4.

Definiţia ştiinţei culturii – Wilhelm Dilthey

4.Ştiinţa culturii – Interpretare a manifestărilor spiritului

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[…] Wilhelm Dilthey (1833-1911) a încercat să dea un fundament ştiinţelor morale ale culturii sau ale
spiritului prin hermeneutică, înţeleasă ca interpretare a „urmelor” sau a manifestărilor spiritului. El propune o concepţie
cu două niveluri:
- există bunuri materiale care sunt o mărturie a trecutului şi reprezintă urme ale acestuia, care sunt producţiile
culturale;
- aceste bunuri au o semnificaţie. Ştiinţa culturii este ştiinţa descifrării lor.
În această tradiţie, analiza se referea mai degrabă la un „spirit”, un „sens”, decât la caracterizarea câtorva
bunuri (operele de artă, de exemplu) care nu deveneau decât „simptome” sau reprezentări ale acestui spirit. în acest
sens, cultura constituia o muncă de interpretare.

„Cum se manifestă spiritul uman? Prin pietre, muzică, gesturi, cuvinte, scris, acţiuni,
reglementări economice, şi mereu cere să fie interpretat [...]. Numim interpretare sau exegeză arta de
a înţelege manifestările vitale fixate în mod durabil. Arta de a înţelege gravitează în jurul
interpretării mărturiilor umane păstrate prin scris”.

Wilhelm Dilthey, „Origine et développement

de l'herméneutique”, în Le Monde de l'esprit, trad. fr.,
Aubier, Paris, 1946, pp. 321-322 (ed. I germană, 1900).

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 21

5.Sociologia şi cultura – Max Weber

5.Raportul dintre sociologie şi cultură în concepţia lui Max Weber

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[…] Max Weber (1864-1920) a considerat întotdeauna sociologia drept o interogaţie asupra culturii ca un
„cosmos de sens”, înţeleasă ca un complex religios, politic, economic, juridic, educativ, estetic... Obiectivul este de a
caracteriza cultura noastră modernă şi „tipul de om” care-i corespunde, înţeles ca produs şi manifestare ale acestei
culturi (Wilhelm Hennis, La Problématique de Max Weber, trad. fr., PUF, Paris, 1996). Este vorba, pentru el, de a
„înţelege” în specificitatea sa realitatea vieţii înconjurătoare, „semnificaţia culturală a diverselor ei manifestări în
configuraţia actuală” (Catherine Colliot-Thélène, Max Weber et l'histoire, PUF, Paris, 1990, p. 15). În concepţia
weberiană, centrale sunt ideile, credinţele religioase şi valorile etice. Activitatea omului (economică, politică...) este
orientată de o „stare de spirit”. Fireşte, bazele materiale permit contextualizarea ansamblului, chiar traducerea lui, dar
cultura rămâne înainte de toate un principiu spiritual şi normativ decelabil în fiecare popor.

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 23 - 24
 6.Definiţia antropologică a culturii

6.Definiţia antropologică a culturii

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[…] Ceea ce antropologii numesc atunci „cultură” nu mai este disociabil de bunurile culturale, fie ele
materiale sau ideale, ale căror listă şi enumerare empirice (prin definiţie, niciodată încheiate) sunt stabilite în vederea
unificării provizorii a unui domeniu relativ, divers şi schimbător. Perspectiva descriptivă, pluralistă şi restitutivă
prevalează aici asupra celei conceptuale, unitare şi hermeneutice. Abordarea antropologică a culturii este fondată pe
observarea şi descrierea originalităţii obiectelor, ale specificităţii practicilor, ale particularităţii instituţiilor, aşa cum
grupul le aplică sau, mai simplu, le trăieşte. Cultura este aşadar faptul însuşi al societăţilor, ceea ce le face vizibile şi
active, ceea ce le istoricizează. […]

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 25

7.Dimensiunile empirice ale culturii

7.Dimensiunile empirice ale culturii

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[…] În prezent, antropologii se disting între ei după cum insistă pe una dintre cele trei dimensiuni empirice ale
culturii:
- dimensiunea materială ia în considerare obiectele tehnice sau artistice, construcţiile şi arhitectura, pe scurt,
toate structurile morfologice ale societăţilor şi orice obiect care le însoţeşte. O asemenea concepţie este bine
reprezentată în muzeele etnografice: toate producţiile materiale (singurele care se pretează expunerii?) sunt expuse în
contextul lor „cultural”. […]
- dimensiunea ideală priveşte simbolurile, miturile, credinţele şi reprezentările.
- dimensiunea corporală trimite la regulile de viaţă şi la „tehnicile corpului”. Tehnicile corpului (mers, înot,
creşterea copiilor...) sunt „acte tradiţionale eficiente” şi dobândite. Corpul nu este absolut deloc un obiect „natural”. E
de ajuns să-1 observăm în acţiune pentru a înţelege că este pe deplin (un bun) cultural, putându-i-se interpreta faptele,
gesturile, uzanţele (cf. Luc Boltanski, „Les usages sociaux du corps”, în Annales ESC, nr. 1/1971, pp. 205-233) şi chiar
afilierile de grup.
Astfel, perspectiva antropologică numeşte „cultural” ceea ce are un conţinut semnificativ pentru o societate
dată şi care cere o interpretare împărtăşită în comun. În acest sens, este o „ştiinţă a culturii”, nu în sensul ştiinţei
filozofice germane, ci în sensul unei ştiinţe deliberat empirice, orientate spre multiplicitatea conţinuturilor sale şi spre
interpretarea lor.
În definitiv, problema culturii a suscitat două răspunsuri diferite, care se dovedesc până la urmă
complementare:
- primul, moştenit din tradiţia germană a secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea, s-a desfăşurat într-o dimensiune strict
conceptuală şi normativă. El a ridicat poporul şi limba germană la rang de norme de judecată şi ierarhie pentru alte
culturi. Dar, la sfârşitul secolului al XlX-lea, a inspirat o sociologie comprehensivă şi interpretativă, făcând din cultură
un sistem de sens particular. Dacă orice cultură se manifestă prin probe obiective (precum limba) în sânul unei naţiuni
identificate, ea are nevoie pentru a exista de intenţia actorilor săi;
- cel de-al doilea, iniţiat de antropologia anglo-saxonă din secolul al XlX-lea, este strict empiric, descriptiv şi relativ.
El caută să descopere semnificaţiile obiectelor (materiale şi ideale) unei culturi particulare legându-le de funcţiile, între-
buinţările, afilierile lor, precum şi de practicile care le pun în aplicare în viaţa socială. El tinde să identifice cultura şi
societatea, societatea şi naţiunea.
Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 26 - 27

8.Curente de gândire – Pozitivismul lui Taine

8.Abordarea pozitivistă a culturii – Hyppolite Taine

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

Taine (1828-1893) a influenţat numeroşi gânditori cât timp a predat la Şcoala Naţională Superioară de Arte
Frumoase. Inspirat de pozitivism şi ştiinţele naturale, el căuta să claseze operele şi să le determine „cauza”:

„Metoda modernă căreia încerc să mă conformez şi care începe să se infiltreze în toate ştiinţele morale
consideră că operele create de om, şi în special operele de artă, sunt fapte şi produse cărora trebuie să li se precizeze
caracterele şi să li se cerceteze cauzele”.

Citat de Lyne Therien, L 'Histoire de l 'art en France.

Genèse d’une discipline universitaire, C.T.H.S., Paris,
1998, p. 103.

El dorea să pună în evidenţă multiplele relaţii dintre artă şi mediul ei (sol, climă, rasă, cultură, moment).
Totuşi, dacă desemnează sau subliniază relaţii între elemente distincte, el nu gândeşte natura acestei relaţii altfel decât
în termeni cauzali:

„Am putea spune că pe meleagurile acestea [Ţările de Jos], apa face iarba, care face vitele, care fac brânza,
untul şi carnea, care, toate laolaltă şi împreună cu berea, fac populaţia”.

Ibidem, p. 107.

Pentru a înţelege registrul epistemologic (destul de depăşit) al acestui autor clasic, cel mai bun mijloc este,
fară îndoială, să-1 urmărim în câteva dezvoltări:

„Trebuie să ne reprezentăm cu exactitate starea generală de spirit şi moravurile epocii căreia i-au aparţinut
artiştii. Aici se află adevărata explicaţie; aici găsim cauza iniţială care determină restul. [...] Imaginaţi-vă că, datorită
acestor descoperiri, ajungem să definim natura şi să precizăm condiţiile de existenţă ale fiecărei arte: vom avea atunci
o explicaţie completă a artelor [...]; iar aceasta este ceea ce se cheamă o estetică. [...] Estetica noastră este o estetică
modernă, deosebindu-se de cea veche prin faptul că este o estetică istorică, şi nu dogmatică, adică nu impune
precepte, ci consemnează legi. [...] Rămâne să studiem legea producerii operei de artă. Opera de artă este determinată
de un ansamblu alcătuit din starea generală a spiritului şi a obiceiurilor ambiante [...] o temperatură morală”.

Hippolyte Taine, Philosophie de l 'art, Hachette, Paris, ed. a XXII-a, vol. I

(ed. I, 1865), pp. 7, 11-12,49 şi 55.

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 40 - 41

9.Definiţia culturii – Karl Marx

9.Raportul dintre economie şi cultură conform materialismului economic (K. Marx şi Fr. Engels)

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

 [...] „Producţia ideilor, a reprezentărilor, a conştiinţei este de la început împletită direct cu activitatea
materială şi cu legăturile materiale ale oamenilor, care constituie limbajul vieţii reale. [...] Acelaşi lucru este valabil şi
pentru producţia spirituală, aşa cum se manifestă în limbajul politicii, legilor, moralei, religiei, metafizicii etc. ale unui
popor. [...] pornim nu de la ceea ce oamenii spun, îşi închipuie, îşi reprezintă şi nici de la oamenii exprimaţi prin
vorbe, imaginaţi, reprezentaţi [...]; noi pornim de la oamenii cu adevărat activi şi demonstrăm prin procesul lor real
de viaţă şi dezvoltarea reflexelor şi ecourilor ideologice ale acestui proces de viaţă. [...] Morala, religia, metafizica şi
toate celelalte ideologii [...] pierd deci aparenţa de independenţă.[...]Nu conştiinţa determină viaţa, ci viaţa determină
conştiinţa”.

Karl Marx şi Friedrich Engels, L 'Ideologie allemande.

Concept ion materialiste et critique du monde, trad. fr.,
Gallimard, Paris, 1982, pp. 1056-1057.

„Cultura”, înţeleasă ca expresie (simbolică), este aşadar determinată de tipul de regim economic, de raporturile
de dominare şi exploatare rezultate din diviziunea socială a muncii. Ea se manifestă prin intermediul fenomenelor de
..fetişizare”, de „reificare” sau de „alienare”. Deosebit de inovatoare în această abordare este nu atât caracterizarea
culturii, în continuare asimilată, în tradiţie idealistă, suprastructurilor ideale, manifestărilor ideologice şi imateriale, cât
ideea că acestea pot fi „explicate” prin raportarea la bazele materiale şi economice, la condiţiile de viaţă: o „ştiinţă a
realităţii” (expresia aparţine autorilor) devenea condiţia pentru a se ajunge la o „ştiinţă a culturii” (denumire impusă
mai târziu). [...]

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 35 - 36

10.Definiţia sociologiei culturii – Matthieu Béra

10.Definiţia sociologiei culturii

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[...] Sociologia culturii studiază modalităţile în care actorii dau (sau nu) definiţii şi ajung să atribuie esenţe
(simbolizate prin calificative). Ea descrie dispozitivele şi interacţiunile care stau la baza calificării bunurilor. Prezintă
acordul sau dezacordul faţă de subiect. Din acest punct de vedere, cultura formează un subansamblu al „sociologiei
categoriilor”, aplicabilă, mai larg, ansamblului domeniilor observabile. [...]

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 39 - 40

11.Judecăţile de valoare – Emile Durkheim

11.Formarea judecăţilor de valoare în concepţia lui Emile Durkheim

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[...] Durkheim se întreabă cum de sunt posibile judecăţile de valoare (chiar acelea care califică). Trebuie
abandonată, după el, poziţia filozofică prin care se atribuie valoare lucrului ca atare. Valoarea îşi află sursa în afara
lucrului. Idealurile au origine colectivă. Iar serbările, probe colective şi puneri în scenă reflexive ale grupului, sunt la
originea idealurilor:
 „La asta folosesc serbările, ceremoniile publice sau religioase, laice, predicile de orice fel din
biserici sau şcoli, reprezentările dramatice, manifestările artistice [...]. Ele reînvie idealurile care, altfel, ar
avea tendinţa să se ofilească [...]. Aceste idealuri sunt, în mod esenţial, motorii: căci în spatele lor stau forţe
reale şi active: forţele colective. Idealurile se fixează pe obiecte, pe persoane. Pe moment, aceste lucruri sau
persoane pot părea cauza generatoare a valorilor”.

Emile Durkheim, 1996, pp. 135 şi 138.

Durkheim subliniază aici mai multe aspecte:

- doar actele colective şi repetate cu regularitate activează credinţele şi le orientează spre valori împărtăşite;
- acestea din urmă acţionează ca forţe sociale care animă bunuri, evenimente, culte, simboluri:
- ele constituie, stricto sensu, probe de netrecut şi se impun fiecărui membru al grupului. [...]

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 40 - 41

12.Curent de gândire – Etnometodologia

12.Sursele etnometodologiei, ca mod de interiorizare a _________ sociale

Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologia culturii

[...] Sursele etnometodologiei sunt diverse. Ele constituie tot atâtea referinţe pentru sociologii culturii dornici
să aprofundeze calea calificărilor:
- fenomenologia germană (Husserl), care descrie îndeaproape lumea concretă a lucrurilor, sprijinindu-se pe
intenţia unei conştiinţe care se desfăşoară în deschiderea faţă de lume (eu „sunt” proiectul meu, corpul meu,
sexualitatea mea, munca mea...);
- pragmatismul anglo-saxon (Peirce, James şi Dewey), care priveşte ştiinţa nu ca pe o explicare a lumii, ci ca pe
o modalitate de a acţiona asupra ei: făurirea judecăţii adevărate, adică „utile” şi „eficace”, se bazează pe „natura umană
în general” (adevărurile, precum axiomele, sunt invariabile), pe „societate” (care garantează stabilitatea majorităţii
adevărurilor) şi pe fiecare „individ” (acesta stăpâneşte adevărurile de ordin moral);
- sociologia comprehensivă weberiană, care mută accentul pe influenţa eticului - concepţii despre lume, credinţe,
motive deologice - în istoria economico-religioasă şi în structurarea comportamentelor indivizilor în societate;
- lingvistica (Jakobson), care studiază formele concrete de intercomunicare şi de intercomprehensiune în inteligibi -
litatea sensului conduitelor.
În rezumat, intenţionalitatea subiectului (Husserl), puterea de a califica obiectul în funcţie de efectele pe care
le suscită (Peirce, James şi Dewey), sensul acordat obiectului în acţiunea socială (Weber), interacţiunea simbolică şi
lingvistică (Blumer, Goffman, Becker) constituie, fără nicio îndoială, cei patru piloni ai „sociologiei calificării” în stil
american. În plus, dacă „interacţiunea simbolică” grupează ceilalţi trei piloni sociologici, atunci faptul social este acest
proces în care intenţia subiectului, puterea asupra obiectului şi sensul acţiunii capătă formă în ochii celuilalt ca să
„califice” comportamentul, fenomenul sau obiectul observate. Insistând pe construcţia socială a realităţii, Berger şi
Luckmann vor da o formă sintetică acestei perspective (1996).

Sursă: Matthieu Béra, Yvon Lamy, Sociologie de la culture, 2003, Armand Colin, în Matthieu Béra, Yvon Lamy,
Sociologia culturii, Editura Institutul European, 2008, pag. 44 - 45