiraţiei şi circulaţiei la unele persoane care sar în apă
de la înălţimi mari, intră în apă foarte rece sau primesc în apă lovituri în abdomen sau în
cap.
Soarta unui accidentat – caz de înec, depinde în totalitate de promptitudinea şi calitatea
primului ajutor acordat, de viteza de salvare.
Pentru acordarea primului ajutor în caz de înec, salvatorii trebuie să fie antrenaţi pentru a
începe următoarele proceduri, îndată ce victima a fost scoasă cu faţa la suprafaţa apei:
 îndepărtarea persoanelor care nu participă efectiv la acordarea primului ajutor din
jurul victimei;
 anunţarea organelor sanitare (responsabilitate ce revine comandantului navei);
 restabilirea imediată a respiraţiei – aceasta fiind cea mai importantă cerinţă a
primului ajutor în caz de înec;
 curăţarea căilor respiratorii de orice material străin vizibil şi dacă respiraţia nu se
reia spontan, începem respiraţia artificială prin metode directe (denumite şi
respiraţie “gură la gură” sau “gură la nas” – aceste metode directe sunt superioare
celor indirecte);
 tratarea victimei ca şi cum ar avea o leziune a măduvei spinării dacă accidentul a
survenit în timpul scufundării, navigaţiei etc. (victimele care prezintă leziuni la
măduva spinării, sunt adesea găsite cu faţa în jos în apă), victima trebuie întoarsă
cu deosebită grijă cu faţa în sus pentru a nu-i răsuci coloana vertebrală; capul şi
ceafa victimei trebuie să fie sprijinite în cursul asigurării dispozitivului plutitor
(scândură spinală lungă);
 începerea şi menţinerea respiraţiei artificiale în timp ce persoana este scoasă din
apă şi până la obţinerea ajutorului medical;
 îndată ce victima este aşezată pe o suprafaţă fermă se controlează pulsul la nivelul
arterei carotide;
 pentru a scoate apa din stomacul victimei, se introduc ambele măini sub
abdomenul victimei (victima fiind întinsă la orizontală cu faţa în jos) şi se ridică;
 se acordă primul ajutor pentru hipotermie dacă este necesar.

După aspectul exterior al înecatului se descriu două tipuri:

 înecatul alb (palid);
  înecatul vânăt (albastru şi cianotic) – cianoza (culoarea violacee a pielii) este mai
pronunţată la buze şi la unghii.

Înecatul palid nu a înghiţit apă; la cel cianotic, apa înghiţită pătrunde în stomac şi în
plămâni. La nivelul gurii şi nasului, înecatul poate prezenta o spumă aerată rozacee,
secreţii, resturi de vărsături etc.

Reanimarea înecatului – readucerea la viaţă a unui înecat îl obligă pe salvator să cunoască

tehnicile moderne de reanimare respiratorie şi cardiacă. Măsurile care se iau în
scopul reanimării trebuie să fie simple, eficace şi uşor de învăţat. Se urmăresc trei
obiective (indiferent de condiţiile în care se execută reanimarea):
 oxigenarea organismului ;
 susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;
 menţinerea funcţiilor restabilite.
Deoarece înecatul este de cele mai multe ori un asfixiat, orice pierdere de timp până la
oxigenarea organismului poate deveni fatală - trebuie să se facă de urgenţă reanimarea
respiratorie.
Reanimarea respiratorie – după scoaterea înecatului din apă, se eliberează gâtul de guler
şi de cravată. Curăţirea căilor aeriene astupate de apă, secreţii sau vărsături asigură
permeabilitatea acestora; poziţia victimei favorizează circulaţia cerebrală.
În ordinea urgenţei, primează ventilaţia care va preceda manevrele de mai sus sau va
alterna cu ele într-o proporţie variabilă.
Curăţirea cavităţii bucale şi a faringelui se poate face digital sau cu un aspirator.
Hiperestensia capului şi a gâtului, care
menţin căile respiratorii deschise şi căreia
i se acordă o importanţă deosebită poate fi
realizată cu ajutorul unui aparat special
sau cu mijloace improvizate.
Propulsia anterioară a mandibulei
(împingerea înainte a maxilarului inferior),
pentru a nu permite căderea limbii şi
astuparea căilor respiratorii, este o
manevră corelată cu cele două de mai sus.

A.Cai respiratorii B.Cai respiratorii

Blocate deschise
După eliberarea căilor respiratorii se trece la respiraţia artificială care are maniera de a se
substitui respiraţiei spontane, adică de a înlocui mişcările respiratorii ale victimei şi de a
menţine astfel ventilarea corpului. Aceasta se poate realiza prin mijloace improvizate la
locul accidentului sau cât mai aproape de acest loc, cu aparatura adecvată, într-o unitate
specializată.
Metodele de respiraţie artificială se impart în două grupuri mari:
a. prin acţiune externă (metode indirecte);
b. prin acţiune internă (metode directe).
Metodele prin acţiune externă au ca element comun lărgirea şi strâmtoarea ritmică a
cutiei toracice; variaţiile de volum imprimate toracelui au drept rezultat pătrunderea
aerului în plămâni şi evacuarea lui.
În metodele prin acţiune internă coloana de aer (oxigen) se insuflă direct în trahee şi
bronhii.
Procedeele de respiraţie artificială care au aplicaţii în reanimarea înecaţilor sunt:
 cele externe clasice (Silvester, Schaffer, etc.) şi mecanice (patul basculant);
 cele interne: respiraţia “gură la gură” sau “gură la nas”, respiraţia cu aparate de
insuflat.

Metoda Silvester (cautare Google-“Sivester method”)

Innecatul este culcat pe spate; reanimatorul stă în genunchi sau într-un singur genunchi,
la capul înecatului, cu celălalt picior sprijinindu-se pe sol. Inspiraţia se execută apucînd
braţele de încheietura pumnului şi executând o mişcare semicirculară de extensie, sus în
prelungirea trunchiului victimei şi lateral de
reanimator. Prin această mişcare se dilată cutia
toracică şi aerul pătrunde în plămâni. Expiraţia se
face prin aducerea şi îndoirea braţelor pe torace şi
prin apăsare pe acesta; prin mişcarea de flexie a
braţelor pe torace se comprimă cutia toracică şi
aerul este evacuat din plămâni. Ritmul este de 8-
10 respiraţii pe minut. Ventilaţia obţinută este de
aproximativ 20 de litri pe minut.

Metoda Holger-Nielson (cautare Google-“ Holger-Nielson method”)

Plasam victima cu fata in jos,cu mainile intinse in fata
si palmele una peste cealalta asezate sub barbie.
Intoarcem capul victimei intr-o parte astfel incat
obrazul sa se rezeme pa dosul palmelor.Urmarim
hiperextensia capului astfel incat caile respiratorii sa fie
deschise .
Asezam palmele noastre pe spatele victimei cu podurile
lor sub linia maginara care uneste omoplatii bratelor
victimei.
Apasam prin miscarea corpului pana bratele noastre
ajung in pozitie verticala lasand greutatea partii
superioare a corpului sa apese pe spatele toraceluri
victimei..
Imediat dupa aceasta miscare tragem bratele victimei,
in sus si in fata, si fortam pana simtim rezistenta
lor,apoi repetam miscarile.
Respiraţia gură la gură sau gură la nas (fără aparate)
pentru a se permite deranjul secreţiilor şi a se favoriza permeabilitatea căilor respiratorii.
Salvatorul se plasează la capul victimei:
1. se curăţă repede cavitatea bucofaringiană, fără a pierde timp, apoi se fac câteva
insuflaţii şi se completează toaleta bucală;
2. se aşează capul şi gâtul victimei în hiperextensie forţată;
3. se impinge mandibula înainte.

Tehnica respiraţiei gură la gură:

a)-ne asigurăm că sunt deschise căile
respiratorii;
b)-după o inspiraţie profundă reanimatorul suflă
aerul în gura victimei (se plasează gura larg
deschisă a reanimatorului deasupra gurii
accidentatului, realizând o bună etanşare) până
la expansionarea toracelui acestuia, strângându-i
nasul cu degetele (strângem nările între degetul
mare şi arătător) sau cu o pensă specială pentru
a evita pierderile de aer;
c)-între gura reanimatorului şi a victimei se
poate interpune o bucată de tifon sau o batistă;
d)-după fiecare insuflare, ridicaţi gura de pe faţa
accidentatului, pentru a permite aerului să iasă;
e)-priviţi, ascultaţi şi sesizaţi circulaţia aerului
din gură şi nas şi mişcarea toracelui;
f)-continuaţi, păstrând ritmul – foarte rapid la
început ajungând la 12-20 insuflări pe minut;

Ca durată, manevra se efectuează până la restabilirea funcţiei respiratorii (uneori după

o oră şi jumătate şi chiar mai mult) sau până la apariţia semnelor certe de moarte
definitivă.
Atenţie:
•dacă nu împiedică fluxul de aer, lăsaţi protezele dentare la locul lor deoarece ajută la o
bună etanşare a gurii;
•desfaceţi rapid gulerul, cravata, centura victimei, orice articol de îmbrăcăminte care ar
jena respiraţia.

Metoda gură la nas

Această metodă poate fi folosită în cazurile în care există vătămări ale gurii sau atunci
când nu este posibilă acoperirea ei completă; acest procedeu mai este indicat la cel cu
convulsii, având avantajul că victima nu poate muşca, iar aerul insuflat nu pătrunde în
stomac, ca în respiraţia gură la gură.
Se procedează în acelaşi fel ca la metoda gură la gură, insuflând cantităţi mici de aer pe
nasul accidentatului, astfel:
a-răsturnaăţi capul spre spate cu o mână, dar nu prindeţi nările;
b-ridicaţi bărbia cu cealaltă mână (se ridică mandibula victimei), folosind degetul
mare pentru a închide gura victimei;
c-acoperiţi nasul accidentatului cu gura dv. şi aplicaţi două insuflaţii, pentru a permite
aerului să iasă prin expiraţie;
d-dacă aerul intră în plămâni şi pulsul este prezent, continuaţi respiraţia ritmic, în
acelaşi mod ca la metoda gură la gură.
La copii, respiraţia gură la gură şi gură la nas se face dintr-o dată într-un ritm rapid, cu un
volum mai mic al aerului insuflat.

PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE HIPOTERMIE

Se urmăreşte:
 evitarea pierderii continue a căldurii corpului;
 încălzirea corpului şi îmbunătăţirea funcţiilor respiratorii şi circulatorii.
Se iau următoarele măsuri:
 se îndepărtează victima din apa rece;
 se adăposteşte victima de vânt, zăpadă sau ploaie şi se protejează de frig sau
umezeală;
 se înlocuiesc hainele umede cu îmbrăcăminte uscată;
 se asigură căldura pentru a împiedica o răcire ulterioară a corpului, astfel:
• se aşează victima lângă o sursă indirectă de căldură;
• se înfăşoară într-un sac cald de dormit;
• folosirea căldurii corpului salvatorului–contactul pielii în zona toracelui, gâtului,
braţelor şi a bazinului constituie modul cel mai eficient de a furniza căldură.
Nu se recomandă aplicarea unei surse directe de căldură, cum ar fi sticle cu apă
fierbinte sau băi fierbinţi.
Dacă persoana este conştientă, îi oferim lichide calde şi dulci pentru a-i menţine nivelul
de zahăr în sânge – sursă de energie.
În cazul hipotermiei moderate, tremuratul poate fi violent (în cazul imersiunii în apă,
pierderea de căldură este rapidă, temperatura corpului va scădea de la valoarea ei normală
de 37 0C la 32 0C sau sub această valoare).
În cazul hipotermiei grave tremuratul încetează, victima este inconştientă, nu prezintă
nici un semn de respiraţie sau puls (să nu considerăm victima ca fiind moartă).

Respiraţia artificială în hipotermie

 dacă nu există niciun semn de existenţă a respiraţiei, începem respiraţia artificială
prin metode directe şi ventilăm plămâni într-un ritm adecvat vârstei victimei;
 metodele indirecte trebuie evitate deoarece ele pot afecta titmul cardiac;
 verificăm cu grijă pulsul la carotidă timp de până la 2 minute pentru a detecta
ceea ce ar putea fi un puls foarte slab şi rar. Orice semn al existenţei pulsului,
oricât de slab ar fi, indică faptul că inima bate şi deci nu începem să facem
masajul cardiac extern,