Istoria

<titlu>

Românilor

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
MIHAI MANEA BOGDAN TEODORESCU
 De la 1821 până în 1989
Manual pentru clasa a XII-a

EDITURA DIDACTICĂ SI PEDAGOGICĂ, R.A. - BUCUREŞTI 1996

Au colaborat la realizarea manualului:
Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina
loana-Şerbu, cercetător ştiinţific,
Dumitra Teodorescu, profesor, gr. I

Referenţi:
Prof. univ. dr. loan Scurtu
Prof univ Nichita Adăniloaie
Prof. Radu Homer
Prof. Minai Oproiu

Redactor, Prof. GabrielStan

Tehnoredactor, Ancuţa Peţa
Coperta, Dumitru Şmalenic

I.S B.N. 973-30-4690-6

Culegere şipaginare computerizată

Secţia Jotocukgere - %!A.I. - Imprimeria Coresi

Tipărit sub comanda nr. 60077/42240

Regia Autonomă a Imprimeriilor
Imprimeria CORESI Bucureşti
Piaţa Presei Libere Nr.1
ROMÂNIA
 INTRODUCERE
SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA
ISTORIEI ROMÂNILOR

Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI-a, elaborat în 1991 şi

editat un an mai târziu. Aşadar, după cunoaşterea preistoriei, protoistoriei,
antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul
carpato-danubiano-pontic, ne vom ocupa de modernitatea precum şi de con-
temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro-
ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea
cronologică a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem
atenţia însă că această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o
variantă - încă discutabilă- a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi
lucru se întâmplă şi în privinţa studierii istoriei românilor.
In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care
secolele al XIX-lea şi al XX-lea le au în devenirea istorică a românilor.
începutul secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale trupelor
otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o
lungă ocupaţie militară ţaristă (1806-1812). Ea se încheia cu o nouă pierdere
teritorială. Pământul românesc dintre Nistru şi Prut este anexat Imperiului
Romanovilor.
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră-
cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său
naţional şi social este împlinit de cei care suferă privaţiunile pricinuite de
ocupaţia otomană în anii 1821-1822. Sunt reinstaurate domniile pământene.
Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824-1834), în
timpul căreia Rusia anexează Delta Dunării şi Insula Şerpilor, demon-
strând, totodată, la Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă
„protectoratul" ei.
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care
se adăugase exercitării suzeranităţii otomane, acţionează revoluţionarii de la
1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această
privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,
contra absolutismului habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor avea aceeaşi
soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul teolog
sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui
ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor.
întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848-
1849 în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul „Kronstădter
Zeitung": 5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.
Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane
şi ţariste nu părăsesc teritoriile de la est şi sud de Carpaţi. în interiorul arcului
carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei
revin în 1853-1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din
august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de
 armatele Austriei. Exponenţii naţiunii române - poeţii Vasile Alecsandri şi
Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul
Eudoxiu Hurmuzaki ori de marele industriaş şi bancher Gheorghe Simeon
Şina - reuşesc ca, printr-o amplă activitate diplomatică (Viena - 1855,
Constantinopol şi Paris 1856), să facă din propria cauză o problemă de
însemnătate europeană.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă
reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza şi al guvernării lui
Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la edificarea României
moderne. Forme de viaţă socială şi de cultură, moştenite de secole, sunt
transformate din temelii. Apar noi instituţii administrative, artistice, bisericeşti,
juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.
Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental
complex şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a
înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie
practic „deceniul restructurării naţionale" şi îl deschide pe cel care pregăteşte
„epopeea Independenţei". Ţara este înzestrată cu cel mai înalt for ştiinţific,
Societatea Academică Română (1867) cuprinzând membri din toate teritoriile
locuite de români. Zece ani mai târziu, guvernul condus de I.C. Brătianu îşi
asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9
Mai 1877. George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu,
Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de
răniţi) plătesc „tributul de sânge" la Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin tratatele
internaţionale (San Stefano şi Berlin, 1878), României moderne îi sunt
recunoscute deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea sa asupra Dobrogei,
asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei, asupra Deltei Dunării şi Insulei
Şerpilor.
Ulterior este proclamat Regatul (1881). Legea fundamentală a ţării,
modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele
două partide (Naţional-Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa
guvernamentală după instaurarea regimului monarhiei constituţional-parla-
mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine
politice. Triumfă concepţiile privind protecţionismul economic şi încurajarea
industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată
infinită. Din ea se naşte curentul naţionalist-democrat. Concomitent, din alte
izvoare, fireşte, se conturează ţărănismul, iar social-democraţia se pronunţă
pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei
sociale şi al solidarităţii naţionale.
Totodată, românii din afara graniţelor statului naţional modern continuă
lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici - „activismul"
şi „pasivismul de protestare"- - ei adaugă noi forme de acţiune. Acestea se
desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,
Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc
mişcarea memorandistă (1892-1894). în 1898, cu prilejul aniversării unei
jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim-plan faptele şi
ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj-Filaret).
 a Privit chiar strict cronologic, secolul al XIX-lea r ămâne aşa cum îl
caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos dintre toate" veacurile
istoriei milenare a românilor.
Prin evenimentele cruciale de la 1821-1822 şi 1848-1849, din 1859, 1866
sau 1877-1878, acest veac întruneşte, şi la români, trăsăturile afirmate de
istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest
punct de vedere însă, în istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte
cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.
Desigur, pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului al XIX-lea:
pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul romantic"; din punct de
vedere psiho-social, frecvente sunt sintagmele „secolul raselor" şi „secolul
individualismului"; rar se vorbeşte despre „secolul economiei politice"; cât
priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".
SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi
al erei noastre cunoaşte, în lume, mai multe denumiri. între altele, este
considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru
reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului.
Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace
proprii de bord, înscriindu-se definitiv în ceea ce avea să fie numit „secolul
aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor
experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.
între timp, în ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al veacului.
Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor
presate şi de un factor extrem de periculos (armatele Austro-Ungariei ocupă
poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să-i
ierte", scrie N. lorga în ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere
din care rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea
Naţională (1916-1919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C. Brătianu şi
comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi
participă la cele trei campanii de pe frontul românesc, 300 000 dintre ei
jertfindu-şi viaţa pentru supremul ideal naţional.
Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este rodul unei
generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de
matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi
ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz
Unirea Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie Bejan,
Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai
de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina se uneşte cu România la 15/18
noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi
publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care,
Prin opţiunea plebiscitară de la Alba-lulia, la 1 decembrie (st.n.) „decretează
Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria-
Mamă, România.
1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor, trecerea de la
e
Poca modernă la contemporaneitate (epoca de actualitate, epoca zilelor
noastre).
 c
Desăvârşirea' unităţii de'- stat, recunoscută (în cele din. urmă) şi de
comunitatea internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea
naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale
fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.
Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului
universal şi Constituţia din 1923) şi reforma socială (cu deosebire legea
definitivă de înfăptuire a reformei agrare din 1921) statuau o monarhie
constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul
universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la
proprietate acordat celui mai numeros electorat - ţărănimea.
O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929-
1933, a oferit României cei mai înalţi indici de dezvoltare. în anul 1938 ţara
noastră era cu totul independentă din punct de vedere energetic, se număra
printre marile producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume şi
dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în
plin avânt.
Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se adaugă cele
culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii
se aflau într-o emulaţie fericită cu mai tinerii lor confraţi născuţi la începutul
secolului XX, din această competiţie ivindu-se valori perene ale culturii
universale, precum istoricul Nicolae /orga, filosoful şi literatul Lucian Blaga,
muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează
în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe
Palade - încă singurul român deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al
religiilor Mircea E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de
anvergură mondială Eugen lonesco.
Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme
de aproape 50 de ani, constant, împotriva intereselor româneşti, dar şi drept
consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos,
realizând mai mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri
autoritare şi dictatoriale.
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s-a încheiat cu amputările
teritoriale din vara 1940, expresie a politicii de forţă şi dictat promovate de
Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud-estică.
Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord-estice şi, în cele din urmă, a
celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al II şi a
deschis perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de cele mai bune inten ţii
(între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al
mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele raporturilor de forţă
dintre Marile Puteri în timpul războiului mondial, precum şi cu complicaţiile
intervenite între Uniunea Sovietică şi Germania. Actul de la 23 August 1944,
născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei
victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate,
la abolirea monarhiei şi instaurarea unei noi dictaturi, - de stânga, prin
sovietizarea societăţii româneşti.
încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s-a
însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în
virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe
U n centralism excesiv, în care rolul priontar revenea unei industrii mare,
consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp,
contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.
Când, la jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a devenit vizibilă
nevoia unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin
obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din care n-au lipsit chiar manifestări
independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,-sub ochii uimiţi
ai unui popor întreg, reitera practicile absolutismului monarhic, alăturându-le
celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".
Uriaşa putere de cumpătare şi de toleranţă a românilor a atins limita în
dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Un regim politic impus prin forţa unor
înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s-a prăbuşit ca un castel de
cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să-i
dea consistenţă.
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani
au deschis perspectiva unor transformări structurale, în speranţa unei fireşti
continuităţi şi reveniri româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia
democraţiei şi progresului.
V, - ■n-1
flb,.

1,
■'-. \,i <V, .t r -
va rţf
•îl'
 -3Î

HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI,

EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI

- ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX-LEA.

- HABITATUL SI POPULAŢIA.
- CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI.
- AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.
- STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.
- DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI,
CARPATO-OANUBIANO-PONTIC.
- STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI.

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX-lea. în primele decenii

ale secolului al XIX-lea, istoria oamenilor pământului de la Dunăre, Pont şi
Carpaţi marchează, în dezvoltarea sa, o însemnată etapă a habitatului
uman, îndeosebi a celui urban. Acesta este, de altfel, rezultatul principal al
creşterii demografice din secolul al XVII-lea-al XVIII-lea, al progresului
economic şi al mobilităţii sociale, al cursului politic promovat de regimul
austriac şi de cel otomano-fanariot, prin reformele administrative, fiscale,
sociale, culturale şi religioase specifice „despotismului luminat". La începutul
secolului al XIX-lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi
influenţele negative ale unor factori externi. Ne gândim, în primul rând, la
invaziile repetate ale armatelor străine.
în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu, pradă Oltenia.
Craiova este arsă, Mănaf Ibrahim, aghiotantul paşei amintite, distruge
Tg. Jiu. Panica provocată în rândurile populaţiei locale este cvasigenerală.
însuşi M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii
1801-1802, părăseşte tronul. Ca urmare, timp de câteva luni, domnul
Moldovei, Alexandru Şuţu (1801-1802), îndeplineşte şi funcţia de caimacam
pentru principatul de la sud de Milcov. în această perioadă, numeroase
familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi - Brâncoveanu, Câmpineanu,
Dudescu, Ghica, Obedeanu, Ştirbei ş.a. - trecuseră munţii, refugiindu-se la
Sibiu şi Braşov. Din ultimul centru urban menţionat, reprezentanţii lor se
adresează lui Napoleon Bonaparte, solicitând protecţie „împotriva tâlhăriilor
turceşti".
Demersurile ulterioare ale diplomaţilor francezi aduc numai o scurtă
perioadă de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin hatişeriful de la Gulhanei i
septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,
1783 şi 1791- Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei
fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii
suzerane. Totodată, este recunoscută autonomia celor două ţări carpato-dună-
ne, imixtiunile otomane în treburile lor interne fiind, de asemenea, interzise.
Durata domniei este fixată la şapte ani. Anterior expirării acestui termen,
mazilirea domnilor este condiţionată de acordul comun al Rusiei şi Porţii. în
acest context, nu mai surprinde faptul că, imediat, noii domni de la Bucu-
reşti - Constantin Ipsilanti (1802-1806, 1807) - şi laşi - Alexandru Moruzi
(1802-1806, 1807) - adoptă o politică filo-rusă. Ei nemulţumesc, astfel, pe
primul împărat al francezilor, care îl convinge pe sultan să-i îndepărteze din
scaun (12 august 1806). Ţarul Alexandru I (1801-1825) invocă încălcarea
hatişerifului sus-menţionat şi ordonă trupelor ruse să invadeze Moldova, apoi
Tara Românească.
Războiul ruso-otoman (1806-1812) desfăşurat pe teritoriul locuit de
români, provoacă acestora mari pierderi umane şi materiale. Mai mult, deşi la
început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei şi drepturilor românilor,
Curtea de la Sankt-Petersburg pretinde, totuşi, anexarea Principatelor invadate.
Presaţi de Napoleon I, care declanşează campania din Rusia, diplomaţii lui
Alexandru I încheie pace cu otomanii (Bucureşti, 16 mai 1812) mulţumindu-se
numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre
Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte
a fi „cu picioarele muiate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită de codrii
Bucovinei".

Noul rapt teritorial este urmat de schimbări demografice. Pe lângă

mişcările tradiţionale ale populaţiei autohtone, respectiv emigrări în zone mai
puţin expuse asupririi sociale şi naţionale, au loc imigrări repetate, colonizări
iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări
întemeiate de aceştia nu pot schimba însă ponderea evidentă a românilor în
ansamblul locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic. Băştinaşii îşi păstrează
obiceiurile, continuitatea caracterizându-le întreaga lor existenţă cotidiană. Este
rezultatul firesc al adaptării la complexitatea condiţiilor de viaţă oferite de
teritoriul locuit (habitatul). în consecinţă, se impune să cunoaştem structurile
acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.

n
- -• * ; Pentru primele două decenii ale secolului
al XIX-lea există mai multe izvoare de demografie istorică: inventare
(catagrafii) eparhiale, recensăminte (conscripţii) fiscale, schiţe statistice ş.a.
Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai
•a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,
Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională
Şi socială a locuitorilor, repartizarea acestora pe oraşe, târguri, sate. Cu
rezervele de rigoare trebuie privit şi următorul tablou sinoptic privind
Şezările rurale, semiurbane şi urbane din- spaţiul carpato-danubiano-
pontic, până la 1821:
»
11
ENTITATEA * ISTORIC6- > STRUCTURA HABITATULUI
GEOGBAF(CA din care.
TOTAL
AŞEZĂRI târguri şi oraşe _, aşezări rurale s
număr % număr %
* BANAT BASARABIA 729 56 22 7,68 673 92,32
BUCOVINA CRIŞANA 707 7 5 7 24 3,11 685 96,89
DOBROGEA 316 * 25 2,21 309 97,79
MARAMUREŞ 460 63 34 1,09 455 98,91
MOLDOVA 453 4,55 446 98,45
TRANSILVANIA ŢARA 403 5,95 379 94,05
ROMÂNEASCĂ 1455 2 1,72 1,430 98,28
182 2 2,89 2119 2 97,11
779 1,22 745 98,78

TOTAL GENERAL 9 484 243 2,56 9 241 97,44

,: Din cele aproape 9 500 aşezări

atestate documentar în perioada care ne interesează, peste 97% reprezintă
sate. Acest procent denotă caracterul prevalent rural al habitatului din spaţiul
carpato-danubiano-pontic. O asemenea trăsătură se explică prin făptui că
economia însăşi are un pronunţat caracter agrar.
Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico-geografică la
alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat
în cele cinci cercuri administrative din comitatul Bihor, cele două sangeacuri
dobrogene (Silistra şi Tulcea), în cele 17 judeţe din Muntenia, unde numărul
aşezărilor rurale fireşte între anii 1815-1821, în cele 16 ţinuturi din Moldova
•dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade
în Transilvania.
Datele aceluiaşi tablou sinoptic
confirmă şi creşterea diferenţiată a numărului târgurilor. Procentele cele mai
semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri
există însă chiar între subdiviziunile administrative ale acestor două entităţi
istorico-geografice.
Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş
liber regesc", dar şi un număr de târguri mai mare cu zece, decât cel al
aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc,
unde sunt atestate trei oraşe. De asemenea, în comitatul Şătmar, integrat
Maramureşului încă din timpul Drăgoşeştilor, există - la începutul secolului
al XIX-lea „două oraşe libere regeşti" şi un „oraş liber minier". în schimb,
comitatul care poartă numele amintitei entităţi istorico-geografice nordice,
Maramureş, are numai „cinci oraşe-târguri".
în comitatul Alba de Jos sunt atestate patru oraşe şi zece târguri, dar în
comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri,
fără oraşe, figurează în izvoare demografice referitoare la comitatele Caraş<
Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la
cazatele Ostrovşi Mangalia-. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm 3
existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.
 Numărul cşl mai mare de oraşe (11, dintre care şise „regeşti şi cinci
oraşe-municipii)- se înregistrează, pe „Pământul Crăiesc" respectiv scaunele
jOrăştie, Sebeş, Miercurea Sibiu, Nocrich, Mediaş, Cincu, Sighişoara, Rupea,
districtele Braşov şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în
zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253
"sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai
în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%).
Se constată că numărul târgurilor este mai mare decât cel al oraşelor.
Ambele tipuri de habitat sunt depăşite numeric, copleşite chiar, de habitatul
rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste
meleaguri - anterior anului 1821 - permite desprinderea clar ă a funcţiilor
oraşului. Fără îndoială, acesta reflectă dezvoltarea meşteşugurilor şi co-
merţului. Există, totodată, elemente care denotă o intensă activitate agricolă,
îndeosebi horticolă (floricolă, legumicolă, pomicolă) şi viticolă, precum şi una
pastorală.
Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate
'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite,
pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie,
sticlă, salpetru, potasă,- piele, bere, var, ceară etc; sedii ale breslelor şi
companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii
ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una
chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din
cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt
construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice.
Pe măsură ce va fi promovată o viaţă intelectuală tot mai bogată şi o
estetică arhitecturală proprie, se va ajunge la o structurare valorică a spaţiului
urban. Deocamdată, oraşele - şi unele târguri - dobândesc numai un statut
administrativ (reşedinţe de cazale, comitate, districte, judeţe, sangeacuri,
scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au
statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de
sub stăpânirea marilor proprietari funciari. De asemenea.oraşele şi târgurile se
deosebesc între ele şi prin numărul de locuitori. Majoritatea lor covârşitoare,
inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori în 1810), Satu Mare (8 370) şi Timişoara
(8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste
această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000),
Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai
mare de 20.000 de locuitori avea oraşul laşi, în timp ce oraşul Bucureşti
depăşise deja 30.000 de locuitori.
Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de
urbanizare. Faţă de procentul aşezărilor neagricole din Moldova (1,72%),
unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului
respectiv este superior (9,11% în 1803).'
„. Există statistici care redau numărul
s i h t - ri' r conform structurii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea !
statistic
ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea şi e

13
 Româneşti Româno- Sârbeşti Sârbo-
-------------------------m sârbeşti germane
Româno-
sârbo-
— germane
Aşezările după structurile
73,35% 3,56% 19,91% 1,31% 1,87%
Procentul din totalul
aşezărilor bănăţene

Din cele arătate rezultă că, în Banat, circa 3/4 din localităţi cuprindeau
populaţie românească.
Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din
Basarabia, în anul 1817, potrivit căreia, din totalul de 96 528 gospodării
basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.

Gospodăriile după „Moldoveneşti" Evreieşti Greceşti Armeneşti Bulgăreşti Şi

structura etnică a (româneşti) găgăuze
membrilor lor

Numărul 91.048 3.826 640 530 482

Să reţinem că, anterior, în Bucovina existau următoarele procente privind

numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români - 77,3%; ruteni şi
alţi ucrainieni, din Imperiul Habsburgic-15,8%; evrei-3,7%; ţigani-2%;
armeni - 0,4%; alte naţionalităţi - 0,8%.
în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000
de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească este
estimată la aproape 1 800 000 de locuitori.
Pentru Dobrogea, datele sunt incomplete. Cele referitoare la români, de
exemplu, provin numai din câteva cazale (Tulcea, Isaccea, Macin, Babadag,
Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de
români trăiesc turco-tătari (în număr aproximativ egal cu cel al românilor),
bulgari, cazaci şi greci (câteva mii fiecare grup etnic), ţigani, evrei, şi armeni
(între 800 şi 400 de suflete, fiecare). Să reţinem însă faptul că, în Dobrogea,
datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani,
veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.
împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania,
Crişana şi Maramureş, totalizează, la începutul secolului al XIX-lea, peste
2 200 000 de locuitori. Astfel, ponderea românilor, în ansamblul populaţiei
spaţiului carpato-danubiano-pontic, este următoarea:
TERITORIILE TOTAL LOCUITORI DIN CARE ROMÂNI

Moldova şi Ţara Românească

Banat, Transilvania, Crişana şi 2.695.130 2.575.020
Maramureş Bucovina, Basarabia
şi Dobrogea 2.807.075 2.202.542"

759.955 639.438
TOTAL GENERAL 6.262.160 5.417.000

Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare.

14
 Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace-
nia Pe văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia
Slovacia, de unde, printr-un proces asemănător de emigrare, locuitori de alte
5' .. se vor îndrepta spre spaţiul istorico-geografic românesc. împreună cu cei
6
ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vie ţi
P ijtjco-naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia
? rtial, cnjar ocupaţia) imperiilor absolute vecine.
Date privind structura confesională a locuitorilor spaţiului carpato-da-
ubian» i-pontic. Majoritatea covârşitoare a populaţiei de la Dunărea de Jos,
Pont şi Carpaţi aparţine, în continuare, confesiunii tradiţionale, respectiv cea a
credincioşilor creştini ortodocşi. Aceştia sunt îndeosebi români, a- căror viaţă
religioasă este coordonată de Mitropolia Ungro-Vlahiei şi de Mitropolia Moldovei,
în 1821, este întemeiată Mitropolia Basarabiei, în frunte cu Gavriil Bănu-
lescu-Bodoni (1746-1821). De sub autoritatea Mitropolitului Moldovei au fost
scoşi, anterior, şi românii ortodocşi din Bucovina. Episcopia acestora, cu re-
şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele
ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi
sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci)
sunt trecuţi în subordinea Scaunului mitropolitan de la Karlowitz. La Sibiu se
menţine numai o Episcopie Ortodoxă. Mitropolia Ortodoxă care funcţiona la
Alba-lulia fusese desfiinţată cu prilejul Uniaţiei, când o parte dintre românii ar-
deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră greco-catolici.
într-un izvor demografic publicat la Sibiu, referitor la anii 1786-1833, se
arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco-neunite", respectiv ai Bisericii
Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi
grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă
nu şi mai mult". Celelalte 2/5 ale populaţiei româneşti şi locuitori aparţinând
diferitelor grupuri etnice creştine din Transilvania alcătuiesc adepţii confesiunii
greco-catolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...)
cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.
După numărul adepţilor, în Transilvania urmează religia evanghelico-lu-
therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250 000 de suflete", la
care se adaugă „şi câteva comunităţi ungare de această religie". Cât priveşte
religia romano-catolică, aceasta are, în interiorul arcului carpatic, la începutul
secolului al XIX-lea, 18 081 de adepţi, cu deosebire maghiari şi secui. Tot în
scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii
celelalte două religii reformate: calvină şi unitariană (sunt atestaţi 140 043
unitarieni). Potrivit aceluiaşi izvor, religia mozaică are aproximativ 3 000 de
prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".
Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în c
vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia.
Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii
e Vea
cului al XIX-lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi,
Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea
a
grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de
9lr|e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.
 Structura socială a populaţiei româf Izvoarele de demografie istorica
oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti
din primele două decenii ale secolului ai XIX-lea. Spre exemplu, redăm în tabelul
de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste
două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş.

Ţărani dependent' Ţărani liberi Orăşeni Mica nobilime Intelectuali

81,3% 10,5% 5,2% 2,8% 0,2%

în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de
cifrele medii mai sus-menţionate. Spre exemplu, pe Pământul Crăiesc, ele se
reprezintă astfel:
- ţărani liberi.......................................................................................... 59%
- ţărani dependenţi................................................................................24%
-orăşeni................................................................................................ 17%
în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste
70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată
de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura
satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica
liuzilor):

Sate domneşti Sate mănăstireşti Sate boiereşti Sate răzăşeşti

25 215 927 546

Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori,

semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina: 4„

Boieri Mazili Răzeşti Feţe Slujbaşi Meşteşugari Ţărani

bisericeşti publici şi negustori iobagi

0,13% 1% 0,9% 2,9% 1,6 4,5% 87,9%

HISTORISCHE BESCHREIBUND (1780) despre locuitorii Bucovinei, religia şi limba

obştească a regiunii.
...locuitorii cei mai vechi ai Bucovinei sunt deopotrivă cu locuitorii din Moldova turcească,
descendenţi din coloniile valahe sau vechi romane. în timpurile precedente ei primiră o puternică
sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către sus-numiţii vechi locuitori s-au mai
ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiindu-se ici-colo, s-au aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară
multe familii ungureşti, transilvănene, armeneşti, dar mai cu seamă evreieşti. Limba obştească a
ţării este limba moldovenească ce se compune dintr-o latinească stricată.

J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la

începutul secolului al XIX-lea (1804).
între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or se
poate aprecia pe drept la 4/7 din întreaga populaţie. înmulţirea populaţiei româneşti e
TlailJ
dsproporţinat de mare faţă de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât oriunde trăieşte atât
de aceia ' | e ja locul îndată. Ei sunt răspândiţi în întreaga tară, pe de o parte în grupuri românu
între gj me satele sau jumătate din populaţia acestora, pe de altă parte la marginea aşezărilor
ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)"

CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor.

Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de se
întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii
făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi '
uneau jos pe scaun şi le dădeau 10-20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".

TEMĂ:
în ce constă semnificaţia cunoaşterii structurii confesionale a locuitorilor din spaţiul
carpatc-danubiano-pontic?
 LEGENDA
îentre ale revoluţiei din 1821
tinerarii ale pandurilor şi arnăuţilor
de sub comanda lui Tudor
Retragerea lui Tudor din Bucureşti

■ Moghilev ' V K
Culisăuţi y

s Soroca V
Dorohoi Ripiceni Dumbrăvenii?
<1V
y
-
Şiret - l " I U Botoşani
Vasilâu* V
Satu
Debrecen ' Baia Mare ~ Cavnic
Moldovenese Măgura V
Valea lui Mihai Tăşnad Cehu Silvaniei Marghita
Şimleul Silvaniei
Rodna 2.11.1821
O.
Vatra Do'rnei
culenii Vechi
l
Nădlac Oradea zalău Dep
Bistriţa M-rea Secuo 1
<ikinda Jimbolia Tophţa \ Chişii* -STiraspol
,i mu Jg.Uapuşnei
TolăDusnei Tjghina

RĂSCOALA HOLEREI
Deda ' ' Bi caz
Reghin Gheorghieni ■ Nea

.. . Nucet
SILVANIA / ) BR
Vaşcau Băit£
BELGRAD Sântana 1843-46 :
Arad """' \Ş! : "Abryd (Ai
Brad "'Albalulia Mediaş Rupea
Deva Orăstie Sebes " >Sf. Gheorghe
Timişoara "unedoara, cuair Sibiu ' FăgărasN
BU
184E02-FTIMIE
L 9OJ
45 M
HateT
P
nS"*»*—
Predeal Râ
'
Ciacov a S
Bo c M ană l,& \ i
Coz a
™lc*
Dognecea Reşiţa 23/25.5 sO;:i| o ff " ' Curtea Slăpic
UM
" '" Horezu de Argeş câmpina -" -
Râm
LCI-r.Târgu Jiu ™Y_ eaJ>loiest -<;TBuZaU

Târgu Mureş / ' Bi

'Miercurea Ciu
Tarnăveni
Lipova

Bolgrad
Chilia'—
Galaţi Brăila©
1841-43 Isacce

Ismail
9-1856 'usla
Tu l ~ Sulina

heorghe
Mehadia Baia\lp Arama
Moldova Veche Orşova ■ $ Babadag
' Turnu Severin
v Ţînţăreni 4JH.182 slatina
SloboijaX Q Feteşti ■>
Principalele itinerarii "\ " ) 4/28.11.1821 * Cernavodă
ale detaşamentelor eteriste~\ " Craiova
Lupte cu turcii I Vidifv
 J
83a-40 *" Călăraşi Medgidia v—
Caracal/ o Y. elev/ RUSII "" ţ6a Olteniţa'.
de Vec
1
Adamclisi Constanţa
Intrarea turcilor în Ţările Române Băileşti Segarcea ,X" Silistra ostrov
Agitaţii ţărăneşti în Transilvania Cobadin
sub influenţa mişcăm conduse def Ţuclor' Alexandria'Gjuraju Turtucaia
) Centre 6e agitate între 1822-1847 Corabia Turnu Măgurele s
y
• Mangalia
îa mo\\Vov susvnută de Ecaterina Varga (1843-1846)'
Zimnicea
Nicopole AlkI Bazargic
-bO
IMPERI U L OTOMAN
 NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE,
URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ

- CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI.

_ TUDOR VLADIMIRESCU - VIAŢA SI PERSONALITATEA.
-TUDORŞIETERIA.
- PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.

Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIX-lea

s-a desfăşurat sub semnul activizării excepţionale a mişcării pentru libertate
socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională.
Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea
şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare a popoarelor opri-
mate, s-au răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult
pregătit într-alume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv,
iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape
de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la
Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli,
în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente
puteri politice ale continentului.
Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că
marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian,
din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în
Rusia şi, cu deosebire, în tumultoasa Peninsulă Balcanică, voinţa de libertate,
unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.
Erodate de numeroase cauze interne şi externe, structurile de putere ale
Imperiului Otoman cedaseră marilor Imperii creştine, Habsburgic şi Rus, vaste
teritorii în Europa centrală şi de est. Declinul evident al marii împărăţii a
sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor
XVIII-lea Şi al XIX-lea, printr-o exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor
af
late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era
s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului
Us
. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu,
erh'Ua asupra sa Pe toî' creŞtin'' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre
erare
naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din
-estul Europei se arată însă intens particularizată în funcţie atât de
e
zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico-juridic foarte diversificat.
p _ . a capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi
9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică

1Q
 dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul
unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare
permanentă de insecuritate şi instabilitate. S-a afirmat că fanariotismul a
reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de
valori din care n-au lipsit .ortodoxismul conservator, tradiţionalismul anti-occi-
dental şi legătura de credinţă faţă de Poartă". între cei care s-au aliniat sub
stindardul său s-au numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar
românii.
„Grecizarea" domniei, a marii proprietăţi funciare şi a Bisericii se vor
produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede
sistematic împiedicată să se exprime politic. Din nefericire, diminuarea puterii
vechii clase politice se petrecea concomitent cu aceea a ţării. Nu ajungea că
Poarta răpise treptat Principatelor dreptul de a promova o politică externă
proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu
întregul lor cortegiu de suferinţe, părţi importante din pământul strămoşesc au
devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii.
Pentru o scurtă vreme, Oltenia (1718-1739), pentru mai bine de un secol
Bucovina (1775-1918) şi Basarabia (1812-1918) - nordul şi, respectiv răsăritul
Moldovei istorice - au fost desprinse din trupul patriei.
Puternicul conflict de interese între boierimea pământeană şi domnia
străină, a cărui miză a fost puterea în stat, avea să explodeze, între altele, în
lunga serie de memorii adresate de clasa politică autohtonă marilor imperii
vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai
mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în
care, în vreme de război, administrarea ţării, în absenţa domnilor, era
încredinţată unor Divane boiereşti au condus, treptat, la elaborarea unor
reglementări care asigurau, teoretic, cadrul unei minime stabilităţi economice şi
politice.
Astfel, tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al
Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802
stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă
de puterea suzerană.
în acelaşi timp, adoptarea Codului Calimah (1817), în Moldova, şi a
Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni
fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau
în modernitate legislaţia românească.
Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea,
într-o societate puternic perturbată, chiar dacă, în fond, avem de-a face fie cu
gesturi de bunăvoinţă, interesate, ale unor puteri imperiale, fie cu acte de
guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă.
Din păcate, treptele inferioare ale scării sociale continuau să suporte
presiunea excesivă a unor factori de destructurare, cel mai teribil venind din
partea Porţii, care, prin menţinerea domniilor fanariote, păstra neatinse bazele
unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie.
Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi
a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi-
Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se

20
ronstituie în ceea ce s-a numit „un cartel pentru exploatarea Ţărilor Române"
împărţind, doar între ele, dreptul de a concura pentru cele două tronuri.
Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în
bună măsură împrumutaţi, ceea ce sporea numărul potenţial al familiarilor
domnului (creditori şi rude) - nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui
Alexandru Şuţu în 1819.
Cum se obţineau aceşti bani? Mai întâi prin venalitatea funcţiilor. Orice
slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul funcţionar, îşi are preţul ei.
Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000
mai mult; spătarul şi aga, o treaptă mai jos decât şeful finanţelor, fac însă o
afacere şi mai bună; pentru 200 000 piaştri câştigă mai bine de dublu.
Ispravnicii, reprezentanţii domnului în cele 17 judeţe, dau lui Al. Şuţu 300.000
piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul
pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru
care a obţinut 20 milioane de piaştri.
Impozitele indirecte (vămile şi ocnele), oieritul, vinăritul şi dijmăritul (pe
stupi şi ramatori), precum şi văcăritul (plătit de două ori şi chiar trei ori pe an,
inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului.
Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat
de întreaga populaţie masculină a ţării, în vârstă de peste 16 ani. Absolut
revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul
cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile,
clerul, mazilii, precum şi scutelnicii şi posluşnicii, exceptaţi pentru că prestau
servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.
Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6
familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la
număr cu scutiţii, ceea ce explică sumele mari de bani aruncate pe capul
acestora şi creşterea lor constantă. Se ştie că în 1818 erau 18.000 lude care
plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei,
şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu
638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace
de constrângere, mergea la Constantinopol.
Deşi tributul era stabilit la o sumă fixă, Ţările Române erau silite să
satisfacă, practic, toate solicitările puterii suzerane. în preajma revoluţiei
condusă de Tudor se acopereau cereri de aproape 6 milioane de lei, pe când
haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei.
Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât
de apăsătoare şi nedrepte obligaţii datorate statului, devenit agent fiscal al
opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă
sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor
raporturi sociale.
Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII-lea au eliberat pe
gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele
rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin
Ta ia68 de loturi în folosintă Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în
a
, ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea

21
 proprietate funciară nu s-a specializat în exportul de cereale. Cele 12 zile d e
clacă, statuate încă din vremea lui Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu
înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe
ori convertit în bani (în Moldova de la 1 leu la 2 lei; în Ţara Românească
creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).
O situaţie oarecum similară înregistrează şi oraşul. Locuitorii săi înfăţi-
şează, într-o devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de
la începutul epocii moderne. Se întâlnesc, aici, categorii intens productive
precum meşteşugarii, negustorii şi ţăranii de la margine, ultimii preocupaţi
mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici şi chiar mari boieri. încătuşată
de o societate încă patriarhală, burghezia se exprimă economic şi politic
timid. Totuşi, la 1811, dintr-un total de 4 180 negustori cu prăvălii în Ţara
Românească,marea majoritate erau români şi aveau un volum de afaceri
care, deşi modest, se arăta în sensibilă creştere. După Imperiul Otoman, be-
neficiarul monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener, chiar
dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de
la Constantinopol, Viena, Lipsea, din Rusia şi chiar din Anglia, prin filieră
turcească.
Dar oprimarea oraşului, ai cărui locuitori ţărani erau trataţi de domnie ca
simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel
antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră,
pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie
a fost abuziv expropiată în folosul său de ultimul fanariot de la Bucureşti, Al.
Şuţu, există o strânsă apropiere.
Aceste constatări dovedesc starea de tumult premergătoare marelui
eveniment din 1821, în care toate componentele structurii sociale a societăţii
româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere
şi poziţia în stat, doreşte să-şi recapete vechile privilegii, să fie stăpână la ea
acasă iar ţara reîntregită să-i aparţină.
Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări:
pământul pe nedrept stăpânit de boieri să revină ţăranilor, iar afacerile, stân-
jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea
căreia atâtea aspiraţii particulare puteau da o rezultantă, comună, firesc
naţională, era recâştigarea vechii autonomii şi, implicit, desfinţarea sistemului
domniilor fanariote, pricipalul obstacol aşezat în calea progresului general de
dominaţia otomană.

Tudor Vladimirescu - Viaţa şi personalitatea. Chiar dacă viaţa lui Tudor

Vladimirescu nu este cunoscută în toate încheierile ei, suficiente documente
îngăduie, totuşi, o reconstituire. S-a născut într-o familie de moşneni, probabil,
în jurul anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, al cărui nume îi va deveni
patronimic. Instrucţia de început a primit-o în satul său, unde va deprinde scrisul
şi cititul. Mai târziu, în casa boierului Glogoveanu, va învăţa „cartea şi limba
greceasă". împrejurări ulterioare arată a fi cunoscut şi germana, desigur,
necesară afacerilor sale, care-l duceau mereu peste munţi. Indiferent de
categoria socială din care provenea şi de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost
omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a-şi

22
 . u mijloacele de care dispune, un cr
l' a strânge o avere şi a dobândi o r
7itie de prestigiu.
p
pentru aceasta, în scurtul răstimp
i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A
nutine ori înfruntând umilinţa, va
- e r c a să iasă din condiţia sa iniţială
'lin practicarea unor profesii şi însu-
şirea unor slujbe, care, toate, îl propul-
sau printre cei direct interesaţi în trans-
formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai
la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în
mai multe rânduri, a cunoscut viaţa
obişnuită a oricărui funcţionar fanariot,
într-o luptă inegală cu hoţii şi trecătorii
clandestini ai frontierei apropiate.
Soldat şi ofiţer în armata rusă, co-
mandant de panduri în războiul ruso-oto-
man din 1806-1812, a luptat dincolo de
Dunăre, la Rahova, Negotin şi Cladova,
a deprins - autodidact de excepţie - cu- t, f
noştinţe militare cu care îşi va uimi apro-
piaţii în 1821. La capătul ostilităţilor era
înaintat în grad, obţinea o importantă Tudor Vladimirescu
decoraţie şi devenea sudit rus, unul din
apropiaţii consulului Pini la Bucureşti.
în viaţa civilă, fie împreună cu boierul Costache Glogoveanu, fie pe cont
propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta
vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum
arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care
era interesat s-o sporească.
Biografia sa ar fi incompletă dacă am lipsi-o de episodul mal lungii sale
şederi la Viena (iunie-decembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva
săptămâni petrecute la Mehadia, în preajma popei Stoica (viitorul cronicar
bănăţean - Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.
Timpul cât s-a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul
rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată
acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de
aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung
exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare,
or
c Vtedimirescu se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui
ongres european de după prima cădere a lui Napoleon Bonaparte. într-o
eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci
cur eVa Ş' pentru locurile acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la
renţ omul de casă al Glogovenilor cu proiectele de dezmembrare ale
ase ' Otomar1) vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, într-o
menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească?
 Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi psihice, mai cu
seamă ultimele - relativ contradictorii - este cert că Tudora întruchipat calităţile
şi limitele unui om al timpului său, căruia împrejurările ulterioare aveau s'ă-i
rezerve un destin de excepţie.
uaor şi Eteria. La începutul secolului al XIX-lea, devenise clar că
redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate
din Balcani şi că succesul unei asemenea acţiuni era condiţionat de sprijinul
militar al unei mari puteri, evident antiotomane, Rusia ţaristă. De altfel,
evenimentele anului 1821 se îndreptau spre un asemenea deznodământ şi un
plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist - elaborat la
Bucureşti, în septembrie 1820 - prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată
de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor.
Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea
prietenilor), înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci. Unirea tuturor
balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil
de realizat altfel decât printr-o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate
de Semilună. De la început s-a afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia,
cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo
d'lstria). Acesta neputând fi adus în fruntea Eteriei datorită poziţiei sale în
conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul
fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde
din acest ceas pare a confirma ajutorul ţarului. Iniţial, planul său prevedea o
răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele
otomane staţionate acolo, mulţumindu-se cu o diversiune la nord de Dunăre, în
Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea
semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi
era dispus să înceapă la nord de Dunăre, unde fanarioţii, nu neapărat toţi
eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării.
Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor
Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care s-ar fi întins în toată
lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture.
Contextul istoric în care s-au desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat
faţă în faţă „partida naţională", alcătuită din boieri care doreau să înlăture
domniile fanariote, Eteria, interesată într-o mişcare generală antiotomană, şi
Tudor, recunoscut în epocă drept comandant al unei forţe armate a ţării,
pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,
nu s-au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe
poziţii riguros egale.
Fără a face parte din rândurile organizaţiei secrete greceşti, Tudora fost
parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta
cu căpitanii lordache şi Farmache prevedea colaborarea „cu scopul de a ne
elibera de jugul apăsător al barbarilor". Pe de altă parte, înţelegerea sa din 18
ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale-
xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr-
cinat cu guvernarea provizorie a ţării până la numirea unui nou domn), toţi trei
membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".
 încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi asumă derea
unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun eterjste şj
trU e
să' atragă sprijinul .Rusiei; dar, în acelaşi timp, pentru că P (jg 0 armată
proprie, urma să afirme şi obiectivele specifice ale unei 'S U"ri naţionale
româneşti. Spre a-şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r sca . boierii
participanţi se adresau Porţii negând orice participare S evenimentele
care se pregăteau. '
Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de
1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui
r /-(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale
bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi
apropiaţilor săi.
Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării
Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de
rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului.
Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului
împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi
cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci
Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă-
torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a
constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze
.în interesul general.
Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele
rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv
ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" - participanţi la marea acţiune.
Proclamaţia exprimă gândirea politică a mişcării naţionale la începutul
revoluţiei, un apel înflăcărat pentru o ridicare generală împotriva nedreptăţii şi
asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate.
Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală
generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a
puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la
Dunăre, e potolită printr-un arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o
incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru
altceva... decât numai asupra boierilor, care ne-au mâncat dreptăţile noastre".
ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite,
continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi
n (3-4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă
noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi
pare sa
Cln fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr-
sa
Sp _ r risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta
se
Pregătea de acţiune.
celebra JCrisoarea adresată acestuia, la 11 februarie 1821, este formulată
afirmaţi j?'*ie a Patr/e/ - Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu
tanL ' ar cum nu socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar Ulagţma
jefuitorilor?"
0 a ta
foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care i-a pe
vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu
 este îndreptată împotriva boierilor", ci împotriva otomanilor, „din porunc
împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w
care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre".
Cel mai important document programatic al revoluţiei, elaborat probai
anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma-
nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n "
ordini sociale.
Astfel, este recunoscută suveranitatea poporului, singura în măsură să
acorde puterea şi să impună legea. Tot ce nu s-a orânduit prin „alegerea s'
voinţa a tot norodul" urmează a se îndepărta. „Adunarea norodului" reprezintă
voinţa suverană în stat.
Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii şi obligaţia domnului numit de
Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe care-i conduce. Accesul la dregătorii
urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai
face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni
şi putere, urma a se continua cu o largă reformă, extinsă de la justiţie la
administraţie, la domeniul şcolar (instituţiile didactice sporeau pe seama
episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000
de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a
desfiinţa birul, „Cererile..." făceau, oricum, suportabilă fiscalitatea stabilind un
impozit fix, în patru rate. Posluşnicii şi scutelnicii erau desfiinţaţi: mărirea
numărului contribuabililor ar fi trebuit - cel puţin teoretic - să diminueze dările
individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara
alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte".
în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la
patru numărul dregătorilor greci, însoţitori ai domnului, sau„naţionalizarea"
scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura
unitatea, acum atât de necesară împotriva opresorului străin, revoluţia de la
1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut-
de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.
în acelaşi timp, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul şi prezenta, la laşi, o
Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirma obiectivele revoluţiei greceşti,
garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într-o formulare înţeleasă repede de
toţi, anunţa că, în eventualitatea unei intervenţii otomane, „o forţă teribilă le va
pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia).
Uşurinţa cu care epitropul Eteriei a trădat participarea Imperiului Rus in
evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât
dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m
frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţar
însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia).
Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va
modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna
cu cei 2 000 de ostaşi recrutaţi în Moldova, Al. Ipsilanti primejduia şi acţiunea
românească.
La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de
la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti aban-
 Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională.

donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui

Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului".
Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la
16 martie, în preajma Bucureştilor, de unde adresează o Proclamaţie (din
Bolintin) locuitorilor oraşului spre a le anunţa intenţiile sale. Va rămâne la
margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica stare" a ţării
spre a face dreptate şi orânduială bună. Poporul s-a ridicat pentru „dreptăţile
folositoare la toată obştea" stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care
sunt menajate susceptibilităţile Imperiului Otoman şi o anumită indecizie în ce
priveşte direcţia ulterioară a mişcării.
A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro-
ceni, unde se afla tabăra sa. Din nou, conducătorul revoluţiei insistă asupra
cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre
§! jafurile nesuferite. Mai mult ca oricând se cere unirea, „lucrarea tuturora
rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul
P onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş şi în „Cereri..." lăsa loc,
aic|
. unităţii naţionale.
câşti f'ne' acordul cu "boi erii patrioţi" (23 martie), în virtutea căruia Tudor
rjoaija dreptul d8 a exercita „vremelnica stăpânire", întăreşte concluzia ante-
atea ac un
Politic"- ţ' " întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa
Pe teme na
revolut' ' ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?e"
se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile.
51 6 1 ă obiectivele
' - Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran-' ca în
atâtea rânduri, pământul ţării într-un spaţiu al jafului şi al pustiirii,

27
Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm
cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ6
Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l-ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn!J'
pentru că a fost înşelat. După altele, el s-ar fi exprimat clar: „Scopul d
neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându-l să treacă Dunăr
a
spre a evita o nenorocire. >
în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite să întârz
invazia, cel puţin până când, retras în zona fortificată a Olteniei, i-ar fi puy
rezista cu şanse de succes.
încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări contradictorii, revoluţi
de la 1821 relevă complexitatea unei lumi în schimbare, a cărei reaşezare
comporta un proces îndelungat sub beneficiul unor condiţii favorizante
determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.
Supus unei morţi de martir, Tudor este - asemeni marilor figuri legendare
ale istoriei noastre - jertfa primordială pe care acele timpuri au aşezat-o |a
temelia noii societăţi.

A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.

„lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredinţat
un spirit natural, care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o
experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică... care nu-l putea face sâ
uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi pentru clasa căreia îi aparţinea
puterea supremă". *

La întoarcerea de la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează, într-o scrisoare, pagubele ce

i-au fost pricinuite de tulburările din Oltenia.
„Hoţomanii de la Ada-Kaleh au prăpădit lumea de pe la noi şi de la mine şi de la
dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări
noastre vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mână şi un lucru
de nimic n-au putut opri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!"

TEMĂ:
1. Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendinţelor de restructurare
în sens modern, a societăţii româneşti
2. Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie?
3. Comentaţi principalele prevederi ale documentelor programatice ale revoluţiei de la 1821Ş
stabiliţi semnificaţia lor.
 DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821

RĂZVRĂTIREA OLTENIE!.
- TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc * SAŞI.
- „SOMNIA" LUI TUDOR.
- SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR . DE MARTIR A LUI

în contextul creat de implicarea mişcării eteriste

într-o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre
cei mai de seamă boieri ai ţării au desemnat, printr-un înscris, pe Tudor
Vladimirescu, să ridice norodul la arme pentru „obştescul folos", în vederea
obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene.
în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul,
şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s-a instalat la Padeş, unde oamenii săi
de încredere pregătiseră /ra/ea" De aici, la 23 ianuarie el a făcut cunoscută
Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi
„răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă...
cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi
lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".
Tot de aici, Tudor ş\ Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins
demersuri diplomatice la Poartă, Austria şi Rusia, cărora le solicită sprijinul,
arătându-le că nu s-au ridicat împotriva autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva
stăpânirii interne, fanariote. Prin asigurările date Imperiului Otoman, Tudor
urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia
de răzvrătire împotriva ordinii legale.
în drumul său spre Craiova, Tudor
'rece prin Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s-au alăturat numeroşi
ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor.
Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova,
Ur
>de Adunarea norodului a rămas toată luna februarie şi unde, păstrând o
Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va
„ măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia în vederea unei rezistenţe |
n
delungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi
rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l-au preocupat în
m
a deosebit pe Tudor.
s„ Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care a
lnle
snească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei într-un flit
cu Poarta Otomană.
 11 &• -T;
Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor

Dar acţiunile eteriste din Moldova au schimbat planul iniţial, complicând

situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi şi l-a
asigurat pe domnitorul Mihai Şuţu de sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm
sale şi -de iminenţa trecerii Prutului de către trupele ţariste. în „Proclamaţia
şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi
averea, îi asigura că, în cazul intrării otomanilor în ţară, aceştia vor avea de
înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea
căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena
şi mişcarea pornită de Tudor.
Sub presiunea acestor evenimente, îngrijoraţi şi de amploarea socială
extraordinară a mişcării conduse de Tudor, căpeteniile „partidei naţionale" au
luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula
avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre a-l atrage de partea
Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar
divergenţele dintre cele două mişcări.
Atent la tot ce se întâmplă în ţară, conştient însă şi de consecinţele
externe ale unei acţiuni pripite, Tudor a căutat soluţiile cele mai bune, în
situaţia în care, la 5 martie 1821, armata grecească aflată în Moldova şi'a
început marşul spre Dunăre. în interesul acţiunii româneşti, era absolut
necesar ca forţele armate de sub comanda lui Tudor să ajungă la Bucureşti,
înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.
„Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el
va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi-a stabilit tabăra el a iniţiat tratative
atât cu Comitetul de Oblăduire din Bucureşti, cât şi cu otomanii, pentru a da o
aparenţă de legalitate acţiunilor sale şi a pune la adăpost ţara, în cazul
eventuale intervenţii de peste Dunăre.

30
 în acest sens, Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi-au jurat
A- tă Acordul încheiat între părţi şi-a găsit expresia în Proclamaţia din 23
c
1- 1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea
elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să
'Vr6Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu
eS te r®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia într-un document
■ tat Porţii şi într-un memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei
"mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare
!f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea
emisă de ţarul Alexandru.
La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis-au oprit la marginea Capitalei,
*n Colentina. Aflându-se cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor
eteriste în oraş, •exprimându-şi hotărârea de a-şi păstra independenţa şi
libertatea de mişcare. întâlnirea din 30 martie 1821 cu conducătorul Eteriei a
scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către
cele două mişcări. Tudor1-a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei
nu va putea ridica steagul luptei antiotomane, iar dacă doreşte să o facă să
treacă Dunărea şi să-i înfrunte acolo.
în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia
judeţele din nord trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, iar Oltenia şi
judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor. în consecinţă, primul îşi stabileşte
cartierul general la Târgovişte, iar celălalt la Cotroceni. Tudor îşi deplasează
forţele principale, întreprinde unele lucrări de apărare a Capitalei, sporeşte
efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce
tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi
timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire
cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste
munţi, în Transilvania, era aşteptat „craiul Tudoruţ", autorităţile habsbur-
gice temându-se ca duhul răzvrătirii să nu-i cuprindă şi pe românii de acolo.
în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a
fost întărirea capacităţii de apărare a ţării, sporirea numărului oamenilor sub
arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat.
Boierii reţinuţi să-l slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să
asigure ordinea în ţară, să strângă bani şi să asigure mijloacele de transport şi
alimente pentru nevoile oştirii. Deşi Capitala ţării era aşezată într-o zonă '
proprie apărării şi nu dispunea de ziduri şi fortificaţii el a ocupat Mănăstirile
Kadu-Vodă, Mihai-Vodăş\ Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.
In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor
acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor
varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii.
Dla" i ' aPri'ie 1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',
Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă
Olului CreţeştMIfov.
lUa*'a concretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese Cata.
a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai
încurajată şi de expectativa rusă.
 Sfârşitul revoluţiei; moarte?*, de martir a lui Tudor. La apropierea
otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit
Capitala considerând că rezistenţa ar primejdui oraşul. într-un cuvânt către
oştenii săi, la 15 mai 1821 el anunţă hotărârea de a se uni „cu ceilaţi fratj
creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".
Deşi la 18 mai, la Goleşti, s-a ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache
Olimpiotul, conducătorit eterişti au hotărât să-l îndepărteze de la conducerea
armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve-
ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din
tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i-a îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea
complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan
Urdăreanu, mai mulţi eterişti, în frunte pu lordache Olimpiotul, au pătruns la
Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din
tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească bine şi să afle despre ce
este vorba", şi înconjurat de arnăuţi a fost pornit spre Piteşti, iar de aici la
Târgovişte.
înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea
de 26-27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit
într-o fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să
aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc". Rămasă fără
comandant, oastea lui Tudor s-a dezmembrat, nu înainte de a-şi demonstra, în
luptele cu otomanii de la Drăgăşani, o înaltă capacitate de luptă. în schimb,
armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost
înfrântă, ultima rezistentă consemnându-se la Mănăstirea Secu.

Arestarea lui Tudor de către eterişti

în Oltenia, luptele de hărţuire au mai continuat o vreme, chiar dacă tia
fusese înfrântă o dată cu dispariţia conducătorului acesteia, iar ţara din reV
cupată de trupe otomane. Sumele enorme solicitate de întreţinerea n u , r
represaliile exercitate împotriva participanţilor la evenimentele anului t r U ? au
dus la o nemulţumire generală care a generat puternice frământări şi
„uscări sociale.
Unul din obiectivele „partidei naţionale" a fost astfel atins. Problema
-nească a devenit subiect de discuţie între Marile Puteri Sub presiunea lor
rorTI
rta a f0St obligată să numească primii domni pământeni, loniţă Sandu Sturza -
Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească). Sosirea lor în p
pate, fn toamna anului 1822, concidea cu retragerea trupelor otomane de
atie care (ăsau în urmă amintirea a nenumărate jafuri, distrugeri şi a mii de
victime omeneşti.
*
*

NICOLAE BĂL CESCU despre evenimentele de la 1821

.Revoluţia de ia 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să
se facă românesc Ea fu o revoluţie democratică."

NICOLAE /ORGA despre Tudor Vladimirescu

„Nu se poate zice că Tudor a căzut orbeşte în prăpastie El a înţeles şi slăbiciunea sa faţă de
turci şi încurcătura în care trebuia să se zbată faţă de etenşti şi puţinul temei ce trebuia pus pe
boieri, A făcut tot ce se putea face de un om necunoscut, fără mijloace, fără adevăraţi sfătuitori şi
fără sprijinitori trainici A chibzuit, a socotit, a potrivit - nu f ără izbândă de multe ori Fără a se
lăuda şi a minţi, ca duşmanii săi el s-a păstrat multă vreme teafăr nevătămat, sigur de el şi oastea
sa, deopotrivă. Dar o putere mai mare decât viaţa lui îl ţâra spre pieire"

TEMĂ . Ilustraţi politica internă a lui Tudor Vladimirescu şi stabiliţi semnificaţia

acesteia.
 ROMÂNII ÎNTRE OCUPAŢIA, SUZERANITATEA
Şl „PROTECTORATUL" IMPERIILOR VECINE.
DE LA REGULAMENTELE ORGANICE
LA REVOLUŢIA PAŞOPTISTĂ

-CONTEXTUL POLITIC INTERNAŢIONAL; AKKERMAN (1826) SI

ADRIANOPOLE (1829).
- DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ; DEMOGRAFIE.
- SOCIETATE.
- AGRICULTURA.
- INDUSTRIA.
- COMERŢUL, TRANSPORTURILE SI COMUNICAŢIILE.
- URBANIZAREA.

Contextul politic internaţional. Akkerman (1826) şi Adrianopole (1829).

Anul revoluţionar 1821 şi ceea ce a urmat - reprimarea mişcăm de
eliberare greceşti, dar şi a acţiunii politice şi militare întreprinse de Tudor, ororile
ocupaţiei otomane şi intervenţia diplomatică a Marilor Puteri în favoarea Ţărilor
Române - au creat condiţii propice pentru formularea explicită a programului na-
ţional. Abia schiţat în vremea lui Tudor, eludat în punctele sale principale dintr-o
firească prudenţă la 1821, acesta îşi găseşte cuprinderea aşteptată-cu
deosebire - în memoriile înaintate de către marea boierime Austriei, Rusiei şi
Imperiului Otoman. Revin în aceste texte revendicări esenţiale: instaurarea dom-
niilor pământene şi a puterii politice a oligarhiei boiereşti, desfiinţarea raialelor,
libertatea comerţului şi a celorlalte activităţi economice, expulzarea străinilor din
conducerea statului şi a Bisericii.
Paralel, se desfăşoară o luptă de poziţii între boierimea mare şi boierimea
mijlocie şi mică, dornice să participe la împărţirea beneficiilor exercitării puterii şi
pentru care înfăptuirea progresului social-economic şi politic se asociază cu un
sistem de privilegii exclusive.
Implicarea nu se opreşte însă aici. Conflictului intern pentru putere i se
adaugă şi o participare internaţională. Marea boierime învinge cu sprijinul Rusiei,
care a acceptat înfăptuirea programului politic naţional cu condiţia instalării m
Principate a „protectoratului" său, înţeles iniţial corect, ca un sprijin pentru
modernizare.
Instaurarea domniilor pământene va asigura cadrul înăuntrul căruia urma
a se realiza importante transformări. La 7 octombrie 1826, printr-o Convenţi
semnată la Akkerman, complementară tratatului de la Bucureşti (1812), s
reinstituia pentru Poartă obligaţia de a respecta drepturile Principatelor. Intr-u _
act separat,referitor la Ţara Românească şi Moldova, erau puse bazele unei n

34
 ■ ări interne, în sensul căreia domnia pământeană se limita pe o durată de
or ganiz atea comerţu|uj se fixa cu rezerva asigurării celor necesare Porţii, se 7 3n'\
cO misii care să ia măsuri cu privire la întocmirea unor regulamente instituia

Ţrjbutu( şj celelalte obligaţii rămâneau în limitele hatişerifului din 1802. genera ■

s fârşit lungul exil al boierilor pământeni - alungaţi de revoluţia din ţn fine, . nut j
departe de ţară, de conflictul ruso-otoman. f qeneral, favorabilă
intereselor româneşti convenţia marca, totuşi, în-
rile protectoratului" ţarist. încălcarea ei de către Poartă va declanşa un nou
*Phd între cele două Mari Puteri. La 26 aprilie 1828, trupele ţariste trec Prutul
nă Tara Românească şi Moldova, situaţie care se va menţine până în
a'Driliei834.
în absenta domnilor, care se retrag din fa ţa armatei ruse, conducerea
p ncipatelor este încredinţată contelui Pahlen (1828-1829) şi ulterior generalilor
jeltuhin(februarie-octombrie 1829) şi Kiseleff{\829-1834), cu titlu de preşedinţi
ai Divanelor celor două ţări.
Victoria Rusiei, consfiinţită de Tratatul de la Adrianopol, garanta Ţărilor
Române vechile lor privilegii cuprinse în capitulaţii sau în înţelegerile dintre cele
două puteri. în acelaşi spirit era elaborat un nou act separat pentru cele două
Principate. Reglementările lui, în spiritul înţelegerilor mai vechi dintre marea
boierime şi Rusia, aveau un caracter contradictoriu. Domnia pe viaţă întărea
stabilitatea principalei instituţii în stat; libertatea comerţului, însoţită de retro-
cedarea teritoriilor fostelor raiale şi stabilirea graniţei pe talvegul Dunării - primul
pas pe calea unificării de stat în epoca modernă - au avut consecinţe favorabile
în afirmarea societăţii, moderne. Poarta şi Rusia se obligau să confirme
viitoarele regulamente administrative ale Principatelor. însă, în planul statutului
lor politico-juridic Ţările Române ieşeau de sub dominaţia singulară a Porţii spre
a cunoaşte, vreme de aproape 50 de ani, suzeranitatea Imperiului Otoman şi,
timp de 30 de ani, protectoratul concomitent al Rusiei.
l>ti vo' s- - Paralel cu creşterea nume-
rică a satelor, oraşelor şi târgurilor, se înregistrează şi o diversificare a
populaţiei, care îşi schimbă structura şi omogenitatea. La oraşe apar noi meserii
Şi comerţul se diversifică, în vreme ce în lumea rurală se adânceşte stratificarea
socială. Societatea românească intră într-un curs racordat la ritmurile unei vieţi
ln
Plină schimbare şi transformare.
. __ In perioada anterioară revoluţiei de la 1848, în Moldova existau 1 933 sate
rar în Ţara Românească, la 1838,'3 584. în Transilvania, la 1857 se semnalau
2 localităţi, înregistrându-se şi un proces de comasare a acestora.
In ansamblu, sporul demografic este mai mare la oraşe decât la sate iar
xul de locuitori din mediul rural determină apariţia unor noi aşezări urbane, mai
ales după 1829.
Ia 1 qLa începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, populaţia se ridica în
M i " 9 3 2 locuitori' iar la jumătatea secolului la 2.500.000 locuitori, în timp ce
Moldova, la aceeaşi dată, se înregistrau 1 462.105 locuitori. l0C(Jj ln
Tl
"ansilvania, recensământul din anii 1784-1787 consemna 2.500.000 3QO/O ?ri|
Pentru ca în 1847 populaţia să numere 3.500.000, într-o creştere de
n
anul 1844, românii reprezentau 60,28% din populaţia provinciei, maghiarii

35
 LEGENDA
Extracţii de cărbuni
Extracţii de fier
Metale neferoase
Păcură
Sare ,Râbniţa
Ape minerale ___nD.Cavnic
Metalurgie, Debrecen Borşa
IMPERIUL
unelte agricole
Valea lui Minai
Construcţii de vaseJ
Maşini cu abur
A
Potasă
©• Oradea
Lumânări,
săpun Hârtie
Pielărie

Baia Mare BaiaSpne

RUSIEI
e"
Chisinău ' T
"tg.Lăpuşnei

*>Borsec Piatra Neamţ Tiraspol

lina
Salonta lin" Gpeorghieni i

— -" — * * ■- * - /

. . l Bacău v ,:
doineşti ., vaslui
Tg.Ocna '* ' 5
..Grozeşti (Oituz) [

Tecuci
„ , ------ - . Târgu/wlure
Nucet e *a e .Turda ■ - a ------------ ?Leova - -%,
aComrat Cetatea Albă.C\

Tatarbunar
Sântana Abrud Jţţeş A j , Ocna Mureş "' Corund
• Arad Roşia Montană n Z|aţna j Dumbrăveni
BăiţaD " • e -Ocna- Rupea A Bixad ,
Săvârşm Sac ărf mbp Alba lulia Sibiului gja o < Malnaş C h l
7 Jimbolia Timişoara G>?eva •CU9'r* Sebe|Slbiu C V lceOf. Gheorghe T
Focş a
UCI
. Cahlţ '
w ţ Olt'&dr A Teliuc Arpaşu «" □ [ / e J ]fBolgrad
l &-Găvoidia • Nădrag DCălan Sadu* p r *ac«zărn1ftilX ' Galaţi Reni 4 Chilia Nouă--
 e
i " \, •Ferdinandsberg \ 3 r "-? fag \ Ismail
~z
\ * ib (Oţelu Roşu )■ Petroşani Câmpu}und Ceoea/ sâpu" © D -i 1829-1856 I.Şerpilor
w Dognecea «Reşiţa' ■ uricani Cjga ~ ( m Sfe« JI \ nd£Bafta A/bT T Prpa'a Rusia Sulina
rea ae Ar eş
\{ Vrsac nA "Anina Baia de Aramă ? Bpiteni- Camfrna b uzau-' _ "Va Tulcea
BELGRAD Oraviţa Ciclova D - Târgu JiuRamnicu Vâlcea % Pioasa V C,C JS / Sf.Gheorghe
Hârsova
A Orşova ■ Zăgujani Piteş * Dragomiresti Ploieşti ' ţ>v a S
Moldova Veche/**xTurnu Severin ■ -.\. o _. . n£
■' _ ! > _ . . . Filiasi Drăaăsani VoHtu ___* oSlobOZia
Sticlării, ceramică, faianţă, Craiova Videle -
Olteniţa 9 Constanţa
cărămidărn\ . Caracal r Ruşii de Vede Adamclisi
Vidirî-.
n
andr
Sj|(stra
Textile Zahăr Berării j Calafat Segarcea 'a Giurgiu Turtucaia
îorabia Turnu Măgurele Rusciuc Mangalia
Distilerii de spirt f Mori
Zimnicea Bazargic ' J _ ?&-,
Pvtte vnuepnnderv alimentare Fet«
Călăraşi
 97% iar saS" 9'99%- Creşterii populaţiei şi numărului aşezărilor le cores-
He o puternică adaptare, înnoire, diversificare în raport cu cerinţele societăţii

fl10 ţn perioada anterioară anului 1848, în Principate, ţăranii clăcaşi alcătuiau ,

jp populaţia Moldovei şi 74% din cea a Ţării Româneşti. Stratificarea - -
imii vizibilă încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, este în strânsă *ara~tură
cu transformările economice. Astfel, locul scutelnicilor, posluşnicilor, ' e slaşilor şi
slugilor, categorii- sociale care, în schimbul scutirilor fiscale, „,ep|jneau
anumite îndatoriri faţă de boieri sau mănăstiri, desfiinţaţi prin Regulamentele
organice, este luat de categoria căpătăierilor, locuitori fără domiciliu stabil,
care reprezentau o importantă sursă de muncă salariată, a beienarilor, oameni
veniţi de peste hotare, precum şi a ruptaşilor, utilizaţi în administraţie şi care
plăteau doar o dajdie.
în Transilvania, marea majoritate a populaţiei o alcătuia ţărănimea iobagă
care, în 1831, reprezenta 39,17%, jelerii 18,33%, iar ţăranii liberi 27,21%. Rigidi-
tatea' structurilor sociale a împiedicat o dinamică similară aceleia din Principate.
şOc!<'atate Schimbările profunde din viaţa economică şi socială se observă
si în transformările survenite în structura boierimii din cele două Principate
Procesul de îmburghezire a acesteia se desfăşoară în ambele sensuri „de jos",
prin intrarea în rândurile ei a negustorilor, arendaşilor, funcţionarilor din
administraţia de stat, intelectualilor şi „de sus" prin încadrarea activă a unei părţi
din boierimea veche în activităţi cu conţinut burghez.
Structura populaţiei orăşeneşti reflectă mai bine dinamismul vieţii noi. Aici
stratificarea este puternică. Negustorii şi meseriaşii reprezentau principalele
categorii de locuitori; prezenţi în număr apreciabil, ei alcătuiau un important
contingent al burgheziei care se prezenta divizată - confesional şi etnic - în
• Moldova, fiind mult mai omogenă în Ţara Românească, cu implicaţii reliefate cu
prilejul revoluţiei de la 1848.
în Transilvania, deşi populaţia oraşelor a crescut, ea era încă legată de
agricultură. Burghezia română, slabă sub raport numeric datorită păstrării
regimului stărilor şi a naţiunilor privilegiate, îşi găsea un teren de afirmare mai
prielnic în mediul intelectual.
In concluzie, marea masă a populaţiei o alcătuiau ţăranii, în vreme ce
caracterul predominant agrar al economiei făcea ca interesele burgheziei să
coincidă cu cele ale boierimii, agricultura (pământul şi ţăranul) fiind o cale
Profitabilă de câştig. în acest fel, putem înţelege apropierea între burghezie şi
Proprietarii funciari, obiectivele şi limitele alianţei dintre ele, particularităţile luptei
Politice şi sociale desfăşurate în timpul revoluţiei de la 1848.
Agricultura Nevoia unei producţii sporite de bunuri agrare"(legată de
rgirea pieţei interne, de cererile otomanilor, în Ţările Române, şi de cele
ustriece, în Transilvania, de nevoile armatelor de ocupaţie, de începutul
9ajării produselor româneşti pe piaţa externă şi de nevoia de bani a tuturor
e
a 9oriilor sociale) a avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile,
enarea în circuitul pieţei a moşiilor nobiliare, boiereşti şi mănăstireşti, ca şi a
lot "■.Pro':)r'et ţ' ţărăneşti. în fapt, s-a extins rezerva moşierească în detrimentul
ale " C'ate n f 'os'nţă ţăranilor dependenţi, s-au înmulţit obligaţiile în muncă
acestora, s-au accentuat tendinţele de acaparare a pământurilor ţăranilor

37
 liberi. în acelaşi timp, s-a extins munca salariată, s-a generalizat arendarea
pământului, au sporit preocupările pentru modernizarea producţiei, în conditii|e
în care agricultura reprezintă sursa esenţială de câştig.
Alături de transformările cantitative se înregistrează şi transformări
calitative, prin introducerea unor procedee tehnice noi, a muncii salariate, şi, nu
în ultimul rând, a cunoştinţelor ştiinţifice din literatura de specialitate. în acest
scop, se înfiinţează, în 1834, Societatea de agricultură, înŢara Românească, se
organizează învăţământul agronomic şi economic în cadrul şcolii de la Sfântul
Sava şi a Academiei Mihăilene, se constituie Asociaţia economică ardeleană
având drept obiectiv organizarea şi dirijarea economiei în acord cu nevoile
societăţii, se experimentează maşini agricole de import la ferme model, ca cea
de la Pantelimon, se pun bazele Şcolii de meserii din Bucureşti ş\ a alteia de arte
şi meserii la laşi (1843). La toate acestea se vor adăuga înfiinţarea fabricilor de
maşini agricole de la Cluj şi laşi, experimentele lui Ion lonescu de la Brad, unul
din cei mai de seamă agronomi şi oameni de ştiinţă ai vremii, trimiterea de
bursieri în străinătate, fapte care vin să ilustreze nevoia de a depăşi stadiul
rutinier al agriculturii, de a o moderniza şi înnoi.
în 1821-1848, agricultura stă sub semnul revoluţiei agrare declanşate în
Ţările Române încă din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Deşi are un ritm inegal, ea este legată de activizarea elementelor din
sistemul de valori corespunzător societăţii moderne.
Toate aceste căutări nu-şi puteau găsi plenitudinea într-o societate încă
aflată sub dominaţie străină. De aceea, asistăm la adaptarea, la noile realităţi, a
metodelor vechi, cum ar fi folosirea muncii de clacă în serviciul producţiei de
marfă. Mărirea rezervei, prevăzută în Regulamentul Organic, a fost însoţită de
sporirea numărului zilelor de muncă, prin intermediul nartului (volum de muncă
zilnic al ţăranului clăcaş, imposibil de îndeplinit în timpul afectat), de îngrădirea
dreptului de folosinţă şi de strămutare a clăcaşilor, situaţii ce vor provoca
numeroase conflicte de proprietate.
în Transilvania, evoluţia a fost asemănătoare. Şi aici necesitatea unei
producţii sporite de cereale a dus la creşterea rezervei senioriale, la formarea
de mari latifundii prin acapararea pământurilor ţăranilor liberi, prin reducerea
sesiilor iobăgeşti, prin înmulţirea numărului zilelor de clacă. Aceasta a
determinat atât pauperizarea unei însemnate părţi a ţărănimii, cât şi formarea
unei categorii subţiri de ţărani înstăriţi. Elementele noului se răspândesc, şj
aici, prin activitatea desfăşurată, în Transilvania, de Societatea Agricolă,
înfiinţată la Sibiu încă în 1769, cu scopul de a populariza cele mai avansate
rezultate agrotehnice.
în acelaşi timp, numeroase date dovedesc orientarea stăpânului de moşie
spre producţia de piaţă, prin comercializarea tuturor produselor obţinute Pe
domeniu, precum şi prin înfiinţarea unor întreprinderi de prelucrare Ş>
industrializare a acestora. Dar, aceste elemente de modernizare, acceptate m
Transilvania şi în Principate, îşi fac loc în condiţiile în care principalul mijloc de
exploatare a pământului îl reprezintă munca silită, în regimul clăcii, care
frânează progresul agriculturii şi al societăţii,în general.
Cum agricultura reprezenta sectorul dominant al economiei, nicăieri ca a|CI
nu s-a manifestat, cu atâta vigoare, lupta dintre nou şi vechi. De aceea
 ea provocată de transformările din lumea agrară, de care era legat
ns noire a societăţii româneşti, va impune această problemă drept
Proc!ldamentală în revoluţia de la 1848.
una
a Comparativ cu sectorul demografic şi agrar, industria cunoaşte o
'[ mai puţin spectaculoasă. îi lipseau iniţiativa, capitalul, materia primă,
creşe a
de m uncă liberă, garanţiile, sprijinul economic şi stabilitatea politică.
naţia otomană în Principate şi stăpânirea habsburgică în Transilvania creau OrT1
erioase obstacole. De aceea, cel puţin până la 1829, în Principate mai ales,
o înreDuturilor industriei este istoria unor eşecuri repetate în absenta
istoria IMV K .
condiţiilor indispensabile.
Cu toate acestea, se remarcă dezvoltarea deosebită pe care au luat-o
teşugurile Săteşti, prin introducerea în circuitul comerţului intern a unei game
"artete de produse şi sporirea numărului de meşteri din marile oraşe.
Numărul manufacturilor a crescut, mai cu seamă în Transilvania şi Banat,
în ramura metalurgică, în cuprinsul căreia includem şi atelierele de fabricat
unelte şi maşini agricole, în cele ale zahărului ş\ textilelor. în Moldova şi în Ţara
Românească, aceste întreprinderi aparţin mai cu seamă boierilor şi negustorilor
si produc postav sau ţesături diverse (laşi), paste făinoase, sticlă (Comăneşti),
lumânări. Din păcate, dimensiunile activităţii manufacturiere s-au dovedit mo-
deste, departe de a alcătui baza unei industrii maşiniste.
Comerţul accelerează procesul de dezvoltare în sens modern a
societăţii româneşti, imprimând acesteia un dinamism cu totul deosebit.
Alături de ţărani liberi sau dependenţi, de proprietari, în rândul cărora intrau
şi boierii ce-şi cumpăraseră rangul (aparţinând unor categorii diverse
-arendaşi, funcţionari de stat), îşi află locul şi o categorie de negustori
profesionişti, care conferă comerţului un caracter uniform şi organizat. în
continuă creştere numerică în perioada regulamentară, negustorii români îşi
sporesc activitatea, în special cei din Braşov (casa fraţilor Orghidan) şi din
Sibiu (casa Hagi Pop Constantin) care şi-au impus supremaţia absolută în
relaţia cu Principatele.
Dezvoltarea comerţului dincolo de Carpaţi a fost stimulată mai cu
seamă de desfiinţarea monopolului economic otoman, care a dus la antre-
narea Ţărilor Române în circuitul european. Numărul vaselor comerciale sub
Pavilion străin care descarcă în porturile dunărene Brăila şi Galaţi - acest
d|
n urmă oraş beneficiar de regimul de porto-franco din 1 8 3 8 - era în
continuă creştere.
Un corolar al dezvoltării schimbului intern şi extern l-au reprezentat
Porturile şi comunicaţiile. După 1829 s-a construit podul de peste Olt, de la
atina, s-a votat legea drumuri/or, în 1845, în Ţara Românească, iar în 1847 se
nstituig o Direcţie a lucrărilor publiceîn cadrul căreia va activa secţia podurilor
a
a .drumurilor. Prin preocupările constante de modernizare a transporturilor,
mistraţia regulamentară a contribuit la accelerarea schimbului, la consoli-
6a
Pieţei rnterne, la strângerea legăturilor cu piaţa externă.
acti ■ţ!r*3an'zarea- Oraşele erau centre de producţie şi de schimb, precum şi ale
IVl
<aţii administrative şi culturale.
Mo
în c* ldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul lor este
re
§tere: în 1832 se înregistrau 22 oraşe şi 18 târguri, pentru ca în 1845

39
 Staţie de poştă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea

ul târgurilor să sporească la 50; populaţia oraşului laşi ajungea la

5 locuntori.
n Ţara Românească, în 1831 sunt consemnate 37 oraşe şi târguri, între
tuc'ureştii numărau 50.370 locuitori, Ploieştii 15.895 iar Craiova 11.885. în
Ivania, de la 3 oraşe (Cluj, Sibiu, Braşov) care numărau peste 10 000
>ri în 1786, se ajunge, în 1846, la 6 oraşe, cu o populaţie de aproximativ
D locuitori (se adaugă Oradea, Timişoara, Arad).
în perioada regulamentară se realizează o mai /■/(, -oisă sistematizare,
imenajate locuri de agrement (Copoum laşi şi Cişmigium Bucureşti), se
dează la pavarea şi la iluminatul străzilor, la extinderea reţelei de cana-
sunt regularizate cursurile Dâmbovitei şi Bahiuiului, ape care străbăteau
louă capitale ale Principatelor.
Porturile Galaţi şi Brăila îşi modernizează instalaţiile Din 1831 începe
ruirea noilor oraşe Brăila şi Giurgiu (foste raiale); de asemenea, se edifică
\ndria (1834) şi Turnu-Măgurele (1836). Perioada istorică cuprinsă între
-1848 este bogată în transformări. Dezvoltarea îşi accelerează ritmul,
ul spre modernizare devine ireversibil. Progresul nu mai poate fi oprit, chiar
pentru triumful său va fi necesară o nouă revoluţie.

Dintr-o veche monografie sanitară a Munteniei datorată doctorului Constantin Caracas

„Oricum s-ar privi clasificarea locuitorilor Valahiei fie din punctul de vedere politic, fie din
de vedere fizic al ocupaţiunilor lor (aceştia) se împart în două clase boieri, adică nobilii -.şi
Comercianţii şi meseriaşii, dintre care cei mai mulţi sunt de alte neamuri se socotesc în
orwna clasă, fiindcă din punct de vedere al traiului aflu putină diferenţă între cei dintâi şi cei din
jrmă, căci toţi comercianţii şi toţi câţi dobândesc o pozitiune bănească mai bună se silesc în toate
bhipunle şi cu toată întinderea luxului să imite viata boierilor"

Dl NI CU GOLESCU în „însemnare a călătoriei mele" despre nevoia de modernizare a

economiei româneşti

„Această mulţime de fabrice sunt în toate ţinuturile europeneşti, căci cu aceste fabrici
fieşcare stăpânire îşi fericeşte norodul, de aceia fac şi felurime de ajutoare acelora ce întemeiază
fabrice, iar nu împotrivă să le ia domnii bani, pentru că ei au fabrici Marea pagubă este la o tară de
a-şi scoate tot materialul nefabnearisit vânzându-l în alte tari cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere
iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult,,
\ TEMĂ

1 Care a
fost
semni
ficaţia
politic
ăa
tratatu
lui de
pace
de la
Adrian
opol
(1829)
pentru
evoluţi
a
politic
ăa
Princi
patelo
r
Româ
ne?
2 Carac
terizaţ
i
nivelu
l de
dezvo
ltare
social
-
econo
mică
a
Princi
patelo
r în
prima
jumăt
ate a
secolu
lui al
XIX-
lea
 PRINCIPATELE ROMÂNE SI PROVINCIILE ISTORICE
ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1822-1848

- DOMNIILE PĂMÂNTENE (1822-1828). -

- REGULAMENTELE ORGANICE (1831-1832).
- DOMNIILE REGULAMENTARE.
- ROMÂNII DIN TRANSILVANIA, BUCOVINA, BASARABIA SI DOBROGEA ÎN
PERIOADA PREPAŞOPTISTĂ.
- MIŞCAREA POLITICĂ PREPAŞOPTISTĂ.

Domniile pământene (1822-1828). în succesiunea aproape imediată a )

lutiei de la 1821 şi în contextul unor puternice contradicţii între Rusia şi
eriul Otoman, memoriile adresate Marilor Puteri, atât de interesate de viitorul
ilor Române, şi-au atins ţelul.
La 23 iulie 1822, Poarta hotărăşte numirea a doi domni pământeni, care
fi instalaţi însă abia în toamnă. Secolul fanariot lua sfârşit şi se împlinea
fel principalul deziderat al revoluţiei de la 1821.
Spre deosebire de predecesorii lor, loniţă Sandu Sturdza (în Moldova) şi
gore D. Ghica (în Ţara Românească) s-au aflat, de la început, într-o situaţie
jă. Ei au fost nevoiţi să se supună suflului înnoitor inaugurat de revoluţia de la
21 şi să.guverneze în spiritul acestuia. Pe de altă parte, bunele lor intenţii şi
/oia acută de schimbare s-au lovit de obstacole de tot felul, multe insur-
mtabile, precum rivalitatea ruso-otomană sau conflictul politic şi ideologic între
ierimea mare şi cea de rang inferior, acum declanşat şi acutizat.
Nu au dat,deci, rezultatele aşteptate, nici măsurile fiscale care urmăreau o
ii corectă aşezare a birului, inclusiv asupra privilegiaţilor, nici încercările de a
;e ordine în administraţie (lupta împotriva venalităţii şi corupţiei a înregistrat un
ec) şi nici cele care urmăreau o nouă împărţire administrativ-teritorialâ,
;lusiv o evidenţă exactă a supuşilor străini sau a scutelnicilor şi posluşnicilor.
Contemporanii au reţinut doar că, în timpul acestor domnii, birul a depăşit
oporţiile avute în vremea lui Caragea Vodă, rezerva moşierească a sporit şi,
irespunzător, şi unele obligaţii ale clăcaşilor.
în politica externă a Ţării Româneşti reţine, totuşi, atenţia corespon-
înţa activă a domnului cu cavalerul von Gentz, secretarul lui Metternich; prin
termediul acesteia Austria a câştigat o posibilitate nouă de a influenţa
poli-:a Porţii în Principate căci informaţiile epistolare erau, firesc, transmise la
onstantinopol.
Războiul ruso-otoman încheiat cu pacea de la Adrianopol a impus „pro-
sctoratul" Imperiului Rus asupra Principatelor, inaugurat cu o ocupaţie militară
are se va prelungi până în 1834.
 Regulamentele Organice
(1831-1832). în anii 1829-1831, o
mai veche iniţiativă, impusă încă la
Akkerman, încercată şi de Grigore
Chica, avea, în cele din urmă, să
izbândească: elaborarea Regula-
mentului Organic.
TRATATUL DCLA ADRIANOPOL
ÎNCHEIAT INTKC RKSIâ SI TBRCTl1.3 2'14 StPTCMBRK «29
PR£V6D€RI IN fATORH TARILOR RO(1Ϋ6
fluTONOMtt ADMINISTRA, HM PtNTKii TARIlt ROfllSe.
ItttPOKRSl CCLOR TREI fHWLe (BfHILâ OttlKfiW tSKNU
«SGHReLe ) D€UMITÎNtM!-S£ PR£CJS HOTARa TARII Pt TrtL"
VEOKL DKWAmi

PENTRU TARILE MOMÎMC KASIORGAWIW

LA

DE teraşt mnim maKraTi

LlKRT4T€S C0MERT8I.BI TARILOR BOMÎH€ C8 CCIMTE
TARI.
ÎBRCIi NU M3I 4H ORCPTBL S3 CfiU» MIA TARILE RO-
MCMe APROVIZIONĂRI POtTRM aKHJTA SAM P6HTRU COH-
SFANTINOPOl. Sf NICI SaUHORI
TaHCia ReCUNOAŞTE V,lL3BIIJTaTea K£GULSf1€«T£LOR
ce se VOR Face IN TIMPBL awwiSTKWiei KMSC PEHTRH
0KGa«Z4Rea TARILOR ROMINC
Boemii VOR fi cONSTiTuncwaLt si PAMINTEM.
RecaNoasTesea PAVILIOMVUU ROM ÎN D€ CSTRE
T03TC STATeLE C«RO«Ne.

Geneza lor, pentru ambele Principate, „Tratatul de la Adrianopol"

relativ îndelungată şi complexă, este cunoscută: o anchetă rusă după
ocuparea Principatelor, care a format obiectul unui raport general,
sintezele consulilor imperiali de la Bucureşti şi laşi, propunerile şi
memoriile boiereşti şi, desigur, instrucţiunile speciale ale curţii de la
Petersburg, toate la dispoziţia celor două comisii speciale de redactare,
care au funcţionat la Bucureşti şi la laşi sub preşedinţia consulului
general rus Minciaki. în mod esenţial, în elaborarea Regu-
lamentului s-a dorit ca reformele să nu modifice radical structurile so-
cial-politice interne, dar să susţină unitatea celor două provincii româneşti.
Acest principiu, precum şi cele mai multe dintre revendicările cuprinse
în memoriile boiereşti, dovedesc că Tratatul de la Adrianopol şi Regulamen-
tele Organice nu reprezintă începutul unei noi societăţi, cât, mai ales, împlinirea
unor deziderate pe care jocul de interese ale Marilor Puteri abia acum le
recunoşteau.
Proiecte/e de Regulament, amendate de Curtea protectoare, erau adoptate
de Adunări/e obşteşti extraordinare din Bucureşti şi laşi, în mai şi octombrie
1831. La acea dată, multe din dispoziţiile lor fuseseră deja puse în practică
de generalul Kiseleff, oficial însă doar de la 1/13 iulie 1831, pentru Ţara
Românească şi, respectiv, 1/13 ianuarie, pentru Moldova.
Astfel, separarea puterilor în stat, solicitată în „Cererile norodului
românesc", şi-a găsit o expresie mai apropiată de necesităţi. Domnul, care
deţinea puterea executivă, era ales pe viaţă de Adunarea obştească extra-
ordinară. Contrar acestor reglementări, primii domni regulamentari au fost
desemnaţi de Rusia ţaristă şi de Imperiul Otoman, doar târziu, în 1842,
Gheorghe Bibescu fiind instalat, conform procedurii stabilite.
Puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti care, alcătuită din boieri
favorabili domniei, era departe de a putea limita excesele acesteia. între
Prerogativele ei erau şi acelea de a elabora legile şi de a prezenta domnului
rapoarte despre starea ţării. Spre deosebire de Ţara Românească, unde în forul
le
9islativ s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de puterea protectoare, în
Moldova, Adunarea nu a luat atitudine împotriva lui Mihail Sturdza, a cărui
Politică filo-ţaristă era cunoscută.
43
 Sistemul judecătoresc s-a reorganizat: tribunalele judeţene şi instanţele de
au fost pentru prima oară constituite. Practicile moderne încep să înlo-
că arbitrariul justiţiei medievale prin înfiinţarea corpului de avocaţi şi a
iraturii. înaltul Divan Domnesc, instanţa superioară, conferă autoritatea lu-
ijudecat, ceea ce împiedică reluarea infinită a unei cauze o dată cu schim-
i domnului.
în domeniul administraţiei s-au creat departamentele, a fost modernizat
mul fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de familie, categoriile pos-
cilor şi scutelnicilor fiind desfiinţate; a fost instituit bugetul şi lichidate vămi/e
ne. Totuşi, boierii şi clerul continuau a fi exceptaţi de la impozite, iar vechiul
m al solidarităţii la bir s-a păstrat.
Armata a fost reinstituită, şcolile organizate pe o bază naţională, arhivele
i câştigat dreptul la existenţă. „Nedespărţita unire", acum pentru prima oară
arată, se instituie ca preambulul fericit al adev ăratei uniri, nu prea
părtate.
Caracterizarea de ansamblu a acestei prime legi fundamentale a celor
a ţări evidenţiază două elemente: pe de o parte, se îngăduia modernizarea
'etăţii româneşti, sub incidenţa unei situaţii care nu mai aştepta tergiversări,
ie alta, se consolida puterea politică şi economică a marii boierimi, vechiul ei
3m de privilegii, şi apăsătorul „protectorat" al Rusiei. înlăturarea vechilor
Drturi sociale şi a unor instituţii se desfăşura în condiţiile în care, în sectorul
nomiccel mai important, în agricultură, marii proprietari devin stăpâni asupra
i treimi din moşie, iar claca este constant majorată. Acesta este motivul
itru care, peste avantajele pe care le ofereau, Regulamentele Organice au
at noi obstacole în calea progresului general. Puterea oligarhică a boierimii şi
imul clăcii au ridicat împotrivă, în marea mişcare politică de la 1848, toate
ele dinamice ale societăţii româneşti.
Donc-vU rcg-jij- .«.--.to<- Numiţi de puterea protectoare şi suzerană în
ilie 1834, Alexandru Ghica şi h/lihail Sturdza, au devenit efectiv domni în
ie, după obişnuita călătorie de învestitură la Constantinopol.
Dintr-un bun început, noile căpetenii ale Principatelor s-au confruntat cu
iri dificultăţi. Preluau conducerea ţărilor lor după lungi ani de ocupaţie străină,
re le afectaseră grav resursele, şi suportau consecinţele sociale ale aplicăm
igulamentelor Organice: o activă rezistenţă a ţărănimii şi nemulţumirea cres-
ndă a boierimii, mijlocii şi mici, faţă de marea putere a aristocraţiei funciare,
i adaugă permanenta imixtiune a puterii protectoare şi atitudinea cel mai
Ieşea rigidă, cu deosebire în chestiuni de reformă socială şi economică, a
lunarilor obşteşti, în fond, bastioane ale privilegiaţilor.
în pofida acestei situaţii, domnii regulamentari au acţionat constant în
insul modernizării instituţiilor şi societăţii, s-au arătat interesaţi de îmbunătă-
ea raporturilor dintre ţărani şi proprietari, precum şi de consolidarea autonomiei
rii. Astfel, de numele lui Alexandru Ghica (1834-1842) se leagă o activitate
imarcabilă în domeniul judiciar (lichidarea proceselor restante, revizuirea
sndicii civile, şi adoptarea celei comerciale de inspiraţie franceză), în vreme ce
rmaşul său, Gheorghe Bibescu (1842-1848), a luat decizii importante în plan
nanciar şi judecătoresc, s-a preocupat de dezvoltarea învăţământului şi a efec-
lat un control eficace în problema veniturilor eclesiastice. Spre deosebire de Al
 Recepţie la curtea domnitorului Gheorghe Bibescu

Ghica, recunoscut pentru relaţiile sale dificile cu Adunarea obştească, Gheorghe

Bibescu a suspendat-o (1844), inaugurând o guvernare prin decrete domneşti.
Personalitatea cea mai interesantă a epocii regulamentare rămâne însă
domnul moldovean Mihail Sturdza (1834-1849). Contradictoriu, ca timpurile în
care a trăit şi a guvernat, a fost apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru
calităţile intelectuale şi simţul politic, după cum, în egală măsură, a fost
condamnat pentru felul în care a înţeles să-şi sporească averea, pentru modul în
care a încurajat corupţia şi venalitatea, pentru atitudinea sa de extremă duritate
faţă de acţiunile opoziţioniste, ori de unde ar fi provenit ele.
Peste meritele şi limitele lor, domnii celor două ţări române şi-au concertat
acţiunile, în multe situaţii măsurile adoptate fiind identice. încoronarea unor
asemenea iniţiative - desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească,
hotărâtă în 1847 dar aplicată în chiar anul revoluţiei de la 1848, deschidea
Perspectiva pieţei unice între cele două Principate, condiţie esenţială pentru
unirea politică de mai târziu.
în politica externă a perioadei prepaşoptiste merită insistat asupra a două
Momente semnificative: respingerea de către Adunarea obştească din Ţara
Românească a articolului adiţional la Regulamentul Organic şi iniţiativa „partidei
naţionale" muntene, care a oferit domnia acestei ţări lui Mihail Sturdza, foarte
a
9reat de puterea protectoare, în speranţa înfăptuirii, o clipă mai devreme, a unirii.
Este astfel cunoscut că legile fundamentale, puse în aplicare în anii 1831-
1832, după ce fuseseră semnate de către Adunările obşteşti extraordinare, au

45
 nfirmate de puterea suzerană abia în 1833, într-un moment în care Rusia
socotea oportun să le completeze potrivit intereselor sale în Principate. \şa
a apărut articolul adiţional, astfel formulat: „în viitor orice modificaţie ar
facă Domnul la Regulamentul Organic nu se vor putea înfiinţa şi a se
I
n lucrare decât după o într-adins deslegare a înaltei Porţi şi cu primirea
Rusiei." Devenit consul al puterii protectoare la Bucureşti, în 1835, baronul
nann a insistat să se supună spre aprobare forului legislativ al ţării noul
Regulamentului, cu toate adăugirile.
actorii autohtoni de decizie se pun însă greu în mişcare. La 27 iunie 1836,
torul cere Adunării să numească o comisie care să adauge textului vechi
gulamentului legile noi, în vederea unei redactări cuprinzătoare. Varianta
;e pregăteşte întâmpină, de la început, o puternică opoziţie, din rândurile
, va lua naştere o „Partidă naţională" condusă, energic, de Ion Câmpi-
i, mare boier prahovean. Toate presiunile exercitate asupra acestuia şi a
care i se alăturaseră s-au dovedit neputincioase. După ce la 15 iulie 1837
area a respins „articolul adiţional", la 21 iulie 1837 lucrările forului legislativ
iuspendate, iar consulul rus, ofensat, pleacă la Constantinopol spre a cere
i suzerane să cheme la ordine pe opozanţi. La 9 mai 1838, cu prilejul
chiderii Adunării, era citit un „înalt împărătesc firman", care condamna
lea din anul anterior, ameninţând cu represalii pe nesupuşi. Se impunea,
, din afară şi „de sus", cu acordul puterii suzerane, „articol adiţional";
'da naţională" era învinsă iar dreptul de intervenţie al Rusiei ţariste
rat.
Adunarea, dominată de marea boierime, atât de puţin receptivă la iniţia-
de reformă ale domnului, se arătase însă disponibilă pentru a afirma
ui la autonomie politică.
A doua iniţiativă a „Partidei naţionale" muntene, explicit prezentată într-o
raţie de principii, ■ era, semnificativ initulată, „Actul de unire şi inde-'enţă".
în a doua jumătate a anului 1838, Alexandru Ghica a plecat din ţară,
tenţia declarată de a-şi îngriji sănătatea în străinătate. în absenţa sa, din
se anunţa, la 20 ianuarie 1839, că o parte dintre boieri sunt hotărâţi să-l
jă domn pe Ion Câmpineanu, candidatură însă repede abandonată în lipsa
imitaţii.
Atunci s-a născut ideea de a oferi tronul celor două Principate, reunite, lui
'// Sturdza. Deşi domnul Moldovei nu avea renumele unui liberal, şi nici nu
îmarcase în apărarea autonomiei ţării, se spera, astfel, să se pună capăt
ilor boiereşti şi să fie anihilată preponderenţa ţaristă. Ion Ghica, emisarul
'idei naţionale", a fost trimis la laşi cu mandat precis. /. Câmpineanu renunţa
litiv la tron în schimbul angajamentului lui Mihail Sturdza că va obţine, de ia
rea suzerană, Unirea Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus. Domnul
moldovean s-a arătat interesat de propunere; în ce priveşte unirea, a
convins că nu se putea realiza fără sprijinul Franţei şi Angliei. în relaţii mai
ise decât Al. Ghica cu puterile occidentale, M. Sturdza înţelegea că
ersul unionist nu poate avea succes decât însoţit de o puternică presiune
naţională asupra puterii protectoare şi a celei suzerane. Misiunile diplo-
 matice întreprinse la Constantinopol şi mai apoi la Londra şi la Paris, de Ion
Câmpineanu(în cursul anului 1839), nu au reuşit.
Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobroge J în perioa-
da prepaşoptistă. |n imperiul Habsburgic, sub domniile împăraţilor Franc/se II
(1792-1806; din 6 aug. 1806 Francisc //renunţă la coroana „Sfântului Imperiu
Roman de naţiune germană, rămânând doar împărat al Austriei sub numele de
Francisc I.) şi Ferdinand V (1835-1848), dar cu deosebire în vremea cance-
larului Metternich (1809-1848) revenirea la absolutism se produce în forţă.
Centralizarea, germanizarea şi catolicizarea devin armele principale ale guver-
nării sprijinite pe autoputernicia poliţiei secrete şi cenzurii. Confruntat cu extin-
derea valului de acţiuni sociale şi naţionale, guvernul habsburgic se vede obligat
să intensifice apăsarea economică şi fiscală.
Este şi situaţia Transilvaniei, subminată atât prin subordonarea ei politică
(Dieta nu a mai fost convocată până în 1834, conducerea revenind unui
guvernator şi înalţilor funcţionari, coordonaţi de cancelaria aulică de la Viena),
cât şi printr-o consistentă exploatare a resurselor ei materiale şi umane.
Clasa politică rămâne nobilimea maghiară, de certă orientare conser-
vatoare, deşi vehement antihasburgică.
în aceste condiţii, viaţa politică a Transilvaniei s-a desfăşurat în Dieta
redeschisă în 1834 (evident, fără participare românească) şi prin raporturile
acesteia cu „Guberniul" şi cu Curtea de la Viena. Cele mai importante decizii,
aici adoptate, au survenit în anii 1841-1843 şi mai apoi în 1847, când s-a
încercat, fără succes, să se oficializeze limba maghiară şi o legiuire urbarială
care nesocotea complet dreptul la pământ al ţărănimii iobage. Şi într-un caz şi în
celălalt opoziţia românească a fost deosebit de puternică. în 1842, într-un
celebru memoriu, „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă", Simion Bărnuţiu
protesta împotriva înlocuirii limbii române cu limba maghiară în Biserica
Greco-Catolică din Transilvania. I s-a alăturat învăţatul sas din Mediaş, Ştefan
Ludwig Roth, care scria: „nu văd nevoia de a impune o limbă oficială ţării, căci
noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici limbă germană, nici cea maghiară, ci
este limba română".
în cea ce priveşte legea urbarială, G. Bariţiu a caracterizat-o drept „o
sterpitură născută dintr-un egoism orb lipsit de sentimente umanitare ca şi
neţinând cont de adevăratele interese ale ţării". Prezent la dezbateri, Avram
lancu, exasperat de orbirea cercurilor reacţionare care conduceau Transilvania,
ar fi exclamat: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci
cu lancea ca Horea."
Absolutismul habsburgic şi poziţia reacţionară a nemeşimii maghiare au
ascuţit constant conflictele sociale şi naţionale din Transilvania.
Bucovina, vechi pământ românesc, care alăturat Moldovei cuprindea ţinutul
Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, a fost „răpit" de Imperiul Habsburgic
în 1775!
După 10 ani de ocupaţie militară, în 1786 a fost înglobată Galiţiei devenind
51 19-lea ei cerc administrativ. Cu toate eforturile clasei politice autohtone şi "
potriva patentei imperiale din 29 septembrie 1790, care hotăra separarea
Bucovinei, această situaţie se va menţine până la 4 martie 1849 când, prin
constituţia austriacă, teritoriul din Norduf Moldovei a fost declarat provincie' auto-
nomă a Casei de Austria.

47
 pirea la Galiţia a avut importante consecinţe social-pohtice, etnice şi
,e Cancelaria aulică de la Viena a preluat prerogativele Consiliului aulic
oi iar autoritatea guberniului de la Liov s-a extins şi asupra provinciei în
căreia a fost aşezat un căpitan districtual, cu reşedinţa la Cernăuţi
Dndenţa între autorităţi se purta în limba germană
jtontătile habsburgice au urmărit să asimileze boierimea moldoveana din
ia celei poloneze din Galiţia în consecinţă, o mare parte a proprietarilor
s-a retras la laşi Intre cei rămaşi, la ioc de frunte se aşază familia
zaki, cu un rol eminent în lupta pentru afirmare naţională a românilor
leni în întreg secolul al XIX-lea Casa şi moşia lor de la Cernauca au
;ntat un loc de refugiu pentru moldovenii izgoniţi din ţară pentru
genle lor democratice, dar şi un model de viaţă, de multe ori elogiat de
iporani
Raporturile sociale au fost reglementate prin Ordonanţa imperială din 22
1787, care a instituit proprietatea mică ţărănească (rusticală), prin împro-
ma cu loturile aflate în folosinţă, şi cea mare boierească (domimcală)
e supuse impozitului funciar Vechile obligaţii de dijmă şi robotă se vor
ie însă până la 1848
Jnirea forţată cu Galiţia a înlesnit slavizarea progresivă a Bucovinei o dată
runderea masivă în regiune a huţu/ilorş\ ucraimenilor Imperiul Habsburgic
a recunoscut Biserica Ortodoxă şi credincioşii ei s-au bucura de exerciţiul
liber al acestei religii Prin patenta imperială din 5 iulie Episcopia
Bucovinei, asemenea aceleia a Transilvaniei, era aşezată în dinea
Mitropoliei Ortodoxe sârbeşti de la Carlowitz (Karlowitz) Pnntr-un lament
din 1786, menţinut vreme de 7 ani, era afirmată obligativitatea
amantului primar, înfiinţarea, întreţinerea şi, implicit, subordonarea lui
ui ortodox român
După 1815, catolicizarea şcolii a avut grave repercusiuni asupra învă-
ntului în limba naţională, restaurat pnntr-o recunoaştere parţială abia la
La 26 septembrie 1826 a fost înfiinţat, la Cernăuţi, un Institut Teologic şi
eminar clerical, cu limbile de predare latină, greacă şi germană
Basarabia fusese încorporată de Rusia ţaristă la capătul războiului ruso-oto-
din 1806-1812, măsura 45 629,9 km p şi, după o statistică din 1817, care
niază caracterul preponderent românesc al provinciei, număra 83 848 de
iu, ceea ce reprezenta 419 240 locuitori (urmează în procente, incomparabil
loare rutenii, evreu, lipovenii, grecii, armenii, bulgarii şi găgăuzii)
Iniţial, imperiul Rus a păstrat în Basarabia vechea împărţire românească în
nuturi, în cuprinsul cărora se aflau cinci cetăţi, 17 târguri şi 685 de sate De
nenea, sunt menţinute administraţia moldovenească şi întreaga legislaţie
■noară In fruntea regiunii a fost numit un boier moldovean, dublat de un
landant militar rus, ţinuturile sunt, de asemenea, încredinţate, spre
ducere unor boieri autohtoni Din 1816, funcţia de guvernator civil este
'ordonată unui locţiitor al ţarului
După 1818, tendinţele de suprimare a autonomiei Basarabiei de către
enul Rus au devenit tot mai evidente, la 29 februarie 1828 a intrat în vi-
ire noua organizare administrativă şi conducere a provinciei Basarabia
încorporată Guberniei Novorosnsk, firesc, organele de conducere auto
nome erau suspendate, limba rusă fund singura admisă în administraţie şi
justiţie
în pofida unei ocupaţii militare, întinse pe durata a 6 ani, şi a „protecţiei"
exercitate asupra celor două Principate, practic, până în 1856, Imperiul Rus nu
s-a putut extinde până la Carpaţi şi la Dunăre Astfel, doar românii din Basarabia
au fost expuşi deznaţionalizării şi pierderii treptate a identităţii şi asimilăm în
marea masă a populaţiilor supuse slavismului
Până la 1877, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman După
desfiinţarea raialelor (1829) ea a fost inclusă în noul paşalâc al Dunării, în care
intra şi Bulgaria Invaziile repetate şi războaiele, starea generală de nesiguranţă,
explică condiţiile grele de existenţă ale locuitorilor pământului dintre Dunăre şi
Mare
Investigaţiile dobrogene ale lui Ion lonescu de la Brad, e drept ulterioare
anului 1848, dar în strânsă legătură cu situaţia regiunii în întreaga primă
jumătate a secolului al XIX-lea, pun în evidenţă preponderenţa românilor alături
de otomani, cei mai vechi dar şi cei mai stabili locuitori Aşezaţi cu deosebire pe
malul Dunării, ţărmul Mării Negre şi în zonele păduroase din nordul şi sud-estul
Dobrogei, ei reprezintă o majoritate demografică şi în Deltă
De-a lungul anilor, fluxul demografic românesc s-a manifestat constant
dinspre celelalte provincii istorice, aportul cel mai ridicat fund cel din Tran -
silvania Nu fără temei s-a spus că, aici, ardelenii au făcut una dintre „cele mai
trainice şi mai semnificative descălecări" Prezenţa păstorilor transhumanţi
- mocanii - cu deosebire a celor din Ţara Bârsei şi din partea Sibiului în
Dobrogea, era apreciată de Ion lonescu de la Brad la 6 000.de persoane anual
Cel din urmă autor se arată impresionat şi de contribuţia lor la păstrarea
naţionalităţii „ prin intermediul lor cauza naţională poate să progreseze pretu-
tindeni unde ei merg"
H M.I ■■ întregul răstimp cuprins între cele două
revoluţii este caracterizat de lupta intensă dintre forţele politice, din perspectiva
căilor de urmat pentru modernizarea societăţii româneşti Conflictul intern dar şi
cu susţinere internaţională, implică practic întreaga lume românească aflată
într-un moment de răscruce al existenţei sale
Ansamblul memoriilor boiereşti, de dinainte şi imediat după 1821, adresate
Marilor Puteri, a condus la obţinerea domniei pământene Situaţia conjuncturală
creată de evenimentele din 1822 a favorizat categoriile de rang inferior ale
boierimii Ele elaborează proiectul sau, aşa-zisa „constituţie cărvunară", pre-
zentat spre sancţionare domnitorului moldovean lomţă Sandu Sturdza, în
toamna anului 1822 Puternic influenţat de „spiritul veacului" şi de ideile revoluţiei
franceze, în cele 77 de articole ale sale statuau autonomia statului şi separarea
Puterilor, principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, la proprietate şi la
Petiţionare precum şi ale tiparului şi învăţământului Dacă ar fi fost acceptat
de marea boierime şi de către Poartă, ar fi servit drept baz ă legislativă
Pentru guvernarea ţării Deşi domnitorul simpatiza cu „cărvunarii", el n-a putut
a
Plica proiectele datorită opoziţiei marii boierimi sprijinită de forţe absolutiste
externe
Tot în deceniul trei, filosoful Iurfiinist Eufrosin Poteca, profesor la Şcoala de
fa Sfântul Dava (1825-1832), propunea un program din care nu lipseau ega-

49
Gheorghe Asachi Gheorghe Lazăr
 j la numirea în funcţii, libertatea tiparului, impozitul proporţional cu averea.
I astfel preconizat ar fi fost o republică burgheză Eforturilor forţelor
;e, conştiente de necesitatea modernizării societăţii româneşti şi recrutate
ândurile boierimii şi tinerei burghezii li s-au adăugat cele ale maselor
eşti nemulţumite de reglementările regulamentare: în primăvara anului
, în Moldova, la Săbăoani, Hârlău şi Herţa, când tunurile armatei de
aţie au ucis peste 300 de răsculaţi şi la Islaz, în sudul Ţării Româneşti, în

Tumultul luptei naţionale a cuprins treptat toate provinciile istorice locuite

xnâni. La Sibiu, în cuprinsul monarhiei habsburgice, era descoperită, la
, o „Societate revoluţionară secretă româno-polonă" condusă de Adolf
d, un emigrant polonez. Frgntaşii acţiunii naţionale din Transilvania, Banat şi
Românească militau pentru „republică românească, cuprinzătoare, aşezată
parte şi alta a Carpaţilor". Cinci ani mai târziu, la 1839, în Moldova, era
descoperită „Conjuraţia
ederativă", a comisului Leonte Radu, care preconiza, în vederea con-
Jrării Marilor Puteri vecine, unirea federativă a Moldovei, Ţării Româneşti
îrbiei.
Dar cele mai semnificative acţiuni în direcţia naţională vor fi întreprinse de
ui grupării reprezentând aceste interese în Adunarea obştească a Ţării
lâneşti - Ion Câmpineanu. Partida sa - frecvent numită „naţională" - a ela-
it două documente de incontestabilă semnificaţie: „Actul de unire şi
•pendenţă" (13 noiembrie 1838) şi „Osăbitul act de numire a suveranului
anilor" (17 noiembrie 1838). Semnatarii primului text contestă legalitatea
Regulamentelor şi a domniei în fiinţă şi denunţă legăturile de vasalitate faţă de
Poartă, pe care le-ar dori răscumpărate printr-o contribuţie generală. Ei se
pronunţă, de asemenea, pentru Unirea Principatelor.
„Osăbitul act" prezintă prerogativele excepţionale ale domnului pe durata
războiului de independenţă. în partea a doua, sub influenţa ideologiei revoluţiei
franceze, se solicită drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal
si rezolvarea problemei agrare prin abolirea clăcii şi instituirea libertăţii în
învoielile dintre ţărani şi proprietari.
Obiective, în egală măsură, naţionale şi sociale au călăuzit şi mişcarea din
1840, organizată de o societate secretă în conducerea căreia, de la început, s-
au aflat D. Filipescu, E. Murguşi J.A. Vaillant. Un Comitet Patriotic, în rândurile
căruia se numărau mulţi tineri, coordona activitatea de la Bucureşti. Scopul
acţiunii, extinsă şi asupra Moldovei şi Transilvaniei era „de a realiza întru totul
dorinţele şi trebuinţele poporului".
Se urmărea astfel, consolidarea autonomiei şi chiar „o anumită situaţie de
independenţă". în cea ce priveşte obiectivele sociale, se preconizau: lichidarea
proprietăţii de tip feudal şi a relaţiilor servile, desfiinţarea statului „ciocoiesc" şi
constituirea altuia nou, pe principiul „domniei democratice"; programul agrar
prefigura o lungă dezbatere teoretică, încununată în 1864 cu „legea rurală" a lui
Cuza şi Kogălniceanu: emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu loturile
în folosinţă, în schimbul unei despăgubiri, „o rentă în bani în locul rentei în
muncă obligatorie... statornică o dată pentru totdeauna în raport cu valoarea
pământului cedat de veci". Descoperiţi, „complotiştii" au fost anchetaţi de
domnitorul Alexandru Ghica, judecaţi şi condamnaţi în primăvara anului 1841.
înfrântă şi suprimată o dată cu arestarea organizatorilor, mişcarea din 1840
avea să renască sub înfăţişarea societăţii secrete „Frăţia", organizată în 1843 de
Nicolae Bălcescu, Christian Teii, Ion Ghica şi CA. Rosetti. Relativ repede şi-a
constituit o filială la Paris, al cărei secretar avea să fie CA. Rosetti, „Societatea
studenţilor români", în 1845, şi, foarte probabil, o alta la laşi, sub înfăţişarea
.Asociaţiei patriotice". După eşecul de la începutul deceniului, „partida revolu-
ţionară îşi mărgineşte lucrarea la propaganda tainică şi pe faţă a ideilor; cu
scrieri literare şi caută a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei", avea să
scrie N. Bălcescu.
Anii premergători anului 1848 sunt destinaţi, deci, unor intense căutări
teoretice, dar, în egală măsură, şi descoperirii, în toate ţinuturile româneşti, a
celor capabili să-şi asume programul social şi naţional al acelui timp. Astfel,
Bălcescu este prezent în Banat şi în Transilvania, în 1845, iar în anul următor, la
laşi. Fructuoase contacte între tinerii despărţiţi de Milcov, „balaurul care trebuie
Privit", au loc la Mânjina, în 1845 şi 1846, la conacul lui Costache Negri, care se
adresa lui Costache Filipescu îndemnându-l să lucreze pentru a pune bazele
solide ale Unirii „între două popoare mici care nu trebuie să formeze decât unul
singur".
în fine, la 1 ianuarie 1847, în faţa studenţilor români aflaţi la Paris, Băl-
cescu formula, cu toată claritatea, obiectivul major al viitoarei revoluţii, sinteza
as
piraţiilor întregului nostru popor: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu
Poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi în

51
nte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La crearea acestei
ităti, la o reformare socială a românilor... trebuie să ţintească toate
noastre."

BARIŢIU despre naţionalitate

unirea şi uniunea naţională sunt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai
it voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor... toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate
ni şi veacuri... lubiţi-vă şi apăraţi-vă unul pe altul, cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi aceasta e
atea".

DES PREZdespre Moldo-Valahia şi mişcarea românească.

stuala situaţie a românismului, ca şi întreaga sa istorie, se vădeşte limpede în această

itre patriotismul latin al moldo-vlahilor şi intrigile greco-ruse. Prost slujit de oamenii pe care
a putere, persecutat cu înverşunare de greci şi ruşi, slab înconjurat de turci, românismul
uieşte şi prosperă; el domneşte în Moldo-Valahia, stăpâneşte Bucovina, Ungaria
ia, Transilvania, în ciuda maghiarilor, Basarabia, în pofida ruşilor şi a stabilit între toate
âne o legătură de idei şi interese nu mai puţin puternice decât cea de sânge".

iMĂ:
Prezentaţi statutul politico-juridic al Principatelor Române între 1822-1841 faţă de puterea
protectoare şi cea suzerană.
Care a fost contribuţia Regulamentelor Organice la opera de modernizare a Principatelor
Române? .
Caracterizaţi dezbaterea în jurul articolului adiţional şi ecoul ei în plan politic.
Identificaţi principalele forme de luptă ale românilor din provinciile aflate sub stăpânire
străină în perioada prepaşoptistă.
 MIŞCAREA DE REGENERARE NAŢIONALĂ SI SOCIALĂ
DE LA 1848-1849

- REVOLTA SOCIALĂ SI PREMISELE EL; CAUZELE REVOLUŢIEI.

- DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI (ÎNCEPUTURILE EL). PROGRAMUL
NAŢIONAL INTRE MINIMAL ŞI MAXIMAL.

Revolta socială şi premisele ei; cauzele revoluţiei. Anul 1848 a fost un an

"revoluţionar, pregătit de marile transformări din structura societăţii europene din
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revoluţia a inaugurat o etapă nouă în
dezvoltarea lumii modeme. într-un moment de acutizare a crizei interne, acţiunea
revoluţionară s-a profilat drept unica modalitate de rezolvare a marilor probleme
social-economice, politice şi naţionale ce se ridicau în faţa popoarelor. Pentru
Nicolae Bălcescu, momentul revoluţiei de la 1848 a constituit „o revoluţie demo-
cratică şi socială", dar aspectul naţional transpare din însăşi esenţa revoluţiei.
Revoluţia de la 1848-f849 îşi află cauzele în: gradul de dezvoltare a
societăţii în general, accentuarea contradicţiilor sociale, acutizarea problemei
agrare şi necesitatea rezolvării sale, necesitatea soluţionării problemei naţionale
prin făurirea unui singur stat românesc în cadrul fostei Dacii, cerinţa rezolvării
favorabile şi impunerii unui statut internaţional deosebit Ţărilor Române, în
condiţiile raporturilor încordate între puterea suzerană şi puterea protectoare.
Cauzele sunt reflectate şi mai pregnant în situaţia de exploatare naţională a
românilor din Transilvania.
Fiind expresia elocventă a tendinţei permanente şi tot mai accentuate de
modernizare în societatea românească, revoluţia paşoptistă din Principate a
constituit veriga cea mai înaintată din sud-estul Europei. La baza sa s-au aflat
progresele acumulate de societatea din Ţările Române, în direcţia dezvoltării
moderne, vizibile încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ca o cerinţă
primordială a propăşirii istorice a românilor, revoluţia din 1848-1849 a continuat,
pe o treaptă superioară, idealurile revoluţiei din 1821 condusă de Tudor
Vladimirescu.
Ea s-a caracterizat printr-un profund democratism reflectat în ideologia
tuturor românilor - daco-românismul - şi în întreaga activitate revoluţionară.
Caracterul modern reiese din modalitatea de conducere şi din practica politică, din
Prevederile principalelor documente programatice care au fost rezultatul acţiunii <;i
deciziei boierimii liberale. Acestea au reflectat dorinţele românilor, în ansamblul lor,
au exprimat noile cerinţe, în acord cu nivelul de dezvoltare istorică, şi au lăsat să
se întrevadă aspecte ideologice şi politice noi. Un element specific al revo-
luţiei române este cel legat de organizarea marilor adunări populare cu ca-
racter plebiscitar, care au dat un gir democratic documentelor programatice.

53
I Adunări populare
Mişcări ţărăneşti ► Forţe Baia Mare vişeu. ue
revoluţionare maghiare şi f\Târgu Lăpuş
secuieşti ||, M
..V •••:.. Rodna
•v .■' \ > Năsăud Vatra Dornei \
Oradea ® Zalău S
To a
Topliţa
\ oTg.Lăpuşnei i Tiraspol
Salonta '"" in Tighina
Gheorghieni; . .-;
Vărsând Mureş Leontmeşti P v
 Comrat
Cetatea Alb
Tatarbunar
Comloşu Mare ecuci Cahul
15/27
Jimbolia { ■jSf Ghebrghe IX.1848 îBolgrad
Timişoara ®..liugoj
OBraşo\/V/i9-.VUo'
12/24.XI.Râmnicu
I—'-, Caransebeş .,». _
tl Petroşani o» ?<>< Câmpulung
,..
:ea
Oraviţ Racc
a 'Râureni Târgovişte
Vrsacl Aninaj ,Vs._ Râmn,c~u Vâlcea Racovjta ► " '%

Sf.Gheorg
Cam
RFirBinur«v.ia 4T .. Baia.Jârgu Jiu -- - - P i n a .. . heE
BELGRAD • -d Aramă
""-•4

.. 'Dealu Spirii* '

Radovanu
Tumu
Orşova Seven'n... .
~« Centre de activitate ale Strehaia
revoluţionarilor maghiari si secui Cernavodă
g Tabăra militară a lui Gh. Magheru Constanţa
Forţe habsburgice Timişoara Punghina/
Centre de rezistenţă ale trupelor BăileŞti'-. ; Vi!' y nauuvaiiu -■-
:
imperiale Intervenţia ţaristă Vidin • — »* oiiisua

Calafat '"'Segarcea A * „ N ► Giurgiu Turtucaia

-
•A & Alexandria Rusciuc
Lom Islaz o Turnu Măgurele
Bazargic
Balac _
Nicopole ' . . ţ « *,
V . .«.-i Rii'i- O
 Rolul executoriu în revoluţie l-a jucat întreaga naţiune română, boierimea
liberală, întreprinzătorii, meseriaşii, lucrătorii şi marea masă a ţărănimii. Un ele-
ment fundamental al revoluţiei române provine, astfel, din participarea ţărănimii,
în proporţie de masă, la acţiunile revoluţiei.
Specificul unitar al istoriei naţionale s-a manifestat, şi de această dată, în
mod plenar. Unitatea revoluţiei şi-a avut originea în: similitudinea condiţiilor
istorice de desfăşurare, registrul ideologic şi programatic comun, colaborarea
permanentă a liderilor revoluţiei, prezenţa aceloraşi forţe sociale participante.
Acestea nu au estompat însă unele aspecte cu caracter particular, determinate
de natura regimului politic din provincii şi de raporturile cu marile imperii vecine.
Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlă-
turarea servitutilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi
libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. între programul de
acţiune imediată şi cel de perspectivă, tactica revoluţionară a impus deseori, în
funcţie de conjunctura istorică, ţeluri şi forme mascate de manifestare în propa-
garea programului naţional, şi în poziţia faţă de imperiile vecine. Necesitatea
unirii Moldovei cu Ţara Românească mai întâi, ca nucleu al viitorului stat unitar
român, era acceptată chiar şi de transilvăneni. Astfel, în Transilvania, unde
sarcinile sociale şi naţionale s-au împletit strâns, în faţa politicii profund
antiromâneşti a nobilimii maghiare, care urmărea, practic, anihilarea elementului
autohton, liderii naţiunii române, prin programul lor politic, s-au apropiat de
Habsburgi („alegerea răului ţel mai mic"), au acceptat să colaboreze cu
Habsburgii. Aşadar, revoluţia a reprezentat un moment important în dezvoltarea
şi afirmarea naţiunii române şi a conştiinţei sale proprii.
Desfăşurarea revoluţiei (începuturile ei). Programul naţional între
minimal şi maximal. n primăvara anului 1848, tensiunea socială'şi politică a
crescut în condiţiile izbucnirii revoluţiei europene. Datorită condiţiilor istorice
concrete, programul naţional al revoluţiei române a evoluat între minimal- reafir-
marea statutului particular al Principatelor în plan internaţional şi în raporturile cu
Poarta Otomană - şi maximal- constituirea statului naţional român, idee pentru
care au militat conducătorii revoluţionari din întreg spaţiul românesc. Principatele
Române au fost cuprinse, la începutul lunii martie, de numeroase agitaţii
revoluţionare. în aprilie 1848 se desfăşurau consfătuiri ale membrilor societăţii
revoluţionare „Frăţia" m Ţara Românească. Un loc important în rândul docu-
mentelor programatice l-a ocupat broşura „Ce sunt meseriaşii", care se pronunţa
pentru aplicarea unor reforme cu caracter modern. în Ţara Românească se
constituia un Comitet Revoluţionar se preconizau drept centre ale unei mari
acţiuni politice localităţile Bucureşti, Telega, Islaz şi Ocnele Mari.
într-o atare conjunctură, Rusia ţaristă continua să-şi manifeste tendinţele
de expansiune în zona Dunării de Jos şi era foarte neliniştită faţă de orice
posibilă acţiune revoluţionară. într-o scrisoare din martie 1848, către domnitorul
Gheorghe Bibescu, generalul Pavel Kiseleff arăta că guvernul imperial rus lua
act cu nelinişte de agitaţiile revoluţionare din Ţara Românească, în timp ce, la 28
martie, cancelarul Rusiei, Nesselrode, a înaintat o notă diplomatică în care
amintea că ţarul Nicolae I nu admitea slăbirea controlului Rusiei, în calitate de
putere protectoare, asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.

55
 între timp, noi acţiuni revolu-
ţionare erau înregistrate în Bucovina şi
în Transilvania. în martie 1848, la
Cernăuţi se organizau gărzi naţionale
şi lua fiinţă un Comitet de acţiune în
rândul căruia activau fraţii Hurmuzaki.
în Transilvania situaţia era mult mai
complicată. Revoluţia maghiară, în
frunte cu Lajos Kossuth, urmărea
reconstituirea regatului medieval al .
Ungariei, în care să existe o „naţiune
unică" şi un stat „indivizibil". încă din
martie, în Transilvania se constituiau, de
către maghiari, „gărzi naţionale"
îndreptate împotriva mişcărilor ţără-
neşti, ale românilor în general; românii
şi Transilvania erau excluşi de la re-
zolvarea problemei agrare, un obiectiv
prioritar al revoluţiei maghiare.
Tot în martie, prin hotărârea
Dietei de la Pojon, Transilvania şi Par-
Vasile Alecsandri tium-ul au fost anexate la Ungaria,
contrar voinţei naţiunii române. Se
impunea deci, din partea românilor,
sa unui program de acţiune politică şi social-naţională imediată. Pe
inie se înscriu documentele redactate, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la
cele alcătuite de tinerii Avram lancuşl Alexandru Papiu-llarian la Târgu-
jna din cerinţele fundmentale fiind rezolvarea problemei naţionale.
Bărnuţiu publica documentul intitulat „Provocaţiune", în care era
în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la Ungaria. în aprilie,
-a intensificat în condiţiile în care mişcările ţărăneşti cuprindeau Munţii
Banatul şi zonele secuilor. Autorităţile din Transilvania au intervenit
isuri împotriva românilor, printre ai căror lideri erau menţionaţi Avram
oan Buteanu.
Moldova, opoziţia faţă de politica domnitorului Mihail Sturdza s-a
at, la 27 martie/7 aprilie, într-o Adunare populară desfăşurată la Hotelul
rg din laşi. Adunarea a fost condusă de Grigore Cuza. Protestând
gimului lui Mihail Sturdza, Adunarea, ce cuprindea reprezentanţi ai
irţelor sociale şi politice, a numit o comisie care să redacteze un
de revendicări. Un rol important în elaborarea sa l-a avut Vasile
n, documentul, „Petiţiunea-proclamaţiune", aparţinând boierilor şi
moldoveni. El cuprindea 35 de puncte şi avea, aparent, un caracter
încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice datorită temerii de
Rus; de aceea, la primul punct se proclama „Sfânta păzire a
untului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire", Aceasta
iur, o prevedere ce urma să atenueze o posibilă reacţie a Rusiei ţariste, ii
moderat reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar
 „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni". Erau prevăzute şi revendicări
cu caracter democratic, modern, precum eliberarea deţinuţilor politici, o reformă
a sistemului de învăţământ, siguranţa persoanei, desfiinţarea cenzurii.
Mihail Sturdza a respins însă „Petiţia". Domnitorul a trecut la arestări în
rândul liderilor revoluţiei. 13 dintre ei erau duşi în arest, în Imperiul Otoman, dar,
la Brăila, 6 dintre ei au fugit de sub escortă şi s-au refugiat la consulatul englez
de unde, apoi, au trecut în Banat şi în Transilvania, unii dintre lideri elaborând şi
planuri pentru o acţiune militară în Moldova. Reprimarea revoluţiei din Moldova
de către Mihail Sturdza a generat exilul revoluţionarilor români ce a cuprins
participanţi din toate provinciile.
în primăvara anului 1848, situaţia s-a agravat în Transilvania după ce aceasta
a fost anexată cu forţa la Ungaria. Guvernatorul Telekia trecut imediat la măsuri dure
împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Se punea, practic, problema supravieţuirii
naţiunii române din Transilvania. în această situaţie gravă s-a hotărât, la 30 aprilie,
într-o primă adunare politică a românilor transilvăneni pe Câmpia Libertăţii,
organizarea la Blaj, cu începere din 3/15 mai, a unei Mari Adunări Naţionale.
Deschisă la data stabilită, Adunarea a demonstrat excepţionala solidaritate
a naţiunii române şi forţa sa de acţiune politică. S-a pus în lumină caracterul
profund radical al revoluţiei din această provincie românească, confruntată cu
atât de dificile probleme politice. Au participat peste 40 de mii de oameni, în
marea lor majoritate ţărani şi tineri intelectuali, ridicaţi din rândul ţărănimii şi le-
gaţi de masele populare.Ea a«realizat unitatea între ţărănime şi tineretul studios,
din rândul căruia se vor recruta tribunii revoluţionari. Adunarea a fost bine
organizată, având un caracter reprezentativ şi naţional. La conducerea sa s-au
aflat doi preşedinţi, doi vicepreşedinţi şi zece secretari. în conformitate cu
una din lozincile adunării - „Noi vrem să ne unim cu ţara" - la Adunare au
participat revoluţionari din Moldova, Alecu Russo, Alexandru loan Cuza,
N. lonescu, ş.a., reprezentanţi ai Comitetului Revoluţionar din Ţara Româ-
nească, Dimitrie Brătianu şi transilvăneni stabiliţi în Ţara Românească, precum
August Treboniu Laurian şi Ion Maiorescu. La 14 mai, Simion Bărnuţiu a rostit
un discurs în cadrul unei consfătuiri a fruntaşilor revoluţiei, în catedrala de la
Blaj. El a cerut ca Adunarea să proclame deplina libertate şi independenţă a
naţiunii române.
Adunarea a votat, în unanimitate,documentul intitulat „Petiţiunea Naţio-
nală". Se revendicau independenţa „naţională" a românilor din Transilvania,
desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor, constitui-
rea unei gărzi naţionale româneşti, libertatea persoanei, a cuvântului şi
întrunirilor. Din motive tactice, Adunarea a exprimat fidelitatea naţiunii române
faţă de împăratul de la Viena şi dinastia conducătoare. De asemenea, locul
desfăşurării istoricei Adunări a căpătat denumirea de Câmpia Libertăţii.
Adunarea a decis ca programul revoluţiei să fie prezentat de două delegaţii
-una la Viena şi alta la Cluj. A fost ales un Comitet Naţional Român (Permanent),
cu sediul la Sibiu, sub pre;edinţia lui Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era
.însă Simion Bărnuţiu.
în Bucovina, s-a desfăşurat, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă
de fudoxiu Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi

57
Simion Bărnuţiu Gheorghe Bariţiu
 i, în documentul intitulat „Petiţia ţării". Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a
isencn Ortodoxe, libertatea comerţului, deplina egalitate în faţa legii.
Adunarea de la Blaj, din mai 1848, a avut meritul istoric de a fi contribuit,
i mod decisiv, la desăvârşirea programului revoluţionar comun al tuturor
Dmânilor. Sub influenţa hotărârilor adunării, revoluţionarii moldoveni reuniţi la
raşov, la 24 mai 1848, au redactat un legământ intitulat „Prinţipii/e noastre
>entru reformarea patriei". Se cereau desfiinţarea clăcii (boierescului) şi împro-
rietărirea ţăranilor fără despăgubire, asigurarea libertăţii persoanei şi a egalităţii
i faţa legilor. Prevederea cea mai importantă era cea privitoare la unirea
/loldovei şi a Ţării Româneşti „într-un singur stat neatârnat, românesc".
temarcăm astfel că, formulate într-o conjunctură istorică specifică, revendicările
omâneşti nu puneau în discuţie echilibrul de forţe stabilit între marile imperii, în
Europa de sud-est. în acelaşi timp însă, idealul naţional românesc era sprijinit şi
)ropagat, în continuare, pe toate căile. în condiţiile regimului opresiv din
Moldova şi Ţara Românească „Gazeta de Transilvania" reprezenta organul de
)resă principal al revoluţiei româneşti.

NICOLAE BĂLCESCU despre istoria naţională

„Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi luminaţi de filosofia ei, vom vedea
că de 18 veacuri naţiunea română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte transformându-se şi
luptându-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al drefltului

58
asupra silei, pentru realisarea, atât în sânul său cât şi în omenire, a dreptăţii şi frăţiei, aceste două
temelii a ordinei absolute, perfecte a ordinei dumnezeieşti".

NICOLAE BĂL CESCU cu privire la caracterul revoluţiei române din 1848-1849.

„Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără
altă causă decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia
generală fu ocasia iar nu causa revoluţiei române. Causa ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitoni
ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.
Revoluţia de la 1848 căuta a reîntregi pe român numai în drepturile sale de om şi de
cetăţean, fără a căuta a-! reîntregi în drepturile sale de naţie. într-aceasta ea se mărgini a cere ca
Turcia să respecte vechile capitulaţii recunoscute şi întărite şi prin tratatul de la Adnanopol şi
Hatişeriful de la 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele, care recunosc
autonomia şi independenţa administrativă a terii şi nesihrea pământului ei, şi să se mărginească în
rolul ei de chezaşă fără a se amesteca în treburile din lăuntru ale ţeni usurpând titlul şi rolul de
protectoare Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii nici Rusiei, devreme
ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în buna credinţă a
lor socoteau că aceste Puteri vor fi gata a păzi sfinţenia tractatelor, şi nu vor putea a le tăgădui
reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie".

TEMĂ:

1. Caracterizaţi revoluţia română paşoptistă.

2. Prezentaţi raporturile dintre revoluţia română şi cea maghiară, în 1848.
3. Prin ce se remarcă radicalismul „Petiţiunii Naţionale" de la Blaj?
 MERSUL REVOLUŢIEI ÎN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI.
(MAI-SEPTEMBRIE 1848).

- PROGRAMUL DE LA CERNĂUŢI.
- EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA SI ACTIVITATEA GUVERNULUI DIN
ŢARA ROMÂNEASCĂ (IUNIE-SEPTEMBRIE 1848).

Programul de la Cernăuţi. în Ţara Românească, politica domnitorului

eorghe Bibescu nu a putut preîntâmpina izbucnirea revoluţiei. în aprilie 1848,
nitetul Revoluţionar, compus din St. Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian
'/, a inclus şi pe fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu. Aceasta a semnificat întărirea
pului revoluţionarilor români şi constituirea unui nucleu de conducere al
oluţiei. Revoluţia din Ţara Românească era văzută ca o urmare firească a
jnimentelor din toate celelalte provincii. Nicolae Bălcescu, Alexandru C. Go-
cuşi C. A. Rosettim avut rolul principal în organizarea acţiunii revoluţionare.
A fost elaborat un program revoluţionar în care se insista asupra respon-
Dilităţii ministeriale, libertăţii de exprimare, alegerii unui domn responsabil,
ntru secularizarea averilor Bisericii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor prin
spăgubire. Programul era expresia compromisului între forţele şi curentele
/oluţionare. El nu a vizat, din considerente de tactică şi de strategie politică, în )
d deschis, problema raporturilor cu Poarta otomană (deşi articolul 1 din
oclamaţia de la Islaz se pronunţa pentru un statut deosebit al raporturilor cu
periul Otoman), unitatea şi independenţa naţională, mai ales că Poarta şi
isia numiseră comisari cu misiuni de informare în Ţările Române, iar în
isarabia erau semnalate concentrări de forţe militare ţariste.
Şi în celelaltare provincii româneşti aflate sub opresiunea străină au avut
; mari adunări plebiscitare. La 20 mai 1848, la Cernăuţi, în prezenţa unor
prezentanţi de frunte ai clerului, boierimii, şi fruntaşilor ţărănimii, după
îzbateri susţinute, au fost adoptate 12 dorinţe, între care, la loc de frunte, se
Iau separarea Bucovinei de Galiţia, conservarea naţionalităţii române şi
earea de şcoli naţionale, autonomia provincială, defiinţarea clăcii şi a dijmei,
îsfacerea de Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz şi alegerea episcopului de
ătre un Congres bisericesc alcătuit din clerici şi mireni. La 15/27 iunie 1848, la
jgoj, în Banat, sub preşedinţia lui Eftimie Murgu, o Adunare de 12 000 de
ameni a decretat, între altele, respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea
nbii române, înarmarea poporului „după putinţă în răstimp de 6 zile cu
sfensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească ofensive".
Evenimentele din. Transilvania şi activitatea guvernului Jtn Ta '
omânească (iunie-septembrie 1848). In Ţara Românească, revoluţia trebuia
ă izbucnească în mai multe centre deodată pentru a nu permite domnitorului
Gheorghe Bibescu să acţioneze pentru
înăbuşirea ei. Revoluţia s-a declanşat
însă, datorită măsurilor autorităţilor,
mai întâi în Oltenia, la Islaz, la 9/21
iunie, şi apoi în Bucureşti, la 11/23
iunie 1848. La Islaz s-a format primul
guvern revoluţionar, din care făceau
parte Ion Heliade Rădulescu, Ştefan
Golescu, Radu Şapcă, Christian Teii,
Nicolae Pleşoianu. Tot aici s-a dat ci-
tire unei Proclamaţii ce cuprindea pro-
gramul aprobat ulterior, sub presiunea
maselor, la 11/23 iunie, de către
Gheorghe Bibescu. în zilele următoare,
consulul general al Rusiei a protestat
faţă de acest act şi a părăsit Capitala.
Aceasta l-a determinat pe Gheorghe
Bibescu să abdice şi să plece grăbit
din ţară. S-a constituit, astfel, un nou
guvern provizoriu în care intrau Ion
Heliade Rădulescu, Gheorghe Ma- Nicolae Bălcescu
gheru, Alexandru G. Golescu, C. A.
Rosetti, Nicolae Bălcescu. şi alţii.
Eliberarea deţinuţilor politici, la 11 iunie 1848, la Bucureşti,
de către un grup de revoluţionari

61
 a uşura obţinerea recunoaşterii noului guvern de către Rusia au fost
în guvern colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit, cunoscute ele-
conservatoare. La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare
IUS jurământul prin care îşi exprimau adeziunea la programul revoluţiei.
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a încercat să aplice unele
Ieri ale Proclamaţiei de la Islaz. S-au remarcat în această activitate febrilă
e Bălcescu şi Alexandru G. Golescu. Astfel, au fost abolite rangurile
şti, s-au adoptat steagul tricolor şi lozinca „Dreptate şi frăţie", au fost
iti deţinuţii politici, a fost organizat corpul comisarilor de propagandă, s-a
la organizarea forţelor armate.
Buvernul provizoriu a dus însă o politică prudentă şi, deseori, lipsită de
re, încât forţele contrarevoluţionare, reprezentate de coloneii I. Odobescu
omon şi de către Mitropolitul Neofit, au organizat, la 19 şi respectiv la
ie, acţiuni menite să restaureze vechiul guvern. Ele au fost dejucate însă
târârea maselor populare. în ceea ce priveşte problema agrară, Nicolae
seu s-a pronunţat, hotărât, pentru rezolvarea ei prin împroprietărirea
or. La 21 iulie' 1848 a fost constituită Comisia Proprietăţii. Comisia
etăţii, al cărei vicepreşedinte era Ion lonescu de la Brad, şi-a deschis
le la 9/21 august 1848. Ea a ţinut opt şedinţe de lucru, fiind formată din
entanţi ai ţăranilor clăcaşi şi ai marilor proprietari agricoli desemnaţi în
rile judeţene. Discuţiile, care au căpătat un caracter steril, au privit
eţele de pământ ce trebuiau acordate şi despăgubirile pentru marii
stări agricoli. Comisia Proprietăţii a fost desfiinţată la 31 august, fără a
a problema pentru care fusese creată.
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a acţionat, în acelaşi timp,
i recunoaşterea sa de către puterile europene. Pentru aceasta au ?
urat o bogată activitate diplomatică Ion Ghica la Constantinopol,
ndru G. Golescu la Paris, Dimitrie Brătianu la Pesta, Ion Maiorescu la
furt. Deşi ascuns, din considerente tactice, obiectivul unităţii naţionale a
iereu prezent în toate acţiunile revoluţionare. La 12 iunie 1848, în gazeta
"ui român" dm Bucureşti, apărea manifestul intitulat „Către fraţii noştri din
>va", în care era subliniată ideea deplinei unităţi naţionale. Peste numai o
nană, August Treboniu Laurian îi propunea lui Nicolae Bălcescu
izarea, la Bucureşti, a unui Congres al tuturor românilor. Activitatea
diplomatică desfăşurată de revoluţionarii români în capitalele ene
urmărea să evite o intervenţie militară, a Rusiei şi a Imperiului an,
care se profila. La 31 iulie 1848, printr-o notă diplomatică. Rusia a imnat
violent revoluţia română şi a acuzat pe români că doresc să se ■că
într-un singur stat. Succesiunea evenimentelor din Transilvania şi Ţara
nească a însufleţit, din nou, mişcarea românească din Moldova. In august
1848 a fost redactat, de către Mihail Kogălniceanp, la Cernăuţi, amul, atât
de semnificativ intitulat, „Dorinţe/e partidei naţionale în Moldova" derile sale
au fost dezvoltate, ulterior, în „Proiectul de constituţie pentru wa". Erau
cuprinse, aici, elemente de bază ale viitorului stat român modern etatea
întrunirilor şi a cuvântului, a persoanei, egalitatea în faţa legit, nsabilitatea
ministerială, desfiinţarea privilegiilor. Demn de remarcat este irea Moldovei
cu Ţara Românească era considerată „cheta bolţii fără de i-ar prăbuşi
întreg edificiul naţional".
 Fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, din Ţara Românească

în Transilvania, în vara anului 1848, conflictele social-politice s-au acutizat.

p
entru a învrăjbi revoluţia română şi cea maghiară împăratul de la Viena a
sancţionat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Era încălcată, încă o dată, voinţa
naţională a românilor. în acelaşi timp, autorităţile maghiare din Transilvania erau

63
 Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei

Î de trupele imperiale. La 21 mai/2 iunie 1848 a avut loc masacru/ de la

unde au fost împuşcaţi 12 ţărani români, ceea ce a provocat o puternică
a populaţiei româneşti.
Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit
i militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 uhe
n Corp expeditionar otoman conclus de Suieiman Paşa a trecut Dunărea
giu. După numeroase tratative, în ciuda protestului populaţiei româneşti
ui provizoriu a fost înlocuit de o Locotenentă domneascăformată din Ion
3 Rădulescu, Christian Teii şi Nicoiae Goiescu. Programul revoluţionar a
unele modificări şi a fost supus aprobării Porţii. S-au reluat contactele
oua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în frunte cu
Goiescu şi Nicoiae Băicescu a fost trimisă la Constantinopol pentru a
recunoaşterea oficială din partea Porţii. Ea nu a fost recunoscută însă de
ultan.
tusia a considerat atitudinea lui Suieiman Paşa mult prea moderată şi a
ilocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad
ce avea ordinul să pătrundă cu armata în Bucureşti, pentru a restabili
i. Pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de intervenţia militară a
Jlui Otoman, la 6/18 septembrie 1848, în cadrul unei mari Adunări, au fost
la Bucureşti, copii ale Regulamentului Organic şi ale Arhondologiei
:a rangurilor boiereşti). A fost spânzurată, de asemenea, o caricatură a
arului rus, generalul Duhamel, şi dărâmat monumentul care-l reprezenta
vel Kiseleff. La 13/25 septembrie, în condiţiile în care trupele otomane
pătrundeau în Bucureşti, iar cele ţariste înaintau dinspre Focşani, mai multe mii
de ţărani şi locuitori ai oraşului au format un veritabil zid viu pentru a opri
intervenţia străină. Pe Dealul Spirita avut loc o ciocnire între soldaţii otomani şi o
unitate de pompieri români'condusă de PavelZăgănescu. Bucureştiul a fost însă
ocupat de către forţele otomane şi peste 200 de fruntaşi erau arestaţi, Fuad
Paşa şi generalul Duhamel anunţând reintroducerea sistemului regulamentar.
Tulburările şi agitaţiile ţărăneşti au continuat, în timp ce în Oltenia se
preconiza o ultimă rezistenţă a forţelor revoluţionare. O armată populară, cifrată
la 30 000 de soldaţi, a fost adunată la Râureni, sub comanda generalului
Gheorghe Magheru, pentru a lupta împotriva ocupanţilor străini. în noile condiţii
politice, ea a fost însă dizolvată.

Articolul „Trăiască România liberă", din 13 iunie 1848

„Fraţi români din toate clasele, lată aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorită, ziua
aşteptată cu atâta înfocare, ziua în care v-aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vrednici de numele
de român. Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea subt robie, a rupt lanţurile ruşinoase şi
a arătat lumii întregi că în vinele copiilor ei curge încă sânge de roman. Bucuraţi-vă fraţi, nici o
picătură de sânge n-a curs şi am dobândit cerescul dar al libertăţii, curat şi nepătat ca un sfânt dar
dumnezeiesc. Trăiască România.

Acum, fraţi români, cu aceeaşi înţelepciune, cu acelaşi patriotism care aţi arătat ieri la 11
iunie, trebuie să ne purtăm şi de acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne
arătăm şi vrednici de dânsa, trebuie să ştim a păstra cerescul dar. Ceea ce dar trebuie făcut mai
nainte este organizaţia unei guardii naţionale spre păstrarea liniştii şi bunei orânduieli. Tot românul
îşi va vărsa cu bucurie cea mai după urmă picătură de sânge pentru patria sa şi nici o putere
omenească nu ne va putea răpi cerescul dar ce am dobândit..."

TEMĂ:
1. Care au fost principalele măsuri adoptate de guvernul revoluţionar muntean în 1848? 2
Prezentaţi activitatea Comisiei Proprietăţii. 3. Ce reprezintă ziua de 13 septembrie
1848?
 CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848
ÎN TRANSILVANIA

- REZISTENŢA ROMÂNEASCĂ DIN MUNŢII APUSENI; SFÂRŞITUL

REVOLUŢIEI.
- IMPORTANŢA REVOLUŢIEI.

szistenţa românească din Munţii Apuseni; Sfârşitul revoluţiei. în

'ania, lupta revoluţionară s-a radicalizat în vara anului 1848. în condiţiile
srii revoluţiei în Moldova şi în Ţara Românească, Transilvania a devenit
românismului. Politica reacţionară a guvernului maghiar, în condiţiile
i Transilvaniei la Ungaria, a generat, şi aici, un veritabil război pentru
ile naţionale ale românilor. în Transilvania, comisarul Nicolae Vay a
t Comitetul Naţional Român (Permanent), de la Sibiu, şi a intensificat
jnile împotriva ţăranilor români.
i septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Populară de la Blaj, la care
ticipat ţăranii români organizaţi militar de către Avram lancu. A treia
re Naţională a românilor de la Blaj s-a transformat însă într-o veritabilă
militară ţărănească. Aceştia luaseră armele în condiţiile regimului de
' introdus de autorităţile maghiare - masacre, precum cel de la Mihalţ,
unile de la Oradea, Arad, din Bihor şi Făgăraş, formarea unui corp militar
> de Lajos Csanyşl trimis împotriva românilor.
idunarea a votat o Rezoluţie în care protesta împotriva „uniunii" Tran-3i
cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i-a urmat. Puşi în faţa a doi ni,
românii l-au ales pe cel mai puţin periculos. între revoluţia maghiară şi i de
la Viena ei au ales-o pe ultima deoarece, cel puţin aceasta accepta, |ic,
existenţa lor naţională. în acelaşi timp, românii nu au abdicat niciodată
•rincipiul.colaborării pe bază de deplină egalitate cu ungurii, saşii şi secuii.
îa urmare a celei de-a treia adunări de la Blaj s-a trecut la organizarea
$ şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a fost împărţită în 15
turi, fiecăreia corespunzându-i câte o legiune. S-a constituit Comitetul
ia/ cu sediul la Sibiu şi care avea rolul unui veritabil guvern românesc.
s nobiliare maghiare au fost dezarmate. Unii ţărani saşi şi secui şi-au
îstat, de asemenea, hotărârea de a lupta alături'de români. La 9 ianuarie
a avut loc Adunarea de la Sibiu a conducătorilor revoluţiei române, cu care
>-a definitivat programul acesteia. La 4 martie 1849 s-a publicat la Viena o
constituţie imperială prin care se restabilea autonomia Transilvaniei şi se
şa existenţa naţională a românilor.
In aceste condiţii, guvernul revoluţionar maghiar a făcut apel la generalul
sz losef Bem. Acesta a condus o puternică ofensivă a armatei maghiare
Stephan Ludwig-Roth Gabor Aron - fruntaş al secuilor
 •prin care a reuşit, în primăvara anului 1849, să cucerească o mare parte a
Transilvaniei, în afară doar de zona Munţilor Apuseni. Pe teritoriul cucerit
nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva ţăranilor români.
S-au organizat, sub conducerea comisarului Lajos Csany, „tribunalele de sânge",
s-a introdus starea de asediu, au fost urmăriţi conducătorii revoluţiei române. Mii
de ţărani români au căzut victime acestei represiuni furibunde.
Zona Munţilor Apuseni a continuat însă să se afle sub controlul românilor.
în Munţii Apuseni se apăra, de fapt, cauza generală a românilor în faţa a peste
21 000 soldaţi unguri conduşi de ofiţeri de carieră. Aici, într-un spirit democratic,
s-a organizat o veritabilă „Ţară" românească. Rolul conducător l-a avut Avram
lancu, care era supranumit şi „Craiul munţilor". El s-a dovedit un strălucit
conducător militar şi un important om politic. Sub conducerea sa au fost respinse
toate încercările forţelor militare maghiare de a pătrunde în munţi. S-au organizat
legiuni româneşti. Prima legiune a fost cea a Blajului, în frunte cu loan Axente
Sever. în condiţii deosebit de grele, Avram lancu a acceptat ideea tratativelor
propuse de Lajos Kossuth prin intermediul deputatului român loan Dragoş,
deputat, pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta Ungariei, loan Dragoş s-a
pronunţat, sincer, pentru înţelegerea dintre revoluţionarii români şi maghiari, dar
i-a lipsit clarviziunea politică. Ele urmau însă să ducă, cel puţin pentru maghiari,
fa încheierea unui armistiţiu şi folosirea forţelor disponibile contra Austriei. în
timpul tratativelor însă, trupele maghiare au atacat pe neaşteptate iar prefecţii
Ion Buteanu şi loan Dobra au căzut la datorie. în împrejurări tragice a pierit şi
deputatul loan Dragoş, acuzat, de către moţi, de trădare.
După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, fruntaşi revoluţionari,
ca Nicolae Bă/cescuşi Cezar Bol/iac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la

67
între conducătorii revoluţiei române şi ai celei maghiare, pentru a
mpotriva duşmanului comun, Imperiul Habsburgic. ecembrie 1848 a
devenit împărat, la Viena, Franz losif. Acesta a cerut usiei ţariste
pentru înăbuşirea revoluţiilor din Imperiu. în vara lui 1849 vperiale au
declanşat o ofensivă în Transilvania, concomitent cu ea trupelor
ţariste în provincie. în faţa acestui pericol, aflat într-o >arte dificilă,
guvernul maghiar a acceptat să desfăşoare tratative cu orii revoluţiei
române din Transilvania. Tratativele s-au desfăşurat la între Nicblae
Bălcescu şi Lajos Kossuth. Sub presiunea iminentă a trupelor
ţariste, guvernul maghiar a acceptat să semneze, la.2/14 iulie
>eghedin! un document intitulat „Proiectul de pacificare". /ederile sale
consemnau însă o stare deja existentă de câteva luni în iia. Astfel, se
recunoşteau dreptul românilor de a-şi folosi propria limbă listratie,
independenţa Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor în atia de
stat. Totodată, s-a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni i.' în
noua' lege a naţionalităţilor, votată în iulie 1849 de către tul
maghiar, au fost acordate unele drepturi politice românilor. în np,
prin eforturile lui Bălcescu s-a obţinut neutralitatea lui Avram lancu din
Transilvania. Toate acestea au intervenit însă mult prea târziu. La jst
1849 armata maghiară a capitulat la Şina.
el a luat sfârşit revoluţia din Transilvania. Conflictul dintre revoluţia
}\ cea maghiară, politica duplicitară a Habsburgilor ca şi intervenţia
.răină i-au grăbit sfârşitul.

Avram lancu în fruntea oştilor sale, în Munţii Apuseni

 lfV
spc"tanţa revoluţie, Revo-
luţia română din 1848-1849 a
constituit piatra unghiulară a epocii
moderne în istoria naţională. Toto-
dată, ea a fost rezultatul procesului
de evoluţie firească a societăţii ro-
mâneşti. Programul revoluţiei a cu-
prins, practic, toate marile probleme
ale epocii - unitatea şi emanciparea
naţională, asigurarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, de sorginte
modernă, ale omului, rezolvarea pro-
blemei agrare. Acestea erau, de fapt,
elementele fundamentale ale statului
modern.
Trăsătura esenţială a revoluţiei,
trecând peste o bogată moştenire
culturală şi ideologică, a fost deplina
solidaritate naţională reliefată de
programele revoluţionare şi marile r
adunări populare. Conjunctura inter-
•naţională, raporturile de forţe între
marile imperii, interesele lor specifice
faţă de Principate, ca şi situaţia
politică şi socială la nivelul fiecărei Avram lancu vorbeşte poporului răsculat
provincii româneşti au imprimat anu-
mite trăsături procesului revoluţionar
- moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de
acţiune în Ţara Românească.
în acelaşi timp, stadiul de dezvoltare istorică a Ţărilor Române, la jumăta-
tea secolului al XIX-lea, a determinat o anumită atitudine politică a forţelor
revoluţionare - aceea de a cointeresa boierimea în reformarea societăţii. Re-
voluţia a adus însă doar modificări şi aprecieri de tactică în problemele politice şi
agrară.
în lupta pentru îndeplinirea unor largi obiective cu caracter naţional,
colaborarea a numeroase forţe social-politice a permis anihilarea temporară şi
parţială a forţelor contrarevoluţionare. Un rol semnificativ în acest sens l-au jucat
masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluţiei în Ţara
Românească. Intervenţia militară a marilor imperii vecine şi înfrângerea, astfel, a
revoluţiei au demonstrat că, în acel moment, nu erau create condiţiile constituim
unui stat naţional românesc suveran şi independent.
Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul adâncirii procesului
de modernizare şi de renaştere naţională în Principate, s-a probat capacitatea
românilor de a-şi croi drumul în istorie, pe baza propriilor lor forţe. Revoluţia a
elaborat şi a desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect
legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea
Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta susţinută a naţiunii pentru
69
 jrogramului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei pentru unitate
;i a celei pentru independenţă.

larea trimisă de Nicolae Bălcescu, la 4 martie 1850, din Paris, IuiAiexandru G. Goiescu
trebuia să fie programul revoluţiei din 1848? El era dezvoltarea progresivă a revoluţiei
era organizarea democraţiei şi eliberarea ţăranului, împroprietărindu-l. într-un cuvânt,
ă o revoluţie democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi programul din 1848.
totul acelaşi cu cel din 1821 având în minus problema fanarioţilor, şi în plus problema
n-am făcut o revoluţie nici împotriva turcilor, nici împotriva ruşilor. Dreptul nostru de a
e era dreptul nostru de autonomie, care ne-a fost recunoscut de cele două puteri, deşi
np în timp, chiar şi în Regulament. Noi am cerut respectarea lui fără să vrem să ne
tratate. Odată revoluţia realizată ne mai rămâneau de făcut alte două revoluţii: o
itru unitate naţională şi, mai târziu, pentru independenţă naţională, ca în felul acesta
reintre în plenitudinea drepturilor sale naturale. Este deci evident, pentru toţi cei care
seamnă progres şi dezvoltare istorică, că revoluţia care va deveni nu se va mai mărgini
sratică şi socială şi că, potrivit actualelor tendinţe ale ideilor în toată Europa şi mai ales
ni, ea se va face într-una din unităţile naţionale. Revoluţia democratică şi socială va sluji
i drept mijloc decât drept scop. Problema unităţii a făcut mari progrese şi s-a simplificat
Unirea Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată lumea, chiar şi pentru
u poate să nu se realizeze neîntârziat. Românii din Austria, bazându-se pe constituţia
şi pe promisiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să se constituie într-un singur
jne de 3 milioane şi jumătate şi până la urmă vor obţine".

k
ezentaţi rezistenţa naţională a românilor în Munţii Apuseni (1848-1849).
ire a fost semnificaţia Proiectului de pacificare de la Seghedin (1849)?
straţi importanţa istorică a revoluţiei de la 1848-1849 în Ţările Române.
 România în context internaţional, 1821-1848
(tabel recapitulativ)

Principatele Române şi Transilvania Anul Situaţia internaţională

1 2 3

18-19 ian. - Tudor Vladimirescu părăseşte 1821 12 mai - Congresul Sfintei Alianţe de la
Bucureştiul şi se îndreaptă spre Oltenia. 23 ->! Leibach însărcinează Austria să intervină în
ian. - Proclamaţia de la Padeş. 4-28 febr. Italia pentru reprimarea mişcării carbo-
-Tabăra lui Tudor Vladimirescu de la narilor. 7 mart. - Habsburgii restabilesc
Ţânţăreni. 22 febr. -,Eteriştii trec Prutul în Regatul celor două Sicilii. 25 mart. -
Moldova şi încep înaintarea în Principate. 23 începutul revoltei grecilor în Peloponez,
febr. - Rusia condamnă revoluţia lui împotriva stăpânirii otomane. 8 april. -
Tudor Vladimirescu. 28 febr. - Trupele austriece înfrâng insurecţia din
Reprezentanţi ai marii boierimi muntene Piemont. 5 mai - Moartea lui Napoleon I în
se retrag la Braşov. 16 mart. - insula Sfânta Elena. 28 iul. -
Proclamaţia lui Tudor de la Bolintin. Proclamarea independenţei Perului.
'i 21 mart. - Tudor intră în Bucureşti. 30
mart. - întâlnire între Tudor Vladi-'
mirescu şi Alexandru Ipsilanti. 3 apr. - în
urma dezavuării Eteriei de către Rusia,
Ipsilanti se retrage la Târgovişte. apr. -
Negocieri ale lui Tudor cu paşii otomani
de la Dunăre pentru a evita intervenţia
Porţii. 1 mai - Otomanii pătrund în Principate.
15 mai - Tudor se retrage către Oltenia. 21
mai - Arestarea lui Tudor în tabăra de la
Goleşti. Este executat de către eterişti la
Târgovişte (27 mai). 7 iun. - Bătălia de la
Drăgăşani. 6 aug. - Bi mba şa Sava şi un
grup de arnăuţi sunt măcelăriţi la Bucureşti
de către otomani.

-Grigore al IV-lea Ghica construieşte 1822 12 ian. - Congresul de la Epidaur proclamă

Palatul Ghica-Tei apr. - Mica boierime în
frunte cu loniţă Tăutul alcătuieşte
Constituţia Cărvunarilor. 1 iul. - Restabilirea
domniilor pământene în Moldova şi Ţara
Românească.
independenţa Greciei, -apr. - Masacrul din
Chios săvârşit de otomani împotriva
grecilor, -mai-sept. - Proclamarea
independenţei Ecuadorului şi Braziliei. 20
oct.-14 dec. - Congresul Sfintei Alianţe de
la Verona dă mandat Franţei să
intervină în Spania pentru a sprijini pe
Ferdinand al VII contra forţelor revo-
luţionare.

71
 1 2
tr-un memoriu, Mihail Sturdza, repre-
tant al marii boierimi din Moldova,
seşte pentru prima dată termenul de
tservator.
r. - Mica boierime din Moldova se
nge Porţii în legătură cu loniţă Sandu
irdza. - Mica boierime din Moldova
prezintă Adunarea Obştească un
proiect de orme.
nfiinţarea Conservatorului din Cluj.
Răscoală în Oltenia condusă de Ghiţă
jţui şi Simion Mehedinţeanu. > sept./7 oct. -
Semnarea convenţiei ruso-omane de la
Akkerman.
înfiinţarea „Societăţii literare", apr. -
Anaforeaua boierimii pentru ronomiile
Moldovei consolidează puterea larii
boierimi. 7 dec. - Adunarea Obştească
de la lucureşti protestează contra hotărârii
Porţii le a restitui călugărilor greci
administraţia nănăstirilor închinate.
- Epidemie de ciumă în Muntenia şi o parte
a Moldovei. 14/26 apr.-2/14 sept. -
Războiul ruso-otoman. Principatele sunt
ocupate de către armatele ţariste şi
se instituie o administraţie militară
rusă în frunte cu Dontele Pahlen.
2/14 sept. - Semnarea păcii de la
Adrianopol (Edirne) între Rusia şi Imperiul
Otoman. 7/19 nov. - Generalul rus Pavel
Dmitrievici Kiseleff (1788-1872) este numit
preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării
Româneşti (până în 1834).
72
3
1823 - Expediţie militară franceză în Spania.
Ferdinand al VII este restabilit pe tron. -
Spania recunoaşte independenţa statelor
latino-americane. 2 dec.-„Doctrina" Monroe.
1824 - învăţământul particular în Franţa intră sub
controlul clerului. 19 apr. - Moartea lordului
Byron (George Gordon-1788-1824) la
Missolonghi, în Grecia.
1825 apr. - Legi în favoarea foştilor emigranţi în
perioada revoluţiei din Franţa. 25 aug. -
Independenţa Uruguayului. 1 dec. - Moartea
ţarului Rusiei Alexandru I. Este urmat la tron
de către Nicolae I. dec. - Mişcarea
decembristă din Rusia.
■
1826 - Tulburări populare în Franţa, ian. -
Spania abandonează portul Callao, ultima
sa posesiune în America de Sud. t? 22 apr. -
Otomanii cuceresc Missotonghi. 29 mai -
Sultanul Mehmet Aii al Egiptului
desfiinţează corpul de ieniceri şi
reorganizează forţele armate după model
european.
1827 iun. - Otomanii cuceresc Atena. 24 iun. -
Reintroducerea cenzurii în Franţa. 6 iul. -
Convenţia de la Londra. Anglia, Franţa
şi Rusia se decid să intervină în
conflictul din Grecia, oct. - Incidente în
relaţiile dintre Franţa şi beiul de Alger. 20
oct. - Bătălia de la Navarino (Grecia).
1828 iun. - Iezuiţii sunt excluşi din învăţământul
secundar din Franţa, aug.-nov. - Expediţie
franceză în Moreea. - Uniunea vamală între
Rusia şi Hessa.
1829 5 mart. - Acordarea de drepturi pentru
britanicii de rit catolic. - Anglia anexează
Australia de Vest. 14 sept. - Tratatul de pace
de la Adrianopol pune capăt războiului ruso-
otoman.
 1 2
- înfiinţarea manufacturii de ceramică de la 1830
Târgu-Jiu. - la fiinţă în Principate miliţia
naţională, nucleu al armatei moderne, -îşi
începe activitatea societatea secretă
„Constituţia", de la Lugoj. 29 mart.-8 oct. -
îşi desfăşoară lucrările Comisia de
delimitare a graniţei Dunării. - Fostele
raiale otomane revin Principatelor. 30
mart. - încheierea lucrărilor de ela-
borare a Regulamentelor Organice, apr. -
Divanurile de la laşi şi Bucureşti aprobă
proiectul de lege privind organizarea
armatei.
-Recensământ general al populaţiei din 1831
Principate. - Răscoală ţărănească în
Moldova, mai-oct. - Adoptarea
Regulamentelor Organice în Moldova şi
în Ţara Românească, un. - Epidemie de
holeră în Principate.
1832
-Poarta recunoaşte Principatelor dreptul 1833
de navigaţie sub pavilion propriu.
-Constituirea „Societăţii filarmonice" din
Bucureşti.
- Primul vas românesc construit la Giurgiu 1834
ancorează la Constantinopol. 11/23 febr. -
Ciocniri între studenţii de la Cluj şi
soldaţii din trupele habsbur-gice. 22
mart./3 apr. - Poarta numeşte, cu
acordul Rusiei, noi domni în Principate
-Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru
Ghica în Ţara Românească. -Ia naştere
societatea secretă revoluţionară
condusă de polonezul Adolf David.
3
iul. - Expediţie franceză în Algeria, care
este ocupată militar. 25 iul. -
Publicarea, în Franţa, a Ordonanţelor
privind dizolvarea Camerelor, modificarea
sistemului electoral, suprimarea
libertăţii presei. 27-29 iul - „Cele trei zile
glorioase" la Paris; lupte pe baricade;
Bourbonii sunt înlăturaţi. începe
„Monarhia din iulie" (familia d'Orleans).
Este o guvernare constituţională. 25
aug. - Insurecţia din Belgia contra
dominaţiei olandeze. 29 nov. - Revoluţie la
Varşovia. 20 dec - Conferinţa
internaţională de la Londra garantează
independenţa şi „veşnica neutralitate" a
Belgiei.
7 febr. - Trupele ţariste pătrund în Polonia. -
Război între Imperiul Otoman şi Egipt. 21-
24 nov. - Revolta ţesătorilor din Lyon.
25 febr. - Polonia devine o provincie a
Imperiului Rusiei. -Otto de Bavaria este
proclamat rege al Greciei (Otto I). -
Tulburări republicane în Franţa.
mai - Poarta cedează Siria către Egipt prin
tratatul de la Kutahya. - începutul războiului
civil în Spania, iul. - Tratatul de la Unkiar-
lskelesi între Imperiul Otoman şi Rusia. -
Constituirea uniunii vamale Zollverein în
Germania.
9-13 apr. - Tulburări populare la Lyon. 13-14
apr. - Insurecţie republicană la Paris. -
Anglia proclamă libertatea sclavilor,
-începutul aşezării burilor în Africa de Sud.
73
 1 2
primele experienţe cu maşini 1835
PanteJimon. ă la Paris „Cercul
revoluţionar
i - Inaugurarea cursurilor
Mihăilene de la laşi. încheierea
unei convenţii între Ţara
Românească cu privire la
-nerţului şi extrădarea fugarilor.
1836
;apătă statutul de porto-franco. 1837
•ecunoaşte vaselor muntene şi Î
dreptul de a naviga pe Marea
uncţiune, la Zlatna, prima maşină 1838
n Transilvania. Sub presiunea
Porţii, Adunarea i a Ţării
Româneşti votează Adiţional,
conform căruia orice
constituţională se putea realiza
:ordul Rusiei şi al Porţii.
ia Confederativă din Moldova e 1839
comisul Leonte Radu. -
Constituirea de către studenţii
aţi la studii la Paris a „Societăţii
ăţătura poporului român".
istituirea, în Ţara Românească, a 1840
staţi secrete condusă de boierul
Mică) Filipescu. Conducătorii săi
ă un program politic, dar sunt
i condamnaţi la pedepse grele
bazele unor noi stabilimente în 1841
Principate.
3
28 iul-Atentat contra lui Louis Philippe
regele Franţei. -Guvernarea autoritară a
lui Rosas în Argentina.
17 febr. - CraGovia (Polonia) este ocupată
de trupele ruse, austriece şi prusace. -
Independenţa Texasului, care se rupe de
Mexic. 29/30 oct. - încercarea lui
Ludovic Napoleon de a prelua puterea în
Franţa.
-începutul domniei reginei Victoria în
Anglia.
12 febr. - Tratat între Franţa şi Haiti. -
Depunerea unei petiţii de către lucrătorii
din Birmingham (Anglia) în care se solicitau
drepturi sociale şi politice.
- Olanda recunoaşte independenţa Belgiei -
Agitaţii republicane la Paris. 1839-1842-
Război între India şi Afganistan. 1839-1851-
Război între Argentina şi Uruguay.
4 apr. - Anglia declară război Chinei,
începe primul „război al opiului". 15 iul. -
Anglia, Austria, Prusia şi Rusia se decid să
sprijine Poarta contra Egiptului - Anglia
ocupă Noua Zeelandă. -Prin tratatul de la
Londra Mehmet Aii controlează Egiptul şi
Sudanul. 18 oct.-14 dec. - Aducerea de
per insula Sfânta Elena şi depunerea la Paris
a rămăşiţelor pământeşti ale lui Napoleon
Bonaparte.
13 iul. - Convenţia de la Londra stabileşte
regimul navigaţiei prin strâmtoriie Bosfor şi
Dardanele. - Sultanul otoman recunoaşte lui
Mehmed Ah guvernarea ereditară în Egipt.
 1 2 3

- Dieta maghiară votează un proiect de 1842 - Eşecul pătrunderii englezilor în Afga-

lege prin care urma să se introducă, în mod nistan. 29 apr. - Tratatul de la Nankin pune
progresiv, limba maghiară în locul celei capăt „războiului opiului".
latine, în justiţie şi administraţie, şi a celei
române, în şcoală şi biserică. 7 oct.- Poarta îl
revocă pe Alexandru Ghica ca domn al Ţării
Româneşti. 20 dec. - Gheorghe Bibescu
(1805-1873) este ales domn al Ţării
Româneşti.

- La Tunari funcţionează prima ţesătone
mecanică din Ţara Românească. 15 febr. -
Consistonul de la Blaj cere
Episcopului loan Lemeny (1780-1861) să
facă demersuri Ja Viena pentru neaplicarea
legii cu privire la folosirea limbii maghiare
votată de dieta de la Pressburg. - Se
înfiinţează societatea secretă „Frăţia".
1843 - Anglia anexează noi teritorii în India. 27
iul. - Acord prin care piaţa Chinei este
deschisă comerţului european. -
Intensificarea luptei pentru unitatea
naţională a Italiei.

-Gheorghe Bibescu decretează eman- 1844 12 sept. - întâlnirea de la castelul Windsor

ciparea ţiganilor statului, autorităţilor între regina Victoria, a Angliei şi Louis
publice şi ai mănăstirilor închinate. Un Philippe, regele Franţei. 24 oct. - Tratat
decret asemănător este dat în Moldova de comercial între Franţa şi China.
către Mihail Sturdza (1795-1884). - Se
desfăşoară mişcarea naţională din Banat
condusă de Eftimie Murgu.

-Se introduce, în Ţara Românească, 1845 - Mare foamete în Irlanda. -Texasul este
cultivarea rapiţei pentru fabricarea uleiului. reunit cu Statele Unite ale Americii.
14 febr. - Fondarea la Bucureşti a
.Asociaţiei literare a României". 2/14 dec. -
Se pun bazele, la Paris, ale „Societăţii
studenţilor români".

- Intră în funcţiune, la Reşiţa, primele
laminoare acţionate de maşini cu aburi, -în
Ţara Românească începe construirea
unui important sistem de drumuri, nov. 1847
- Sesiune a Dietei Transilvaniei care
votează un nou urbariu (lege agrară)
defavorabil ţăranilor iobagi, -înfiinţarea
„Asociaţiei patriotice" din Moldova.
1846 - Marea Britanie adoptă politica economică a
liberului schimb, -începutul războiului între
S.U.A. şi Mexic în legătură cu stăpânirea
Texasului. 11 nov. - Cracovia este anexată
Imperiului Habsburgic.

ian. - Arestarea Ecaterinei Varga, con- 1847 - Independenţa Liberiei. - Se descoperă aur
ducătoarea acţiunilor de protest a moţilor în California, nov. - Conflict, în Elveţia, între
de pe domeniul Zlatnei. cantoanele catolice şi cele protestante.

75
 ttră în vigoare o convenţie între 1848 12 ian. - Revoluţie la Palermo. 2 febr. -
şi Moldova cu privire la Tratatul de la Guadelupa Hidalgo pune
a vămii între cele două ţări, cu capăt războiului dintre Mexic şi S.U.A. -
arii. Constituţii noi în statele italiene. 22-24
t. - Nobilimea maghiară cere febr. - Lupte pe baricade la Paris,
Transilvaniei la Ungaria, îrt. - -înlăturarea „Monarhiei din iulie".
Proclamaţia lui Simion jrin 24 febr. - Piemontul declară
care românii din Transilvania naţi război
să se ridice la luptă pentru Imperiului Habsburgic.
drepturilor lor. 25 febr. - Proclamarea republicii în
3 apr. - Adunarea de la laşi. Se Franţa.
etiţiunea-proclamaţiune". 27 febr. - Crearea atelierelor naţionale
revoluţionară în Ţara Româ- în
Franţa.
>r - Prima adunare politică a 5 mart - Introducerea votului universal
de la Blaj. în
i mai - Marea Adunare Naţională Franţa.
Câmpia Libertăţii de la Blaj. Se mart. - Revoluţii la Viena, Veneţia,
'etiţia naţională", ■i ale românilor Berlin,
din Banat, nai - Revoluţionarii Milano, Miinchen.
moldoveni la Braşov redactează apr. - Stabilirea de guverne
„Prinţipiile Dentru reformarea revoluţionare
patriei", tai - Dieta de la Cluj în Italia.
votează, 4 mai - Se reuneşte la Paris
voinţei românilor, anexarea Adunarea
aniei la Ungaria. Naţională a Franţei.
. - Adunarea de la Islaz. Se adoptă 18 mai - Deschiderea
naţia de la Islaz". lucrărilor
iun. - Formarea unui guvern Parlamentului de la Frankfurt.
iu la Bucureşti. 29 mai - Instaurarea unui guvern
te ale puterii revâluţionare în Ţara provizoriu
sască. /"IO iul. - Trupele ţariste în Cehia.
ocupă 22-28 iun. - Lupte de baricadă la
Paris.
ui. - Notă a guvernului ţarist prin Generalul Cavaignac devine şef al
au dezavuate tendinţele de unitate puterii
lă ale românilor. )rp militar otoman executive.
trece Dunărea la 25 iul. - Habsburgii înfrâng la
Custozza
'9 aug. - Formarea Locotenentei (Italia) pe Carol Albert, regele Piemontului.
şti în Ţara Românească. 2 dec. - împăratul habsburg Ferdinand
ilegaţie munteană duce tratative la I
abdică. îi succede Franz losef
Se publică la Cernăuţi „Dorinţele (Francisc
IINaţionale din Moldova", icre asupra losif) (1848-1916).
populaţiei româneşti din vania. 7 dec. - începutul ostilităţilor militare
6/28 sept. - A treia Adunare între
ală de la Blaj. Habsburgi şi trupele
revoluţionare
maghiare.
10 dec. - Ludovic Bonaparte
(viitorul
împărat Napoleon al lII - 1852-1870)
este ales preşedinte al Franţei.
ii
 1 2 3

13/25 sept. - Otomanii forţează intrarea în •

Bucureşti în ciuda rezistenţei populare. 25
sept./7 oct. - Exilarea conducătorilor
revoluţiei din Ţara Românească, dec. -
începe ofensiva maghiară în Transilvania,
care este ocupată, cu excepţia zonei
Munţilor Apuseni, până în martie 1849. -
Rezistenţa moţilor din Apuseni, condusă
de Avram lancu.

20 febr./4 mart. - Constituţia imperială din 1849

1849 recunoaşte o autonomie limitată
Transilvaniei. 22 apr.-4 mai - 24 apr.-6
mai - Tratative între Avram lancu şi loan
Dragoş.
•';î(#.s Mişcări ale lucratorilor [[]
Hust Soroca
Organizaţii muncitoreşti ■■V.- Darabani
Conspiraţia antihabsburgică Halmeu
Sighet
•'•" Râbniţ
Cărei Satu Mare Botoşani
Baia Mare Rădăuţi Viseul de
Valea lui Mihai a Orhei
JTăsna Sus
Marghita rWăsău
. Atacuri ale trupelor d d
(3D
ruse în 1853-1854 Oradea Zalău
Atacuri şi mişcări ale Tiraspol
trupelor otomane în 8 * * RP
1853-1854 Manifestaţii
ţărăneşti în favoarea
alegerii lui Alexandru I.
Cuza în Tara
Românească
 Gheorghieni vM.i854-VII.1855 Huşi { )
Alegeri: 7/19.VH.1857 Leova " ' . v.
Sântana gCâmpehij? Turzii ' Anulate:
Aiud Miercurea Ciuc P&k 12A24.VIH.1857 Comrat
Nădla Arad Cetatea Albă ';
Zlatna Blaj Tg.OcnaV£S'No| alegeri. ix.1857
c Lipova Divan Ad-hoc : 22.IX./4.X.1857
Timişoara W Alba lulia Tatarbunar 3
Deva «r , V Ai> > Al. I. Cuza ales ca domnitor:
Kikinda
Orăsti
Jimbolia Lugoj Chilia Nouă "
Buzia e I.ŞerpildF
-
ş Ciacova ' Caransebeş

rteă H âmpina VI.1853V Sulina :

Oraviţa f mna Râmnicu Vâlcea Ar
oviste Ploieşti Ocupaţie austriaca
BELGRAD Târgu Jiu / Targovişte vill.1854-XII.1854 Babadag sf.Gheorgrvţ
v Moldova Veche . rlle! ll
? J
v Ali»aeri • 7/19 IX 1857
Orşova Turnu Sevennn j
Divan Ad-hoc: V • 20.IX./12.X.1857
v
Slatina BUCuREsfi Al. I. Cuza ales ca domnitor: w
Drăgăs
/
, laşi Centrele principale ale mişcării Caracal Olteniţa
unioniste p Ecoul Unirii
în teritoriile româneşi. T . . • Silistra Giurgiu Turtucaia, O
aflate sub ocupaţia străină; Vidin Corabia Turnu Măgurele Rusciuc Mangalia
centre ale luptei pentru
Calafat
Lo Nioopole Bazargic
desăvârşirea unrticâm Ba/c/c
m
. \ ."VexvVoţu ocupare
 PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) Şl
„DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE"
(1856-1866)

-CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN SI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROMÂNE

(1849-1856).
- PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ.
- ADUNĂRILE AD-HOC (1857).
- CONFERINŢA SI CONVENŢIA DE LA PARIS (1858).
- DUBLA ALEGERE A LUI AL. IOAN CUZA.

Convenţia de la Balta Liman şi activitatea emigraţiei române (1849--

1856). înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus
capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumăta-
tea anului 1849. în vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată,
s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea $i anchetarea celor implicaţi în
acţiunile politice ale anului anterior. A fost astfel instituită o înaltă curte crimina-
listică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s-a interzis, printr-un '
firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari.
Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat în întreaga
Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. „Ei îşi asumau
o sarcină de mare responsabilitate - aceea de a călăuzi poporul la luptă, în
ceasul deşteptării".
Dar cele două puteri, suverană şi „protectoare", în dezacord cu interesele
poporului român dar arogându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia,
încheiau la Balta Liman - în primăvara anului 1849 - o Convenţie, valabilă pe
termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.
în cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor
Organice, hotărându-se: domnitorii celor două ţări române, consideraţi înalţi
funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de sultan, cu acordul puterii
«protectoare" (Rusia) pe timp de şapte ani; Adunările obşteşti ordinare şi extra-
ordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad-hoc, formate
din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere. Staţionarea în Principate a
25 000 - 30 000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la „restabilirea
liniştei", era prelungită. în baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioadă stabi-
lită: Bartiu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.
împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română a adresat
un protest Adunării Naţionale a republicii franceze şi, din iniţiativa lui CA.
Rosetti, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Demo-
cratic Român.

79
 în aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala Franţei pentru a
concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.
Grupată în jurul revistei „România viitoare", emigraţia română considera
revoluţia europeană generală drept singura cale pentru înfăptuirea statului
naţional român. Pentru pregătirea ei, în iulie 1850, la Londra, a fost constituit
Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea
revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind:
Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova, Ţara Româ-
nească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi proclamaţii revoluţionare.
Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului
preşedintelui francez Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se
extindă în toată Europa.
Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851,
printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat
sub numele de Napoleon al ///-/ea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie
1851, constituţia promulgată la 4 martie t849. Nu peste mult timp, la Palermo, se
stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.
în fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile
Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan
european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. înfrângerea ţarului a
creat perspectiva unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea
problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această direcţie, meritul
marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat concertat, atât în ţară cât şi în
străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană,
nu se mai putea realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi
aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.
începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în teatrul de
desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de perioade lungi de
ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iunie 1853, erau obligate să părăsească
Principatele, între aprilie-septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane
şi austriece, acestea din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.
. ■ Atâta vreme cât propa-
ganda prounionistă era stânjenită în Principate, emigraţia politică română şi-a
concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a
opiniei publice internaţionale.
încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1856, repre-
zentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi
format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în
acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.
La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările Române cei
doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey,
în Ţara Românească, a manifestat o atitudine defavorabilă mişcării unioniste,
sperând să obţină o nouă candidatură la tron. în Moldova însă, Grigore
Alexandru Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca „România literară" şi
„Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru Unire, în
formarea conştiinţei naţionale.
în acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei publice şi atra-
gerea unor personalităţi europene precum împăratul Napoleon al ///-/ea, contele

80
 Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez Palmerston. Porţii
otomane i-au fost trimise repetate memorii de protest în care erau înfăţişate
realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost
antrenate în sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale
europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillantş\
mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.
Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei
publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfel, când Congresul de Pace de la
Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvergură
europeană. Reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat însă în conformitate cu
interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin;
Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi
Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a
pronunţat, lăsând problema deschisă. împotriva Unirii au fost, de la început, din
motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia puterilor
favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin
consultarea locuitorilor din cele două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de
convocarea, în cele două Principate, a unor Adunări ad-hoc care urmau să
exprime voinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri neavând
dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele.
în continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856,
Principatele române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată,
sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare; se stabilea libertatea de navigaţie
pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii permanente, alcătuită din
reprezentanţii statelor riverane; se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul
Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani,
un permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi Principate. Se
statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii alcătuite din reprezentanţii celor
şapte Mari Puteri pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care
priveau reorganizarea lor.
Adunările ad-hoc (1857). Anii 1853-1858 s-au arătat hotărâtori şi în plan
intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină
cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni reîntorşi, masiv, în
ţară, spre sfârşitul domniei lui Barbu Ştirbey.
în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s-au organizat în câte
o formaţie politică denumită „Partida naţională". După ce în Moldova şi în Ţara
Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a
constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare
programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ
străin, guvern reprezentativ şi o singură Adunare, în care să fie reprezentate
interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii.
La expirarea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu
Ştirbey, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Ba/ş
şi apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, şi pe Alexandru Ghica, în Ţara
Românească.
Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de
caimacamul N. Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la laşi. în

81
omisia internaţională trimisă în 1857, ftvPrincipatele Române, pentru a se informa în
legătură cu dorinţele românilor.

îxtul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului de Galaţi,

andru loan Cuza, a reprezentat un act cu puternic r ăsunet intern şi
laţional. Puterile favorabile Unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta.
Ierna românească era pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru
evita această situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul
Paris, se arătase potrivnică Unirii.
în august 1857, împăratul Napoleon al lII şi regina Victoria a Angliei
întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis, în virtutea căruia Anglia
imţea la anularea alegerilor falsificate; în schimb, Franţa renunţa să
'ne Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar
ru o simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte noua
uitare care a asigurat victoria deplină a unioniştîlor în ambele Principate.
Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857. Pentru prima oară
aleşi şi deputaţi ţărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu
'ii. Pentru prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau
nate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. în
i de 7-8 octombrie/19-20 octombrie, Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării
lâneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de
i. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea
îzentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii
iproprietărirea. Cum în rândul „Partidei Naţionale"se aflau şi numeroşi mari
rietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea
 acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti s-a
pronunţat pentru aceleaşi deziderate.
Conferinţa şi Convenţia de la Paris C\858).Cerer/ie celor două Adunări,
cuprinse într-un Raport al comisarilor puterilor europene, au fost înaintate
reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22
mai -7/19 august. înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o
Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare
înternă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.
Statul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice - Comisia centrală şi
înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice,
ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni,
adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să
spunem că textul Convenţiei nici nu încuraja dar nici nu descuraja „Partida
Naţională"'din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula
că domnii aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate. Era
astfel deschisă calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide
perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la
laşi, cât şi la Bucureşti.
Convenţia de la Paris stipula b serie de principii importante, precum abolirea
privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicirea raporturilor dintre proprietari
şi ţărani pe baze noi, modeme. Legea electoralăprevedea însă un cens ridicat.
Cu plusurile şi minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a
reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba
Vasile Boerescu afirma că „depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea".
„Europa ne-a ajutat", rostea acelaşi om politic, „rămâne să ne ajutăm noi înşine".
Conform Convenţiei de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din
cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru
adunările elective.
Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza. în Adunarea electivă a
Moldovei, „Partida Naţională" m a prezentat, de la început, un candidat pe care
să-l opună grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza,
fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. în cele din urmă, la
3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru loan Cuza, care a fost ales
domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi (5/17 ianuarie 1859).
întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două
Principate să fie persoane separate; conducătorii luptei naţionale au decis ca
alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă
în faţa faptului împlinit. De altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la
Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea
lui Al. I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie 1859 ziarul
„Românul"consemna că „nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi
ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori,
care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era
posibilă fără intervenţia maselor, singurele în măsură să producă un dezno-
dământ fericit.

83
 Adunarea electivă a Moldovei

în această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o

ie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime
de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul
dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în
Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Adunarea electivă a Ţării Româneşti

84
 V-Jfc

Proclamarea unirii, în 1859

într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la

24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în
unanimitate.
Entuziasmul s-a transmis şi poporului. în mod firesc, în Capitală şi apoi în
întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o explozie de satisfacţie
Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o
J expresie a „voinţei puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Wa-
lewski, ministrul de externe al Franţei. L Kossuth scria: „un astfel de spirit e
necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o
recâştige".
Perspectiva celor aproape 140 de ani, care au trecut de la evenimen-
tele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul, dar şi remarcabila
abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au ştiut, printr-o acţiune îndrăz-
neaţă, să pună Marile Puteri „în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obsta-
colele pe care interesele contradictorii ale acestora le a şezau în cale i
Unirii. De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării, deci?ia
finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care naţiunea română a
arătat-o acestei cauze. Presiunea populară de la Bucureşti, din istoricele zile
de 22-24 ianuarie 1859, legitima o mare aspira ţie şi-i dădea trăinicia
eternităţii.

85
 Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea
Hnţă publică.
...cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt:
1 Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor
)itulaţii încheiate cu înalta Poartă...
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai
ei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Pricipatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate
tresele naţiei.
Toate acestea sub garanţie colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris".

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris '

„Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice,
re totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale
sţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care caută să se împace
eresele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea,
r i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...

TEMĂ:

1. Care a fost semnificaţia luptei emigraţiei revoluţionare după 1848?

2. Prezentaţi poziţia Marilor Puteri europene faţă de problema românească.
1. Ilustraţi politica „faptului împlinit" practicată de români, prin raportare la hotărârile
Congresului (1856) şi, respectiv, Conferinţei de la Paris (1858).
 DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA
(1859-1866)

-ACŢIUNEA POLITICĂ SI LUPTA DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAŞTEREA

UNIRII DEPUNE (1859 - 1861).
-DOMNUL SI ADUNAREA ELECTIVĂ, DOUĂ FORŢE OPUSE ÎN OPERA DE
EDIFICARE A ROMÂNIEI MODERNE.
-GUVERNUL MtHAIL KOGĂLNICEANU (1863-1865). SECULARIZAREA AVERI-
LOR MĂNĂSTIREŞTI. LEGEA RURALĂ. LOVITURA DE STAT DIN 2 MA11864.

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru I.Cuza,

pretutindeni unde trăiau români, nu putea în nici un fel să ascundă situaţia
complexă în care se găsea noul stat.
De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza â acţionat în sensul voinţei
Adunărilor ad-hoc. în plan internaţional, el a declanşat o campanie diplomatică
energică pentru recunoaşterea de către Marile Puteri, a faptului împlinit la 24
ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că
peste obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă statutul
solicitat, Alexandru I. Cuza nu s-a temut să grăbească momentul aşteptat. între
anii 1859-1862, unificarea unor instituţii până atunci separate trebuia să
avertizeze că ţara e dispusă să-şi ia soarta în propriile mâini şi că actul de la 24
ianuarie este ireversibil.
Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi
vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de
reforme care va edifica'România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi
acum pe poziţii diferite.
Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu pământul şi
puterea politică) se alătură celei „roşii", liberale, constituită din personalităţi
politice care acţionaseră pentru Unire şi dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza,
dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.
Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă, reformele nu
puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu
ezita să-l înfăptuiască. După ce secularizarea averilor mănăstireşti, legea
electorală, legea rurală, legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării
armatei ş\ Codurile civil şi penal au devenit realitate, acesta a considerat că îi
mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral hotărârile
Adunărilor din 1857, instalarea prinţului străin.
Scrisoarea pentru Napoleon al ///-/ea, din 1 octombrie 1865, şi mesajul
pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau
clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea.

87
Stema reunită a Alexandru loan Cuza
Moldovei şi Ţării
Româneşti
 Acţiunea politică internă şi lupta diplomatică pentru recunoaşterea
Unirii depline (1859-1861). Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta
primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o
puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al
Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare
deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala
munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.
Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere, Alexandru I.
Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să rezolve grele şi complicate
probleme, cea mai stringentă fiind recunoaşterea internaţională a alegerilor
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1O59 era considerat de Poartă şi de Austria drept o
încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma
să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea
la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de
persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri
garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. încă în a doua
şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au
recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult,
se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I.
Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina,
armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După
 alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial,
o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7
septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei,
atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe
domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti{\ 1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie,
obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii
depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit
s-o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi
de hotărâtă acţiune internă. .
Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a
trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor
adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache
Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două
ţări Unificarea armatei începea cu deplasări de iwiităţi militare moldovene, la
Bucureşti şi muntene, la laşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă
unică. în cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa
au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană - generalul Ion
Emanoil Florescu- a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări.
fn serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht
inspector general. La 26 octombrie/7 noiembrie 1860, domnul a inaugurat
Universitatea din laşi, la început cu 4 facultăţi: drept, filosofie (litere), ştiinţe şi
teologie.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală
care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor
două ţări. în cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost
aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la
Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii
fiscale).
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care
jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii „protec-
toratului") au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe
respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa
militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului
1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitaîe călătorilor români, în mai multe
situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli.
Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român
sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi
polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni,
sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-
se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia
revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria,
nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a fost mereu condiţionată de buna
înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.
Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea
deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol

89
convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a
cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale
Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui
Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era
prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. într-o scrisoare către
C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii interne şi că îşi
declină răspunderea.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică aXamerelor şi a guver-
nelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii
Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei,
Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la
condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.
Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea deplină a fost
recunoscută, Alexandru loan Cuza afirma că „înalta Poartă şi toate. puterile
garante au aderat la Unirea Principatelor... Unirea va fi aşa precum România o
va simţi şi o va dori"., ■

Domnul şi Adunarea electivă, două forţe opuse In opera de edificare a

României modeme. Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii de-
pline deschidea perspectiva înfăptuirii României modeme. O nouă lege electorală,
care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la
viaţa politică, o lege rurală al cărei conţinut principal - desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea - să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea instrucţiunii,
prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în
ultimul rând, o lege a secularizării averilor mănăstireşti, care să restituie poporului
român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.
Toată această excepţională operă juridică - fără precedent în trecut
-trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu
un guvern unic care avea în frunte un remarcabil bărbat de stat, conservatorul
Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel
susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate - Rusia, Poarta şi Austria - dar şi un
motiv de puternică nemulţumire populară întrucât cu o asemenea conducere a
afacerilor publice, programul de reforme era, din start, obstrucţionat. Era şi
convingerea lui Mircea Mălăieru, reprezentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a
Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din
Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti „să scape de boierii care-l împiedică pe
Vodă să facă dreptate". în drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect,
în capitală însă sătenii sunt opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.
împotriva unui curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză
să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect
de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care lăsa practic
neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci, aşa cum se
ceruse încă la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se
acordau doar câte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din aşa-zisul
pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea unor loturi pe
moşiile statului sau ale instituţiilor publice. ,, ,, _,~ _ -

90
 Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862 - o capodoperă a oratoriei
politice româneşti - M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi.
Invocând Convenţia de la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a
raporturilor dintre' ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea
proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de pământul pe care-l
lucrează, pe care nu sunt chriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul
patetic, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei muncă s-a aşezat
averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărată, nu a fost luat
în considerare de deputaţi. După un schimb de replici între Barbu Catarg/u şi
M. Kogălniceanu, contraproiectul propus de acesta, care stabilea împroprie-
tărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.
Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu,
au hotărât că singura cale spre a se adopta legea atât de dorită de ţărani este
apelul la mase.
în această atmosferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de
23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se arăta gata să apere pacea
internă cu orice preţ („voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se
calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui
mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-o, moartea sa
a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare,
care, deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească
a unei răscoale populare.
Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6 iulie 1862-
11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare administrativ ă (cu
serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură ş\
s-a instituit Direcţia Generală a Andivelor Statului.
în noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii, domnul şi gu-
vernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe teritoriul ţării, de la Bolgrad
(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în
500 de care de transport (63 000 puşti cu baionete, 10 000 carabine, 30 000
pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu
care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. Nu degeaba, după ce scandalul
diplomatic prilejuit de acest eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a
dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe
a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia „Amico certo in re incerta".

împotriva marilor realizări ale domnului, între care recunoaşterea interna-

ţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în
ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă, imposibilă altfel, între dreapta
conservatoare, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogăl-
niceanu stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa
în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai puţin făţiş declarat, era
îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea
integrală a hotărârilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii
domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în Cameră, la 22
ianuarie 1863, cu un text elaborat de A. Panu care îl acuza pe Alexandru I. Cuza
de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege

91
 electorală şi de a fi tolerat starea precară
a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi
spre miniştrii săi, făcându-se auzite şi voci
de completă şi energică autoacuzare:
„Ce-am făcut noi toţi până acum ca să
punem (ţara) pe calea progresului?
Ne-am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi
de partid şi am sacrificat înteresele cele
mai vitale ale ţării în setea răzbunărilor
personale". în pofida unei intervenţii
argumentate a lui M. Kogălniceanu în
favoarea guvernului şi a domnului, la 2
martie Camera dădea un vot de blam cabi-
netului şi, indirect, lui Alexandru I. Cuza.
Din ce în ce mai hotărât să acţio-
neze - era şi sfătuit în acest sens de mulţi
dintre apropiaţii săi - Alexandru I. Cuza a
adresat Porţii un memoriu, la 27 iunie
1863, prin care se pronunţa pentru un re-
Mihail Kogălniceanu
gim nou, de autoritate şi dreptate. Pentru
aceasta ar fi fost necesară o nouă lege
jctorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor
igliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt,
proiect de constituţie care acorda domnului întreaga autoritate în stat
ilie-august 1863).
Guvernul Mihail Kogălniceanu (12/24 octombrie 1863-26 ianua-
s/7 februarie 1865). Secularizarea averilor mănăstireşti. Legea rurală,
ivrtura de stat din 2/14 mai 1864. Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă,
exandru I. Cuza mai încearcă o dată lupta constituţională, încredinţând
inducerea guvernului-, la 12/24 octombrie 1863, lui M. Kogălniceanu, a cărui
iergie şi capacitate politică erau o garanţie că marile reforme puteau să
ceapă.
Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de
in augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a proiectului de constituţie
Jtoritarăa lui Alexandru I. Cuza a provocat, o vie nemulţumire în rândul opozi-
ii; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti
a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă
eme aşteptată.
în text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri închinate, puse
3 ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor Orientului pentru a le asigura o mai
jnă gospodărire şi un prestigiu sporit. în Muntenia, aceste bunuri reprezentau
1,14%, adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova, 12,16%.
daugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele
suă ţări române 25,6% din' suprafaţa agricolă. Practic, un sfert din bogăţia ţării
aarţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi
tereselor străine tării.
 încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor
greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o alta separat, pentru
construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta statului
român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta,
foarte sensibilă când era vorba de venituri care i se „cuveneau", şi Rusia,
„protectoarea" tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman. Spre a se evita alte com-
plicaţii, Alexandru I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterea şi adop-
tarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.
Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân
averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului, reînnoind oferta de
despăgubire. Cu excepţia Franţei, care a avut, ca de obicei, o atitudine
favorabilă, celelalte Mari Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta.
au protestat, desiguf, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă
convenabilă. Pentru Alexandru I. Cuza însă necesitatea acestei fegi, ca şi
sprijnul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. într-un mesaj către
ministrul de externe otoman, căruia îi explica raţiunea secularizării, Alexandru I.
Cuza i-a scris: „în această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor,
sunt România însăşi". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în
cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri pe care mănăstirile au refuzat
s-o primească.
Cele patru luni care separă adoptarea legii secularizării de lovitura de
stat din 2 mai 1864 au fost caracterizate printr-o fecundă activitate legislativă:
a fost înfiinţată, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea actelor
financiare ale statului, era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut
extern contractat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea organizării
puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au fost sancţionate, a fost
înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea rolul său în noile structuri de putere,
după lovitura de stat. Toi după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii,
legea comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal ş\ de procedură penală,
urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea proiectului de lege
rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă cu doi ani, devenise inevitabilă
mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.
Lupta parlamentară s-a declanşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea
desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea
economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu
dobândă de 5%, în vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru
împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane, contra unei
despăgubiri ce urma a se plăti în şapte ani cu dobândă de 8%.
în discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat inflexibil în ches-
tiunea împroprietăririi cu loturile legiuite, dar problema despăgubirii a lăsat-o
. deschisă. Teama de adoptare a legii rurale în varianta guvernamentală şi de o
nouă lege electorală care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de
blam împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi prezintă
demisia care nu este acceptată. Alexandru I. Cuza a dizolvat, în aceste condiţii,
Adunarea, printr-o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.

93
 VASILE BOERESCU scria în „Naţionalul" din 14/28 august 1858:
„Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, că nu vom fi
prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde-decât de noi. Depinde de noi,
dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să
întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde '
de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."

La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, BSclard, raporta la Paris: „Noul domnitor, cu
faţa sa plăcută, aspectul său tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă
mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa... Colonelul Cuza are, din ceea ce
cred eu, una dintre calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară,
sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia... Ar fi omul nou pe care îl cere
situaţia sa nouă..."
La o a doua întâlnire, demnitarul străin remarcă „un om cinstit plin de dragoste pentru ţara
sa, sub nici o formă ameţit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi
ideiile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp,
foarte devotat principiului de ordine..." *

TEMĂ:
- Ilustraţi raporturile care s-au stabilit între principele Alexandru I. Cuza şi „Adunare".
 EPOCA MARILOR REFORME

- DOMNIA AUTORITARĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA. MARILE REFORME:

LEGEA ELECTORALĂ, LEGEA RURALĂ, LEGEA INSTRUCŢIUNII, CODUL CIVIL.
-ANII 1865-1866. DECLINUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA SI
ÎNDEPĂRTAREA SA, LA 11 FEBRUARIE 1866.
-ROLUL ISTORIC AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA SI AL GENERAŢIEI
PAŞOPTISTE ÎN ÎNFĂPTUIREA UNIRII SI A ROMÂNIEI MODERNE.

Domnia autoritară a iui Alexandru loan Cuza. Marile reforme: legea

electorală, legea rurală, fegea instrucţiunii, codul civil. După evenimentele
din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza a explicat motivele care l-au îndemnat spre
această acţiune: în primul rând, neîmpăcata opoziţie întâlnită în Adunare, care l-
a împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea României. Erau
supuse, deci, aprobării poporului, printr-un plebiscit, Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (în fapt o nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală.
Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa
legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului- Corp Ponderator -şi
pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală măsură, drepturile Adunării, al
cărei regulament era alcătuit de guvern. Elaborarea legilor cădea în seama
Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.
Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor,
în principal de două categorii - primari, care votau prin delegaţie, şi direcţi,
departajaţi prin posibilităţiile censitare; reforma electoratului avantaja cu deo-
sebire burghezia în formare. Desfăşurat între 10/22 - 14/26 mai 1864, plebiscitul
a confirmat regimul autoritar, peste 682 000 vontanţi pronunţându-se afirmativ.
Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă
de lovitura de stat. „Este imposibil să-şi bată joc cineva de tratatele şi deciziile
Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza" - se putea citi într-un ziar
franco-belgian care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.
După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza a făcut o
călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie în care s-a bucurat din nou de o
primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei zile discuţii complicate cu repre-
zentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28
iunie 1864, se arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se
întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.
înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care, deşi votată de Adunarea dizolvată
în mai, nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea
din Bucureşti (iulie 1864) iniţial cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. în acelaşi
timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care
„Românul" şi „Libertatea", editate de CA. Rosetti, erau pe rând suprimate.

95
 La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu
liul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a încredinţat unei comisii, pentru
ia redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare ale Con-
lui de Stat cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formu-
a definitivă, însoţită de o Proclamaţie (14/26 august 1864) în care se putea citi,
; altele: „De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de
îânt proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"
Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de
3rea lor economică exprimată în numărul de vite posedat; se constituiau
el trei categorii, după cum urmează: cei cu 11 pogoane, 7 pogoane (1 po-i
= 0,50 ha) şi 11 prăjini (o prăjină = 208,82m2), respectiv 4 pogoane şi 15 pră-în
Moldova, 5 falei (o falcie = 1,43 ha) şi 40 de prăjini (o prăjină = 179,02m2) ilci
şi 2 falei şi 40 de prăjini - ceva mai mult, pentru ca în rele trei judeţe din Iul
Basarabiei să se ajungă la 6 falei şi 30 de prăjini, respectiv 2 falei şi
prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa
şiei expropriate, fără a socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se
rfiintau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de me-
let, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în
ură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi
plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.
Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în vedere claca şi
slalte obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea întegrală a sumei, contra-
oarea să echivaleze cu aceea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate
de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o
ti'tutie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i-ar
igăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.
Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit
regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul
îistru; fiind puţini ingineri-topografi, măsurătorile „pământurilor legiuite" s-au
ut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas
ărani neîmproprietăriţi.
Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost
;jative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii nu au vrut să angajeze
stalurile necesare progresului agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor
>mentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu
efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865 a însemnat sub aspectul
iducţiei un regres faţă de anii anteriori.
Abia după 1867 hcrurile s-au schimbat radical, ambele categorii de
>prietan - sătenii, pe de o parte, proprietarii de moşii, pe de alta -, acum
aptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie
-
e a determinat şi importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări
"nnificative - p=irte întrebuinţate' pentru achiziţia de maşini agricole, parte
ntru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis
:ă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.
în acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un alt succes notabil. La
august 1864, casa Stern şi Banca Otomană' acordau ţării noastre primul
<prumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea
cularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
 £ Universităţi Cernăuţi
f Facultăţi Institute şi şcoli speciale ■1862
-Af - Darabani
<- Dorohoi
oijvtngri
Rădăuţi
*"VS
v
■ "¥)almeu
Gimnazii şi licee româneşti în Transilvania
AŞcoli normale _ Sighet
SatuMare ' Uff£S .,. , . _
Cărei ' Vişeul de Sus Botoşani Bălţi
Muzee şi biblioteci Activitate Suceava
teatrală române; ▼Activitate Debrecen Ba a
i Mare
Orhei
teatrală germană Activitate & <5
Valea lui Mihai ■ri858/68 r- Fălticeni
teatrală maghiară 1867
Va t r a D o r n
I Asociaţii corale româneşti I Zalău. *.Năsâud , p aţcani
' ure-, Piatra Neamţ
Asociaţii corale săteşti Oradea Ui 7 Gherla \
1874, Vciui A
1849N6uAGheorgh i e ni ;
J- Tg.Lăpuşnei Tignina ' Tiraspol
/Salonta
eiuş • LEGE ŞCOLARĂ Brad
1850 Husi Căuşani
Bacau
Nucet Turda /'/> JârguMureş ( ( REGLEMENTARE LeOva
Abrud ŞCOLARĂ
Bârla
Nădîac d Comrat
Arad
Brad Blaj Mediaş Cetatea Albă
Alba
Kikmda Jimbolia
J" Timişoara lulia ©olgrad ii h
Chilia Nouă
smail

Tatarbunar
Lugoj Braşov
Predeal
Haţeg 1861
1868
■* Caransebeş 1847 l
Resita — I.Şerpil
Câmpulung Brăila
o Sulina
Tulcea *"
Râmnicu
Vâlcea
 - "ploieşti Sf.Gheorghe
BELGRAD Piteşti
O
M '
li
Filiaşi " Slatina

Târgu Jiu

Severin
Centre de presă politică
românească Centre de
presă politică 4 BUCUREŞTI ernavodă
românească şi germană Craiova Călăraşi
1872 1866/79 Constanţa
Caracal Turnu Olteniţa t ■iilistra

Măgurele Mangalia
Centre de presă politică germană Centre de
Calafat Giurgiu Turtucaia
presă politică maghiară | Apariţia unor organe
"Lom Rusciuc
de presa muncitoreşti Asociaţii ştiinţifice,
Nicopole Zimnicea
culturale şi academice
0 W Periodice de cultură ştiinţifice
•jj L — J ■!■!■---------—~ .-----------.............— ■ -— -
~
Dezvoltarea culturala între
 Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor de deputaţi
tru noua Cameră (24-25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al
ptilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea
noi legi electorale şi a legii rurale paralel cu continuarea programului de
rme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, între altele, legea introducerii
dmului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de
uri şi şosele, în fine, erau decretate legea instrucţiunii (25 noiem-
H decembrie), legea organizării armatei (27 noiembrie/9 decembrie) şi se
ptă codul civil (16 decembrie). Este de remarcat că în România, între primele
din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil,
irui model fuseseră precedentele napoleonian şi cel italian, introducea căsă-i
şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibilitatea împământenirii
tate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.
Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă,
deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru
ia oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor. „
Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai
sa fi în nici într-un fel ostilă domnului şi guvernului său, a coincis şi cu
jriorarea raporturilor dintre Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul
nfal al primului ministru-în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău
rpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat
iţele lui Alexandru I. Cuza în înfăptuirea politicii de reforme a statului,
esul său personal n-a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat, în timp, o
îă de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropiate
inului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe
j Alexandru I. Cuza a primit-o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică;
ândul colaboratorilor săi nu se găsea nici o altă personalitate de talia
lectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.
Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe
ecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul
i câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui
îeda naţională, romanatul. în această situaţie, pe teritoriul naţional aveau
)t de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un
imn financiar specific.
Anii 1885-1866. Declinul domniei lui Cuza şî îndepărtarea sa, ia 11
uarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice şi-a arătat, pentru o
rtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe,
s două camere au votat legea privind numirea de c ătre domn a mitropoli-
şi episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la Constantinopol.
astă măsură, cu caracter de autocefalie pentru Biserica Română, era un alt semn
ansolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.
Oarecum împotriva cursului pe care viaţa politică românească îl luase în
lăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea de a se exprima par-
entar sau în presa din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva dom-
ii, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii
naturali, semn, în opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o
istie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată,
 domnul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear
la Ems, în Germania.
E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi burghezia
liberal-radicală - pentru a acţiona. E greu de crezut, totuşi, că s-a dorit
răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa sa. Organizarea unor tulburări
discredita însă pe deţinătorul tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul
concertat al Marilor Puteri.
Incidentele din 15august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de
vechii adversari ai lui Alexandru I. Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera
prielnică unei asemenea dezlănţuiri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini
aflaţi întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase
care urmară l-a constituit o ordonanţă a Primăriei bucureştene prin care
precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face
comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. în ziua de 15 august 1865, în semn
de protest, mai sus-numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună
în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incen-
diară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă, generalul Florescu,
ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras
şi, din rândurile devastatorilor, care n-aveau asupra lor arme de foc, au c ăzut
20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri marcanţi ai
liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe. Alexandru I. Cuza, re-
întors în ţară de urgenţă, a ezitat să vină imediat la Bucureşti, parcă mini-
malizând importanţa celor petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o
însemnătate.
Din nefericire, acţiunea din 15 august a determinat numeroase complicaţii
în raporturile României cu Marile Puteri garante. Acum se profilează foarte vizibil
o răcire a relaţiilor cu Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel,
agentului României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei
nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului defectuos de
aplicare a legii rurale.
Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa
se adresase domnului, cu puţină vreme înainte. Reacţia internaţională puternic
defavorabilă, dar mai cu seamă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate
demersurile anterioare ale ţării noastre spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe
Alexandru I. Cuza.
în această împrejurare va adresa el cunoscuta scrisoare din 1 octombrie
1865 împăratului Napoleon al lII. Din rândurile ei răzbate intenţia de a părăsi
tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi dacă Franţa nu îl mai
sprijină. Lui Fuad Paşa însă principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu
multă seninătate, pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe
care aceasta şi Ie-a câştigat în ultimii ani.
Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul
adresat Parlamentului la deschiderea noii sale sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi
descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica
ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. îndoita lui alegere, expresie a voinţei
statornice de unire, era considerată doar ca un depozit sacru, la care el poate
oricând renunţa.

99
 Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie.
za la adresa domnului - nesocotindu-se motivele reale ce o determinaseră -
a neglijat situaţia finaciară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o
arilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă
onală era de mult subiect de comentarii şi bârfe.
Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a organizat complotul
11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere
3 renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi
legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi
mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.
Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să-l răstoarne, la
anuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi
iterne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.
Deşi în Bucureşti se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat, zilele de 24
larie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie (7 ani de la intrarea lui Alexandru I.
■a în Capitală) au trecut în linişte. în seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7,
xandru I. Cuza a fost prevenit că impotriva sa se pregăteşte un complot. în
astă situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că
ă şi aceasta fusese câştigată de complotişti. în dimineaţa rece a zilei de 11
uarie 1866, trupele unui regiment de linie şi două baterii de artilerie s-au
eptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili
pătruns în clădire şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să-şi semneze propria
icare, „conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.
în aceeaşi zi, o Locotenentă domnească şi un guvern prezidat de Ion
ca preluau puterea pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera
oroclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta
\ n-a acceptat coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să-şi urmeze
tinul în exil, a avut tăria de caracter necesară spre a rosti la plecare: „Să dea
nnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine! Să trăiască
nânia!".
Rolul istoric al lui Alexandru loan Cuza şi a! generaţiei paşoptiste in
iptuirea Unirii şi a României moderne. Opera sa politică trebuie măsurată
dimensiunea epocii căreia el şi poporul român i-au dat viaţă şi în care totul
de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot, la proprietate şi la
rucţie, pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. în continuarea ei,
lăstarea generală nu se putea clădi „fără a întemeia creditul public, a des-
ie drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele, a lărgi porturile, a
ari comerţul, a încuraja industria... a întinde linii de drumuri de fier..., a
volta toate stabilimentele publice". Totodată, era de consolidat statul naţional
a înfăptuit printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe
mul independenţei depline.
Meritul Incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în
isul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit
>mnele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles,
nci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi
posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi
unitatea deplină.
**

Din declaraţia lui Al. loan Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare
„Fiţi convinşi - că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul
ţării, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât
voinţa naţională şi marile interese ale României... Niciodată persoana mea nu va fi nici o
împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am
fost fericit a contribui".

într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:

„Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a provinciilor româneşti iridente... nu

puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un
străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la
aceasta".

TEMA:
1. Prezentaţi personalitatea lui Alexandru loan Cuza în calitate de ctitor al României
moderne.
2. Comentaţi opera sa reformatoare şi implicaţiile sale sociale şi politice.
3. Care au fost raporturile dintre principe şi forţele politice interne?
4. Care a fost ecoul ideii „principelui străin" în România, între 1859 şi 1866?
ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ
ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB
STĂPÂNIREA STRĂINA (1848-1867)

- TRANSILVANIA.
- BUCOVINA.
- BASARABIA.
- DOBROGEA.

3 fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în domeniul

lic, social-politic, cultural şi ideologic, după revoluţia din 1848-1849 s-a
profilul naţiunii române şi conştiinţa specifică ei. într-un climat de teroare
ne contrarevoluţionară, în condiţiile unui regim de ocupaţie militară,
peste graniţele politice artificiale, în condiţiile specifice de la jumătatea
ji al XIX-lea, s-a consolidat spiritul de solidaritate na ţională şi de
ţă al populaţiei româneşti din vatra fostei Dacii, în lupta pentru apărarea
ovarea limbii şi culturii naţionale, a respectării Bisericii Ortodoxe, pentru
işterea drepturilor sale politice şi intensificarea legăturilor cu Moldova şi
imânească, unite, în 1859, în cadrul statului naţional, ar-s.» -
înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, în aracterului
său radical şi a implicării masive a maselor populare, a fost j|
disensiunilor cu revoluţia maghiară şi al intervenţiei militare ţariste şi
gice. Ea a fost urmată de un val de reacţionarism şi de reintroducerea
Ji absolutist.
iroarea contrarevoluţionară s-a bazat pe un puternic aparat de coh-
■e: armata, reintroducerea cenzurii, mult înăsprită şi suspendarea presei.
s-a instalat în Imperiul Habsburgic regimul neoabsolutist, coordonat de
I de interne, baronul Alexander von Bach. El s-a sprijinit pe o centralizare
excesivă, introducerea limbii germane drept limbă oficială şi presiuni
npunerea religiei catolice.
ansilvania a devenit direct dependentă de împăratul de la Viena şi a fost
i de un guvernator militar ce-şi avea sediul la Sibiu. Printre aceştia,
ăm pe Ludwig Wohlegemuth, Karl von Schwartzenberg, Friedrich von
iste/n. Provincia a fost reorganizată, din punct de vedere adminis-
şase districte militare, conduse de câte un comandani militar asistat
onsilier civil. Prin aceasta se urmărea, în cadrul înfăptuirii unei cen-
excesive, integrarea cât mai deplină a Transilvaniei în cadrul structurii
ji.
noile condiţii istorice de după 1848 au continuat, în forme specifice, şi
> prin intermediul Bisericii, manifestările naţionale ale populaţiei roma-
 neşti îndreptate, în special, către realizarea unităţii tuturor românilor aflaţi sub
stăpânirea monarhiei austriece. Doar după numeroase eforturi ale românilor,
Episcopia „uniţilor" de la Blaj a fost ridicată, în 1854, la rangul de Mitropolie.
Curtea austriacă a continuat însă politica duplicitară menită să ţină în frâu pe toţi
supuşii săi încât, conducătorii români, Avram lancu şi Alexandru Pap/u //arian,
au întrerupt orice contacte cu aceasta. în acelaşi timp, Transilvania a ocupat un
loc important în planurile de luptă ale fruntaşilor români aflaţi în emigraţie, după
1848-1849.
Desigur, regimul neoabsolutist nu a izbutit să rezolve gravele probleme
dezvăluite de revoluţia din 1848-1849. De aceea au intervenit unele modificări
ale politicii imperiale. Patentele din 2 martie 1853, pentru Crişana şi Banat, şi 21
iunie 1854, pentru Transilvania, s-au înscris pe calea unor reforme menite să
adapteze edificiul social-economic al Imperiului la noile realităţi istorice. Astfel,
au fost fixate raporturile între ţărani şi proprietari, drepturile şi căile de răscum-
părare a obligaţiilor jelerilor, s-a reglementat regimul de proprietate asupra
pădurilor şi păşunilor, deschizându-se drum larg relaţiilor moderne în agricul-
tură. Criza monarhiei habsburgice s-a adâncit după războiul din 1859 cu Franţa.
S-au adăugat intensificarea mişcării naţionale a popoarelor subjugate şi
formarea statului unitar român. Toate acestea au impus factorilor de decizie de
la Viena să instaureze, în 1861, un regim de guvernare liberal.
Regimul liberalse încadrează între anii 1861-1867. în Transilvania, el a
determinat o puternică efervescenţă politică. Cerinţa fundamentală era asigu-
rarea egalităţii politice a naţiunii române cu celelalte naţiuni din provincie. Urmând
unor memorii către împărat, în ianuarie 1861 s-a reunit, la Sibiu, o Conferinţă a
mişcării naţionale româneşti, care a solicitat anularea legilor defavorabile naţiunii
române.
Lupta culturală era susţinută de o serie de asociaţii şi societăţi, ca Asocia-
ţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului (ASTRA). Lupta
populaţiei româneşti către o reală liberalizare a regimului politic a aflat expresia
sa cea mai însemnată în cadrul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din 1863-1864. Aici
au fost votate legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confe-
siunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, ca şi o lege prin care limba română
era recunoscută drept limbă oficială în Transilvania, alături de cea maghiară şi
germană.
Pornită pe calea unor concesii - activitatea Dietei, care a fost tolerat ă;
Andrei Şaguna numit, în 1865, Mitropolit al românilor - Curtea de la Viena a
sancţionat legile din 1863-1864.
în Banat, după revoluţia din 1848, fruntaşii români au avut de suferit de pe
urma activităţii lor revoluţionare. Astfel, Eftimie Murgu a fost arestat şi con-
damnat la moarte, iar apoi i s-a comutat pedeapsa la ani grei de închisoare.
Contrar voinţei naţionale, la 18 noiembrie 1849, Curtea de la Viena a decis
înfiinţarea unor provincii noi, numite Voivodina sârbă şi Banatul timişan. Prin
aceasta, drepturile naţionale ale românilor erau, încă o dată, nesocotite: limba
oficială era germana, iar provincia era condusă de un general austriac. Din punct
de vedere administrativ, Banatul a fost împărţit în cinci districte, iar acestea în
cercuri. în faţa acţiunilor manifeste ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul la
Ungaria, la 18 şi 19 noiembrie 1860 a avut loc, la Timişoara, o Conferinţă a

103
 rii naţionale româneşti, în care s-a solicitat respectarea autonomiei
ului şi garantarea statutului său juridic particular, organizarea sa ca un
nat românesc, folosirea limbii române ca limbă oficială, respectarea
ii române. Cu toate acestea, la 27 decembrie 1860 Habsburgii au decretat
iorarea Banatului la Ungaria.
După înfrângerea revoluţiei, Bucovina a devenit Ducat, aflat în
a subordonare a Imperiului Habsburgic. în provincie, a continuat politica de
itionalizare a românilor şi s-a intensificat colonizarea cu populaţie germană,
iă şi slovacă. Românii au luptat, în principal, pentru impunerea limbii proprii
ntru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe. Au activat în acest sens fraţii
uzak/şi organe de presă ca: „Bucovina", „Deşteptarea Bucovinei", „Gazeta
/inei".
Lupta naţională a românilor din Basarabia, teritoriu aflat sub
nire ţaristă, a crescut în intensitate după revoluţia de la 1848, cum rezultă
>respondenţa vremii şi din numeroaselş rapoarte oficiate. în acelaşi an a
t la Chişinău ziarul „Românul", iar peste un deceniu o revistă cu acelaşi
La era condusă de reprezentanţi ai tineretului basarabean ce aveau legături
nanii de pe celălalt mal al Prutului. Unirea din 1859 a exercitat o influenţă
îbită asupra românilor din Basarabia, în vreme ce Rusia ţaristă dorea să se
eze de prevederile Congresului de Pace de la Paris, din 1856. în cadrul
vi de rusificare forţată a românilor, în 1867 limba română a fost interzisă, în
ib, în toate şcolile din Basarabia introducându-se obligativitatea limbii ruse.
M Basarabia a fost proclamată gubernie a Imperiului rus.
La acţiunile revoluţionare din 1848 au participat şi unii
zentanţi ai românilor din Dobrogea. Provincia românească dintre Dunăre şi
a Neagră s-a aflat în atenţia fruntaşilor români atât în perioada revoluţiei,
în emigraţie. Contribuia la aceasta atât poziţia sa strategică, cât şi climatul
eranţă practicat de otomani.
Evoluţia evenimentelor din cadrul mişcării naţionale a românilor, din
iile aflate sub dominaţia străină, la jumătatea secolului al XIX-lea, a
nstrat că naţiunea română era decisă să lupte, pe toate căile, pentru
rărea deplinei sale unităţi şi libertăţi.

Manifestul imperial din 20 octombrie 1860

...1. Dreptul de a da legi, de a le schimba şi şterge, se va esercita de către noi şi urmaşii

lumai cu conlucrarea dietelor, adunate în mod legal, respectiv cu a senatului imperial, la care
vor trimite numărul membrilor stabilit de noi.
2. Toate agendele legislaţiunii, cari se reduc la drepturi, dorinţe şi interese comune tuturor
lor şi terilor noastre, anume: legislaţiunea despre monetărie, bani şi credit, despre vămi
şi i comerciale, despre basele fundamentale ale unei bănci de note de stat,
legislaţiunea )are la principiile regularii poştelor, telegrafelor şi ale drumurilor de fer,
despre modul, tatea şi ordinea datorinţelor militare, - în viitor au se fie pertractate şi
decise în înţeles uţional şi cu senatul imperial, asemenea şi repartarea de contribuţiuni
noue şi de imposite, rcarea contribuţiunilor şi a taxelor ce se află în fiinţă, mai vârtos
urcarea preţului sarei şi
luarea de împrumuturi noue în conformitate cu decretul nostru din 17 iulie 1860. Tot a şa şi
conversiunea datoriilor de stat esistente şi vinderea, schimbarea sau îndatorirea proprietăţii
nemişcătoare de stat, - numai cu învoirea senatului are să se dispune. în fine esaminarea şi votarea
bodgetului de spese de stat pentru anul viitor, cum şi censurarea bilanţurilor socotelilor se sta şi a
resultatelor administraţiunei anuale a finanţelor, - are se se facă cu conlucrarea senatului imperial.
3. Toate celelalte obiecte de legislaţiune, necuprinse în punctele precedente, se vor rezolva
în mod constituţional în şi cu respectivele diete, anume: în regatele şi ţerile aparţinetoare la coroana
ungurească în înţelesul constituţiunilor lor de mai nainte, ear' în celelate regate şi teri ale noastre, în
înţelesul şi în conformitate cu statutele provinciale".

TEMA:

-Ilustraţi formele şi conţinutul luptei naţionale a românilor din teritoriile aflate sub dominaţie
străină, după 1848.
 PRINŢUL STRĂIN SI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE
CONSTITUŢIA DIN 1866

- DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN, LA PRINŢUL STRĂIN.

- PRELIMINARIILE SI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
- PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ, PRINCIPII,
SISTEM ELECTORAL.

De la domnul pământean, la prinţul străin. Domnia reprezintă o creaţie

politică românească. Alături de Biserică ea constituie principala instituţie din
secolele al XIV-lea - al XIX-lea. De-a lungul veacurilor amintite, „descălecătorii"
statelor româneşti şi urmaşii lor- Basarabii şi Muşatinii - sunt încoronaţi potrivit
;elor două principii cunoscute: electiv şi ereditar. Prin tratate internaţionale,
vlihai Viteazul, Dimitrie Cantemir şi alţi voievozi obţin recunoaşterea domniei
sreditare pentru familiile lor. Intervenţiile Imperiului Otoman şi ale Rusiei, mai
ales spre sfârşitul „secolului fanariot", determină pe marii boieri să se gândească
a varianta încoronării unui suveran apusean.
Reamintim, în această privinţă, memoriul prin care, la începutul secolului al
KlX-lea, boierii olteni propun candidatura marelui duce de Toscana la tronul Ţării
Româneşti. Concomitent, Poarta fixează la şapte ani durata domniei, termen
nenţionat oficial şi după reinstaurarea domnilor pământeni. Repetatele ocupaţii
nilitare ţariste, în mod deosebit cea din prima parte a războiului Crimeii, impun
■eformularea revendicării referitoare la desemnarea domnitorului dintre
aersonalităţile politice ale unuia din statele democratice de pe continent. Se
ajunge, astfel, la cunoscutele „dorinţe" din cele două Divanuri ad-hoc: deplina
autonomie a ambelor Principate, unirea acestora „într-un singur stat cu numele
ie România", condus de un „principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales
dintr-o dinastie europeană".
Reprezentanţii celor şapte Mari Puteri nu respectă aceste opţiuni; în
,Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite Moldova şi Valahia", ei prevăd,
ntre altele, câte un domn în fiecare ţară. Triumfă însă punctul de vedere al
jnioniştilor români, datorită cărora se ajunge la dubla alegere a lui Alexandru I.
Cuza Vodă. Susţinerea domnitorului Unirii este considerată „o necesitate
naţională" chiar de către „radicalii" I.C. Brătianuş\ CA. Rosetti. Aceştia se opun
încercării unor mari boieri, mulţi din vechile familii domneşti, de a se înscrie
intr-unproiect de constituţie, dezbătut la Focşani, ideea Unirii depline cu un prinţ
străin. în conjunctura externă, se dă de înţeles în paginile ziarului „Românul", din
/ara anului 1859, că un asemenea şef de stat ar deveni un „instrument în mâna
Turciei sau Rusiei".

106
 După integrarea administrativă de la 24 ianuarie 1862, alcătuirea guver-
nului condus de către un fruntaş conservator, Barbu Catargiu, duce la înde-
părtarea de persoana lui Alexandru I. Cuza a celei mai puternice grupări
aparţinând curentului politic liberal. I.C. Brătianu îşi exprimă, câteva luni mai
târziu, „convingerea că instalarea unei dinastii străine devenise un -obiectiv
important". împreună cu alţi 30 de deputaţi, printre care liberalii Ion Ghica şi
Ştefan Colescu, conservatorii Gr. M. Sturdza şi G.B. Ştirbei, el semnează un
amendament la proiectul de adresă la mesajul tronului, datat 22 ianuarie 1863,
care reprezintă începutul luptei comune, a conservatorilor şi liberalilor, pentru
„apărarea regimului constituţional şi (...) îngrădirea tendinţei de guvernare
personală, peste voinţa corpului legislativ".
Din 1863, reprezentanţii coaliţiei acţionează şi în străinătate. Ei urmăresc
„dobândirea asentimentului Franţei la detronarea lui Cuza", cum apreciază un
urmaş al lui Eugeniu Carada. Acesta din urmă, sprijinit de un alt liberal,
Anastase Panu, dar şi de conservatorul Gr. Bibescu Basarab-Brâncoveanu,
obţine consimţământul prinţului Napoleon de a ocupa tronul României (aprilie
1864); acest membru al familiei imperiale franceze condi ţionează însă
încoronarea de adoptarea, în Adunarea Legislativă de la Bucureşti, a unei
ample reforme agrare. Reprezentantul conservatorilor nu se angajează în
acest sens.
Urmează lovitura de stat de la 2 mai 1864. în iunie 1865, opoziţioniştii
conservatori şi liberali semnează un „legământ": domnitorul să fie silit să abdice,
eventual chiar printr-o acţiune armată (armele erau deja procurate); în „caz de
vacanţă a tronului", tot „prin toate mijloacele", urme a se acţiona pentru „alegerea
unui principe dintr-una din familiile domnitoare din Occident".
La erodarea tronului lui Alexandru I. Cuza contribuie însăşi camarila
din jurul domnitorului. După îndepărtarea lui Mihail Kogălniceanu, aceasta
preia „frânele administraţiei, dispreţuind (...) autorităţile guvernamentale". De
asemenea, venalitatea şi abuzurile de putere sunt practicate făţiş şi în
magistratură.
Alexandru I. Cuza însuşi constată că regimul guvernării personale nu are
succes, în pofida istoricei sale opere reformatoare. în 1865, atât în Cameră, cât
şi într-o corespondenţă către împăratul Napoleon al ///-/ea, domnitorul Unirii
declară că „singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se
zbătea era acordarea unui principe străin ereditar". în mod deschis, deci, îşi
exprimă ideea renunţării la tron. Are în vedere, faptul că Poarta recunoscuse
deplina unire politico-administrativă numai pentru timpul cât trăieşte el. De
această prevedere restrictivă ţin cont şi opozanţii săi.
Aşadar, detronarea lui Cuza nu reprezintă o surpriză. Regretabil este
modul în care ea are loc.
Se formează imediat o Locotenentă domnească şi un guvern provizoriu.
Prim-ministru şi ministru de externe, în acelaşi timp, este desemnat scriitorul şi
economistul Ion Ghica. Celelalte ministere sunt repartizate, în proporţie egală,
unor oameni politici şi de cultură moldoveni şi munteni.
Conducătorul noului guvern propune convocarea urgentă a Parlamentului.
Astfel, în aceeaşi zi, la prânz, Camera şi Senatul se reunesc, proclamând ca
domnitor al României, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold

107
 al //-/ea (1865-1909), care refuză tronul românesc (la 25 februarie 1866), fără a
da explicaţii. Autorităţile de la Bucureşti nu fac public acest refuz, până nu au
garanţia urîei alte candidaturi care să concretizeze programul unionist din 1857.
Preiiminaniie <;;. semnificaţia zilei de 10 Mai =866. Detronarea lui
Alexandru I. Cuza nelinişteşte puterile garante, care se văd, iarăşi, în faţa unui
fapt împlinit al românilor. Reacţionează prompt şi vehement Austria, Rusia,
Poarta. Ultima cere, la 26 februarie 1866, revocarea Protocolului din 6
septembrie 1859, prin care Imperiile Otoman şi Habsburgic recunoscuseră dubla
alegere a lui Alexandru I. Cuza. Nemulţumirea Curţii suzerane creşte după ce, la
1 martie 1866, începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea
filialei din Bucureşti a „Băncii Imperiului Otoman", cu capital preponderent
britanic. Sultanul Abdul-Azizînsuşi se opune. Totodată, Poarta cere desfacerea
neîntârziată a Unirii Principatelor. Asemănător procedează celelalte două imperii
vecine, pentru că un stat român, în perspectivă independent şi unitar, devenea o
barieră în calea expansiunii habsburgice şi ţariste spre Balcani.
Pentru discutarea problemei Principatelor Unite este convocată Conferinţa
de la Paris a celor şapte puteri europene. Lucrările acesteia încep la 10 martie
1866 şi se vor desfăşura timp de peste o lună. Cum ducele de Flandra refuzase
tronul României, iar majoritatea participanţilor la întrunirea din capitala Franţei
sprijină punctul de vedere otoman, politicienii români încearcă să obţină acordul
tacit al lui Napoleon al ///-/ea, în legătură cu prinţul străin. Pentru aceasta, pe
lângă titularul agenţiei diplomatice române, Ion Bă/ăceanu, la Paris acţionează şi
I.C. Brătianu, trimis special al autorităţilor de la Bucureşti. Demersurile lor se
dovedesc rodnice. Prin două telegrame diferite, ambele cu aceeaşi dată, 25
martie 1866, ei comunică în ţară numele noului candidat la tronul României
-principele german Caro/de Hohenzollern - Sigmaringen.
De la Paris, I.C. Brătianu merge la Dusseldorf. în ziua de 31 martie 1866,
trimisul român comunică gazdelor că, în urma unui „aviz al împăratului Na-
poleon, Locotenenta domnească a României are de gând să propună poporului
alegerea ca domn pe al doilea fiu" al demnitarului german, prinţul Carol. Aceasta
este acceptată în principiu, hotărâtoare urmând a fi cunoaşterea atitudinii oficiale
a Franţei şi, mai ales, a regelui Prusiei, fără învoirea căruia „nu putea să facă un
pas atât de important".
în acest timp, în România continua activitatea pentru consolidarea statului
naţional. Un decret din 29 martie 1866, promulgat de Locotenenta domnească, axe
în vedere „guardia orăşenească", menită „a proveghea la paza ordinei" în toate
centrele urbane. în ziua următoare, prin Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi
pentru executarea lor, este oficializată folosirea aparatului de stat în organizarea şi
desfăşurarea campaniilor agricole. După votarea acestui act normativ, în aceeaşi
zi de 30 martie 1866, vechiul organ legislativ este dizolvat, întrucât din el încă mai
făceau parte cunoscuţi colaboratori ai domnitorului detronat.
Un alt decret al Locotenentei domneştiprevede,''la 13 aprilie 1866, înfiin-
ţarea celui mai înalt for culturaî-ştiinţific al statului naţional, în acel moment,
respectiv Societatea Literară Română. Alături de moldoveni şi munteni, ardeleni,
bucovineni, basarabeni şi macedoneni sunt reuniţi pentru a pregăti determinarea
ortografiei, elaborarea gramaticii şi a dicţionarului limbii române.

108
 Iniţiativa cea mai însemnată a autorităţilor provizorii de la Bucureşti este
însă aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului
Caro/ de Hohenzollern - Sigmaringen.
După anunţarea organizării plebiscitului de către noile autorităţi politice
româneşti, Poarta acuză guvernul român de „încălcare a tratatelor". Trupe
otomane sunt concentrate la sud de Dunăre şi ameninţă cu „invadarea României
spre a restabili [chipurile], ordinea de lucruri legală". La rândul lor, autorităţile de
la Bucureşti răspund prin mobilizarea armatei (peste 40.000 de ostaşi) şi
organizarea, în plus, a unui corp de 10.000 ele voluntari, în frunte cu generalul
paşoptist Gheorghe Magheru. Se ajunge, astfel, la un efectiv egal cu cel al
soldaţilor otomani încartiruiţi peste fluviu.
Plebiscitul începe la 2/14 aprilie 1866. Cu prilejul acestei consultări
prealabile, ce se va desfăşura timp de şase zile, cetăţenii sunt chemaţi să se
pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol.
în a doua zi de desfăşurare a plebiscitului, separatiştii de la 1857 - 1859
încearcă subminarea acţiunii oficiale. Astfel, la 3/15 aprilie 1866, câteva sute de
persoane, stimulate şi susţinute de diplomaţia ţaristă, manifestă pe străzile
oraşului laşi cerând desprinderea de „Valahia"; ei „aleg" chiar un „domn" al
Moldovei, Nicolae Roznoveanu. Autorităţile anihilează cu uşurinţă această
mişcare separatistă. Episodul este totuşi plin de învăţăminte. Oamenii de spirit
şi de acţiune ai vremii, inclusiv cei devotaţi lui Alexandru I. Cuza- poetul Vasile
Alecsandri, generalul Carol Davilla şi alţii - se conving că păstrarea şi întărirea
Unirii pot fi garantate numai prin alegerea unui principe străin. Cu toate acestea,
în celelalte zile ale plebiscitului, manifestările de simpatie şi de recunoştinţă faţă
de ultimul domnitor pământean nu încetează.
în aceste condiţii, în ziua de 16 aprilie 1866, prinţul comunica tatălui său
„hotărârea nestrămutată de a primi coroana României şi de a pleca, în contra
voinţei Conferinţei de la Paris, direct la Bucureşti". Peste trei zile, aceeaşi
hotărâre este adusă la cunoştinţa regelui şi cancelarului Prusiei.
în ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul este evident:
685 965 de voturi sunt favorabile şi numai 224 contrare înscăunării principelui
Carol (numărul abţinerilor era de 124 837). în continuare, între 21 şi 29 aprilie,
au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă. Ca însemnătate, însă, în prim-plan
trece activitatea diplomatică, atât cea desfăşurată de demnitarii români, cât şi
aceea la care participă însuşi viitorul conducător al statului naţional român
modern.
între timp, cu o majoritate simplă, Conferinţa puterilor garante a respins
alegerea prinţului străin pe tronul României, „areopagul" european dovedindu-se,
încă o dată, depăşit de evenimente. Acestea vor evolua însă în favoarea
„faptului împlinit".
La 20 aprilie -2 mai 1866, ambasadorii puterilor garante, întruniţi la Paris,
comunică autorităţilor din Bucureşti că, în cazul menţinerii Unirii, trebuie ales un
nou domn pământean. Cinci zile mai târziu, /. C. Brătianuşi I. Bălăceanu sosesc
iarăşi la Diisseldorf, venind din capitala Franţei. în ziua de 8 mai, după o
„conferinţă lungă la prinţul Carol-Anton", este acceptată deplasarea neîntârziată
a prinţului Carol spre Bucureşti.
Convocaţi la Bucureşti, în ziua de 28 aprilie/10 mai 1866, noii aleşi în forul
legislativ al ţării „proclamă solemn şi pentru ultima oară voinţa nestrămutată a

109
 „Principele Carol depune jurământul la 10 mai 1866"

României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din

dinastia de Hohenzollern - Sigmaringen". Această declaraţie este adoptată cu
109 voturi dintre cele 115 exprimate (nici un vot contra, doar şase abţineri).
Imediat, prin telegraf, 14 mesaje ale locuitorilor principalelor oraşe din Moldova,
Muntenia şi Oltenia ajung la Duselldorf, determinând pe prinţ să respecte planul
iniţial de călătorie, pe traseul cel mai scurt, către Bucureşti. Carol a scris regelui
Prusiei o epistolă de recunoştinţă şi cererea de demisie din armată, ambele
datate din Salzburg şi urmând a fi depuse la poştă, de părinţi, în ziua când el va
păşi pe teritoriul Austriei.
Caro/Întreprinde un drum lung cu multe peripeţii. Duminică 8/20 mai 1866,
la un ceas după ce pasagerii se instalează pe un vapor, pe Dunăre, soseşte -
„cu totul pe neaşteptate", venind „direct de la Paris fără nici o întrerupere"
-I.C. Brătianu. înştiinţat despre prezenţa prinţului, comunică însoţitorilor acestuia
că, pentru asigurarea succesului deplin al acţiunii secrete, se va preface că nu-l
cunoaşte'pe Carol.
Pe drumul spre Bucureşti prinţul se opreşte la Slatina, Piteşti şi Goleşti
unde semnează primul său act oficial intern ca domnitor român. Este vorba
despre graţierea Mitropolitului Moldovei, Calinic Mic/eseu, care participase la
mişcarea separat/stă din 3/15 aprilie, de la laşi. Plecarea din Goleşti, spre
Bucureşti, are loc în primele ore ale zilei de 10/22 mai.
în apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat, în strigăte de
„Ura", de 30 000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu primarul acesteia Dimitrie
Brătianu. Se constituie un nou alai, care străbate Podul Mogoşoaiei şi urcă pe
dealul Mitropoliei.

110
 Guvernul României la 10 Mai 1866

După Te-Deum, Carol, însoţit de Mitropolitul primat, de cei trei locotenenţi

domneşti şi de întreg guvernul, se deplasează spre sala de şedinţe a
Parlamentului. în prezenţa deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele
Adunării, Emanoil Costache Epureanu, îl invită la „tronul princiar ridicat pe
tribună". Pe masa din faţa acestui tron, Mitropolitul primat aşază Crucea şi
111
Evanghelia. Colonelul Nicolae Haralambie citeşte jurământul în limba română:
„Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea
teritoriului (...) şi a domni ca domn constituţional!". Cu mâna pe Evanghelie,
Carol rosteşte, tot în limba română: „Jur!".
Fapul împlinit la 10/22 mai 1866 a stârnit iniţial reacţii complexe, negative,
în rândul Marilor Puteri garante. în vreme ce, de la Paris, împăratul Napoleon
al ///-/ea s-a declarat plăcut impresionat, ministrul său de externe a considerat
înscăunarea lui Carol un afront adus Conferinţei din aprilie. Din Constantinopol
au venit însă semnale alarmante. Iritată, Poarta se arăta hotărâtă să ocupe
Principatele. Abia sosit la Bucureşti, principele se şi văzu obligat să ordone, din
nou, mobilizarea şi să protesteze energic împotriva intenţiilor otomanilor.
La 27 mai Safet-paşa a depus pe masa Conferinţei de la Paris un memoriu
împotriva venirii în ţară a lui Carol. Nu era avizată intervenţia militară, dar
guvernele celor şapte Mari Puteri interzic emisarilor lor din capitala României să
întreţină relaţii cu guvernul lui Carol.
Izolarea ţării pare deplină. Este, totuşi, momentul de vârf al crizei, treptat
dezamorsată de neînţelegerile dintre puteri şi de atitudinea fermă a domnitorului
şi a guvernului său.
La 4 iunie 1866, când Rusia a propus o misiune de anchetă otomană în
Principate, doar Austria s-a arătat de acord „în principiu". Peste o lună, în a doua
jumătate a lui iulie, Napoleon al ///-/ea se angajează să obţină recunoaşterea
noului domn din partea Porţii.
împotriva atitudinii rigide a Imperiului Otoman ce-şi menţine ameninţările,
Carol inspectează trupele de la Giurgiu şi constată, pe malul opus, o activitate
militară minimă, semn că, treptat, conflictul se stinge şi că nu era prea departe
momentul intrării sale în legalitate.
Dacă presiunile internaţionale jucaseră, ca de obicei, un rol important,
remarcabilă a fost, în vara anului 1866, şi decizia internă de a statua rapid un
regim politic şi o structură instituţionalizată, care, acceptate de reprezentanţa
naţională, să dea trăinicie noilor opţiuni politice.

. eneză, principii, sistem elec-

ora
' Aleasă, încă în aprilie 1866, Adunarea Constituantă îşi începea dezbaterile
în vederea adoptării unei legi fundamentale a statului, imediat. Situaţia ex-
cepţională în care se afla ţara cerea un sacrificiu - guvernul constituit de prinţ, în
fruntea căruia se afla Lascăr Catargiu, avea în componenţa sa atât pe conserva-
tori, cât şi pe liberali şi, firesc, în noul for legislativ cele două forţe majore ale ţării
se întâlneanu şi, oricât de ascunse, neînţelegerile ajungeau până la prinţ. încă
de la început el a ţinut să-şi impună punctul de vedere. La 16 iunie s-a pronunţat
ferm pentru menţinerea Senatului, iar şase zile mai târziu, când i s-a oferit doar
un drept de veto condiţionate subscrierea legii, Carol a cerut unul absolut.
La 27 iunie 1866 rămăseseră doar patru probleme nerezolvate: chestia
Senatului, a dreptului de veto, cea evreiască şi a succesiunii colaterale la tron.
După ce la 3 iulie s-a adoptat articolul 7 care condiţiona cetăţenia română de
apartenenţa la creştinism, iar la 8 iulie se acorda prinţului dreptul absolut de veto,
noua lege fundamentală a statului era adoptată de Adunare (29 iunie/11 iulie) şi
promulgată de Carol (1/13 iulie 1866). Constituţia a fost structurată pe 8 titluri,

112
împărţite, la rândul lor, pe capitole şi acestea din urmă pe secţiuni. în ansamblu,
conţinutul ei se referă la teritoriul României şi la drepturile românilor, la puterile
în stat şi la reprezentanţa naţională, la prerogativele Domnului şi ale miniştilor, la
celelalte puteri în stat (judecătorească, armata etc).
Având drept model Constituţia belgiană, se proclamau o sumă de principii
de drept impuse de revoluţia franceză: „libertăţile şi drepturile fundamentale ale
cetăţeanului", „suveranitatea naţională", „separarea puterilor în stat", „responsa-
bilitatea miniştrilor". în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenţiei de la
Paris şi a Statutului dezvoltător societatea românească făcea un pas mai de-
parte pe drumul modernizării principalelor sale instituţii, aşezării lor în concor-
danţă cu marile transformări politice petrecute în Europa la începutul secolului
al XJX-lea.

Potrivit legii fundamentale, România (prima oară numită oficial astfel) este un
stat de tip monarhic constituţional, proclamat regat prin modificările aduse
Constituţiei, în 1884, care are în Domn pe şeful statului. Prerogativele sale erau
foarte largi. Astfel, şeful statului convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor
şi Senatul (alese una pentru 4 ani, cealaltă pentru 8 ani, cu dreptul de a se reînnoi
pe jumătate la mijlocul mandatului) care îşi încep de regulă sesiunea, cu durata de
3 luni, la 15 noiembrie; iniţiază orice proiect de lege (prin miniştrii săi) pe care o
sancţionează (îşi dă acordul) şi o promulgă (ordonă executarea după adoptare).
Pe lângă drepturile în materie legislativă, Domnul beneficiază şi de
drepturi executive. El numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în
toate funcţiile publice, este capul puterii armate, calitate în care conferă
gradele militare. Deşi puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor
iar instanţa cea mai înaltă este Curtea de Casaţie, toate hotărârile tribunalelor
se execută în numele Domnului. Amnistia, graţierea, dreptul de a declara
război, de a încheia tratate şi convenţii, de a conferi decoraţii, de a bate
monedă îi aparţineau de asemenea.
Reprezentanţa Naţională cuprindea două adunări: Camera şi Senatul. între
prerogativele Adunării Deputaţilor (Camerei) se număra dreptul de autocon-
ducere, de răspuns la mesajul tronului, de legiferare, de interpelare (a execu-
tivului ministerial în orice chestiune). Atribuţia specială a Camerei este cea
referitoare la dezbaterea şi adoptarea bugetului.
Rezultă deci implicarea domniei în toate structurile de putere ale statului
-în exercitarea celei legislative împreună cu Adunările şi a celei executive, cu
miniştrii.
Expresie a unui compromis politic între marii proprietari funciari şi
burghezia liberală, Constituţia era completată cu o lege electorală care promova
exclusiv interesele acestor forţe sociale şi politice. De asemenea, declara sacră
şi inviolabilă proprietatea, dar statua, între altele, drepturi rar întâlnite în alte legi
fundamentale ale timpului, precum cel la azil politic şi la libertatea, aproape
absolută, a cuvântului scris, în nici un fel îngrădită de cenzură sau de cauţiune.
Promulgarea de domn fără a ţine cont de suzeranitatea otomană sau de garanţia
colectivă a celor şapte Mari Puteri, Constituţia din 1866 reprezenta un act
viguros de independenţă, în cele din urmă recunoscut ca atare de comunitatea

113
internaţională. Potrivit ei, societatea românească îşi structura instituţiile şi afirma
un cadru de existenţă statală a cărui viabilitate se va menţine până în ceasul
desăvârşirii unirii naţionale.

Răspunsul lui Carol I la cuvântarea preşedintelui Camerei, la 10 mai 1866:

„Ales spontan de naţiune Prinţ al României, am părăsit fără a ezita patria şi familia pentru a
răspunde chemării acestui popor, care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest
pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper câ îmi
va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenţii curate, voinţa fermă
de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea patrie..."

Vlad Georgescu despre domnia lui Carol I:

„Domnia lui Carol I (1866-1914) a debutat prin unanima adoptare de către Parlament... a
unei noi Constituţii. Clasa politică, încă puţin numeroasă, dominată de câteva puternice per-
sonalităţi, s-a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale jocului, renunţând la vechea anarhică
luptă pentru putere; domnia străină s-a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într-adevăr factorul
de stabilitate pe care şi-l dorise partida naţională de la ?802."

TEMĂ:

1. Precizaţi contextul istoric al instaurării domniei lui Carol I

2. Care a fost caracterul Constituţiei din 1866?
 PLURIPARTITISM SI RESPONSABILITATE GUVERNA-
MENTALĂ ÎN PERSPECTIVA INDEPENDENŢEI DE STAT

- GRUPĂRI Şi GUVERNE ÎN ANII 1867-1871.

- MAREA GUVERNARE CONSERVATOARE (1871-1876)
- PARTIDUL NAŢ1ONAL-UBERÂL LA ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII SALE.

• Principala grupare liberală

era cea de orientare „radicală", în frunte cu /. C. Brătianu şi C.A.Rosetti. Cât
priveşte gruparea condusă de /. Ghica, ea nu este singura de orientare
„moderată"printre fracţiunile liberale. Altele asemenea se conturează în jurul lui
Mihail Kogălniceanu sau Nicolae lonescu. „Moderaţii" se strâng însă şi în
preajma lui Vasile Boerescu, care - împreună cu foşti revoluţionari de la 1848, şi
vechi unionişti - se va îndepărta treptat de liberali, apropiindu-se de
conservatori. în unele momente, această apropiere duce la constituirea unor noi
guverne „mixte" (conservatori-liberali). Alianţe se formează chiar între liberali,
cea mai cunoscută fiind, cum vom vedea, coaliţia întemeiată pe „tratatul" de la
hotelul „ Concordia ".

Fracţiunea liberă şi independentă condusă de profesorul universitar

Nicolae lonescu, numită şi „partidul profesorilor din laşi". Restrânsă numeri-
ceşte,* dar cu o mare influenţă în rândul intelectualităţii din Moldova, Fracţiunea
liberă şi independentă se născuse în ultimii ani de domnie a lui Alexandru I.
Cuza. Membrii acestei grupări liberale continuă, de fapt, ideile lui Simion
Bărnuţiu, decedat în 1864, şi anume: respectul faţă de tradiţiile naţionale ale
poporului român; principiul suveranităţii poporului să fie concretizat prin
participarea largă la viaţa politică; adâncirea reformelor social-economice, în
primul rând redistribuirea fondului funciar şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti.
Gruparea liberală din jurul lui Mihail Kogălniceanu. La făurirea instituţiilor
politice din 1866 nu-şi aduc contribuţia nici liberalii grupaţi în jurul lui Mihail
Kogălniceanu. Considerat „omul de la 2 mai" (1864), acest renumit ctitor al
României moderne sub domnia lui Alexandru I. Cuza este îndepărtat vremelnic
dinforul legislativ al ţării şi din viaţa politică. Va reîncepe o carieră politică, la fel
de strălucită ca şi cea anterioară, o dată cu reintrarea sa în Parlament, în
octombrie 1866.
La 21 martie 1867, când s-a cerut sechestrarea şi scoaterea la mezat a
averii lui Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu a declarat, în aplauzele majorităţii
deputaţilor: „Eu, cât pentru mine, înaintea Adunării, înaintea ţării şi înaintea
istoriei iau responsabilitatea tuturor faptelor bune şi rele comise în timpul când
am avut onoarea de a fi ministrul fostului domnitor Alexandru loan I".

115
 Dezbaterile parlamentare din cadrul noii legislaturi consolidează, aşadar,
prestigiul politic al lui M. Ko-gălniceanu şi al liberalilor „cuzişti" de odinioară,
grupaţi în jurul său. Negocieri cu aceştia iniţiază şi liberalii „roşii". Posibilă,
pe măsură ce timpul estompează vechile contradicţii şi confirmă schimbările
interne de la 1866, noua orientare tactică se va dovedi necesară în condiţiile
externe generate de încheierea, la 17 februarie 1867, a acordului privind
crearea statului dualist Austro-Ungaria. Când autonomia Transilvaniei este
anulată, de la tribuna Parlamentului României, M. Ko-gălniceanu argumentează
că Principatele - inclusiv cel din interioul arcului carpatic - au avut totdeauna
„existenţa lor proprie". El reaminteşte că românii reprezintă majoritatea
locuitorilor întinsului spaţiu geografic de la Dunăre, Pont şi Carpaţi, deci nu
numai din Transilvania, ci şi din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina,
Basarabia şi Dobrogea, că numeroşi români trăiesc în Peninsula Balcanică,
îndeosebi în Macedonia; pe această bază, marele om politic propune Camerelor
reunite o moţiune în care „să se reînnoiască sentimentele României de înfrăţire
şi de conaţionalitate" cu românii de pretutindeni.
Gruparea liberal-radicală condusă de I.C. Brătianu şi CA. Rosetti. Dintre
orientările liberale, de fapt, dintre toate forţele politice ale vremii, în modul cel
mai coerent şi mai hotărât se manifestă „roşii"conduşi de I.C. Brătianu şi CA.
Ion Ghica

Rosetti. Rolul liberalilor „radicali" crescuse în timpul evenimentelor legate de

înscăunarea principelui Carol I, de edificarea sistemului politic al monarhiei
constituţionale şi al regimului parlamentar, care făcuseră din România o breşă
democratică în Europa de Răsărit şi de Sud-Est. Conştienţi de locul lor istoric,
liberalii-radicalisunt primii care „încearcă să alcătuiască un mare partid". Pentru
aceasta, la 22 septembrie 1866, ziarul „Românul"anunţă crearea unui nou mijloc
de propagandă politică, „Societatea Amicilor Constituţiunii". Aidoma comisarilor
revoluţionari de la 1848, reprezentanţii acestei societăţi se deplasează „în toate
judeţele şi chiar în toate satele", pentru ca „fiecare român să cunoască drepturile
sale de om şi de cetăţean".
Elementele sociale „invitate" la aceste acţiuni sunt cu precădere
comercianţii şi „industriaşii". De altfel, meşteşugarii şi negustorii, stratul de mijloc
al populaţiei urbane, reprezintă - pentru liberalii radicali - principalul mijloc de
presiune asupra guvernelor de altă culoare şi chiar asupra principelui Carol. Au
fost atraşi, totodată, avocaţii şi medicii; de asemenea, profesorii şi studenţii, chiar
elevii şcolilor secundare. Nu au lipsit tăbăcii şi tutungiii, alături de care participă
băcanii şi calfele, precum şi ucenicii din prăvălii, chiar „servitorii şi rândaşii cei

116
 mai desculţi şi mai hărtăniţi". Tuturor acestora, care reprezintă „strada", cum
consideră conservatorii criticaţi de Al. Candiano-Popescu, „partidul roşu" le
promite „abolirea sărăciei şi suferinţei".
„Radicalii munteni''îşi propun însă extinderea activităţii şi în Moldova, unde
organizează „comitete secrete" ş\ se declară solidari cu românii din teritoriile
aflate sub ocupaţie străină.
Regruparea liberală de la începutul anului 1867; înţelegerea de la
„Concordia". Prin poziţia conciliatoare, adoptată în toamna anului 1866, cu pri-
lejul respingerii unei noi încercări de invalidare parlamentară a lui M. Kogăl-
niceanu, I.C. Brătianu oferă posibilitatea începerii negocierilor dintre cele mai
importante grupări liberale. Coalizarea acestora este favorizată şi de nemul-
ţumirile provocate de /. Ghica prin ideile şi, mai ales, de modul său de guvernare.
înţelegerea propriu-zisă s-a încheiat la hotelul „Concordia" din Bucureşti,
sediul radicalilor. Astfel, încă din primele zile ale anului 1867, gruparea lui
M. Kogălniceanuşi cea condusă tle I.C. Brătianu ş\ CA. Rosettise reunesc „pe
o platformă comună". în esenţă, aceasta urmărea instituirea, în România, a unui
guvern stabil, întemeiat pe instituţiuni egalitare şi liberale, prin instituţiuni
democratice. Obiectivul acesta este formulat în Declaraţia deputaţilor care
reprezintă mai multe grupări liberale din Adunarea legislativă, publicată în
„Românul"6\n 10 martie 1867.
Odată coalizate, cele două grupări liberale dau, prin reprezentanţii lor în
Cameră şi Senat, un vot de blam guvernului condus de Ion Ghica. Acesta
demisionează la 3 martie 1867. Urmează trei cabinete ale coaliţiei liberale
amintite, prezidate - succesiv - de CA. Kretzulescu (între 13 martie şi 7 august
1867), Ştefan Golescu{W august 1867 - 13 mai 1868) şi Nicolae Go/escu(6e la
1/13 mai până la 16/28 noiembrie 1868).
Pe baza înţelegerii de la „Concordia", în ziua de 13 martie 1867 îşi începe
guvernarea primul cabinet de coaliţie liberală a cărui orientare politică este
stabilită de I.C. Brătianu. Deşi aparent nu este vizată independenţa, acest
obiectiv dirijează întreaga activitate internă. A fost promulgată astfel, la 22
aprilie/4 mai 1867, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru
fabricarea monedelor naţionale, cu intrare în vigoare de la 1/13 ianuarie 1868.
Au continuat preocupările pentru modernizarea armatei României; s-a acordat
sprijin revoluţionarilor bulgari, care şi-au instruit unităţile de voluntari pe teritoriul
românesc.
în prim-planul activităţii externe a cabinetului s-a aflat însă preocuparea
pentru sprijinirea mişcării de emancipare politică şi culturală a românilor din
afara graniţelor statului naţional modern. Astfel, numai cu sprijinul amintitului
guvern, la 15 mai 1867, se concretizează o iniţiativă mai veche a lui Aaron
Florian, A.T. Laurian şi Al. Papiu l/arian, privind înfiinţarea la Bucureşti a
Societăţii „Transilvania". Condusă de ultimul cărturar menţionat, noua societate
îşi propune drept scop „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă
din toate părţile României".
Colaborarea pan-românească era strict necesară în condiţiile aplicării
pactului dualist din 17 februarie 1867. în acelaşi an, la 8 iunie, în urma
ceremonialului dinastic de la Pesta, împăratul Austriei, Frânte losif, se încorona
rege al Ungariei şi sancţiona legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

117
ia zile mai târziu, el abrogă legile adoptate de Dieta sibiană, privind egala
ptătire a naţiunii române şi oficializarea limbii române. Pentru cunoaşterea
de sptrit create, astfel, printre românii ardeleni, fruntaşi radicali - B.P.
'eu şi c/r. Caro/ Davila - întreprind călătorii de informare în Transilvania. La
ii său, Al. Candiano-Popescu susţine cu ardoare ideea unei insurecţii
j eliberarea provinciei amintite. Prin ziarul „Perseverenţa", el solicită
iul locuitorilor României pentru o „campanie antihabsburgică". După
>rbiri şi consultări în Transilvania cu liderii mişcării naţionale este arestat la
fiind eliberat la insistenţele lui Ion. C. Brătianu.
Aşadar, declanşarea unei insurecţii „pentru eliberarea perfectă a patriei
ie" nu este posibilă în vara anului 1867. Guvernul de la Bucureşti a înţeles
>ta şi, în consecinţă, a acordat prioritate activităţii „pentru eliberarea limbii
laie". Astfel, la 13 august 1867 s-au reunit membrii Societăţii Literare )
ne, români şi aromâni din statul naţional modem, dar şi din Transilvania,
:, Crişana, Bucovina, Basarabia, Macedonia.
A fost adoptată hotărârea ca, în continuare, cel mai înalt forum ştiinţific al
iii să se numească Societatea Academică Română. Prima şedinţă este
pentru 18 august 1867.
în aceste condiţii, la 17 august 1867, începea guvernarea celui de-al doilea
3t liberal'care are la bază înţelegerea de la „Concordia". Prim-ministru este
nnat Ştefan Golescu, care activase în guvernele revoluţionare de Ia 1848 şi
lase un guvern al Ţării Româneşti în 1861.
Noul executiv se arătă preocupat în mod deosebit de asigurarea cadrului
itiv necesar perfecţionării infrastructurii statului naţional. Astfel, după
i/e parlamentare din decembrie 1867, în care coaliţia liberalilor obţine o
tate covârşitoare în Camera Deputaţilor, îşi începe efectiv activitatea
ra de Comerţ şi Industrie (februarie 1868) şi este adoptată Legea
vcţiilor de şosele, promulgată la 11 aprilie 1868.
Consolidarea autonomiei şi a prestigiului extern al statului naţional român
n, manifestarea independenţei economice a acestuia au reprezentat alte
ive ale guvernului prezidat de Ştefan Golescu. La 7 decembrie 1867 intră
>are prima Convenţie poştală încheiată cu Rusia şi, la 2 februarie 1868, la
3şti, este semnat un Tratat de alianţă între România şi Serbia. Alertată că
urmărit realizarea unei alianţe militare Poarta a protestat, ceea ce a atras
i lui Otto von Bismarck: „Statul care ar face imprudenţa să provoace război
;nt ar pieri".
Dondus de generalul Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc la 1848 şi
6, al treilea cabinet care guvernează pe baza înţelegerii de la „Concordia"
îpe activitatea în ziua de 13 mai 1868.
Realizarea sa cea mai însemnată rămâne „Legea privind organizarea
armate" (29 iulie 1868). Operă a colonelului Gheorghe Adrian, revolu-
de la 1848, acest act legislativ a stabilit o structur ă militară complexă:
i permanentă şi rezerva ei, apoi corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor,
i, garda orăşenească şi „gloatele". Consolidarea armatei naţionale nu a
imită favorabil de conducerile imperiilor vecine, motiv pentru care acestea
srcitat presiuni asupra principelui Caro/1, în vederea înlocuirii guvernului
reni de la „Cocordia", ceea ce domnul va face la 16/28 noiembrie când
 este instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi'din jurul
lui M. Kogălniceanu (devenit ministru de interne) şi al lui V. Boerescu (ministru
de justiţie). Prim-ministru era Dimitrie Ghica. între 2 februarie şi 20 aprilie 1870 a
funcţionat guvernul prezidat de Al. G. Golescu.
La 20 aprilie/2 mai 1870 se constituie guvernul prezidat de Emanoil
(Manolache) Costache Epureanu. Preşedinte al Constituantei din 1866, noul şef
de guvern era apreciat de Carol l pentru orientarea sa moderată, iniţial printre
liberalii moldoveni, apoi în cadrul curentului politic conservator de la nivelul
întregii ţări. Alcătuit din tineri oameni politici grupaţi în „Juna dreaptă" de la -
Bucureşti (G. Gr. Cantacuzino, Al Lahovari) şi „Junimea" de la laşi (Petre P.
Carp), guvernul condus de M.C. Epureanu părea a asigura „o stare de lucruri
stabilă". Cel puţin aşa crede şi scrie tatăl domnitorului Carol, îngrijorat nu numai
datorită celor întâmplate în România, ci şi din cauza afirmaţiilor reprezentanţilor
Rusiei, în privinţa viitorului statului naţional român.
Prinţul AM Gorceakov, şeful diplomaţiei ruse din anii 1856-1882 „ar fi
spus unui francez şi unui ceh cam aşa: nu cred că România să aibă vreun viitor
cu bărbaţii care se joacă de-a patrioţii, ci cred că nu numai dinastia nu se va
păstra, dar nici măcar Unirea Principatelor nu va rămâne câştigată. S-ar fi
pregătit chiar o răscoală pentru a se da un prilej de intervenţie Porţii; de
altminteri, ventilaseră şi în anul acesta ideea de a se face iarăşi două Principate,
pentru a readuce ţara la o viaţă politică normală, la o ordine perfectă".
Războiul franco-prusian a oferit liberalilor radicali prilejul de a manifesta
-prin presă şi în întruniri politice - simpatia profundă şi recunoştinţa necon-
diţionată faţă de Napoleon al lII, care contribuise în mod hotărâtor la crearea
cadrului internaţional favorabil edificării statului naţional român; în acest context,
această grupare politică dar şi unii liberali-moderaţi (conduşi de N. lonescu sau
M. Kogălniceanu) s-au pronunţat şi asupra problemelor de politică internă. Mai
mult, într-un discurs public, I.C. Brătianu a invitat mulţimea la o acţiune contra
puterii executive. O dată cu guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu
era vizat şi domnitorul. Pregătirile au fost încredinţate unui conspirator din ultimii
ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, Eugen/u Carada. Planul întocmit de acesta
prevedea izbucnirea unei insurecţii simultane în Bucureşti, Craiova, Ploieşti şi
Focşani.
în această situaţie s-a desfăşurat mişcarea din Ploieşti, care produce, la 20
august 1870, „ridicola republică de câteva ceasuri a lui Candiano-Popescu",
după cum scria N. (orga. Proclamarea, în grabă şi fără nici un suport real, a
detronării lui Carol a compromis pe şefii „roşiilor", care au fost arestaţi. Toţi vor fi
însă achitaţi, ulterior, de un juriu special constituit pentru depăşirea firească a
unei crize inerente într-o epocă de pluralism politic.
Agitaţiile antidinastice încetează pe măsură ce armatele franceze sunt
înfrânte de cele germane. Consecvent preocupării sale pentru asigurarea
alternativei guvernamentale, în 30 decembrie 1870, Carol I înlocuieşte cabinetul
de nuanţă conservatoare, condus de M. C. Epureanu, cu unul liberal, având în
frunte pe Ion Ghica, care revine în fruntea Consiliului de Miniştri, după o
întrerupere de aproape trei ani.
Foarte stimat în străinătate, noul prim-ministru era considerat de domnitor
un om de stat „cult" şi un „administrator energic". Tocmai această ultimă virtute îl

119
 aduce pe Ion Ghica în conflict cu cercurile care îl sprijină pe Carol I, atât în
riorul, cât şi în afara graniţelor naţionale.
La 24 ianuarie 1871, primul-ministru depune pe masa forului legiuitor arul
afacerii Stroussberg. Este vorba despre implicaţiile pe care le are în nânia
falimentul acestui consorţiu, provocat de războiul franco-prusian.
jponsabilitatea sa, ca administrator central al avuţiei ţării, îl determină, deci,
I. Ghica să solicite măsuri legale pentru protejarea intereselor ţării.
Din nefericire, dezbaterile imediat începute au coincis cu publicarea a două
'sori expediate în străinătate de Carol I. Prima reprezintă răspunsul principelui
e puterile garante, care somaseră anterior, la 23 noiembrie 1870, atât
nânia, cât şi Serbia, să nu încerce schimbări în statutul lor extern, faţă de
tatu/ de la Paris din 1856. Şeful statului român întreba, de fapt, „ce ar crede"
ducătorii Marilor Puteri europene „dacă el s-ar retrage fiindcă situaţia în ţară
şa încât silinţele lui se pierd în zadar şi el se uzează fără nici un folos".
;utabile sunt şi aprecierile dintr-o a doua scrisoare. Adresată unui intim al
iliei sale, datorită căruia epistola apare în gazeta Augsburger Zeitung,
îspondenţa reia ideea renunţării la tronul unui stat unde, chipurile, nu există
aţie liberală şi parlamentară.
Scrisorile respective au produs „o colosală mişcare în Bucureşti şi în toată
". Astfel, în Cameră, Nicolae Blaremberg, opozant cândva ai lui Alexandru I.
ra şi, respectiv, M. Kogălniceanu, spunea că dacă scrisoarea publicată în
;a germană este adevărată, atunci autorul ei este „un dezertor, un trădător de
ie, căci pregăteşte anexiunea Principatelor sau suprimarea Unirii".
împotriva unor fruntaşi politici care legau dezamăgirea lui Carol de ?
erea Stroussberg, I.C. Brătianu sena că părăsirea tronului României de către
ol I constituie „o nesocotită propunere", cu „consecinţe fatale" pentru statul
onal. Două zile mai târziu, de la tribuna Parlamentului, M. Kogălniceanu
Iară că detronarea principelui „ar putea să aducă, mai cu seamă în
nentele de astăzi, multe pericole asupra ţărei".
în privinţa afacerii Stroussberg, L C. Brătianu, I. Ghica, N. lonescu şi
Kogălniceanu - aşadar, toţi conducătorii principalelor grupări liberale
-ptă aceeaşi atitudine intransigentă.
La 10/22 martie 1871 a avut loc „provocarea" din Jurul să/ii S/ătineanu. Aici
st organizată aniversarea zilei de naştere a împăratului Germaniei. Forţele
Ite au pus la cale o contramanifestaţie, atribuită „partidului roşu" din
nânia. Dimpotrivă, /. C. Brătianu şi CA. Rosetti au recomandat redactorilor
a „Românu/"să nu participe la această acţiune.
A doua zi, guvernul condus de Ion Ghica a fost înlocuit cu un cabinet
-idat de Lascăr Catargiu. Se încheie, astfel, o perioadă de peste patru ani (13
tie 1867 - 23 martie 1871), în care patru guverne de coaliţie liberală şi trei
9rne ale unor coaliţii între liberali şi conservatori acţionează pentru
/oltarea instituţiilor democratice întemeiate pe Constituţia din 1866, pentru
solidarea autonomiei statului naţional român şi afirmarea suveranităţii
stuia în perspectiva independenţei şi unităţii tuturor românilor. Dezaprobarea
stor acţiuni se resimte nu întâmplător, Carol /fiind sfătuit de Marile Puteri că
sa conservatoare e cea mai solidă". înţelegem, aşadar, cum se ajunge la
mativa guvernamentală din 11/23 martie 1871.
 Marea guvernare conservatoare (1871-1876). Prezidată de Lascăr
Catarg/u, trebuie raportată, totodată, şi la ceea ce s-a realizat în timpul ei:
dezvoltarea proprietăţii funciare; construirea creditului rural şi a celui urban;
întemeierea societăţilor de asigurare; extinderea reţelei naţionale de comunicaţii;
consolidarea monarhiei constituţionale; acţiunea diplomatică pentru proclamarea
independenţei de stat în 1873; lupta - tot pe cale diplomatică desfăşurată
-pentru dobândirea dreptului de a încheia tratate, separat de Poartă; mani-
festarea independenţei economice prin convenţii comerciale şi de navigaţie
încheiate cu Austro-Ungaria şi Rusia, la jumătatea deceniului opt al secolului al
XIX-lea. Evident, nu lipsesc aspectele contradictorii, cum sunt nemulţumirile
stârnite de unele modificări aduse legii tocmelilor agricole, de politica liberului
schimb în detrimentul protectionismuiui economic sau de unele iniţiative privind
restructurarea regimului politic.
în ansamblu, marea guvernare prezidată de Lascăr Cartagiu constituie o
etapă însemnată în istoria modernă a României, căci coaliţia conservatoare
acum constituită va închega şi cel de-al doilea partid reprezentativ pentru
pluralismul politic românesc - cel conservator*.
La 11/23 martie 1871, după o prealabilă coalizare a diferitelor grupăride
aceeaşi orientare politică - conservatoare - se va constitui noul cabinet.
Cuprinzând îndeosebi mari proprietari de pământ şi „oameni luminaţi" la şcolile
superioare din Germania, această mişcare politică are rădăcinile în acţiunea
reformatoare de la începutul secolului al XIX-lea şi se conturează tot mai evident
în activitatea pentru reorganizarea paşnică a societăţii româneşti după anul
1870. Liderul politic al acestor grupări va fi Lascăr Catargiu.
Evenimentele au avut următoarea desfăşurare: în ziua de 23 martie 1871,
prin Dimitrie A. Sturdza, Carol convoacă Locotenenta domnească din 1866
pentru a-i remite demisia. Vin numai Lascăr Cartagiuşi Nicolae Golescu, întrucât
generalul Nicolae Haralambie lipsea din Bucureşti. Amândoi „îl conjură" pe
principe să renunţe la demisie. Prinţul acceptă să nu abdice, cu condiţia
constituirii unui „guvern care să voteze bugetul şi să rezolve problema
concesionării căilor ferate". Lascăr Catargiu se angaja să formeze un asemena
cabinet şi îl rugă pe Carol să emită - „pentru caz de nevoie" - un decret de
dizolvare a Parlamentului, deoarece în Cameră majoritatea aparţinea liberalilor.
Prin preluarea nemijlocită a conducerii ministerului de interne şi numirea, în
fruntea departamentului de război, a generalului /. Em. Florescu, primul ministru
a restabilit, chiar în noaptea de 23 spre 24 martie, liniştea în Bucureşti.
Victoria conservatoare din martie 1871 a îngăduit marilor proprietari
funciari să-şi consolideze poziţiile economice şi politice şi să-şi păstreze o
puternică influenţă în viaţa politică a ţării până la primul război mondial. Aceştia
au temperat ritmul dezvoltării şi au luat măsuri care să le consolideze poziţiile. în
această direcţie s-a înscris, în anul 1872, legea învoielilor agricole, care, prin
introducerea clauzei, „mânu militari", permitea proprietarilor să folosească
forţa armată împotriva ţăranilor care nu-şi respectau contractele încheiate. Pe
aceeaşi direcţie de acţiune se înscrie şi noua lege a armatei, opusă celei
elaborate de liberalii-radicali, şi organizarea creditului funciar rural (în 1873),

Primul program al Partidului Conservator datează din anul 1880.

121
 nenită să fntărească proprietatea moşierească, căreia i s-a adăugat, curând, şr
;reditul urban.

Guvernul conservator a ajuns la o înţelegere cu Societatea drumurilor de

Ier din România, satisfăcând, în parte, cerinţele bancherilor germani care pre-
uaseră afacerile consorţiului Stroussberg. A fost continuată construirea reţelei
je căi ferate. în anumite limite, conservatorii erau de acord cu protejarea
îconomiei şi a industriei naţionale, pentru eliberarea de sub tutela impusă de
egimul de suzeranitate şi de cel al garanţiei colective.
Astfel, au fost încheiate o Convenţia comercială pe termen de 10 ani cu
\ustro-Ungaria şi un act similar cu Rusia, prin care se profită însă, de către ţările
;are făceau parte din Alianţa celor trei împăraţi (Rusia, Austro-Ungaria şi
Sermania) de poziţia strategică favorabilă a României. Chiar dacă unele acţiuni
comerciale erau dezavantajoase, aducând grave prejudicii economiei româneşti,
île reprezentau, totuşi, un câştig în plan politic, fiind un pas spre independenţă.
Partidul Naţional-Liberai sa începutul activităţii sak\ |n timpul guvernării
conservatoare, grupările liberale s-au constituit în Coaliţia de la Mazar Paşa
[după numele englezului Lakeman, cunoscut sub numele de Mazar, care servise
in armata otomană şi în casele căruia au avut loc întrunirile politice din care se
/a naşte Partidul Naţional Liberal). în programul ei intra o politică externă de
Dace şi de respectare a tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor, reorganizarea
armatei, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor politice.
Incapabil să facă faţă situaţiei interne, lipsit de autoritatea necesară
adoptării unor măsuri necesare în condiţiile crizei orientale, guvernul conservator
a fost silit să cedeze frânele puterii coaliţiei de la Mazar Paşa, care va inaugura
lunga guvernare liberală în istoria modernă a României. Ţara noastră intra
fntr-o nouă etapă a istoriei sale, în cursul căreia îşi va cuceri şi consolida
independenţa.

TIMOTEI C/PAR/U, cu ocazia inaugurării Societăţii literare române, viitoarea Academie, la

1 august 1867

„Societatea literară, fundată din libertatea unui guvern român patriotic, de astăzi îşi începe
lucrările sale... Ea nu are misiune şi scopuri politice... Simţul naţional s-a deşteptat în toată
românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei;
ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune în demnitate. ... (Această societate)
va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti în toate provinciile locuite de români. Ea îi va
reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze (cu) toată demnitatea între şi lângă
surorile ei de origine latină..."

TEMĂ:

1. Prezentaţi contextul constituirii Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Conservator.

2. Precizaţi deosebirile dintre guvernările conservatoare şi cele liberale.

122
 România în context internaţional, între 1849-1876
(tabel recapitulativ)

Principatele Unite - România Data Situaţia politică internaţională

1 2 3

2 dec. - Se constituie la Paris „Asociaţia 1849

Română pentru conducerea emigraţiei" din
conducerea căreia făceau parte: Ion Ghica,
Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu,
Dimitrie Brătianu, CA. Rosetti.

ian. - Nicolae Bălcescu întemeiază la Lon- 1850 1 oct. - Instituirea teritoriului vamal unic a
dra un Comitet Revoluţionar internaţional; Imperiului Habsburgic. 29 nov. - Prusia
la 5/17 ian. - se întâlneşte cu lordul Pal- acceptă refacerea Confederaţiei germane
merston şi îi prezintă un memoriu în care (acordul austro-prusian de la Olmiitz).
se solicita evacuarea trupelor ruso-oto-
mane de ocupaţie şi amnistie pentru
revoluţionarii exilaţi. 3 iul. - Apare la laşi
publicaţia „Zimbrul", iar la 8/20
septembrie, la Paris, revista „România
viitoare". 12 dec. - Cancelaria imperială de
la Viena ridică Episcopia de la Blaj la
rang de Mitropolie.

- Relaţiile agrare sunt reglementate printr-o 1851 2 dec. - Lovitura de stat a lui Ludovic
nouă legislaţie în Moldova şi Ţara Româ- Napoleon Bonaparte, prelungirea manda-
nească, mai-iun. - Apare la Paris ziarul tului prezidenţial cu 10 ani şi a prero-
„Junimea română", mai-oct. - Cele două gativelor funcţiei supreme în stat. 21 dec. -
ţări române participă la expoziţia Lovitura de stat este acceptată prin
comercială de industrie şi comerţ. 11 plebiscit.
sept. - Dimitrie Brătianu semnează ade-
ziunea emigraţiei române la Comitetul
Central Democratic European de la Londra.
31 dec. - Este suspendată Constituţia
habsburgică din martie 1849.

iun. - iul. - împăratul Austriei Franz losif
vizitează Transilvania. Avram lancu refuză
invitaţia de a-l întâlni.
1852 -Camillo Cavour devine prim-ministru al
Piemontului (1852-1861). - Alexander Bach
devine ministru de externe al Imperiului
Habsburgic (1852-1859). -Răscoală
ţărănească în Herţegovina (1852-1853).

123
1
29 nov - Moare în exil, la Palermo, Nicolae
3ălcescu
21 nov - în Franţa are loc un plebiscist cu
privire la forma de guvernământ Majo-
ritatea aprobă transformarea Republicii în
Monarhie
2 dec - Ludovic Napoleon Bonaparte se
proclamă împărat cu numele de Napoleon
al lII
- Ion Brătianu înaintează lui Napoleon al 1853 - Uniunea vamală germană este
(II un memoriu în care îi solicită să reînnoită
susţină Unirea Principatelor pe 12 ani
18 febr/2 mart - Patenta imperială 6 febr - Răscoală antihabsburgică
m problema agrară în Banat, Crişana şi la
Maramureş Milano
14/26 iun După ce anunţase că Rusia este 1/12 mai - Ruperea relaţiilor
silită să ocupe preventiv Tarile Române, la diplomatice
21 iun /3 iul trupele ţariste trec Prutul între Rusia şi Poartă, o nouă fază a
Ocupaţia militară durează până în aug- „Crizei
sept 1854, când trupele străine se retrag şi Orientale"
ncetează, de facto, protectoratul rusesc 27 sept/9oct - Cu sprijinul Angliei şi
asupra Ţărilor Române al
act - Domnii Convenţiei de la Balta Liman Franţei sultanul cere tarului să-şi
se retrag la Viena Generalul rus Andrei de retragă
Budberg este numit comisar extraordinar trupele din Principate
Dentru Principate 4/16 oct - Poarta declară război Rusiei
I
se vor alătura, în martie 1854, Anglia
şi
Franţa, iar în 1855 Piemontul
(Războiul
Crimen 1853-1856)
- Memorii adresate de români Franţei,
Angliei şi Imperiului Otoman, în care se
solicită sprijinul pentru înlăturarea trupelor
străine şi „Unirea celor două Principate, cu
Denficiul dreptului lor de autonomie şi sub
jn singur principe"
3/21 iun - Patenta imperială privind re-
glementarea raporturilor agrare în Tran-
silvania
3/18 aug - Trupele austriece pătrund în
rmcipate inaugurând o ocupaţie care va
Jura până în martie 1857 sept - Barbu
Ştirbei şi Gngore Alexandru 3hica se
reîntorc în tară spre a-şi exercita
Drerogativele domneşti tec - Se
înfiinţează, la Paris, STEG, societate
austriacă de căi ferate, cu rol toarte
important în exploatarea resurselor
miniere din Transilvania
1854 Războiul Crimen determină regruparea
politică a Marilor Puteri alături de Poartă
împotriva Rusiei
12 mart - Se semnează tratatul de alianţă
anglo-franco-otoman
2/14 iun - Convenţia de la Boiacikoy
prevede obligaţia Habsburgilor de a
îndepărta trupele ruse din Principate şi de
a restabili administraţia
20 nov 12 dec - Este semnat tratatul
anglo-franco-austnac Austria urma să
apere Principatele de o nouă invazie 'rusă
Reglementarea situaţiei Principatelor
intră în atenţia unei comisii europene
16/28 dec - Austria, Franţa şi Anglia
prezintă Rusiei un memoriu în baza
căruia urma să se reglementeze conflictul
Crimen între altele, se cerea abolirea
protectoratului exclusiv al Imperiului
Otoman asupra Principatelor şi
înlocuirea sa cu o garanţie colectivă a
Marilor Puteri
- Agitaţie politică în problema Principatelor 1855 26 ian Tratat franco-piemontez
- Emigraţia română cere unirea sub suze- împotriva
■anitatea Portn, garanţia colectivă a Marilor Rusiei
uten şi principe străin Piemontul intră în războiul Crimen
124
 1 2
1/13 ian - 3/15 dec Apare la laşi 1855
„România literară", sub redacţia lui Vasile
Alecsandn 3/15 martie-23 mai/4 iun
Conferinţa de pace de la Viena Pentru
prima dată un for european recunoaşte
importanta europeană a problemei
româneşti
18/30 mart - Se semnează tratatul de 1856
pace prin care Principatele române rămân
sub suzeranitatea Portn, iar protectoratul
Rusiei este înlocuit cu garanţia colectivă a
Marilor Puteri Viitoarea organizare a
Principatelor urma să fie hotărâtă de o
Conferinţă a puterilor garante după ce
erau cunoscute cerinţele românilor 25
mai/6 iun - Constituirea Societăţii
„Unirea", care desfăşoară o activitate pro-
unionistă 17/29 iul - Expiră mandatul
domnilor numiţi în urma Convenţiei de
la Balta Liman Sunt numiţi în calitate de
caimacami Alexandru Ghica în Tara
Românească şi Teodor Balş în Moldova
Firman al Portn cu privire la modul de 1857
alegere al Adunărilor ad-hoc 6/18 febr -
Apariţia ziarului unionist „Concordia",
condus de C A Rosetti mart - Sosesc la
Bucureşti comisani Marilor Puteri în
legătură cu misiunea de informare privind
alegerile Adunărilor ad-hoc şi doleanţele
românilor 3/15 mart - Constituirea
Comitetului Central al Unirii de la Bucureşti
-Se instalează, lângă Ploieşti, prima
rafinărie din tară, construită la Hamburg -
Este introdus la Bucureşti iluminatul cu
petrol lampant un -iul - Se întorc în tară
ultimii revoluţionari exilaţi la 1848 7/19 iul
- Alegerile pentru Adunările ad-hoc sunt
falsificate, în Moldova, de către caimacamul
Nicolae Vogonde După noi alegeri
unioniştii domină, din punct de vedere
numeric, Adunările ad-hoc
3
3/15 mart - 23 mai /4 iun - Conferinţa de
pace de la Viena Se cere unirea Prin-
cipatelor sub un principe străin Rusia cere
o consultare electorală populară Austria şi
Poarta se declară împotriva Unirii 4/16 dec
- Austria adresează Rusiei un ultimatum
în care îi cere cedarea unei părti din
Basarabia, libertatea navigaţiei pe
Dunăre, neutralizarea Mării Negre, abolirea
protectoratului exclusiv asupra Principa-
telor Rusia acceptă acestea drept bază
pentru preliminariile păcii
30 ian/11 febr - Protocolul cu privire la
organizarea internă a Principatelor adop-
tat la Constantmopol Se încearcă res-
trângerea autonomiei Moldovei şi Tării
Româneşti 18 febr - începutul celei de-a
doua epoci a Tanzimatului în Imperiul
Otoman febr -mart - Proiectul Cavour cu
privire la cedarea Principatelor către
Habsburgi, în schimbul unirii Lombardiei
şi Veneţiei cu Piemontul t3/25 febr-18/30
mart - Congresul de Pace de la Paris
Tănle Române intră sub garanţia Marilor
Puteri
1857-1859 - Criza economică în statele
germane 1857-1858 - Răscoală în
Hertegovina Rescnptul tarului Alexandru
al II al Rusiei în vederea înfăptuirii
reformei agrare 7/19 iun - Tratative între
Marile Puteri europene cu privire la
frontiera dintre Rusia şi Poartă 16 iul /28 iul -
Marile Puteri protestează la Poartă
împotriva falsificăm alegerilor pentru
Adunarea ad-hoc a Moldovei 28 iul /9 aug -
Acordul confidenţial de la Osborne, între
Anglia şi Franţa, cu privire la statutul
Principatelor 3 nov - Ambasadorul
Franţei la Poartă alcătuieşte un proiect
de reorganizare a Principatelor
125
 1 2 3

3 oct. - Alegerile pentru Adunarea ad-a 1857

Ţării Româneşti. 3 oct.; 8/20 oct. - Mihail
Kogălniceanu, aşi şi Constantin
Kretzulescu, la Bucu-:i, prezintă
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc. 1 nov. -
Jalba deputaţilor pontaşi din marea
Moldovei. 3 dec. - Constantin Tănase
cere, în marea de la Bucureşti,
acordarea drep-i, pentru ţărani, de a
participa la adop-sa celor mai importante
legi.

-aug. - Revoluţionarii români prezintă,
;apitalele Marilor Puteri, hotărârile Adu-
ilor ad-hoc. 22 mai -7/19 aug. -
Conferinţa Marilor eri elaborează o
Convenţie cu privire la anizarea
Principatelor. ,. - încep alegerile pentru
desemnarea jnărilor elective în
Principate.
1858 14 ian. - Atentatul lui Felice Orsini
împotriva lui Napoleon al lII. 20 iul. -
întâlnirea de la Plombieres între Napoleon
al lII şi Cavour. 7/19 aug. - Convenţia de la
Paris. 10 dec. - Tratatul de alianţă între
Franţa şi Piemont.

7:, 24 ian./5 febr. - Dubla alegere a lui 1859 apr.-iul. - Răscoala populară în statele
xandru loan Cuza la laşi şi Bucureşti. 1 Italiene. 29 apr.-4 iul. - Război între Franţa,
ian. - 0 delegaţie moldoveana pleacă aliată cu Piemontul, şi Austria. 10 nov. -
Poartă pentru a obţine investitura lui Tratatul de pace de la Ziirich între Franţa,
'.a. 25 mart.-17/29 mart. - Negocieri Austria şi Piemont. 16 sept. - Constituirea
sete la laşi între Alexandru loan Cuza Uniunii naţionale germane.
şi ieralul Klapka cu privire la
sprijinirea ;ei naţionale a românilor.
mart./7 apr.-25 aug./6 sept - Conferinţa
la Paris a puterilor garante recunoaşte
ila alegere a lui Cuza. 22 mai. -
Debutează activitatea Comi-Centrale de
la Focşani.

. - Memoriul lui Cuza destinat Marilor 1860 1860-1868 - Domnia lui Milos Obrenovici
eri cu privire la desăvârşirea unirii, în Serbia. 8/20 oct. - Punerea bazelor
ficarea vămilor Principatelor. aug./6 sept. „regimului liberal" în Imperiul Habsburgic.
- Se instituie prima agenţie lomatică a
României, cea de la Paris, idusă de
loan (lancu) Alecsandri. sept/7 oct. -
5/17 oct. - Vizita lui xandru loan
Cuza la Constantinopol. 0 oct. -
„Diploma din octombrie" a lui înz losif
pune bazele unui sistem istituţional
de guvernare (până în 1867). oct./7 nov.
- Inaugurarea Universităţii laşi. 718-19
nov. - Conferinţa de la Timi-ira
revendică autonomia Banatului şi
anizarea sa într-un „Căpitănat român". 27
dec. — Anexarea Banatului la garia.
 1 2
1/13 ian.—4/16 ian. - Conferinţa de la Sibiu 1861
cere, în numele românilor, recunoaşterea
folosirii limbii române alături de maghiară şi
germană. 11/12 febr. - Conferinţa de la
Alba-lulia cu privire la situaţia Transilvaniei.
26 febr. - Patenta imperială recunoaşte
autonomia provinciilor şi fixează com-
petenţele organelor de conducere. 23 oct./4
nov. - la naştere, la Sibiu, ASTRA. 22
nov./4 dec. - Poarta recunoaşte unirea pe
durata domniei lui Cuza. 3/15 dec. - Cuza
anunţă, într-un mesaj adresat camerelor,
că unirea e înfăptuită.
22 ian./3 febr. - Primul guvern al României 1862
prezidat de Barbu Catargiu. 24 ian./5 febr.
- Parlamentul României proclamă
Unirea şi stabileşte Bucureştiul drept
capitală a ţării. 25 mai - Mihail
Kogălniceanu cere, într-un discurs
parlamentar, rezolvarea problemei agrare.
t 8/20 ian. - Este asasinat în condiţii
neelucidate Barbu Catargiu. 11/23 iun. -
Adunarea votează proiectul de lege rurală
propus de Comisia Centrală de la Focşani;
Cuza refuză însă să îl aprobe, nov./dec. -
Are loc tranzitul armelor sârbeşti prin
România în ciuda protestelor Marilor Puteri.
- Constituirea la laşi a'„Junimii" condusă 1863
de Titu Maiorescu. 7/19 apr-11/23 apr. -
Congresul românilor de la Sibiu deleagă
pe Mitropolitul Andrei Şaguna să prezinte
împăratului cererile românilor. 3/15 iul.—
17/29 oct. - Dieta Transilvaniei votează
legea pentru limba oficială a
Transilvaniei şi „egala îndreptăţire a naţiunii
române şi a confesiunilor sale". împăratul
Franz losif semnează legea la 26 oct./7
nov., promulgată de Dietă la 30 mai 1864.
12/24 febr. - Legea pentru organizarea 1864
puterii armate. 13/25 febr. - Legea privind
constituirea Consiliului de Stat. 2 14 aor -
Legea comunală.
3
1861-1876 - Domnia sultanului Abdul Azi2
în Imperiul Otoman, febr. - Se constituie
primul Parlament în Austria. Se
reuneşte, la Torino, primul Parlament al
Italiei unificate. 19 febr. - Abolirea iobăgiei în
Rusia. 17 mart. - Victor Emanuel al II
este ales rege al Italiei (1861-1878). 1861-
1867 - Intervenţia lui Napoleon al lIIîn
Mexic.
7 apr. - Convenţie între Anglia şi S.U.A.
privind interzicerea comerţului cu sclavi. 22
sept. - Eliberarea negrilor din scalvie în
S.U.A. - Otto von Bismarck devine
preşedinte al Consiliului de Miniştri al
Prusiei.
ian.- apr. - Răscoala de eliberare a
Poloniei. 30 mart. - Ducatele Lauemburg şi
Schleswig intră în componenţa Danemarcei. -
Lupte decisive în războiul civil din S.U.A.
-Congresul german de la Frankfurt
am Main. Prinţul George de Glucksburg
este ales rege al Greciei (1863-1913).
1864-1865 - Expansiunea Rusiei în Asia
Centrală. 1 febr. - 30 oct. Războiul între
Austria, Prusia şi Danemarca.
127
1
apr - Kog ălniceanu depune în 28 sept - Constituirea la Londra a
e un proiect de lege agrară, iar la Internaţionalei I
jpr unul de reformă electorală i a i - 8 nov - Reforma administrativă în Imperiul
Statutul .dezvoltător ' al lui JI o Otoman
nouă lege electorală Noile acte
îentale sunt adoptate pnn plebiscit
protestează împotriva acestui act

/5 iun - 8/20 iun - A doua vizită a

:a la Poartă Se recunoaşte deplina
mie a României
aug - Este promulgată legea rurală
it/12 oct - Sunt înfiinţate Camerele
iert
Sunt promulgate Codul penal, Codul
legea asupra instrucţiunii
I /8 aug - România aderă la 1865 Capitala Italiei este transferată de la
ntia telegrafică de la Paris jg - Torino
Mişcare împotriva lui Cuza - la Florenţa
împăratul Franz losif desfiinţează 24 mart - Anglia retrocedează
de la Sibiu şi hotărăşte convocarea Greciei
i de la Cluj insulele Ionice
; - Dieta Transilvaniei voteaz ă 14 apr - Asasinarea peşedintelui S U
tarea autonom iei provincie i ş i A
ea" cu Ungaria Abraham Lincoln
 febr - Abdicarea lui Alexandru loan 1866 1866-1868 - Răscoala antiotomană
formarea Locotenentei domneşti în
br/10 mart - 23 mart/4 iun - Creta
inta de la Paris discută problema 15 iun - 26 iul - Război între
latelor române Austria,
pr - 8/20 apr - Plebiscitul cu privire Prusia şi Italia
gerea, ca domn, a lui Carol de 18 aug - Se constituie
zollern Confederaţia
pr - Mişcarea separatistă de la laşi Germană de Nord
mai - Prinţul Carol este proclamat 23 aug - Tratatul de pace de la Praga
al României între
iul - Este promulgată o nouă Prusia şi Austria
tutie a tării 20 sept - Noi principate se
11 aug - Promulgarea unei noi legi alipesc
-ale Germaniei
13 oct - Tratat între Austria şi Italia
la
Viena
iia participă la expoziţia universală
3
ans
febr - Acord austro-ungar privind
a statului dualist Transilvania este
tă Ungariei
r/4 mai - Legea pentru înfiinţarea
ou sistem monetar
ÎI /8 iun - Franz losif sancţionează
rea Transilvaniei la Ungaria
1867 Formarea dualismului austro-ungar 30
mart - Rusia vinde S U A peninsula
Alaska
8 iun - Franz losif se încoronează rege
al Ungariei
22 deG Promulgarea Constituţiei
dualismului austro-ungar
 1 2
3/15 mai - Pronunciamentul de la Biaj
contestă anexarea Transilvaniei la Ungaria
17/29 iul - Legea pentru organizarea
putem armate 7 dec - Parlamentul
maghiar promulga legea cu privire la
anexarea Transilvaniei la Ungana
26 ian /7 febr - Fondarea Partidului
National al românilor din Banat şi Ungaria
23-24 febr /7-8 mart - Fondarea Partidului
National Român din Transilvania aug -oct
- Vizite ale lui Carol I în Austro-
Ungana, Franţa şi Rusia 19'31 o.ct Este
inaugurată calea ferată Bucureşti-Giurgiu
Instabilitate guvernamentală în România 24
febr -8 mart Se inaugurează Monetăna
Statului 8/20 aug - Mişcarea
antidinastică de la Ploieşti 27 dec '8 ian
1871 - întră în funcţiune calea ferată
Roman-Bucureşti
12/24 ian - Guvernul depune în Parlament
dosartl afacerii Stroussberg 10/22 mart
II/23 mart - Puternică manifestaţie
antigermană la Bucureşti * 11/23 mart -
4/16 apr 1876 - Marea guvernare
conservatoare a lui Lascar Catarg u
14/26 aug - 15'27 eug - Aniversarea a
400 de ani de la îarn isr> a mănăstirii Putna
2/14 îebr - Se fonde -a Societatea dru-
murilor de fier din RomJI ia , care preia drep-
turile şi datoriile conso'tiu'ui Stroussberg
7/19 apr - Modificarea legii tocmelilor
agricole 13/25 sept - Inaugurarea Gării de
Nord din Bucureşti 12 oct înfiinţarea
Universităţii d>n OUJ
6/18 apr - Legea creditului funciar român
mai -nov - Participarea României la expo-
ziţia universală de la Viena 13/25 mai -
într-o şedinţă de guvern se dezbate
problema independentei de stat a ţării
3
1868 1868-1889 - Domnia lui Milan al IV-lea în
Serbia 6/18 iul - Detaşamente
bulgare trec Dunărea, pornind din
România, ş declanşează răscoala
bulgarilor
1869
1870 14 iul - Telegrama de la Ems, pretextul
războiului între Franţa şi Prusia 19 iul - 26
febr 1871 - Războiul dintre Franţa şi
Prusia 4 sept - Proclamarea celei de-a
treia republici în Fran'a 19 sept 1 8 7 0 - 1 8
ian 1871 - Asediul Parisului de către
armatele prusace 19/20 sept - Roma se
uneşte cu italia unificată 16 nov -
Amedeo de Savoia fiul regelui Italiei, este
ales rege al Spaniei (1870-1873)
1871 18 ian - Proclamarea Imperiului German în
frunte cu Wilhelm I 26 ian - Roma devine
capitala Italiei •13 mart - Convenţia de
la Londra cu privire ,a strâmtorile Bosfor şi
Dardanele mart - mai - Comuna din Paris 16
apr - Constituţia Imperiului German 10 mai
- Tratatul de pace între Franţa şi
Germania de la Frankfurt
1872
•
1873 - Criza economică (1873-1879) 23 oct -
Wilhelm I se raliază înţelegerii dintre
Austro-Ungana şi Rusia (Alianţa celor
trei împăraţi)
129
 1

mai/12 iun. - încheierea Convenţiei 1874 21 febr. - 22 apr. - Guvernul

îâno-austro-ungare cu privire la con- Benjamin Disraeli în Anglia.
icţia căii ferate Ploieşti-Predeal-Timiş-
şov. ,
3 aug. - Se dă în folosinţă calea ferată
-Ungheni.
nov. - Parlamentul maghiar votează un
amblu de legi electorale care s-au
cat şi în Transilvania.
-mart. - Formarea „coaliţiei de la 1875 febr. - Răscoale în Bosnia şi Herţegovina.
tar-Paşa". 4 nov - Marea Britanie cumpără
12 iun. - Semnarea Convenţiei comer- acţiunile Companiei Canalului de Suez,
e între România şi Austro-Ungaria. ce aparţinea Egiptului.
>7 mart. - Convenţia comercială între
nânia şi Rusia recunoaşte de facto
jpendenţa României. >8 iun. - Mihail
Kogălniceanu trimite ilor Puteri o
notă circulară şi un noriu prin care
solicită recunoaşterea ividualităţii
statului român". iul./5 aug. - Se
formează un guvern ■al în frunte cu
Ion C. Brătianu. aug./9 sept. - Vizita
la Sibiu şi /orbirile lui Ion C.
Brătianu cu Franz
30 sept./11-12 oct. - Tratativele
âno-ruse de la Livadia.
'3 dec. - Noua Constituţie otomană
5idera România o „provincie privi-
îtă". Aceasta atrage un protest violent"
Jtorităţilor române (22-23 dec/3-4 ian.
T)
1876 -Se desfăşoară răscoala bulgarilor
împotriva dominaţiei otomane.
30 iun. - Serbia şi Muntenegru
declară
război Porţii.
8 iul. - Acord secret semnat la Reichstadt
între Rusia şi Austro-Ungaria.
31 aug. - Abdul Hamid devine sultan
al
Imperiului Otoman.
11/23 dec-8/20 ian. 1877 - Conferinţa
Marilor Puteri de la Constaniinopol
încearcă rezolvarea crizei orientale.
 CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

-NOILE CONDIŢII ALE LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢĂ ÎN A DOUA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA. -9 MAI 1877 - PROCLAMAREA
INDEPENDENŢEI DE STAT. ANTECEDENTE Şl
URMĂRI. -PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL DIN 1877-1878.
CONSFINŢIREA
INDEPENDENŢEI PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN PENINSULA BALCANICĂ.
-CARACTERUL NAŢIONAL SI POPULAR AL RĂZBOIULUI PENTRU
CUCERIREA INDEPENDENŢEI. -TRATATELE DE PACE DIN 1878 SI
IMPORTANŢA LOR PENTRU ROMÂNIA.
ÎNRĂUTĂŢIREA RELApiLOR ROMÂNO-RUSE.

Noile condiţii ale luptei pentru independenţă în a doua jumătate a

secolului al XIX-'lea Făurirea statului naţional român în 1859, prin unirea
Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui Alexandru loan Cuza, şi reformele ce i-au
urmat pe direcţia modernizării au constituit temelia cuceririi independenţei. Aceasta
a rămas, în continuare, la jumătatea secolului trecut, ţelul major al românilor din
toate provinciile. în cercurile politice exista o unanimitate de păreri în favoarea
obţinerii independenţei. în privinţa metodelor preconizate pentru împlinirea acestui
scop s-au conturat însă diferenţe sensibile de opinii între diferitele forţe sociale şi
politice. Ele oscilau între război (cercurile radicale) şi calea diplomatică (cercurile
monarhice). Cea din urmă era susţinută de unii liberali moderaţi ş\ marii proprietari
funciari. Vasile Boerescu sau Gheorghe Costaforu au apreciat, astfef, că războiul
din 1870-1871, dintre Franţa şi Prusia, putea crea condiţiile pentru a se conferi
României statutul de neutralitate şi independenţă, sub garanţia Marilor Puteri.
Lascăr Catarg/u considera că doar o apropiere de Germania, Austro-Ungaria şi
Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873 Caro/ /a
pus în discuţia guvernului, în mod deschis, problema independenţei de stat. în
acelaşi timp, multe năzuinţe erau legate de cucerirea independenţei, şi anume
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, rezolvarea „chestiunii ţărăneşti", dezvoltarea
industriei şi adoptarea unor măsuri protecţioniste.
La jumătatea secolului trecut România pornise în chip hotărât pe un drum
propriu. Graţie politicii „prin noi înşine"'legăturile României cu Poarta erau aproape
simbolice. Dar ele trebuiau înlăturate total pentru a conferi ţării un statut
internaţional de sine stătător. La aceasta contribuiseră lichidarea jurisdicţiei
consulare, deschiderea primelor agenţii diplomatice ale României în străinătate,
Constituţia din 1866, încercarea de a se pune bazele unui sistem naţional de
credit. Dorind a sensibiliza opinia publică internaţională despre rolul deosebit al
ţării noastre în relaţiile internaţionale, în 1874 apărea lucrarea lui Vasile Boerescu,
„Drepturile românilor bazate pe tratate". între 1871 şi 1876, România a încheiat

131
onventii comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia, Austro-Ungaria,
usia, Franţa, Anglia, Italia şi a participat la Expoziţia Internaţională de la Viena.
în 1875 se redeschidea „Problema Orientală". Puternice răscoale anti-
omane, ce s-au transformat apoi în mişcări naţionale de eliberare de sub
jminatie străină, au izbucnit în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 în
ulgariâ. Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, în
jndiţiile în care acesta din urmă trecuse la reprimarea sălbatică a luptei
îtioriale a popoarelor supuse. Rusia se pregătea de război, la rândul său,
întru a veni în ajutorul populaţiilor balcanice. De fapt, ea continua să urmă-
ască, sub haina sprijinirii „fraţilor ortodocşi", expansiunea în Balcani şi către
râmtorile Bosfor şi Dardanele. Opinia publică din ţara noastră a urmărit cu
uită simpatie şi a sprijinit lupta popoarelor din Balcani. Astfel, a activat în
omânia un Comitet Revoluţionar bulgar ce a pregătit răscoala din 1876. în
;elaşi timp, în noua conjunctură internaţională România putea acţiona în
îderea modificării poziţiei sale internaţionale. Generalizarea conflictului din
glcani şi implicaţiile sale pentru ţara noastră au fost dezbătute pe larg de către
ctorii de decizie de la Bucureşti. Astfel, România a adoptat tactica expectativei,
neutralităţii şi s-a străduit să evite transformarea teritoriului său în teatru de
zboi. Exista primejdia ca Rusia să profite de situaţie pentru a anula clauzele
-atatului de la Paris din 1856, ce retrocedau ţării noastre cele trei judeţe din
idul Basarabiei.
La 4/16 ianuarie 1876 a fost emisă de către primul ministru Lascăr Catargiu
notă diplomatică adresată reprezentanţilor diplomatici ai României în
răinătate, în care se sublinia că România adoptă tactica neutralităţii şi era )
tărâtă să-şi apere integritatea teritorială. Activitatea diplomatică s-a intensificat
cepând cu primăvara anului 1876, o dată cu formarea unui nou cabinet dintre
prezentanţii coaliţiei de la Mazar-Paşa, şi în care portofoliul externelor era
îţinut de Mihail Kogălniceanu. Acesta a emis, la rândul său, la 16/28 iunie
576, o nouă notă diplomatică \n care solicita recunoaşterea, de către Europa, a
dividualităţii statului român şi a numelui de România, integritatea teritoriului
iu, fixarea hotarului cu Poarta pe taivegul Dunării, recunoaşterea paşaportului
mânesc, încheierea de convenţii cu Poarta în plan economic şi juridic. Acestea
-.hivalau, practic, cu independenţa ţării. Ulterior, la 20 iulie/1 august 1876 şi 24
ie/3 august 1876 au fost transmise şi alte note diplomatice în care guvernul
mân îşi manifesta solidaritatea cu poporul bulgar, condamna represiunile
omane şi anunţa că era gata să apere fruntariile ţârii. La 24 iulie/3 august 1876
a format un nou guvern condus de Ion C. Brătianu.
Criza orientală s-a agravat mult în 1876, tinzând către un conflict deschis
tre Rusia şi Imperiul Otoman. La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc la Reichstadt,
Boem/a, o întâlnire între Franz losif, împăratul Austro-Ungariei, şi Alexandru
II, ţarul Rusiei. S-a hotărât că Austro-Ungaria urma să preia Bosnia şi
srţegovina, iar Rusia căpăta libertate de acţiune în Balcani. S-a mai decis
itonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a unor teritorii
(ţinute de Poartă. Aceasta a constituit prologul războiului cu Imperiul Otoman.
n. C. Brătianuşi MihailKogălniceanuau continuat eforturile diplomatice pentru
obţine recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc, în condiţiile în care
Poarta tindea tot mai mult să considere România, alături de alte zone
din
 Peninsula Balcanică, provincie turcească. în august 1876 premierul român l-a
salutat la Sibiu pe Franz /osifşi l-a asigurat de „amiciţia" ţării noastre. Cum un
conflict ruso-otoman putea avea ca teatru de desfăşurare spaţiul românesc,
I.C. Brătianu s-a orientat către tratative directe cu Rusia, perfect interesată, şi
ea, de un acord cu România, în timp ce tabăra „neutra/işti/or"desfăşura, în tară
şi străinătate, o puternică propagandă prin intermediul unor politicieni ce agitau
spectrul pericolului rusesc.
în 1876 au avut loc la reşedinţa de vară a ţarului de la Livadia, în Crimeea,
convorbiri între o delegaţie română - ion C. Brătianu, important om politic şi de
stat, colonelul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război, T. Văcărescu, mare-
şalul Curţii, Singurov, adjutantul lui Caro/ I - şi una rusă - ţarul Alexandru
. al //-/ea. cancelarul Gorceacov şi Miliutin, ministrul de război - în cadrul cărora
s-a abordat problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul românesc în drum spre
Balcani.
Delegaţii români au arătat că ţara noastră nu mai putea accepta să fie un
simplu teritoriu ocupat. Discuţiile au continuat în noiembrie 1876 la Bucureşti,
urmărindu-se semnarea unei convenţii între cele două ţări. între timp s-a
încercat, prin conferinţele internaţionale de ia Constantinopol (1876-1877) şi
Londra (1877), o mediaţie a Marilor Puteri în conflictul balcanic. România a
continuat să insiste şi aici în vederea obţinerii unor garanţii speciale din partea
Marilor Puteri europene. Noua constituţie otomană din 11/23 decembrie 1876
menţiona însă România ca o „provincie privilegiată" a Imperiului, ceea ce
stârnit numeroase proteste ia Bucureşti. Calea armelor rămânea, deci, singura
modalitate eficientă pentru obţinerea independenţei de stat a ţârii noastre.
Evenimentele s-au precipitat prin semnarea Convenţiei secrete de la Budapesta
din 3/15 ianuarie 1877, între Rusia şi Austro-Ungaria, prin care, asigurându-se de
neutralitatea celei din urmă, Rusia căpăta mână liberă pentru războiul cu Poarta.

9 Mai 1877 - proclamarea independenţei de stat. Antecedente şi

urmări. în primăvara anului 1877, Rusia a cerut României să semneze Con
ventia privind trecerea trupelor sale pe teritoriul ţării noastre în drum spre teatru
balcanic de operaţii militare. După multe tratative, fa 4/16 aprilie 1877 s-c
semnat la Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic rus
baronul Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţarc
noastră. Rusia s-a obligat să respecte şi să menţină integritatea României
„drepturile politice ale statului român aşa cum rezultă din legile interioare
tratatele existente". Cheltuielile legate de trecerea trupelor urmau să fie
suportate de Rusia. Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu, urmând c«
Bucureştiul să fie ocolit. Pentru a menţine raporturile cu autorităţile române
urmau să fie numiţi comisari. Convenţia a reprezentat un moment important pe
calea afirmării de sine stătătoare a României. în acelaşi timp, s-au luat măsuri dt
organizare a apărării de către România. A fost decretată mobilizarea armatei şi <
gărzii civice. Forţele armate române numărau în total 120 000 oameni, din car<
58 000 reprezentau forţa operativă. S-au organizat noi regimente de dorobanţi
baterii de artilerie. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preven
orice incursiune otomană peste Dunăre.
y )3 M aireuiii ue indii nare şi
Cărei Baia Mare ••»»-■- v«« T
tir a trupelor ruse Zone e
de concentrare şi r
atacuri ale trupelor Moldovenesc \ i
otomane -""" Zalău C' ăsăudO t
o
Dej
OH Oradea
Ued
% r
QBeiuş
R ' O C l u j &>•* i
u

r
RodnaQ e
. QVatra Dornei Tg.Nşamţ a
Dej Q O Bistriţa l
Gherla \Piatra Neamh i
Roi p
i
/' t
V eheorghieni
Tu r d a N R
r - TârguMur ş "7 Bacău» o
OZarand
Câmpen, O m
Nădlac AradO' Bradul Zlatna QB\a\ ' Sighişoara â
U
OAIbalulia n
Sf Gheorghe / i
i O BraşoX e
i

LVANIA Mjercurea Cl •
—
TimişoaraO / Focşani *
TgvOcna -
Şf C. .
DevaQ Qorăştie Sibiu " O Făgăraş ' (
O \Râmnicu \ D
Sărat o
Oraviţa v* , ' b
r
O Lu9 J Buzău o
BELGRAD O Haţeg O g
e
Caransebeş a
Târgu Jiu )
;.f RBIA
10/22. V11877 p
li
Mobilizare: 6/18.IV.1877 r
i
UOrşovâ, Tumu Severin Război: 26.IV./8.V.1877 T tative româno-ruse . n
16/28.XI.-23.XI./5.XII.1876
PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI: a
9/21 .V.1877
c
,1877 e
rrff—-l™ Teritoriu retrocedat Rusiei prin
iilJjllXIll tratatele de la San Stefano şi Belogradcik l
Berlin e
a
şi tratate
O Centre de sprijinire a războiului Qrhei
de independenţă înfiinţate în
Transilvania si Bucovina cu Turcia •
. N 19'5>4.IV.*877
Chişinău

Leova
Comrat

Cetatea Albă

Tatarounar

Bolgrad
. Chiha Nouă
.Şerpilor

Sulma

V, Sf.Gheorghe

Constanţa

Mangalia
Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României 1877—1878
 La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii şi a început trecerea
Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de
armata română. Luând act de noile realităţi, otomanii au bombardat localităţile
Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande
înarmate ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând Vidinul
şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de
război între România şi Poartă. Un curent tot mai insistent de opinie în rândul
oamenilor politici şi a maselor populare se pronunţa pentru proclamarea
independenţei, năzuinţă seculară a tuturor românilor. La 29-30 aprilie/11-12 mai
1877 Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin care se cereau
ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, declararea stării de
război între ţara noastră şi Poartă şi apărarea integrităţii statului român. La
interpelarea lui Nicolae Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns
în numele guvernului printr-un discurs memorabil, în care a declarat, în mod
hotărât, că ţara dorea să se rupă de orice legătură cu Poarta. Printr-o moţiune
votată de Parlament a fost proclamată independenţa. Totodată, s-a decis ca
tributul datorat Porţii să fie destinat necesităţilor armatei. Proclamarea
independenţei de stat a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile
sale. Ea era o nouă expresie a politicii româneşti de a pune Europa în faţa
faptului împlinit. Bucurându-se de o uriaşă adeziune populară, ea a fost expresia
voinţei întregului popor român, fiind salutată cu entuziasm. în capitalele
europene gestul României a fost interpretat însă în chip diferit, în funcţie de
interesele particulare ale statelor respective. Rusia a acceptat independenţa ca
un fapt împlinit, Poarta a acuzat România de „rebeliune", Italia a manifestai
simpatie, date fiind şi antecedentele luptei sale pentru unitate naţională, Prusia,
Anglia şi Austro-Ungana anunţând că se vor pronunţa la finele războiului.

Participarea României la războiul din 1877-1878. Consfinţirea inde-

pendentei pe câmpurile de luptă din Peninsula Balcanică
Independenţa fiind proclamată trebuia consfinţită pe câmpul de luptă şi
impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări ale guvernului român de a
coopera militar cu Rusia au fost respinse, căci se aprecia, de către experţii ruşi,
că armata ţaristă putea înfrânge prin efortul propriu pe otomani, ea nedorind să
împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o credea foarte apropiată şi nici să
vadă România la masa trativelor de pace, mai ales că intenţiona să obţină, pe
seama ei, noi achiziţii teritoriale.
Armata rusă s-a concentrat la Dunăre, între Giurgiu şi Zimnicea. La 14-
15/26-27 iunie 1877 ea a trecut fluviul cu sprijinul artileriei, infanteriei'şi a
vaselor româneşti de pe Dunăre. Ulterior, a început înaintarea pe trei direcţii, şi
anume Nicopole, Târnovo-Şipka-Stara Zagora, Biala-Rusciuc.
înaintarea s-a lovit de o puternică rezistenţă otomană la Plevna. Aceasta
reprezenta un complex de fortificaţii format din redute, care adăpostea 50 000
soldaţi şi ofiţeri otomani, bine înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa.
Plevna constituia cheia operaţiilor în Balcani, aflându-se într-o poziţie strategică,
ce controla direcţiile Nicopole - Constantinopol şi Vidin - Târnoyo. Primele
asalturi ruseşti au fost respinse cu pierderi mari. Situaţia militară, ce devenea
critică pe frontul balcanic, a determinat comandamentul ţarist să solicite

135
 rsul armatei române. Se adăugau oprirea trupelor ruse la Şipka şi
gerile de pe teatrul militar din Caucaz.
_a 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae, în calitate de comandant al
ui din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I în care se spunea
'urcii îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci
e, demonstratiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armata după cum
ti. între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară
i înlesnirea mişcărilor mele". Deşi nu exista o convenţie militară între cele
state, România a hotărât să acorde Rusiei sprijin militar. După noi apeluri
imandamentului ţarist au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române. în
imp, printr-un uriaş efort naţional, Armata română a căpătat o nouă ordine
:boi, fiind reorganizată în Armata de operaţii şi Corpul de observaţie. Au
Dtate noi credite militare, s-au făcut comenzi de armament în străinătate,
iţii şi foarte multe donaţii şi contribuţii militare. Bazele cooperării 10-
ruse au fost convenite în întâlnirile lui Carol leu ţarul Alexandru al II rele
duce Nicolae din august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la 3
sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus Zotovşl generalul român
ndru Cernat. La Plevna au acţionat, din rândul armatei române, 38 000
ii şi 108 tunuri.

ama marelui duce Nicolae adresată, la 19/31 iulie 1877, principelui Carol al României
 La 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naştere a ţarului, a avut loc
un asalt general asupra Plevnei. Din 14 redute doar trei au fost cucerite, iar
dintre ele Grivita la fost şi singura păstrată de către unităţile româneşti. Au căzut
atunci eroic, la datorie, maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu.
Noi încercări de a cuceri Grivita //au avut loc în septembrie şi în octombrie 1877.
în octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin
înfometare. Forţele armate române controlau în cadrul încercuirii două sectoare,
după lupte înverşunate preluând controlul şi asupra redutei Rahova. La 28
noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar fiind înfrânt şi rănit
s-a predat colonelului M. Cristodulo Cerchez. Erau capturaţi, totodată, 45 000
soldaţi otomani, dintre care 2 500 ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Grivita II
şi Opanezul. După capitularea Plevnei Armata română a acţionat în nord-vestul
Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au înaintat pe
direcţia Sofia -'Filipopol - Adrianopole, ajungând aproape de Constantinopol.
Ostaşii români au luptat în zona Vidin - Belogradcik, ce controla căile de acces
spre Serbia şi Sofia. în urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul
era încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română.
Participând la războiul din 1877-1878 România şi-a consfinţit inde-
pendenţa pe câmpurile de bătălie. Spiritul de sacrificiu, curajul şi eroismul
soldaţilor şi ofiţerilor români au fost larg apreciate de către opinia publică
internaţională, de cercurile militare şi politice Numeroase articole de presă în
ziare de peste hotare, ca „Der Osten", „Le bien publique", „Le Messager de
Vienne", „Fremdenblatt", „Neues Freie Presse" şi altele, au subliniat eficacitatea
participării ţării noastre la operaţiunile militare. Au căzut în luptă 10 000 oameni -

Cucerirea redutei Grivita

137
 întâlnirea dintre marele duce Nicolae, principele Carol SI Osman Paşa după
capitularea Plevnei

morţi şi răniţi. Totodată, s-au distins în conducerea luptelor şi în desfăşurarea lor

generalii Alexandru Cernat, George Lupu, Mihail C. Cerchez, George Mânu, It.
col. Ion Cotruţ, maiorul Teodor Văcărescu, căpitanul Moise Grozaş.a. Principele
Carol a fost decorat de ţarul Rusiei cu ordinul „Sfântul Gheorghe" şi ordinul
„Sfântul Andrei" cu spade. Efortul financiar al României în război s-a cifrat la 100
milioane lei.
Caracterul naţional şi popular al războiului pentru cucerirea indepen-
denţei. Independenţa de stat a polarizat o solidaritate organică a populaţiei din
toate provinciile româneşti. Formele sale de manifestare au fost diverse
Voluntari din întreag teritoriul românesc s-au înrolat şi au luptat în război. S-au
oferit numeroase donaţii şi daruri ce au totalizat 10 milioane lei. S-au făcut
importante rechiziţii şi contribuţii în alimente, furaje şi vite, s-au organizat
ambulanţe şi spitale. în sprijinul efortului de război au acţionat şi comitetele de
femei, precum cel de la Sibiu, condus de ludita Măcelariu, de la laşi, condus de
Măria Rosetti Roznovanu, din Bucovina, condus de Natalia Hurmuzaki; s-a
organizat şi a funcţionat eficient, sub conducerea dr. Carol Davila, serviciul
sanitar al armatei sprijinit şi de studenţii medidnişti veniţi pe front ca voluntari.
Cercurile intelectualităţii şi-au manifestat solidaritatea cu cauza independenţei
naţionale, oglindind în creaţia artistică numeroase aspecte ale războiului. Astfel
s-au impus Vasile Alecsandri, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudella, Nicolae
Grigorescu, Theodor Aman, Sava Henţia, Carol Pop de Szathmaryşi alţii.
Tratatele de pace din 1878 ş* importata lor pentru Komânm
înrăutăţirea relaţiilor româno-ruse. O dată cu primele contacte diplomatice în
vederea păcii, România a acţionat pentru: recunoaşterea suveranităţii şi inte-

138
 Participanţii la Congresul de Pace de la Berlin din 1878

grităţii teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unor despăgubiri de

război. Rusia anunţase deja că dorea să schimbe Dobrogea pe cele trei judeţe
din sudul Basarabiei. în acest sens, diplomaţia rusă făcuse o serie de presiuni la
Bucureşti, ceea ce a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României.
în tratativele de la San Stefano (lanuarie-februane 1878), reprezentantul
României, colonelul Eraclie Arion, nti a fost acceptat la discuţii, Rusia tratând
direct cu Poarta.
Tratatul de pace din 19 februarie/3 martie 1878 a prevăzut creşterea
deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Aşadar, s-a organizat Marele Principat al
139
 lulgariei, în care staţionau încă trupe ruse ce aveau dreptul să menţină, prin
îomânia, legătura cu ţara. S-a recunoscut independenţa Serbiei şi României,
lutonomia Bosniei şi Herţegovmei. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau
ieschise circulaţiei tuturor navelor. Rusia a cerut ca, în schimbul unei părţi din
iespăgubirea de război, Poarta să-i cedeze Dobrogea pe care ea o schimba cu
:ele trei judeţe din sudul Basarabiei - Ca hui, Ismail şi Bolgrad.
Consolidarea puterii Rusiei a trezit ostilitatea Angliei şi Austro-Ungariei.
România era, la rândul său, nemuiţumită faţă de politica de forţă a Rusiei, de
ameninţările pe care aceasta le profera privind unele posibile noi anexiuni,
vflarile Puteri au impus, astfel, reluarea negocierilor de pace, pentru o mai clară
jelimitare a „compensaţiilor" ce le reveneau, în numele „apărării" echilibrului de
orte european. în 1878 au avut loc noi tratative de pace, în cadrul Congresului
ie la Berlin prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. România nu a fost
acceptată nici de această dată ca parte la discuţii. După îndelungate şi repetate
cereri, reprezentanţii săi, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au expus
joleanţele ţării noastre, fiind doar „auziţi", nu şi „ascultaţi". Ei au pledat pentru
■ecunoaşterea independenţei şi integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării,
acordarea unor indemnizaţii pentru efortu! de război. Cu toate că s-a apreciat de
Dătre unii diplomaţi participanţi efortul armatei române şi dăruirea repre-
zentanţilor români, hotărârile Congresului s-au înscris în acelaşi cadru politic în
care Marile Puteri decideau pe seama statelor mici. Astfel, Bosnia şi Herţegovina
au trecut sub administraţia Austro-Ungariei, Bulgaria a fost redusă teritorial la
spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani ş\ pusă sub suzeranitatea Porţii, iar la sud
de Munţii Balcani s-a constituit Rumelia Orientală. Rusia ocupă Kara, Ardahan,
Batum. Anglia prelua insula Cipru. S-a prevăzut independenţa Serbiei şi
Muntenegrului.
Articolele 47-53 au privit ţara noastră. S-a recunoscut independenţa
României, dar în mod condiţionat. Ea era legată de modificarea unor prevederi
ale Constituţiei din 1866, privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Anglia
şi, în special, Germania au legat recunoaşterea de către ele a independenţei
României de răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei societăţi
a drumurilor de fier din România In septembrie 1878 s-a încheiat o Convenţie
între statul român şi bancherii germani, prin care se rezolva acest litigiu. Se
deschidea, astfel, calea recunoaşterii independenţei de stat a României.
Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, dar, în
schimbul său, Rusia a smuls din nou României cele trei judeţe din sudul
Basarabiei.
Poziţia Rusiei la tratativele de pace a constituit, de fapt, încălcarea
înţelegerilor anterioare cu România şi în principal a Convenţiei de la 4 aprilie
1877, o încălcare flagrantă a suveranităţii naţionale. S-au adăugat, la aceasta
tendinţele manifestate de către Rusia, din 1877, de a impune României noi
cesiuni teritoriale. în aprilie 1878, în perioada dintre San Stefano şi Berlin,
încercând o politică de forţă, Rusia a dislocat noi trupe pe teritoriul României.
Generalul Drenteln a fost numit comandant al trupelor de ocupaţie. Regimente
de cazaci staţionau la Băneasa şi controlau căile de acces spre Bucureşti.
Divizia XI infanterie a primit chiar ordinul să ocupe capitala ţării. Faţă de această
situaţie, România şi-a concentrat forţele militare în Oltenia şi pregătea apărarea

140
 Intrarea armatei române în Dobrogea, în 1878

pe linia Piteşti-Târgovişte. Ea a anunţat, în aceiaşi timp, că era gata să se apere

în faţa oricărui pericol extern. Ingerinţele Rusiei, ca şi ameninţările sale au dus la
încordarea relaţiilor româno-ruse. In rândul a numeroşi oameni politici de
Bucureşti au început să se manifeste puternice resentimente faţă de Rusia, care
era văzută drept principalul inamic al României. Ulterior trupele ruse au fost
retrase.
Cucerirea independenţei de stat a Românişi a marcat astfel un moment
important pe calea realizării deplinei unităţi naţionale, fiind, de fapt, temelia Marii
Uniri din 1918.

Discursul lui Ion C. Brătianu din 10 mai 1877

„Când, însă a încetat orice speranţă că turmentele de peste Dunăre se pot potoli pe cale
diplomatică, când resbelul între Rusia şi Turcia a isbucmt, şi când nimic nu se poate asigura despre
consecinţele acestei teribile convulsium pentru Peninsula Balcanică; când, înainte chiar de a fi
sigură că va eşi victorioasă din acest resbel, din teribila crisă politică şi socială pe care o străbate,
Turcia, în circulara sea către puteri, ne croeşte, prin capriciul urgiei seale, uă soartă care nu este
conformă nici cu drepturile, nici cu dorinţele noastre; când programa din acea circulară este deja
pusă în esecutare, prin faptul tratăriei agintului nostru de la Constantinopoli ca un simplu funcţionar
otoman; când oraşele şi satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe rusesci, nici chiar trupe
româneşti, sunt nu ocupate ca puncte strategice, deară dzilnic bombardate, incendiate şi jefuite,
când câmpiile şi holdele noastre sunt pustiite şi arse, când santinelele noastre de-a lungul Dunărei

141
nt ucise şi ciopârtite în modul cel mai barbar, când muncitorii sunt răpiţi de la plugul lor şi duşi în
sie împreună cu femeile şi copiii lor ca în timpul Iu Mahomet II, când într-un cuvânt, vedem patria
astră ameninţată de toate ororile, mvasiunile sălbatice din secolele trecute, acelaş simţământ de
jdintă şi de înţelepciune, care ne-a condus totdauna, ne impune astăzi datoria de a ne ndica cu
II de a tine pept pericolului, spre a salva individualitatea politică a Statului Român
Trecutul nostru, Măria Ta, a putut, credem, asigura deja toate Puterile Garante asupra
opului ce urmărim, faptele noastre, în evenimentele presenţi le vor dovedi la toate, şi mai ales
ternicilor noştri vecini, Rusia şi Austria, că politica noastră este numai uă politică de
nversatiune şi că deacă ne deslipim astădzi cu totul şi pentru totdeuna de Turcia este ca să nu
31 resimţim efectele convulsiunilor sale, deacă luam armele, este ca să răspundem agresiunilor ei,
le punem uă stavilă puternică, şi să facem astfel ca ele să nu mai poată repeţi în viitor
Puterile se vor convmge că, puşi precum suntem, între două mari puteri şi puternice Imperii,
ntământul de conservatiune însuşi ne mterdzice orice alte aspiraţiunui aventuroase, cari ar putea
ne în pericol esistenţa noastră chiar în marginile deară ale României actuale, care de fapt şi de
spt public european este patrimoniul nostru, credem că nu vom dementa de solitudinea şi
jtectiunea Puterilor Garante, deacă ne vedem siliţi astădzi a lupta, şi a lupta până la estreme
ntru apărarea drepturilor şi independentei noastre"

Din amintirile unui participant la luptele de la Rahova

„Nu mai ţin minte pe la ce oră a început focul artileriei, bateriile Borănescu şi Calinderu
buiau de credeai că se sparge cerul Poziţiile turceşti dominau Comandantul turc, cu cele 2 tunuri
j lui, făcea faţă la focurile tunurilor noastre care erau aşezate cam în jurul Rahovei, până aproape
râul Schit, unde era şi bateriile călăreţe ale noastre Bateria căpit(an) Virgil Hepites şi cele ruseşti
divizia de cavalerie Meyerdorf şi brigada de roşiori Din ce în ce focul se înteţeşte, infanteria, pe
Jnci, caută să urce Dealul Tablei, de front, dar sunt opriţi de focurile infanteriei vrăjmaşe, focurile
artilerie continuă tot cu putere la noi, ale trucilor se răresc din cauza lipsei de muniţii Infanteria
astră făcând o ocolire spre dreapta, atacă întăririle stângi ale turcilor, ia la asalt o redută, împlântă
;olorul nostru şi urmăreşte duşmanul spre reduta principală, până la cam optzeci metri de ea,
de sunt opriţi de salvele înspăimântătoare ale vrăjmaşului, aici a fost ucis locotenentul Radovici
i infanterie şi rănit subîocot(enentul) Spiroiu Atunci ne dă ordin de a se ataca reduta principală,
iiorul Giurescu esecută ordinul, dar cade mort împreună cu credinciosul său câine, ia comanda
iiorul Maldărescu, care, în avântul său ostăşesc îndemnând rezerva să înainteze, cade şi dânsul
av rănit în sfârşit, încet, încet, întunericul se lasă, ne învălue, focurile încetează şi rămânem pe
ziţn
Turcii, văzând că nu mai pot avea nici o scăpare încearcă cu îndrăzneala deznădejdii cel din
Tiă mijloc care le mai rămânea, adică o ieşire cu arme şi bagaje în zorii zilei de a doua zi"

Memonu al delegaţiei române prezentat la 12/24 iunie 1878 la Congresul de pace de la Berlin
Azi, când Tratatul de la San Stefano este obiectul dezbaterilor Europei, România, prin
bsemnatii, îşi ia libertatea de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri punctele următoare,
optarea cărora, răspunzând totodată nevoilor şi dorinţelor legitime ale ţării, nu ar fi decât
nsacrarea drepturilor sale şi garantarea intereselor europene, aşa cum aceste drepturi şi interese
fost recunoscute de Tratatul de la Paris
1 NICI O parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de România
2 Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatelor ruse
3 Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în posesia insulelor şi gurilor Dunăni,
lusiv insula Şerpilor
4 El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care Ie-a pus în linie, o indemnizaţie, în
ma în care s-ar aprecia a fi mai practică
5 Independenta sa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie neutralizat

,2
 Aceste cereri nu ies pentru că nu depăşesc din domeniul dreptului şi al echităţii, Congresul
satisfăcându-le, ar da României poziţia recunoscătoare a unui Stat în măsură să ducă mai departe
opera sa de ordine, de civilizaţie şi de progres Interesul special al naţiunuii române este în
completă armonie cu interesul general al Europei Având în vedere situaţia sa geografică, scopul
său este liniştea şi pacea în Orient
Fund pătrunsă de această convingere, simţind ce măsură s-ar compromite un viitor în care
nu numai ea este interesată dacă i s-ar lua malul cel mai important al Dunării şi dacă ar fi separată
de mare, ea tine neapărat să păstreze integritatea actuală a teritoriului său şi cutează să spere că
tratatul de la Berlin, care urmează să-l substituie pe cel de la Paris, va preciza în favoarea sa
garanţia de drept public, al cărui principiu i-a fost asigurat prin actul european din 1856'

Plenipotenţiarii României
(Semnat) I C BRĂŢIANU, Preşedintele Consiliului de Miniştri M
KOGĂLNICEANU, Ministru al Afacerilor Străine

TEMĂ

1 Care au fost principalele căi pentru obţinerea independentei de stat a României?

2 Precizaţi raporturile româno-ruse şi poziţia internaţională a României, în perioada 1876-
1877
3 Care au fost hotărârile Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, cu privire la România?
 ÎARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE A
ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA
Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA '

-STADIUL DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI LA CUMPĂNA SECOLELOR

AL XIX-LEA-AL XX-LEA.
- TENDINŢE DE MODIFICARE ÎN STRUCTURA SOCIALĂ.
- EVOLUŢIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR RAMURI ECONOMICE.

St"** 4"!.'! de dp?vr!*are a României la cumpăna secolelor al XIX-lea-al

i-\es România s-a numărat printre statele europene care au înregistrat ritmuri
site de modernizare, punându:se în lumină, foarte clar, raportul dintre naţional
universal. în această perioada, România continua să se afle, încă, în prima
tă a dezvoltării societăţii industriale, revoluţia industrială fiind însă abia la
:eputurile ei. în unele ramuri - industria alimentară, forestieră, transporturi - se
sheiase procesul de înzestrare cu maşini, dar în altele - industria textilă - el se
la într-o etapă incipientă. Dezvoltarea economiei pe baza importului de maşini
a utilizării de capital străin au făcut ca înzestrarea tehnică să fie, în această
îrioadă, în ţara noastră, insuficientă, ceea ce s-a repercutat asupra nivelului de
ogres. Unele crize, precum cele din 1907, 1912-1913, au lovit principalele
muri economice, inclusiv cele organizate pe baze maşiniste. De aceea
jricultura a continuat să reprezinte ramura principală a economiei. Industria a
apătat însă, în mod treptat, o pondere importantă, ceea ce a dus la evidente
sorientări în cadrul economiei. Domina încă producţia întreprinderilor mici şi
lijlocii. Locul prioritar în industrie era deţinut de industria petrolieră, alimentară,
ixti/ă şi metalurgică. Nivelul operaţiilor financiare era redus în comparaţie cu cel
I statelor vest-europene.
Au apărut şi s-au manifestat şi în ţara noastră forme de concentrare ale
roducţiei, ce s-au tradus în constituirea societăţilor anonime pe acţiuni. Ele
sprezentau de fapt înţelegeri de monopol, ce au iuat forma convenţiilor simple a
artelurilor şi vizau în special desfacerea a câte unui produs pe piaţa internă,
ind susţinute însă de un credit financiar incipient. Concentrarea a avut loc în
pecial în industria petrolieră, dar şi în cea alimentară şi forestieră. în 1914
jncţionau în Vechiul Regat 182 societăţi anonime. în economie şi-a afirmat,
Dtodată, influenţa şi libera concurenţă.
Deşi lipsită de capitalul intern, forţa tehnică şi de muncă iniţiată,
:onfruntată cu penetraţia capitalului străin şi cu predominarea agriculturii în
msamblul economiei, industria se impunea să fie încurajată. Urmând linia )
olitică denumită „prin noi înşine", economişti, oameni de cultură şi politicieni, ca
etre S. Aure/ian, Dionisie Pop Marţian, Alexandru D. Xenopol, CA. Rosetti,
Seorge Bariţiu, B.P. Hasdeu, atât în Vechiul Regat cât şi în Transilvania, au

144
 susţinut necesitatea încurajării industriei printr-un ansamblu de măsuri pro-
tecţioniste. Prin aceasta era combătută teoria privind România ca ţară emina-
mente agrară, popularizată, mai ales, de marii proprietari agricoli, aceştia fiind
reprezentaţi de conservatorii-junimişti. Ideea era reluată de curentul „sămănă-
torismului" al lui Nicolae /orga. Necesitatea unui regim protecţionist şi a încu-
rajării industriei a fost grăbită şi de efectele dezastruoase ale convenţiei comer-
ciale din 1875 cu Austro-Ungaria.
Principalele măsuri legislative care au urmărit încurajarea industriei
autohtone s-au referit la industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică;
în 1881 s-a promulgat legea privind încurajarea industriei hârtiei, iar în anul
următor a celei a zahărului; în anul 1887 s-a publicat legea de încurajare a
industriei: conform prevederilor sale o întreprindere cu un capital de 50 000 de
lei şi cel puţin 25 de lucrători primea, din partea statului, scutiri de impozite şi de
taxe vamale la importul de maşini, reduceri de taxe la transportul feroviar şi,
totodată, între 1-5. hectare teren, în folosinţă gratuită pe 90 de ani, pentru
amplasarea clădirii. în 1886 s-a votat un nou tarif vamal, iar în 1906 s-a aplicat
un nou tarif vamalpentru a consolida cadrul legislaţiei protecţioniste. în februarie
1912 s-a publicat, în acelaşi sens, şi o nouă lege, îmbunătăţită, pentru
încurajarea industriei.
Ritmul construirii de întreprinderi a sporit considerabil în aceste condiţii la
sfârşitul secolului al XIX-lea. întreprinderile se concentrau, în Vechiul Regat, în
Bucureşti, pe Valea Prahovei, la laşi, Turnu Severin, Galaţi, Roman. în Tran-
silvania, importante centre industriale erau în Valea Jiului, oraşele Cluj, Arad,
Timişoara. Toate acestea au avut şi consecinţe semnificative în plan social prin
creşterea numărului lucrătorilor industriali şi gruparea lor în marile întreprinderi,
între 1913-1914, în Vechiul Regat lucrau, în industria extractivă şi prelucrătoare,
263 629 lucrători industriali. în Transilvania, în aceeaşi perioadă, erau înregistraţi
212 300 lucrători.
Progresul economic a permis unele realizări notabile: s-au amenajat
docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s-au edificat centura de apărare a
Bucureştiului şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, au avut loc zborurile
lui Aurel Vlaicu şi Traian Vuia, s-a început şi finalizat construcţia unor obiective
economice, ca: fabrica de chibrituri din Bucureşti (1879), linia ferată Buzău-
Mărăşeşti C\88-\), s-a amenajat canalul Sulina (1894), podul de la Cernavodă
(1890-1895). Aşadar, în condiţiile unui stadiu specific de dezvoltare, România a
cunoscut, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, o consolidare
a capacităţii sale economice.
re în • tur? Pe fondul general al
dezvoltării societăţii moderne s-au produs importante mutaţii în plan social.
România a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, o creştere demografică
care a influenţat evoluţia social-economică, politică şi culturală. în 1899 Vechiul
Regat număra 5 956' 690 de locuitori pentru ca în 1906 să se ajungă la
6 585 534 de locuitori, iar în 1912 la 7 234 920 de locuitori. Din aceştia, marea
majoritate locuiau la sate şi mai puţini la oraşe. Dar pe seama sărăcirii populaţiei
rurale, în condiţiile divizării loturilor de pământ, ca şi a concentrării lor în mari
gospodării, şi, în acelaşi timp, a industrializării, a crescut, treptat, şi numărul
locuitorilor de la oraşe. în această perioadă sunt menţionate 71 de oraşe, dintre

145
 <
■ Extracţii de cărbuni Halmeu
Satu MareCherestea
Sare •
Cărei
Minereuri de fier m Fabric
Industria textil
Metale preţioase şi neferoase | Industria
metalurgică /Şjmleul Silvaniei
m Industria alimentar
Orhei
Călăraşi
%

Industria materialelor w C3 cu Institu

de construcţie Chişină
Oradea" Vidm u Tiraspol
Tighina \
Salonta Huedin
Beiuş
Leova K
Comrat
Cetatea Albă

Cahul r
,Tatarbunar
ş t Bolgrad
Galaţi Ren : Chilia Nouă
Brăila /
/l%nina R mnicu Vâlcea iulina 1
V~- Oravita Târgu Jiu
\ ' Ocnele Mari Piteşti
Babadag Sf.Gheorghe,
A
BELGRAD Moldova Orsova Turnu Severin Drăgăşanj \
Veche
Uorho
' ' Filiaşi
Slatina Cernavodă
Industria chimică Constanţ
a

Mangalia
/5
Bazargio _;~
Balcic
 Sighet Şiret Dorohoi
Rădăuţi "e-Bâîti \
Şugatag Baia Botoşan
Mare
T i
V
Miercurea
acalJ
i Turtucaia
s Oue
Calafat Giurgiu
Moineg - Rusciuc
e
u J >Lom Ţurnu Măgurele ,
l Sl Nicop
d C- Tecuci ole
e econnmfcr a României (187S—1914)

S
u
9 1 1 1
Târgu Lăpus' Slobozia
/
r Olteni?' 'Feteşti
= Silistra
sBistriţ
n
f
R C
o r
d a
n
i
a
o
.
F v
ăl a
ti
c ,
e
nr _
Jjbou / /
Zalău D ej -
Ocna Dejului Topliţa " •% Piatra Neamţ
/' ' y , Bicaz /Roman

v t , e firgu Mureş

Huşi C
_ _ a
'.Bacău r
 Podul de la Cernavodă

care Bucureşti cu 276 178 de locuitori, laşi cu 77 759 de locuitori, Ploieşti cu

45 107 de locuitori. Aşezări urbane importante erau şi Galaţi, Craiova şi Brăila,
în Transilvania, chiar şi statisticile maghiare - uneori falsificate în mod voit de
oficialităţile de la Budapesta - recunoşteau că românii reprezentau marea
majoritate a populaţiei. România era, în acelaşi timp, nu doar o ţară de emigranţi,
ci şi de imigranţi. Din Transilvania, au plecat în această perioadă numeroşi
români care s-au aşezat în S.U.A. şi Canada, iar în ţara noastră s-au aşezat
locuitori din Peninsula Balcanică, germani, austrieci, francezi, angajaţi în diferite
activităţi economice.
Marii propietari funciari constituiau un grup social eterogen, ca orientare
politică şi chiar în sistemul bancar. Ei se apropiau de interesele burgheziei sau
proprietarilor industriali, investind în industrie şi chiar în sistemul bancar.
Burghezia, profesând liberalismul, şi-a consolidat poziţiile economice şi politice.
Totodată, ea a început să cumpere o serie de proprietăţi agricole ca urmare a
vânzării unor terenuri din fondurile statului. între cele două grupuri a avut loc,
astfel, un fenomen de apropiere şi interferenţă. Ele au ştiut, astfel, să treacă
întotdeauna peste poziţiile de partid, atunci când avantajele lor erau puse în
primejdie. Evoluţia pe linia modernă şi necesităţile de organizare juridică şi
administrativă au dus şi la construirea unui grup social de mijloc, reprezentat de
avocaţi şi învăţători, din care s-au recrutat mulţi dintre oamenii politici ai epocii.
Totodată, a avut loc şi creşterea numărului de funcţionari.
De asemenea, drept efect direct, în plan social, al revoluţiei industriale, s-a
născut şi a evoluat un grup social important, cel al lucrătorilor industriali sau
muncitorilor. Ei proveneau din meşteşugarii ruinaţi, ţărănimea sărăcită, lucrătorii

147
 > la căile ferate. Pe ansamblu, în 1900, în România se aflau 500 000 de
uncitori. Ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată
societate, în acord cu importanţa pe care o avea agricultura în economia
jtională. Accentuarea diferenţierii socio-economice la sate a dus, pe de o parte
consolidarea unei ţărănimi înstărite, în timp ce, pe de altă parte, 70% din
rănime era constituită din cea săracă şi mijlocie, cu un nivel foarte scăzut al
cistenţei cotidiene.
Problema agrară, adică necesitatea ameliorării situaţiei ţăranilor, în
jnditiile în care agricultura rămânea principala ramură economică, iar repartiţia
■opri'etătii era nedreaptă, a constituit o problemă dintre cele mai importante în
ata tării. Au avut loc dezbateri, s-au sugerat soluţii, s-au născut curente
leiogice aferente problematicii în discuţie. Legislaţia agrară a fost însă din
ăcate insuficientă.
Evoluţiile din cadrul principalelor ramuri economice. Agricultura a
ontinuat să joace un rol dominant în economia ţării. în 1912, suprafaţa arabilă
îăsura peste 10 milioane pogoane de pământ. Cea mai mare parte a suprafeţei
ra ocupată cu cultura cerealelor. Restul era destinat cultivării legumelor şi
lantelor industriale. Agricultura a avut astfel un caracter unilateral, cerealier,
tominând marea proprietate funciară care reprezenta, în jurul anului 1900, 50%
in suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ 80% din totalul ţărănimii nu poseda însă
ământ suficient necesităţilor sale. In Transilvania, predomina, de asemenea
larea proprietate. în 1902, 6 963 mari proprietari funciari deţineau 38,98% din
foprietăţile agricole, în timp ce 884 638 ţărani români cultivau circa 60,02% din
lământ. Gospodăriile ţăranilor, de cele mai multe ori slabe din punct de vedere
sconomic, se menţineau prin forţa de muncă proprie şi cu sprijinul puţinelor
inimale de hrană şi pentru tracţiune, crescute pe fâneţe şi ogoarele disponibile.
în primul deceniu al secolului nostru se constată un ritm mai rapid de
nzestrare cu maşini şi utilaje agricole. A sporit, astfel, numărul plugurilor moderne
ii cel al batozelor cu aburi. Se utilizau unele îngrăşăminte şi seminţe. Media
>roducţiei la hectar s-a plasat la cote relativ înalte. în 1913 s-au produs în Vechiul
*egat 30 milioane hectolitri de grâu. în agricultură capitalismul s-a dezvoltat lent,
ieoarece proprietarii preferau să intensifice ritmul muncii ţărănimii decât să se
oreocupe de înzestrarea cu maşini. în acelaşi timp, agricultura a fost martora
coexistenţei elementelor şi formelor vechi cu cele noi, în ceea ce priveşte
jrganizarea producţiei şi muncii, precum şi repartiţia roadelor sale. Sistemul
învoielilor agricole constituia baza relaţiilor agrare, dar ele se încheiau în condiţii
aneroase pentru ţărani, ceea ce afecta potenţialul lor de muncă. Răspândirea
sistemului arenzi/or - în muncă şi produse, munca la tarla, a complicat sistemul
'eiaţiilor în agricultură şi a constituit o nouă povară pentru ţărani. La începutul
secolului nostru 62% din marile proprietăţi din Moldova se aflau date în arendă.
Dezvoltarea industriei şi consolidarea sa în urma revoluţiei industriale au
avut importante consecinţe în România, progresul fiind inegal însă, existând
puternice decalaje între ramurile industriale. Ritmul dezvoltării industriei s-a
reflectat în creşterea numărului de întreprinderi, o dată cu aplicarea legislaţiei
protecţioniste. Au funcţionat unele întreprinderi cu un ridicat potenţial economic,
ca Atelierele C.F.R., Arsenalul Armatei, fabricile Vulcan, Lem'aitre-Wolf din
Bucureşti, fabricile de zahăr din Roman şi Mărăşeşti. fabrica Goetz din Galaţi,
întreprinderile din Cluj, Timişoara, Reşiţa, Braşov .a, centrul industrial reprezentat

148
 Moara Asan

de bazinul carbonifer al Văii Jiului. O dezvoltare susţinută a cunoscut industria

morăritului, alcoolului şi zahărului. S-a organizat şi dezvoltat industria hârtiei,
reprezentată de fabricile din Buşteni şi Letea. în condiţiile creşterii numărului de
construcţii urbane, industria materialelor de construcţii a înregistrat sporuri notabile,
deschizându-se întreprinderile de la Bucureşti, Comarnic, Brăila. în 1885 a luat
fiinţă fabrica de postav de la Buhuşi, unitate de seamă a industriei textile. în
Transilvania, a căpăfat importanţă industria extractivă şi metalurgică ilustrată prin
intreprinderile societăţii STEG, uzinele siderurgice de la Hunedoara, unde, în 1884,
a intrat în funcţionare primul furnal. Un rol important l-a jucat industria petroliferă.
Dacă în 1870 se extrăgeau 120 000 tone de petrol, în 1913 producţia a atins
nivelul de 1 847 875 tone. La sfârşitul secolului trecut funcţionau în România 87 de
rafinării. în 1882 s-a introdus la Bucureşti iluminatul electric, iar peste doi ani
Timişoara a fost primul oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul electric al
străzilor. Dar, în ciuda progreselor din domeniul industriei, aceasta s-a izbit de
concurenţa produselor străine, insuficienţa capitalului şi a marilor întreprinderi
autohtone, lipsa unei industrii proprii care să furnizeze utilajul industrial.
Sistemul de transport şi comunicaţii a cunoscut şi el semnele modernizării.
La sfârşitul secolului al XIX-lea reţeaua de cale ferată măsura 7 140 km. După
1878 au fost răscumpărate pe mari sume de bani de la companiile străine
importante porţiuni de căi ferate. A sporit totodată reţeaua de şosele pietruite ce
număra, în 1910, 26 922 km. Reunirea Dobrogei la patria mamă şi creşterea
importanţei Dunării ca o cale comercială de acces către Europa Centrală u
determinat statul român să ia măsuri pentru protejarea navigaţiei fluviah şi
maritime. în 1890 s-a fondat Navigaţia Fluvială Română. S-au întreprins lucrări
de modernizare în porturile de la Dunăre şi la Marea Neagră şi s-a tăiat canalul
navigabil de la Porţile de Fier. Galaţi şi Brăila au devenit centre ale comerţului cu
cherestea şi cereale. Inaugurarea cablului submarin Constanţa-Constantmopol

149
 Automobil ce a circulat pe străzile Bucureştiului, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea

în deplină legătură cu tăierea canalului de Suez şi redimensionarea rolului

ii Mediterane.
Expresie a intensificării dezvoltării economice, s-a desfăşurat lupta pentru
jrea unui sistem naţional financiar şi introducerea unei monede proprii.
iasta s-a activizat după cucerirea în 1878 a independenţei de stat a
nâniei. Fondarea Băncii Naţionale a României a marcat realizarea sistemului
credit naţional. Banca a fost o instituţie de circulaţie, scont şi emisiune
netară. Până la 1900 s-au înfiinţat 24 de bănci, multe cu capital românesc
itre care amintim Banca Agricolă din Bucureşti, Banca Comerţului din
liova. Numeroase bănci s-au constituit cu participarea capitalului străin,
cum Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română, Banca Generală
mână. Un rol important au avut şi băncile româneşti din Transilvania, ce au
îstituit baza puterii burgheziei naţionale. în 1881, urmare a intensificării
ivităţii sistemului de credit, s-a deschis la Bucureşti Bursa de valori. Unele
tituţii financiare, ca de exemplu, casele de credit agricole, veneau în
âmpinarea cerinţelor proprietarilor funciari. Cu toate acestea, până în 1900 a
ntinuat să funcţioneze sistemul cămătăriei, cu grave efecte mai ales în lumea
telor. Un proces de concentrare a avut loc şi în lumea bancară din ţara
astră, unde, în anul 1900, 9 bănci deţineau 824 500 000 lei.
A sporit mult, de asemenea, volumul schimburilor, ceea ce a dus la
nsolidarea pieţei interne, proces mult uşurat de progresele în industrie şi
msporturi. Balanţa de plăţi a ţării a înregistrat până către sfârşitul secolului al
X-lea importante deficite. Principalele produse de export erau cerealele, vitele,
odusele forestiere, petrolul, pieile. Se constată însă, după anul 1900, o
versificare a produselor de schimb, dar şi o lărgire a ariei geografice a
Jrtenerilor potenţiali. în 1913, România era al patrulea exportator de grâu în
me după Rusia, Canada şi S.U.A. Până la 1914, Austro-Ungana a fost, alături

50
de Anglia şi Franţa, unul din cei mai importanţi parteneri comerciali ai României,
locul său fiind luat ulterior de către Germania.
Un capitol important al vieţii social-economice din această perioadă îl
reprezintă şi pătrunderea capitalului străin. El s-a aflat în legătură cu procesul de
industrializare şi repartiţia venitului naţional. Fiind atras de bogăţia de materii
prime, capitalul străin s-a confruntat cu politica organizată şi conştientă a statului
român, care în spiritul politicii promovată cu asiduitate în epoca modernă, „prin
noi înşine", a protejat economia naţională şi capitalul autohton, încă insuficient.
După adoptarea legii minelor d\n 1895. capitalul străin a primit cale liberă
în economia naţională, dar nu a depăşit vreodată 50% din valoarea întregului
capital. Capitalul străin a pătruns în economia românească pe calea investiţiilor
directe şi a împrumuturilor acordate statului, în scopuri productive. El a vizat
industria petrolieră, a zahărului, forestieră. Cu precădere, el a fost investit în indus-
tria petrolieră. în 1900, capitalul străin din această ramură provenea din Germania,
Olanda, Anglia, S.U.A., care iniţiaseră unele contribuţii la rafinăriile companiilor
Astra, Steaua României, Româno-Americană. în anul 1914, în România, care era
a doua ţară producătoare de petrol de pe continentul european, capitalul cel mai
important era, în ordine, cel anglo-olandez, german, american.
Ansamblul social-economic românesc, pornit pe drumul deplinei
modernizări, a aflat în stat un puternic instrument de realizare a unor obiective
de interes general, pregătind terenul desăvârşirii unităţii naţionale.
 O statistică privind numărul de lucrători şi întreprinderi industriale în Vechiul Regat, ia
începutul secolului al XX-lea

Total
Nr. Oraşele fabrici meseriaşi
lucrători

1 Bucureşti............................................................................. 25 669 17 11 421

2 laşi....................................................................................... 4 370 24 2 732
3 Galaţi................................................................................... 4 149 37 1 941
4 Ploieşti................................................................................. 3 553 31 2 242
5 Craiova................................................................................ 2 991 18 2 273
6 Brăila..............„................................................................... 2 941 25 2 139
7 Focşani................................................................................ 1 805 4 1 214
8 T. Severin............................................................................ 1 731 4 1 101
9 Botoşani.............................................................................. 1 724 6 1 344
10 Piatra................................................................................... 1 379 9 631
11 Bârlad.................................................................................. 1 316 3 1 236
12 Roman................................................................................. 1 031 3 339

Din legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1912

„1. Statul acordă fabricelor în fiinţă sau care se yor înfiinţa, fie de o persoană, fie de societăţi,
înlesnirile şi foloasele arătate în legea de faţă, dacă vor îndeplini condiţiunile ei.

151
 2 Se consideră ca fabrică oricare aşezământ sau întreprindere industrială care, în afară de
.onalul tehnic şi administrativ întrebuinţează sau 20 lucrători sau maşini mişcate de orice fel de
or, de cel puţin 5 cai putere
3 Industriile cari îşi trag materia primă din agricultură, sau dintr-un derivat al agriculturii, sau
solul şi subsolul ţării, se vor bucura timp de 30 de ani de următoarele foloase
a) Vânzarea de către stat judeţe sau comune a terenului necesar pentru fabrici - până la 5
tare - din pământurile rurale ce le aparţin
Străinilor li se vor conceda asemenea terenuri „prin închiriere' pe 90 ani cu obligaţiunea de a
umpăra în deplină proprietate, cazul când au dobândit naturalizarea, sau în cazul când comuna
ilă, în raza căreia terenul cedat „prin închidere se găseşte situat, ar deveni urbană

Despre nivelul de dezvoltare al economiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

dputul secolului XX ,
,La sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor cele patru sectoare ale oricărei vieţi
nomice moderne aveau următoarea ordine circulaţie, industrie, comerţ agricultură Era ordinea
jului de tehnicitate Cu alte cuvinte, în agricultură omul rămânea prevalent şi tehnica era atunci
)ă în comerţ tradiţia juca un rol mai mare decât tehnica, în industrie cele două elemente se
mau, în circulaţie însă era maximum de tehnică şi minimum de tradiţie Nu întâmplător deci spre
ulatie se îndreptau manie investiţii, totul şi dm credinţa că tehnica era temelia progresului şi
aceul relelor universale România, intrată în modernitate, urma regulile acesteia '

TEMĂ
1 Caracterizaţi stadiul dezvoltăm economice a României (1878-1914)
1 Menţionaţi obiectivele economice mai importante construite în România la sfârşitul secolului
al XX-lea şi începutul secolului al XX-lea
2 Care au fost consecinţele sociale ale dezvoltării economice a României?
 Cernăuţi
Hust Darabani
Dorohoi
otoşani Bălti
* B8*k Debrecen Căre

Orhe \
i Marghita
Soroca i Călăraşi
Chismău
Sighet A Tiraspoi
Vişeul de Sus Tighina>
Baia Mare Cavmc Borşa Câmpulung
Făjticeni Leova
Paşcani
l
Târgu Lăpus Moldovenesc Comrat Cetatea Albă,

*'- ■
NăsăudB Rodna
i aoouu* i »JI_H ia y *\ s A
• • Şimleu[ Silvamei A Vatra Dornei " <-, m' laşi Cahul jatarbunar
Târgu
Za Ja U De )
' A BBecleanBistriţa Frumos
Bolgrad
Toplita LEGI AGRARE
1908-1909 Brăila
» LEGI ŞCOLARE Tu|cea
Sulma Sf
£ ÎNVĂŢĂMÂNTUL g C
PROFb&IONAL » gr Gheorghe-
ÎNVĂTĂMÂNTUlg 3
SECUNDAR 2H
ÎNVĂŢĂM ÂNTUL1886, „„
ELEMENTAR 1B93 1896

Constanta
SERBIA Mangalia. i,
:
Bazargic
Piatra Neamţ Roman . Balcic
'Huşi
Vaslui
Bacău .
/.Jl LEQI ŞCOLARE
■„ „. IUIZ.II - . • Tîrgu LEGILE LUI TERFORT

Bârla
d
* ■*»

■*- Tecuci
'«S*>. La mpeni. • Mureş 1 8 79 1883 Focşani
• ■ Blaj LEGEA GRĂDINIŢELOR,
Mediaş 1891
UUVIMLEGEA LUI APPONY 1?07
CONPERINTE P N R Deva "
1MT 18M 1992
PASVISM IUI 1805
ACTIVISM 1903

Gheorghe •
Braşov _j
Predeal \/
N
A
Curtea câmpulung
de Argeş câmpma
Târgoviste
CONSER
VATORI
tJ BERAU Ploieşti
,1876 1888 REGAT
iaea isgT
895-1899 14/261111881
Turnu Severin 1899 190
1901 1905
Drăgăsam 1905 1907 REVIZUIRI
1907 19 1
Craiova 1911 914

O Caracal
Alexandria
Turnu Măgurele
Nicopole
G A
Vldin
Calafat Giurgiuv '*>
'v£' y .
R
8
U
 Demonstraţii Principalele centre aie presei D Centre în care apare presă I—aAcademia
Aqitatu si răscoale antifiscale Cluj Principalele centre ale
octombrie noiembrie 190CJpresei burgheze maghiare 12 14 V
antiguvernamentale Dld) burgheze romane» i "oma. muncitorească si socialistă _*12Eilhoinana 1881 Unificarea Partidului National
uin Transilvania Timişoara Principalele centre ale presei ■ Principalele uentre ae mvâtâmant Universităţi £% 1894 Procesul
ale Roman din Transilvania si părţile
burqheze germane din Transilvania românilor am Transilvania W Memorandumului
apusene
( \

romaneşti

l.mhg riB nreriara rnmana

Llcee
• ( Agitaţii populare provocate Licee având si clase A SI9lrnnazn fără Societatea pentru cultura
* de procesul Memorandumul
 VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA (1878-1914)

-TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC.

- MONARHIA, PARLAMENTUL SI PARTIDELE ÎN SISTEMUL VIEŢII POLITICE.
- ACTIVITATEA GUVERNAMENTALĂ.

Trăsăturile generale aie regimului politic Sistemul vieţii politice a avuţia

ză un regim democratic instaurat prin legea fundamentală din 1866.
smocratizarea societăţii româneşti a avut loc însă lent, căci limitele reformei
rare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Menţinerea votului
nzitar a fost o piedică de seamă pe drumul către o evoluţie democratică, în
litele inerente epocii, acceptată ca măsură de prevedere a unei posibile
anipulări a votului omului neinstruit politic.
Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali (liberali) şi
nciari (conservatori). Deoarece influenţa celor din urmă era precumpănitoare,
tre cele două tabere s-a desfăşurat o luptă acerbă pentru controlul puterii
>litice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă
Î tendinţa de radicalizare a cadrului pohtic-democratic. Principalele instituţii ale
atului modem român au căpătat forma definitivă pentru sfârşitul secolului al
IX-lea. S-au pus bazele principalelor partide politice (Partidul Naţional Liberal
PNL - şi Partidul Conservator - PC -), nelipsite însă de constituirea unor
sidenţe şi fluctuaţii ale oamenilor politici. în 1895 s-a inaugurat rotativa
uvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menţine echilibrul politic în
aza regimului întemeiat pe Constituţia din 1866, modalitate care s-a impus în
eisajul guvernării din România, din perspectiva evoluţiei ulterioare. Prin alter-
anţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi-a
ăstrat rolul de arbitru în viaţa politică şi nu a permis vreunei formaţiuni politice
ă-şi sporească, în mod nemăsurat, puterea. Nu a lipsit, însă, nici instabilitatea
uvernamentală.
Cucerirea independenţei a deschis drum larg procesului de modernizare şi
consolidare a sistemului politic instituţional în România. Acceptarea ideii de
eformă sau înnoire s-a făcut greu, în funcţie de căile pe care le considerau
>portune, atunci de urmat, şi s-a cristalizat în politica „paşilor mărunţi"
'conservatori) şi respectiv „prin noi înşine" (liberalii). Ea urmărea modernizarea
teplină a ţării şi adoptarea modelului occidental de dezvoltare. Politica nu a
Jevenit, până către 1918, o profesiune şi cu excepţia câtorva incidente minore
iu s-au manifestat violenţe în viaţa politică din această perioadă. A fost o epocă
n care s-a fundamentat spiritul civic, s-a acţionat pentru statuarea unor politici şi
a unei vieţi politice moderne, s-au definit instituţiile statului modern; instabilitatea
guvernamentală, generată de evoluţiile intense, s-a centrat, mai ales, pe tărâmul

154
 I ' ' l
Proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881

disputelor teoretice legate de căile dezvoltării economice, ale recunoaşterii

independenţei, ale unei organizări instituţionale moderne şi nu neapărat, şi
singular, pentru puterea politică.
Monarhia. Parlamentul şi partidele în sistemul vieţii politice. Sistemul
constituţional a articulat într-o modalitate originală Monarhia, instituţia par-
lamentară şi partidele politice. Principalele forţe politice interne au acţionat
pentru ca regele să-şi exercite prerogativele în limitele impuse de actul din

Sfinţirea coroanelor regale la Mitropolie, la 10 mai 1881

155
Regele Carol I Regina Elisabeta

Castelul Peleş din Sinaia

 1866. Fiind un rege constituţional, Carol I
a acţionat ca un factor de mediere în
viaţa politică.
Gratie priceperii şi personalităţii
oneste şi integre a regelui, instituţia mo-
narhică a ştiut să lupte eficient pentru
menţinerea şi funcţionarea normală a
sistemului politic şi s-a impus unor oameni
politici de prestigiu. Tendinţele de autori-
tarism manifestate uneori de rege nu au
putut nega cadrul parlamentar şi regimul
democratic din ţara noastră. Deşi a sus-
ţinut întotdeauna lupta naţională a româ-
nilor de peste munţi, Carol/nu a putut lua
poziţie mereu favorabilă, în mod deschis,
în problema naţională, ci doar să se
alinieze poziţiei guvernului. De asemenea,
el a patronat vasta operă de modernizare
a statului român pornit pe drumul deplinei
unităţi naţionale. Gheorghe Panu
La 9/21 septembrie 1878 s-a decis
ca principele Carol să poarte titlul de
Alteţă Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar şi, în special,
afirmarea unui nou statut internaţional pentru România. Ulterior, guvernele
europene au recunoscut noul titlu oficial. Consolidarea poziţiei internaţionale a
ţării noastre după cucerirea independenţei de stat a permis proclamarea
României ca regat. Aceasta s-a realizat la 14 martie 1881, după votul din
parlament. în urma unor festivităţi, la 10/22 mai 1881 Carol'şi soţia sa, Ehsabeta
de Wfeo poeta Carmen Sylva), au fost încoronaţi.
Noua titulatură era în acord cu situaţia de absolută independenţă a ţării.
Regele a declarat că: „România a crezut că este necesar şi conform cu
întinderea, cu însemnătatea şi cu puterea dobândită şi manifestată prin acte
neîndoielnice... de a se proclama regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru
mărirea ţării mele primesc titlul..."Px'm „pactul de familie" din 18 mai 1881 s-a
reglementat şi succesiunea la tron. Moştenitor a fost proclamat, în lipsa unor
moştenitori direcţi, Ferdinand de Hohenzollern, nepotul de frate al lui Carol şi
care a sosit în România. La 20/22 august 1875 s-a pus piatra de temelie a
Castelului Peleş, reşedinţa familiei regale, iar în 1884 Parlamentul a votat legea
pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei.
Carol I a dus o viaţă exemplară. A fost un om simplu, modest, rigid
Şi dorind peste tot ordine. Reginei Elisabeta i-a interzis orice amestec în
viaţa politică, ea preocupandu-se mai mult de încurajarea culturii. Nu a opus
rezistenţă semnării legilor conforme cadrului constituţional. A apreciat pe unii
oameni politici, ca Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu, D.A. Sturza. în acelaşi
timp el a fost ţinta unor manifestări republicane şi antidinastice. în 1887,
Gheorghe Panu a publicat pamfletul „Omul periculos". în unele ziare şi
reviste, ca Adevărul", „Drepturile Omului", „Facla", „Lupta", publicişti, precum
157
 Alexandru Beldiman, Constantin Miile,
N.D. Cocea, Anton Bacalbaşa au des-
făşurat o virulentă campanie antimo-
narhică.
La menţinerea şi perfecţionarea
cadrului democratic a contribuit şi Par-
lamentul. Alegerile au fost organizate la
anumite intervale, dar participarea la
viaţa politică avea totuşi un caracter
restrâns, fiind supusă constrângerilor
votului cenzitar. Parlamentul a devenit
cadrul unor importante dezbateri, ce au
vizat direcţiile de dezvoltare ale ţării,
încurajarea economiei, perfecţionarea
cadrului legislativ, susţinerea mişcării
naţionale a românilor din provinciile
aflate sub dominaţia străină, menţinerea
şi consolidarea independenţei naţionale.
Dezbaterile începeau în cadru! forului
legislativ cu mesajul tronului, pronunţat
în luna noiembrie. Ele se prelungeau
până în luna martie a anului următor şi
Ion C. Brătianu
chiar spre vară, când se formula răs-
punsul Corpurilor legiuitoare la mesaj şi
udoptau măsuri legislative. Astfel, în 1879, Parlamentul a votat, în primele
3 luni, 72 de proiecte de legi, menite să consacre noua situaţie a ţării în urma
îririi independenţei de stat. S-a manifestat totodată tendinţa de modificare a
r legi votate anterior, în principal cele vizând activitatea juridică.
Ca o ilustrare a caracterului democratic al regimului politic din România
manifestat pluralismul politic. Principalele partide politice au urmărit apă-
a libertăţilor democratice înscrise în Constituţia din 1866. Toate
parti-? politice s-au preocupat de adoptarea unei strategii favorabile
dezvoltării nâniei.
Politica partidelor de guvernământ s-a străduit, totodată, să apere
inte-?/e naţionale ale românilor de pretutindeni, să încurajeze economia
naţională, irotejeze capitalul autohton în faţa pătrunderii celui străin.
în această perioadă s-au cristalizat principalele formaţiuni politice, şi
me Partidul Naţional Liberal'şi Partidul Conservator. Partidul Naţional Liberal
iprezentat' interesele burgheziei mici şi a marilor proprietari industriali. Din
ct de vedere economic el se sprijinea, în principal, pe zestrea industrială şi
îmul bancar. La originea lui s-a aflat, în 1875 coaliţia de la Mazar-Paşa, o
ine a grupărilor liberale ce publica ziarul „Alegătorul liber". Centrul său de
ire a fost asigurat, la început, de Ion C. Brătianu, adeptul unei guvernări de
iă forte, CA. Rosettişi grupul politic pe care aceştia l-au format. în condiţiile
părţirii politice dintre cei doi conducători, din cauza opiniilor divergente
pra căilor de dezvoltare a ţării, conducerea PNL a fost exercitată de I.C.
tianu şi, respectiv, după 1892, de Dimitrie A. Sturdza, legat de marii
 proprietari agricoli. în general, programul partidului a prevăzut idei progresiste,
pentru modernizarea statului român, dar, de cele mai multe ori, el a rămas la
nivelul declarativ al unor principii generoase ca: respectarea legii, reforma
forţelor armate, descentralizarea administraţiei.
Oricum însă, multe din măsurile guvernelor liberale au prevăzut
protejarea economiei naţionale şi încurajarea sistemului bancar. în lupta
pentru egalitate în cursa pentru puterea politică, burghezia a luptat pentru
modificarea sistemului colegiilor electorale. în 1884 Constituţia a fost modi-
ficată în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei. Prin aceasta
marii proprietari industriali au găsit, şi ei, sprijin în plan politic. Nu a fost însă
vorba despre o modificare de substanţă, votul având în continuare un caracter
restrictiv. Faţă de abordarea problemei agrare, liberalii au manifestat unele
rezerve, propunând drept soluţie constituirea Casei Rurale. După 1890,
partidul şi-a consolidat prestigiul o dată cu conturarea la conducerea sa a unei
grupări de oameni politici tineri în frunte cu Ion I.C. Brătianu. Aceasta s-a
sprijinit, între alţii, şi pe Constantin Stere, reprezentant al curentului popora-
nismului şi pe aşa-zişii „generoşi1, ce părăsiseră partidul socialist. în noul
program adoptat în 1913 liberalii au lansat propunerea efectuării a două
reforme fundamentale: electorală şi agrară, ce corespundeau stadiului şi
necesităţilor de dezvoltare a ţării.
în rândurile partidului s-au manifestat unele tendinţe şi frământări politice
care au dus, uneori, chiar la individualizarea unor grupări, expresie a încercării
de lărgire a obiectivelor liberalismului. Unii oameni politici au trecut în alte
partide, alţii au fost atraşi din rândul formaţiunilor neliberale. în 1878 s-a desprins
Partidul Liberai Moderatcondus de Vasile Contaşi Grigore Cobălcescu. Organul
său de presă era „Steaua României". în 1880 s-a format Fracţiunea Liberală şi
Independentă, ce s-a alăturat apoi conservatorilor în lupta contra Partidului
Naţional Liberal. în acelaşi an Grigore Vernescu a părăsit rândurile partidului
împreună cu Liberalii Sinceri. Aceştia, alături de unii membrii ai Fracţiunii, au
constituit Partidul Liberal Conservator.
Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândurile partidului s-au plasat
liberal-radicalii, conduşi de CA. Rosetti. Aceştia au insistat pentru asigurarea
libertăţii presei, lărgirea dreptului de vot prin constituirea unui singur colegiu de
alegători, realizarea unei reforme agrare radicale. Unul din membrii s ăi,
Gheorghe Panu, a pus bazele Partidului Radical, ce publica ziarul „Lupta". El
cerea introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, adoptarea unei
legislaţii eficiente a muncii, introducerea votului universal. Liderul s ău a
desfăşurat, de asemenea, o importantă campanie antimonarhică şi republicană.
In cele din urmă, el a trecut la conservatori. în 1886 s-au desprins tinerii liberali
în frunte cu Nicolae Fleva. în 1897 s-a constituit gruparea drapelistă (organul de
presă se intitula „Drapelul"), condusă de P.S. Aure/ian. Acesta a atacat politica
liberalilor în unele probleme social-economice. în timpul guvernării sale s-a
adoptat legea repaosului duminical.
Celălalt partid politic de seamă, angrenat, alături de liberali, în sistemul
rotativei guvernamentale, a fost Partidul Conservator. El a grupat marii pro-
prietari funciari, elemente ale burgheziei comerciale şi bancare, unii intelectuali.
-a constituit în 1880, în condiţiiile unor frământări în viaţa politică. La conducere

159
 iflat, la început, Manolache Costache Epureanu, Lascâr Catargiu, Grigore
cuzino zis şi Nababul. Organul său de presă a fost ziarul „Timpul". în plan
>gic, conservatorii au fost adepţii concepţiei junimiste care s-a tradus în
atea politică în tactica „paşilor mărunţi", susţinând calea graduală a
asului, conform cu tradiţiile istorice. Luptând pentru menţinerea privilegiilor
onservatorii au acceptat înnoirea doar în măsura în care ea răspundea
sselor lor politice. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, conservatorii
ineau doar „soluţii morale", concretizate apoi în propunerea menţinerii pe
cale a marii proprietăţi. Totuşi, în 1889, guvernul conservator aflat la
ucere a propus o lege pentru vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale
lui, iar mai târziu, în 1895, legea minelor, prin care toate bogăţiile naturale,
<cepţia petrolului, au trecut în proprietatea statului.
Partidul nu a dispus nicicând de o unitate politică şi organizatorică, având
ritoriu doar o organizare de cluburi. Din 1899 preşedinte al partidului a fost
vre Gheorghe Cantacuzino. Apropiaţi conservatorilor, s-au plasat junimiştii
juşi de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Ei au propus unele transformări de
rafaţă în cadrul societăţii, în acord cu principiile teoriei „formei fără fond". în
7 conservatorii s-au unit cu junimiştii, iar Petre P. Carp a devenit preşedinte
artidului, dar soluţia nu a fost viabilă decât pentru scurt timp.
Din Partidul Conservator s-au desprins unele grupări politice. în 1908 Take
eseu a părăsit rândurile conservatorilor şi a format Partidul Conservator
rnocraţ, ce s-a pronunţat pentru mărirea ritmului de modernizare a României.
anul 1910, Nicolae lorga şi A.C Cuza au fondat Partidul Naţional Democrat,
şat înfăptuirii deplinei unităţi naţionale. în anii neutralităţii, frământările din
idul conservatorilor s-au adâncit. S-au conturat o fracţiune proantantistă,
ijată de Nicolae Filipescu şi alta progermană în frunte cu Alexandru
irghiloman. Cea a lui Nicolae Filipescu a fuzionat cu partidul lui Take lonescu
a format Partidul Conservator Naţionalist.
Un fenomen important în viaţa politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
;eputul secolului al XX-lea a fost agitaţia în jurul constituirii unui partid
rănesc. în 1882, Constantin Dobrescu-Argeş, de profesie învăţător, a fondat
artida Ţărănescă a cărui program dezvolta unele idei ale conservatorilor şi
dicalilor. încercarea a fost reluată, mai târziu, de Vasile Kogălniceanu şi Al.
alescu, apoi şi de Ion Mihalache. Merită să fie menţionată şi ascensiunea
iscării popularizate de Spini Haret, ministru al instrucţiunii publice. Acesta şi-a
ropus regenerarea lumii satelor prin activizarea corpului de învăţători,
instituirea de bănci populare şi obşti săteşti, care erau de fapt asociaţii de
chiziţie în comun a unor terenuri agricole. Pe această linie, a apropierii de
roblematica lumii satelor şi rezolvării gravelor sale dificultăţi, s-a plasat şi
■urentul poporanismului, orientare politică de esenţă democratică, la care au
iderat numeroşi intelectuali, mai ales din lumea rurală.
Un rol impci tant în viaţa social-politică a României l-a jucat şi mişcarea
socialistă. Ea a grupat în principal lucrătorii industriali, al căror număr a crescut o
iată cu intensificarea ritmului de industrializare. Ascendentul ideilor socialiste
n ţara noastră şi-a aflat fundamentul în ÎP.seşi condiţiile concrete istorice de
dezvoltare. Printr-o propagandă abilă, în publicaţii, ca: „România viitoare",
„Contemporanul", „Emanciparea", „Revista socială", s-a desfăşurat cu inten-
sitate, în ultimele decenii ale secolului trecut o vastă activitate de căutări
teoretice pentru elaborarea unui program politic propriu pentru constituirea unui
organism politic socialist. în acest sens se înscriu contribuţiile doctorului Russel
şi ale lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cel din urmă a formulat unele cereri
pentru care trebuiau să militeze socialiştii, şi anume: introducerea votului
universal, autonomia comunală, „înarmarea poporului", răscumpărarea treptată a
marilor proprietăţi agricole. în 1886 a publicat articolul „Ce vor socialiştii români",
primul program al mişcării socialiste din România.
în spiritul organizării politice a lucrătorilor industriali au activat cercurile
socialiste, după 1887 cercurile muncitoreşti, şi apoi cluburile muncitoreşti. Ele au
grupat intelectuali ca: Zamfir Arbore, Constantin Miile, Ion şi Sofia Nădejde, A.
Radovici. în 1888, socialiştii au participat la alegerile parlamentare reuşind să
trimită în forul legislativ al ţării pe primii doi deputaţi socialişti, Ion Nădejde la
colegiul II. de Roman şi Vasile Gh. Morţun la colegiul III. de laşi. în 1893 s-a
izbutit închegarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Orga-
nul său de presă a fost gazeta „Lumea Nouă". La conducerea partidului s-au
aflat, între alţii, Constantin Miile, Vasile Gh. Morţun, loan Nădejde, Al. lonescu.
Astfel, lucrătorii industriali din Vechiul Regat au ajuns.să dispună de un
partid politic, for central de coordonare a mişcărilor social-politice. Partidul a
susţinut, în cele şase congrese dintre 1893 şi 1899, necesitatea introducerii
votului universal, garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor,
răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor ţăranilor prin intermediul
comunelor rurale. La conducerea sa a avut loc însă, în jurul anului 1899, o criză
de putere, izvorâtă de plasarea multora din liderii săi, în marea lor majoritate
intelectuali, pe poziţii strict teoretice şi rupte de multe din problemele concrete cu
care muncitorii se confruntau. Aceasta a determinat trecerea unora dintre
conducătorii partidului, denumiţi „generoşi", în rândurile liberalilor. Partidul s-a
dezorganizat, astfel, ca for de conducere şi luptă politică. în 1901, locul central în
coordonarea mişcării socialiste l-a preluat Cercul România Muncitoare. în 1906,
pe măsura creşterii numerice şi a importanţei sindicatelor, ca organizaţii
profesionale ale muncitorilor, s-a constituit Comisia Generală a Sindicatelor din
România. în anul următor, cu prilejul conferinţei socialiste de la Galaţi s-au pus
bazele Uniunii Socialiste din România, ce semnifica o organizaţie centralizată la
scara Vechiului Regat. în 1910, cu prilejul reorganizării, partidul muncitorilor a
luat denumirea Partidul Social Democrat din România.
La începutul secolului al XX-lea mişcarea socialistă s-a implicat în
desfăşurarea vieţii social-economice şi politice a ţării manifestându-şi poziţia fdtă
de problemele dezvoltării României. Astfel, ea s-a pronunţat pentru indus-
trializarea ţării şi a combătut teoria privind caracterul „eminamente agrar" al
economiei. Prin activitatea în lumea satelor, socialiştii şi-au exprimat soli-
daritatea cu mişcările ţărănimii şi au susţinut revendicările acesteia. Ca o soluţie,
ei au propus exproprierea şi desfiinţarea marii proprietăţi. Totodată, ei au sprijinit
Permanent lupta naţională din provinciile aflate sub stăpânire străină, au
protestat contra războiului şi implicaţiilor sale, au propus soluţii în vederea
Propăşirii culturii naţionale. De asemenea, ei s-au manifestat în mod activ în
cadrul Congreselor internaţionalei a ll-a.

161
 Activitatea guvernamentală Guvernele aflate la conducerea ţării în
astă perioadă s-au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea
jiui naţional român, întărirea legăturilor cu românii de peste munţi
irajarea economiei, menţinerea şi funcţionarea cadrului democratic Nu au
t, însă, nici insinuările, violenţele verbale, afacerile politice, crizele de guvern,
baterile furtunoase Prin aplicarea rotativei guvernamentale, liberalii au
arnat alternativ cu conservatorii
O dată cu câştigarea independenţei de stat a României, în timpul
ernăni liberale din 1876-1888 s-a trecut la materializarea programului de
iermzare a societăţii Astfel, au fost adoptate legi cu caracter economic
ind rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, responsabilitatea ministerială
8), organizarea comunelor (1878, 1882), a armatei (1878, 1883), a învăţă-
îtului (1878, 1883) De asemenea, s-a obţinut recunoaşterea internaţională a
jpendenţei şi s-a reglementat succesiunea la tron în 1881, în vederea
'ihru mişcării socialiste şi a propagandei sale, s-a adoptat legea contra
inilor, prin care şase democraţi ruşi au fost expulzaţi la insistenţele
emului ţarist
O vastă activitate politică s-a desfăşurat în jurul modificăm Constituţiei din
'6 în 1884, deşi numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s-a menţinut
ii cenzitar în acelaşi an, s-a votat legea Domeniilor Regale, prin care regele
imilia sa au fost înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286
tare teren arabil şi păduri în 1885, Biserica Ortodoxă Română şi-a proclamat
ocefalia faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol fapt cu implicaţii
itive asupra suveranităţii naţionale
în 1888, „opoziţia unită" a dus la căderea guvernului liberal, moment din
Î, până în 1895, la conducerea ţării s-au aflat conservatorii şi junimiştii Au
votate legi privind problema agrară, bogăţiile naturale, statutul clerului în
5, Parlamentul adopta legea minelor, care reglementa exploatarea bogăţiilor
solului şi introducea măsuri privind ocrotirea socială Guvernarea liberală
're 1895 şi 1899 s-a desfăşurat sub semnul dificultăţilor legate de problema
tării, ale urmărilor mişcăm memorandiste şi susţinem mişcăm de eliberare
onală între 1899-1901, guvernarea conservatoare s-a confruntat cu
esitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hall/er, legată de lucrările de
ternizare ale portului Constanţa, urmările unor răscoale ţărăneşti l-au urmat
>utere, între 1901 şi 1904 liberalii care au adoptat legea mesenilor (legea
sir) (1902) şi legea băncilor populare (1903)
Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea românească
) semnul său s-au desfăşurat guvernările conservatoare (1905-1907) şi
rală (1907-1910) Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite să rezolve
blema agrară în ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere
a rezolvat această cerinţă primordială pentru progresul României în 1913,
raln au anunţat, în programul electoral, că se impuneau introducerea votului
/ersal, expropierea marilor proprietăţi agricole şi împropietănrea ţăranilor în
4 Parlamentul a luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în
st sens a Constituţiei în luna decembrie, liderul liberal Ion IC Brătianu a
pus însă amânarea dezbaterilor până la terminarea războiului
 Viaţa politică a fost oglinda fidelă a consolidăm statului român aflat pe
drumul deplinei modernizări S-a făurit o democraţie parlamentară care a
favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor cardinale ale României
moderne

NICOLAEIORCA despre personalitatea regelui Carol I

Simplu sever rege timid fată de oameni mândru fata de misiunea lui regală ferit de tot ce
e faţadă şi zgomot şi apărând numai ca zeul monarhiei la ceasurile mari când un gest al lui hotarea
împrejurările singuratic şi păzit de orice prietenie închis în cămăruţa de fier a conştiinţei sale
personificare a tradiţiei de suveranitatea integrabilă şi inabordabila jucând din doua partide ca să nu
se tulbure tara şi în fond cel mai sensibil dintre oameni, dar ascunzând oricărui o umanitate adesea
rănită care a isprăvit mut pe patul tuturor mucenicilor

VASILE KOGĂLNICEANU Către săteni

Chestiunea ţărănească este cea mai însemnată în tara noastră întreg viitorul neamului
românesc atârnă de ea pentru că cei mai mulţi locuitori - aproape 5 milioane - sunt plugari şi tara
noastră trăieşte mai numai din ceea ce produce munca acestor plugari Cei mai mulţi ţărani nu au
pământ sau îl au într-o întindere mică învoielile agricole au ajuns înfricoşător de apăsătoare şi
neomeneşti, ţăranul e lipsit de drepturi politice, el nu valorează la fel cu ceilalţi locuitori nu are şcoli
atât cât îi trebuie nu are învăţătura agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de munca şi
de pământul lui nu trăieşte ca lumea fiindcă nu are case cumsecade nu cunoaşte măsurile ce
trebuie să ia tot omul pentru a se feri de boli şi chiar de le-ar cunoaşte n-ar avea mijloace ca să tie
seamă de ele cu un cuvânt întreaga lui viată este aşezată pe o temelie şubredă şi are neapărată
nevoie de îndreptare
Drept aceasta ne-am adunat câţiva prieteni sinceri ai ţărănimii şi ne-am gândit cu multă şi
mai mare îngrijire la nevoile şi chipurile de îndreptare ale acestei stan de lucruri

Despre conservatorism în viata politică din România la cumpăna secolelor al XIX-lea-a! XX-lea

De la teoria imobilismului social promovată de boierimea ultraconservatoare de la începutul

secolului al XIX-lea ca o primă şi necontrolată reacţie contra pătrunderii principiilor liberale ale
revoluţiei franceze se ajunge la teoria evolutiomsmului sub directa înrâurire a filozofiei engleze şi
germane îmbrăţişată la început doar de câţiva conservatori moderaţi personalităţi proeminente
ale vietn publice, teoria evolutionismului devine dominantă prin aportul considerabil al junimismului
literar apoi cel politic care conferă putere de rezistentă şi combativitate contra afirmării tot mai
accentuate a principiilor liberal-democratice Comparativ cu iraţionalismul şi intransigenta fostei
caste politice privilegiate din timpul vechiului regim raţionalismul întemeiat pe rezistentă şi concesii
alternative necesare supravieţuim clasei latifundiarilor conservatorii determină coalizarea grupărilor
Şi constituirea unui organism politic modern capabil să înfrunte adversităţile şi să apere interesele
acestei clase în condiţiile unor lupte politice deschise care antrenau într-o lungă măsură opinia
publică

TEMĂ

1 Explicaţi funcţionarea rotativei guvernamentale

2 Caracterizaţi personalitatea regelui Carol I
3 Care au fost principalele trasaturi ale regimului politic din România, între 1878-191$?

163
 ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI
LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE tf 867-1914)

-TRANSILVANIA.
- BASARABIA.
- BUCOVINA.
- DOBROGEA.

împrejurările istorice nu au permis în 1859 realizarea Marii Uniri, adică

ngerea laolaltă a tututror teritoriilor româneşti. Unirea Moldovei cu Ţara
lânească a constituit prima etapă pe drumul edificării României moderne şi a
irminat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
nsificarea şi activizarea luptei de eliberare a românilor aflaţi sub dominaţie
ină. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului, a fost
ctul culminant al unei politici ce şi-a propus întreruperea, în mod absurd, a
i unităţi fireşti peste graniţe impuse artificial. Mişcarea de eliberare naţională,
eptată către unitatea statală deplină, s-a desfăşurat în condiţii şi forme )
sebite: intensificarea luptei politice şi culturale, lupta pentru menţinerea limbii
isericii proprii, adoptarea de noi tactici şi strategii, elaborarea unor importante
umente programatice. Obiectivul său central a rămas însă Unirea cu Ţara. )
rdonată şi gândită în principal de la Bucureşti, lupta românilor pentru unitate
onală a fost sprijinită, politic şi moral şi s-a bucurat de simpatia opiniei
tlice şi a cercurilor politice conducătoare din Vechiul Regat.
Transilvania.Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne
îrim cea mai importantă provincie cu populaţie românească aflată sub
ninaţie străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. în toate
ensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida falsificării unor date,
lânii au reprezentat marea majoritate a populaţiei provinciei. Conform
îstora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900
20% iar în 1910 46,20%. în 1902, din 4 597 de comune din Transilvania
nanii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scăderea
•centului se explică şi prin treceri de locuitori în Vechiul Regat sau prin
irgrarea în S.U.A. şi Canada.
Tendinţele autonomiste manifestate în Imperiul Habsburgic după 1866, o
tă cu reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monar-
i după înfrângerile din 1859-1866 în războaiele cu Franţa şi Prusia au decis
■curile oficiale de la Viena să intensifice tentativele de apropiere de reprezentanţii
bilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la dezmembrare şi a menţine stăpâ-
ea asupra popoarelor subjugate. Deşi, în 1860, Conferinţa naţională a
românilor i Banata propus unirea Banatului cu Transilvania şi autonomia sa faţă
de Ungaria,
 Deputaţi români în 1861, în Dieta Ungariei

în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei, ceea ce a trezit puternice nemul-
ţumiri din partea populaţiei româneşti. Ea a utilizat forme ample ale luptei pentru
libertate naţională. Au contribuit la aceasta şi hotărârile din 1861 ale Conferinţei
naţionale a românilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu şi constituirea, în acelaşi an,
a Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra).
Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost împărţit între Austria şi Ungaria,
amândouă supuse aceluiaşi suveran, Franz losif, devenit împărat al Austriei ş\
rege apostolic al Ungariei. Era vorba, practic, de o uniune personală, asupra
unui corp politic, etnic şi economic foarte eterogen, întărită de rezolvarea în
comun a problemelor politicii externe, financiare şi militare. Două delegaţii urmau
să rezolve alternativ, în cele două capitale - Viena şi Budapesta - problemele de
ordin legislativ; s-a încheiat, de asemenea, o Convenţie vamală; a fost repusă în
drepturi Constituţia maghiară din 1848.
In acest mod, Ungaria a reintrat practic, în posesia unor drepturi ce i-au
conferit un statut de preeminenţă în cadrul monarhiei dualiste şi pe care a căutat
mereu să îl lărgească, sub masca refacerii himerice a regatului Sfântului Ştefan.
Putem afirma că, miza încheierii pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei,
aflată în plin proces de dezvoltare economică, la Ungaria, act decis contra
voinţei românilor, prin hotărârea din 18 decembrie 1866 a Dietei de la Cluj.
Românii erau, astfel, „dizolvaţi" în cadrul aşa-zisei naţiuni politice, iar singura
limbă oficială era maghiara. încercând să păstreze indivizibilitatea statului
maghiar, pe care guvernul de la Budapesta îl revendica de la regatul Sfântului
Ştefan, cercurile conducătoare maghiare au desfăşurat o politică furibundă de
integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structurile Ungariei.

165
 Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, ca:
legea uniunii, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legea învă-
ţământului (1868), legea electorală (1874), lege Trefort (1879), Ungaria a
agravat la maximum situaţia românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate
toate drepturile şi libertăţile politice ale populaţiei româneşti, naţiunea ma-
ghiară a fost proclamată „unitară şi indivizibilă", a fost supusă maghiarizării
toată administraţia de stat, au fost respinse, sub pretextul „atentatului la
ordinea de stat", orice revendicări cu caracter naţional, s-a îngrădit drastic
accesul românilor la viaţa politică, s-a introdus în mod obligatoriu limba
maghiară în învăţământ, inclusiv în cel primar. în 1870, din 26 de şcoli
existente în învăţământul mediu, doar nctionau cu predare în limba română,
fiind frecventate de 840 de elevi.
Deoarece periclita fiinţa naţiunii române, înlăturarea regimului dualist tro-
ungar a constituit principalul obiectiv al luptei naţionale a populaţiei
lâneşti. încă la 31 decembrie 1866 George Bar/ţiu şi Ion Raţiu au înaintat
aratului un memoriu în care i-au cerut să nu sancţioneze anexarea Transil-
iei la Ungaria. S-a desfăşurat, de asemenea, o vastă mişcare petiţionară şi
srmântul lui Avram lancu sub gorunul
lui Horea

oresăm favoarea drepturilor naţionale româneşti. Ea a culminat cu Pronun-

ventul prezentat la Blaj, în mai 1868. Aceasta a reprezentat prima acţiune de
răsunet a românilor împotriva dualismului. El a fost redactat de George
iţiu şi reprodus în publicaţiile „Federaţiunea", „Telegraful român"ş\ „Gazeta
Transilvania". S-a solicitat recunoaşterea autonomiei Transilvaniei, a legilor
ate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 şi organizarea unui nou for legislativ pe
a unei „reprezentaţiuni populare". Acţionarea în judecată a autorilor săi şi a
•r ziarişti a dezlănţuit o vie agitaţie atât în Transilvania, cât şi la Bucureşti,
le au luat poziţie, între altele, ziarele „Românul"ş\ „Perseverenţa".
în rândul mijloacelor de luptă s-au înscris şi societăţile culturale ce au
renatun număr mare de oameni în activitatea pentru susţinerea revendicărilor
lonale, pentru păstrarea limbii române. Alături de Astra a activat, după 1867,
Societatea Transilvania condusă de Alexandru Papiu-llarian. Din iniţiativa lui
\. Rosettis-a format, la Bucureşti, Societatea „Iredenta română", care şi-a luat
nele apoi de Societatea Carpaţi. Ea a urmărit să determine o răscoală a
>ulaţiei româneşti din Transilvania. între alte societăţi culturale amintim
mânia Jună, la Viena, şi Societatea Petru Maior, la Budapesta. S-a acordat o
nţie deosebită organizării şi conducerii luptei politice a românilor împotriva
imului dualist. Conturarea unor curente politice distincte şi ulterior a partidelor
itice române din Transilvania a marcat un nou moment în intensificarea
 acţiunilor pentru impunerea drepturilor naţionale. De la cele două curente, adică
activist", susţinut de „grupul" din jurul Mitropolitului Andrei Şaguna, care a
promovat politica participării la viaţa parlamentară, şi „pas/Vist" reprezentat, între
alţii de Ion Raţiu, George Bariţiu, i/ie Măcelariu, şi care susţinea neparticiparea
la viata politică, propunând în schimb, intensificarea activităţii în domeniul social-
economic şi cultural, s-a ajuns la constituirea Partidului Naţional al Românilor
din Banat şi Ungaria (26 ianuarie/ 7 februarie 1869) condus de Alexandru
Mocioni ş\ a Partidului Naţional al Românilor din Transilvania (23-24 februarie/ 7-
8 martie 1869) condus de Ilie Măcelariu. Aceasta a constituit un moment
important pe calea organizării politice a luptei românilor. Prevederile
documentelor lor programatice au fost convergente în ceea ce priveşte
necesitatea recunoaşterii autonomiei, individualităţii şi statutului istoric particular
al Transilvaniei, democratizarea vieţii politice.
Lupta României pentru câştigarea independenţei de stat a generat în
rândul românilor din dubla monarhie o impresionantă mişcare de solidaritate
naţională. Prin campania de presă, organizarea de comitete pentru colectarea
de' ofrande şi contribuţii, desfiinţate apoi de guvernul maghiar, înrolarea de
voluntari în armata română s-a demonstrat, o dată în plus, spiritul de unitate al
populaţiei româneşti. La 12-14 mai 1881, în Conferinţa de la Sibiu s-a constituit
Partidul Naţional Unitar al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria, ce a
adoptat ca tactică „pasivismul" în sprijinul luptei naţionale. Partidul refuza să
accepte dualismul austro-ungar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria. El lupta
pentru respectarea autonomiei Transilvaniei, contra exploatării naţionale a
românilor, pentru folosirea limbii române în armată şi justiţie. Apogeul orientării
pasiviste s-a concretizat între 1881-1895 în mişcarea memorand/stă, ce a ex-
primat, de fapt, punctul de vedere al tuturor românilor pe fondul unei uriaşe
efervescenţe revoluţionare. în 1892 s-a constituit, de către Partidul Naţional
Român, împreună cu partidele naţionale ale slovacilor şi sârbilor, Congresul
Naţionalităţilor din Austro-Ungaria. Un rol important a avut şi Memorialul re-
dactat în 1882 de George Bariţiu, antrenarea tuturor mijloacelor împotriva poli-
ticii maghiare de deznaţionalizare a românilor ardeleni, activizarea mişcării
culturale, ce a fost deservită în principal de studenţii români aflaţi la studii în
Imperiu.
în rândul organelor de presă cu o largă audienţă între români s-a numărat
şi „Tribuna", al cărui prim număr a ieşit de sub tipar la Sibiu, în 1884, purtând
motto-ul „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare". în jurul său s-au grupat
elementele tinere ale Partidului Naţional Român, ce erau denumite tribunişti. Un
moment semnificativ în cronica zbuciumată a luptei naţionale l-a reprezentat, în
1890, la Bucureşti, fondarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Ea
a suplinit prin conferinţe, congrese, tipărirea de cărţi şi organe de presă,
intervenţia oficială a guvernului de la Bucureşti în favoarea locuitorilor români de
peste munţi. Liga a deschis secţii la Berlin, Bruxelles, Paris, Miinchen. La
începutul secolului al XX-lea activau sub egida sa Take lonescu, Octavian Goga,
asile Lucaciu, V.A. Urechia, G. Moroianu, ş.a. între fruntaşii mişcării româneşti
c»n Transilvania menţionăm, la finele secolului al XIX-lea, pe Vincenţiu Babeş,
vasile Lucaciu, /uliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Băse'şti, Eugen Br
te şi alţii.

167
 Fruntaşii mişcării memorandiste

norandumul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost înaintat în 1892

n de la Viena sub egida Partidului Naţional Român El a fost în prealabil
Litat cu fruntaşii politici de la Bucureşti şi semnat de Ion Rapu, George Pop
lăseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani ş\ luliu Coroianu
Memorandumul a fost depus la Viena de către o delegaţie formată din 300
ersoane, intelectuali, meseriaşi Documentul a reprezentat un virulent act de
acuzare la adresa regimului dualist
Vasile Lucaciu austro-ungar şi a urmărilor politicii sale
pentru români F dezvăluit regimul
de exploatare n 'Oi<ală la care erau
supuşi românii şi a cerut, totodată,
recunoaşterea lor ca naţionalitate, pre-
cum şi acordarea drepturilor lor fireşti
împăratul a refuzat primirea docu-
mentului şi l-a trimis guvernului de la
Budapesta, care însă l-a respins Li-
dern românilor au fost implicaţi de către
oficialităţile maghiare, sub pretextul unui
„atentat contra statului ungar", într-un
proces desfăşurat la Cluj, condamnaţi
la ani de temniţă, ceea ce a stârnit o
furtună de proteste nu doar în
Transilvania, ci şi în Vechiul Regat,
unde, în marile oraşe, au avut loc
numeroase demonstraţii, întruniri de
protest în multe alte state ale Europei
s-au publicat lucrări şi articole de presă
încât, sub presiunea opiniei publice, în
 Moldova
Miercurea Crearea Partidului National Român
( Veche
în Transilvania
/ T>Cernăuti T
Timişoara Crearea Partidului Naţional Român ~ Darabani
Prut u
în Banat \
Conferinţe ale Partidelor yS Halmeu Şiret Dorohoi r
Sighet
Naţionale Române f n
raşov| Cele mai importante centre Cărei ale u
presei politice româneşti
c atl , ii arp - Rădăuţi S
bătu Mare V|Seu| de Sus Botoşani e
Baia Mare Borsa v
Tăsnad Câmpulung e
Valea lui Minai ; Târgu Lapus Moldovenesc / ' r
Marghita Năsăud m
ŞimleulSilvaniei Becleang||# _ .Paşcani -. > Filiasi
Oradea " 1860: LEGEA Dej « §fBistrita v
o Tg Neamţ \>
NAŢIONALITĂŢILOR
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI fe> Mo ? flcărl ' 1 879,1883 Piatra Neamţ
Roman Craiova
Ţ ■ B husi Q Pronunciamentul de la Blaj şi \
J& 1872: LEGEA PRESEI
2 alte memorii politice de protesft
Al 1874 : LEGEA ELECTORALĂ Agitaţii provocate de Procesul \
$p \ 1907: LEGEA APPONY : Bacău
Vidin Calafat
- gCâmpeni Târnăveni
Abru Blaj Med|aş Focşani
1872-1876
Galaţi
Brăila
LEGEA PRESEI Cluj P 5 V 1894 Reghin
Târgu Mureş {
M
0
Urziceni Hârsova
Slobozia
Fetestl
BUCUREŞTI CemavQdă
Vldele
Olteniţa Călăraşi Constanta
Caracal Adamclisi
b|listra
Alexandria Giurgiu Turtucaia
Turnu Măgurele Rusciuc Mangalia
Zimnicea
Nicopole Bazargic

Miercurea Ciuc e
m
Făgăraş Sf Gheorghe
o
r
18S2MEMOF *-■■' ll a
) \ Predeal Râmnic n
u d
v Câmpulung Sărat u
lâmnicu Vâlcea Câmpina \ m
Târ u
3 viste Ploieşti l
 ui \
p r Agitaţii ţărăneşti în sprijinul \
memorandistilor (1894) \
Mediaş Adoptarea unor programe politice Soroca V*
ale saşilor Ull I
Dumbrăveni >

Bălţi V
■€

Orhei •

la si
Miclăusani Chismău
V
Tighina Tiraspol
"t
\
oHuşi Tg Lăpusnei
< Săusani
Leova
Comrat
Cetatea Albă
Tatarbunar
Cahul
Bolgrad
Chilia Nouă
Reni
Ismail | Şerpilor
Isaccea _ -™ T u l c e a
uhna

Babadag Sf Gheorghe

ârlad

Balcic
 final şi după intervenţia personală a
regelui Caro/I, fruntaşii mişcării naţio-
nale româneşti au fost graţiaţi. Franz
/os/f a acceptat aceasta dorind să
obţină, în continuare, adeziunea Ro-
mâniei la Puterile Centrale.
în condiţiile de la începutul se-
colului al XX-lea, o dată cu afirmarea
unor noi conducători ai mişcării de
emancipare naţională, precum Aurel
Vlad, Octavian Goga, Vasile Lucaciu,
Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, loan
Russu-Şirianu, „activismul"a redevenit
din 1905 politica oficială a mişcării na-
ţionale româneşti, vizând, în majorita-
tea cererilor, mai întâi autonomia şi apoi
dreptul locuitorilor din Transilvania de
a-şi decide singuri soarta. în 1910
activau în parlamentul de la Budapesta
5 deputaţi români: Teodor Mihail, Şte-
Ştefan Cicio-Pop
fan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voie-
vod, Nicolae Şerban, Vasile Damian.
Legăturile cu românii din Vechiul Regat au continuat cu intensitate.
irsonalităţi ale culturii româneşti, ca Nicolae /orga, Ar/st/ţa Romanescu, Ion
<ca Caragiale, au vizitat Transilvania şi Bucovina. în 1905 Academia Română a
cernat premiul naţional de poezie lui Octavian Goga. Manifestările legate de
memorarea morţii lui Ştefan cel Mare (1904), jubileul regal (1906), aniversarea
1 800 ani de la cucerirea Daciei de către romani (1905) au mobilizat naţiunea
mână, făcând să rămână vie imaginea luptei pentru libertate şi independenţă.
Lupta naţională a românilor s-a intensificat odată cu politica de ma-
liarizare care a înregistrat noi momente, periculoase, prin legea Banffy,d\n !
96, privind maghiarizarea denumirii localităţilor şi legile Appony, ce au
msfinţit folosirea limbii maghiare până şi în şcolile confesionale ale
iţionalităţior. între 1908 şi 1910 au fost închise 420 de şcoli.
Totodată, s-au afirmat şi alte tactici de luptă. în timp ce Octavian Goga şi
asi/e Lucaciu au susţinut, în mod deschis, unirea cu România, lu/iu Maniu era
ai rezervat, iar unii fruntaşi politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrării „Statele
nite ale Austriei Mari", şi Alexandru Vaida-Voevod s-au raliat concepţiilor
'deraliste cultivate în jurul arhiducelui Francisc Ferdinand. în plan politic, o
iportanţă deosebită în această perioadă a avut-o şi colaborarea cu mişcarea
xialistă, ce a îmbrăcat forme noi. După ce în 1890 s-a constituit Partidul dcial-
Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, în 1905 s-a organizat o ecţ/e
română a partidului, ce a îmbrăţişat şi linia luptei naţionale. Socialiştii imani
din Transilvania au întreţinut legături cu cei din Vechiul'Regat. în 1903 o
elegaţie condusă de Constantin Miile s-a aflat în Transilvania şi Banat. Cu
recădere, după reuniunea din 1908, de la Arad, a Partidului Naţional Român,
-a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru emancipare naţională, între

70
 mişcarea naţională şi cea socialistă. în condiţiile unor presiuni ale Germaniei la
Budapesta, guvernul Kaiserului fiind tot mai nemulţumit de deplasarea spre
Antantă a României, şi a dorinţei unor cercuri politice maghiare de a adânci
unele disensiuni din sânul burgheziei române din Transilvania, între 1910-1914
reprezentanţi ai guvernului maghiar au purtat tratative cu unii conducători
români, care însă au eşuat datorită poziţiei Budapestei. Calea luptei revolu-
ţionare către autodeterminarea românilor a devenit, astfel, ireversibilă. ' *f
Basarabia. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia In urma
războiului ruso-turc din 1806-1812 încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812.
în perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat
menţinerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale
Imperiului. în 1817, provincia avea o suprafaţă de 45 630 km şi o populaţie de
482 630 de locuitori, dintre care 86,7% erau români; restul erau ruteni, evrei,
lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zonă cu importanţă
economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce
se obţineau aici.
Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat, mereu, un
exod de populaţie peste Prut, în Moldova. în 1818 regiunea a primit statutul de
regiune de graniţă (oblastie), iar centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a
elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată
autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de
un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea
locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte
zone ale Rusiei, şi proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828,
măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat,
autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828 şi 1871,
ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind
guvernată autocratic. Ţarismul a desfăşurat intens o politică de colonizare cu
populaţie slavă, ucraineană, poloneză şi chiar germană adusă din zonele Mării
Baltice. în administraţie s-a desfăşurat un proces de rusificare din ce în ce mai
intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea
instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului
chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală.
S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a generat
protestul populaţiei româneşti. în Basarabia, principala formă a luptei naţionale a
devenit lupta pentru păstrarea limbii române. în 1848 s-a publicat gazeta
„Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o
tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, şi
anume revoluţia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou
puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat
autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând
politica de rusificare a populaţiei româneşti. în 1867, limba română a fost
interzisă în toate şcolile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. în
campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de
asemenea, ca toate cărţile vechi bisericeşti să fie strânse din sate şi trimise la
Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890,
autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi "afirmarea specificului

171
 ional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al lII a cerut
/ernatorului Baiiuşkov să cerceteze cauzele ineficientei procesului de
ificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de
naţionalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru
jvat şi de recensăminte. în 1834 ei reprezentau 86% din populaţie, în 1862,
4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezistat al rusificării, doar 47,6% dintre
uito'ri, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni şi ucrainieni,
% ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între
irile Puteri, dar şi între România şi Rusia. Dacă, în 1856, judeţele din sudul
sarabiei, -Cahul, Ismail şi Bolgrad- au fost retrocedate Moldovei, până în
77 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de
3
aris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând integritatea teritorială
României, prevăzută a fi respectată prin Convenţia de la 4 aprilie 1877.
wgresul de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia să încorporeze
reaga provincie românească dintre Prut şi Nistru.
La începutul secolului al XX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti
? intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum Ion
-,ulet, Ion Pelivan, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere,
intelimon Halipa, Vasile Stroescu şi alţii. După revoluţia din 1905-1907 în
\sarabia s-au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea
ntelectualilor, cea a boierilor moldoveniconduşi de P. Dicescu, care au format,
\\ târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s-a format şi a activat
ocietatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale" şi a fost
blicat ziarul „Basarabia". în ciuda represiunii, populaţia românească a
ntinuat să militeze pentru emanciparea naţională, folosirea limbii române în
oală, Biserică şi administraţie.
Q 8ucovir-< Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de către
ibsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupaţie militară, iar apoi, după
90, a fost alipită Galiţiei. în 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa
vernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaţionalizare forţată a
nanilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a
st interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări de populaţie
raineană, germană, ruteană, slovacă. în cele din urmă, s-a produs şi
iscreşterea treptată a populaţiei româneşti şi ascendentul populaţiei ucrainene.
1848 populaţia Bucovinei a numărat 377 571 locuitori, din care 209 293
mâni şi 108 907 ucraineni. în 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români
297 798 ucraineni. Restul populaţiei era reprezentată de germani, poloni,
aghiari, ruteni, armeni.
Organizarea partidelor politice a avut un rol important şi în lupta naţională
n Bucovina. în anii mişcării memorandiste a luat naştere, la Cernăuţi,
vietatea „Concordia", ce-şi propunea să lupte pentru respectarea autonomiei
individualităţii teritoriului românesc. Mai activau, de asemenea, Societăţile
unimea"ş\ „Dacia". în martie 1892 s-a constituit Partidul Naţional Român km
jcovina, organism conducător al luptei pentru drepturi naţionaJe şi sociale a
manilor. Lupta culturală a jucat, de asemenea, un mare rol. în 1883 s-a
ganizat Societatea Şcoala Română, ce a contribuit, la răspândirea ideologiei
ico-româniste. Serbările de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din
„iiâ,. eu -sa. * J- ă
 Palatul Mitropoliei din Cernăuţi

care au făcut parte loan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, şi la care au luat
parte peste 3 000 români, au reliefat voinţa naţională a românilor. La Putna au
participat Dimitrie Onciul, Nicolae Filipescu, Ion Şendrea, Eudoxiu Hurmuzaki.
Cu acelaşi prilej compozitorul Ciprian Porumbescu, membru al societăţii
Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei întregi". Eminescu afirma că, „prin această
manifestaţie s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii... vor contribui, după aceasta,
într-o largă măsură la redeşteptarea poporului român...". în acelaşi sens, s-au
înscris şi întreaga activitate a lui Âron Pumnul, comemorarea în 1875, la laşi şi în
străinătate, a unui secol de la răpirea provinciei româneşti, iar peste doi ani a
unui secol de la asasinarea lui Grigore al ///-/ea Ghica, campania de presă din
ziarele „Bucovina", condusă de fraţii Hurmuzaki, „Gazeta Bucovinei", „Patria".
„Junimea literară". Urmare a luptei susţinute, în 1875 s-a inaugurat,- prin grija lui
Ion Gh. Sbiera, la Universitatea germană din Cernăuţi, o catedră de limbă şi
literatură română. La începutul secolului nostru, români din toate provinciile au
luat parte la comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare
(1904) şi la jubileul regal (1906), la acţiunile întreprinse la Putna şi Bucureşti. în
acelaşi timp, românii au putut folosi, în slujba idealurilor lor, hotărârile guvernului
de la Viena privind lărgirea reţelei şcolare şi introducerea, în 1907, a votului
universal.
9> Dcbrogea. Spaţiul dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis
supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor
Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu,
idealul luptei sociale şi naţionale. Până în secolul al XVIII-lea ea a constituit o
provincie de margine cu rol ofensiv, ulterior devenit defensiv. Din punct de
vedere religios, ea a fost supusă mult timp administraţiei de cult a Mitropoliei
Proilavonuiui. Alături de legislaţia otomană a continuat să se manifeste „obiceiul

173
 Untului" De pildă, în secolul al XIX-lea, este menţionată starostia mocanilor
a Hârşova Poarta a colonizat în Dobrogea, în conformitate cu interesele
numeroşi oşteni spahii, ieniceri, iar în secolul al XIX-lea tătari şi cerchezi,
are i-a înzestrat cu pământ Mari suprafeţe funciare s-au aflat în proprietatea
7ămmtelor religioase otomane, dar menţinerea a cinci sisteme de proprietate
implicat mult statutul proprietăţii agricole
Populaţia românească a continuat să vieţuiască în comunităţi proprii nu
r în mediul rural, ci şi în oraşe Centrul politic, administrativ şi militar al
unu s-a aflat, în secolul al XIX-lea, la Babadag După 1848 se constată o
ngere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat Biserica şi şcoala au rămas,
continuare, principalele instituţii în luptă pentru drepturi naţionale Cu
cursul şi al unor cărturari ardeleni, şcoala dobrogeană a devenit o armă de
ă pentru păstrarea spiritului românesc, fund întreţinută de comunităţile locale
tatul român N/fon Bălăşescu a fondat circa 25 şcoli, dintre care cea de la
oea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la Bucureşti
igresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra )
rogei într-o proclamaţie adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de
icipele Carol, cu prilejul unim Dobrogei cu România, se spunea că „veţi
rge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor,
e de azi înainte sunt concetăţenii noştri"
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, lupta populaţiei
provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină a fost rodul colaborăm
iror forţelor social-politice de pe ambele versante ale Carpaţilor Animaţi de
aiul unim, românii şi-au demonstrat, pe căi şi cu mijloace diferite, dorinţa
nă de a trăi şi crea în limitele aceluiaşi stat naţional, expresie a unei
idantăţi naţionale organice

Din cuvântul lui Ion Ratiu, preşedintele Partidului National Român din Transilvania, la
cesul liderilor mişcării memorandiste din 1894 la Cluj
Onorabilă Curte
Domnilor juraţi
Memorandumul pentru a cărui publicare şi răspândii e suntem traşi ca nişte făcători de rele
ntea acestei bare judecatoresci nu cuprinde precum v-ati putJt convinge, decât gravaminele
loruiui român care ne-a trimis pe noi ca sa cerem scutul Tronului pentru drepturile lui nesocotite
ălcate în picioare
Ceea ce ne-a silit pe noi şi pe întregul popor român ca să facem acest demers este faptul că
t legislatiunea cât şi guvernul ne-a adus la convingerea nestrămutata că în fata lor pentru noi
ba de dreptate nu poate fi
în zadar au fost toate promisiunile ce s-au dat în repetite rânduri pentru respectarea
ptunlor noastre naţionale în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legaie în zadar ne-am
ns la toţi factorii competenţi ai statului
Esclusivismul de rasa a declarat războiu de esterminare limbei şi naţionalităţii noastre
Nu ne mai rămăsese doar decât acesta singură cale a apelului la factorul suprem al statului
a opiniunea publica a lumii civilisate
Fata de acest act care nu conţine decât curatul adevăr şi este icoana credincioasă a
erintelor şi nedreptăţilor seculare ce le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria trebuia
i egimul ori sa se desvinovateasca ori să-şi rasbune
 Desvinovătirea nu era cu putinţă a ales calea răsbunarei
Ne-a împiedicat sa ajungem la Tron şi acum ne supune judecăţii acelora contra cărora ne-am
plâns
Ceea ce se discuta aici domnilor este însăşi esistenta poporului român
Esistenta unui popor însă nu se discută se afirma
De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastră să dovedim că avem dreptul la
esistenta
fntr-o asemenea cestiune nu ne putem apăra în fata d-voastră nu putem decât să acusam în
fata lumei civilisate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump
legea şi limba1
De aceea nu mai suntem aici acusati suntem acusaton

Procesul Cârtii de Aur

„Procurorul reqesc din Cluj a ridicat deci acuză în contra autorului Cârtii de aur pentru
agitaţie şi atâtare şi a cerut iar Tribunalul regesc din Cluj a ordonat confiscarea volumului prim din
Cartea de aur S au confiscat toate exemplarele din acest volum pe cari jgdele de instruc ţie din
Sibiu Ie-a găsit în locuinţa autorului cartn şi s a confiscat cartea şi de la abonaţii cari o primiseră
prin poştă în actul de acuzare erau trecute apoi pasage'e din carte în cari s-a împiedicat puterea
executiva a statului şi cari erau toate scoase din vorbirea lui Simeon Bărnutiu rostita în catedrala
din Blaj din 2/14 mai 1848 am proclamatiunea lui tot de la 1848 şi din alte documente istorice din
acel an ori din altn apropiaţi şi se spunea ca păcatul cărtn e acela că e scrisă româneşte cu
menirea de a fi răspândita printre romani
Procesul Cărtn de aur a fost de mare însemnătate de însemnătate egală cu al Republicei şi
al Memorandului cu deosebirea că aceste două au fost intentate prezentului poporului român din
statul ungar iar Cartea de aur a fost dată în judecata prntru trecutul poporului nostru Nu cartea
nu autorul ci trecutul frumosul trecut al poporului român din patria aceasta a fost tras la bara
judecătoreasca

Consulul Turciei la laşi Selim Gurdji la 20 mai 1908 despre idealul unităţii naţionale la
românii din Bucovina
Vizitele în grup ale românilor din Bucovina şi Transilvania aveau până acum aparenta unor
iniţiative particulare guvernul român caută în mod riguros să nu trezească deloc susceptibilitatea
vecinilor sai austro-ungan dar pe măsură ce aceste vizite devin mai frecvente menajamentele
guvernului (român) tind de asemenea să slăbească Astfel la 19 curent vs invitaţi de primăria
laşului 700 de bucovineni aparţinând tuturor claselor populaţiei au fost timp de trei zile oaspeţii
moldovenilor toate toasturile lor au fost pentru Bucovina şi Transilvania nici un cuvânt peitru
împăratul rege De altfel opinia publică interpretează aceste manifestaţii ca un prim pas către
unire Orice român care trece prin şcoala învata că Bucovina Transilvania şi Basarabia sunt
provincii detaşate din regatul român şi că mai devreme sau mai târziu ele vor trebui să revină la
patria mamă

Ziarul Drug din Chişmău despre intensificarea luptei culturale a românilor din Basarabia
S-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia
predarea limbii româneşti dezvoltarea gustului pentru literatura romanească într-un cuvânt s-a
făcut primul pas care fatal va duce la antagonism Şi desigur majoritatea va prefera să înveţe în
limba maternă în cea românească Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă

TEMĂ
1 Care a fost statutul politic al Transilvaniei în cadrul regimului dualist austro-ungar?
2 Reliefaţi importanta istorică a mişcăm memorandlste
3 înfăţişaţi cai şi metode utilizate în lupta naţională de către românii aflaţi sub stăpânire
străină

175
 MIŞCĂRI SOCIALE LA CUMPĂNA SECOLELOR
ALXIX-LEA-ALXX-LEA

- PROBLEMA AGRARĂ ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Şl

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.
- FRĂMÂNTĂRI SI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI (1888-1907).
- RĂSCOALA DIN 1907 SI CONSECINŢELE SALE ÎN VIAŢA SOCIAL-POLIT1CA A
ROMÂNIEI.
-ACŢIUNI SOCIALE ALE LUCRĂTORILOR INDUSTRIALI.

Problema agrară în RomSn >a sfârşitul secolului a! XIX-Iea şi

eputul secolului XX. Predominarea agriculturii în ansamblul economiei
ionale şi afirmarea deschisă a neajunsurilor multiple din cadrul său a generat
societate o veritabilă problemă agrară, care după anul 1878, a urmat o
jlutie lentă, către o soluţie impusă de realităţile din lumea satului românesc,
ntrîi această perioadă, ea s-a constituit, alături de problema electorală, ca un
iectiv major al vieţii social-politice din România. Pentru rezolvarea sa grabnică
iu pronunţat, între alţii, Vasile Kogălniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret,
>du Rosetti, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Repartiţia injustă a fondului
iciar, în condiţiile în care reforma agrară din august 1864 nu a rezolvat
>blema agrară, fiind şi incompletă, iar România se plasa, la sfârşitul secolului
cut, pe locul patru în lume în ceea ce priveşte exportul de cereale, a făcut ca
jaţia ţărănimii, principalul producător economic, să se agraveze permanent.
După unele date, în 1905, 91,9% din populaţia Vechiului Regat trăia la sate
7 790 de mari proprietari funciari posedau o dată şi jumătate mai mult pământ
cât 957 287 gospodării ţărăneşti luate la un loc. Marea proprietate funciară era
ţinută, între alţii, de bogaţi proprietari funciari, ca Gheorghe Gr. Cantacuzino,
isarab Brâncovenu, Dinu Mihail. O statistică din 1903 menţiona că 300 000 de
nilii ţărăneşti nu aveau deloc pământ, iar 423 403 de familii aveau până la trei
ctare. Şi această integritate a tins mereu să se agraveze. Repartiţia proprietăţii
rare în jurul anului 1907 reiese din tabelul de mai jos.

REPARTIŢIA PROPRIETĂŢILOR FUNCIARE ÎN ROMÂNIA ÎN A DOUA

IMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Nr. de hectare % din suprafaţa cultivată
până în 10 hectare 40,29 %
10-50 ha 8,89 %
50-100 ha 2,13%
100-500 ha 10,43%
peste 500 ha 38,26 %
 LEGENDA .3
mii.
ha.
Pământ cultivat'
0,75 mii ha.
Pământ urbarial: Şire
67 000 ha. t Rădăuţi Halmeu
Satu Mare „_„«»_
Cărei_____. La1848 Vişeul de Sus
Moldovenesc
Ţărani: Clăcaşi:
aprox 4,4 mii. ha aprox 940
000 ha.

Salonta HuedîrK,
J*> >" Pământ cultivat'
0,78 mii. ha.
Pământ urbarial
90 000 ha.
.,„ ,, Arad ■........— A1 o,
Nadlac \_a -(848 Abrud

Pământ cultivat:
Jimbolia 2 -3mil ha
v_ _
Marea proprietate.:
aprox. 4,2 mii. ha
Proprie
Pământ W tari :
iurbarial. 0,7
mii. ha. v
u/> Măn
■ '— r 1,4 mi/, ha. >iS v
11848
Proprietari în folosinţă directă ' ""
Orşova • . \642 000 ha
7Z\ Gospodării ţărăneşti
wj cu întindere medie de 1 Ha Oradea

t Stratificata
1
Gospodării ţărăneşti •*w cu
întindere medie de 7 ha ţărănimii
p fţ
=3= Gospodării ţărăneşti
2,4
~ ~ cu întindere medie de 19 ha mil ha
1,96 : -

***fi\
BELGR/v'- "Proprietari şi stat
O/
- Stratificarea 7 V§I!'
marilor proprietafri61 milji|ha|j
rf La 1860
firi:
ţ (Principatele Unite)t
 oghitev Călăraşi
Tulcea Chişinău
Soroca TgLăpuşneiT|gn|na Huşi
D Leova
umbr Comrat
ăveni Bolgrad
Bălti Chilia Nouă
Ismail
I.Şerpilo
Orhei r Suiina

Sf.Gheorghe
Tirasi

Cetatea Albă

ş Cahul Tatarbunar

Ţărani
30% mii.
ha.
 , Craiova - După 1864 Xonstanţ
Proprietari mici, întindere Vidm ) ") Silistra
medie a proprietăţii 114 ha
Giurgiu a
Proprietari mijlocii, întindere
medie a proprietăţii 486 ha Rusciuc
____________ Bazargic
Mari proprietari, întindere iwi •■ Balcic Mangalia
a proprietăţii, peste 2 000 ha La 1860 ?

(Ţara Românească) 5" f*?*:

Calafat
■ Turnu Măgyrek
Nicopole
 Principalul defect al legii agrare din 1864, în ciuda măsurilor luate între
şi 1886, a fost că ţăranii primeau prea puţin pământ. Cu toate eforturile de
re a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au preferat s ă se
ze, în continuare, pe intensificarea muncii ţăranilor. De aceea, cei din urmă
siliţi să încheie învoieli suplimentare, care până în 1882 au fost îndeplinite
od silit, de multe ori, prin apelul la dorobanţi. Sistemul de învoieli agricole
ivantajâ, astfel, masiv pe ţărani, supuşi unui regim de muncă tot mai intens.
.ractele agricole s-au menţinut şi la sfârşitul secolului al XIX-lea. La
varea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului arendăşiei, ca
ntermediar între ţăran şi proprietar, printre cele mai răspândite din Europa
ei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau să nu-şi
ideze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti,
;um cel al fraţilor Fischer-Justin, Costiner, Mirică, Pappiu, care, în 1905,
neau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce însemnau 159 399 ha.
•n arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al
cărilor ţărănimii, menţionăm că, în jurul lui 1907 44% din arendaşi erau
îâni, 43% evrei, iar 13% străini.
Starea de sărăcie a ţărănimii a fost adâncită şi de marile diferenţe dintre
ani privind numărul de vite de tracţiune şi hrană. Lumea satelor se confrunta
grave probleme economice, sociale şi sanitare, pe care statul, în ciuda unor
rturi, a fost incapabil să le rezolve. Majoritatea ţărănimii se afla la discreţia
Tiătarilor, fiind apăsată de dobânzi uriaşe percepute în schimbul împru-
iturilor. S-au adăugat, totodată, numeroase boli, regimul de subalimentaţie,
ndiţiile grele de viaţă, toate grevând dureros asupra situaţiei ţărănimii. Politica
vernamentală a vizat, până la răscoala din 1907, doar soluţii paleative la o
ablemă atât de acută în societatea românească. S-au urmărit, aşadar,
întinerea marii proprietăţi agricole şi întărirea celei mici. Se dorea rezolvarea
oblemei agrare doar prin vânzarea pământului din domeniile statului şi
■yordarea de credite către ţărănime.
Frământări şi răscoale ţărăneşti (1888-1907). Frământările şi agitaţiile
rănimii, al căror punct culminant l-au reprezentat răscoalele, au pus în lumină
ontradictiile din sânul societăţii româneşti în pragul secolului al XX-lea şi au
onstituit forme de acţiune specifică în viaţa satului.
în martie 1888, pe fondul luptei contra guvernului, s-a r ăspândit în
luntenia zvonul că guvernul a decis împroprietărirea ţăranilor, dar marii
roprietari funciari au convins pe primari să nu înfăptuiască aceasta, element
are a constituit pretextul nemulţumirii ţăranilor. La 22 martie /3 aprilie 1888,
•refectu! de Ialomiţa s-a îndreptat spre Urziceni, unde se strânseseră mari mase
le ţărani, pentru a-i linişti, dar nu a reuşit. Răscoala s-a extins, în luna aprilie
I888, în judeţele Prahova, Vlaşca, Gorj, Mehedinţi, Ilfov, Vaslui, Roman, Tecuci,
Suceava, Neamţ. Printre localităţile ce au devenit focare ale răscoalei au fost
Lipia Bo/dani (jud. Ilfov) şi Dumbrăveni §\\6 Botoşani). Ţăranii au ars conace, au
distrus registrele de proprietate, s-au răfuit cu reprezentanţii administraţiei de
stat, au trecut la împărţirea rezervelor de cereale, în principal de porumb. Cete
de ţărani au încercat să pătrundă în oraşe ca Galaţi şi Mizii. Autorităţile au trecut
la reprimarea răscoalei. Mulţi ţărani au fost ucişi sau răniţi, iar peste 3 000 au
fost arestaţi.
/ LEGENDA
• Răscoala din 1888
w Mişcân ţărăneşti în 1893-1894 Baia Mare
A şi 1898-18 99
OM Mişcări ţărăneşti în Transilvania
Hus
Târgu Lapuş Darabani
1
până la 1900 • \nur>onvpm
t
/ y, Greve de seceriş în Transilvania
y//
' până la 1900 Halmeu w,
Şiret „ Dorohor Rădăuţi
Vişeul de Sus uui ouw •-
ftţS..
w us
"7- '/
S Qhet
/Tx.SatuMare '
Cărei J Orhei
■s Mişcări ţărăneşti şi
greve de seceriş în
Călăraşi" \
Miclâuşan
Transilvania între 1900- '.Ch,şinlu
1914, •> Tighma Tiraspoi
Oradea N
Tq.Lăpuşnei
w

Cefa
Salonta
( /Sălaci
l Bacău'o
■ li
- vV HUS ' ' ' Câuşao i
>- .
'Valea lui Mihai—' ▼ y ■» Comrat '
T- / B â r l a a Cetatea Aibă.
t>ej - ■ m
Marghita Cahul Tatarbunar }&GS&
Negre ni Bolgraa
Aleşd
Huedin Nouă e
C|U1
GheorghienP I.Şerpilor
J
Turda T â r 9 u Mureş fsulma
.s" ~ j«sSangeorgi f
Câmpeni o ,H ,' '" de Pădure
Semlac Brad Abrud Sf.Gheorghe
Alba lulia'
Jimbolia Deva
Sebeş' Cernavodă
Orăştie Constanţ
Lugoj a
Haţeg Caransebeş - Mangalia
petroşani )
BazargiC
Bala de Arama Balci
c
BELGRAD ' Târgu Jiu
Moldova Veche •
Turnu Severin. Flt şl,>
RĂSCOALA DIN 1907
• Principalele localităţi răsculaţi
o Localităţi în care au avut loc acţiuni' de
solidaritate ale muncitorilor şi ţăranilor □Craiova
Vidin Caracal
n Localităţi în care au avut loc ciocniri
între răsculaţi şi unităţile represoare
A. Localităţi bombardate de unităţile Lom Ţurnu Măgurele-*
represoare ZimniceaL-l
♦ Reşedinţe de judeţ şi alte centre
 Silit de agitaţiile ţărăneşti guvernul a propus Parlamentului unele măsuri
înd vânzarea unor moşii ale statutului către ţărani, modificarea unor
/ederi ale legii tocmelilor agricole, dar în esenţă legislaţia agrară a rămas
limbată. în anii 1888-1889 noi agitaţii ţărăneşti au fost înregistrate în
iţele laşi, Bacău, Vaslui, Roman, Vlaşca, Ilfov, Mehedinţi, Prahova, Dolj. în
rina anului 1893 şi în anul următor, în urma unor noi legi date de guvernul
servator, obligaţiile financiare ale ţăranilor au sporit mult. Aceasta a generat
răscoale în judeţele Vaslui, Botoşani, Tutova, Vâlcea, Dolj. în 1899 răs-
lele au cuprins şi alte judeţe. După anul 1900, introducerea unui impozit pe
turile spirtoase a trezit numeroase nemulţumiri în lumea satelor.
Demn de subliniat este şi faptul că, la începutul secolului nostru mişcarea
ia/istă s-a implicat mai mult în abordarea problemei agrare, încercând, prin
rmediul cluburilor sale la sate, pătrunderea ideilor socialiste şi în lumea
ilă. Circa 230 de cluburi au fost formate în Câmpia Munteniei, unele grupând
3 de membri. Ea s-a desfăşurat, astfel, în condiţiile agravării problemei
gre, a transformării sale într-un indiciu în funcţie de care urma să se decidă
■ctia progresului societăţii româneşti, a bunelor intenţii, a politicii deseori
itropice a guvernelor, dar fără un efect concret.
Răscoala d<n 190? şi vo-'-ih i. v>ţeSc sale In V>-H;> socia!-poîitrcă a
«mâniei.Răscoala din 1907 a constituit apogeul mişcărilor sociale de la finele
>cii modeme, ce s-a remarcat printr-o amploare, intensitate, grad de violenţă,
irindere şi caracter exploziv fără precedent. Unii contemporani au întrevăzut
;a un veritabil război ţărănesc, ce a impus cu stringenţă necesitatea rezolvării
blemei agrare.
Răscoala a izbucnit la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi (jud. Boto-
li), pe o mare moşie a trustului fraţilor Fischer. Ţăranii au cerut încheierea
)r învoieli mai lesnicioase, dar administratorul a refuzat, drept pentru care a
t bătut şi alungat. Agitaţia a cuprins repede numeroase sate şi comune din
dul Moldovei - jud. Dorohoi şi laşi. Unii au lansat zvonul că răscoala s-a
reptat contra arendaşilor evrei, dar desfăşurarea evenimentelor ulterioare a
efat falsitatea acestei afirmaţii. Au fost alungaţi proprietari, cârciumari şi
ndaşi, s-au devastat conacele şi sediile administraţiei locale. Primele ciocniri
forţele de represiune au determinat intensificarea răscoalei, al cărui apogeu a
t atins în Moldova între 5 şi 10 martie 1907. Răscoala s-a extins ulterior în
ntenia şi Oltenia - jud. Romanaţi, Vlaşca, Teleorman, Ilfov, Dolj. Cel din
nă, şi mai ales satul Băileşti, a reprezentat un puternic focar de răscoală. între
şi 15 martie 1907 răscoala a atins apogeul în sudul ţării. S-a încercat de către
ani forţarea barierelor oraşelor şi pătrunderea în centrele urbane: precum
rabia, Râmnicu Sărat, Giurgiu, Buzău.
Ţărănimea a utilizat, în cadrul unei mişcări spontane, diverse forme de
ită, precum întocmirea de petiţii, distrugerea registrelor de proprietate,
icarea conacelor marilor proprietari, încercarea de a ridica unele fortificaţii,
trugerea liniilor de comunicaţie, pentru a împiedica deplasarea forţelor de )
resiune.. Solicitările ţărănimii erau concentrate în formula: „Noi vrem
mântl". în unele cazuri, documentele menţionează unii lideri locali ai ţăranilor
numiţi şi „studenţi". Dezvăluind un registru mai larg al nemulţumirilor sociale,

0
:tf»
/
I
M
 La asaltul conacelor. Litografie de A. Demian

numeroşi lucrători industriali şi-au manifestat pe diferite căi solidaritatea cu

răsculaţii la Galaţi, Brăila, Paşcani, Valea Prahovei.
Intensitatea răscoalei a determinat r' icţia autorităţilor, ce au recurs la
unităţile militare. La 12/25 martie 1907 guvernul conservator a demisionat şi a
lăsat locul unuia liberal, pe care l-a sprijinit însă, prim-ministru fiind DA. Sturdza.
Guvernul a reprimat violent răscoala. S-a folosit artileria pentru „pacificarea" unor
sate, precum la Stăneşti, Bă/ieşti, Vieru şi Hodivoaia. Numeroşi ţărani au fost
ucişi, alţii urmăriţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de închisoare.
Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I.C. Brătianu
menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele patronate de
Constantin Miile, .Adevărul" şi „Dimineaţa", dădeau cifra de 12-13 000 de
victime. Regele Caro/1 declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de
„mai multe mii". Au luat poziţie, protestând contra intervenţiei violente a forţelor
de represiune, numeroşi intelectuali, ca Nicoale /orga, Alexandru Vlahuţă, Ion
Luca Caragiale, Constantin Stere, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Radu
Rosettişi alţii. Ei au subliniat, totodată, alături de o susţinută campanie de prec.ă
a socialiştilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate
deosebită pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impunr •
rezolvarea neîntârziată a „chestiunii ţărăneşti".
Răscoala a avut o audienţă deosebită în provinciile româneşti aflate ' b
dominaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia), precum şi un re ou
deosebit în presa din Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria, Canada, Germania, .are
a înfăţişat cititorilor situaţia ţărănimii din România, şi a criticat reprimarea

181
 ntă a mişcăm sociale Austro-Ungaria şi-a manifestat chiar „îngrijorarea"
faţa /enimentele din România şi repercusiunile lor posibile asupra românilor
din silvania Răscoala a fost menţionată şi în lucrările Congresului din 1907
de uttgarta\ Internaţionalei a ll-a
Răscoala din 1907 a determinat impunerea fermă în opinia publică din
ânia a problemei agrare şi a tras un semnal de alarmă în legătură cu
adictnle din ţara noastră şi necesitatea adoptăm unor măsuri eficiente
drnele ce s-au succedat la conducerea ţării au adoptat noi măsuri în cadrul
latiei agrare Astfel, între 1907-1909 s-au adoptat legea pentru învoirile
-,ole, ce a stabilit un plafon maxim de arendă, legi privind înfiinţarea Casei
i/e,' mărginirea dreptului de a avea proprietăţi în arenda, trecerea în
netatea statului a unor terenuri agricole, legea de modificare a unor
eden privind băncile populare, ce a înlesnit unele împrumuturi acordate
iilor, cea privind judecătoriile de ocoale, ce urmau să rezolve litigiile între
ii şi proprietari, legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de arendare în
a unei legislaţii agrare, care a afectat, în principal, poziţiile conservatorilor,
Ierna agrară a continuat să rămână o preocupare a vieţii politice interne, de
ărei rezolvare depindea însăşi evoluţia ţării în climatul de puternică
/escenţă social-pohtică de la începutul secolului nostru în România, liberalii
ustinut, după 1913, necesitatea înfăptuim unei reforme agrare şi electorale
Acţiuni sociale ale Sucrătoriior industriali. Progresul economiei româ-
1 după cucerirea independenţei de stat, aflată, de altfel, sub semnul
isificărn revoluţiei industriale, a determinat afirmarea lucrătorilor industriali,
centraţi în zone ca Bucureşti, porturile dunărene, Valea Prahovei Trăind şi
cind în condiţii dificile, rezultat al realizăm revoluţiei industriale, aceştia au
mizat acţiuni de luptă specifice nivelului lor de dezvoltare Grevele s-au
jlţit şi au căpătat amploare şi durată La sfârşitul secolului trecut, pot fi
iţite grevele căruţaşilor din Brăila (1884), ale muncitorilor tipografi din laşi şi
ureşti (1886, 1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti (1888) Orga-
rea unor formaţiuni politice ale socialiştilor şi ale sindicatelor a determinat o
iă nouă în lupta pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă între
2 şi 1906 au avut loc 580 acţiuni greviste în acelaşi timp, lucrătorii industriali
J exprimat solidaritatea cu lupta ţărănimii, au luat cunoştinţă de poziţia
îărn sociale faţă de rezolvarea problemei naţionale, agrare şi electorale, faţă
;onflictul militar, care se contura în lume
Pe fondul progresului în structura social-economică a ţării contradicţiile
ale au evoluat, rezolvarea lor fiind avută în vedere de toate echipele
ernamentale ca o soluţie pentru propăşirea ţării

**
*

Din raportuldin 7 februarie 1906 al procurorului general N Leonescu către ministrul justiţiei
Este absolut imposibil locuitorilor din comuna Fălciu ca să arendeze pământ pentru hrană
aş pe alte moşii, chiar când acei care le posedă ar voi a le arenda, fiindcă nu-şi poate îndepărta
pe care trebuie să o aibă pe fiecare zi acasă, pentru hrana copiilor, şi nu-şi poate cultiva,
■ghe şi transporta recolta de la distante considerabile
 Am pus în vedere atât inspectorului comunal cât şi ajutorului de primar Gh Grancea ca sa ia
toate măsurile de a preveni în caz când locuitorii comunei Fălciu ar voi ca să atace proprietăţile
vecine, şi să încunoştimteze de urgentă parchetul
Mi-e teamă domnule ministru, că orice măsuri se vor lua şi orice sfaturi se vor da locuitorilor
lipsiţi absolut de pământ pentru hrană şi păşune vor rămâne ineficace în fata marei mizerii produse
prin refuzul arendaşilor de a ie da pământ fie pe bani fie pe muncă, şi vor săvârşi delicte şi crime
constrânşi de nevoi
în urma celor raportate, vă rugăm domnule ministru ca în lipsa unui text de lege care să le
impuie tuturor arendaşilor şi proprietarilor ca să dea o câtime de pământ pentru o hrană şi păşunat
locuitorilor care au trebuinţă, ca să luaţi măsuri de a se îndrepta această stare de lucruri din partea
arendaşilor şi proprietarilor, pentru că astfel să se poată preîntimpina nemulţumirile şi răscoalele
săteşti

Articolul Apărarea mea de Vas/Ie Kogălmceanu

Răscoalele ţărăneşti din martie 1907 au avut de urmare firească o întinsă cercetare
judiciară şi administrativă pentru aflarea autorilor răscoalei La început, în martie şi aprilie opinia
publică, fund încă sub impresiunea zguduitoare a revoltelor, credea că ţăranii s-au răsculat împinşi
de instigatori sau de vreo orgamzatiune revoluţionară care lucra la sate
în atmosfera aceasta încărcată a început să nască, să pnnză încetul cu încetul şi apoi să ia
trup definitiv acuzarea că vina, sau cel puţin o parte din vină o am eu Dintru întâi nimeni nu s-a
gândit la mine La izbucnirea revoltei eram liniştit, crezând, ca atâţia altn că nu e vorba decât de
izbucnire, a unei nemulţumiri locale Era însă scânteia care căzuse într-un butoi cu dinamită
întreaga tară luă foc Atunci bănuielile care rătăciseră câteva zile de colo în colo, care
trecuseră graniţa şi dădeau vina pe seama străinilor, s,e opriră asupra mea
y Instrucţia începuse în tot cuprinsul ţării Şefii armatei instruiau, agenţii administrativi instruiau
membrii justiţiei mstruiau Ideea fixă, preconcepută cu care porniseră toţi la cercetare era că ne
aflăm în fata unei revoluţii organizate Trebuia să se afle organizaţia
Constatarea aceasta este adevărată, este adevărul sfânt Astfel actele de acuzare ale
parchetelor ar menţiona numele instigatorilor Imediat pe aceste acte, încheierea este că răscoalele
ţărăneşti din 1907 nu se datorează instigatiunilor vreunei orgamzatium criminale ci stărei economice
şi culturale a ţăranilor (subl în text) Constatarea aceasta priveşte întreaga tară şi nu eu sunt acela
care o fac, ci actele judecătoreşti oficiale '

Cu privire la reprimarea răscoalei din 1907

în privinţa modului în care trebuia executată reprimarea răscoalei trebuia spus că Ministerul
de interne şi cel de război au emis ordine dintre cele mai .energice , prin care au imprimat, de la bun
început acestei acţiuni, un caracter deosebit d»sângeros lată câteva din aceste ordine Generalul
Gigârtu, comandantul diviziei a ll-a de la Craiova cerea în 14 martie prefectului de Dolj să se
aducă la cunoştinţa autorităţilor şi locuitorilor chiar din locurile nerăzvrătite, că trupa are ordin să
tragă atât cu armele cât şi cu tunurile '(Subl în text) într-o circulară din 16 martie către prefecţii de
judeţe ministrul de interne I I C Brătianu atrăgea atenţia asupra absolutei necesităţi de a reprima
chiar din primul moment în modul cel mai energic La 16 martie generalul Gigârtu reamintea
garnizoanelor Râmmcu Vâlcea, Slatina, Caracal regimentelor 2, 3, 19, 26 infanterie, 1 2 cavalerie,
1, 9 artilerie batalionul 1, 5 vânători, regimentelor 1, 2 călăraşi şi batalionul Cantemir 12, ordinele
ministrului de Război rezumându-l astfel .energie - foc în carne Prinderea capetelor agitatoare în
aceeaşi zi ordinul nr 11 687 ulterior primul emis de acelaşi general regimentelor Rovine nr 26 9
Artilerie, 1 Călăraşi suna astfel Vă ordon să reprimaţi în mod exemplar distrugând totul şi
împuşcând pe capii răzvrătiţilor, fără a vă mulţumi făcând numai prizonieri
Nemulţumit de rezultatul acţiunilor de reprimare comandantul Corpului 1 de armată
generalul Năsturel, a dat la 17 martie Diviziei a ll-a ordinul ,ca în 48 de ore răscoala să înceteze'
El cerea generalului Gigârtu, comandantul acestei divizii, să ordone tuturor detaşamentelor ca

183
 nd în localităţile răsculate şi ajungând poate după consumarea crimei de către răsculaţi,
ta să nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice de a incendia casele lor".

Memoriu de revendicări al lucrătorilor de la moara „Steaua" din Galaţi în timpul grevei

>/<? 1. Orele de lucru să fie de la 12 la 10 ore pe zi, iar cele două ore de lucru până la
schimb,
bunul mers al moarei, să se plătească supliment după preţul zilei.
2. Mărirea salariilor tuturor categoriilor de lucrători cu 30 la sută pe zi.
3 A nu fi concediat din lucru nici un lucrător sau lucrătoare din cei aflaţi actualmente în grevă n
de un an de zile, şi în special din acei ce vin ca reprezentanţi la aducerea la îndeplinire a
■jicărilor cerute de noi, fiind expresia sinceră a noastră.
4. Respectarea repaosului duminical în întregime pentru reculegere de forţe; repaosul să
-,ă de duminică dimineaţa şi până luni dimineaţa.
5. Facerea unui act de învoială între noi şi direcţia fabricii, semnat de 5 delegaţi lucrători la
ş, dl. director al fabricii şi secretarul Comisiei Generale a Sindicatelor din ţară şi din onor,
(a de Comerţ.
6. Cerem ca plata să se facă pentru partida de zi să se facă la orele 5 seara ca toţi să ne
i face târguiala, târgul fiind închis legal. Plata să se facă în argint şi bilete de bancă, iar nu în
i cu bani de nichel, găsindu-se lipsă în ele.
7. Cerem ca, din împrejurări când un lucrător sau lucrătoare a întârziat 5-10 minute să fie
3 a-şi continua lucrul.
8. Cerem ca toţi lucrătorii şi lucrătoarele să fie respectaţi tio personalul superior, a nu se mai
, cuvinte imorale şi josnice chiar pentru onoarea personalului superic al moarei, cât şi gradului
psire morală a lucrătorilor şi lucrătoarelor.
9. Cerem ca, când moara are nevoie a sta vreo zi pentru difer, eparaţii, lu-rătoni să fie
adică cu toţii să fie asiguraţi cu 6 zile de lucru pe săptămână.
10. Cerem plata zilelor în intregral cât vom sta în grevă, greva fiind provocată de dl.
ijstrator al moarei.
11. Cerem ca nici un lucrător să nu fie amendat pentru diferite ambiţiuni personale ale şefilor,
fie mai întâi judecată fapta lucrătorului printr-o comisie compusă din 5 lucrători şi doi din
rialul superior al moarei.
Lucrătorilor să nu li se aplice amenda sub nici o formă, ci numai o morală cuviincioasă.
12. Cerem înlocuirea d-lui administrator al moarei, care ne învrăjbeşte şi ne maltratează
jceşte, aducând injurii legilor ţării; asemenea şi a subşefului morar, pentru echilibrarea
-liei între lucrători şi personalul superior al moarei..."

TEMĂ:

1. Care a fost statutul problemei agrare în «omânia, la cumpăna secolelor al XIX-lea - al

XX-lea.
2. Demonstraţi caracterul rădicai ai răscoalei ţărăneşti din 1907.
 CULTURA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL
XIX-LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

- TRĂSĂTURI GENERALE.
- INSTITUŢIILE DE CULTURĂ. SOCIETĂŢI SI ASOCIAŢII CULTURALE.
- ÎNVĂŢĂMÂNTUL.
- MIŞCAREA ARTISTICĂ.

Trăsături generale. Deşi lipsită de cadrul unui stat pe deplin unitar, viaţa
culturală a românilor a beneficiat de o relativă coeziune. într-o perioadă de
profunde mutaţii social-politice, de definire a matricei proprii spiritualităţii
româneşti moderne, Vechiul Regat a constituit, în perioada 1878-1918, centrul
în jurul căruia au gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate sub
dominaţie străină. Oamenii de cultură din Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-
au stabilit şi au creat la sud şi la răsărit de Carpaţi. Alţii au continuat să
trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu
România. Era, astfel, ilustrat un fenomen de osmoză culturală, cu adânci
rădăcini în tradiţia istorică a poporului nostru.
Perioada dintre 1878-1918 a constituit, în plan cultural, o continuare a
celei precedente, atât prin linia dominantă a preocupărilor cât şi prin
personalităţile care o ilustrează. Este cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman
şi Gheorghe Tattarescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu,
Bogdan Petriceicu Hasdeu. în egală măsură, această perioadă reprezintă un
preambul în evoluţia culturală care avea să se desăvârşească după Marea
Unire. O serie de personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale din perioada
interbelică îşi încep acum activitatea, ca de exemplu: istoricul Nicolae lorga,
scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, artiştii plastici Constantin Brâncuşi,
Gheorghe Petraşcu şi Theodor Pallady, savantul Henri Coandă, compozitorul
George Enescuşi alţii. Astfel, această perioadă reprezintă o punte de cristalizări
şi împliniri între generaţia paşoptistă şi cultura primei jumătăţi a secolului
al XX-lea.
l tiîuţiiie de cultură, Societă?' şi a .oriaţiî culttvaie. Un element de
coeziune a spiritului creator din întregul spaţiu românesc, îl reprezenta
Academia. Constituită în 1866 ca „Societatea literară română', cu misiunea de a
stabili ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române, ea şi-a modificat, încă de
la sesiunea inaugurală - august 1867 - numele în „Societatea Academică
Română", iar începând din 1872 a ajuns să-şi lărgească domeniul de compe-
tenţe, admiţând între membrii săi oameni de ştiinţă de prestigiu din domenii ca:
medicina (Nicolae Kretzulescu), ştiinţele naturale (A. Fătu), economia (Petre S.
Aurel/ansi loan Ghica), geologia (Gregoriu Ştefănescu). în mai 1879 a adoptat

185
Victor Babeş Emil Racoviţă
tulatura de „Academia Română", ce avea drept obiectiv principal promovarea
culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi frumoaselor arte". în
tructura sa s-au menţinut trei secţii: literatură, istorică şi ştiinţifică, dar o dată cu
liversificarea disciplinelor ştiinţifice reprezentate, cea din urmă secţie a tins să
câştige o pondere tot mai însemnată în ca-
drul Academiei, reflectând astfel progresele
ştiinţei româneşti în acea epocă.
Primei generaţii de savanţi români -
fizicianul şi matematicianul E, Baca/og/u,
geologul şi paleontologul Gr. Cobă/cescu,
chimiştii Petru Poni şi Nicolae Tec/u, bota
nistul Florian Porcius, agronomul şi econo
mistul Ion lonescu de la Brad - i s-au
alăturat personalităţi mai tinere, cu merite
deosebite în diferitele ramuri ale ştiinţei:
matematicienii Spiru Haret, David Ema-
nuel, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica,
inginerul Anghel Saligny, proiectant şi
constructor al podului de peste Dunăre de
la Cernavodă, geologii Ludovic Mrazec, I.
Simionescu şi Gh. Munteanu-Murgoci,
geograful Simion Mehedinţi, numeroşi re
prezentanţi ai medicinei şi biologiei pre
cum: Grigore Antipa, întemeietorul şcolii
dr. loan c. Cantacuzino româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie şi al

186
 Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din
Bucureşti, Dirnitrie Brândză, fondator al
Grădinii Botanice din Bucureşti, Victor
Babeş, Ion Cantacuzmo, C. Istrati, Gh.
Marinescu, C. Levaditi, Emil Racoviţă,
fondatorul în 1920 al Institutului de
Speologie din Cluj, D. Voinov, Francisc
Rainer, creatorul şcolii româneşti de
antropologie, Thoma lonescu.
Dacă secţiunea ştiinţifică a Academiei Române s-a bucurat de o com-
ponenţă atât de prestigioasă, nu mai puţin ilustre sunt şi numele academicienilor
din celelalte secţii: B.P. Hasdeu, Timotei Ci-pariu, Vasile Alecsandri, C.
Negruzzi, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, iar mai târziu /. Slavici, G.
Coşbuc, B. Şt. Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Re-breanu, la secţia literară;
M. Kogălni-ceanu, G. Bar'iţiu, Al. Odobescu, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, D.
Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, N. /orga, la secţia istorică. Nu se poate totuşi să nu
observăm şi câteva „absenţe" ilustre din rândul academicienilor. Marii scriitori
clasici, Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiaie, nu au ocupat în timpul
vieţii fotoliile de academicieni care li s-ar fi cuvenit pentru
valoarea operei lor. Nici premierele mondiale realizate în Petru Poni
domeniul aviaţiei de Traian Vuia şi Henri Coandă nu au fost răsplătite cu titluri
academice, decât în cazul celui din urmă, peste mai multe decenii de la
construirea primului avion cu reacţie. în pofida acestor omisiuni, Academia
Română reprezenta forul în jurul căruia s-au grupat cele mai importante forţe
creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate
sub administraţia străină.
Un fenomen caracteristic pentru cultura română în această perioadă îl
reprezintă şi apariţia unui mare număr de societăţi şi asociaţii culturale cu profil
istoric, literar, artistic. Ele ilustrează efervescenţa culturală care defineşte
deceniile din preajma anului 1900. Alături de Societatea „Junimea' (laşi, 1863),
Societatea culturală „Ateneul Român" (Bucureşti, 1865), Societatea Filarmonică
Română (Bucureşti, 1868), Societatea pentru fond de teatru român (Deva,
1870), Societatea amicilor de Belle Arte (Bucureşti, 1872) au activat importante
asociaţii culturale ce au susţinut idealurile deplinei libertăţi şi unităţi naţionale.
Menţionăm astfel, Amicii literaturii şi artei române (Bucureşti, 1895), Societatea
pentru răspândirea gustului artistic în România „Ileana" (Bucureşti, 1897),
Asociaţia „Frăţia bunilor români" (Bucureşti, 1906), Universitatea populară „N.
lorga" '(Vălenii de Munte, 1908), Liga „Deşteptarea" (Bucureşti, 1912). Alte
societăţi şi-au propus obiective limitate, marcând o tendinţă de specializare în
cultură. Astfel au activat între altele Societatea de Arhitectură (Bucureşti, 1891),
Societatea de filosofie (Bucureşti, 1897), Societatea „Tinerimea artistică"
(Bucureşti, 1901), Societatea scriitorilor români (Bucureşti, 1909), Asociaţia

187
 profesorilor universitari (laşi, 1917), So
cietatea „Arta Română"(laşi, 1917). Dacă
avem în vedere şi existenţa unui număr
mare de asociaţii vizând obiective sociale
şi politice (Liga Votului Universal) sau
naţionale („Arcăşiile"\n Bucovina) şi luăm
în consideraţie şi spectaculoasa dezvol
tare a presei - peste 2 700 de periodice
apărute doar în perioada 1907-1918 - ne
putem crea o imagine a bogăţiei şi diver
sităţii care au caracterizat preocupările
culturale ale societăţii româneşti între
războiul de independenţă şi Marea Unire.
Pentru meritul de a fi grupat în jurul
său pe cei care vor deveni „clasicii litera
turii române", Junimea" ocupă o poziţie
privilegiată în ierarhia asociaţiilor şi so
cietăţi/or cu/tura/e. Avându-I în fruntea sa
A pe Titu Maiorescu, ea a jucat un rol de-
Aurel Vlaicu • CISIV în afirmarea lui M. Eminescu, I.
Creangă, han Slavici şi Ion Luca Cara-
ale. în jurul acestei societăţi s-a definit un interesant complex de idei estetice,
jsofice şi politice, ce poartă numele de junimism. El s-a pronunţat şi a susţinut
omovarea, în acelaşi timp, a valorilor tradiţionale şi deschiderea către cultura
;cidentală, cu o afinitate specială faţă de cultura germană, explicabilă prin
Mihai Eminescu Ion Luca Caragiale
88
faptul că, în cadrul său, se formaseră nu numai Titu Maiorescu, ci şi mulţi alţi
reprezentanţi de vârf ai intelectualităţii române din epocă. Principala tribună de
manifestare a ideilor acestei societăţi au constituit-o „Convorbirile literare".
Reacţia împotriva poziţiilor junimiste s-a cristalizat în jurul revistei „Literatorul",
condusă de Alexandru Macedonski. Polemica de idei s-a purtat preponderent
pe tărâmul esteticului, „Literatorul" promovând curentul parnasianismului şi
simbolismului.
Estetica maioresciană a avut un adversar şi în persoana lui Constantin
Dobrogeanu-Gherea, susţinător al „artei cu tendinţă", iar din punct de vedere
politic adept al social-democraţiei. Ideile sale se fac cunoscute prin paginile
revistei „Contemporanul".
în primii ani ai secolului XX, alte două publicaţii au devenit purtătoare de
cuvânt ale unor noi curente literare, cu repercusiuni şi dincolo de domeniul strict
al esteticului: „Sămănătorul", iniţiat de Spiru Haret, şi, respectiv, „Viaţa Româ-
nească", prin care s-au făcut cunoscute, în special, ideile lui Constantin Stere şi
Garabet Ibrăileanu. Curentele născute în jurul celor două reviste au fost
sămănătorismul ş\ poporanismul.

învăţământul. O premisă importantă pentru facilitarea accesului la învă-

ţământ a reprezentat-o legea din 1864, prin care învăţământul primar a devenit
obligatoriu şi gratuit. în realitate, însă, nu toţi elevii înscrişi în clasa I terminau
patru clase. Condiţiile obiective ale dezvoltării social-economice, un anumit
imobilism şi o oarecare inerţie la nivelul mentalităţilor au determinat menţinerea
unui procent însemnat de analfabeţi. în opera de modernizare a sistemului de
învăţământ din România un rol important l-a jucat matematicianul, astronomul şi
pedagogul Spiru Haret, ce a îndeplinit de mai multe ori funcţia de ministru al
instrucţiunii publice. Prin activitatea sa el a reorganizat pe baze moderne
învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală şi politică de
proporţii a învăţător/mii române din med/uf sătesc.
în mare măsură, lumea academică coincide, în perioada de care ne
ocupăm, cu aceea universitară. Cele două universităţi, din laşi (fondată în 1860)
şi din Bucureşti (înfiinţată în 1864), au focalizat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţării
Se adăugau Facultatea de Medicină (iniţiatori dr. Carol Davila şi N. Kretzulescu),
precum şi şcolile superioare cu profil artistic - Şcolile de Arte Frumoase din
Bucureşti şi laşi, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, care completau
imaginea învăţământului superior românesc situat la cote valorice ridicate.
Nivelul ridicat de cunoaştere şi cercetare se explică nu numai prin talentul şi
entuziasmul corpului profesoral, ci şi prin temeinica sa pregătire în reputate
centre universitare ale Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii în
străinătate, adesea după absolvirea unei facultăţi în ţară, se va menţine şi în
continuare. în acest scop sunt atribuite burse de studii în străinătate, mulţumită
cărora poarta marilor universităţi se deschide pentru tinerii români proveniţi din
aproape toate păturile sociale.
Reforma învăţământului, promovată de Spiru Haret, a dat o nouă orientare
Şcolilor de stat din România. Concomitent, însă, a continuat să funcţioneze
învăţământul particular, precum şi cel confesional. în ceea ce îi priveşte pe
românii din provincii!'- aflate sub stăpânire străină, obiectivul principal a fost
apărarea şcolilor cu predare în limba naţională. în Transilvania şi în Bucovina

189
George Coşbuc Bogdan Petriceicu Hasdeu
 ■xistau unele şcoli româneşti, de nivel primar şi mediu, dar se simţea lipsa
ivăţământuiui superior. Activitatea Astreia constituit un imbold pentru afirmarea
laţiu'nii române din Transilvania. Ea a continuat să susţină, pe diferite căi, şcoala
omânească. Faptul că primul preşedinte al Astreiesle ales Andrei Şaguna, cel
are, în 1864, a devenit şi Mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi din
'ransilvania, aruncă o lumină semnificativă asupra implicării Bisericii în
prijinirea învăţământului şi cultivarea valorilor naţionale din Transilvania, fapt
;are reprezintă un adevăr general, valabil pentru ambele mari confesiuni
-irtodoxă şi greco-catolică - cărora le aparţineau românii transilvăneni.
Mult mai dramatică se prezenta situaţia învăţământului pentru românii din
Basarabia. Politica de deznaţionalizare a populaţiei majoritare româneşti a atins
ipogeui după 1867, când folosirea limbii române în orice fel de şcoală a fost
nterzisă. Chiar şi atunci când, sub influenţa revoluţiei ruse din 1905, s-a
ecunoscut dreptul la învăţământ în limba maternă, acest drept era acordat
liferitelor grupări etnice minoritare, nu însă şi majorităţii româneşti. Dramatica
iituaţie culturală a românilor basarabeni era întreţinută şi agravată şi de
vigilenţa :u care autorităţile ruse vegheau să nu pătrundă nici un fel de cărţi sau
periodice n bibliotecile basarabene din România pentru a putea, prin totala
izolare :ulturală, să-şi ducă la îndeplinire acţiunea de deznaţionalizare a
românilor.
în perioada care a urmat războiului de independenţă,
arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec şi ele printr-un proces de
iefinire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în cadrul fiecăreia şi
otodată cunosc capodopere ale creaţiei artistice.
în arhitectură, vechea tentaţie, ca stil, a clasicismului, este abandonată )
entru a face loc unor direcţii de dezvoltare divergente, nevoia de a construi mari

I90
 Palatul Culturii din laşi

edificii publice, care să dea prestanţă oraşelor româneşti. Aceasta este satis-
făcută de eclectismul specific şcolii franceze, ilustrat prin edificii ca Atheneul
Român sau Cercul Militar din Bucureşti. Preocuparea arhitecţilor de a îmbina
elementul nou cu cel autohton s-a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu şi a
elevilor săi, în clădiri aparţinând stilului neo-românesc, încercare de continuare a
repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca brâncovenească.
Pentru pictură şi sculptură, epoca de care ne ocupăm reprezintă momentul
unei predări de ştafetă între generaţii. Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu şi
Caro/ Storck, fondatori ai Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti şi Gheorghe
Panaiteanu, ctitor al şcolii similare din laşi, îşi încheie activitatea. în schimb,
generaţia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu şi Ştefan Luchian înnoiesc
limbajul plastic realizând o mai mare apropiere faţă de pictura franceză a şcolii
de la Barbizonş\ a curentului impresionist. La laşi, CD. Stahise apropie mult de
tradiţiile artei plastice germane.
Primii ani ai secolului XX au marcat şi deschiderea artei româneşti către
universul de idei şi forme ale curentului modernist. Opera lui Constantin
Brâncuşi, degajând o viziune stilizată a volumelor, a fost, pentru început, primită
cu reticenţa de publicul format şi educat artistic în spiritul curentului
academismului. Se afirmă nume noi ca: A. Verona, N. Vermont, C.
Cuţescu-Storck, Gh. Petraşcu, Th. Pallady. în sculptură, Ion Georgescuşi Ştefan
Valbudea preiau ştafeta de la dascălul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei
generaţii mai tinere: C. Brâncuşi, D. Paciurea, Fritz Storck. Activitatea

191
Palatul Poştei şi Telegrafului
din Bucureşti

Ateneul Român
Nicolae Grigorescu Theodor Aman
expoziţională capătă un caracter ritmic. Unii artişti expun şi în străinătate, unde
cei mai mulţi îşi desăvârşesc studiile, realizând astfel paşi spre recunoaşterea
artei româneşti în cercurile internaţionale. Un eveniment de excepţie îl constituie
Expoziţia Jubiliară organizată la Bucureşti în 1906 pentru a marca festiv
împlinirea a 40 de ani de la suirea pe tron a lui Caro/ I. Cu acest prilej se
amenajează în Capitală Parcul Carol şi se construiesc, în cadrul său, nu-
meroase edificii, precum Palatul Artelor. Tot cu acest prilej D. Pădurea, Fr.
Storck şi Filip Marin sculptează ansamblul de factură romantică format din doi
giganţi şi Frumoasa Adormită, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva,
regina poetă şi protectoare a artelor.
interesul pentru artă se manifestă, însă, şi pe alt plan. Acum au luat
naştere colecţii şi muzee dintre cele mai importante în România. Regele Carol I,
el însuşi având studii de istoria artei, şi-a format o celebră colecţie de tablouri.
Tot gustului său şi al reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datorează construirea
-între 1873-1383 - a CasteluluiPe/eş, devenit, din 1914, un bun al poporului
român, ca urmare a voinţei testamentare a suveranului. în 1910 ia fiinţă la
Bucureşti primul muzeu de artă, construit de Anastase Simu pentru a-i adăposti
bogata colecţie de pictură şi sculptură, donată ulterior statului. Ideea unui muzeu
de artă, iniţiat şi susţinut de stat, se află, în această epocă, doar în stadiul de
proiect, deşi un fond de opere ale artiştilor români începe să se strângă pentru
viitoarea Pinacotecă Naţională, iar spaţiile pentru amenajarea ei sunt prevăzute
în Palatul Atheneului. Mai aproape de realizare se află proiectul altei instituţii de
interes naţional. Este vorba despre Muzeul naţional de artă veche românească,
destinat să cuprindă atât obiecte de artă populară, cât şi mărturii artistice ale
civilizaţiei româneşti medievale, pentru care istoricul de artă Alexandru

193
 gara-Samurcaş a colecţionat un fond de mai multe mii de exponate, iar
itectul Nicolae Ghika-Budeşti a construit o aripă a viitorului sediu din
;ureşti (actualul Muzeu al Ţăranului Român).
Din acelaşi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiin ţă Comisia
wumentelor Istorice, organism specializat în studierea, repertorierea şi
taurarea monumentelor. Printre publicaţiile comisiei se numără şi amplele
iertorii de monumente bisericeşti medievale din România, realizate de Gh.
lşş\ Nicolae Ghika-Budeşti. Preocupărilor pentru cunoaşterea trecutului istoric
tional le datorăm şi cele dintâi studii de arheologie românească pe care Ie-a
îlizat Alexandru Odobescu, în legătură cu tezaurul de la Pietroasa, Grigore
cilescu, pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)ş\, mai târziu,
isile Pârvan, referitor la civilizaţia geto-dacă. Tot în această perioadă, a
;eput o activitate sistematică de culegere şi interpretare ştiinţifică a folclorului.
tivitatea de pionierat în acest domeniu a lui Vasile Alecsandri ş\ B.P. Hasdeua
;t continuată de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr. Toci/eseu, Elena
?cu/ută-Voronca, Lazăr Şăineanu, care au publicat importante culegeri de
clor, precum şi studii privitoare la textele culese. Preocupări similare s-au
anifestat şi în privinţa muzicii populare, care reprezintă şi una din sursele de
spiraţie pentru compozitori, în special pentru cei atraşi de creaţia corală. în
;eastă direcţie s-au impus, cu precădere, contribuţiile lui Gheorghe Dima şi
n Vidu.
Viaţa muzicală a fost bogată în manifestări aparţinând diferitelor genuri,
ste epoca în care se organizează Filarmonica şi Opera (teatrul liric). Câteva
îrsonalităţi se impun publicului, chiar şi celui internaţional. Haricleea Darclâe,
ina de A/o/ysunt două dintre vocile celebre ale României, aplaudate pe mari
;ene ale Europei. Dtntre compozitori se afirmă Ciprian Porumbescu, Eduard
'aude/la, Alfons Castaldi. Alexandru Flechtenmacher îşi asociază numele în
Decial cu acela al poetului Vasile Alecsandri, cu care colaborează. La laşi,
îavriil Musicescu îmbină activitatea componistică cu cea pedagogică. Fără
idoială însă că marele eveniment al istoriei muzicii româneşti este apariţia
inărului George Enescu, care şi-a uimit maeştrii prin precocitate şi o strălucită
arieră internaţională ca interpret, dirijor şi compozitor.
Imaginea vieţii culturale a epocii de după cucerirea independenţei ar fi
icompletă fără o menţiune a rolului tot mai important pe care şi-l asumă arta
framatică. Teatrul naţional se afla la momentul de răscruce dintre vechea
leneraţie, reprezentată de Matei Mi/Io, Mihail Pascal/y, şi noile contingente de
ictori, printre care menţionăm pe Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza
lomanescu, Constantin Nottara. în repertoriu, clasicii literaturii universale
ilternează cu dramaturgii români. în strânsă legătură cu teatrul dramatic a luat
îaştere şi teatrul liric, la dezvoltarea căruia un rol important l-a avut Eduard
Wachmann, director al Conservatorului din Bucureşti.
Viaţa culturală românească din perioada 1877-1918 se prezintă, astfel, ca
jn fenomen complex, atingând cote valorice superlative. în cadrul său s-au
ructificat roadele unei activităţi începută încă anterior anului 1848 şi în care
cultura română s-a aliniat celei europene. Principalele instituţii culturale s-au
aflat acum în perioada de organizare care, nu lipsită de unele ezitări, a constituit
un început condus în mod ferm de o generaţie de oameni de cultură, beneficiind
de o formaţie solidă şi animaţi de un patriotism autentic. Afirmarea specificului
naţional în cultură a fost unul din obiectivele urmărite cu consecvenţă fără a fi
însă şi formulat ca atare, în mod programatic. România independentă devenea
astfel şi centrul către care convergeau forţele creatoare din întregul spaţiu locuit
de români, într-un moment în care aspiraţiile către unire atingeau apogeul,
pregătind actul din 1918.

NICOLAE /ORGA despre interesul acordat ţăranului român

...Cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte ţăranului. Cercurile literare
şi
ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele, legendele, portul, în scurt toate formele
de mişcare spirituală ale poporului..."

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU despre specificul naţional

...Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în fiecare dintre noi, şi cu
toate
acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata
istorică; el este chipul cu care ne întrupăm pentru alte neamuri..."

TEMĂ:
1. Caracterizaţi direcţiile principale de dezvoltare ale învăţământului românesc, între anii
1878 şi 1914.
2. Care au fost contribuţiile majore ale mişcării artistice la afirmarea culturii după cucerirea
independenţei?
 RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

-DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Şl

ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. -ROMÂNIA SI DEBUTUL PRIMEI
CONFLAGRAŢII MONDIALE. PERIOADA
NEUTRALITĂŢII SI SEMNIFICAŢIA SA. -INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI.
OPERAŢIILE MILITARE DIN ANUL 1916.
k
OCUPAŢIA MILITARĂ A PUTERILOR CENTRALE. - CAMPANIA DIN VARA
ANULUI 1917 SI URMĂRILE SALE. -PACEA DE LA BUCUREŞTI (24
APRILIE/7 MAI 1918). REINTRAREA
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI SI PARTICIPAREA SA LA VICTORIE.

Diplomaţia românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

ocolului al XX-lea. Dupâ recunoaşterea internaţională a independenţei de stat,
omânia a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în Europa şi, în
aecial, în sud-estul său. Aceasta, pe de o parte, deoarece ocupa o poziţie
rategioă în Peninsula Balcanică, acolo unde se ciocneau interesele economice şi
olitice ale Rusiei, Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei, iar, pe de altă parte, ea
ebuia să se integreze structurilor europene de pe o nouă poziţie - cea de stat de
>ne stătător- şi să-şi făurească modalităţi proprii de afirmare care să-i asigure
9zvoltarea. în atare condiţii, ţara noastră a desfăşurat o politică externă activă, cu
n câmp de acţiune lărgit şi în care s-a manifestat o colaborare între toate partidele
alitice, dincolo de micile interese partizane, pe drumul afirm ării intereselor
aţionale. Au contribuit la aceasta diplomaţi străluciţi, precum MihailKogălniceanu,
J/7 Chica, P.P. Carp, I.C. Brătianu, V. Boerescu, DA. Sturdza şi alţii. Conform
ărerii unor diplomaţi străini, Bucureştiul a devenit, în perioada de care ne ocupăm,
n centru cu o bogată activitate diplomatică, „o veritabilă trambulină pentru
mbasadori".
Imediat după 1878, un obiectiv central al guvernului român a fost
cunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i-au urmat în
tatutul politic al ţării. După numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de
Dordarea cetăţeniei evreilor şi de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, între
iii 1878-1880 Anglia, Franţa, Grecia, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman, ustro-
Ungaria, Italia, Germania au recunoscut independenţa de stat a României.
în acelaşi timp, au avut loc numeroase contacte diplomatice legate de
dicarea ţării la rangul de Regat. încă în toamna lui 1878, Caro/ la luat titlul de
Iteţă Regală, acesta fiind recunoscut în anul următor. El a semnificat un prim
as către modificarea statutului politic internaţional al ţării. în 1880 I.C. Brătianu
Carol I au făcut vizite în Germania. Cu acest prilej a fost abordată şi problema
sgatului şi s-a reglementat, apoi, succesiunea la tronul ţării. S-a stabilit ca, în lipsa
ascendenţilor direcţi, tronul să revină prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui

36
Carol. Acesta s-a căsătorit în 1892 cu principesa Măria de Edinburgh, nepoata
reginei Victoria a Angliei. La 14/26 martie 1881, Parlamentul a votat
transformarea României în Regat, punând încă o dată Europa în faţa faptului
împlinit. România îşi decidea, astfel, singură, soarta în istorie. în 1881, ţara
noastră întreţinea relaţii diplomatice cu 18 state ale lumii.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea scena politică
a continentului nostru a fost marcată, cel puţin în sud-estul său, de mutaţii
semnificative. Austro-Ungaria şi-a intensificat penetraţia în Peninsula Balcanică
şi a ocupat un loc important în Comisia Dunării; preocuparea sa de a domina
Comisia, permanentele fricţiuni legate de situaţia românilor din Transilvania,
supuşi unei intense deznaţionalizări după înfăptuirea dualismului din 1867, ca şi
consecinţele convenţiei comerciale din 1875 au dus la înrăutăţirea relaţiilor
româno-austro-ungare. Rusia şi-a întărit poziţiile în Bulgaria şi a încercat, în
1878, să ameninţe România cu ocuparea; în anul următor, pe fondul înrăutăţirii
grave a relaţiilor româno-ruse, după încălcarea de către Rusia a Convenţiei din 4
aprilie 1877 şi ocuparea judeţelor din sudul Basarabiei, s-a ajuns la incidentul
între trupele române şi ruse de la Arab Tabia, în legătură cu delimitarea frontierei
de sud a Dobrogei. Franţa, înfrântă catastrofal în urma războiului din 1870-1871
cu Prusia, nu mai reprezenta, pentru moment, o forţă politico-diplomatică în
Europa. Acestea au impus României, tot mai mult izolată diplomatic după 1878,
să se îndrepte spre o alianţă diplomatică cu Puterile Centrale (Tripla Alianţă),
formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. S-au adăugat originea germană a
dinastiei din România şi unele interese economice ale cercurilor conducătoare
din ţara noastră în relaţiile cu Germania. Iniţiativa a venit din partea cancelarului
german Otto von Bismarckcare, în 1880, s-a şi exprimat în acest sens. în 1883,
regele Carol I a făcut vizite în Germania şi Austro-Ungaria, ceea ce a grăbit
apropierea României de Puterile Centrale, l-a urmat vizita primului ministru I.C.
Brătianu în aceleaşi ţări. în cadrul convorbirilor, premierul român a respins însă
în mod hotărât - expresie a politicii independente a României şi a faptului că
alianţa nu însemna renunţarea la o politică proprie a guvernului de la Bucureşti
-cererea de a nu permite pe teritoriul său acţiuni îndreptate contra dublei
monarhii. Chiar cu un an înainte, în 1882, avusese loc la laşi, cu prilejul dezvelirii
unei statui a lui Ştefan cel Mare, un incident ce agravase relaţiile între Viena şi
Bucureşti: senatorul Petre Grădişteanu declarase atunci că speră ca regele
Carol să recapete „pietrele preţioase" ce lipseau încă de la coroana voievodului
moldovean, adică provinciile aflate sub dominaţie străină.
în ultimii ani ai secolului trecut, raportul de forţe în Balcani a suferit
importante modificări o dată cu reorientarea Serbiei şi Bulgariei spre Rusia. în
acelaşi timp, guvernul român a continuat să-şi manifeste interesul pentru
sprijinirea locuitorilor de origine română din zona Balcanilor, mai precis din
Munţii Pindului ş\ de pe Valea Timocului.
Alianţa între România şi Puterile Centrale s-a semnat în 1883 şi a fost un
act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege şi de către unii oameni politici.
Ea a fost reînnoită, de cîteva ori, în anii următori. Alianţa a avut un caracter pur
defensiv, specificându-se angajamentul părţilor de a nu adera la alianţe
potrivnice vreunuia din membri, ca şi obligaţia de a se ajuta în cazul în care vreo
parte contractantă era atacată. România a izbutit, în acest mod, să iasă din

197
 rea în care fusese împinsă şi a obţinut unele garanţii de securitate. în
aşi timp, alianţa nu a semnificat nici un moment abandonarea sprijinirii luptei,
inilor din Transilvania, ci chiar o consolidare a statutului internaţional al ţării
regătirea deplinei unităţi naţionale. Pentru unii politicieni, tratatul avea )
rtantă prin prezenţa Germaniei în alianţă. Se spera că aceasta din urmă va
veni la Viena şi Budapesta pentru a îmbunătăţi situaţia românilor ardeleni,
■esie a conjuncturii internaţionale, clauzele militare ale acordului nu au fost
nicicând aplicate, iar atunci când condiţiile au permis-o, românii au intrat în
i pentru eliberarea fraţilor lor de peste munţi.
Trebuie menţionat şi faptul că, după 1883, momentele de încordare între
ureşti şi Viena au continuat, date fiind intensificarea exploatării naţionale a
anilor ardeleni, tensiunile economice, precum şi războiul vamal dintre anii 5-
1891, regimul navigaţiei pe Dunăre. Puternicul ecou al acţiunii
lorandiste, uriaşa adeziune a opiniei publice şi a tuturor cercurilor politice din
hiul Regat la prevederile documentului înaintat lui Franz losif m 1892,
icarea liderilor memorandişti în procesul de la Cluj, au impus cercurilor
ale de la Bucureşti ca, în ciuda alianţei cu Viena, să susţină interesele
jnale. însuşi regele Caro/1 a avertizat Germania că nu putea să se opună
deratelor naţiunii române.
La începutul secolului al XX-lea România s-a afirmat în sud-estul Europei
in factor de stabilitate politică. Politica externă a încercat să corespundă pe
in şi să urmărească realizarea intereselor naţionale, aceasta pe fondul compli-
situaţiei din Balcani şi al conturării celei de-a doua alianţe politico-diplomatice
Europa - Antanta (Tripla înţelegere) - constituită de Franţa, Anglia şi Rusia,
lânia a urmărit, în principal, menţinerea statu-quo-uM în Peninsula Balcanică
î acest sens, şi-a modelat activitatea pe lângă Puterile Centrale. Noua situaţie
sud-estul Europei, în special apropierea Austro-Ungariei de Bulgaria şi
terea agresivităţii sale după 1908, când a anexat Bosnia şi Herţegovina, s-a
■ânt şi asupra situaţiei românilor din Transilvania. Cel din urmă eveniment a
întuat contradicţiile în această zonă a continentului, dat fiind şi faptul că
enţiile Rusiei faţă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost ignorate la Viena.
asemenea, Bulgaria şi-a manifestat dorinţa de a îngloba noi teritorii. De fapt,
jaria dorea să-şi sporească teritoriul pe seama Imperiului Otoman, prin aceasta
ând în pericol statu-quo-u\ balcanic. în aceste condiţii s-a produs, în mod
tat şi greu de surprins de cei neavizaţi, o detaşare a ţării noastre de Puterile
trale. Ea s-a prelungit până către 1914, în pragul conflagraţiei mondiale.
Diplomaţia austro-ungară şi cea germană au căutat, totuşi, să menţină
ureştiul în orbita Puterilor Centrale, în ciuda unui curent de opinie tot mai
ivorabil lor în cercurile politice româneşti. în 1909, moştenitorii tronului din
mania şi Austro-Ungaria au vizitat capitala României, iar la împlinirea a 70 de
regele Carol /a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion I.C. Brătianu,
cipesa Măria, alţi politicieni au tatonat însă terenul pentru o reorientare tacită,
>olitica externă, către Antantă. Se spera ca aceasta să sprijine unirea
isilvaniei şi Bucovinei cu România. Tot mai multe evenimente politice şi
nomice atestă acest proces. în anii 1910-1911 România a fost vizitată de
uni militare din Anglia şi Rusia, de Paul Deschanel, fost preşedinte al
iţei, şi de către primarul Parisului. De asemenea, au sporit investiţiile de
ital din statele Antantei, în special în industria petrolieră.
 Războaiele balcanice din 1912-1913 au demonstrat însă, în mod clar,
reorientarea politicii externe a guvernului român. în 1912, statele balcanice
-Serbia, Grecia, Bulgaria urmăreau realizarea unităţii naţionale prin recucerirea
unor teritorii aflate încă sub stăpânirea Imperiului Otoman. Poarta a fost înfrântă
şi, la 3 decembrie 1912, a semnat armistiţiul. Tratativele pentru pace s-au
desfăşurat la Londra, dar între aliaţii balcanici existau încă multe neînţelegeri.
Datorită Porţii discuţiile au fost întrerupte, iar la 3 februarie 1913 conflictul a
reizbucnit. Teama unei generalizări a conflictului a făcut ca Marile Puteri să
intervină, după Conferinţa internaţională a ambasadorilor şi „Protocolul" de la
Moscova, ceea ce arată interesele distincte ale Marilor Puteri, în zonă, şi să se
încheie pacea de la Londra, lăsând, totuşi, importante probleme nerezolvate.
România şi-a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict balcanic, dar a
privit cu îngrijorare războiul, mai ales prin prisma intervenţiei Marilor Puteri. La
10 iunie 1913 Bulgaria, nemulţumită de rezultatele tratativelor de pace, a atacat
pe foştii aliaţi. ( începea al doilea război balcanic.) în aceste condiţii, când
situaţia din Peninsula Balcanică se complicase la maximum şi tindea să se
modifice, România a decretat mobilizarea. Toţi contemporanii au fost de acord
că aceasta a semnificat în fapt ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi în mod
deosebit cu Austro-Ungaria. Nicolae /orga scria că.....se poate spune... că peste
Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva voinţei
austriece". Trupele române au trecut Dunărea şi au înaintat în Bulgaria. Bulgaria
a fost silită să capituleze. Discuţiile pentru pace s-au desfăşurat la Bucureşti,
ceea ce era o recunoaştere a rolului ţării noastre. Pacea de la Bucureşti din 10
august 1913 a prevăzut cedarea de către Bulgaria a unei părţi din Macedonia
către Serbia şi a sudului aceleiaşi provincii către Grecia. Imperiul Otoman a
primit o parte din răsăritul Traciei cu oraşul Adrianopole (Edirne), iar România,
sudul Dobrogei, până la linia Ecrane - Turtucaia. Tratatul de Pace a restabilit
pacea în Balcani doar aparent, căci în ciuda politicii Bucureştiului de a-l menţine,
guvernul de la Sofia a acţionat permanent sub instigarea Vienei pentru revizuirea
sa. Aceasta a adâncit şi mai mult ruptura între România şi Tripla Alianţă, tocmai
în pragul războiului mondial.

România şi debutui primei conflagraţii mondiale. Perioada neutralităţi.

şi semnificaţia sa. Primul război mondial (1914-1918) a reprezentat apogeul
confruntării între Marile Puteri pentru dominaţie economică şi politică şi
reîmpărţirea lumii în sfere de influenţe. S-au confruntat Puterile Centrale şi
Antanta, deopotrivă responsabile de izbucnirea conflictului.
în vara anului 1914 România ocupa o poziţie importantă, ambele tabere
beligerante fiind dispuse să-i câştige concursul. Pe de o parte, Puterile Centrale
se străduiau să menţină România în alianţă. în acest sens, în 1913-1914 au fost
acreditaţi la Bucureşti noi ambasadori, şi anume Ottokar Czernin, importantă
figură a politicii Austro-Ungariei, şi von Bussche, din partea Germaniei. Vizita
ţarului Nicolae al //-/ea şi a familiei sale la Constanţa, la 1/14 iunie 1914, însoţit
de ministrul de externe Sazonov, discuţiile cu regele Caro//şi premierul Ion I.C.
Brătianu au reconfirmat însă noua orientare în politica externă a României.
Treptat, chiar personalităţi marcante de la Berlin şi Viena au recunoscut că
România era practic pierdută pentru Puterile Centrale.

199
 La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, căruia i-au căzut
ime moştenitorul tronului austro-ungar, Francisc Ferdinand, şi soţia sa. în
3 următoare, după ce Austro-Ungaria i-a declarat război Serbiei, au intrat în
flict, declarându-şi reciproc război, principalii componenţi ai alianţelor
mili-i Atât Antanta cât şi Puterile Centrale au făcut presiuni la Bucureşti
pentru a tiga alianţa României şi intrarea sa imediată în război.
Soarta tării a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3
iust 1914' în faţa unei situaţii grave bătrânul rege Caro/ I trebuia să se
isulte cu forţele politice din ţară. La Consiliu au luat parte regele, prinţul
■dinand, principalii oameni politici. Regele a prezentat tratatul de alianţă cu
erile Centrale şi a cerut intrarea în război alături de aliaţii săi. De partea sa
situat doar liderul conservator Petre P Carp, ce a invocat, din nou, pericolul /
ce ameninţa România. Membrii marcanţi ai Partidului Conservator
mocrat şi ai Partidului Conservator, precum / Grădişteanu, I.N. Lahovary,
u pronunţat însă pentru neutralitatea armată. Ion IC. Brătianu şi membrii
'ernului, ca şi Alexandru Marghiloman, au susţinut necesitatea expectativei
late care, la acel moment, era cea mai puţin riscantă. A fost adoptată ultima
jtie. în comunicatul oficial s-a precizat că România nu fusese nici prevenită,
consultată în legătură cu mersul războiului şi nu putea fi invocat nici un motiv
război.
între 1914-1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul mondial,
-un climat politic foarte agitat, când forţele politice propuneau soluţii diverse,
diplomaţii Puterilor Centrale şi Antantei se străduiau să obţină colaborarea
itară a României, primul ministru Ion IC. Brătianu a manifestat o deosebită
ponsabilitate faţă de destinele ţării. în negocierile secrete cu Antanta, care
mitea sprijinirea luptei pentru desăvârşirea unităţii teritorial-naţionale, Ion
. Brătianu a dorit să obţină toate garanţiile pentru existenţa de sine stătătoare
arii. Pregătindu-se permanent de intrarea în război, el a amânat tot mai mult
jst moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes militar.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Caro/ /a decedat şi a fost înmor-

ntat la Curtea de Argeş. în februarie 1916 a murit şi soţia sa, regina Elisabeta.
rol a fost urmat la tron de Ferdinand I. Acesta se plasase pe poziţii antantofile
d influenţat în acest sens şi de soţia sa, regina Măria. în septembrie 1914 au
t încheiate de către România acorduri cu Rusia şi Italia în schimbul unei
jtralităţi binevoitoare, Rusia a recunoscut drepturile istorice ale României
jpra Transilvaniei şi a Bucovinei. România şi Italia au căzut de acord, în
îlaşi an, să nu renunţe la neutralitate decât în urma unui preaviz de opt zile.
Depărtarea tot mai evidentă a României de Puterile Centrale l-a determinat
împăratul Germaniei, Wilhelm al //-/ea, să continue eforturile pentru
nţinerea alianţei la Bucureşti, dar şi presiunile la Budapesta pentru a obţine
Dunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania. Guvernul Tisza s-a arătat însă,
continuare, reticent în faţa unor astfel de demersuri. Tisza credea, astfel, că
mânia va ceda fiind ameninţată de Bulgaria şi Imperiul Otoman.
Totodată, în sânul opiniei publice româneşti şi al principalelor partide
Utice au continuat frământările în legătură cu posibilitatea intrării României în
'boi şi împlinirea idealului deplinei unităţi naţionale. Curentul dominant a fost
Regele Ferdinand Regina Măria
 acela care se pronunţa pentru intrarea în luptă alături de Antantă, ce promisese
întregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Un-
gar cu România. Acţionau de pe aceste poziţii, pe diferite căi - demonstraţii,
articole de presă, conferinţe, intervenţii diplomatice - printre altele Liga pentru
unitatea culturală a tuturor românilor, în conducerea căreia se aflau Vasile Lucaciu,
Nicolae /orga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Octavian Goga, Acţiunea Naţio-
nală, organizaţie condusă de Nicolae Filipescu şi care cuprindea pe conservatorii
antantofili. Pe linia susţinerii intereselor Puterilor Centrale s-au plasat, pornind de
la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu Costake, V.
Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a semnificat însă că aceşti oameni
politici nu susţineau şi idealul unităţii naţionale. Mişcarea socialistă din România
s-a opus însă participării la război pe care, în conformitate cu aprecierile
Internaţionalei a ll-a, îl considerau „imperialist". Congresul extraordinar din 1914 al
Partidului Social-Democrat a cerut adoptarea unei politici de neutralitate. Se
aprecia că desăvârşirea unităţii statale a României se putea desfăşura doar prin
„socialism şi revoluţie". Prin numeroase întruniri, mitinguri şi demonstraţii, precum
şi pe plan internaţional, socialiştii români au susţinut aceleaşi idei.
în perioada neutralităţii situaţia economică a ţării s-a înrăutăţit. Mai întâi,
închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, după intrarea Imperiului Otoman în
război de partea Puterilor Centrale, a dus la reducerea volumului comerţului
■românesc. Mai apoi, taberele beligerante s-au înfruntat în România şi în plan
economic. Erau la mijloc importante rezerve petroliere şi producţia de cereale a
ţării, ce ar fi întărit potenţialul uneia sau alteia din taberele aflate în război. în
vederea continuării înzestrării armatei române cu armament modern, Antanta a

201
 UNIVERSUL
¥S
nânla a declarat războii
U l i
tiarei patrii a amMJtaretarei ştiri ii astft
CONMMU

Ziarul «Universul» anunţând intrarea României în război

;ordat unele credite, s-au făcut comenzi de armament în străinătate şi s-au

treprins, de asemenea, unele rechiziţii. Situaţia s-a complicat în 1915 pentru
omânia, o dată cu intrarea în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale
oarta acţiona în acest sens încă din 1914.
între anii 1915-1916, mai ales, au avut loc numeroase tratative cu Antanta
Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg, multe influenţate de desfăşurarea
seraţiunilor militare. Pe fondul unor victorii ale Triplei Alianţe din vara lui 1915,
ntanta era gata să accepte drepturile legitime ale rom ânilor asupra
'ansilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Antanta se obliga să susţină desăvârşirea
lităţn naţionale a ţării noastre pornind, deci, de la propriile interese. încă din
314, Austro-Ungaria propunea unirea tuturor românilor într-un singur stat, dar
tegrat imperiului său. Convorbirile care au urmat s-au purtat sub presiunea
îrmanentă a Franţei şi Angliei, Ion I.C. Brătianu amânând mereu intrarea în
zboi pentru a găsi momentul oportun. în vara anului 1916, şeful Marelui Stat
f
ajorrus, generalul M.V. Alekseev, şi generalul Joseph Joffre, comandantul şef
trupelor franceze, au cerut României să intre în război, „acum ori niciodată".
Intrarea României în război. Operaţiunile militare din gnu! 1916. Ocu-
aţia militară a Puterilor Centrale. Tratativele cu Antanta au intrat în vara anului )
16 în faza finală, căci presiunile sale la Bucureşti s-au înmulţit peste măsură
jpă îndelungi discuţii, la 4/17 august s-au semnat documentele colaborării
Dmâniei cu Antanta, şi anume o Convenţie politică ş\ una militară. Ele au avut un
iracter secret. Convenţia politică prevedea ca România să declare război Jstro-
Unganei, căci doar cu aceasta din urmă avea probleme. Antanta s-a

)2
// JState din coaliţia Antantei
\State din coaliţia Puterilor Centrale
- Aliniamentul frontului în momentul oprim
ofensivei române în Transilvania
-T.Jir " Aliniamentul frontului la 12 XI. 1916

Aliniamentul frontului la 24 X11916

Linia frontului la 31 XI11916
(după retragerea în Moldova)
Năsău r
ARMATA 2 Armate române v paşcani \
d Beclean
ARMATA 6 Armate ruse ■"f r*
Inamicul
 A 2 române —
' d e la Mărăşti AUSTRO-UNGAR/
O Respingerea ofensivei germaneM» în Târgu Mureş Bacău ■.r .
vara anului 1917 (Mărăsti, Oituz) ARMATA DE NORD ) Leova
Abrud . \ Bârlad. Comrai
Lipovâ \ li ARMATA 2
iro

8
Lugoj

Caransebeş l.Şerpiloi

*%.
A2 \
Râmnicu ţ A.1 Câmpina
' Vâlcea (
,«pu! KUHiVfc ) PlteŞ{l Sulina
, '\•™>Q Sf.Gheorghs
\ f t

SERBrA Ploieşti \ ARMATA 1 f = - _„

CL Craiova slatina GP de -; HârşovaC ARMATA DJ -~iş_z=?&zz-
r MANEVRĂ : -, TRUPE RUSE =' <;g OBR ? GEA " "f=#= *
Rezistenţă împotriva războiului x s, |
(1914-1918) \Vidin Calafat
Sv BUCUfflgîi Feteşti-' / "'"" r- PEEEff~r
J I Teritoriu român cotropit în anul 1916 \ Olten,ţa '.3' -"V Constenţa ' ' "~~
I-----------Ide armatele Puterilor Centrale \ * l_om
Turtucaia Alexandria,
i-----------1Teritoriu răpit României prin pacea iu
Mangalia
I_______Ide la Buftea-Bucureşti (1918)
■ «-•■— --Frontierele României după pacea de la Bucureşti ABMATA 3 BULGARA \
Nicopole "~ -— Bazargic0
Balcic
Rom ânia
în
perioada
războiului
pentru
reîntregire
naţionala
 obligat să respecte integritatea terito-
rială a ţării. S-a recunoscut, de ase-
menea, aspiraţia legitimă a României
pentru Unirea cu Transilvania şi
Bucovina. România urma să participe
la Conferinţa de Pace în condiţii de
egalitate cu celelalte părţi semnatare.
Convenţia militară a stipulat ajutorul
militar al Antantei pentru ţara noastră.
Armata română trebuia aprovizionată,
prin porturile ruse, cu muniţii şi
armament în cantitate de 300 de tone
zilnic. în ziua decretării mobilizării ge-
nerale un tren cu muniţii trebuia să se
afle la graniţa ţării. România se obliga
să intre în război la 15/28 august 1916
împotriva Austro-Ungariei. Concomi-
tent, armata rusă trebuia să desfă-
şoare mari operaţii în Galiţia şi Buco-
vina şi să participe la apărarea Dobro-
gei contra vreunui atac al Bulgariei, iar
trupele aliate de la Salonic, conduse
de generalul francez Sarrail, trebuiau
să declanşeze o ofensivă pentru a
Generalul Constantin Prezan,
şeful Marelui Cartier General reţine pe austro-germani.
La 14/27 august 1916 a fost convocat
Consiliul de Coroană sub preşe-
linţia regelui Ferdinand. Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul înţelegerilor cu
Antanta şi a cerut intrarea ţării în război alături de această alianţă de forţe. Toţi
>articipanţii s-au declarat de acord şi au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu
Waiorescuş'i a lui Petre P. Carp, ce continuau să susţină politica de expectativă,
n aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de război
\ României.
începea astfel războiul pentu reîntregirea naţională a României. României
-a fost impusă intrarea în război într-un moment cu totul nefavorabil, fiind cerută
ie Antantă datorită situaţiei sale precare pe fronturile europene. Prin intrarea
îulgariei în război contra ţării noastre s-a format un front uriaş pornind de la
arpaţi, mergând pe Dunăre şi ajungând la Marea Neagră. în cadrul său, din cei
>este 800.000 soldaţi şi ofiţeri, cât numărau forţele armate române, cele mai
nulte efective, două treimi, au fost afectate frontului din Transilvania, şi mult mai
>uţine celui din Dobrogea. în noaptea de 14/15 august 1916 armata română a
recut Munţii Carpaţi în Transilvania, unde a cucerit Braşovul, Top/iţa şi a pătruns
n zona secuiască. Trupele române au fost întâmpinate cu bucurie de locuitori,
;e aşteptau eliberarea de sub dominaţia străină. Multe din prevederile
Con-/enţiei militare cu Antanta nu au fost însă respeptate de către aceasta,
iar rfensiva română nu a fost susţinută de aliaţi nici în Galiţia şi nici în
Dobrogea, ;eea ce a dus la oprirea ei. La 1 septembrie 1916,
forţele germa-

104
 Luptele de la Cerna, din 1916. Pictură de D. Stoica

no-bulgaro-otomane conduse de Mackensen au forţat Dunărea şi au

provocat românilor înfrângerea de la Turtucaia, ce a trebuit evacuată. Marele
Cartier General român condus de generalul Constantin Prezan, a decis să
contracareze în chip fulgerător prin trecerea unor unităţi peste Dunăre şi
încercuirea inamicului, ceea ce a eşuat datorită declanşării ofensivei
Austro-Ungariei şi a Germaniei în Transilvania, sub coordonarea generalului
Eric von Falkenhayn.
Până la sfârşitul lunii octombrie 1916 s-au dus lupte grele în Dobrogea,
unde românii, lipsiţi de cooperarea eficientă a ruşilor, au fost nevoiţi să cedeze şi
să se retragă cu grele pierderi. în schimb, generalul Eremia Grigorescu a
câştigat lupta pentru trecători/e Moldovei. Sub lozinca „Pe aici nu se trece", ce a
căpătat în anul următor valoare de simbol, trupele române au oprit pătrunderea
trupelor germane şi austro-ungare din această direcţie pe teritoriul ţării.
Concentrând numeroase trupe şi o tehnică superioară de război, trupele
Puterilor Centrale au rupt însă după lupte înverşunate, în Banat, pe crestele
Carpaţ/ior şi în trecători, apărarea la trecătoarea Jiului şi s-au revărsat în
Muntenia şi Oltenia. în luptele de la Jiu s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu.
Concomitent, Mackensen a forţat şi trecut Dunărea pe la Zimnicea. Presate de
•a nord şi de la sud, unităţile militare române au susţinut bătălia de la
Argeş-Neajlov care a dus la pierderea Bucureştiului, la 23 noiembrie/6
decembrie 1916 Mackensen intrând în Capitală. Guvernul, autorităţile, armata şi
unii locuitori s-au retras în Moldova, -teritoriu ce a devenit centrul rezistenţei

205
Ecaterina Teodoroiu Generalul Eremia Grigorescu
>06 Ordonanţa lui Mackensen către populaţia Bucureştiului, prin care anunţa instaurarea
ocupaţiei germane

k
 româneşti, iar Capitală a ţării a fost
considerat oraşul laşi. Frontul s-a
stabilizat în sudul Moldovei, pe văile
Suşiţei, Putnei şi Şiretului.
Refugiul în Moldova şi continuarea rezistenţei au fost grevate de numeroşii
răniţi şi bolnavi, de condiţiile precare de igienă şi de asprimea iernii. Tifosul
exantematic a făcut ravagii afectând peste 30 000 de oameni. La laşi s-a
organizat un guvern naţional, în care au intrat şi unii conservatori în frunte cu
Take lonescu. Pentru a mobiliza poporul la apărarea ţării, se impuneau unele
reforme de structură. în lunile martie-aprilie 1917, dată fiind şi situaţia din Rusia,
unde ţarismul fusese înlăturat, regele Ferdinand a promis solemn înfăptuirea a
două mari reforme - cea electorală şi agrară. în vara aceluiaşi an, Parlamentul
reunit la laşi a decis modificarea constituţiei pentru a oferi temei legal reformelor
preconizate. în aceste condiţii foarte grele pentru ţară, guvernul român a acceptat
să depună în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional ce cuprindea arhivele, valută,
valon mari, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte ale Mitropoliei Ungro-
Vlahiei.
Pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale, ce însemna o mare parte din
teritoriul ţării, s-a organizat un regim de ocupaţie militară. Bogăţiile solului şi sub-
solului au fost exploatate în folosul Germaniei şi Austro-Ungariei. între
decembrie 1916 şi noiembrie 1918, conform unor statistici au fost sustrase din
ţara noastră, prin jaful Puterilor Centrale, mari cantităţi de petrol şi produse pe,-
troliere, cereale, materiale de construcţii ş.a. Valoarea totală a pagubelor provo-
Generalul Alexandru Averescu

cate de ocupanţii României se cifrează la aproape 18 miliarde lei aur. S-a iniţiat
reprimarea oricărei forme de rezistenţă a populaţiei locale, dar, în ciuda unei
atari situaţii, s-au desfăşurat acte de protest, sabotaje, ce au reunit pe ţărani,
intelectuali, lucrători industriali, militari. La Bucureşti au rămas unii membri
marcanţi ai Partidului Conservator (Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Titu
Maiorescu, Theodor Rosetti). Deşi mulţi erau plasaţi pe poziţii germanofile, ei au
refuzat, în general, orice colaborare cu autorităţile de ocupaţie.
Campania din vara anului 1917 şt urmările s?Je Apărarea ultimului
teritoriu unde mai pulsa încă fiinţa statului român era, după campania din 1916,
obiectivul principal al autorităţilor militare româneşti. Printr-un uriaş efort militar
s-a refăcut o forţă militară ce grupa 460 000 de soldaţi şi ofiţeri. A contribuit la
aceasta şi înzestrarea cu armament modern, cumpărat din străinătate, ca şi
misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot. Regina Măria
a organizat sub patronajul său Crucea Roşie, pentru a alina suferinţele răniţilor şi

207
 Generalul Berthelot îmbrăţişează pe ofiţerii români decoraţi

le celor bolnavi. Planul românesc de acţiune urmărea să declanşeze ofensiva în

ectorul Nămoloasa. Puterile Centrale se pregăteau în schimb să scoată Româ-
1a din război pnntr-un atac combinat al lui Mackensen, dinspre sud, şi o ofen-
ivă la Oituz. Prinsă ca într-un cleşte, armata română ar fi trebuit să capituleze.
în vara anului 1917 s-au desfăşurat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
lituz. Rezistenta eroică a Armatei a ll-a Române conduse de generalul

Mausoleul de la Mărăşeşti

>08
 Inspecţie la o unitate pe frontul de la Oituz, 1916

Alexandru Averescu a determinat pe Mackensensă schimbe direcţia de ofensivă

a trupelor austro-germane dintre Şiret şi Carpaţi spre Focşani - Mărăşeşti
-Adjud. După lupte îndârjite, între 24 iulie/6 august şi 24 august/3 septembrie
1917, armata germană a bătut în retragere. Inamicul a izbutit doar o pătrundere
de câţiva kilometri. S-a remarcat rezistenţa deosebită a Regimentului 32 „Mircea"
şi iscusinţa militară a generalului Eremia Gngorescu. La jumătatea lunii august s-
au prăbuşit şi ultimele încercări de a străpunge apărarea românească la Oituz.
Rezistenţa eroică a armatei române în Moldova a salvat statul român, dar,
totodată, a oprit şi înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.

Deşi România era victorioasă pe front',

situaţia sa s-a înrăutăţit o dată cu adâncirea agitaţiilor politice din Rusia,
resimţite încă în timpul bătăliei de la Mărăşeşti. In toamna anului 1917
frământările din Rusia s-au repercutat şi în rândurile trupelor din Moldova, unde
anarhia şi tulburările reprezentau o ameninţare la adresa stabilităţii României.
Constantin Kiritescu nota că „zilnic se produceau tot felul de provocări la adresa
românilor"., Auavut loc demonstraţii, s-au atacat depozitele de armament şi
alimente, s-a încercat dezarmarea unor ofiţeri români. Unii ofiţeri ruşi, ostili
bolşevismului, au rămas însă fideli ţarului Nicolae al II, ceea ce a adâncit
pericolul conflictelor între unităţile ruse de pe teritoriul Moldovei. în noile condiţii,
legate de căderea guvernului Kerenski şi de lovitura de stat bolşevică de la
Petrograd (25 octombrie/7 noiembrie 1917), care a modificat complet soarta
Rusiei, România era singură şi înconjyrată de duşmani.

209
 Consiliul de Coroană din 19 noiembrie/2 decembrie 1917 a decis con-
area războiului cu Puterile Centrale. A doua zi, generalul Scerbacev, coman-
tul trupelor ruse din România, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu,
licând, contra voinţei lor, şi pe români. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917
vânia a fost silită, deşi victorioasă pe front, să încheie armistiţiul cu Puterile
itrale. El nu a modificat însă cu nimic orientarea politică a guvernului român.
sta s-a străduit să demonstreze Antantei că armistiţiul nu a anulat situaţia
îrioară şi că ţara noastră dorea ferm menţinerea alianţei din 1916.
între timp au continuat în Moldova agitaţiile bolşevice. Au avut loc jafuri şi
rugeri, precum şi incidente la Galaţi, iaşi, Paşcani. Aceasta a impus
nâniei dezarmarea unităţilor militare ruse şi neutralizarea lor, trupele române
rvenind pentru a linişti situaţia. Drept urmare, guvernul condus de Lenin a
onat la 3 decembrie 1917 arestarea reprezentantului român la Petrograd,
istantin Diamandy, iar la 13/26 ianuarie 1918, ruperea legăturilor diplomatice
România. Cu acest prilej a fost confiscat şi tezaurul României, depus din
7 în Rusia. O parte a fost readus în ţară în 1935, o alta în 1956, însă cea mai
re parte a rămas, până astăzi, în Uniunea Sovietică.
Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/3 martie 1918, între Rusia
'ietică şi Puterile Centrale şi intrarea trupelor germane în Ucraina au lăsat
mânia total descoperită în faţa Puterilor Centrale şi înconjurată din toate
Iile de duşmani. între lunile decembrie 1917 şi mai 1918 au avut loc
ivorbiri pentru încheierea păcii între România şi Puterile Centrale. în cadrul

egele Ferdinand I şi comandanţii militari români, în august 1917, pe frontul din Moldova
lor, Austro-Ungaria a cerut, prin glasul lui Ottokar Czernin, devenit între timp
ministru de externe al dublei monarhii, înlăturarea regelui Ferdinand de pe tronul
României. Supusă unor presiuni extraordinare, la 25 ianuarie/7 februarie 1918
România primea un ultimatum din partea Puterilor Centrale în vederea încheierii
grabnice a păcii.
în astfel de împrejurări, Ion I.C. Brătianua demisionat şi s-a format un nou
guvern condus de Alexandru Averescu. în februarie 1918 regele Ferdinand s-a
întâlnit la Răcăciuni cu Czernin, care i-a cerut în mod ultimativ încheierea păcii,
între 17 februarie/2 martie şi 19 februarie/4 martie 1918 s-au desfăşurat la laşi
mai multe şedinţe ale Consiliului de Coroană, unde a fost dezbătută soarta ţării.
România trebuia să aleagă între o pace umilitoare şi ocuparea de către duşmani
a întregului teritoriu al ţării. La finele lunii februarie 1918 guvernul Averescu a
demisionat şi s-a constituit un alt cabinet, condus de Alexandru Marghiloman.
Guvernul Marghiloman a acceptat o misiune foarte grea, aceea a încheierii
unei păci, care, oricât de grea ar fi fost, permitea supravieţuirea României După
unele preliminări la Buftea, la 24 aprilie/7 mai 1918, s-a semnat Pacea de la
Bucureşti. Ea a fost deosebit de grea pentru ţara noastră. Dobrogea era ocupată
de Puterile Centrale, iar accesul României la Marea Neagră era permis doar
de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Armata română urma să fie
demobilizată. Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor.
Surplusurile de petrol şi cereale ale ţării au fost preluate de către Germania şi
s-a prevăzut, de asemenea, controlul german asupra economiei româneşti.
Pacea cu Centralii a fost, desigur, rezultatul unei anume conjuncturi economice

Atacul de la Cireşoaia

211
 iditice Deşi ratificată de Parlamentul de la laşi, ea nu a fost promulgată de
ele Ferdinand De asemenea, pe diferite căi, guvernul român a încercat să
ivingă diplomaţia Antantei că pacea nu semnifica o reonentare a politicii sale,
o necesitate de moment, de natură militară, ţara noastră urmărind, în
itinuare, desăvârşirea unităţii naţionale
Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile reintrăm
1/ noastre în război şi continuăm luptei pentru eliberare naţională în
rtembrie 1918 Bulgaria a fost înfrântă decisiv de trupele Antantei La 24
ombne/6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman a demisionat şi a fost înlocuit
un altul sub preşedinţia generalului Constantin Coandă Acesta a proclamat
ibilizarea generală şi a cerut trupelor germane să părăsească ţara Trupele
tantei treceau Dunărea pătrunzând în România Ţara noastră a declarat
boi Germaniei şi a anunţat că pacea de la Bucureşti este un act nul şi
avenit Trupele române au intrat pe teritoriul deţinut vremelnic de inamic
mstitiul cu Germania (11 noiembrie 1918) a aflat astfel Rom ânia în tabăra
tantei, luptând pentru împlinirea deplinei unităţi naţionale La 18 noiembrie/1
cembne 1918 Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţile centrale
Participarea României la războiul mondial, între anii 1916-1918, a urmărit
rmanent idealul Mani Uniri şi a pus din nou Europa în faţa faptului împlinit Cu
îţul unor mari jertfe 339 117 morţi, 299 000 grav răniţi şi 116 000 prizonieri
u dispăruţi, România va consfinţi, astfel, dreptul său la unitatea naţională şi
zvoltare de sine stătătoare
**
*
Regele Carol I într-o discuţie cu Take lonescu, consemnată de diplomatul francez Henry,
spre relaţiile între România şi Austro-Ungana
„Nu în Macedonia, ci la Viena şi la Pesta este pericolul situaţiei actuale Avem motive să ne
nem că guvernul ungar, suferind din ce în ce mai mult influenţa naţionalismului maghiar să nu
a, accentuând, o politică de opresiune fată de celelalte rase Nu putem să ne dezinteresăm de
arta a trei milioane de români din Transilvania şi Banat Dacă se încearcă să fie
deznaţionalizaţi, i nu vom rămâne indiferenţi şi impasibili '

Declaraţia de război a României adresată la 14 august 1916 Austro-Unganei

„Neutralitatea pe care Guvernul regal şi-a impus-o, ca urmare a unei declaraţii de război
sută în afara voinţei sale şi contrarie intereselor sale a fost adoptată în primul rând în urma
igurănlor date la început de către Guvernul Imperial şi regal, că Monarhia, declarând război
jrbiei, nu a fost mânată de un gând de cucerire şi nu a urmărit în nici un fel achiziţii teritoriale
:este asigurări nu s-au realizat
Astăzi noi ne găsim în fata situaţiei de fapt de unde pot ieşi mari transformări teritoriale şi
himbări politice de natură a constitui o gravă ameninţare pentru securitatea şi viitorul României
pera de pace pe care România, fidelă spiritului Triplei Alianţe, a încercat să o îndeplinească a fost
cută astfel sterilă chiar de către cei care erau chemaţi să o sprijine şi să o apere
Aderând în 1883 la grupul de Puteri Centrale, România, departe a uita legăturile de sânge
ire unesc populaţiile din Regat şi românii supuşi ai Monarhiei Austro-Unganei a văzut în
porturile de prietenie şi alianţă care s-au stabilit între cele trei mari Puteri o garanţie preţioasă
sntru liniştea sa internă, ca şi pentru îmbunătăţirea soartei românilor din Austro-Ungana De fapt
ermama şi Italia care au reconstituit statele lor pe baza principiului naţionalităţii nu puteau să nu
cunoască legitimitatea bazei pe care se aşeza propria lor existenţă Cât priveşte Austro-Ungana,

12
ea a găsit în relaţiile prieteneşti care s-au stabilit între ea şi Regatul României asigurănle pentru
liniştea sa atât în interior cât şi la frontierele noastre comune ameninţate, căci ea nu putea să nu ştie
la ce punct nemulţumirile populaţiei româneşti se răsfrângeau la noi, ameninţând în fiecare moment
de a turbura bunele raporturi între cele două state
Speranţa pe care noi ne-am făcut-o din acest punct de vedere de mai mult de treizeci de ani
românii din Monarhie nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da
chiar o aparentă satisfacţie, dar, ei au fost, dimpotrivă, trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să
sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul
diverselor naţionalităţi din care se compune Statul Austro-Ungar Toate nedreptăţile suferite de fratu
noştri au întreţinut între tara noastră şi Monarhie un element continuu de animozitate pe care
Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu preţul unor mari dificultăţi şi numeroase
sacrificii "

Primul ministru britanic Uoyd George despre eroismul armatei române în vara anului 1917
, Reconstituirea armatei române şi rezistenta dârză - rezistentă atât de preţioasă pentru
cauza aliată - pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiţii de dificultate
excepţionale sunt un exemplu magnific al forţei pe care libertatea o dă unui popor liber '

TEMĂ
1 Care au fost principalele obiective ale diplomaţiei româneşti după anul 1878?
2 Prezentaţi cauzele aderării României la alianţa Puterilor Centrale
3 Precizaţi conţinutul raporturilor româno-ruse între 1917 şi 1918
România în context internaţional, 1877-1917
România Anul Situaţia internaţională

1 2 3
 apr - Semnarea la Bucureşti a Con- 1877 1 ian.- Regina Victoria (1837-1901)
ei româno-ruse se proclamă împărăteasă a Indiei
- Mobilizarea generală a armatul - Foamete în China
ine care ia poziţie de apărare la 12 apr - Rusia declară război
ire Imperiului Otoman
ipr/3 mai - 26 apr/8 mai - Poarta - Anglia anexează Transvaalul şi
jardează Brăila, Calafat, Bechet Olte- trimite
şi Călăraşi Artileria română bombar- trupe în Cipru
ă drept răspuns, Vidinul mai -
Proclamarea independentei de a
României
3 mai - Anularea tributului simbolic al
âniei către Imperiul Otoman
- Armata rusă forţează trecerea
srn
1 iul - Marele duce Nicolae, coman-
suprem al trupelor ruse, cere, prin-
telegramă adresată principelui Carol,
erarea armatei române pe frontul din
am
-nov - Lupte grele ale armatei ro-
3, alături de cea rusă la Plevana ov /10
dec - Capitularea Plevnei
4 ian - Armata română ocupă Smâr- 1878 19 febr/3 mart - Tratatul de Pace
il, poziţie cheie în apărarea Vidinului 7 dintre
ian - Artileria română bombardează Rusia şi Imperiul Otoman de la
iul de pe ambele maluri ale Dunării San
sbr/3 mart - Tratatul de pace dintre Stefano
a şi Imperiul Otoman de la San Ste- 1 mai - Deschiderea Expoziţiei
Universale
m - 14 iul - Congresul de Pace de la de la Paris
n recunoaşte independenta României 15 iun-14 iul - Congresul de pace de
sept - Legea privind noile ranguri la
rriâtice ale reprezentanţilor români în Berlin
nătate - Al doilea război dintre India şi
- Rusia recunoaşte independenta Ro- Afganistan
ei (1878-1880)
3 nov - România preia administraţia
ogei
1
i -înfiinţarea de noi agenţii diplomatice ale 1879 - Germania şi Imperiul Habsburgic
României în străinătate 27-28 febr/11-12 semnează o alianţă defensivă -Atentate
mart - Camerele votează moţiuni cu ale nihihştilor ruşi împotriva tarului
privire la oportunitatea revizuirii articolului Alexandru al II
7 din Constituţie 30 mart - Legea
privind înfiinţarea Academiei Române
22 mai - Parlamentul maghiar votează
legea Trefort, ce prevede obligativitatea
învăţării limbii maghiare în toate şcolile
elementare din Ungaria
- Reorganizarea serviciilor poştale româ- 1880 începutul mişcării sioniste în Palestina
neşti - Abolirea sclaviei în Cuba
-Se stabilesc relaţii diplomatice între Ro- - Franţa ocupă insule în Oceanul Pacific
mânia şi S U A , Olanda, Elveţia, Brazilia 6 iul - Decret prin care 14 iulie devine
ian - Gheorghe Vernescu (1833-1899) şi ziua naţională a Franţei
adepţii săi - ,liberalii sinceri', părăsesc Par-
tidul Liberal
29 ian/10 febr - Legea privind cesiunea
căilor ferate către statul român, acestea
aparţinând Societăţii acţionarilor febr -
Fondarea Partidului Conservator 9/21
mart - Legea pentru organizarea
Dobrogei
11/23 apr - la naştere prima direcţie a
CFR-ului
17/29 apr - Legea privind înfiinţarea Băncii
Naţionale a României Primul său director a
fost Teodor Mehedinteanu 21 nov /3 dec -
Pnntal Ferdinand, nepot de frate al
regelui Carol I, este declarat moştenitor
prezumtiv al tronului României
- Legi de încurajare a industriei Se
înfiinţează Bursa din Bucureşti 14/26 mart -
România se proclamă regat 10/22 mai -
Carol I (1839-1914) se încoronează rege
30 mart/11 apr - Un discurs al lui PP
Carp în Parlament marchează începutul
grupării junimiste
7/19 apr - Legea asupra străinilor 30
apr/12 mai - 2/14 mai - Conferinţa de la
Sibiu decide unificarea Partidului
National Român din Banat şi Ungaria cu cel
din Transilvania într-un singur partid cu
numele de Partidul National Român din
Transilvania
1881 13 mart - Tarul Alexandru al II este ucis
într-un atentat îi succede la tron
Alexandru al lII, adeptul unei guvernări
absolutiste
- Franţa trimite trupe în Tunisia
- Grecia ocupă Tesaha şi o parte din Epir
- Este reconfirmată independenta
Trans-
vaalului
- începe construirea uzinelor siderurgice de 1882 -Anglia intervine în Egipt pentru a-
la Hunedoara şi
Se introduce iluminatul electnc în Bucureşti instaura stăpânirea
-Apare la Sibiu „Memorialul explicativ începe expansiunea colonială a Italiei
redactat de George Bantiu (1812-1893) în
14/26 mai - Legea pentru tocmelile agricole Somalia şi Entreea
1/13 iul - Răscumpărarea de către stat a 20 mai - Formarea Triplei Alianţe
căii ferate Cernavodă-Constanta (Puterile
Centrale) din Germania, Austro-
Ungana,
Italia
215
1
înfiinţarea primei linii telefonice particu- 1883 - Paul Kruger este ales preşedinte
ire la Bucureşti al
începe construcţia clădim Băncii Natlo- Transvaalului
ale a României -Are loc expansiunea colonială a
Proteste ale românilor din Transilvania ) Franţei
tă de politica de maghiarizare forţată 0 în Indochina
mart - Semnarea tratatului de la Londra u 14 mart - Moartea lui Karl Marx (1818
privire la extinderea prerogativelor —
omisiei Europene a Dunării până la Brăila 1883) la Londra
8/30 oct - România semnează în secret 26/27 aug - Marea erupţie a
n tratat de alianţă cu Austro-Ungana, la vulcanului
are aderă apoi şi Germania Alianţa Krakatoa din Indonezia
omâniei cu Puterile Centrale
Legi pentru încurajarea economiei lart - 1884 - Camerunul devine protectorat german
Se constituie Partidul LiberaS Con- - Reformă electorală în Marea Bntanie
ervator -începe exploatarea aurului în Africa
4/26 apr - Apare ziarul „Tribuna" El este de
ditatpânăîn 1903 Sud
/21 iun - Legea electorală împarte corpul
lectoral, prin modificarea Constituţiei în
ei colegii
0/22 iun - Legea privind crearea Dome-
nlor Coroanei din proprietăţile statului
Se pun bazele unor noi întreprinderi 1885 15 nov 1884 - 26 febr 1885 -
idusthale Conferinţa colonială de la Berlin în
Debutează lucrările la edificiul Ateneului problema Africii
oman din Bucureşti, ele durează până în - RUŞII înaintează în Afganistan
888 - Rumelia Orientală se uneşte cu
Patriarhia din Constantinopol recunoaşte Bulgaria
utocefalia Bisericii Ortodoxe Române 0 - Revolta mahdistă din Sudan
mai/1 iun - Denunţarea de către împotriva
omânia a Convenţiei comerciale cu dominaţiei engleze
ustro-Ungana din 1875 ov - Formarea
„Opoziţiei Unite" care îşi ropune să
înlăture guvernul I C Brătianu să preia
puterea
 România semnează tratate comerciale cu 1886 - Inaugurarea căii ferate Montreal-
Ivetia şi Rusia Van-
7/29 mai - Se adoptă un nou tarif vamal couver în Canada
rotectiomst 1 mai - Val de greve în S U A reprimate
de
către autorităţi
28 oct - Inaugurarea Statuii Libertăţii de
la
New York
 Secetă cumplită în România
8 febr/12 mart - Legea monopolului
itunului
mart - Partidul National Român din
ransilvania adoptă „pasivismul' drept
tac-;ă iJe luptă politică 3/22 mai -
Promulgarea codului comercial
României
1887 - Jubileul de 50 de am de domnie a
reginei
Victoria în Anglia
- Ferdinand de Saxa-Coburg devine rege
al
Bulgariei
18 iun - Tratat de alianţă între Germania
şi Rusia Cea din urmă îşi ia angajamentul
de a rămâne neutră în cazul unui atac
francez asupra Germaniei
16
 1 2
12/24 mai - Legea de încurajare a
industriei 15/27 iun - Legea pentru
alegerile consiliilor comunale
-Anghel Saligny ridică silozurile de la 1888
Brăila şi Galaţi 30 ian /8 febr - Greva
lucrătorilor de la atelierele C F R din
Galaţi mart -iun - Răscoale ţărăneşti în
judeţele din Muntenia şi Moldova iul - Prima
grevă generală a tipografilor din Bucureşti
ian - Statul răscumpără căile ferate de la 1889
concesionari 7/19 apr - Legea privind
vânzarea către tărâm a unei părţi din
moşule statului şi răscumpărarea
embaticunlor 29 mai/10 iun - Legea privind
introducerea sistemului monometalist
(etalon-aur)
apr - Se formează serviciul .Navigaţia 1890
fluvială română' 9/21 oct - încep
lucrările pentru construirea, de către
inginerul Anghel Saligny, a podului de la
Feteşti-Cernavodă 17/29 dec - Se
constituie, la Bucureşti, ,Liga pentru
unitatea culturală a tuturor românilor'
- Proteste ale românilor din Transilvania 1891
contra politicii de maghiarizare 21 mai/2 iun
- Dimitne C Brătianu devine şef al
Partidului National Liberal, în condiţiile
mortn fratelui său, Ion C Brătianu
1892-1893 - Se edifică Foişorul de Foc din
Bucureşti 8/20 ian -9/21 ian - Conferinţa
de la Sibiu a Partidului National Român
decide alcătuirea unui Memorandum al
românilor către împăratul f ranz losif 28
mai/9 iun - Depunerea Memoran-
dumului laMena - Dimitne A Sturdza (1833-
1914) este ales preşedinte al Partidului 1892 f
National Liberal 13/25 iul - Prelungirea
tratatului de alianţă cu Puterile Centrale
- Statul român cumpără de la o societate 1893
austriacă şantierul naval de la Turnu
Sevenn
3
-Abolirea sclaviei în Brazilia 9 mart -
Moartea lui Wilhelm I împăratul
Germaniei Este urmat de fiul său, Fredenc
al lII care nu domneşte decât câteva luni
îi urmează la tron Wilhelm al II (iun) 29
oct - Convenţia de la Constantinopol
proclamă libertatea navigaţiei prin Canalul
de Suez
-începutul erei Meiji (Era Reformelor) în
Japonia 6 mai-6 nov - Expoziţia
internaţională de la Paris Inaugurarea
turnului Eiffel mai - Congresul socialist de la
Paris decide sărbătorirea zilei de 1 Mai drept
zi a muncii - Proclamarea republicii în
Brazilia
mart - Cancelarul Germaniei, Otto von
Bismarck (1815-1898), demisionează, fiind
în dezacord cu Wilhelm al II - Expansiunea
Franţei în Africa -începutul masacrării
armenilor de către otomani, care durează
până în 1918
- Afacerea Boulanger în Franţa -începe
construcţia căii ferate transsibe-neneîn
Rusia 23 iul - Flota franceză vizitează
portul Kronstadt baza flotei ruse
-Africa de Sud-Vest devine colonie
germană - Formarea unui partid socialist în
Polonia - Egiptul este ocupat de către
trupele engleze - Atentate teroriste ale
nihiliştilor în Franţa
- Expoziţia universală de la Chicago - Se
desăvârşeşte construcţia Canalului de la
Corint
217
1
l -apr - Constituirea Partidului Social-De- dec - încheierea unei Convenţii militare
rat al Muncitorilor din România secrete între Franţa şi Rusia
'3 mai - O nou ă lege a tocmelilor
cole
nai/10 iun - Legea clerului mirean
5 iul - ,Legea maximului" (înăsprirea
mului fiscal)
 apr/7 mai-13/25 mai - Procesul memo-
diştilor de la Cluj
iul - Guvernul maghiar interzice activi-
■a Partidului National Român din Tran-
ania
1 dec - Primul tramvai electric pe
izile Bucureştiului
1894 - Protectorat britanic în Uganda
- Război între China şi Japonia în
legătură
cu stăpânirea Coreu
- Formarea Partidului Socialist din Rusia
- începutul afacerii Dreyfus în Franţa
1 nov - Moartea tarului Alexandru al lII al
Rusiei îi urmează la tron Nicolae al II
 e înfiinţează Serviciul Maritim Român 1895
apr/13 mai - Legea minelor regle-
ntează exploatarea petrolului
lumeroase manifestări de solidaritate cu
ta românilor din provinciile ocupate
30 sept - Reînnoirea tratatului de
intă cu Puterile Centrale sept - Franz
losif gratiază pe me-
randişti
sept-1 oct - Inaugurarea podului de la
rnavodă
- Insurecţia cubaneză contra
stăpânim
spaniole
- Continuă expansiunea colonială
britanică
în Africa
27 nov - Testamentul lui Alfred Nobel
(1833-1896), care creează cinci premii
-pace, literatură, fizică, chimie, medicină
; - Proteste împotriva proiectului Legii
nffy privind maghiarizarea numelor
alrtătilor din Transilvania
1896 1 mart - înfrângerea trupelor italiene
la Adua, în Etiopia
- Madagascarul devine colonie franceză
- Foamete în Cuba
5-9 oct - Vizita tarului Nicolae al II în
Franţa
- începutul mişcării Junilor turci
Regrupări în cadrul Pandului National 1897 - Expansiunea colonială a Germaniei
ieral se intensifică în Extremul Orient
ncercăn de constituire a unui Partid
rănesc
18 mart - Legea repaosului duminical
 Ridicarea de noi întreprinderi şi
fondarea noi bănci
apr/28 mai - Legea privind organizarea
armei militare
1898 - Războiul dintre Spania şi S U A
- Insula Hawai este anexată de către S U
A
- mart - S U A ocupă Puerto Rico
- Britanicii ocupă Sudanul
- Creta se uneşte cu Grecia
-Vizita împăratului Germaniei, Wilhelm
al II, în Orientul Apropiat
la sfârşit amenajarea canalului de la 1899 mai-iul - Conferinţa internaţională de
>rtile de Fier la
mart/12 apr - Legea privind organi- Haga
irea învăţământului profesional 12 oct - începutul războiului dintre
Anglia
şi bun
18
1
Primul automobil pe străzile Bucureştiului 1900 - Fondarea Partidului Laburist din
1900-1903 - criză economică în România Marea
iul - Reintrarea junimiştilor în Partidul Bntanie
Conservator - Răscoala boxerilor (I-He-Tuan) în
oct-nov - Răscoale ţărăneşti în judeţele China ,
din Muntenia şi Moldova
1901 -Constituirea Partidului Socialist
din
Franţa
22 ian - Moartea reginei Victoria a
Angliei
l-a urmat la tron Eduard al VII
23 febr/18 mart - Legea generală a 1902 31 mai - Tratatul de pace de la
pensiilor Pretoria pune capăt războiului între
5/18 mart - Legea pentru organizarea Anglia şi bun - Tratat naval între Japonia
meseriilor ( Legea Missir) şi Anglia
apr - Gheorghe Pop de Băseşti (1835-
1919) este ales preşedinte al Partidului
National Român din Transilvania
4/17 apr - Reînnoirea alianţei cu Puterile
Centrale
29 mart /11 apr - Legea băncilor populare 1903 - Poarta acordă Germaniei dreptul de a
săteşti şi a Casei lor Centrale Disensiuni în construi calea ferată de la
Partidul National Liberal Constantinopol la Golful Persic
2 nov - S U A preia controlul asupra
Canalului Panama
- Primul anuar statistic al României apr - 1904 -începe războiul ruso-japonez terminat cu
Greve şi mişcări ţărăneşti în dezastrul flotei ţariste de la Tushima (27
Transilvania mai 1905)
9/22 mai - Legea pentru reglementarea şi
consolidarea dreptului de a exploata pe-
trolul pe proprietăţile particulare
- Se înfiinţează banca Marmorosch-Blank 1905 22 ian - Duminica sângeroasă de
10/23 ian - Conferinţa de la Sibiu a la
Partidului National Român decide adop- Petersburg
tarea .activismului' ca o nouă tactică de 31 mart - Vizita lui Wilhelm al II la
luptă Tanger în Maroc
5 nov - Adunarea populară de la Lugoj 7 iun - Tratatul de la Karlstadt
decide măsuri importante în lupta naţională desface
a românilor din Banat uniunea dintre Suedia şi Norvegia
-Aniversarea jubileului regal (40 de ani de 1906 16 ian -7 apr - Conferinţa de la
domnie a regelui Carol I) 6'19 iun - Se Algeciras
deschide Expoziţia generală română din (Spania) recunoaşte drepturile Franţei
Dealul Filaretului din Bucureşti a u 9 - în
Prihna conferinţă generală a Maroc
cercurilor .România Muncitoare 18/19 apr - Cutremur devastator la
San
Francisco
8/21 febr - începutul unei puternice
răscoale ţărăneşti în nordul Moldovei febr
- Mişcări ţărăneşti în judeţele din
Moldova Apogeul răscoalei în Moldova
(6/19 mart -9/22 mart)
1967 - Acord anglo-rus Se pun bazele
Antantei (Franţa, Rusia Anglia) iun - oct -
A doua conferinţă internaţională de la
Haga
219
 1 2
- Tulburări ţărăneşti în judeţele din
lenia şi Oltenia Apogeul răscoalei în
tenia şi Oltenia (12/25 mart - 15/28
- Repnmarea sângeroasă a răscoalei
rlamentul maghiar votează legile
anyi vizând desfiinţarea şcolilor confe-
ale româneşti iul Constituirea Uniunii
Socialiste din
iama jec - 0 nouă lege privind
tocmelile
;ole
febr - Se constituie Partidul Conser-r 1908
Democrat condus de Take lonescu 8-
1922) apr - Legea Casei Rurale 5 apr
- Legea contra trusturilor dăşeşti
4 ian - Ion IC Brătianu este ales 1909
edinte al Partidului National Liberal ima
sală de cinema la Bucureşti dec/1 ian
1919 - Reorganizarea idului Social-
Democrat din România febr 1910 -
Congresul de reconstituire S D R
apr - Conferinţa Partidului National 1910
ian analizează situaţia românilor din
isilvama - 0 nouă lege sanitară
încearcă să jnatătească sistemul
asigurărilor medi-şi starea de salubritate
a oraşelor
30 aug - Jubileul de 20 de ani de 1911
'itate a Ligii pentru unitatea culturală a
or românilor
eve muncitoreşti pe Valea Prahovei 7 1912
febr - Legea pentru încurajarea
stnei 1 mart - Legea pentru
trecerea în netatea statului a moşiilor
cu caracter utilitate publică deţinute
de persoane ice - Grevă generală în
Transilvania ept /9 oct - România se
declară neutră de primul război balcanic
:epe construcţia conductei petroliere 1913
îpina-Constanţa
3
24 iul - „Junii turci' preiau puterea şi
impun o nouă Constituţie -Criza Bosniacă
Austro-Ungana anexează Bosnia şi
Hertegovina 5 oct - Bulgaria îşi
proclamă independenţa
apr - Sultanul Abdul Hamid al II
cedează tronul fratelui său Mehmed al
V-lea 6 apr - Americanul Robert Peary
atinge Polul Nord 25 iul - Louis Blenot
traversează pentru prima dată Canalul
Mânecii cu un aeroplan
6 apr - Moartea regelui Angliei, Eduard al
VII Este urmat la tron de George al V-
lea 31 mai - Formarea Uniunii Sud-Afncane
22 aug - Japonia anexează Coreea 5 oct -
Portugalia se proclamă republică
- Războiul dintre Italia şi Turcia 14 dec -
Norvegianul Roald Amundsen ajunge la
Polul Sud 30 dec - Proclamarea, în China,
a republicii conduse de Sun-Yat-Sen
14/15 apr - Naufragiul dezastruos al pa-
chebotului .Titanic" în Oceanul Atlantic oct -
începutul războaielor balcanice -
Introducerea votului universal în Italia
- Al doilea război balcanic
 1 2
ian -febr - Tratative între guvernul maghiar
şi fruntaşii Partidului National Român, cu
privire la situaţia românilor din Ungaria 5/18
febr - Se reînnoieşte alianţa cu
Puterile Centrale 27 iun /10 iul - România
declară război Bulgariei în al doilea război
balcanic 16/29 iul-28 iul/10 aug -
Conferinţa de Pace de la Bucureşti
pune capăt celui de-al doilea război
balcanic
4/17 ian - Se formează un guvern liberal 1914
condus de Ion I C Brătianu apr -Alexandru
Marghiloman (1854-1925) devine
preşedintele Partidului Conservator 21 iul /3
aug - Consiliul de Coroană de la Sinaia
decide neutralitatea armată a
României începe perioada neutralităţii
României 18 sept/1 oct - Rusia
semnează cu România o convenţie
secretă - Moartea regelui Carol I îi urmează
la tron Ferdmand
mart-apr - Agitaţii politice ale grupărilor 1915
antantiste
mai-iul - Grevă generală în Valea Jiului 1916
4/17 aug - România semnează un Tratat
politic şi o Convenţie militară cu Antanta
14/27 aug - România declară război
Austrc-Unganei 15/28 aug - începe
ofensiva armatei române în Transilvania
aug -sept - Lupte în Dobrogea cu forţele
Qermano-bulgaro-otomane 12/25 sept -
Bucureştiul este bombardat de către
aviaţia inamică sept - Bătălia de la Sibiu
Armata română este nevoită să se retragă
sept-nov - Bătălia din trecătonle Car-
patilor oct - Frontul românesc din
Dobrogea este străpuns
3
29 iul - Proclamarea independentei Al-
baniei - Inaugurarea canalului Panama
-Primele legi ale segregaţiei rasiale
(apartheid) în Africa de Sud
28 iun - Atentatul de la Sarajevo Pretextul
primului război mondial 29 iul - Marina
austro-ungară bombardează Belgradul 3
aug - Germania declară război Franţei 4
aug - Invazia germană în Belgia 26-30 aug
- înfrângerea ruşilor de către germani la
Tanenberg sept - Bătălia de pe râul Marna
ian - Victoria flotei britanice în Marea
Nordului Lupte în zona Canalului de Suez -
Italia aderă la Antantă - Bulgaria se alătură
Puterilor Centrale aug -sept - Ofensiva
austro-germană în Polonia şi Lituania 23-
26 aug - Conferinţa socialistă de la
Zimmerwald 5 oct - Eşecul debarcăm
forţelor Antantei la Salonic
21 febr-15 dec - Bătălia de la Verdun iun -
Ofensiva armatelor ruse conduse de
generalul Brusilov în Gahtia - Lupte pe
fronturile din Europa de Răsărit şi Orientul
Apropiat - Conferinţa socialistă de la
Kienthal -Bătălia navală între Germania şi
Anglia din largul coastelor lutlandei 21 nov
- Moartea împăratului Austro-Un-ganei,
Franz losif îi urmează la tron Carol I de
Habsburg 30 dec - Asasinarea lui Rasputin
în Rusia
221
 1 2 3

6/29 nov.-20 nov./13 dec. - Bătălia de pe •

\rgeş-Neajlov. !0 nov./3 dec. -
Autorităţile centrale lărăsesc Bucureştiul
şi se retrag la laşi. '3 nov./6 dec. - Trupele
Puterilor Centrale icupă Bucureştiul. ■
Lupte grele cu forţele germane şi
lustro-ungare la Râmnicu Sărat, Pralea,
aşin şi pe Şiret.

720 ian. - Se înfiinţează la laşi Comitetul
Jational al românilor emigraţi din
wstro-Ungaria. 3 rrurt./5 apr. - Proclamaţia
regelui Fer-inand către ţărani. 7 mai/9
iun. - Sosesc la laşi primele atalioane
de voluntari transilvăneni, jn.-aug. -
Greve şi demonstraţii în 'ransilvania.
9/24 iul.—19 iul./1 aug. - Bătălia de la
lărăşti. 4 iul./6 aug.-6/19 aug. - Bătălia
de la lărăşeşti. 6 iul./8 aug.-9/22 aug. -
Bătălia de la )ituz. Agitaţii bolşevice
în Moldova, demoralizarea trupelor
ruse. 6 nov./9 dec. - Armistiţiul de la
Focşani ître România şi Puterile Centrale.
1917 31 ian. - Germania anunţă războiul sub-
marin total, mart. - Ţarul Nicolae al II este
silit să abdice. -Convorbiri separate de
pace între beligeranţi. - S.U.A. intră în
război de partea Antantei. 31 iul-6 nov. -
Bătălia Flandrei. 6 aug. - Formarea
guvernului Kerenski în Rusia 24 oct. -
Dezastrul armatei italiene la Caporetto. 7
nov. - Lovitura de stat bolşevică de la
Petrograd. începuturile regimului comunist în
Rusia.
 DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMÂN

- CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.

- UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA - ACT
CU CARACTER DEMOCRATIC SI PLEBISCITAR.
- IMPORTANŢA ISTORICA A MARII UNIRII DIN 1918.

Contextul intern şi internaţional, intrarea României în războiul mondial,

în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi
naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi
teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă
putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropia ziua
înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.
în ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei
trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial
la Moldova, prin retragerea armatei şi autorităţilor, continua să existe ca stat de
sine stătător. în condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale
înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând
Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii,
popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să-şi decidă singure soarta.
Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire,
s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru
libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de
adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se
unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la
chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când
hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo
posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care
românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.
Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România - act cu
caracter democratic şi plebiscitar, prima provincie care s-a unit cu pa-tria-
mamă >a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării
Imperiului Rus, odată cu proclamarea, principiului autodeterminării până la
despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. în 1917 s-a constituit
în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare
"aţională. în acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul „CuvântMoldovenesc".
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25
septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul
ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a

223
 Satu Mare v \ riamanzi ■ Salonta
d s
Beiuş
Baia Mare CPnic 1
Suceava Botoşani
fântâna L,
Câmpulung Nucet
/bantana
Câmpeni
:i.i9i8
i
Ara
Ql

—.

V.
P191
8
ofJ
Deva

31X
191
Ş
Mi
SIS
oră
ştie
\
Feteşti Călăraşi
Timişoa
Cefnavodă
Constanta ra
Silistra Lu
9i
C
|X
1.XI.1918
Caransebeş
Câmpul
ffiRodna -.
J Cărei Reşiţa .
meşe " Fălticeni Salcie '
Marghita Şjm| , Răscoale ţărăneşti
Câmpulung
/ Silvaniei ■ Năsăud pascanj ,;ŢârSu «f
OraviţaBai/d
n A ig i8 ţ > Piatra Neamţ ' eAramă ™ 11 ;
Oradea Topliţa -•*> 31063
curtea
Reghin Roman câmpinaU
Huedin N Bicazv \ J1.XU918
Targu Mureş y
Targu Jiu
ZalaU De
iBeclean Bistriţa ' \ laşi de Argeş
n ______________________
\|\ Ploieşti .
c L
Meha
.XI.1918 dia
Turda Piteşti
Câmpia Turzii
Blaj
Mediaş
 BELGRAD
Ţârgoviste '
"L. Orşova Tumu Severjn
3
\j r Drăgăşani < w /' ; ' < ?
Ş
"tCraiova
_ . . . BUCUREŞTI Tiraspol
Caracal
Olteniţa
Alexandria Giurgiu v \_
Turnu Măgurele # Rusciuc
N
Turtucaia
Nicopole
# 1918 Răscoale ale soldaţilor români din armata

F
Austro-Ungară
Manifestări ale maselor pentru unire
Comitetul executiv al P N R proclamă dreptul la
••v.
Oradea autodeterminare
C3Demonstratu penlru Dace

oti 1 XI 1918 Consilii militare r Sediul Constituim Natic

Lansarea mamfestuiui lui Amos Fi an

irghe
 Tribuna . «SSîfOtJiOI MUfKH

UNIREA
i . •• -Or ' «Be «f« M«f» f Ţ i r l i . t S m i
T«k$. fîef t tenul -Mmîku»iu -La J >

Ziarul „Tribuna", din 30 martie 1918, despre unirea Basarabiei cu România

anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales loan Inculeţ. în

condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul
dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor
popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică
Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile
destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din
25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între gu-
vernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au
creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei
române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarîe 1918,
guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu
România.
în ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată,
Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918,
independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării, care cuprindea reprezen-
tanţi ai tuturor naţionalităţilor - 138 deputaţi - a adoptat, cu majoritate de voturi,
hotărârea Şasarabie/'de a se uni cu România.
Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a
regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite
de către români, şi anume, Bucovina şi Transilvania. Bucovina a fost teatru de
război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat
suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei
în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a
radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale.

225
 umeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în
usia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru
litate naţională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de
jluntari transilvăneni şi bucovineni.
Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când
ustro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către
absburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce
craina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu
terventia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a
jnvoca't, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a
sprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea
ucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic
răbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a
ist ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de
rice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a
eterminat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.
în atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918,
".ongresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor,
olonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a
articipanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucr ările
:ongresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea necondiţionată,
entru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României".
teprezentanţri celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea
jmânilor.

Ziarul „Glasul Bucovinei", din 29 noiembrie 1918,

despre unirea Bucovinei cu România

Qlasul Bucovinei *» * -;

CM mal mare
**«1«* IfcWKto* «hi mMtfMut m**m Mult*-* KBMI.I.

i. Ni»t«r.

26
 în Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se
radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu
cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică
a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional.
Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu
entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata
română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de
la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a
mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la
arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost
închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români
au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. în aceste condiţii grele au avut
loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de
protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara,
în condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar
s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în
unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul „Adevărul". în ianuarie şi
în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.
în acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă
propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai
existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care
cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia,
S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu,
Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă
şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente,
s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc
la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, la care au
participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D.
Drăghicescu, G.G. Mironescu. S-a, decis, astfel, continuarea luptei comune a
popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la
Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti,
care publica ziarul „La Roumanie".
în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale,
s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea
tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel,
activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a
adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama
„independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. în acelaşi timp, au
fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16
octombrie 1918, împăratul Caro//a făcut ultima încercare de a salva monarhia
aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul „Către popoare/e mele
credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns,
deputatul român Alexandru Vaida-Voevqd a citit în parlamentul maghiar
Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania S du
desfăşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea
drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.
Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite
Sfaturi] care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul

227
lărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale
jstelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit
Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase
sprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel
''Iad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr-ş\ şase ai Partidului
locial Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron A/bani, Enea
Jrapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al
jptei românilor pentru unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi
Ingaria. La 9/22 noiembrie. 1918, Consiliul Naţional Român Centrala anunţat
uvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. între 13-
5 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului
/ationa/ş'i cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a
elegaţiei conduse de Kârolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi
olitice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare
documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.
Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie
918. Ea a reunit peste 1 228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din
>ate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere,
otărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop
e Băseşti. într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile
Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea „acelor români şi a tuturor
?ritorii/or locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea

Marea Adunare Naţională, din 1 Decembrie 1918, de la Alba-lulia

>8
r
luliu Maniu Vasile Goldiş
unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale
puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ,
condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de luliu
Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-lulia a consfinţit pe vecie, prin
votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

Ediţia specială a ziarului «Alba lulia », din 20 noiembrie/3 decembrie 1918

1LH-IULIJ
Organ al proclamării unităţii naţionale.
Unirea Jţomâmbr din Transilvania» îjârlat şi
Ungureasca cu România,
Uniri* yetstâ ât JtiunarH) Jfsffmafâ 4in
mtiMUÎS » t ,twuf Kununllti' <*«» TtM-
* ** •*»■ "■*••

IV *M .«ini #4

229
 Delegaţia venită din Transilvania să predea regelui Ferdinand
actul marii unirii din 1918

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8

nuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la
decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti
înuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional
'agh/ar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese
«primată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembrie 1918 se
Jblinia că: „Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie.- Şi noi ne considerăm o
apune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la
înştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să trăim unul
lângă 'tul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă
hotărârea de lire a românilor şi Consiliul DÎrigent, permanentele ameninţări
proferate de Bela un la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armatei
maghiare împotriva imanilor din Transilvania, au impus participarea armatei
române la campania din 919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august
1919, armata română, ifrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.

30
 Trupele române la Budapesta, în 1919

iV.if.i,<-<ni<> l i t . - f f . - » . Airtff «n-.ir un U ni re a d in 1 91 8 î n tr - un sin gu r

stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un
context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o
situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor înşişi. S-a creat astfel- un cadru
favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a
vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor
sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o genera ţie
importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, luliu
Maniu, Ion Nistor, Take lonescu, Ion Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. în noul
cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare
al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării
a sporit de la 137 000 km 2 la 295 049 km2, populaţia de la'7 250 000 locuitori,
înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat
creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă-de la 6,6 milioane ha la 14,6
milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri - de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane
ha, reţeaua căilor ferate - de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea
deplină, social-economică §\ politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un
progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de
propăşire a ţării.
Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după
reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-
politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit,în acelaşi
timp, o lume a contrastelor, Tn care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea
Populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul

231
 Arcul de triumf din Bucureşti

devenit „Micul Paris", principala capitală din sud-estul Europei, un oraş

idem, aliniat standardelor urbanismului internaţional.
într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene
<i, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte
'dale. Degradarea poziţiilor forteior conducătoare a făcut loc manifestărilor de
tremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică,
igative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă
olomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii
iropene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la
Iresa statu-quo-u\u\ teritorial. în noile condiţii internaţionale din deceniul al
itrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendin ţei
itre autoritarism, promovată de regele Caro/ al II, România Mare s-a
îzmembrat, în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare,
îmocraţia făcând loc regimurilor totalitare.

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martiel9 aprilie 1918

„în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre,
area Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei
oldove,
 în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure
să-şi hotărască soarta lor,
de azi înainte şi pentru totdeauna se
uneşte cu mama sa România. Această
unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare
după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin
vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa
Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;
c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, pnn Organul său împlinitor, iar funcţionarii
înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate
de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;
6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în
Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul
reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român
un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi
direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor
face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a
cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..."

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 1928 noiembrie 1918

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din
Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile
ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca
stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava,
gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe
din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea
aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor
din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei
şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele
unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii
căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască
ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de
bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept
răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din
şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se
folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa
moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat
cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va
reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinie credinţa că marele vis
al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional
unitar; constată că ceasul acesta mare a supat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei
aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma
loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate
neamurile îndătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând
al Bucovinei desrobite se îndreaptă căire regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea
desrobirii noastre. ,
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş,
Colacin şi Nistru, cu regatul României".

233
 Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-lulia de la 18 noiembneU decembrie 1918
I ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA BANAT SI
FARA UNGUREASCĂ adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-lulia în 1 DECEMBRIE
1918 DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI SI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE
5ÂNŞII CU ROMÂNIA Adunarea Naţională proclama îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii
omâne la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş Tisa şi Dunăre
II ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la
ntrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal
III în legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea
vlatională proclamă următoarele
1 Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare
Fiecare popor se va instrui administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul
său ?i fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea tării în
jroportie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc
2 Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din
stat
3 înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vietn publice
y/otul obştesc direct egal secret pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe în vârstă de
21 de am, la reprezentarea în comune judeţe ori parlament
4 Desăvârşită libertate de presă asociere şi întrunire libera propagandă a tuturor gândurilor
Dmeneşti
3 Reforma agrară radicală
Se va face conscnerea tuturor proprietăţilor în special a proprietăţilor mari în baza acestei
sonscneri desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile i
se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător păşune pădure) cel puţin atât cât o
poate munci el cu familia lui Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte
promovarea nivelăm sociale pe de altă parte potenţarea productiunn
6 Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din apus
IV Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască comu
nitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile
mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor
internaţionale
V Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fratn lor din Bucovina scăpaţi de
|ugul monarhiei austro-ungare şi umti cu tara-mamă România
VI Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci
în monarhia austro-ungară anume naţiunile ceho-slovacă austro-germană, jugoslavă, polonă şi
ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni
VII Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care
în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi
unitatea Naţiunii Române
VIII Adunarea Naţională dă expresie mulţumim şi admiratiunn sale tuturor puterilor aliate
care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii
pentru război au scăpat civihzatiunea din ghearele barbariei
IX Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania Banat
şi Tara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat National Român
care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni
fată de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare în interesul
naţiunii

TEMĂ

1 Prezentaţi împrejurările unim Basarabiei cu România în anul 1918

2 Ce rol a jucat Bucovina în anul 1918 în planurile Habsburgilor?
3 Ilustraţi caracterul plebiscitar al unim Transilvaniei cu România, în anul 1918
4 Care a fost semnificaţia istorică a Marii Uniri'
 DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ

- CARACTERISTICILE GENERALE ALE VIEŢII ECONOMICE. DEZBATEREA DE

IDEI ÎN JURUL PROBLEMATICII EVOLUŢIEI ECONOMICE.
- PRINCIPALELE RAMURI ALE ECONOMIEI SI TENDINŢELE MANIFESTATE ÎN
CADRUL LOR.
-POZIŢIA CAPITALULUI STRĂIN. ROLUL STATULUI ÎN MODERNIZAREA
ECONOMIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

Caracteristicile generale ale vieţii economice. Dezbaterea de idei în

jurul problematicii evoluţiei economice. în evoluţia eeonomică a României,
intre anii 1918-1940, se pot deosebi câteva etape de dezvoltare 1 1919-
1928, etapa refacem economice şi a accelerării dezvoltăm sale în condiţiile
consolidam statului naţional unitar, 2 1929-1933, etapa crizei economice,
3 1934 - 1940 etapa unui susţinut progres economic pe seama comenzilor de
stat şi a necesităţilor de apărare a tării Pe fondul progresului economic s-au
conturat câteva direcţii primordiale, şi anume modernizarea, prin dezvoltarea
industriei proprii, o politică protecţionistă, rolul statului în economie, colaborarea
avantajoasă cu capitalul străin
După războiul de reîntregire naţională şi distrugerile provocate de
desfăşurarea acestuia, refacerea economică s-a impus ca o cerinţă de seamă
Aceasta în condiţiile în care, în 1919, producţia economică a României a
reprezentat circa 20-25% din cea înregistrată în anul 1913 Şi alţi indicatori
argumentează situaţia grea a economiei naţionale în 1919, de pjldă, agricultura
a înregistrat un puternic regres, căci România, care fusese un tradiţional expor-
tator de cereale, a fost nevoită să importe grâu pentru populaţie în 1918,
extracţia de petrol a reprezentat doar 47% din cuantumul anului 1913 într-o
situaţie foarte grea se afla şi sistemul financiar, apăsat de inflaţie şi circulaţia mai
multor monede Ca urmare a unor eforturi susţinute situaţia economică s-a
îmbunătăţit însă după 1924
Criza economică din 1929 - 1933 s-a repercutat negativ asupra ansam-
blului economiei româneşti, în condiţiile specifice de dezvoltare a ţării noastre
Primele semne au apărut încă de la finele anului 1928 Dezorganizarea
economica a avut în România' unele trăsături specifice, reieşite din statutul
agriculturii în ansamblul economiei, contractarea de noi împrumuturi externe,
scăderea preturilor materiilor prime, presiunea capitalului străin, repercursiunile
sale asupra maselor populare Criza a cuprins toate ramurile economice, ducând
'3 închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producţiei şt a
Puterii de cumpărare a populaţiei, falimentul a numeroase bănci Salariile şi

235
 f
Panică în faţa unei bănci declarată falimentară, în 1931

pensiile au scăzut sau nu au fost plătite deloc, iar investiţiile au fost reduse
drastic.
Volumul producţiei industriei a coborât cu 50%. Reduceri notabile sunt
consemnate la producţia de fontă-de la 72 000 tone (1929) la 2 000 tone
(1933), - şi de cărbune - de la peste 3 000 000 tone (1929) la 1 500 000 tone
(1933). Apogeul crizei a fost atins în anul 1932, când erau înregistraţi, în
România, 300 000 şomeri. Reorganizarea economiei, inclusiv pe baza unor
măsuri instituţionale-fondarea Ministerului Economiei Naţionale şi înzestrăm
Armatei, a Corpului Superior de Control - investiţiile de capital, comenzile de
stat, încurajarea unor ramuri şi subramuri noi au determinat, după 1934, o nouă
etapă de dezvoltare a economiei. S-au întreprins, totodată, măsuri pentru creş-
terea participării statului la finanţarea industriei chimice, textile, electrotehnice.
Anul 1938 ocupă o poziţie centrală în istoria economiei naţionale, fiind
momentul de vârf al perioadei interbelice. în acest an, România avea un venit
naţional pe locuitor de 110 dolari S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia,
Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. Industria contribuia cu 30,8% la
crearea venitului naţional în acelaşi an s-au extras, între altele, 6 500 000 tone
petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238 000 tone cărbune, 280 000
tone oţel, 140 000 tone minereu de fier, 143 000 tone zahăr. Indicele producţiei
industriale a fost de 133%, România fiind plasată, astfel, înaintea Ungarie* -
(126,5%) şi Poloniei (118%)'. După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat
exportator de materii prime şi importator de utilaje industriale. Ţara noastră a
ocupat locul şase în lume şi întâi în Europa la producţia de petrol, locul doi 'in
Europa la gaze naturale şi aur, locul patru în Europa la grâu.

236
 Uzinele Reşiţa (1920 - 1923)

Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l-au avut industriaşi, bancheri

şi oameni de afaceri, ca Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţa,
O. Kaufman, Ion Gigurtu, grupaţi în jurul regelui Caro/ al //-/ea. Situaţia
internaţională gravă, din vara anului 1940, şi impunerea recunoaşterii rapturilor
teritoriale României - Nord-Vestul Transilvaniei, (Dictatul de la Viena), teritoriul
dintre Prut şi Nistru, Basarabia (pe baza pactului Ribbentrop - Molotov) şi Ca-
drilaterul - au afectat masiv unitatea firească a statului naţional român,
dezvoltarea sa economică.
în perioada interbelică, economia României a avut, astfel, un caracter
agrar-industrial, care, pe parcursul evoluţiei sale a cunoscut unele modificări, în
sensul atenuării ponderii sectorului agricol în favoarea celui industrial, fără a
schimba însă imaginea de ansamblu. Agricultura nu a mai avut însă rolul decisiv
în economie. Dinamismul a fost, totodată, un atribut important al evoluţiei
economiei în anii 1918- 1940. Ritmul mediu de dezvoltare al industriei
româneşti a fost de 5,3 - 5,5%, printre cele mai ridicate din Europa interbelică.
Indice de seamă al nivelului de dezvoltare al economiei, gradul de înzestrare
tehnică nu a fost uniform, căci, într-o mare măsură, ţara noastră a continuat să
rămână un stat importator de utilaje şi maşini industriale. în timp ce întreprinderi,
precum I'.A.R. Braşov, Malaxa sau Reşiţa au dispus de un nivel de înzestrare
tehnică comparabil cu standardele de pe plan mondial, marea majoritate a
întreprinderilor a rămas deficitară din punct de vedere tehnologic. Repartiţia în
Plan teritorial a zonelor industriale, ca şi înzestrarea lor tehnică, a fost inegală.
Cele mai puternic industrializate arii geografice au fost Bucureşti-Ploieşti-Valea
Prahovei, Braşov-Mediaş-Sibiu- Turda-Cluj, Hunedoara-Arad- Timişoara-Reşiţa,
Baia Mare-Satu Mare, Bacâu-Piatra Neamţ, Galaţi-Brăila.

237
 Uzinele Astra din Braşov

Principalele preocupări teoretice privind calea de urmat în viitor de către

societatea românească au polarizat o vastă dezbatere în perioada interbelică.
Ea a vizat şi economia, alături de regimul politic şi rolul luptei sociale. între
curentele de idei cu largă audienţă s-au împus neoliberalismul, ţărănismul sau
agrarianismul şi marxismul. Neoliberalismul a avut drept teoreticieni pe Mihai
Manoilescu, Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca, Victor Slăvescu. El a
accentuat rolul industriei şi a întrevăzut o strânsă legătură între industrializare,
modernizare şi consolidarea independenţei politice. Statul urma să joace un rol
important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică. Politica
economică inspirată de acest curent, „prin noi înşine", a fost susţinută, între
1922-1928, de Partidul Naţional Liberal.
Pe fondul expansiunii capitalului străin în România, ea a vizat ocrotirea
economiei naţionale şi consolidarea puterii economice a burgheziei industriale şi
financiare, supraevaluând însă capacitatea financiară a ţării. Ea a considerat, de
asemenea, că progresul României era legat de dezvoltarea industriei. Totodată,
ea a urmărit exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului cu sprijinul primordial al
capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul străin nu era exclus, ci doar limitat,
pentru a fi mai bine controlat. Principalele sale instrumente de realizare au fosi
societăţile mixte, împrumuturile, importurile de maşini şi unelte. în spiritul său, s-
au adoptat o serie de măsuri legislative - legea pentru retragerea din circulaţie a
coroanelor şi rublelor (1920), legea privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului(1924), legea minelor (1924), legea pentru
stabilizarea monetară (1929).

238
 Legea minelor a fost dezbătută pe larg, mai ales ca urmare a aplicării
principiului proprietăţii statului român asupra bogăţiilor subsolului, care a trezit
ostilitatea marilor monopoluri petroliere.
Ţărănismul a fost teoretizat, între alţii, de Constantin Stere, Virgil Mad-
gearu, Gheorghe Zâne, Ion Mihalache şi a constituit ideologia micilor proprietari
agricoli. România urma să fie, în viziunea acestor teoreticieni, un stat agrar, în
care dezvoltarea industriei să fie subordonată progresului agriculturii, inspirată
de cea daneză şi practicată pe baza principiilor moderne. Se aprecia că de
progresul agriculturii depindeau aprovizionarea pieţii interne, asigurarea nece-
sităţilor de hrană ale populaţiei, caracterul activ al balanţei comerciale externe.
Deoarece se considera că România nu dispunea de capitalul necesar propăşirii
economice, prin politica economică a „porţilor deschise"'s-a încercat încurajarea
capitalului străin, dar nu în dauna celui autohton, între cele două tipuri de capital
urmând chiar să se instaureze o egalitate de tratament. Această politică a fost
abandonată, în mod oficial, după 1932.
Marxismul, asupra căruia s-au aplecat, între alţi, Şerban Voineaş\ Lucreţiu
Pătrăşcanu, a argumentat, şi el, importanţa procesului de industrializare ce
trebuia intensificat în România.

io Ramură economică importantă, agricultura nu a încetat să preocupe

guvernele din perioada interbelică. Ea s-a remarcat, prioritar, prin caracterul său
extensiv, dar, într-o măsură mai mică, şi prin interesul pentru cu/tura intensivă a
unor plante, iar între 1918-1926, pentru a asigura aprovizionarea populaţiei,
exportul de cereale a fost restrâns. Repartiţia inegală a proprietăţii funciare a
generat acutizarea problemei agrare. S-au adăugat lipsa de capital şi a unor
forme de creditare corespunzătoare a ţărănimii, lipsa de inventar viu şi
mecanizarea insuficientă.
Modificarea articolului 19 din Constituţie a deschis drum, în plan legislativ,
unei rezolvări a problemei agrare. în aceste condiţii, reforma agrară din 1921,
precedată de decretele-lege pentru expropriere, din decembrie 1918, a deschis
calea către emanciparea economică a ţăranilor prin acordarea către aceştia a
unui lot mic de pământ. Au fost expropriate, aşadar, proprietăţi agricole care au
însemnat 5 812 200 hectare arabile, păşuni, păduri, fâneţe, adică 66% din marea
proprietate de peste 100 hectare. Au beneficiat de această măsură 1,4 milioane
de gospodării ţărăneşti.
Astfel, structura agrară a ţării s-a modificat, unitatea economică de bază
devenind micul lot ţărănesc, de până la 10 ha, cu o productivitate scăzută însă.
S-au adăugat, la aceasta, greutăţile în aplicarea pe teren a prevederilor reformei,
continuarea procesului de,fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti, încât, în 1938, un
milion de ţărani erau conqplet lipsiţi de pământ, lipsa de inventar agricol,
răscumpărarea foarte mare a terenurilor, în 1930-1931 valoarea datoriilor
ţărăneşti depăşind de cinci ori valoarea pământului. Producţia de cereale a
crescut însă de la 7 milioane tone în 1924 la 9 milioane tone în 1928, şi a
înregistrat cote importante, cu precădere, la grâu şi porumb. România se situa
pe locul întâi în Europa la producţia globală de porumb şi pe locul patru în ceea
ce priveşte grâul.

239
 Progrese importante au fost înregistrate, în 1928, la creşterea vitelor mari,
ivinelor şi porcinelor. în acelaşi an erau menţionate în ţară 5 732 de tractoare.
Criza economică din 1929-1933 a determinat scăderea suprafeţei cultivate
•i a preţului la produsele agricole. Ţărănimea a fost silită, în aceste condiţii, să
ontacteze noi datorii, ceea ce a generat, ulterior, vânzarea silită a numeroase
Dturi de pământ. Acestei probleme presante în viaţa social-economică au
icercat să-i răspundă unele măsuri legislative, precum încurajarea învă-
ământului agricol, exportul de cereale, legile de conversiune a datoriilor
igricole, din 1932 şi 1933, şi respectiv legea asanării datoriilor agricole, din
icelaşi an. După 1931, în agricultura românească au apărut fenomene noi,
agate de folosirea „primelor de export", de introducerea unor culturi de plante
ndustriale, realizarea unor ferme model, constituirea de monopoluri m ceea ce
>riveşte aprovizionarea şi desfacerea produselor agricole în pofida unor legi, ce
iu urmărit progresul agriculturii în ansamblul ei, ca: legea pentru lichidarea
iatorii/or agricole şi urbane (1934), legea pentru încurajarea agriculturii (1937)
egea pentru creditul agricol naţional'(1937) şi cea pentru administrarea
Fondu/u, /iticulturii (\ 939), diferenţierea socială a ţărănimii s-a accentuat, astfel,
pe fondul ntensificării transferului de proprietate.
Economia românească în perioada interbelică a fost martora creşterii
-oluluiindustriei, în ansamblu, ce reprezenta, alături de meserii, în 1926, 37% din
/aloarea totală a producţiei. Ea a fost favorizată de bogăţia de materii prime, de
DOlitica oficială de credite, de măsurile legislative avantajoase. La nivelul
Droducţiei industriale a crescut ponderea industriei mari şi s-a diminuat
corespunzător cea a industriei mici şi mijlocii. Un rol important pe această
direcţie l-a avut şi politica de investiţii a cărui nivel a crescut, de exemplu, de la
3 100 000 lei, în 1927, la 24 000 000 lei, în 1938, în industria petrolieră.
Avându-se în vedere importanţa refacerii industriale şi încurajarea, în
general, a economiei, numai între 1918-1921 au fost emise 63 de acte
normative, ce au contribuit la demarajul economiei româneşti. Producţia de
cărbune a crescut de la 2 500 000 tone, în 1923, la 3 000 000 tone, în 1928, cea
de ţiţei de la 1 900 000 tone, în 1924, la 4,3 milioane tone, în 1928. în România
au funcţionat, în deceniul trei al secolului nostru, 60 de rafinării. între 1925-1927,
7 mari societăţi petroliere - Unirea, Creditul minier, Concordia-Sirius, Româ-no-
Americana, Petrolul Românesc, Astra Română, Steaua Română - controlau
79% din producţia ţării. Necesităţile legate de refacerea economiei au impus
mutaţii deosebite şi în industria metalurgică, reprezentată de întreprinderi ca
Malaxa şi Copşa Mică-Cugir.
Izbucnirea crizei economice din 1929-1933 a dus însă la scăderea pro-
ducţiei industriale, cu excepţia exploatării petrolului, şi a preţurilor la produsele
agricole şi industriale, creşterea numărului de şomeri. Circa 10 000 întreprinderi
de diverse categorii au fost declarate falimentare. în 1932, când criza a atins
apogeul în România, valoarea producţiei industriale a scăzut cu 50% în
ansamblul economiei. Singura ramură care a continuat să aibă creşteri de
producţie a fost cea petrolieră. Concomitent, exportul de produse petroliere a
urcat de la 3 milioane tone la 5 milioane tone între 1929-1933, deoarece preţul
la ţiţei era în scădere.

240
 în lupta pentru depăşirea efectelor crizei economice, după 1934, s-au
înscris măsuri cu caracter protecţionist - tarife vamale, prime de export,
scăderea importului de produse ce puteau fi fabricate în ţară, finanţarea
obiectivelor industriale, diversificarea producţiei prin apariţia unor produse noi,
ca aparate optice şi acustice, cabluri electrice, tuburi de oţel. S-au pus bazele
industriei electrotehnice, care producea articole de înalt nivel tehnic, precum
becuri, transformatoare, aparate radio, motoare electrice.
De asemenea, stătu/, prin comenzile sale, destinate, în mare măsură,
apărării naţionale, şi-a adus contribuţia la refacerea economiei. Sporuri
semnificative s-au înregistrat în industria alimentară, a lemnului, a pielăriei şi
textilă. Printre întreprinderile de profil menţionăm pe cele din Bucureşti, Cluj,
Ploieşti, Braşov, Bacău, Buşteni. Industria siderurgică era concentrată în bazinul
Hunedoarei, dar şi la Bucureşti, Cluj, Câmpia Turzii, unde se produceau oţel şi
laminate, fontă, tablă, ţevi, articole de menaj. Industria chimică a cunoscut un
progres remarcabil şi, totodată, unul dintre cele mai înalte nivele ale
productivităţii muncii. 95% din ţiţeiul extras era rafinat în ţară. Se produceau în
România, de asemenea, negru de fum, cauciuc sintetic, explozivi, cosmetice, în
întreprinderi, ca cele din Făgăraş, Braşov, Bucureşti, Tâmăveni. România a
posedat o importantă industrie constructoare de maşini. S-au produs locomotive,
vagoane de toate tipurile, cazane cu abur, autobuze. La I.A.R. Bra şov erau
fabricate avioane, precum IAR-80, IAR-81, care s-au remarcat prin
performanţele lor deosebite în ceea ce priveşte viteza şi plafonul de zbor.

Gura minei Lupeni şi spălătoria de cărbuni

241
 Sonde la Moreni

Procesul de concentrare a producţieis-a manifestat în deceniul al patrulea

şi a îmbrăcat forme specifice în România, dând naştere monopolurilor. Forţa
economică, aria de cuprindere şi dimensiunile economice ale monopolurilor au
fost însă reduse, la nivelul unei ramuri a economiei naţionale. Fiind prin
excelenţă monopoluri de distribuire şi nu de producţie, printr-o reglementare
adecvată, ele nu au avut un rol economic hotărâtor într-o economie dominată, de
altfel, de întreprinderile mici şi mijlocii. Cele 66 societăţi industriale din România
au reprezentat 46% din întregul capital industrial. Printre acestea s-au numărat
Sindicatul spirtului, Cartelul fabricilor de geam, Oficiul de vânzare al hârtiei,
Sindicatul zahărului, Trustul Titan-Nădrag-Călan, Societatea distribuţiei de
petrol, Foresta Română, şi altele.
România a dispus de importante resurse naturale - petrol, cărbune, gaze
naturale, fier, minereuri neferoase, lemn, sare, metale preţioase - în exploatarea
cărora s-au înregistrat cote ridicate. Pentru punerea lor în valoare şi pentru
obţinerea independenţei energetice a ţării au fost realizate investiţii în maşini şi
utilaje, s-au făcut progrese în ceea ce priveşte tehnica de extracţie a cărbunelui,
petrolului şi de rafinare a celui din urmă, precum şi transportul prin conducte.
Ţara noastră era independentă din punct de vedere energetic. Puterea instalată
a crescut de la 372 000 kw în 1933 la 500 000 kw în 1937.
Desfăşurarea luptelor din anii 1916-1918 a afectat grav şi reţeaua
transporturilor. Pentru punerea în valoare a tuturor zonelor ţării şi stabilirea
conexiunilor între ele, s-au întreprins măsuri de refacere şi mărire a reţelei căilor
ferate şi a celei de drumuri şi şosele, noi construcţii portuare la Constanţa,
Brăila, Galaţi, Ismail, Chilia, Corabia, dotarea cu echipament modern a serviciilor
de poştă şi telegraf. în 1921 s-a introdus transportul interurban cu autobuzul.
S-au construit numeroase căi ferate, ca de exemplu Tulcea-Babadag, llva

242
 Locomotivă construită la Reşiţa

Mică-Vatra Dornei, Caransebeş-Reşiţa. Cea mai mare parte a utilajului feroviar a

provenit din producţia întreprinderilor Reşiţa şi Malaxa. în 1931 au fost asfaltate
şi pietruite o serie de şosele ce legau Bucureştiul de alte oraşe. între 1936-1938
au fost modernizaţi peste 1 600 km şosele în Banat, Dobrogea, Moldova şi
Muntenia. v
Flota română cuprindea, în 1938, 15 nave maritime. Organul său tutelar a
fost, între 1929 şi 1936, Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie
pe Apă, iar apoi Administraţia Comercială a Porturilor şi Căilor de Comunicaţii pe
Apă. La baza organizării transportului aerian în România s-a aflat decretul din
1920 pentru fondarea Direcţiei Aviaţiei din Ministerul Comunicaţiilor. Pentru
stimularea producţiei aeronautice, în 1925, a fost fondată fabrica IAR Braşov. în
1920 s-a creat, împreună cu Franţa, o Companie aviatică internaţională ce
deservea traseul Paris-Bucureşti-lstanbul. România s-a numărat printre primele
state ce au folosit transportul aerian de călători pe rutele interne. La 24 iunie
1926 s-a deschis primul traseu aerian naţional, Bucureşti-Cernăuţi. în 1930 s-au
pus bazele primei companii aeriene române, LARES (Liniile Aeriene Române
Exploatate de Stat). Până în 1939, legăturile aeriene ale României cu alte ţări au
fost deservite şi de companiile Air France, CSA, Ala „L/tor/a", PLL Lot, Deutsche
Lufthansa., în vederea extinderii sistemului poştal, în 1925 s-a introdus
monopolul de stat asupra instalării şi folosirii staţiilor de telefoane şi posturilor de
radio. în ceea ce priveşte sistemul de telefonie, în 1927 şi-a inaugurat activitatea,
la Bucureşti, prima centrală telefonică automată din ţara noastră. Ulterior, în
1933 s-a construit, în capitala ţării, Palatul Telefoanelor. La 1 noiembrie 1928 s-
au realizat şi primele emisiuni radiofonice, sub egida Societăţii Române de
Radiodifuziune. în 1940 funcţionau în România 4 posturi de radioemisie şi trei

243
 Palatul Telefoanelor din Bucureşti

agenţii, de presă, dintre care cea mai importantă a fost RADOR (Agenţia
Orient-Radio).
Activitatea comercială a fost afectată de urmările primului război mondial,
comerţul cunoscând o sensibilă înviorare abia după 1924, ca urmare a unor noi
tarife vamale protecţioniste adoptate în faţa concurenţei mărfurilor străine. în
1924, valoarea comerţului românesc a crescut cu 110% în comparaţie cu anul
1913 şi s-au produs o serie de modificări şi în structura produselor furnizate la
export. Ponderea produselor agricole şi, mai ales, a cerelelor a scăzut, cu toate
că România a ocupat locul patru în lume, în timp ce aceea a produselor
petroliere şi a lemnului a crescut. în ciuda eforturilor guvernamentale de a
menţine o balanţă comercială activă, exportul a fost intensificat în dauna
importului, cu precădere pe seama petrolului şi derivatelor sale, deşi preţurile lor
au scăzut masiv. Dacă, între anii 1918 şi 1929, comerţul a fost dominat de
relaţiile cu Franţa şi Marea Britanie, după 1933, Germania a început să se
impună în schimburile cu România. Practicând şi un intens comerţ de tranzit,
România a cunoscut, în 1936, volumul comercial cel mai ridicat din întreaga
perioadă interbelică.
Cu toate că s-au întreprins numeroase eforturi pentru lărgirea sistemului
bancar şi reaşezarea leului într-o nouă paritate în raport cu aurul, fenomenul
inflaţionist a urmat, în general, o curbă sinuoasă. între 1919-1921 numărul
societăţilor bancare a crescut de la 487 la 556. Rolul cel mai important l-a jucat
Banca Naţională a României care, în T924, controla 25 de bănci mici şi 52 de
întreprinderi industriale. Alături de aceasta s-au impus Banca Românească,
Banca Română, Banca de Credit Român, Banca Marmorosch-Blank, Banca
Crissoveloni, Banca Generală a Ţării Româneşti. Stopată parţial, în 1925, inflaţia

244
Banca Marmorosch Blank

•a cunoscut, ulterior, ritmuri noi începând cu anii crizei economice şi până în

1940. Procesul inflaţionist nu a putut fi, de fapt, nicicând stăvilit în mod eficace.
Cu toate acestea, leul a rămas o monedă liber convertibilă şi care participa la
operaţiunile bursiere din lume. Deficitul bugetar a totalizat 11 miliarde lei între
anii 1916-1922. Cu grele eforturi, datoriile externe ale României, către Franţa,
Anglia, SUA, Italia, Belgia, au fost reglementate la finele anului 1929. în vederea
stabilizării financiare a fost lansat, în februarie 1929, „împrumutul de stabilizare"
la bănci din străinătate. Pentru garantarea rambursabilitătii saie s-a concesionat,
la 1 iulie 1929, fabricarea chibriturilor către firma suedeză Svenska Tradsticke
Aktiobolaget. Trei noi împrumuturi au fost contractate în 1930-1932. Primul a
fost stabilit, în 1930, cu firma americană International Telephone and Telegraph
Corporation şi a fost urmat de concesionarea, pe zece ani, a reţelei telefonice.
La 10 martie 1931 a fost negociat, la Banque de Paris et de Pays-Bas şi la alte
bănci, împrumutul de dezvoltare cu un total de 53 milioane dolari S.U.A., ce a
fost condiţionat de concesionarea către o societate suedeză a refacerii şi
construcţiei de şosele, în România. în sfârşit, în 1932 a fost lansat un împrumut
de 75 milioane franci elveţieni pentru acoperirea în devize a leilor intraţi în
circulaţie.
Prin toate acestea ă-a deschis calea către instaurarea unui control străin
asupra finanţelor Româniej, confirmat, în ianuarie 1933, prin Planul de la
Geneva ce urma să reglementeze problema datoriilor sale externe. După 1935,
ţara noastră a vizat, în plan financiar, o politică activă de devize, bazată pe
comerţ. Principalele surse de venituri financiare au fost impozitele indirecte,
taxele de consum, impozitele pe cifra de afaceri. Pe măsura creşterii rolului

245
 Pavilionul României la Expoziţia internaţională de la Paris, din 1937

.tatului în organizarea sistemului bancar, bugetele au fost grevate şi de

iheltuielile pentru apărare.

Capitalul străin a provenit, în principal, din reinvestirea

mei părţi din beneficiile obţinute în exploatarea economiei româneşti. El a vizat,
n special, extracţia şi prelucrarea ţiţeiului, industria metalurgică, textilă, a
3mnului. în 1938, în industria petrolului, capitalul englez reprezenta 20,62%,
:el anglo-olandez 16,21%, cel francez 15,49%, cel american 10,10%, cel
ierman 0,38%. Datorită măsurilor legislative ce au reglementat riguros
lătrunderea capitalului străin, ponderea sa a diminuat, în general, de la 82% a
37%.
Expansiunea, după 1938, a capitalului german în sud-estul Europei, în
letrimentul celui englez şi francez, a fost resimţită şi în România. Sub presiunea
Sermaniei, ca un preţ al salvgardării fiinţei naţionale a României, la 23 martie
939 s-a semnat Tratatul economic româno-german. România urma să devină
in hinterland agricol al Germaniei. în spiritul „colaborării" economice urmau să
;e constituie societăţi mixte pentru exploatarea lemnului, bauxitei,
manganului, :alcopiritei. Pe Dunăre trebuiau să se constituie zone libere în jurul
instalaţiilor jortuare, ca şi a antrepozitejor germane. Astfel, România a fost
atrasă în sfera 1e influenţă a Germaniei.
Aşadar, economia românească, prin direcţiile sale de dezvoltare din
>erioada interbelică, în ciuda unor discrepante între nivelele de dezvoltare ale
liferitelor sale sectoare şi a faptului că nu au fost întotdeauna valorificate pe
leplin condiţiile oferite de noul cadru de dezvoltare istoric, a asigurat o creştere
i producţiei de bunuri, care s-a reflectat şi în plan social-politic.

>46
 MIHAIL MANOILESCU despre rolul industriei în cadrul economiei româneşti
„Productivitatea industrială este atât de covârşitor mai mare decât productivitatea agriculturii,
încât renunţarea la industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor economic".

Teoria ţărănismului despre fundamentul economiei naţionale

Aceasta era „mica proprietate bazată pe muncă, adică întinderea de pământ cultivabil
potrivită capacităţii de muncă a plugarului şi a familiei sale, lucrată de proprietar şi familia sa, dar
neexcluzând eventualele şi sporadicile concursun'de braţe ale semenilor..."

Apreciere cu privire la evoluţia economică a României în perioada interbelică

„Astfel încât, intensitatea modernizării nu a fost egală în toate compartimentele productive
Pe când industria fusese nevoită a proceda la ample modificări structurale, pentru a obţine o
dezvoltare şi pieţe avantajoase, în agricultură modernizarea nu a fost spectaculară, acest domeniu
întregistrând doar un progres moderat... Aşa încât factorul corelării celor două ramuri economice
devenea un coeficient de importanţă majoră pentru însuşi realizarea procesului de dezvoltare şi
modernizare economică .".

TEMĂ:
1 Caracterizaţi, în general, nivelul de dezvoltare al economiei româneşti în perioada
interbelica şi comparaţi-l cu cel al altor state est - şi central-europene
1 Care au fost efectele crizei economice din anii 1929-1933 pentru România >
2 Marcaţi contribuţia principalelor curente social-politice.din perioada interbelica,în problema
dezvoltării industriale a României
4. Ce rol au avut monopolurile, în economia naţională, în perioada interbelică?
EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (I)

-STRUCTURI SI MUTAŢII ÎN PLAN SOCIAL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ.

CONFLICTE SOCIALE. - PARLAMENTUL SI MONARHIA - FACTORI
IMPORTANŢI Al VIEŢII POLITICE.
<

Structuri şi mutaţii în plan social în România interbelică. Conflicte

sociale. La nivel social,'Marea Unire din 1918 şi activitatea reformatoare de
după aceasta au generat mutaţii semnificative. Astfel, a avut loc o creştere
importantă a populaţiei ţării, grevată însă, în vara anului 1940, de pierderile
teritoriale.

Anul , Număr de locuitori Suprafaţa ţării

1920 17 393 149 316 710 km2

1930 18 025 896 316 710 km2
1940 19 933 802 316 710 km2
1941 13 551756 195198 km2

România a devenit un stat de mărime medie, aflându-se, în ceea ce

priveşte populaţia şi suprafaţa, pe locul 8 şi respectiv 10 între statele Europei.
Cel mai important recensământ al populaţiei s-a desfăşurat în anul 1930, când
au fost număraţi 18 025 896 locuitori. Dintre aceştia, 71,9% erau români, 7,9%
maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2%
bulgari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi şi croaţi, 0,3%
polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naţionalităţi.
România a încetat să mai fie un stat de emigraţie, mai ales după ce, în
1925, a fost adoptată o lege ce consfinţea libertatea emigrării. Până în 1938, s-
au aşezat în România 28 580 cetăţeni străini şi au plecat 11 709 cetăţeni
români. Marea majoritate a populaţiei, în procenf de 78,9%, a continuat să
trăiască în lumea statelor. Restul, de 21,1%, era concentrată în oraşe, ca
Bucureşti, cu 630 000 locuitori, sau Cernăuţi, Galaţi şi laşi cu cea. 400 000
-locuitori fiecare. O statistică din 1930, privind repartiţia forţei de muncă pe
profesiuni, arată că 72,3% dintre locuitori lucrau în agricultură, 9,4% în activităţi
industriale, 4,8% erau funcţionari, iar 4,2% se ocupau de comerţ şi credit.
Fiecare provincie unită cu patria-mamă, în anul 1918, a avut, în acest
context, elemente specifice ale structurii sociale. în Basarabia, ţărănimea era
numeroasă, iar intelectualitatea redusă, dar activă din punct de vedere politic. în
Bucovina, marea majoritate a întreprinzătorilor capitalişti era de origine străină
-germană sau evreiască. Ţărănimea se ocupa în special cu creşterea vitelor. în

248
 Transilvania, dominau burghezia mică, industrială şi comercială, dar şi ţărănimea
şi lucrătorii industriali. Acestea au contribuit la creşterea, în ansamblul structurii
sociale, a rolului şi importanţei burgheziei şi muncitorilor, categorii sociale între
care s-a stabilit relaţia socială fundamentală în perioada interbelică.
Burghezia a jucat un rol important în plan economic şi politic. Poziţiile sale
s-au consolidat în urma făuririi cadrului industrial al României Mari.
Consolidându-şi poziţiile social-economice, întreprinzătorii capitalişti au trasat
linia de dezvoltare a societăţii româneşti după Marea Unire. Deşi s-a conturat un
grup al burgheziei mari, industriale şi bancare, reprezentat, între alţii, de Nicolae
Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu, O. Kaufmann, în ţara noastră a dominat
burghezia mică şi mijlocie. După 1934, evoluţia întreprinzătorilor capitalişti a fost
legată şi de creşterea comenzilor statului, tot mai interesat de apărarea ţării în
faţa pericolului exfern. în acelaşi timp, s-a conturat, în jurul regelui Caro/ al //-/ea,
camarila regală dornică de a prelua controlul asupra întregului aparat de stat.
Marii proprietari funciari şi-au pierdut importanţa social-politică, cu
precădere după reforma agrară din 1921. Procesul de dezintegrare politică a
sporit, ei nemaiputând angrena un partid politic. Marea lor majoritate a părăsit
agricultura sau a adoptat tehnica modernă de lucru. Alţii au investit sume mari în
industrie şi sistemul bancar.
Ţărănimea a reprezentat principala forţă de muncă, fiind, la începutul
perioadei interbelice, subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa
răsăriteană. în acelaşi timp, după 1929, ea a cunoscut un proces de stratificare,
în cadrul căruia s-a conturat o pătură importantă a micilor proprietari agricoli şi o
alta a lucrătorilor agricoli; ea s-a manifestat, în plan politic, ca o categorie socială
care a alimentat toate grupările şi partidele politice.
Pe de altă parte, evoluţia impetuoasă la nivel economic s-a tradus şi prin
creşterea numerică a muncitorilor industriali, concentraţi în jurul platformelor
industriale din centrele urbane. în 1938, funcţionau în România zeci de
întreprinderi cu peste 1 000 de lucrători. De asemenea, este de reţinut şi gradul
de pregătire profesională al acestora şi antrenarea lor în numeroase ramuri de
vârf, purtătoare ale progresului tehnic.
Intelectualitatea s-a plasat, într-o proporţie covârşitoare, pe poziţii
progresiste. Ea a primit un spor considerabil prin antrenarea în viaţa social-
politică a reprezentanţilor intelectualităţii din Transilvania. Creşterea sa
numerică şi calitativă a avut un suport deosebit în contribuţia decisivă a
învăţământului superior şi secundar. Astfel, Universitatea din Bucureşti s-a
situat, în privinţa numărului de studenţi şi a gradului lor de pregătire, printre
primele trei din lume.
Precum orice societate în evoluţie, cea din România interbelică nu a fost
lipsită de contraste în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, muncă, gradul de
cultură, nivelul de salarizare. Nivelul mediu al venitului burgheziei româneşti a
fost, în această perioadă, de 200 000 lei pe an. O statistică din 1938 arată că în
România trăiau 716 oa-neni cu un venit la nivelul milioanelor de lei, 70 529 cu
venitul mai mare de 1C 000 lei şi peste 300 000 cu venituri între 20 000 şi
40 000 iei. De asemenea, continua să existe o pătură importantă a sărăcimii, la
oraşe şi mai ales la sate, trăind sub indicele minim de viaţă. S-a repercutat greu
asupra populaţiei şi creşterea numărului de şomeri, ca şi apăsarea impozitelor

249
 fiscale. în acelaşi timp, cadrul politic democratic a fost deseori încălcat, ceea ce
s-a adăugat nemulţumirilor sociale, atât în lumea satelor, cât şi în cea a oraşelor.
Istoria socială a perioadei interbelice a fost marcată de numeroase con-
flicte de muncă, a căror durată a tins să se mărească - între care greva lucră-
torilor bucureşteni,din decembrie 1918, greva generală din 1920, grevele din anii
crizei economice (1929-1933) - în ciuda unei legislaţii sociale şi a muncii. Cu
precădere, în această perioadă, au fost grav afectate' de efectele crizei edono-
mice (scăderea producţiei, închiderea de întreprinderi, falimentul unor bănci,
creşterea numărului de şomeri, introducerea „curbelor de sacrificiu") numeroase
categorii socio-profesionale, salariaţii, pensionarii, orfanii, invalizii de război. în
lumea satelor, frământările au avut la bază tergiversarea aplicării reformei agrare
din 1921, raporturile dintre ţărani şi proprietarii agricoli, scăderea preţului
produselor agricole, impactul fenomenului de camătă asupra ţăranilor.
în atari împrejurări, s-au desfăşurat grevele de la Lupeni (august 1929),
Bucureşti şi Valea Prahovei (1932-1933). Autorităţile au recurs, în aceste cazuri!
şi la armată, a cărei intervenţie, provocată de grupuri de agitatori comunişti care
au acţionat, prioritar, din motive politice şi mai puţin din cauze economice şi
sociale, a dus la victime din rândul populaţiei civile (1933). La Lupeni, din ordinul
prefectului judeţului Hunedoara, Rozvan'i, armata a deschis focul, căzând 22
morţi şi 100 răniţi. La atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti, la 16 februarie 1933
s-au înregistrat în ciocnirile cu armata, după cum a declarat în Parlament
ministrul de interne, G.G. Mironescu, 3 morţi, 16 grav răniţi şi mulţi răniţi
uşor. După ce redresarea economică a început, frământările sociale au devenit
mai rare.

Demonstraţie studenţească în anii crizei economice

r
250 lk* -: *. *♦%
 Palatul Regal din Bucureşti

în cadrul
vieţii politice din România interbelică Parlamentul şi Monarhia au jucat un rol
semnificativ. Parlamentul reprezenta puterea legislativă şi, în cadrul regimului
democratic, era un organism de primă importanţă. La baza activităţii sale au stat
articolele 33 şi 42 din Constituţia din 1923, ce au prevăzut că puterea emană de
la naţiune şi, respectiv, că membrii Parlamentului reprezentau naţiunea. Având
o structură bicamerală, fiind format din Adunarea Deputaţilor şi Senat, el era un
for de control al activităţii executivului. Miniştrii erau responsabili pentru actele lor
în faţa Parlamentului. Totodată, Parlamentul a găzduit ample dezbateri, ce s-au
concretizat în importante hotărâri asupra marilor probleme ale societăţii
româneşti între cele două războaie mondiale, şi anume, ratificarea tratatelor de
pace după primul război mondial, Constituţia din 1923, organizarea admi-
nistrativă, evoluţia economică şi direcţiile sale primordiale, consultările elec-
torale, progresul culturii şi altele.
Funcţia de preşedinte al Parlamentului reprezenta încununarea unei
îndelungate activităţi social-politice şi culturale. Printre deţinătorii acestei
demnităţi menţionăm pe Nicolae lorga, Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru
Lapedatu şi alţii. Practica parlamentară cuprindea interpelările la adresa
9uyernului r- între anii 1919 şi 1937 s-au formulat 12 000 interpelări - votul de
neîncredere acordat executivului, invalidarea de mandate, dezbaterile şi
răspunsurile pe marginea Discursului Tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni
a
forului legislativ. Parlamentul a fost dominat, în ceea ce priveşte culoarea
Politică a membrilor săi, de către Partidul Naţional Liberal ş\ de Partidul Naţional
, srănesc, dar şi de către alte partide, urmare a diversificării spectrului vieţii
Politice. Au activat în cadrul său reprezentanţii marii burghezii, dar, cu precădere,

251
 ai celei mici şi mijlocii - intelectuali, jurişti, învăţători, avocaţi, industriaşi,
reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.
Monarhia a avut în România un rol tradiţional. Ea a îmbrăcat forma con-
stituţională, prerogativele sale fiind stabilite prin Constituţia din 1923. în acord cu
legea fundamentală a ţării şi Statutul Casei Regale din anul 1884, regele, din
dihastia Hohenzollern - Sigmaringen, exercita puterea executivă, numea şi
revoca miniştrii, sancţiona legile, exercita dreptul de graţiere, era şeful forţelor
armate, conferea decoraţii, avea dreptul de a încheia acorduri şi a bate monedă.
Orice act al suveranului trebuia însă contrasemnat de ministrul de resort. Până
în anul 1938 acestea, au fost prerogativele de care s-a bucurat Monarhia în
România. Ulterior, ele au sporit graţie politicii personale a lui Caro/ al //-/ea.
în perioada domniei lui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Partidul
Naţional Liberal şi, în special, şeful acestuia, Ion I.C. Brătianu, a avut un
ascendent deosebit asupra monarhiei pe care, de fapt, a tutelat-o. La 15
octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba-lulia, ceremonia de
încoronare a lui Ferdinand şi a reginei Măria ca suverani ai României. Ea a
simbolizat actul unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi monarh. Serviciul
religios a fost asigurat de către Miron Cristea, Patriarhul României, şi Episcopii
Bălan şi. Pimen al Ardealului, şi respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit
coroana de la Mihail Pherekide, preşedintele Adunării Deputaţilor şi şi-a aşezat-o
singur pe cap. Apoi a încoronat-o pe regina Măria. Se împlinea, astfel, şi profeţia
lui Nicolae Filipescu, care îi declarase regelui: „Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu,
ca să împlineşti visul unui neam. Vei fi cel mai mare voievod al ţării,
împodobindu-te cu titlurile lui Mihail Viteazul: domn al Ardealului, al Ţării
Româneşti şi Moldovei". La festivităţile de la Alba-lulia şi Bucureşti, au luat parte
reprezentanţi din 13 state ale lumii ca o nouă confirmare internaţională a Marii
Uniri. Printre aceştia menţionăm pe ducele de York, generalii Berthelot şi
Weygand, regina Elisabeta a Greciei şi Măria a Iugoslaviei, principesa Beatrice
de Bourbon. Sub guvernarea lui Ferdinand s-a transpus, de fapt, programul
democratic ce a stat la baza desăvârşirii unităţii naţionale, şi care a consfinţit,
prin Constituţia din 1923, România interbelică.
Odată cu Criza dinastică şi mai ales în perioada Regenţei (1927-1930),
monarhia a devenit un instrument al partidelor politice. Criza a fost provocată
de către prinţul moştenitor Carol. S-a iscat, astfel, o lupt ă pentru
controlul puterii politice între Ion I.C. Brătianu şi Carol. Premierul s-a folosit de
temperamentul instabil şi aventuros al lui Carol pentru a-l denigra în ochii opiniei
publice şi a regelui Ferdinand. în 1925, Carol a reprezentat Curtea Regală a
României la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. La 12 decembrie 1925,
prinţul a trimis o scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, prin care a renunţat la
prerogativele de moştenitor al tronului şi a rămas în străinătate împreună cu
Elena Lupescu. Prinţul mai renunţase o dată la tron în 1918, după ce se
căsătorise în secret cu Ioana Măria Valentina sau Zizi Lambrino, şi cu greu a fost
convins atunci să accepte anularea actului. La 28 decembrie 1925, Carol a
reconfirmat însă atitudinea sa, la Milano, în faţa lui Hiott, ministrul Casei Regale,
care a făcut o ultimă încercare de a-l convinge să renunţe la gestul său. La 30
decembrie 1925, Consiliul de Coroană de la Sinaia a acceptat renunţarea la tron
a lui Carol.

252
I 1
«* jt* **>

wf

h
 încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria la Alba-lulia, în 1922

La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat proiectele de

lege, ce urmau să fie înaintate Parlamentului şi care confirmau noua realitate de
la conducerea ţării. în ziua următoare, camerele reunite ale Parlamentului au luat
act de hotărârea de renunţare la tron a prinţului Caro/ şi au proclamat succesor
al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Minai, sub autoritatea unei Regen ţe.
Aceasta a fost alcătuită din prinţul Nicolae, fratele lui Caro/, Patriarhul Miron
Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie. în 1929, la moartea
celui din urmă, Regenţa a fost completată cu Constantin Sărăţeanu. Filozoful
Nichifor Crainic o caracteriza, vorbind despre ea, ca despre „racul, broasca şi
ştiuca". Triumful liberalilor asupra monarhiei era, astfel, complet. Lui Carol,
devenit Carol Caraiman, i s-a interzis ferm intrarea în România şi s-au prevăzut
măsuri drastice contra acelora ce puneau în discuţie actul de la 4 ianuarie 1926.
în 1927a murit Ferdinand, şi, pe neaşteptate, şi Ion I.C.Brătianu. Criza dinastică
3 impietat asupra dezvoltării politice normale a statului român. Pe de o parte, P-
N.L. a încercat să-şi subordoneze Regenţa, prin includerea în cadrul său a
reginei Măria. Pe de altă parte, s-a desfăşurat în ţară o puternică agitaţie
politică pe tema revenirii lui Carol la tron. Ea a fost folosită de Partidul Naţional
Ţărănesc pentru a lovi şi răsturna pe liberali de la putere. Astfel, s-a iniţiat, la 6
mai 1928, o mare adunare naponal-ţărănească la Alba-lulia, unde se zvonea că
trebuia să sosească şi Carol. De aici, urma să se organizeze un marş spre
Bucureşti, pentru a răsturna pe liberali şi a cuceri puterea. Iu/iu Maniu era,
totodată, dornic să intre în legătură cu Regenţa, pe care a dorit să şi-o
subordoneze prin intrarea în rândurile sale a lui Constantin Sărăţeanu. Dar, abia la
10 noiembrie 1928 luliu Maniu a format guvernul, primul guvern naţional-
ţărănesc din istoria români/or.

253
 în acelaşi timp, s-a intensificat propaganda în jurulreîntoarceriiîn ţară a lui
Carol, ca o soluţie pentru rezolvarea crizei politice interne. S-a constituit, astfel,
un grup de susţinători ai lui Carol - Elena Lupescu, Constantin (Puiu)
Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Mircea Mihail. Intrau în cadrul său şi unii diplomaţi
- Alexandru Cretzianu, militari - colonelul Nicolae Tătăranu, maiorul Victor
Precup, generalul Ernest Baliff, financiari - Aristide Blank, oameni politici
-Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, membri ai familiei regale - prinţul
Nicolae, principesa Elisabeta. De asemenea, au avut loc numeroase contacte
între Caro/şl unii oameni politici din ţară. /u/iu Maniu i-a cerut lui Carol ca, odată
revenit în ţară, să întrerupă orice legătură cu Elena Lupescu şi să respecte
prevederile Constituţiei din 1923.
La 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în România. Folosindu-se de adâncirea
contradicţiilor din viaţa politică, de lipsa de autoritate şi prestigiu a Regenţei,
Carol a obţinut, la 8 iunie 1930, în Parlament, recunoaşterea sa ca rege sub
numele de Carol al //-/ea. Astfel s-a consumat Restauraţia car/istă. Monarhul s-a
înconjurat de un grup de militari şi oameni politici care i-au exploatat slăbiciunile
pentru a se îmbogăţi peste noapte. Ei au format „camarila regală". Deşi i s-a fixat
o listă civilă, pe diferite căi, cuantumul său a crescut, Carol devenind un mare
industriaş. Regina Măria a fost silită, la 16 iunie 1930, să se retragă la Balcic.
Deşi promisese să o ţină la distanţă de ţară, Carol a rechemat-o, în vara lui
1930, pe Elena Lupescu, considerată „geniul rău" al regelui. De pe aceste poziţii,
Carol a dezlănţuit lupta pentru cucerirea puterii şi pentru a guverna „deasupra"
partidelor politice. între anii 1930-1934, el a încercat să impună guverne de
„uniune naţională", iar „camarila regală" s-a conturat ca un centru de putere. A
urmat, între anii 1934-1938, pregătirea instaurării unui regim personal m care
activitatea Parlamentului şi partidelor politice a fost drastic limitată, regimul
democratic fiind, astfel, încălcat în mod flagrant.

**
*

PETRE GHIAŢĂ despre scopul politicii prinţului Carol

„încă în epoca exilului în Franţa, fostul suveran nutrind gândul revenirii în ţară, îşi precizase
în cercul prietenilor intimi punctul său de vedere în ipoteza restauraţiei. Dacă îmi reiau tronul
-spunea el - voi inaugura un sistem de conducere de mână forte şi, cum îmi cunosc foarte bine ţara,
cred că voi găsi destule elemente ambiţioase, care se vor integra noii concepţii de guvernare..."

TEMĂ:

1. Ilustraţi dinamica structurii sociale în România interbelică.

2. Prezentaţi consecinţele perioadei Regenţei (1927-1930).
3. Ce a reprezentat camarila regală?
 EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA
(1918-1940) (II)

-SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE. EXTREMA DREAPTĂ SI STÂNGĂ ÎN

VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI. - EVOLUŢII ÎN PLAN POLITIC. ÎNFĂPTUIREA
UNUI PROGRAM DEMOCRATIC.

Sistemul partidelor politice. Extrema dreaptă şi stângă în viaţa politică

a Rpmâniei. Sistemul formaţiunilor politice s-a remarcat în România 'interbelică
printr-o complexitate deosebită, urmare a profundelor mutaţii social-economice
de după Marea Unire. Ele au exprimat interesele unor pături, grupări şi forţe
sociale, fiind prezente în toate etapele regimului politic intern. Rolul important l-
au jucat partide ca Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, ce au
avut o dinamică proprie. Evoluţia economică şi socială a influenţat însă şi
mişcările partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând în haine şi cu
denumiri noi. Astfel, dacă în perioadele de criză şi recesiune economică: 1918—
1921, 1929-1933 s-au manifestat un număr mare de partide, în perioadele de
stabilitate economică: 1922-1928, 1934-1937, s-au produs importante regrupări
de forţe politice. Nu au lipsit manifestările de extremă dreaptă şi stângă, cu toate
că, în general, viaţa politică internă a evoluat în limitele centrului democratic.
Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena istoriei. Partidul
Conservator Progresist reprezenta interesele marilor proprietari funciari. El era
condus de Alexandru Marghiloman, iar organul său de presă era „Steagul".
Conservatorii au fost însă afectaţi de reforma agrară din 1921 cu consecinţele sale
social-economice şi de faptul că nu posedau organizaţii la scara întregii ţări.
încercarea de a se adapta, după 1918, noilor realităţi politice şi economice nu a
reuşit, în timp ce reforma agrară din 1921 şi introducerea votului universal au decis
soarta partidului, care la alegerile din 1922 nu a obţinut nici un loc în Parlament.
Fondat în 1908, Partidul Conservator-Democrat exa condus de către Take
lonescu, iar tribuna sa de presă era ziarul „Românimea". El era exponentul
Proprietarilor agricoli interesaţi de aspectele noi ale dezvoltării economice. în
1919 şi-a schimbat denumirea în Partidul Democrat. Take lonescu şi-a văzut
visul cu ochii, acela de a ajunge prim-ministru, doar o lun ă de zile, între 17
decembrie 1921-17 ianuarie 1922, deoarece a primit vot de neîncredere în
Parlament. în 1922 formaţiunea a fuzionat cu Partidul Naţional.
Partidul Naţionalist-Democrat, condus de Nicolae lorga, a continuat să
activeze şi după 1918. Tribuna sa de presă era „Neamul românesc". El a grupat
•■fiica burghezie şi, în general, intelectualitatea democrată. S-a pronunţat în mod
masiv pentru sprijinirea tronului. Rivalitatea dintre N. lorga şi A.C. Cuzaa dus la
atragerea celui din urmă din partid, în 1920, şi formarea Partidului Na-

255
 lalist-Democrat Creştin. în 1923, A.C. Cuza a format Liga Apărării Naţionale
iştine.
în aprilie 1918 s-a constituit la laşi Liga Poporului. Liderul său era
'xandru Averescu, numit în 1930 mareşal al României. Organul de presă era
dreptarea". în 1920 a devenit primul partid care avea adepţi la nivelul întregii
i Guvernul Averescu (1920-1921) a adoptat o serie de măsuri importante
itru dezvoltarea României, şi anume legile de reformă agrară, unificare
netară, reforma financiară, primul buget al României întregite. Frământările
interiorul partidului au dus, în 1925, la fuziunea cu resturile Partidului
>nservator Progresist. Din cadrul partidului s-au desprins o serie de dizidente.
a mai importantă a avut loc în 1932, prin desprinderea grupării conduse de
•tavian Goga, ce a pus bazele Partidului Naţional Agrar. Ziarul său era „Ţara
astră". Afişând un program în general contradictoriu, formaţiunea a promovat
politică de centru-dreapta. în 1935 a fuzionat cu Liga Apărării Naţionale
eştine, formând Partidul Naţional Creştin.
în 1918 s-a constituit şi Partidul Ţărănesc. El a fost exponentul păturii
itărite de la sate - preoţi, învăţători, ţărani înstăriţi. îşi expunea ideile prin
irul „Tara Nouă" şi apoi „Aurora". Fondatorul său a fost învăţătorul Ion
halache. Printre liderii săi pot fi amintiţi Constantin Stere, Virgil Madgearu,
mtelimon Halippa.. Plasându-se pe poziţii democratice, acesta a întreprins o
? agitaţie în lumea satelor.
Printre formaţiunile importante din această perioadă s-au numărat şi cele
i provinciile unite în 1918 cu România, şi anume Partidul Ţărănesc din
isarabia, condus de Ion Inculet, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina,

Constituirea PNŢ, în ziarul Adevărul

deverul
«tari M SutiMnt sz» *
llnisstl |uviriBl_ai erai* a
locuri* sosirea d-lai gen t»«r*ţ
Jta. w ti tei $i nit meat*
n fc tac',
~i." 3 Lai a Lei:
îea partidelor naţional jljărinesc a fost hotărî
.'a permanenta naţionala si c«»rtetMl exuntiv ţărănist m wtat wirta
-convocarea coogrttelor trtriortiiwrt ptrtru ratificări
* C NATIONAL LA CLUBUL TĂRANE-

56
având în frunte pe Ion Nistor, şi Par-
tidul Naţional Român din Transilvania.
Tribuna sa politică era ziarul „Patria".
Dintre conducători menţionăm pe luliu
Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan
Ciceo-Pop, Vasile Goldiş. Baza sa
ideologică şi programatică a repre-
zentat-o Declaraţia din 1 decembrie
1918, de la Alba-lulia. între anii 1924-
1926 P.N.R. a dus tratative cu Partidul
Ţărănesc, concretizate, abia în 1926, în
formarea Partidului Naţional Ţără-
nesc. Expresie a caracterului demo-
cratic al regimului politic din România, în
perioada interbelică au activat şi unele
partide şi formaţiuni ale minorităţilor
naţionale, precum Partidul Maghiar,
Uniunea Maghiară, Partidul German,
Partidul Popular Şvăbesc, Partidul
Evreiesc, Uniunea Evreilor.
Partidele care au articulat în jurul
lor cele mai importante desfăşurări de
Ion I.C. Brătianu
forţe au fost Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc. P.N.L. a
reprezentat interesele burgheziei industriale şi financiare, ale căror poziţii
economice şi politice s-au consolidat mult după Marea Unire. Marea majoritate a
capitalului liberal era plasat în industrie, sistemul bancar şi comerţ, chiar şi în
agricultură, deşi într-o proporţie mult mai mică.
La conducerea sa s-au succedat Ion I.C. Brătianu- de fapt, şi unul dintre
cei mai de seamă oameni politici români, care a dat numele său perioadei dintre
1918-1927 - decada brătienistă, Vint/iă Brătianu, I. Gh. Duca, Constantin (Dinu)
I.C. Brătianu. Partidul a dezvoltat teoria liberalismului politic, care susţinea că
burghezia juca rolul de conducere, iar societatea urma să se organizeze pe baza
„armoniei" şi „echilibrului" social. Fiind cel mai important partid după 1918, P.N.L.
a susţinut ideea reformei electorale şi agrare, a făurit ansamblul de măsuri
legislative care, grupate în jurul constituţiei din 1923, au dat substanţă structurii
instituţional-democratice a României moderne. Ion I.C. Brătianu a influenţat mult
Casa Regală şi s-a folosit, inclusiv, de dificultăţile prin care trecea aceasta, în
perioada crizei dinastice. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, în 1927, a dat însă o grea
lovitură partidului. Acesta a respins, iniţial, Restauraţia car/istă. Abia în urma
audienţei la rege, din 9 iulie 1930, a lui Vintilă Brătianu, partidul a acceptat, de
fecto, noua situaţie politică. în mai 1930, P.N.L. s-a reorganizat, dar a continuat
să fie marcat de sciziune. încurajat de rege, care lovea astfel în forţa partidului,
Gheorghe Brătianu, ataşat „principiului dinastic", cu sprijinul unor cadre tinere a
format P.N.L.-Gheorghe Brătianu. Conducătorul partidului a fost şi primul şef al
Uf
iui partid politic din ţara noastră primit în audienţă, la 16 noiembrie 1936, de către
cancelarul german, Adolf Hitler. în 1930 s-a desprins gruparea lui Constantin

257
 Guvernul condus de I. Gh. Duca

Argetoianu, care peste doi ani a format Uniunea Agrară, pusă în slujba
politicii lui Carol al II. în decembrie 1930, preşedinte al P.N.L. a fost ales /.
Gh. Duca, care a luptat pentru refacerea organizaţiilor judeţene şi a prestigiului
partidului. Deoarece acesta a fost asasinat de către legionari la Sinaia, la
29 decembrie 1933, şef al partidului a fost ales, în 1934, Constantin (Dinu)
I.C. Brătianu. încălcând uzanţele parlamentare şi adâncind, astfel, deruta şi
disensiunile din viaţa politică, regele l-a numit prim-ministru nu pe preşedintele
P.N.L, ci pe Gheorghe Tătărescu, membru al „tinerilor" liberali. Acesta a dus o
politică angajată în sprijinul lui Carol, care se pregătea să-şi instaureze regimul
personal. în alegerile din 1937 partidul a obţinut rezultate slabe. în 1938,
Georghe Brătianu a acceptat fuziunea cu partidul lui Dinu Brătianu.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a format, la 10 octombrie 1926, prin fuziunea
Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Una dintre condiţiile de bază
ale fuziunii a fost înlăturarea lui Constantin Stere, cadru de seamă în conducerea
Partidului Ţărănesc. Noua formaţiune politică a promovat o politică democratică,
dar s-a deplasat, treptat, spre centru-dreapta. Partidul grupa reprezentanţi ai
burgheziei mici şi mijlocii. Ziarul său era „Dreptatea". Preşedinte a fost ales luliu
Maniu.
Partidul a guvernat ţara în anii crizei economice din anii 1929-1933 şi s-a
confruntat cu grave probleme. Partidul nu a fost scutit de frământări interne şi
sciziuni, fiind părăsit mai ales de elementele din aripa stângă. Numirea în 1933
de către Carol al II, din nou contra uzanţelor parlamentare, a lui Alexandru
Vaida-Voevod'ca prim-ministru în locul lui luliu Maniu, ce deţinea şefia partidului, a
dus la accentuarea divergenţelor între cei doi oameni politici, ceea ce slujea, -de
fapt, politicii regale. în septembrie 1933 a fost ales preşedinte al P.N.Ţ. Ion

258
 Mihalache, iar la conducere au fost nu
mite cadre tinere, ca Mihail Ralea, Mihail
Chelmegeanu, care şi-au propus revigo
rarea partidului. în 1935 s-a publicat un
nou program politic, al cărui scop era
edificarea „statului naţional ţărănesc" în
România. în acelaşi an, se produceau
însă noi rupturi, provocate de plecă
rile lui Dem Dobrescu şi Alexandru

I
Vaida-Voevod din P.N.Ţ. în cadrul parti
dului s-au conturat, astfel, trei aripi, şi
anume: una, în care activa dr. Nicolae
Lupu, cerând intensificarea luptei pentru
menţinerea regimului democratic, a doua
reprezentată de Iu/iu Maniu, ce aprecia
că pericolul principal era politica auto
ritară carlistă şi de aceea, pentru a i se
opune, era gata să colaboreze şi cu
Garda de Fier, şi a treia, în care Armând virgii
Madgeam
Călinescu, care se apropia de poziţiile
regelui, se pronunţa pentru intransigenţă
fată de extrema dreaptă în viaţa politică a
ţării.
în 1937, în urma demisiei lui Ion Mihalache, Iu/iu Maniu a revenit la con-
ducerea partidului. La alegerile din 20 decembrie 1937, deşi a semnat cu
liderul legionarilor, Corne/iu Zelea Codreanu, un pact de „neagresiune
electorală", P.N.Ţ. nu a obţinut rezultate deosebite. Iu/iu Maniu, ca şi Dinu
Brătianu, a protestat, după 1938, faţă de instaurarea monarhiei autoritare a lui
Caro/ al //-/ea, dar s-a mărginit la unele memorii şi declaraţii politice.
Mişcarea socialistă din România a trecut, în perioada interbelică, prin
numeroase frământări, generate de tendinţa unor lideri de a acţiona sub
influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, din 1917. în noiembrie 1918, Partidul
So-cial-Democrat din România a adoptat denumirea de Partidul Socialist. în
mai 1919 a avut loc, la Bucureşti, conferinţa partidelor socialiste din
România, inclusiv a partidelor din regiunile unite cu patria-mamă, iar ca for de
conducere al mişcării socialiste s-a format un Consiliu General. Şedinţa
acestuia din 30 ianuarie - 3 februarie 1921 a hotărât soarta stângii în ţara
noastră. Reprezentanţii care s-au retras din Consiliu, în cadrul şedinţei, au
format, în iunie 1921, Federaţia Partidelor Socialiste din România. în 1927 s-a
constituit Partidul Social-Democrat, care s-a manifestat în viaţa politică a ţării
drept partidul muncitorilor industriali. Deosebirile de concepţie politică, tactică
şi strategie, au dus însă la frământări în cadrul partidului. în 1928 s-a desprins
din rândurile sale 0 grupare care a pus bazele Partidului Socialist al
Muncitorilor din România, intitulat apoi, în 1932, Partidul Socialist
Independent. în anul următor, acesta s-a unificat cu Partidul Socialist din
România (C. Popovici), constituindu-se Partidul Socialist Unitar.
Existenţa organizaţiilor de tineret şi de femei, a sindicatelor, a
generat, între socialişti şi elementele de extremă stângă, o veritabilă
rivalitate pentru

259
 ritrolul lor, mai ales că marea majoritate a sindicatelor s-a aflat sub influenţa
S.D. care a continuat să se manifeste deosebit de activ. în stânga vieţii politice
Tiâneşti au acţionat şi o serie de organizaţii politice, multe devenite, apoi,
xiliare ale politicii comuniştilor, ca: Frontul Plugarilor, Madoszul, Blocul
imocratic, Patronajele Populare.
Instaurarea la putere a dictaturii fasciste în Germania, în anul 1933, şi
ectrul influenţei sale au pus problema adaptării tacticii de luptă a mişcării
<cia/iste din România la noile realităţi politice. P.S.D. a ales, la congresul din
îie 1933, o nouă conducere, în care s-au remarcat losif Jumanca, loan
ueraş, Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu ş\ alţii. Totodată, socialiştii
acţionat împotriva creşterii pericolului fascist pe diferite căi, precum:
iblicarea de documente programatice, campanii de presă, demonstraţii şi
tiuni antifasciste, participarea la reuniuni antifasciste internaţionale între 1934
1939 la Paris, Bruxelles şi în alte localităţi.
Extremele - dreaptă şi stângă - au însoţit evoluţia social-economică şi
ilitică a României în epoca interbelică într-un spectru foarte larg. Ele şi-au aflat
adele, de cele mai multe ori în străinătate - corporatismul italian - fără a
spune de o aderenţă largă în ţară, cu excepţia unor elemente defavorizate
;onomic sau compromise politic.
La extrema dreaptă a vieţii politice s-a aflat mişcarea legionară.
ancentrând mai multe grupări politice, ea s-a remarcat pnntr-o teorie
îriculoasă şi nocivă pentru tineret - teoria „purificării prin moarte", care a
:acerbat misticismul, a promovat ura, intoleranţa, a făcut apologia crimei.
Jepţi ai cultului morţii şi demagogi înfocaţi, membrii săi au acţionat împotriva
gimului democratic, pentru instaurarea unei dictaturi şi a unei politici de
igregaţie rasială, ce viza exterminarea populaţiei evreieşti. Membrii săi au fost
cruţaţi din rândul micii burghezii, şi mai ales al preoţilor, studenţilor, ţăranilor,
crătorilor ruinaţi. Arma lor principală era terorismul politic, căruia i-au şi căzut
ctimă unii oameni politici. în 1923, A.C. Cuzaa fondat Liga Apărării Naţionale
reştine (L.A.N.C.), al cărei ziar era ,Apărarea Naţională". Ea dispunea de o
ganizaţie paramilitară, „lăncierii". Aceasta lupta contra partidelor politice,
sntru reorganizarea Parlamentului, pentru alianţa ţării noastre cu Italia fascistă.
a fuziona cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian Goga, rămas în
)ntinuare, şi el, pe poziţii de dreapta. în cadrul L.A.N.C. s-a conturat o grupare
indusă de Cornel/uZelea Codreanu. Acesta, în octombrie 1924, a ucis, la laşi,
ingnta tribunalului, pe prefectul poliţiei, Constatin Manciu. în 1927, Codreanu
pus bazele unei noi organizaţii fasciste, Legiunea Arhanghelul Mihaii.
onducătorul său se numea „căpitan", iar membrii săi legionari. în aprilie 1930,
"ganizaţia s-a intitulat Garda de Fier. Ea a prezentat, sub conducerea unor
aliticieni, ca generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grăniceru, Ion I. Moţa, C
'apanace, un program ecclectic, cu pronunţată tentă atidemocratică şi
itisemită. Prin ziarele „Buna Vestire", „Cuvântul", „Sfarmă Piatră", „Axa", ea a
ispândit o politică xenofobă şi foarte periculoasă. în decembrie 1933 orga-
zaţia număra, conform unor aprecieri ale contemporanilor, 28 000 membri şi
rimea stipendii din partea Germaniei şi latliei.
Pericolul reprezentat de acesta organizaţie pentru viitorul ţării a determinat
e primul ministru, /. Gh. Duca, ca, printr-un jurnal al Consilului de Miniştri din 9

60
 BIMitiERTIt
Asasinarea prtmilii miilsfn I. fi. iica

Ecoul în presă al asasinării primului ministru I.Gh. Duca, în

1933, de către legionari

decembrie 1933, să interzică Garda de Fier. Drept răspuns , la 29 decembrie

1933, pe peronul gării din Sinaia, trei legionari l-au ucis pe primul ministru. în
decembrie 1934 organizaţia a reapărut sub numele de Partidul Totul pentru
Ţară, condus de generalul Cantacuzino-Grăniceru. în 1935, o grupare condusă
de Mihail Stelescu a părăsit formaţiunea mai sus amintită şi a format Cruciada
Românismului. Conducătorul său a fost însă ulterior măcelărit de legionari, sub
acuzaţia de „trădare" a idealurilor organizaţiei.
Unii reprezentanţi ai cercurilor conducătoare, regele Carol al II însuşi, au
tratat cu legionarii în speranţa că-i vor putea folosi ca masă de manevră şi chiar
subordona. în acest sens, s-a permis ţinerea lucrărilor Congresului studenţilor
legionari din 2-5 aprilie 1936 de la Târgu-Mureş, unde însă s-au constituit
„echipele morţii" ş\ „liste" pe care au fost înscrise nume ale unor personalităţi ale
epocii ce trebuiau lichidate - dr. Nicolae Lupu, Victor lamandi, Elena Lupescu,
Armând Călinescu, Virgil Madgearu. La alegerile din 20 decembrie 1937 partidul
legionar s-a situat pe locul al treilea. La începutul regimului de guvernare
personală a lui Carol al, II organizaţia s-a autodizolvat, Corne/iu Zelea
Codreanuş\ conducători importanţi ai săi fiind închişi. în noiembrie 1938, Comeliu
Zelea Codreanuşi 12 legionari au fost surprimati, din ordinul regelui. împrejurările
legate de lipsa de sprijin politic şi social pentru regimul carlist, criza sa de
autoritate, presiunile Germaniei hitlenste, izolarea politico-diplomatică a ţării, l-au
determinat pe Carol al II, în vara anului 1940, la o reconciliere cu legionarii.

261
 în extrema stângă a vieţii politice interbelice s-au aflat comuniştii. De fapt,
idul Comunist din România a acţionat ca secţie a Cominternului. în 1920, în
ui Partidului Socialist a existat o confruntare între opinia constituirii unui
d comunist şi afilierea la Comintern şi cea a unificării întregii mişcări
citoreşti şi apoi afilierea sa la forul mai sus menţionat. în toamna lui 1920, o
gatie a socialiştilor români a vizitat Rusia Sovietică, unde a discutat condiţiile
fii la organismul comunist mondial. Neacceptarea lor de c ătre losif
anca, loan Flueraş, G. Grigorovici a dus ulterior la excluderea lor din
jucerea socialistă sub presiunea elementelor stângiste. La 8 mai 1921,
lentele de extremă stânga din Partidul Socialist au pus bazele Partidului
nunist. Partidul Socialist s-a disociat de acesta. Autorităţile, conştiente de ;O|
UI reprezentat de noua organizaţie, au intervenit şi au arestat pe unii cipanţi
la Congresul de constituire. în 1922 a avut loc, totuşi, la Ploieşti, greşul al
II, la care au participat 34 delegaţi.
în anul următor, comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominter-i,
dezvoltată de Buharin, privind dreptul popoarelor la autodeterminare,
gând până la despărţirea de stat. Astfel, România era considerată „un stat
inational", creaţie a „imperialismului apusean". Aceasta, mai ales, datorită
jlui că Rusia Sovietică nu a acceptat pacea de la Versailles. Comuniştii
ionizau dezmembrarea statului naţional unitar român. Orientarea antina-
ală a partidului, instigarea, cu sprijin sovietic, la tulburări în Basarabia, în
4, la Tatar-Bunar, Cişmelele, Nicolaevsca, Nerusai, Ga/i/eşti, au grăbit
aterea în afara legii a comuniştilor. Ea s-a realizat prin ordonanţele Corpului
mată din 5 aprilie şi respectiv 23 iulie 1924. Legea persoane/or Juridice, din 6
uarie 1924 şi legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice,
19 decembrie 1924 au legiferat măsurile contra comuniştilor. Comuniştii au
anat, astfel, în ilegalitate, până în august 1944.
Fără o legitimitate istorică în ţara noastră, comuniştii au dezvoltat o grupare
emistă şi conspirativă. în 1923 ea număra, după unele date, circa 2 000 de
nbri, pentru a ajunge, între 1941-1944, la sub 1 000 de adepţi. Ei au
novat, sub impactul obedienţei faţă de linia cominternistă, teorii care au
travenit total intereselor naţionale, pronunţându-se pentru lichidarea
nâniei Mari. în majoritatea documentelor congreselor comuniste, România a
tinuat să fie etichetată drept „un stat imperialist şi multinaţional", o „temniţă a
oarelor". Respectând întru totul linia deciziilor Cominternului, ce-şi propusese
rugerea României, comuniştii şi-au stabilit drept obiectiv principal cucerirea
?rii politice. Pentru aceasta, datorită statutului lor marginal în viaţa politică, ei
trebuit să accepte unele compromisuri de moment, să se strecoare către
ui piramidei politice în spatele unor alianţe. La nivelul conducerii centrale,
idul comunist d fost coordonat de Gheorghe Cristescu (1921-1924),Elek
i/os (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Ştefanski (1931-
5), Boris Ştefanov (1935-1938), Ştefan Foriş (1940-1944). Se remarcă
ui că majoritatea dintre aceştia nu erau români, fiind impuşi printr-o dispoziţie
loscovei. Conducerea s-a aflat, totodată, mereu, sub presiunea mai multor
tre de conducere - din ţară, de la Berlin, Praga şi Moscova.
Partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea paralelă a două fracţiuni,
anume: cea din interior (Lucreţiu Pătrăşcanu, Bela Brainer, Alexandru
 Sencovici) şi cea din exterior (Lenuţa Filipovici, Alexandru Ştefanski, Vanda
Nikolski, Eugen lacobovici). în special Ana Pauker a acţionat pentru a reface
gruparea din exterior a comuniştilor români, pe care a şi pus-o la dispoziţia lui
Sta/in. Unii lideri ai săi au pierit însă în U.R.S.S., în perioada epurărilor staliniste.
Printre aceştia s-au numărat Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan,
Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Ion Dicescu, Marcel Pauker, David Fabian,
Pavel Tcacenko ş.a. Salutând pactul germano-sovietic din 1939, comuniştii
români nu au părăsit nicicând obiectivul primordial al acţiunii lor, şi, în 1939, s-au
aliniat instrucţiunilor Cominternului, care cereau ca dificultăţile ivite în urma înce-
perii războiului mondial să fie folosite pentru declanşarea unei „revoluţiisociale".
Evoluţii în pian politic. înfăptuirea unui prograrr» democratic. între anii
1918-1940 s-au succedat în România 38 de guverne conduse, între alţii, de
Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Coandă, Ion I.C.
Brătianu, Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take lonescu, Vintilă
Brătianu, Iu/iu Maniu, Nicolae /orga, Constantin Argetoianu, I. Gh. Duca,
Gheorghe Tătărăscu, Armând Călinescu. Perioadele de stabilitate au alternat cu
cele de instabilitate în plan politic, expresie a transformărilor în viaţa social-eco-
nomică. Echipele guvernamentale s-au străduit să asigure României o structură
instituţională adecvată noilor cerinţe ale progresului.
Astfel, după ce în 1917, prin modificarea articolelor 57 şi 67 din Constituţie,
Parlamentul a deschis calea unei reforme electorale, la 16 decembrie 1918 s-a
publicat decretul-lege privind votul universal direct şi secret pentru toţi locuitorii,
începând cu vârsta de 21 de ani. Nu era, totuşi, permisă participarea la vot a
femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor. Cu toate aceste limite, introducerea votului
universal, ce-l înlocuia pe cel cenzitar, a dus la o importantă deschidere în cadrul
vieţii social-politice. Totodată, el a favorizat pe întreprinzătorii mici şi mijlocii.
Primele alegeri parlamentare pe baza votului universal au avut loc, în România,
în 1919. Ele au dus la formarea primului parlament al României care cuprindea
568 de deputaţi, adică cel mai mare număr de membri de până atunci. Prin
aceasta, rotativa guvernamentală a fost înlăturată; menţionăm că printre deputaţi
s-au numărat şi socialişti. La 29 decembrie 1919, Parlamentul a votat legile prin
care se ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. în
acelaşi an s-a hotărât introducerea calendarului gregorian. Astfel, ziua de 1
aprilie 1919 stil vechi a devenit 14 aprilie 1919 stil nou. în 1925, la insistenţele
guvernului român, Patriarhia de la Constantinopol a acceptat să recunoască
Patriarhia Română, condusă de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş.
S-au adoptat, totodată, importante măsuri în vederea relansării economice.
S-a încercat, mai întâi, a se pune ordine în circulaţia monetară. în ianuarie 1919
s-a trecut la ştampilarea bancnotelor care circulau paralel cu leul emis de Banca
Naţională a României, şi anume rubla Lvov, rubla Romanov, coroana aus-tro-
ungară. în" anul următor s-a efectuat unificarea monetară, ce a pregătit
reforma financiară, elaborată'în 1921 de către Nicolae Titulescu. Cea din urmă a
prevăzut un sistem unitar de impozite şi un minimum de venit neimpozabil. S-au
întreprins măsuri pentru desfiinţarea barierelor vamale între Vechiul Regat şi
provinciile unite cu Ţara.
O preocupare deosebită în activitatea guvernamentală a constituit-o
realizarea unui reforme agrare şi rezolvarea, pe această cale, a unei probleme

263
\

Primul guvern al României întregite, după Marea Unire din 1918

 C supuşil ţărănimii.
on crucia
sti
or Cel mai
tuţ le statelor important act
ia pentr străine, legislativ, care a
di u absent stat la baza
n
19
dezvo eiştilor, edificiului politic
23 ltarea Casei şi instituţional al
so- Rurale, României, a fost
cial- Coroan Constituţia din
econo ei. Un 28 martie 1923.
mică nou O constituţie
a decret, nouă era cerută
C
Româ din 27 imperios de
O niei. decem transformările
N La 15 brie apărute în
S dece 1918, societatea
T mbrie a fixat românească
I 1918 condiţii după Marea
T s-a le de Unire.
emis exprop
U
decre riere.
ri -tul- Acte
U lege legislat
N pentr ive
I u spe-
- expro ciale,
: priere din anii
a 1919-
maril 1920,
or au
propri vizat
etăţi aplicar
rurale ea
din reform
Regat ei
, care agrare
viza în pro-
peste vincii.
2 Legea
milioa propriu
1 ne ha -zisă
1 din de
Trans reform
r ilvani ă
i a, agrară,
Buco din
D vina 1921, a
w şi asigur
p
Basa at
r
rabia redis-
e
din tribuire
pro- a
t
prietă proprie
e
r
ţile tăţii
>
partic agrare
ulare, în fa-
ale voarea
 După numeroase dezbateri în opinia publică ea a fost inspirată de liberalii
veniţi la putere în 1922 Prin prevederile sale, a fost un act fundamental cu un
pronunţat caracter,, democratic, care a stat la baza dezvoltării ţării până în anul
1938. După 23 august 1944 ea a fost repusă, parţial, în vigoare.
Ea a prevăzut caracterul naţional şi unitar al statului român. Au fost
înscrise, totodată, principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti - egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea presei, a întrunirilor, dreptul la muncă,
învăţătură, asociere. Proprietatea particulară a fost garantată de stat,
îndeplinind şi „o funcţie socială". Statul putea interveni In raporturile dintre
factorii economici şi se admitea dreptul său de expropriere în cazuri de
„utilitate publică". în acelaşi sens, legea fundamentală a ţării a înscris şi
principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului. în plan politic, s-a prevăzut votul
universal, însă cu limitele prevăzute încă în decretul din 14 decembrie 1918.
Era menţionat principiul separării puterilor in stat. Astfel, Parlamentul, format
din Adunarea Deputaţilor şi Senat, avea atribuţii sporite şi exercita puterea
legislativă. Regele, ca reprezentant al Monarhiei constituţionale, şi guvernul
acţionau pentru îndeplinirea sarcinilor puterii executive. Puterea jude -
cătorească era încredinţată înaltei Curţi de Casaţie. De asemenea, în-
văţământul primar era declarat obligatoriu. Multe din prevederile Constituţiei nu
au avut însă garanţii practice de aplicare şi, deseori au fost eludate. Ea a
reprezentat, totuşi, un progres pe calea consolidării regimului democratic din
România. Alături de alte măsuri legislative, ea a conturat cadrul evoluţiei
României interbelice.
în vederea organizării teritoriului ţării la nivel local, \a 14 iunie 1925 s-a
publicat legea pentru unificarea teritoriului Legea a definitivat procesul
organizării administtative unitare a ţării, contribuind la integrarea deplină a
teritoriilor nou unite cu Ţara. România era împărţită, astfel, în judeţe, conduse de
prefecţi, acestea în plăşi, conduse de pretori şi, cele din urmă, în comune
urbane, reşedinţe de municipii sau ne reşedinţe de municipii, comune rurale şi
sate conduse de primari.
Ascendentul deosebit al liberalilor intre anii 1922-1928 s-a tradus şi prin
publicarea unei noi legi electorale. La 27 martie 1926 s-a publicat legea
«primei electorale". Potrivit prevederilor sale, partidul care obţinea 40% din
totalul voturilor primea 50% din locurile din Parlament. Repartizarea
mandatelor se făcea astfel: din numărul total de mandate pe ţara se scădeau
mai întâi cele atribuite grupărilor minoritare în zonele în care acestea dominau,
chiar dacă nu întruniseră minim 2%. Mandatele rămase se împărţeau între
Partidul victorios în alegeri, ce, lua 50%, iar restul între toate partidele
Participante la alegeri, inclusiv, din nou, cel victorios, conform numărului de
v
oturi. Legea era astfel, în esenţa sa, în contradicţie cu Constituţia din 1923,
c
ăci favoriza un singur partid politic.
Criza economică din anii 1929-1933, deşi s-a repercutat violent asupra
s
ocietăţii româneşti, a determinat numeroase eforturi din partea executivului

265
pentru a-i limita efectele Astfel, s-au publicat şi pus în aplicare, în 1931, legea
pentru suspendarea execuţiilor silite, mai ales în rândurile ţăranilor, iar în 1932,
legea conversiunii datoriilor agricole, prin care statul a preluat o parte a datoriei
ţăranilor. în acelaşi timp, s-au făcut unele afaceri, precum, în martie 1933,
afacerea Skoda, prin care statul român a fost dezavantajat în plan economic
în plan cultural sunt demne de menţionat legile privind dezvoltarea în-
văţământului - în 1924, cea privind învăţământul primar, iar în 1928, cea
privindu-l pe cel secundar
După anul 1934, statul român s-a angajat pe linia protejării economiei
naţionale şi a devenit primul acţionar S-au adoptat unele măsuri privind
încurajarea întreprinderilor, controlul activităţii unor carteluri, măsuri de lichi-
dare şi reeşalonare a datoriei publice şi ţărăneşti în acelaşi timp însă, guver-
nele au devenit, treptat, instrumente în mâna tui Carol al II, tot mai interesat în
instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi
activitatea lor parlamentară. Se deschidea drumul către regimurile autoritare în
România.

GRIGORE GAFENCU despre Parlamentul României în anul 1931

„în noul parlament au intrat toate partidele Majoritatea e slabă, numenceşte şi politiceşte
Legea electorală a salvat guvernul şi i-a dat tot ce nu i-au dat alegătorii în rândurile majorităţii, mulţi
politicieni oportunişti, clienţi ai tuturor cluburilor politice, de asemenea, mulţi „civili" , oameni
cumsecade şi nepregătiţi, clienţi ai cluburilor selecte"

Proiectul de operaţie al comuniştilor din România aprobat la 8 august 1924 de Commtern

„De acord şi împreună cu secţia comunistă balcanică, cu participarea reprezentanţilor

comunişti de seamă, sub preşedinţia secretarului general Kolarov, în ziua de 8 august, la
sediul Cominternului s-a aprobat următorul plan de acţiune în România, aplicabil în prima
jumătate a lunii septembrie a c
Ca principiu, s-a admis ca în toate acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, Uniunea
Sovietică să nu participe oficial Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de
către comuniştii grupaţi în centre, care-şi iau asupră-şi responsabilitatea pentru ei
Planul se reduce la următoarele acţiuni
întreaga Românie este împărţită în cinci zone
Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina, în care, drept focare de
propagandă şi centre pentru viitoarea revoluţie se indică Cernăuţi, Comeanca, Berlina, Parcam, cu
direcţia generală spre laşi Ca punct central de operaţie apare Comeanca, întrucât grupul de acolo
are îndatorirea să azvârle în aer podul de pe lima ferată Cernăuti-Paşcani fapt datorită căruia
Bucovina va rămâne izolată de restul tării
A doua zonă e Basarabia propnu-zisă în raionul Basarabia nu se presupune nici Q
acţiune de seamă Numai la sud, aproape de vărsarea Nistrului, -până la gura Dunării, va trebui să

266
 aibă loc partea principală a revoluţiei Drept căi de operaţii apar Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi
L
Dartol
în acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de munitiuni şi ele apar ca puncte de
Jreuniune ale prietenilor organizaţi, care odată uniţi cu Terente, trebuie să înainteze spre Galaţi,
■ cu scopul de a-l ocupa Detaşamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în
raionul Olăneşti-Budak-Tusla
A treia zonă, Sud-Răsănt, cuprinde Dobrogea românească şi întreaga Silistra Ca centru
al revoluţiei este indicat Călăraşi-Sihstra-Mânăstirea în aceste puncte se concentrează
detaşamente revoltate care, din raionul Călăraşi-Sihstra-Oltenita, urmează să facă demonstraţie
la Budeşti, cu scopul de a ameninţa Bucureştiul în acest raion, acţiunea principală va fi
desfăşurată la răsărit de Feteşti, unde trebuie să se rupă calea ferată şi să se mineze podul de
pe Dunăre care ar avea ca urmare izolarea ţinutului de pe lângă Marea Neagră de România
A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de răsărit Ca centru se indica Lugoj, Piski
(Simeria), Caransebeş AICI nu este de presupus o revoluţie pe faţă, întrucât acest raion nu prezintă
vreo importanţă strategică Centrul operativ se sprijină pe iredentiştn unguri, dându-şi
consimţământul lor la un atac comun, dar urmărind numai interesele lor naţionale
Tot astfel şi în zona a cincea, care cuprindea partea de nord, Ungaria răsăriteană şi
Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej şi Oradea A ICI pot avea loc numai demonstraţii,
desfăşurându-se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani
Conducerea generală a revoluţiei, Comitetul Executiv o încredinţează treimii (troicii)
speciale, compusă din tovarăşii Bădulescu, Goldstem şi Kalifarski
Aceasta trebuie să înceapă între 10-15 septembrie Atacurile cele mai îndârjite trebuie să
aibă loc în prima zonă, pentru ca reuşita lor acolo să atragă atenţia tovarăşilor din Gahţia în chipul
acesta, reuşita din Bucovina să fie semnalul pentru revoluţia din Gahţia unde terenul este deja
pregătit în proporţii destul de mari
Răscoala din zonele a întâia, a patra şi a cincea trebuie să înceapă la o săptămână după
desfăşurarea revoluţiei în zona a doua şi a treia"

TEMĂ

1 Subţiaţi importanţa Constituţiei din 1923

2 Care a fost politica regelui Carol al II fată de partidele politice?
3 Sesizaţi asemănările şi deosebirile dintre cele două extreme în viaţa politică din România
interbelică

267
Sigh4
Moldovenesc, Jy/y- pă]ţ
IAŞl\
BIHOR 'CV,""1 NEAM T
Jeamţ • \ N»horJiarT "
I ' \ROA1AW_7C. lisinau
Tighlna*
 ARA TURDA*rurda Tîrgu Mu'r Bi
D |d
Miercurea Ciuc Cetatea Alba1
J>MIŞ-ŢORONTAL\ "rfHNAVA
«Timiş «t,cs 4«4 SiZi
3)
k /V£Ol
HKAT
•Oravil
CARA$' jng
{PRAHOVA
TULCEA .
'Tîrgu fu

Uurnu SPvjBlin IALOMIŢ

-*» s/tl*'
A

30>€?H. V„ "Ploieşl
llMBOVITA
 JCURE9TI
IUGOSLAVIA \lFOV
 Măgurele

BULGARIA
 Viaţa politică în România, 1918-1940
(Tabel recapitulativ)

Denumirea partidului Denumirea Conducători Organe de Reorganizări

nouă presă

1 2 3 4 5

- Partidul Conser- Partidul Alexandru „Steagul"

vator Conservator Marghiloman
Progresist

- Partidul Conservator Partidul Take lonescu „Românimea" Fuzionează în 1922

Democrat Democrat cu Partidul Naţional
- Partidul Naţionalist Nicolae lorga „Neamul
Democrat Românesc"
- Liga Apărării Naţio- A.C. Cuza
nal-Creştine
- Liga Poporului Alexandru „îndreptarea" Fuzionează cu Partidul
Averescu Conservator Progresist.

- Partidul Naţional Octavian Goga. „Ţara Fuzionează în 1935 cu

Agrar loan Lupaş, Silviu noastră" Liga Apărării Na-ţional-
Dragomir Creştme formând
Partidul National
Creştin.

- Partidul Ţărănesc Ion Mihalache, „Ţara nouă"

Constantin Stere, „Aurora"
Virgil Madgearu
- Partidul Naţional Ion I C. Brătianu, „Viitorul" Partidul National Li-
Liberal Vintilă Brătianu, I beral - Gheorghe
• Gh. Duca, Brătianu (1930).
Constantin (Dinu) Uniunea Agrară
Brătianu, -Constantin Argeto-
Gheorghe Tătă- ianu (1930).
răscu, Gheorghe
Brătianu

- Partidul National luliu Maniu, Ale- „Patria" Fuzionează în 1926 cu

Român din Tran- xandru Vaida-Vo- Partidul Ţărănesc
silvania evod, Vasile Gol- formând Partidul Na-
diş, Alexandru ţional Ţărănesc.
Ciceo-Pop
- Partidul National V luliu Maniu, „Dreptatea" Comitetele cetăţe-
Ţărănesc Alexandru neşti - Dem Do-
Vaida-Voevod, brescu (1935), Par-
Ion Mihalache tidul Radical Ţără-
nesc - Gngore lu-
nian, Partidul Ţără-
nesc Democrat
-Dem Dobrescu, Par-
tidul National Ţără-
nesc - Doctor Ni-
colae Lupu, Frontul
Românesc (1935) -
Alexandru Vaida-
Voevod

269
 1 2 3 4 5

- Partidul Social Partidul Ilie Moscovici, „Lumea Federaţia Partidelor

Democrat din Socialist loan Flueraş, Nouă" Socialiste din România
România Lothar Rădă- (1921), Partidul Social
ceanu, C-Titel Democrat (1927).
Petrescu, losif Partidul Socialist al
Jumanca Muncitorilor (1928).
Partidul Socialist
Independent (1932)
fuzionează cu Partidul
Socialist din România
(Constantin Popovici)
formând Partidul
Socialist Unitar.

Partidul Comunist din Gheorghe în ilegalitate din

România Cristescu 1924.
Elek Koblos
Vitali
Holostenko
Alexander
Danieluk
Stepanski
Boris
Stefanov
Ştefan Foriş

- Legiunea Arhan- Corneliu Zelea „Pământ

ghelul Mihail Codreanu strămoşesc"

- Garda de Fier Corneliu Zelea „Cuvântul" —

Codreanu „Axa" „Buna
Vestire"
- Partidul Totul pentru Ion. C. Moţa, C. Cruciada Românis-
Ţară Papanace, Gen. mului - Mihai Ste-
Gheorghe lescu(1935).
Cantacuzino-
Grăniceru
- Partidul Ţărănesc Ion Inculeţ
din Basarabia Pan Halippa
Partidul Democrat al Ion Nistor
Unirii din Bucovina

Partidul Maghiar loszika Samuel,

Ugron Istvan,
Bethlen Gyorgy

Uniunea Maghiară Bethlen Gyorgy

Partidul German Rudolf Brandsch,
Hans Otto Roth
Partidul Popular Şvă-
besc
Uniunea Evreilor
Partidul Evreilor

270
 ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNATIONALE,
ÎN PERIOADA INTERBELICA

im - SITUAŢIA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

- NOUL CADRU TERITORIAL AL ROMÂNIEI DUPĂ MAREA UNIRE; PRINCIPA
LELE SALE OPŢIUNI ÎN POLITICA EXTERNĂ.
- RELAŢIILE ROMÂNIEI CU VECINII SĂI ÎN ANII 1918-1940.
- ROMÂNIA LA CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS-VERSAILLES.
- RQMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN ANII 1920-1930. MICA
ÎNŢELEGERE.
- ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA ANILOR 1930-1936.
NICOLAE TITULESCU SI POLITICA SECURITĂŢII COLECTIVE.
-ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN ANII
PREMERGĂTORI DECLANŞĂRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(1936-1939).

Situaţia politică internaţională în perioada interbelică. La sfârşitul

primului război mondial, conferinţa de pace desfăşurată la Paris şi-a asumat
răspunderea de a organiza, pe baze noi, pacea atât de greu obţinută.
Princip noastră a protestat deschis împotriva modului în care a fost elaborat tratatul cu
alele Germania (exclusiv de către cei „patru mari") şi a ameninţat că dacă situaţia se
puteri va repeta se va retrage de la masa tratativelor, ceea ce, în cele din urmă, a şi
învingăt făcut.
oare Mai grav era că, şi în timpul conferinţei şi mai cu seamă ulterior, între
(Anglia, principalii beneficiari ai victoriei aveau să se manifeste multe neînţelegeri, cu
Franţa, grave consecinţe pentru pacea mondială.
SUA, Dacă putea fi considerată încheiată constituirea sistemului politic de la
Japonia Paris-Versailles o dată cu semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia (1923),
) s-auînainte încă de această dată se produseseră semnificative polarizări în viaţa
arătat politică internaţională care primejduiau grav opera politică săvârşită în capitala
de Franţei.
acord La 19 noiembrie 1919, Congresul american a respins ratificarea tratatului
cu cu privire la constituirea Societăţii Naţiunilor ş\, implicit, a tratatului cu
propun Germania. SUA refuzau, astfel, să susţină procesul de reaşezare politică în
erile Europa; în plus, absenţa lor din marea organizaţie pacifistă internaţională va
preşedi avea grave consecinţe. Statutul oarecum asemănător atribuit Germaniei - ţară
ntelui învinsă -şi Rusiei Sovietice - devenită între timp URSS, din 1922 - le va
W. apropia.' Nu mai poate surprinde, astfel, că cele două state au cooperat,
Wilson. încă din primii ani ai
S-a
născut 271
astfel
Societa
tea
Naţiunil
or, iar
pe
ruinele
imperiul
ui
Austro-
Ungar
s-au
întemei
at state
naţional
e. Din
păcate,
modul
în care
au fost
tratate
„micile
puteri",
între
care şi
Români
a, a
creat,
de la
început,
o serie
de
proble
me.
Delegaţ
ia
 deceniului trei, în multiple domenii, mereu însă în direcţia eludării sistemului
versaillez.
Astfel, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, era semnat un Tratat de colaborare,
care a fost imediat extins şi la Ucraina, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia şi care
cuprindea şi o serie de anexe secrete. Era un prim şi un semnificativ succes al
forţelor revizioniste.
în ceea ce priveşte tabăra puterilor învingătoare, relaţiile franco-engleze au
fost, de la începutul perioadei interbelice, dominate de neîncredere reciprocă şi
în niciuna din chestiunile vitale ale asigurării păcii şi securităţii europene nu s-a
putut ajunge la o cooperare loială între ceie două Mari Puteri, fapt ce a avut
grave urmări asupra ţărilor din răsăritul Europei şi, nu în ultimul rând, asupra
României.
Anii 1922-1926 au produs noi şi semnificative mutaţii în planul relaţiilor
internaţionale, în special în direcţia revizuirii tratatelor de pace. Marile Puteri au
dus fată de Germania politica de „appeasement" (liniştire) sau conciliatorism al
căror preţ a fost izolarea politică a statelor interesate în conservarea statu-quo-
ului lor teritorial, inclusiv, fireşte, al României.,
Ocuparea Ruhrului (11 ian. 1923-31 iulie 1925) părea a da câştig de
cauză Franţei, în dificila chestiune a reparaţiilor germane, iar „P/anul Dawes",
adoptat la 16 august 1924, sublinia puternicul cerc de interese anglo-american în
refacerea economică a principalei puteri învinse în primul război mondial. „Pactul
de garanţii renan" semnat la Locarno, la 1 decembrie 1925, şi ansambW
acordurilor economice şi politice sovieto-germane din primăvara anului 1926
puneau în evidenţă prăpastia dintre blocul Marilor Puteri europene, învingătoare
sau învinse, dispuse să-şi facă reciproc concesii, dar şi completa indiferenţă faţă
de soarta naţiunilor din estul Europei, curând devenite obiect de negociere în
împărţirea sferelor de influenţă şi putere. Replica diplomaţilor acestor state, din
ce în ce mai conştiente de minima implicare a Franţei în apărarea independenţei
şi suveranităţii lor sau de slăbiciunea Societăţii Naţiunilor, a fost participarea
acestora la un sistem de tratate şi acorduri regionale de securitate.
Cei şase ani care separă lumea de instalarea puterii fasciste în Germania
au fost caracterizaţi, deci, de adâncirea prăpastiei dintre vorbele şi faptele
Marilor Puteri. Astfel, s-au consumat splendide, dar formale acţiuni pacifiste de
interes general, precum „Pactul Briand-Kellogg" (27 august 1928), prin care
războiul era interzis ca instrument de reglementare a intereselor naţionale (63 de
state participante), şi „Protocolul de la Moscova", semnat de vecinii europeni ai
URSS, la 9 februarie 1929, care se obligau să-l pună în aplicare imediat, înainte
chiar ca ratificarea acestui tratat să fi fost făcută de toţi semnatarii săi.
Pacea părea înstăpânită pe o lungă axă teritorială, de la Marea Baltică la
Marea Negră, dar ce valoare aveau aceste angajamente atâta vreme cât
printr-un alt protocol (24 iunie 1931), URSS prelungea Tratatul sovieto-german
(1922, reînnoit în 1926) şi îngăduia acestei ţări să-şi refacă potenţialul militar şi
să continue, astfel, politica revanşardă şi revizionistă. între timp, adoptarea
„Planului Young" (\\ august 1929) reducea reparaţiile germane cu 20%, iar
„Conferinţa internaţională te la Geneva pentru dezarmare''(2 februarie 1932
-11 iunie 1935) nu se abătea de la regula mai sus numită. După ce la 9 iunie
1932 au fost anulate, practic, toate datoriile de război germane, Franţa, susţinută

272
 şi de România, se pronunţa pentru o dezarmare progresivă, subordonată
securităţii, în vreme ce Anglia, SUA şi Germania afirmau nevoia unei depline
egalităţi, a tuturor Marilor Puteri, în materie de armament. Prin „Declaraţia celor
cinci puteri" (Anglia, SUA, Italia, Germania şi Franţa), la 11 decembrie 1932,
acest principiu îşi găsea recunoaşterea internaţională aşteptată. în cele din
urmă, în locul dezarmării s-a ajuns la înarmare, pacea şi securitatea, (având la
bază respectarea tratatelor), fiind tacit înlocuite cu revizuirea, de fapt, a acestora.
Se poate lesne înţelege că ansamblul actelor politice săvârşite de Hitler,
după ianuarie 1933, nu făcea altceva decât să valorifice împrejurările favorizante
care se născuseră înainte de preluarea puterii de către nazişti: dezbinarea dintre
Marile Puteri europene cât şi, indiferenţa lor suverană faţă de soarta statelor
naţionale din partea răsăriteană şi sudică a Europei.
Făcându-se parcă a nu înţelege adevărata natură a nazismului, (deşi,
Hitler îşi expusese doctrina în „Mein Kampf încă în 1926), trei dintre garanţii
păcii mondiale - Franţa, Anglia şi Italia - semnau, la 15 iulie 1933, împreună cu
Germania, „Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri''care instituia
un directoriu „al celor patru" (cu Germania) asupra problemelor europene,
desigur, fără participarea celorlalte state.
în contextul eşecului Conferinţei de dezarmare (1935) se poate aprecia,
totuşi, ca un succes semnarea la Londra, la 3-5 iulie 1933, a „Convenţiilor de
definire a agresiunii", între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia, România, Turcia,
Persia, Afganistan, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi, mai târziu, Finlanda. în
acelaşi timp, Franţa, conştientă de fragilitatea păcii europene, a iniţiat seria
Tratatelor de asistenţă mutuală cu URSS la care au fost invitate Cehoslovacia şi
România. (Tratatul franco-sovietic - 2 mai 1935, cehoslovaco-sovietic - 16 mai
1935). Acestea se adăugau Tratatului de neagresiune sovieto-polon, semnate la
Moscova, pe 25 iulie 1932. Ansamblul acestor tratate, care reluau, în fapt, preve-
derile „Pactului Briand-Kellogg", s-au dovedit, în fond, greu de transpus în viaţă.
Anul 1936 avea să marcheze turnanta decisivă spre război. încurajată de
ezitările Franţei, Germania a denunţat tratatul de la Locarno (7 martie 1936) şi a v
ocupat zona demilitarizată renană.
în răsăritul Europei, URSS s-a folosit imediat de succesul primei mari
acţiunui agresive întreprinse de Hitler şi a renunţat, treptat, la condamnarea
agresiunii germane în centrul continentului.
La rândul lor, Anglia şi Franţa au continuat politica conciliatorismului,
arătându-se dispuse să facă jocul Germaniei în răsăritul Europei cu preţul
sacrificării independenţei acelor state pe care se obligaseră să le susţină în
cadrul sistemului politic versaillez. Ocuparea Austriei (11-12 martie 1938-
„Anschluss-ul") şi „Acordul de la Munchen" (29-30 septembrie 1938) vor
consolida poziţiile revizionismului. „Pactul Anticomintern"(semnat la Berlin, între
Germania şi Japonia, la 25 noiembrie, la care, în 6 noiembrie 1937, aderă şi
Italia, constiţuindu-se „Axa Beriin-Roma-Tochio") şi, ulterior, „Tratatul
Ribbentrop-Molotov" (23 august 1939) vor arunca omenirea în cel de-al doilea
război mondial.
Se impune deci, concluzia că, departe de a fi rezultatul exclusiv al celor
Şapte ani care l-au precedat, conflictul mondial, declanşat la 1 septembrie 1939,

273
 îşi are cauzele în modul în care Marile Puteri au înţeles să separe două
probleme indisolubil legate una de cealaltă: echilibrul de putere în vestul Europei
şi raportul vestului cu estul continentului. Partajarea acestuia din urmă şi
abandonarea naţiunilor mijlocii şi mici însemnau nu numai trădarea spiritului
politic care prezidase pacea mondială după războiul încheiat în 1918, dar ele au
adus şi grave prejudicii echilibrului global, cu consecinţe dramatice şi în prezent,
itorial al Re a'Unire; principalele sale
opţiuni "■'• ■ '- ''ti r ? externă. Reia > - - ~ • < - • • -u vecinii săi, în anii 1918-1940.
Politica externă a României în perioada interbelică a avut drept obiectiv
prioritar recunoaşterea de către Marile Puteri şi comunitatea internaţională a
unităţii naţionale româneşti, apărarea neştirbită a integrităţii teritoariale şi a
suveranităţii sale. Dacă primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de Pace
de la Paris (18 ian. 1919-21 ian. 1920), celelalte şi-au găsit, treptat, rezolvarea,
în principal, prin aderarea ţării noastre la alianţe bi- şi multilaterale alcătuite din
state care desfăşurau o puternică acţiune antirevizionistă şi de apărare fermă a
statu-quo-ului impus de Conferinţa de Pace de la Paris. într-un sens mai larg,
potrivit unei formulări a lui Nicoale Titulescu, din 1934, drumul politicii externe
româneşti a mers „de la coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a
statelor cu interes comun până la integrarea ei în grupuri internaţionale din ce în
ce mai mari. De la naţional prin regional spre universal, iată lozinca României
peste graniţă".
în 1918, România Mare măsura 295 049 km 2, mai mult decât dublul
întinderii sale de dinainte de război, configuraţia frontierelor, implicit a vecinilor,
fiind însă radical schimbată. Dacă la începutul secolului al XX-lea era înconjurată
de marile Imperii, rus şi dualist'austro-ungar, precum şi de regatul Bulgariei,
acum, la fruntariile sale, locul statelor autocrate a fost luat de federaţia sovietică
şi cehoslovacă (ambele republici), de cea iugoslavă (un regat), de Polonia
republicană, precum şi de regatele maghiar şi bulgar (primul însă doar cu
regent).
Se pot constata, de la bun început, atât avantajele cât şi dezavantajele
acestei noi situaţii, ţările vecine alcătuind, prin raportare directă la România,
două grupe distincte: una compusă din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia, cu
care relaţiile, de regulă foarte bune, s-au concretizat în acorduri bi- şi
multilaterale, şi alta în care au intrat Rusia sovietică (URSS după 1922), Ungaria
şi Bulgaria. Primul grup de state se născuse, asemenea României, la sfârşitul
primului război mondial şi apăra ferm sistemul politic de la Versailles, în vreme
ce celălalt era aşezat în tabăra forţelor revizioniste încă dinainte ca primul război
mondial să se fi încheiat.
în preajma unirii Basarabiei cu România, la 13/26 ianuarie 1918, Consiliul
Comisarilor poporului din Petrograd a hotărât, unilateral, ruperea relaţiilor
diplomatice cu România. Cu acest prile} s-a afirmat: „fondul român de aur care
se găseşte la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română.
Guvernul sovietelor îşi asumă răspunderea de a conserva acest fond şi a-l
remite în mâinile poporului român".
Adăugată problemei tezaurului, chestiunea Basarabiei a alimentat
puternice tensiuni între cele două state cu atât mai mult cu cât regimul de la
Moscova nu a recunoscut niciodată şi în nici o formă drepturile noastre legitime

274
 asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte din trupul ţării, locuit din vechime de
o populaţie majoritar românească. în acest sens, semnificativă este poziţia
delegaţiei'sovietice la negocierile de la Riga, la 13 ianuarie 1932, când s-a pus
pentru prima oară problema unui tratat de neagresiune cu România, în care s-a
afirmat răspicat că din formulările sale vor lipsi următorii termeni: 1) integritate;
2) inviolabilitate; 3) suveranitate.
în ce priveşte Ungaria, aceasta s-a arătat de la început refractară semnării
Tratatului de pace. Poziţia ei ferm exprimată era net potrivnică recunoaşterii
hotărârii Adunării Naţionale din 1 Decembrie 1918, dar pentru menţinerea
Ungariei milenare (cu teritorii din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia).
La 6/19 martie 1919 Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut tru-
pelor maghiare din Transilvania să se retragă pe linia de demarcaţie Satu Mare-
Oradea-Arad până la încheierea păcii, care va hotărî noile graniţe politice.
Proclamarea la 21 martie 1919 a Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta a
condus aproape imediat la declanşarea ostilităţilor, la iniţiativa părţii maghiare.
După lupte grele, la 16-18 aprilie 1919 armata română atingea Tisa şi,
împreună cu trupele cehoslovace, zădărnicea o posibilă joncţiune ungaro-
sovietică. Deşi ministrul de externe maghiar Bela Kun a recunoscut justeţea
drepturilor româneşti asupra Transilvaniei, iar la 11 şi 13 iunie 1919 Conferinţa
de Pace a reglementat frontiera dintre cele două ţări, nu a putut fi evitat un nou
atac maghiar în perioada 20-23 iulie 1919 materializat într-o ofensivă a trupelor
ungare pe Tisa. Contraofensiva română declanşată la 24 iulie se încheia cu
ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Declaraţia imediată a guvernului de
la Bucureşti sublinia că s-a avut în vedere numai asigurarea graniţei noastre
apusene. în momentul stabilizării situaţiei politice a acestei ţări trupele române s-
au retras (14 noiembrie 1919-20 martie 1920).

Deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919)

275
 România la Congresul de Pace de la Paris-Versailfes. Poziţia Marii
Britanii şi a Franţei faţă de marile probleme ce priveau România s-a definit în
perioada imediat postbelică în funcţie de interesele economico-politico-strategice
urmărite, în Europa centrală şi sud-estică, în funcţie de factorul german, factorul
sovietic, factorul reprezentat de tratatele de pace şi problema reparaţiilor.
Concurenţa franco-britanică pentru hegemonie în Europa a ajutat direct şi
indirect politica de refacere a militarismului german şi de pregătire a războiului
de revanşă.
La 28 aprilie 1919 era adoptat, la propunerea preşedintelui american
Wilson, statutul Societăţii Naţiunilor. între cei 36 de membri fondatori se număra
şi România, care va juca un rol eminent în viaţa acestei organizaţii.
Deşi i-a cunoscut conţinutul cu numai cinci minute înainte, delegaţia română
va semna Tratatul de Pace de la Versailles între Puterile Aliate şi Germania, cu
Germania la 28 iunie 1919. Faţă de asemenea practici Ion I.C. Brătianua afirmat
că, în felul acesta, ni se impune să abdicăm de la apărarea suveranităţii noastre de
stat independent. Avertismentul său nu a fost însă luat în considerare.
încă la 30 mai 1919 „Consiliul celor patru" a prezentat un rezumat al
Tratatului de pace cu Austria, care conţinea clauze inacceptabile pentru ţara
noastră. Astfel, minorităţile naţionale beneficiau de protecţia specială a Marilor
Puteri, singurele care puteau să decidă „măsurile pe care le vor crede necesare"
în sprijinul lor. Se prevedea, de asemenea, deplina libertate, vreme de cinci ani,
a tranzitului de mărfuri pe teritoriul nostru şi acoperirea unei sume cu titlu de
reparaţii în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară. Aceste
clauze au stârnit, fireşte, nemulţumiri, cărora li s-au adăugat altele prilejuite de
stabilirea frontierelor României cu Iugoslavia şi Ungaria (11 şi 13 iunie 1919).
Pentru că punctul de vedere al delegaţiei noastre nu a fost respectat, I.I.C.
Brătianu a părăsit negocierile de pace şi, mai târziu, pentru a nu semna fără
discuţii şi fără rezerve Tratatul cu Austria, pe 10 septembrie şi-a dat demisia de
la conducerea guvernului.
După semnarea la 10 septembrie 1919, a Tratatului de la Saint-Germain
en Loye între Puterile Aliate şi Austria, „războiul notelor ultimative" adresate
României a mers până la ameninţarea că, dacă nu va reveni în opt zile la masa
tratativelor îi va fi'retras dreptul de a participa la conferinţă. Abia la 10 decembrie
1919 sub guvernarea „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vai-da-
Voevod, după lungi negocieri, era semnat tratatul cu Austria şi, la aceeaşi dată,
Tratatul de Pace cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, hotarul dintre cele două state
rămânând cel fixat în 1913. Tratatul minorităţilor, tot atunci semnat, acorda
tuturor locuitorilor, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau
religie, deplina şi întreaga ocrotire a vieţii şi deplina exercitare a libertăţilor
cetăţeneşti. Erau recunoscute, astfel, unirea Bucovinei cu România, precum şi
frontiera româno-bulgară din 1913.
O mai lungă istorie a avut Tratatul cu Ungaria. Lupta decisivă pentru
recunoaşterea drepturilor noastre istorice asupra Transilvaniei s-a desfăşurat la
Londra, între 3-8 martie 1920, când delegaţia română condusă de Al-Vaida-
Voevod a reuşit să convingă membrii Consiliului Suprem de justeţea poziţiei
noastre. Textul definitiv al Tratatului, înmânat delegaţiei maghiare la 6 mai
1920, a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, şi de România, stipulând

276

I
 Palatul Sturdza din Bucureşti, sediu al Ministerului de Externe în perioada interbelică

libertatea de navigaţie pentru vasele comerciale şi de război, atât pe timp de

pace cât şi în timp de război, partea română fiind reprezentată prin Nicolae
Titulescu, care finalizase negocierile, şi dr. loan Cantacuzino. în text se
specifică: „Ungaria renunţă în favoarea României la toate drepturile şi titlurile
fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei".
Tratatul cu Turcia, ultimul din cele cinci, a fost semnat la 10 august 1920, la
Sevres; datorită clauzelor sale considerate înrobitoare, care au determinat o
puternică reacţie naţională, nu a fost aplicat niciodată. Abia la 24 iulie 1923, în cadrul
Conferinţei de la Lausanne, va fi finalizat un nou acord cu această ţară, căruia i s-a
adăugat şi o nouă Convenţie a strâmtorilor, cea din urmă semnată şi de România.
Sistemul politic de la Versailles a fost completat pentru România cu
Tratatul dtrla Paris, din 28 octombrie 1920, prin care patru din cele cinci Mari
Puteri învingătoare (Anglia, Franţa, Italia şi Japonia) recunoşteau unirea
Basarabiei cu România.
Cu toate imperfecţiunile care rezultau din politica de forţă şi dictat, tratatele
semnate cu tara noastră în anii 1919-1920 au reprezentat recunoaşterea
internaţională a statului unitar român, oferindu-i teoretic şi garanţiile necesare
pentru menţinerea şi consolidarea sa.
România în, rmaiiiie poetice «internaţionale ;n anii «y O-'niJi.. iic?
înţelegere.
Poltica externă a României în deceniul al treilea a fost marcată de tendinţa
revizuirii tratatelor semnate cu ţările învinse. între acestea este cunoscut
proiectul eşuat al „Confederaţiei danubiene", lansat de Ungaria, prin care se
preconiza refacerea vechii monarhii dualiste, prin revenirea pe tron a ultimului
"împărat Carolde Habsburg, şi refacerea în fapt a Ungariei milenare.

277
 România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în egală măsură ameninţate, i-au
ispuns prompt. încă în august 1920 se ajunsese între cele trei ţări la un acord
3 principiu, întârziat doar de speranţa cooptării, pe o largă platformă
ritirevizionistă, a Poloniei şi Greciei.
în septembrie-noiembrie 1920, Take lonescu va face o călătorie diplo-
latică la Paris, Londra şi, ulterior, la Varşovia, ocazie cu care el a precizat că
reconizata alianţă în cinci va fi o barieră atât în calea Germaniei, cât şi în cea a
nei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică. Diplomatul român arăta că
rganizaţia este deschisă şi Austriei şi Ungariei.
Reacţia favorabilă în capitalele franceză şi engleză a contracarat „Confede-
jtia danubiană" şi a asigurat succesul forţelor care se opuneau revizuirii tratatelor,
a Varşovia nu s-a ajuns la o înţelegere, dar s-a convenit ca alianţa să fie com-
letată cu un tratat polono-român semnat de altfel, la 3 martie 1921, la Bucureşti.
Mica înţelegere se va forma la scurt timp, la 22 aprilie 1921 şi 7 iunie 1921,
ând erau definitivate convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi
omâno-iugoslavă. în sfârşit, la Praga, în septembrie 1921 un act similar între
:ehoslovacia şi Polonia desăvârşea acţiunea.
La începutul deceniului trei, noul organism reprezenta cea mai sigură
aranţie a păcii şi securităţii în această parte a Europei iar Ungaria era
escurajată în tendinţeje ei revizioniste. în acelaşi timp, în eventualitatea că ar fi
orit să se încadreze Midi înţelegeri, drumul îi era deschis.
România n-a putut rezolva contenciosul ei cu Uniunea Sovietică, deşi pe
arcurs au fost unele semne încurajatoare. La începutul anului 1920 guvernul
3mân a declarat că nu va ataca Rusia Sovietică, pentru că unirea Basarabiei cu
ara a rezolvat toate litigiile cu acest stat. După contactele de la Copenhaga
Februarie 1920) şi Varşovia (octombrie 1921), în 1922 România a manifestat o
ititudine favorabilă URSS la conferinţele internaţionale de la Geneva, de la )
desa şi Haga, privitoare la problemele economice.
Anul 1924 s-a caracterizat prin evoluţii contradictorii. Pe de o parte,
ecunoaşterea URSS de către o serie de state din Europa şi America reprezenta
i presiune indirectă asupra României, în sensul reluării raporturilor diplomatice,
ie de altă parte, însă, tensiunea dintre cele două state atinsese, la începutul
inului, cote foarte înalte, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Brătianusă facă, în a
loua săptămână a lunii martie, o scurtă vizită în Basarabia. Faptul nu era
ntâmplător: în zilele următoare urmau să se desfăşoare, după îndelungi
discuţii :ontradictorii, trativele româno-sovietice de la Viena.
Deschise fiind tratativele la 25 martie 1924, punctele de vedere ale celor louă
delegaţii au devenit publice la 28 martie. Reprezentantul român a arătat că
eluarea relaţiilor reciproce este condiţionată de recunoaşterea frontierelor răsări-
ene. în replică, şeful delegaţiei sovietice a afirmat că guvernul său ţine seama nu-
nai de dreptul la autodeterminare al popoarelor şi a propus un plebiscit în Basarabia.
Punctul de vede al delegaţiei sovietice coincidea, până la identitate, cu eza
impusă de conducerea Internaţionalei a lll-a Partidului Comunist din
România, pe care acesta a popularizat-o, din februarie 1924, prin organele de
>resă ale sale. Reînnoite la 2 aprilie, propunerile sovietice au fost respinse
ntrucât puneau în discuţie tratatele de pace. Conferinţa s-a întrerupt, partea
omână arătându-şi însă disponibilitatea pentru noi contacte.

178
 La 8 august 1924 era alcătuit din iniţiativa Internaţionalei Comuniste planul
de declanşare al operaţiilor „revoluţionare" în România, având 'drept centru sudul
Basarabiei şi Tatar-Bun'arul.
în această zonă se vor desfăşura, în zilele de 12-17 septembrie 1924,
înfruntări sângeroase între forţe infiltrate din U.R.S.S., dublate de simpatizanţi de
la faţa locului, şi trupe ale armatei române, care s-au soldat cu morţi şi răniţi.
Consecinţele imediate ale eşecului sovietic au fost constituirea, la 12
octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti, în stânga
Nistrului, subordonată R.S.S. Ucrainene. în contextul acestor evenimente,
Parlamentul de la Bucureşti a suspendat activitatea P.C.R., care susţinuse făţiş
dezmembrarea României.
Ca urmare a acestei politici antinaţionale îndreptată împotriva Marii Uniri,
Parlamentul României a hotărât ilegalizarea P. C. R.
Un capitol aparte în consolidarea unităţii şi integrităţii noastre naţionale îl
reprezintă tratatele semnate de România în cursul anului 1926. într-un moment
în care Anglia şi Franţa se arătau din ce în ce mai puţin interesate să garanteze
echilibrul politic al Europei răsăritene, România şi Polonia reînnoiau mai vechiul
lor acord din 1921, prin care se angajau să păstreze, contra oricărei agresiuni,
independenţa lor politică. Sub presiunea noilor înţelegeri româno-polone (de
altfel, reînnoite în 1931), după aproape 2 ani de negocieri, ţara noastră a semnat
Tratatul de amiciţie cu Franţa, prin care ni se garanta sprijinul în cazul unei
conflagraţii generale. în sfârşit, la 16 septembrie 1926 era semnat la Roma
Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno-italian. Importanţa acestui act
politic nu trebuie însă supraestimată. Cefdoi parteneri îşi propuneau ajutor în
eventualitatea că securitatea unuia din ei ar fi fost primejduită. Cum speranţele
Italiei de a încorpora România în sfera hegemoniei sale economice nu s-au
realizat, tratatul a fost denunţat de guvernul lui Mussolini în 1934.
Spre sfârşitul deceniului trei România a desfăşurat o activitate remarcabilă în
cadrul Societăţii Naţiunilor, al cărei lider, autoritar în epocă, a fost marele diplomat
român Nicolae Titulescu şi a acţionat pentru dezamorsarea treptată a conflictului

Consiliul permanent * al
Micii înţelegeri

279
j U.R.S.S. Rămâne încă de stabilit în ce măsură angajarea noastră foarte
Dtărâtă alături de blocul antirevizionist ne-a adus avantaje sau prejudicii atâta
eme cât politica reală a democraţiilor occidentale faţă de ţările din centrul şi
isăritul Europei nu a fost totdeauna percepută aici la adevăratele ei dimensiuni.
România în relaţiile internaţionale, în perioada aniior 1930-1936.
icolae Titulescu şi politica securităţii colective. Anii de la începutul
sceniului patru au adus importante şi semnificative mutaţii în planul vieţii
xinomice şi politice pe continentul european. S-a dezvoltat, cu toate teribilele
ale consecinţe, cea mai puternică criză economică din câte cunoscuse până
unei istoria şi, în contextul ei, a sporit numărul regimurilor politice dictatoriale şi
rtremiste. Preluarea puterii în Germania de către partidul nazist condus de Adolf
itier a fost imediat însoţită de afirmarea revizionismului ca politică oficială de stat,
>ea ce a determinat o puternică nelinişte în ţările Europei centrale şi sud-estice.
„Când pacea este ameninţată nu se răspunde cu războiul, ci cu
ganizarea păcii", declara N. Titulescu - din 1932 ministru de externe al
omâniei - în legătură cu noul pact de organizare a Micii înţelegeri, adoptat
la 5 februarie 1933, la Geneva, de cele trei ţări membre. Raporturile de amiciţie
şi ianţă între participanţii la acest sistem de tratate primeau o bază
organizatorică abilă prin unificarea politicii lor generale. Datorită acestei
organizări, Mica ţelegere s-a transformat, în timp, într-o Mare Putere care a
acţionat constant întru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor
de la Versailles.
Participarea României la Conferinţa internaţională pentru dezarmare,
iţiată de Societatea Naţiunilor(1932-1935), s-a încheiat cu un singur rezultat
incret: semnarea la Londra, în zilele de 3-5 iulie 1933, a cunoscutelor convenţii
;ntru definirea agresiunii. Textul documentelor fusese elaborat de N. Titulescu,
r actele echivalau cu un veritabil pact de neagresiune între URSS şi o seamă
itre vecinii săi asiatici şi europeni; dar semnificaţia convenţiilor ar fi crescut în
iportanţă dacă Franţa sau Anglia i s-ar fi alăturat.
în contextul înrăutăţirii climatului politic internaţional în toamna anului 1933,
nistrul român de externe, împreună cu alţi reprezentanţi ai statelor balcanice a
(sfăşurat o susţinută activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.
în octombrie-noiembrie el va vizita succesiv Belgradul, Sofia, Ankara şi
ena. Roadele acestor negocieri vor fi cuprinse într-o mai lungă serie de tratate
căror corolar va fi Pactul înţelegerii Balcanice. Conceput iniţial ca un tratat în
ici (şi cu Bulgaria, care însă a declinat oferta), actul a fost redactat la Belgrad,
zilele de 2-4 februarie 1934, şi semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de
niştrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Menit să
nsolideze pacea în Balcani, acordul prevedea obligaţia fiecărei părţi de a nu
reprinde nimic fără a.se fi consultat cu ceilalţi rr"T,Dri ai pactului. „Securitatea,
elegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloana ale templului pe care
m ridicat astăzi păcii", avea să spună N. Titulescu.
Completarea sistemului de alianţe al Micii înţelegeri cu înţelegerea
i/canică îşi câştiga întreaga sa relevanţă dacă România şi-ar fi normalizat
Dorturile politice cu URSS, desigur în condiţiile respectării intereselor noastre
ţionale.
După semnarea Convenţii/or de definire a agresiunii de la Londra,
siunea Consiliului Permanent al Micii înţelegeri desfăşurată la Zagreb, la 22

0
 Semnarea înţelegerii Balcanice, în 1934

ianuarie 1934, a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu URSS atunci când

condiţiile necesare vor fi întrunite. în mai 1934, N. Titulescu şi Maxim Litvinov,
ministrul de externe sovietic, au definitivat acordul de principiu asupra restabilirii
relaţiilor -reciproce. La 9 iunie 1934, un schimb de note diplomatice afirma că
-cele două guverne îşi garantează reciproc respectul integral al suveranităţii şi îşi
asigură mutual a6ţinerea de la orice amestec în treburile interne ale celuilalt.
Schimbul de trimişi extraordinari s-a produs la începutul lui decembrie 1934.
I Deschiderea celor două ambasade la Moscova şi Bucureşti nu a adus, însă,
I după sine, aşteptata recunoaştere a integrităţii teritoriale româneşti, poziţia
I sovietică rămânând cea afirmată în 1932, la Riga.
| în concepţia diplomaţiei noastre, de altfel ca şi a Franţei, semnarea unui
| pact de asistenţă româno-sovietică, după ce, anterior, ambele state definiseră
| agresiunea şi teritoriul, ar fi însemnat un pas înainte pe calea consolidării
ţ securităţiiîn această parte a Europei. De la început, însă, a devenit evident că
\ nu este posibil ca partea sovietică să recunoască drepturile României asupra
[Meritoriilor dintre Prut şi Nistru, ba mai mult, s-a cerut ca problema Basarabiei să
| fie considerată o chestiune litigioasă între cele două ţări. Este întru totul
ţ lăudabilă abilitatea lui N. Titulescu care, în perioada anilor 1934-1936, împotriva
ţ acestor obstacole, a reuşit să îmbunătăţească substanţial raporturile reciproce.
în acest context, în iulie 1935, regele Carol al II şi guvernul Tătărescu
<t acordau ministrului nostru de externe depline împuterniciri, pentru negocierea
V unui pact de neagresiune cu U.R.S.S. Dup ă tatonările de la Geneva, din
| septembrie 1935, N. Titulescu a ales prilejul oferit de conferinţa de la Montreaux,
\, în iunie-iulie 1936, spre a-l discuta în amănunt.

281
 Readucerea la laşi, în 1935, a osemintelor lui Dimitrie Cantemir

Cu o nouă împuternicire primită de la Bucureşti (14 iulie 1936) N. Titulescu

negociat cu M. Litvinov bazele viitorului tratat, care au fost consemnate într-un
rotocol. Titulescu ar fi dorit ca tratatul să fie semnat imediat, dar ministrul de
xterne sovietic a amânat pentru toamna acelui an. Nu după mult timp însă,
l Titulescu a fost îndepărtat din guvern (la 29 august 1936), sub pretextul unei

întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, în 1936

!82
 remanieri. în consecinţă, URSS a refuzat să continue discuţiile, chestiunea
tratatului de asistenţă mutuală fiind astfel definitiv închisă.
Desigur că, în legătură cu demiterea lui Titulescu şi abandonarea pactului
sovieto-român, se pot face infinite speculaţii. Rămâne însă cert că, după
remilitarizarea Rhenanieişi sfârşitul firesc al acordurilor de la Locarno, URSS nu
mai putea fi interesată să recunoască intergritatea teritorială a unui stat cu un
potenţial militar inferior. E deci foarte posibil ca, între tratratul negociat de
M. Litvinov şi viziunea conducerii de stat sovietice în aceeaşi problemă să fi
existat o mare diferenţă, ceea ce explică amânarea semnării. înlocuirea lui
N. Titulescu cu V. Antonescu la conducerea Ministerului Afacerilor Străine nu a
modificat însă poziţia României faţă de URSS.
România în relaţiile politice internaţionale, în anii premergători
declanşării celui de-al doilea război mondial 1936-1939. Datorita complexităţii
situaţiei politice internaţionale, România şi-a arătat dorinţa de a menţine, în
continuare, relaţii de bună vecinătate cu U.R.S.S., dar, în paralel a iniţiat norma-
lizarea raporturilor sale cu Germania. Gheorghe Brătianu, cunoscutul istoric şi
om politic, va deschide seria contactelor cu AdolfHitler, la 16 noiembrie 1936.
Preluarea puterii de către guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, nu a
însemnat o modificare a politicii noastre externe. Noul prim ministru declara, de altfel,
la 7 ianuarie 1938, că România îşi va păstra fidelitatea faţă de Societatea Naţiunilor,
că relaţiile cu Franţa vor continua şi se va strânge prietenia cu Anglia. Cu Germania
şi Italia se doreau tratative pentru încheierea unor noi acorduri comerciale.
în concordanţă cu această orientare, Istrate Micescu, ministru de externe
în noul guvern, va vizita, în ianuarie 1938, Cehoslovacia şi Iugoslavia, partene-
rele noastre din Mica înţelegere, şi Geneva, sediul organizaţiei mondiale.
Primele semne îngrijorătoare privind destructurarea statală a Europei
centrale şi sud-estice, sub presiunea Marilor Puteri revizioniste, au fost corect
recepţionate la Bucureşti. După ocuparea Austriei de către Germania (12 martie
1938), la Bucureşti se luau măsuri imperative împotriva organizaţiei extremiste
de dreapta, Garda de Fier, iar la 30 aprilie 1938, în contextul declanşării crizei
cehoslovace, era aprobată survolarea teritoriului românesc de către avioanele
achiziţionate de Cehoslovacia din URSS.
în a doua jumătate a anului 1938, România se va strădui să descurajeze
tendinţele agresive ale Ungariei şi va întreprinde o intensă activitate diplomatică
în sprijinul integrităţii Cehoslovaciei. După ce în zilele de 29-30 septembrie
1938, la Miinchen, primii miniştri ai Angliei, Franţei, Germaniei şi Italiei au cedat
regiunea sudetă a Cehoslovaciei Reichului, consacrând, astfel, pe seama noilor
state naţionale din Europa centrală şi sud-estică, nefasta politică a concilia-
torismului, Mica înţelegere s-a văzut nevoită să-şi încheie, practic, existenţa.
împotriva acestei situaţii România continua să rămână credincioasă vechilor
ei aliaţi. La 18 octombrie 1938, factorii de decizie ai ţării noastre se opuneau
categoric încorporării Ucrainei subcarpatice la Ungaria; pe de altă parte, erau ferm
respinse ofertele Poloniei ca o parte a acestui teritoriu să fie anexat României
întrucât era locuit de conaţionalii noştrii. Cu toate acestea, la 2 noiembrie 1938,
prin „primul dictat de la Viena", dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, un terito-
riu de 12 000 km2 cu o populaţie de un milion locuitori fiind încorporat Ungariei.
Situaţia internaţională îngrijorătoare a României, credincioasă pactului
■Societăţii Naţiunilor şi alianţei cu democraţiile occidentale, dar presată de
Germania fascistă spre concesii, l-a determinat pe regele Caro/ al II să

283
 ntreprindă vizite oficiale în Marea Brttanie (15-18 noiembrie 1938) şi Franţa
18-21 noiembrie). Vizita particulară în Germania a cuprins şi o convorbire cu
\dolf Hitler \a Berghof (24 noiembrie), în cursul căreia cancelarul Reichului a
erut României să rupă legăturile cu Anglia şi Franţa şi să aducă la putere
lartidul legionar. Replica regelui nu a întârziat; în noaptea de 29-30 noiembrie
938 Corneliu Zelea Codreanu a fost împuşcat împreună cu alţi 13 membri ai
ormatiunii sale politice, fapt ce a deteriorat imediat relaţiile româno-germane.
Retras pentru mai bine de o lună de la postul său, ministrul Reichului la
Jucureşti se va întoarce abia la 30 ianuarie 1939, prilej pentru guvernul român
,ă reia, aproape imediat, tratativele economice între cele două ţări. Interesul
României era acela de a obţine din partea lui Hitler, în schimbul unor importante
ivantaje, recunoaşterea frontierelor sau, în cel mai bun caz, un angajament de
espectare a statu-quo-ului teritorial. Negociat fără nici un fel de condiţii
jrealabile, „Tratatul asupra promovării raporturilor economice"între cele două
ăn va fi semnat la 23 martie 1939. Aplicarea lui a întâmpinat însă numeroase
ezistenţe guvernamentale şi a fost mult tărăgănată.
între timp, criza cehoslovacă se apropia de final. La 14 martie 1939 Slovacia
şi proclama independenţa, în vreme ce trupele maghiare intrau în Ucraina
jubcarpatică. A doua zi, la 15 martie 1939, Cehia era invadată de armatele
jermane, Praga fiind la rândul ei ocupată. în faţa acestei situaţii şi a unui posibil
îtac germano-maghiar, pe 20-21 martie 1939 guvernul român ordona concen-
rarea preventivă de trupe în Transilvania. Iniţiativei Marii Britanii şi Franţei,
ngrijorate de soarta statelor europene ameninţate de fascism, i se răspundea că
,suntem hotărâţi să ne apărăm hotarele şi neatârnarea". Puterile occidentale erau
solicitate să nu mai admită „noi schimbări în hotarele şi stările din Europa".
La 21 martie 1939 guvernul român decretează mobilizarea, împrejurare în
:are se desfăşoară ultima fază a negocierilor economice româno-germane,
nclusiv semnarea tratatului mai sus amintit. Urmau, aproape imediat, un acord
■eferitor la plăţile comerciale între Franţa şi ţara noastră, un protocol comercial
ntre aceleaşi părţi, care prevedea, între altele, dublarea exportului de produse
jetrohere în schimbul unui import masiv de motoare, instalaţii industriale, fier şi
Dţel, şi, la 12 iunie 1939, un acord prin care guvernul britanic acordă garanţii
Dentru sporirea exportului acestei ţări către România.
La 13 aprilie 1939, prim-miniştrii Angliei şi Franţei, în numele guvernelor
or, dădeau României şi Greciei asigurarea că dacă va fi întreprinsă o acţiune ce
Dune în pericol independenţa lor „cele două se angajează să le dea deîndată
toată asistenţa care le stă în putere". în contextul situaţiei complicate în care se
afla România, garanţiile democraţiilor occidentale au constituit un sprijin pentru
întărirea poziţiei internaţionale a ţării noastre. Vizita la Berlin a ministrului de
Bxterne român, GrigoreGafencu (18-20 aprilie 1939), confirmă opinia că, cel
puţin deocamdată, Hitler nu era interesat să sprijine revizionismul maghiar în
schimbul prieteniei României.
Intensele contacte diplomatice, care au inclus şi acţiuni de salvare a
înţelegerii Balcanice, după dispariţia Micii înţelegeri, pun în evidenţă voinţa ţării
noastre de a rămâne departe de conflictul mondial care se pregătea, cu vizibilă
preocupare pentru menţinerea, în noile condiţii, a integrităţii teritoriale. încă la 11
august 1939, în întrevederea dintre suveranul României şi preşedintele Turciei,
cele două ţări hotărau un demers comun pe lângă guvernele englez şi francez,
în cazul unui atac, Caro/ al II se arăta interesat chiar de un pact de
neagresiune cu URSS, pe care l-ar fi dorit negociat de Ankara.

284
 Semnarea tratatului germano-sovietic'Ya 23 august 1939, la Moscova,
instituia supremaţia celor două puteri asupra Europei sud-estice şi pregătea
declanşarea, în viitorul cel mai apropiat, a celui de-al doilea război mondial. în
protocolul adiţional secret, cunoscut abia după 1945, se afirmă, la punctul trei,
interesul manifestat de partea sovietică pentru Basarabia şi totalul dezinteres al
celei germane faţă de aceste teritorii. într-o lume partajată de interese con-
tradictorii şi în preajma celei mai teribile catastrofe din întreaga sa istorie,
România afirma, la 28 august 1939, obiectivele esenţiale ale politicii sale
externe: apărarea fermă a independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, respect
faţă de toate angajamentele asumate, consolidarea înţelegerii' Balcanice,
destindere în raporturile cu Bulgaria şi Ungaria.

Din instrucţiunile lui Ion C Brătianu pentru delegaţia română care urma să negocieze la
Viena (martie-aprilie 1924) normalizarea raporturilor României cu URSS.
,De la început, veţi insista asupra faptului că noi nu ne-am amestecat şi nu ne vom amesteca
în afacerile interne ale Rusiei şi că noi, întotdeauna am refuzat să intervenim pentru a ajuta pe
duşmanii ei, oferindu-le ample asigurări asupra intenţiilor noastre paşnice, veţi declara că noi
suntem gata să reluăm cu ei relaţii normale şi amicale, dar că, pentru aceasta recunoaşterea
frontierei este necesară, căci fără frontieră se pot obţine armistiţii, dar nu relaţii normale între cele
două tăn '

Textul pactului de asistenţă mutuală sovieto-român adoptat şi parafat în vara 1936

1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor care să nu vizeze în mod special un stat,
ci în general orice agresor european
-~ 2 Intrarea în acţiune a fiecăruia dintre ţări se va face numai când Franţa va fi intrat în
acţiune
3. Guvernul sovietic recunoaşte că în virtutea diferitelor obligaţii de asistenţă, trupele
sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea
guvernului regal al României, la fel cum, Guvernul regal al României recunoştea că trupele române
nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a guvernului sovietic
4 La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de
pe teritoriul român la est de Nistru, după cum la cererea guvernului URSS, trupele române trebuie
să se retragă imediat de pe teritoriul URSS, la vest de Nistru"
*

într-o scrisoare adresată regelui Carol al II după demiterea sa din funcţia de ministru de
externe, Nicolae Titulescu relatează unul din dialogurile sale cu N Litvinov la Talloires în vara
1937.
„în sfârşit Litvinov mi-a spus „vă amintiţi condiţiile în care am reluat relaţiile noastre
diplomatice? Vă era atât de teamă de ministrul rus în România încât mi-aţi pus întrebarea Şi dacă
acest ministru intră în biroul meu şi îmi cere în mod paşnic Basarabia în virtutea articolului 19 din
Pactul Societăţii Naţiunilor?"
Am răspuns atunci «îl veţi da afară»
România repet - în zadar spuneţi contrariul - şi-a schimbat politica externă Vrem ca
potenţialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus şi nu german De aceea ţin să vă comunic
că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile".

' TEMĂ
1 Care au fost principalele trăsături ale diplomaţiei româneşti în anii dintre cele două războaie
mondiale?
2 Caracterizaţi relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică
3 Care au fost cauzele înlăturării, în 1936, a lui Nicolae Titulescu din guvern?
4 Prezentaţi situaţia diplomatică a României în anii 1938-1939

285
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (1918-1948) (I)

- CARACTERISTICI GENERALE.
- ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A SPECIFICULUI NAŢIONAL.
ISTORIOGRAFIA.
-NAŢIONAL SI UNIVERSAL ÎN CULTURA ROMÂNĂ.

Caracteristicile generale. DuPă încheierea războiului din 1916-1918 şi

realizarea României rvîari, a început în ţara noastră şi din punct de vedere
cultural o perioadă plină de efervescenţă, caracterziată prin confruntarea liberă a
unor curente de gândire şi a unor orientări stilistice diverse, o confruntare loială,
civilizată şi, în cele din urmă, salutară pentru toţi partenerii de discuţii, chiar
atunci când ei se situau pe poziţii antagoniste. După cum în politică un regim
democratic pluralist, cum era acela consfinţit prin Constituţia din 1923, lăsa
libertate de existenţă şi de exprimare unui larg spectru de orientări, a căror
permanentă întâlnire în arena parlamentară reprezenta, pentru fiecare dintre ele,
condiţia păstrării unui spirit mereu treaz şi activ, tot astfel varietatea direcţiilor
culturale constituia o garanţie pentru nota de culoare şi de tumult care defineşte
viaţa spirituală a României după 1918.
Această bogăţie de tendinţe, de iniţiative şi evenimente avea să-şi
păstreze trăsăturile definitorii până către 1945, după care intervine spiritul „nou",
nivelator, al culturii importate din Uniunea Sovietică o dată cu dictatura
comunistă căreia îi era aservită. Acest punct terminus al înfloritoarei noastre
culturi interbelice avea să însemne nu numai uniformizarea la nivelul mediocru şi
submediocru, ci şi distrugere de valori, în sensul cel mai concret: mari opere
interzise, ascunse prin fondurile secrete ale bibliotecilor, inaccesibile marelui
public; creatori radiaţi din tezaurul omologat al culturii române, împiedicaţi să
publice; lucrări fundamentale îngropate în uitare; mari oameni de cultură distruşi
moral şi fizic în universul concentraţionar, în închisori de sinistru renume, la
Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe şantierul canalulu; Dunăre-Marea Neagră. Se
atenta, astfel, la însăşi identitatea culturală a pbporului român, o identitate
definită prin efortul conjugat al generaţiilor de ctitori ai României moderne într-un
proces izvorât, încă de la începutul secolului al XIX-lea, din dorul de legitimă
situare în rândul celorlalte culturi europene şi edificat mai târziu fără întrerupere,
pe o traiectorie constant ascendentă, până la temporara breşă impusă după al
doilea război mondial.
în interiorul acestui proces unic de definire a unei identit ăţi culturale
româneşti, compatibilă şi comparabilă cu alte mari culturi ale Europei moderne,
perioada interbelică se constituie ca o etapă conturată, definită nu numai prin
amploarea fenomenului cultural, ci şi în plan valoric descriptibilă ca un moment

286
 de apogeu, în care se regăsesc, în
plină perioadă creatoare, nume con-
sacrate dinaintea primului război mon-
dial, dar apar şi noi personalităţi.
Caracteristic perioadei interbelice
este, pentru cultura română, şi inte-
resul crescut pentru descoperirea şi
punerea în valoare a specificului na-
ţional, în timp ce, în secolul al XIX-lea,
dominanta era dată de căutarea şi
cultivarea acelor elemente care re-
prezentau trăsături de unire între cul-
tura română şi alte mari culturi (fran-
ceză, germană, italiană), în prima
jumătate a veacului nostru şi cu pre-
cădere în perioada interbelică, oamenii
de cultură români revin tot mai des la
întrebări - uneori doar subînţelese
-cărora le caută răspuns de pe diferite
poziţii ideologice şi cu mijloace proprii
diferitelor domenii ale creaţiei spiri-
tuale: cine suntem noi cu adevărat?, Nicolae lorga
prin ce ne distingem?, cum ne dife-
renţiem de alte culturi europene?, până unde merge înrudirea noastră spirituală
cu alte naţiuni şi unde apare elementul caracteristic, diferenţa specifică?, ce
aducem original în cultura Europei şi care este obârşia acelor trăsături care ne
singularizează, fără a ne izola totuşi?. Această problematică pe care o
prefigurau câteva personalităţi active în deceniile precedente (Vasile Alecsandh
ca folclorist, "Bogdan Petriceicu Hasdeu în studii de istorie, etnografie şi
lingvistică, Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică"), capătă amploare după
împlinirea vechiului vis al unităţii naţionale, materializându-se în creaţii care, la
prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelaşi stindard.
Uneori, prin soluţiile diferite pe care le propun aceloraşi probleme,
căutătorii specificului naţional se situează în nedisimulată opoziţie unii faţă de
alţii, adesea chiar polemizând; ceea ce îi uneşte, totuşi, este căutarea unei
identităţi bine precizate. Desigur, cei mai apropiaţi unei asemenea preocupări
sunt istoricii. Generaţia interbelică ne-a lăsat o moştenire fundamentală în acest
domeniu. O operă reprezentativă şi, fără îndoială, cea mai vastă, a creat-o
Nicolae lorga (1871-1940), personalitate activă în istoriografie, literatură,
publicistică, politică. încă înaintea primului război mondial îşi afirmase interesul
pentru problematica naţională în literatură, ca teoretician al sămănătorismului,
curent cristalizat în jurul revistei cu acelaşi nume, pe care a condus-o din 1903.
Văzând în civilizaţia românească o continuatoare legitimă a Bizanţului (în
„Byzance apres Byzance"), într-o epocă în care istoriografia mondială manifesta
un spor de interes pentru Imperiul roman de răsărit, Nicolae lorga repunea în
circulaţie valori culturale care defineau una din componentele de bază ale culturii
româneşti. Puse provizoriu în paranteză de gânditorii secolului trecut, dornici să

287
 se distanţeze de ceea ce le părea
medieval, deci anacronic, trăsăturile
bizantine ale culturii româneşti con-
stituie unul din motivele mereu reluate
de istoriografii români ai veacului
nostru, şi nu numai de ei, ci şi, de
asemenea, de muzicologi, muzicieni,
istorici de artă şi artişti plastici. Cer-
cetările bizantinologului Nicolae Bă-
nescu (1878-1971), cele ale preotului
şi muzicologului /. D. Petrescu (1884-
1970), creaţii ca „Oratoriul bizantin" a\
compozitorului Paul Constantinescu
(1909-1963), studiile de iconografie
bizantină şi românească veche ale
istoricului de artă /. D. Ştefănescu
(1886-1981), picturile în stil neo-bi-
zantin ale lui Constantin Petrescu
(1871-1954), toate constituie probe
ale asumării ascendenţei sale, impe-
rial-bizantine, de către cultura româ-
George Călinescu nească interbelică.
înrudită cu această atitudine
este şi reconsiderarea Ortodoxiei, privită nu numai ca leagăn al spiritualităţii
româneşti, ci şi ca sursă actuală, vie, de înnoire a trăirilor superioare. Mişcarea
de idei gravitând în jurul revistei „Gândirea", indisociabilă de numele şi
personalitatea lui Nichifor Crainic, constituie eşantionul gel mai la îndemână
pentru ilustrarea „ortodoxismului" din cultura românească interbelică. Totuşi, el
nu a fost şi unicul căutător de resurse spirituale în tradiţia ortodoxă. Este
cunoscut faptul că, la rândul său, Nae lonescu, profesor de logică şi filosofie cu
mare audienţă în rândul tinerilor studioşi din epocă, dar adesea contestat de
Crainic, manifesta o atracţie aparte faţă de scrierile patristice, citându-l mai ales
pe Origene.
O altă formă de căutare a valorilor originare ale culturii române este
detectabilă în interesul pentru etnografie şi folclor. în aceste domenii perioada
interbelică a adus contribuţii dintre cele mai însemnate. Receptiv la noutatea
tehnică a „fonogramei" (posibilitate de înregistrare şi redare a sunetelor), George
Breazul (1887-1961) pune bazele „Arhivei fonogramice", nucleu al primei
fonoteci cu specific de folclor din România, la a .cărei îmbogăţire va contribui,
decisiv, compozitorul şi folcloristul Constantin Brăiloiu (1893-1958). Compo-
zitorul maghiar Băla Bartok (1881-1945) activează şi el, concomitent, ca unul
dintre cei mai pasionaţi culegători ai folclorului românesc.
Pentru creaţia muzicală din epocă folclorul va fi una din principalele surse
de inspiraţie. Alături de marele George Enescu (1881-1955), autor al binecu-
noscutelor „Rapsodii române", al Suitei a ,'ll-a „Săteasca", al „Sonatei a lll-a
pentru pian şi vioară", o întreagă generaţie de compozitori îşi exprimă, prin
creaţiile de vădită sorginte folclorică, admiraţia faţă de geniul muzical al

288
 poporului român. Mihail Jora, Marţian
Negrea, Sabin Drăgoi, Tiberiu Bre-
diceanu sunt doar câţiva dintre muzi-
cienii acestei generaţii.
Binecunoscută este, în acest
context, atracţia pentru universul rural In
general, prezentă în unele creaţii literare
ale epocii. Sămănătorismul stă martor a\
acestui interes, cu rădăcini într-o pe-
rioadă anterioară. Anii dintre cele două
războaie aduc şi ei, în special prin proza
lui Liviu Rebreanu, într-o tonalitate
proprie, ataşamentul literaturii române
pentru tematica ţărănească, problemă
mult mai amplu tratată în cadrul stu-
diului de istorie a literaturii române.
Acelaşi filon de disponibilitate su-
fletească faţă de satul românesc îl
întâlnim în preocupările sistematice de
etnografie, în tematica rurală frecventă
în pictura şi grafica vremii, ca şi în
Liviu Rebreanu
repetatele încercări de constituire a unui
stil naţional în arhitectură, de asemenea
în proliferarea, uneori până la exagerare, a societăţilor feminine, mai mult sau
mai puţin culturale, care încurajau confecţionarea şi purtarea costumelor
naţionale în tot felul de ocazii festive. Nu vrem, desigur, să stabilim nici o
echivalenţă între fenomenele enumerate mai sus. în plan estetic, ele au dus la
apariţii eşalonate pe o scară de valori. Singura lor zonă de contact o constituie
interesul comun .pentru ţăranul român şi creaţiile sale. .
Unul dintre pionierii cercetărilor în domeniul artei populare a fost Al.
Tzigara-Samurcaş (1927-1952) iniţiator al colecţiilor Muzeului naţional de artă
veche românească, pentru care arhitectul N. Ghika-Budeşti a construit edificiul
din Bucureşti, şoseaua Kiseleff, în stil neo-românesc (astăzi Muzeul Ţăranului
Român). Sociologul Dimitrie Guşti, un adevărat şef de şcoală, a condus cercetări
sistematice pe teren, realizate cu grupuri de studenţi entuziaşti, din rândul cărora
s-au ales viitoare vârfuri ale sociologiei şi etnografiei româneşti (Traian Herseni,
H.H. Stahl, Mihai Pop, Romulus Vulcănescu etc). Tot lui Dimitrie Guşti îi
datorăm organizarea Muzeului Satului din Bucureşti, rezervaţie de arhitectură
Populară românească de excepţională valoare. După modelul său etnologul
Romulus Vuia va organiza un muzeu similar la Cluj. O altă personalitate de
Primă mărime în etnografia românească interbelică este Tache Papahagi,
autorul acelui corpus de imagini, de acum cu valoare istorică, intitulat „Images
d'ethnographie roumaine", precum şi a mai multor culegeri de folclor.
Ca şi în cazul muzicii, interesul acordat culegerii de date despre arta şi
arhitectura populară a fost dublat, în planul creaţiei artistice culte, de un adevărat
curent care folosea, ca motiv de inspiraţie, „citatul folcloric", după cum îl putea
folosi şi pe cel bizantin, cu acelaşi sens: de raportare la un arhetip cultural nu

289
 numai prestigios, ci şi încărcat cu o valoare
simbolică, de model primordial. în pictura
românească interbelică tematica ţără-
nească apare, poate, chiar mai frecvent
decât în literatura epocii. Ea nu are, de
regulă, nimic dulceag sau pitoresc; dim-
potrivă, la Ştefan Dumitrescu, la Dimitrie
Ghiaţă, i se asociază chiar o anumită
asprime, moştenită probabil din pictura lui
Ion Andreescu. Ca mii Ressu, Octav Băn-
ci/ă, Aurel Băeşu, Nicolae Tonitza sunt
doar câţiva dintre pictorii care îşi aleg,
adeseori, modelele din rândul ţăranilor sau
din mediul de viaţă al acestora.
Prezenţa României la mari expoziţii
internaţionale (Barcelona 1929, Paris 1937,
New York 1939) este întotdeauna apreciată
şi răsplătită cu premii şi datorită tematicii de
inspiraţie folclorică, aşa cum este cazul
compoziţiei de mari dimensiuni „Nuntă
ţărănească", operă a soţilor Ana şi Aurel
Dimitrie Guşti Jiquidi, medaliată la Paris în 1937. O altă
artistă foarte activă, Nora Steriadi, adap-
tează stilul tradiţional al picturii româneşti
post-bizantine la tehnici inedite, ca mozaicul de sticlă şi broderia de mari
dimensiuni („Familia Brâncovenilor"reia în această ultimă modalitate decorativă
tipul de portret votiv de grup consacrat la sfârşitul secol.ului al XVII-lea de Pârvu
Mutu Zugravul). Alte interpretări ale stilului post-bizantin ni le oferă, sporadic,
pictoriţa O/ga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea (Adormirea Maicii
Domnului") şi Fritz Storck (Evanghelista „Ghiorgieff" din cimitirul Şerban Vodă
din Bucureşti).
Nici arhitecţii nu rămân străini acestei tentaţii de întoarcere la sursele
tradiţionale. Elaborarea unui stil românesc constituie un ideal pentru mai multe
generaţii de creatori din acest domeniu. Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion
Mincu şi Grigore Cerchez, descins din aceeaşi filiaţie stilistică, ridică la scară
monumentală elemente de arhitectură brâncovenească, gândite iniţial pentru
edificii de mici dimensiuni. Aşa iau naştere Şcoala de Arhitectură (astăzi
Institutul de Arhitectură „Ion Mincu"din Bucureşti, arh. Gr. Cerchez), Ministerul
Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Capitalei, ark Petre Antonescu). Elementele
de pietrărie traforată, cu motive tipic brâncoveneşti, constituie nota distinctivă
pentru această tentativă de reformulare stilistică, mai adecvată edificiilor de
dimensiuni modeste (Vila Minovicipe şoseaua Bucureşti-Ploieşti; Casa Disescu
de pe Calea Victoriei 196 din Bucureşti etc).
O altă generaţie de arhitecţi îşi propune elaborarea unui stil românesc,
luând ca punct de plecare elemente de arhitectură populară. Efectele decora-
tive nu mai apar diatr-o îmbelşugată ornamentaţie, ci rezultă din alternanţa
lemnului cu zidăria, a albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea şi bunul

290
 gust caracterizează lucrările reali-
zate în acest stil de arhitecţi ca G M.
Cantacuzino şi Henrieta
Delavrancea.
A treia tentativă de definire a
unui specific arhitectonic aparţine lui
Constantin Joja, arhitect care va
persevera în această direcţie şi după
cel de-al doilea război mondial.
Pentru el, etalonul îl reprezintă ve-
chea arhitectură orăşenească din
'Ţările Române, acele construcţii cu
geamlâc pe structură de lemn pe care
incendiile, dar şi o anumită menta-
litate răspândită în secolul trecut le-
au distrus cu perseverenţă. Demersul
arhitectului Joja vizează nu numai
reabilitarea, ci şi reînvierea acestui tip
de construcţie autohton.
Alte modalităţi de afirmare a
specificului naţional. Istoriografia.
Nicolae N. Moroşan
Pentru a enumera în toată diversi-
tatea lor acele manifestări ale culturii
româneşti interbelice, care ilustrează tendinţa ei de reconsiderare a originilor, fie
ele bizantine (de fapt, post-bizantine), ortodoxe, sau folclorice, se cuvin
enumerate şi câteva cazuri singulare, greu de subsumat vreuneia din cele trei
direcţii enumerate anterior.
Cel dintâi este istoriografia privitoare la Ţările Române în ansammblul ei.
Fireşte, aceasta este, prin vocaţie, o răsfrângere către trecut, deci nu numai
studiile bizantine, ci preocupările pentru istoria pământului românesc, luate în
ansamblul lor, îşi justifică încadrarea în acest capitol. Vasile Pârvan (1882-
1927), istoric şi arheolog, dublat şi de o viziune filozofică asupra istdriei, are,
desigur, rezervat un loc privilegiat în această galerie de cercetători. Interesul său
a vizat atât civilizaţia geto-dacă (lucrări principale „Getica", „Dacia", „Civilizaţiile
străvechi în regiunile carpato-danubiene"), cât şi coloniile greceşti de la Pontul
Euxin (săpături la Histria) şi legăturile lumii geto-dace cu Roma antică
(organizează Şcoala română din Roma, tipăreşte „Ephemeris Dacoromâna"). La
laşi, Orest Tafrali (1876-1937) vădeşte aceeaşi pluralitate de disponibilităţi, ca
istoric (bizantinolog) şi arheaolog, fiind, totodată, şi primul român căruia îi
datorăm o sinteză de istorie a artei universale. Nicolae N. Moroşan (1902-1944)
este un deschizător de drumuri în Preistoria din România, domeniu tratat
interdisciplinar (arheologie, paleontologie - fauna fosilă cuaternară - şi geologia
pleistocenului); circumscrise domeniului istoric, aceste cercetări au pus în
evidenţă existenţa paleoliticului în Moldova, Dobrogea şi în Nordul Basarabiei.
Arheologii din generaţia următoare se dedică, fiecare, unei zone şi epoci
distincte (Vladimir Dumitrescu - neolitic; Constantin Daicoviciu - civilizaţie
dacică şi daco-romană; Grigore Florescu- epocă romană şi bizantină etc).

291
 Una din cele mai interesante
personalităţi ale istoriografiei române
interbelice este Gh. I. Brătianu (1898-
1953), istoric şi om politic deopotrivă,
autor a numeroase studii şi a câtorva
sinteze („Tradiţia istorică despre înte-
meierea statelor româneşti", „O enig-
mă şi un miracol istoric: poporul ro-
mân"), susţinător cu temeinice argu-
mente a unităţii şi autohtoniei popo-
rului român. Interesul marcant pentru
fenomene aparţinând istoriei econo-
mice şi sociale îl situează în cercurile
înnoitoare ale istoriografiei mondiale la
acea dată, în rândurile cărora s-a
bucurat, într-adevăr, de recunoaştere
şi prestigiu.
în sfera aceloraşi preocupări
pentru trecutul naţional se înscrie şi
activitatea lui loan Lupaş{ 1880-1967),
prin a sa „Istoria unirii românilor".
George Enescu Naţiona! şi universal tn cultura
română. Un alt mod de a pune pro-
blema specificului naţional, a acelor
ilemente care disting poporul român de celelalte popoare ale Europei, îl aflăm la
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, sociolog şi filosof, care îşi
ledică o parte a operei încercării de definire a ceea ce el numea „românismul".
'reocupările sale nu se limitează însă la acest aspect al cunoaşterii, el fiind, de
semenea, autorul unei concepţii filosofice, personalismul energetic, un model
ropriu de interpretare a lumii, care îl situează şi în categoria personalităţilor
iteresate de problematica general umană.
O asemănătoare pendulare între problematica naţională şi cea cu caracter
e generalitate se mai regăseşte şi la alte personalităţi culturale ale epocii. Un
un exemplu ni-l oferă Lucian B/aga (1895-1961) în opera sa cu caracter
Joretic, unde descrierii „spaţiu/ui mioritic" din „Trilogia culturii", i se alătură o
nagine globală a universului şi a raportului său cu capacitatea de cunoaştere a
mului.
Nici generaţia mai tânără, modelată spiritual sub înrâurirea filosofului şi )
gicianului Nae lonescu (1890-1940) nu a rărrîas străină dublei tentaţii, a
ăutării general-umanului şi specificului românesc deopotrivă; cel mai
oncludent ilustrează această dualitate operele lui Mircea Vulcănescu şi
Constantin Noica, dar şi la Mircea E/iade se face simţită, într-un alt mod, specific,
ceeaşi chemare. Pentru el, din interesul prim, trezit de lumea miturilor şi
redinţelor din România se dezvoltă, firesc, cercetarea originilor imediate, eto-
dace şi îndepărtate, indo-europene, pentru a ajunge, în cele din urmă, la o
xtindere a sferei de interes la scară planetară. Un caz aparte îl constituie Emil
Voran, cu nota sa de pesimism în considerarea specificului românesc.

92
 Alternanţa focarelor de interes între valorile naţionale şi cele universale nu
este proprie doar creaţiilor te'oretice. Artiştii din diferite domenii o cunosc
deopotrivă. Sculptorul Constantin Brâncuşi (1876-1957), prin opera sa egal
revendicată de patrimoniul spiritual românesc şi de cel universal, stă mărturie în
acest sens. I se pot alătura, în muzică, George Enescu (1881-1955) şi Dimitrie
Cuclin (1885-1980), inspiraţi când de folclorul naţional, când de teme aparţinând
culturii universale. De notat, în plus, opera teoretică a celui din urmă, înglobând
o viziune personală, funcţionalistă, asupra muzicii,"într-un sistem filozofic
original.

**
*

Despre specificul naţional, după George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
in prezent:

„Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui diferenţială,
care se şi intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice e primită de mulţi
cu mare inimiciţie Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici,
ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu
necesitate să ne deosebim de alţii... Nicăieri nu se va găsi un intelectual chiar şi în cosmopolita
Americă de Nord, care să afirme că el n-are nici o notă diferenţială. Această declaraţie însăşi,
semănând cu Nimeni a lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se face o eroare
însemnată când se socoteşte că a fi personal înseamnă să te deosebeşti în totul de alţii. Pe tot
globul oamenii poartă aceleaşi veştminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc
va distinge stilul propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o
silă de străin şi de venetic, pe care nu şi-o acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de puritate a
rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga, exprimă această stare de spirit.
în forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă sociabilă. De
aceea subiectele cu mişcări de gloată, răscoale, războaie, răzmiriţe, izbutesc mai bine (vezi
Rebreanu)".

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizaţiei şi literaturii române moderne:

„El, acest popor este inspiratorul civilizaţiei moderne; el a dat naţiei şi pe primii din scriitori şi
pe primii din artişti. Enescu, fiul unui arendaş, Grigorescu începuse făcând icoane pentru bisericile
săteşti...
Nu numai prin munca sa necunoscută, care dă României agricole toate bogăţiile ei, dar şi
prin alte manifestări, ruralul a arătat că viitorul trebuie să se razime pe puternicii lui umeri; nesocotit,
batjocorit, stors de străini şi chiar de ai săi, acest popor de ţărani izbuti, prin energia sa neînvinsă,
să doboare tot ce i s-a pus în cale şi să menţină vitalitatea rasei.
Viaţa românilor din Ardeal nu se sprijinea atât pe talentul şi cunoştinţele clasei intelectualilor;
adevăratul eroism se găsea în masele ţărăneşti... Această literatură, venind din adâncimile vieţii
naţionale însăşi, grăbi dezvoltarea naţiunii".

TEMĂ:
1. Ilustraţi aspectele esenţiale ale specificului naţional în cultura românească interbelică.
2. Cum se reflectă raportul dintre cultura naţională şi cea universală în perioada interbelică?

293
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (II)

- DESCHIDERI SPRE CULTURA EUROPEI.

- ARTELE SPECTACOLULUI. /
- MARILE SINTEZE SI MARII PRECURSORI.

Deschideri spre cultura Europei. O mare parte a fenomenului cultural

omânesc din perioada interbelică se situează dincolo de limitele identificării sau
iunerii în valoare a specificului naţional. Aceasta nu înseamnă nici negarea sau
onorarea lui programatică, ci doar detaşarea a numeroase spirite creatoare faţă
le o problematică oricum abundent ilustrată în cultura epocii. Printre cei la care
e manifestă această detaşare, câţiva îşi pun explicit problema sincronismului cu
nişcarea europeană de idei. De obicei, ei reprezintă ceea ce s-a numit „avan-
larda", mişcările cele mai explicit angajate în ruperea de tradiţie, de negare a
icesteia şi, uneori, de înlocuire a ei cu noi forme culturale. Dar, substanţa
anomenului de detaşare faţă de tradiţionalism nu o reprezintă avangardiştii, ci
urna tuturor creaţiilor care îşi caută făgaşe proprii, fără a se preocupa de
legarea tradiţiei, tot aşa cum nu se interesează nici de imitarea ei programatică.
)esigur că ele nu apar din nimic, dar nici nu-şi fac un obiectiv din conştientizarea
au din afişarea ascendenţelor spirituale.
în literatură, un exemplu îl constituie, în acest sens, activitatea din jurul
evistei „Sburătorul" şi al cenaclului său, sub îndrumarea criticului Eugen
.ovinescu. începând să apară la scurt timp după terminarea războiului (1919),
Sburătorul" a fost o veritabilă pepinieră a valorilor literaturii interbelice, în paginile
ale publicând Cam// Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Anton
io/ban, //arie Voronca şi alţi scriitori, precum şi critici de primă mărime ca Tudor
/ianu, George Călinescu, Vladimir Streinu, E Lovinescu. Diversitatea operelor
icestor creatori ne prezintă „Sburătorul" mai mult ca pe un mediu proprice afirmării
alorilor decât ca pe un loc al experimentării sau aplicării unei anumite doctrine.
:
ireşte, nu ne putem limita la cercul mai mult sau mai puţin fidel „Sburătorului",
itunci când ne referim la valorile literaturii interbelice. Tudor Arghezi, Ion
\/linulescu, Cezar Petrescu, George Bacovia sunt nume dintre cele mai
•roeminente, care se pot cita în sprijinul ilustrării desprinderii de căutarea
pecificului naţional, după cum orientarea opusă îşi găseşte o strălucită
eprezentare în opera lui Mihail Sadoveanu, sau a lui Octavian Goga.
Tot în perioada interbelică se plasează, în cea mai mare parte, şi activitatea
reatoare a câtorva scriitori de origine română care îşi redactează operele în limba
■anceză, bucurându-se, astfel, de o mai rapidă integrare în patrimoniul culturii
■uropene care, prin conţinutul acestor opere, ia adesea contact cu valori ale
imbianţei spirituale din România. Este vorba despre poetele Elena Văcărescu şi
\nna de Noailles, de scriitorii principesa Martha Bibescu şi Pana/t /strat/. De

'94
 facturi stilistice şi tematice foarte deo-
sebite, ei reprezintă porţi deschise ale
Europei către cultura română.
Un loc aparte îl ocupă mişcarea de
avangardă, grupată în jurul revistei
„Contemporanul", şi a altor periodice cu
apariţii de mai scurtă durată („Integral",
„Unu", „75 HP"). Conturată din anii primului
război mondial, când Tristan Tzara,
originar din România, participa la naşterea
dadaismului la Zurich, această mişcare, la
care se asociază tendinţe suprarealiste,
dar şi cubiste, în artele plastice, avea să
se manifeste pe parcursul întregii perioade
interbelice, fără a cunoaşte totuşi o prea
largă audienţă în rândurile publicului ro-
mânesc, mai predispus la receptarea for-
melor tradiţionale ale culturii. Prin acţiunea
culturală a avangardei, România interbe-
lică se situează în pas cu experimentele
culturale cele mai recente ale întregii
Europe, dar, la fel ca şi în restul conti-
nentului, impactul socio-cultural al curen- Mircea Eliade
telor de avangardă rămâne unul restrâns,
datorită lipsei de identificare cu gustul
Piaţa Senatului din Bucureşti

295
 ajontăţii consumatorilor de cultură, pe care, dimpotrivă, îşi propune sistematic
3-i şocheze, să le zdruncine mentaliţile prea conformiste. Fenomenul
/angardist este receptat în mod similar, indiferent dacă manifestările sale
ivesc literatura sau artele. Singurul domeniu în care modernismul, nu fără
iele concesii, a reuşit să se afirme în mod mai durabil, este arhitectura; aici
jbismul, bazat pe o concepţie funcţional istă, îşi câştigă adepţi influenţând
scisiv schimbările pe care perioada interbelică, mai ales deceniul al patrulea, îl
juce în aspectul oraşelor româneşti. Acum se încetăţeneşte tipul de construcţie
itial numit block-house, de unde derivă termenul, acum atât de răspândit,
iloc". Arhitecţi cu o viziune modernă înzestrează centrul Bucureştiului şi alte
■aşe mari, cu astfel de construcţii (de exemplu blocul ARO - actualul
nematograf „Patria" - operă a arhitectului Horia Creangă). Alţi arhitecţi, ca
larcel lancu, preferă formula cubistă pentru imobile de dimensiuni mai mici, vile
antru una sau două familii, formulă care cunoaşte un relativ succes, reuşind să
jcă treptat la înlocuirea casei tradiţionale orăşeneşti, cu imobile care, prin
lodificări ale planului, dar mai ales datorită aspectului faţadelor, reprezintă
couri ale arhitecturii cubiste.
în artele plastice, fenomenul receptării modernismului se produce
semănător cu acela din literatură. în general, artiştii români nu îl caută, dar nici
u-l refuză. Prin formaţie, dar şi prin structura sufletească, ei se asociază mai
ine tendinţelor moderate care continuă să deţină supremaţia şi în restul
uropei. Totuşi, spre deosebire de Occidentul grăbit în schimbarea stilurilor în
rtă, în România, un stil odată adoptat supravieţuieşte îndelung şi este dus
până i ultimele lui consecinţe.
Astfel impresionismul, care constituise o noutate la sfârşitul secolului I
XIX-lea, abandonat şi chiar combătut la începutul veacului nostru, mai ales în
ranţa, patria sa, la noi dăinuie până spre mijlocul secolului al XX-lea, iar
xponenţii săi aderă, uneori concomitent, şi la curente apărute în vest tocmai ca
îacţii anti-impresioniste. Aşa se întâmplă în cazul pictorului Nicolae Dărăscu, în
le cărui tablouri descoperim, alternativ, formule impresioniste, cubiste, expre-
ioniste. Explicaţia acestui fenomen ţine de rădăcinile mai îndepărtate ale culturii
Dmâneşti, şi de aceea fenomenul trebuie notat ca o simplă particularitate a
icturii roTnâneşti interbelice. Această epocă ne-a lăsat şi în domeniul artelor
lastice o moştenire dintre cele mai bogate. Gh. Petraşcu, Th. Pallady, IN.
Tonitza, losif Iser, N. Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Cecilia Cuţescu-Storck,
:ustaţiu Stoenescu, Nagy Albert, Hans Eder, sunt nume de pictori din România
iterbelică, oricând posibil de alăturat unor valori europene ale timpului lor.
iculptura cunoaşte şi ea o reprezentare de prestigiu în acea perioadă, prin
naeştri ca Brâncuşi, Ion Jalea, Fr. Storck, C. Medrea, Oscar Han şi alţii. Este
remea când oraşele ţării se îmbogăţesc cu o impresionantă zestre de statui şi
lonumente, comandate artiştilor români sau străini (Monumentul Eroilor Aerului,
utor Lidia Kotzebue, statuile lui Constantin Brâncoveanu şi Mihail
(ogălniceanu, autor Oscar Han, statuia Regelui Caro/1, monumentul Regelui
'erdinand, străjuit de patru Victorii înaripate, statuia lui Ion IC. Brătianu, autor
van Mistrovic, din Bucureşti, Monumentul lui M. Eminescu de la laşi, autor
lichard Hette, Monumentul Eroilor C.F.R. din Bucureşti, autori Ion Jalea şi
Cornel Medrea, ş.a.). în acelaşi timp, în numeroase localităţi din ţară se ridică
nonumente în amintirea localnicilor căzuţi în luptă în timpul primului război
nondial, monumente care, de la caz la caz, pot fi simple cruci sau obeliscuri

!96
însoţite de plăci comemorative cu numele eroilor, sau pot fi statui de ostaşi ori
reprezentări alegorice. Numai în Bucureşti, din această categorie fac parte şi
Monumentul Geniului (Leul), autor Spi-ridon Georgescu, Monumentul Eroilor
Sanitari, autor Raffaello Romanelli, Monumentul Infanteriei (dispărut),
Monumentul Corpului Didactic (dispărut), sau acelea, mai puţin cunoscute, de
pe strada Silvestru şi din cartierul Dămăroaia. Numărul lor mare ne sugerează
amploarea mişcării ' de întreţinere a cultului eroilor, dar atestă, totodată, dubla
funcţie civică şi urbanistică, pe care sculptura şi-o asumă tot mai des, părăsind
saloanele pentru pieţele publice. Asemenea literaturii, şi artele plastice cunosc,
în perioada interbelică, fenomenul avangardei, început, de fapt, încă din primii
ani ai secolului al XX-lea. Revista „Contemporanul" este, şi în acest caz, cea în
jurul căreia se grupează spiritele cele mai înnoitoare. în pictură, curentele
moderniste pe care le găsim reprezentate sunt cubismul (Marcel lancu şi M.H.
Maxy) şi suprarealismul (Corne/iu Mihăilescu şi Victor Brauner). în sculptură,
personalitatea cea mai marcantă rămâne Constantin Brâncuşi, prin
ansamblul monumental de la Tg. Jiu, cuprinzând Coloana infinitului, Poarta
sărutuluiş\ Masa tăcerii, dedicate

Constantin Brâncuşi
„Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi
297
 toate cinstirii eroilor războiului de reîntregire. Prin activitatea sa desfăşurată în
Occident, el aduce o recunoaştere largă a valorilor culturii române, din tradiţiile
căreia artistul îşi ia, adesea, motivele pe care le prelucrează, dându-le sensuri
simbolice. O altă personalitate a artei moderne din România este Hans
Mattis-Teutsch, pictor pe care stilizarea formelor îl împinge adesea dincolo de
limita figurativului, în domeniul artei abstracte.
Artele spectacolului. Printre artele care cunosc o înflorire în perioada
interbelică se numără şi acelea ale spectacolului: teatrul dramatic şi de comedie,
opera, opereta, baletul, revista, ca şi activitatea de concerte a Filarmonicii. In
fiecare dintre aceste domenii, la care se adaugă şi recent apărutul teatru
radiofonic, se afirmă personalităţi de mare renume. O parte din aceste
manifestări artistice sunt subvenţionate de stat; astfel, este cazul Teatrelor
Naţionale (din Bucureşti, Cluj, laşi, Chişinău, Cernăuţi şi Craiova), a Operelor
(Bucureşti şi Cluj). George Vraca, Aurel Storin, Lucia Sturdza Bulandra sunt
câteva din numele reprezentative ale scenei teatrale interbelice; li se alătură,
pentru genul revistei, personalitatea inconfundabrlă a lui Constantin Tănase.
Baletul clasic îşi are, la rândul său, reprezentanţi de prestigiu, ca Elena
Penescu-Liciu, iar cel modern este ilustrat îndeosebi de Floria Capsali. Pe scena
Operei Române evoluează mari artişti lirici: Margareta Metaxa, Valentina
Cretoiu, Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Petre Ştefănescu Goangă. Alţii,
originari din România, duc faima ţării pe marile scene ale lumii (sopranele Florica
Cristoforeanu şi Pia Igy).
Tot de această epocă sunt legate începuturile cinematografiei româneşti.
Cea mai importantă realizare o constituie ecranizarea piesei lui I.L. Caragiale „O
noapte furtunoasă", realizată de regizorul Jean Georgescu (cu protagonişti ca
Al. Giugaru, Radu Beligan, George Demetru).
Muzica românească traversează, şi ea, o epocă foarte prosperă în anii
dintre cele două războaie. Creaţia originală, aflată predominant sub semnul
inspiraţiei folclorice, este reprezentată prin personalităţi pe care le-am amintit
deja în legătură cu punerea în valoare a tezaurului tradiţiei naţionale.
Incontestabilul apogeu valoric este atins prin opera lui George Enescu, a cărui
activitate de dirijor şi de violonist o completează pe cea componistică. Dinu
Lipatti, la rândul său, îmbină preocuparea pentru compoziţie cu strălucita carieră
de pianist, în timp ce Cella Delavrancea îşi împarte activitatea între concertele
de pian şi vocaţia de prozator. în sfârşit, arta dirijorală cunoaşte şi ea succese
prin mari şefi de orchestră, ca George Georgescu şi Ionel Per/ea.
Alte genuri muzicale se afirmă, şi ele, în deceniile interbelice. Ion
Vasilescu, Ionel Fernic, C/aude Romano fiind doar câţiva din cei mai populari
compozitori de muzică uşoară. Muzica populară interpretată de Măria Tănase
sau de taraful lui Grigoraş Din/cu reuşeşte, în acea epocă, să reţină nu numai
atenţia publicului românesc, ci şi să repurteze succese internaţionale, cucerind
auditoriul în turneele din Statele Unite.
Marile sinteze şi marii precursori. Dar, dincolo de aceste manifestări mai
direct accesibile unui public numeros, cultura română din perioada interbelică a
însumat o bogată operă teoretică, de concepţie, în diferite ramuri ale disciplinelor
umaniste. Ea se ilustrează prin nume de mare prestigiu, unele dintre ele
cunoscute dincolo de hotarele ţării. Caracteristic este efortul de sinteză pe care îl

298
fac creatorii din diferite domenii, deşi demersurile analitice nu lipsesc nici ele,
adeseori precedând sinteza în opera aceluiaşi teoretician. Este cazul lui
George . Călinescu („Istoria literaturii române de la origini până în prezent"), al
lui Eugen Lovinescu („Istoria civilizaţiei române moderne"), al lui Tudor Vianu
(Arta prozatorilor români"), al lui N. Bagdasar („Istoria filosofiei româneşti"). După
cum ne-o demonstrează exemplele citate, atracţia sintezei se manifestă în cultura
română într-un moment când exista certitudinea maturizării ei şi atingerii unui
apogeu valoric; nu este deci, întâmplător, că tocmai sintezele enumerate anterior
au sensul unei retrospective, al unor bilanţuri critice, al unei contemplări reflexive
pe care cultura românească modernă şi-o dedică sie după mai bine de un secol
de acumulări. Vocaţia pentru sinteză nu se rezumă însă la aceste studii ample cu
caracter retrospectiv. Definirea unor sisteme proprii de gândire se manifestase
şi la generaţiile precedente; o regăsim, acum, în tot mai multe domenii ale
creaţiei teoretice. Dar, chiar şi atunci când studiile nu se încheagă într-un sistem
original, ele ating adesea cote de valoare la nivelul european al vremii.
în estetică şi istoria literară, în afara numelor deja citate, îşi continuă
activitatea, începută în perioara precedentă, Mihail Dragomirescu (1868-1942),
susţinător al autonomiei esteticului şi autor al unei teorii a capodoperei, pe care
o expune în lucrarea sa „Ştiinţa literaturii". Deseori contestat de generaţia
imediat următoare, el este repus pe un loc din fruntea ierarhiei esteticienilor
români de către criticii tineri care văd în sistemul său semne ale unei gândiri de
tip structuralist. Profesorul de estetică de la Universitatea din Cluj, Liviu Rusu
(1901-1985), îşi susţine doctoratul la Sorbona cu teza principală „Essay sur la
creation artistique. Contribution â une esthetique dynamique". Şerban Coculescu
(1903-1959) matematician, poet şi estetician se afirmă ca unul din precursorii
aplicării metodelor matematice în domeniul estetic. Stabilit în Franţa, el publică,
sub pseudonimul Pius Servien, lucrări de referinţă în acest domeniu aflat abia la
început de drum („Lşs Rythmes comme introduction physique â l'esthetique").
Un alt român stabilit în Franţa, C. Matila Ghyka, îşi înscrie numele în aceeaşi
categorie a pionierilor cercetărilor de estetică realizate cu mijloace matematice.
Lucrarea sa, „Le Nombre d'Or, rites et rythmes pythagoriciens dans le
developpement de la civilisation occidentale", publicată în 1931, constituie un
element de referinţă în această nouă direcţie a esteticii secolului nostru.
Alţi români se impun, de asemenea, atenţiei cercurilor de specialişti din
Occident prin operele lor teoretice în diferite domenii ale cercetării umaniste sau
în zonele de interferenţă dintre sfera umanistă şi cea a ştiinţelor exacte. Ştefan
Lupaşcu (Lupasco) se face cunoscut prin volumele „La physique macroscopique
et sa portee phi/osophique" şi „Les idees directrices d'une nouvelle philosophie
des sciences", marcând începutul unei opere pe care o va continua şi după al
doilea război mondial. Un demers care poate fi considerat de pionierat ştiinţific îl
realizează Ştefan Odobleja cu a sa „Psihologie consonantistă", în care
prefigurează principii de bază ale ciberneticii.
Nu mai puţin importante sunt şi operele unor gânditori români a căror
receptare internaţională nu a fost la fel de largă. Mulţi dintre ei ne apar
confruntaţi cu tentaţia de a construi adevărate sisteme filozofice, estetice, etice,
Psihologice, căutând răspunsuri globale şi originale la marile întrebări ale acestor
domenii ale cunoaşterii. Această vocaţie a sintezei duce mai departe o tendinţă

299
 pe care, incipient, o descopeream încă
la precedenta generaţie de cărturari
români; ea poate fi, de asemenea,
interpretată ca reflex al culturii ger-
mane în al cărei spirit s-au formulat cei
mai mulţi dintre aceşti beneficiari ai
unor burse de studii în Germania sau
Austria, al căror prestigiu în studiul
filosofiei îl depăşea pe cel al Franţei
către care se simţeau mai atraşi artiştii
Şi literaţii. Constantin Rădulescu-Motru
(„Personalismul energetic", 1927), Lu-
cian B/aga („Trilogia cunoaşterii'
1931-1934), P.P. Negulescu („Geneza
formelor culturii", 1934), Eugeniu Spe-
ranţia („Psihologia gândirii", 1922), Ion
Petrovici („Teoria noţiunilor"), Mircea
Florian („Arta de a suferi", 1920)
Tudor Vianu („Estetica", 1934-1936)
reprezintă, prin lucrările citate, tocmai
această tendinţă prezentă în cultura
Eugen lonesco
română interbelică. Gânditorii for-
maţi la şcoala franceză manifestă, în
schimb, o înclinaţie către abordarea
într-un spirit eseistic, chiar şi atunci când titlurile contrazic această caracterizare:
D.D. Roşea („Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică", 1934), Dan
Bădărău („Essay sur la penssee", 1925), I.D. Gherea („Le moix et le monde.
Essai d'une cosmogonie antropomorphique", 1938).
Activi şi ei în perioada interbelică, Alexandru Bogza şi Camil Petrescu'\ş\
construiesc adevărate sisteme filozofice, fără a le încredinţa însă tiparului;
publicul va lua cunoştinţă de ele abia în anii '80 ai secolului nostru, ele
aparţinând totuşi, de drept, epocii când au luat naştere.

Despre pictura lui Gh. Petraşcu, din „Pictura românească in imagini":

„Pentru că, aşa cum s-a observat, pictura lui Pătraşcu descoperă acele spaţii în care
elementul se transformă în permanenţă, obişnuitul devine viziune uimitoare a unei poezii cosmice
lată, de pildă, interioarele înfăţişate de Petraşcu, nimic din intimismul tradiţional al tablourilor cu
acest subiect... Petraşcu a introdus în pictura modernă românească o direcţie ale cărei consecinţe
nu au fost, poate, descoperite încă în sensul lor cel mai adânc. La graniţa dintre organic şi mineral,
lumea tablourilor lui evocă, într-o poezie tăcută, de concentrată gravitate, o viziune în care palpabilul
şi misterul se însoţesc. Structura acestei arte cuprinde, deopotrivă, înţelegeri ale străvechii arte
româneşti şi ale picturii europene a secolului al XX-lea; o sinteză cutezătoare ale cărei înfăptuiri
marchează în istoria artei româneşti un moment dintre cele mai semnificative. Petraşcu este
incontestabil, dacă nu un fondator de şcoală, un întemeietor de tradiţie artistică".

TEMĂ:
- Care a fost contribuţia artelor spectacolului la progresul culturii interbelice?

300
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (III)

- CULTURA DE MASE. TRĂSĂTURI GENERALE.

- PRINCIPALELE INSTITUŢII DE CULTURĂ.

Cultura de mase. Trăsături generale. Din punct de vedere cultural,

perioada din istoria României care debutează după înfăptuirea Marii Uniri din
1918 şi se încheie o dată cu instalarea regimului comunist a reprezentat un
apogeu, pregătit de desfăşurările anterioare din întreaga epocă modernă.
Desigur, generaţia marilor clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale) îşi încheiase
activitatea, dar acum ia naştere un veritabil „al doilea clasicism", demn de acest
nume prin caracterul stabil, durabil al valorilor spirituale pe care Ie-a generat,
nicidecum însă prin opţiunea stilistică, deloc omogenă, câteodată de-a dreptul
modernistă. Totuşi, chiar dacă în conştiinţa publică se încetăţenesc, cu
precădere, valorile de vârf, această perioadă istorică poate fi, în mod la fel de
justificat, caracterizată ca momentul de explozie a culturii, de difuzare a ei în
toate mediile sociale, în care societatea românească îşi edifică - fără să o
numească astfel, şi fără nici o nuanţă propagandistică - o adevărată cultură de
mase, care stimulează şi antrenează forţe creatoare de diverse mărimi, nu doar
superlativele care constituie partea vizibilă a icebergului cultural românesc.
Apariţia acestui fenomen îşi află suficiente argumente în plan istoric, dar şi în
domeniul psihologiei sociale. Istoric, el a fost pregătit de perioada precedentă, în
care notam obligativitatea învăţământului primar, mişcarea culturală la sate
avându-i ca principali agenţi pe învăţătorii din mediul rural, stimulaţi de iniţiativele
lui Spiru Haret, iar în Transilvania activitatea „Astrei", care, de asemenea, viza
totalitatea românilor, indiferent de provenienţa socială sau gradul de instrucţie.
Deloc neglijabilă în generarea acestui fenomen, de pătrundere a culturii în toate
straturile societăţii, cu forme specifice, este şi activitatea unui mare număr de
asociaţii şi societăţi culturale, cauză, dar, în acelaşi timp, şi efect al tot mai
largului interes pentru "cultură. Abundenţa presei de tot felul, de la efemere
apariţii de gazete locale, uneori doar cu caracter ocazional, până la marile
cotidiene citite în întreaga ţară.
După 1928, într-o proporţie mereu crescândă, radioul începe şi el să-şi
exercite funcţia specifică de factor cultural. Bogata activitate editorială, numărul
mare de traduceri de tot felul, de la pretenţioase expuneri de sisteme filozofice
până la scrieri de popularizare, sau chiar la foiletoane de mare tiraj, reprezintă
nu numai semnul unei variate şi abundente „oferte culturale", ci ne vorbesc şi
despre „cererea" existentă în acest domeniu.
între factorii culturalizatori care acţionează în epocă, începe să-şi facă
simţite efectele şi cinematograful. Urr proces dirijat, de „democratizare" pro-

301

gramatică a culturii, se manifestă prin apariţia căminelor culturale la sate. Toate

aceste elemente, sumar trecute în revistă, ne vorbesc despre factorii obiectivi cu
un rol în fenomenul de răspândire a culturii în diverse medii sociale. Ei sunt însă
secondaţi de motivaţii subiective, dintre care, pentru perioada de după 1918,
esenţial pare a fi sentimentul, larg răspândit, al mândriei naţionale, generat de
formarea României mari. Acestuia i se adaugă,' treptat, şi alte motivaţii
subiective, cum ar fi conştiinţa valorii individului, care creşte o dată cu
dobândirea prin lege a diferitelor libertăţi democratice; votul universal, libertatea
cuvântului, garantarea proprietăţii private sunt doar o parte din elementele de
ordin juridic care au dus la apariţia şi consolidarea acestui sentiment. în mediul
sătesc a contribuit, de asemenea, reforma agrară care, survenită după războiul
 de reîntregire, a fost percepută de o mare parte a noilor împroprietăriţi, ca o
răsplată legitimă, un drept câştigat prin vitejie în lupta pentru cauza naţională.
Totalitatea acestor împrejurări obiective şi subiective au dus la procesul de
democratizare a culturii care reprezintă una din caracteristicile perioadei
interbelice.
Un alt proces care se intensifică în această epocă şi\x\ strânsă legătură cu
fenomenul prezentat anterior este acela de acu/turaţie. Prin acest termen se
defineşte „complexul fenomenelor rezultate din contactul direct şi durabil între
grupuri sociale având culturi diferite" şi „schimbările ce au loc, în planul culturii,
în grupurile respective". într-adevăr, dacă sistematica includere a mediilor
ţărăneşti în viaţa culturală constituie în principiu un factor de progres social, nu
se poate nega faptul că acelaşi proces reprezintă un început de înstrăinare faţă
de valorile culturii tradiţionale ţărăneşti.
Intuind procesul de accelerată disoluţie la care era supusă tradiţia în
contact cu civilizaţia modernă, oamenii de cultură şi-au făcut un obiectiv din
studierea şi salvarea elementelor acestei culturi tradiţionale. Această preo-
cupare, pornită dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de o moştenire
culturală străveche şi ameninţată cu dispariţia, a produs două rezultate princi-
pale şi, în cele din urmă, total diferite. Primul a fost organizarea unor studii
sistematice de sociologie şi etnografie, cea mai palpabilă realizare a lor fiind
apariţia Muzeului Satului din Bucureşti, al doilea rezultat, independent de cel
dintâi, este reprezentat de apariţia unor societăţi pentru cultivarea artei naţionale,
unde bunele intenţii nu erau totdeauna dublate de discernământul şi competenţa
necesare unui astfel de scop; de aici a luat amploare o adevărată modă, deja
prefigurată în perioada precedentă, care făcea o regulă din purtarea costumului
popular în diverse ocazii festive. Prin supralicitare, această modă a generat, cum
era şi firesc, efecte contrare celor preconizate: ea a dus la banalizarea şi
vulgarizarea unor autentice valori etno-culturafe.
Principalele instituţii de cultură. O scurtă enumerare a principalelor
instituţii de cultură, mişcări şi iniţiative culturale se impune pentru conturarea
cadrului în care s-a desfăşurat această componentă a istoriei româneşti în
perioada cuprinsă între 1918-1948.
învăţământul a cunoscut nu numai o dezvoltare, ci şi o diversificare. în
reţeaua învăţământului de stat, dar şi particular, se înmulţesc specializările din
şcolile profesionale, la amploare reţeaua şcolilor normale (pedagogice) şi şcolilor
de arte şi meserii. Liceele, având de regulă secţii reale şi moderne (umaniste),
 reprezintă o garanţie de seriozitate şi calitate; diploma de bacalaureat, obţinută
în urma unui dificil' examen susţinut la principalele materii de cultură generală,
garanta pentru temeinicia studiilor. Probleme deosebite se ridică pentru
organizarea învăţământului din provinciile unite în 1918, unde se pornea de la o
altă experienţă anterioară. Reţeaua de învăţământ superior se extinde prin
înfiinţarea universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi, a Institutului Teologic din
Chişinău. Pentru buna pregătire a armatei române ia fiinţă o reţea de licee
militare şi şcoli de ofiţeri. O importantă creştere o cunoaşte învăţământul primar,
principalul agent în lupta cu flagelul analfabetismului. Este semnificativ faptul că
în intervalul cuprins între 1920-1939 numărul celor implicaţi în această formă de
învăţământ (profesori şi elevi) creşte de patru ori. în mediul rural, învăţătorii
continuă să fie principalul element culturalizator nu numai pentru copii, ci şi
pentru adulţi. împreună cu preoţii şi cu notarii, ei formează intelectualitatea
sătească. Tot legat de învăţământul românesc interbelic, se cuvine amintită
tradiţia concursurilor şcolare, organizate de „Tinerimea Română", tradiţie cu
rădăcini în perioada istorică precedentă şi având ca scop depistarea şi
stimularea celor mai dotaţi dintre elevii de liceu. De asemenea, pentru a avea o
imagine completă a învăţământului din România perioadei 1918-1948, se cuvine
amintit şi învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, figurând printre drepturile
decurgând din Constituţia din 1923.
în directă corelaţie cu răspândirea culturii prin învăţământ se prezintă şi
tabloul vieţii editoriale. Nu numai Bucureştiul sau câteva mari oraşe, centre
universitare, iau parte la această activitate editorială, ci uneori chiar centre
urbane de mai mică importanţă îşi au editurile lor; este suficient un spirit
întreprinzător pentru a iniţia o asemenea activitate. Exemplul lui Nicolae /orga
care a transformat Vălenii de Munte într-un focar de cultură este cel mai
răsunător, dar nu singurul. Cele mai importante edituri ale epocii rămân „Cartea
Românească", „Casa- Şcoalelor", „Cugetarea", „Fundaţia pentru literatură şi artă
Regele Carol al II, „Scrisul Românesc". Diversitatea publicaţiilor este mare, de
la ediţii de lux la ediţii populare, cea mai cunoscută fiind „Biblioteca pentru
toţi". Ea a publicat de la clasici la contemporani atât din literatura română, cât şi
traduceri din diferite limbi străine.
Presa este şi ea obiectul unui proces de mare diversificare: numai în 5 ani
(perioada 1919-1924) apar aproape 3400 de periodice. Totuşi, o mare
răspândire nu cunosc decât ziarele şi revistele. „Universul", cotidian de
informaţii, este cel mai'cunoscut. îi urmează ziarele cu diferite orientări:
„Adevărul"ş\ „Dimineaţa" (centru-stânga), „Cuvântul", „Curentul"(centru-dreapta)
sau publicaţiile partidelor politice: „Dreptatea" (P.N.Ţ.), „Viitorul" (P.N.L.),
„îndreptarea" (Partidul Poporului). Numele unor periodice se identifică în
conştiinţa publică cu personalitatea directorului, sau a celui care reprezintă
spiritul îndrumător al gazetei: Nicolae /orga la „Neamul Românesc", Pamfil
Şeicaru\a „Curentul", Nae lonescula „Cuvântul".
Nu numai ideologic, dar şi din punct de vedere al domeniilor de interes,
publicaţiile diferă între ele. Există reviste de cultură - „Adevărul literar şi artistic",
„Universulliterar", „Viaţa Românească", „Gândirea"etc; există publicaţii politice,
cum sunt deja menţionatele periodice ale diferitelor partide; există magazine de
divertisment şi informare, ca „Realitatea ilustrată"; sunt şi reviste de specialitate

303
 în diferite domenii ale ştiinţelor umane sau ale naturii, precum şi în ştiinţele
exacte.
O formă nouă de răspândire a informaţiilor o reprezintă radioul. Activitatea
de radiodifuziune "tş\ are începuturile în 1928, printre pionierii ei în România fiind
inginerul M. Konteschweller. O dată cu mărirea numărului de abonaţi radio,
acest nou element al vieţii culturale româneşti încetează a mai fi doar o noutate
tehnică privită cu curiozitate, devenind efectiv ceea'ce este prin vocaţie: un
factor deosebit de eficient în vehicularea informaţiei şi un agent de prim ordin în
procesul de uniformizare culturală cu consecinţe unele apreciate unanim, altele
controversate. O dată cu creşterea popularităţii radioului, se diversifică
emisiunile sale şi deci şi publicul căruia i se adresează De mare audienţă se
bucură „Teatrul radiofonic", acesta beneficiind de vocile celor mai importan ţi
actori ai vremii.
Teatrul'\nsuş\ cunoaşte, şi el, în perioada interbelică o epocă de dezvoltare
şi de îmbogăţire stilistică. După Marea Unire funcţionează teatre la Bucureşti,
Cluj, laşi, Craiova, Cernăuţi şi Chişinău. Confruntate cu dificultăţi financiare,
ultimele trei îşi întrerup activitate în 1935 în afara teatrelor susţinute de stat,
există altele subvenţionate de diferite instituţii sau companii teatrale particulare,
în 1940, la Bucureşti funcţionau şapte astfel de teatre. Numărul lor era variabil,
după cum şi existenţa unora dintre ele era efemeră. în afara repertoriului clasic
universal şi a dramaturgiei naţionale, ele abordau genuri agreate de publicul de
diverse categorii. Un succes constant l-a cunoscut trupa de revist ă a lui
C. Tănase, mizând pe umorul cu trimiteri la realitatea imediată prin care se
caracterizau cupletele marelui comic.
Teatrul liric cunoaşte şi el succese în perioada de care ne ocupăm Pe
scena operelor din Bucureşti, Timişoara şi Cluj este reprezentat un repertoriu
destul de variat, în care, totuşi, creaţia autohtonă, încă insuficient apreciată de
marele public, pătrunde cu greu. Dacă reprezentanţii artei componistice sunt
receptaţi de public cu oarecare reticenţe, gustul acestuia fund mai favorabil
repertoriului clasic, în schimb, arta interpretativă românească îşi continuă seria
succeselor deja tradiţionale atât pe scenele din ţară, cât şi în turnee pe marile
scene ale lumii.
Cinematograful devine în această perioadă forma cea mai accesibilă şi cea
mai populară. Producţiile prezentate sunt de regulă străine, predominând
cantitativ cele americane. Pe lângă „Noapte furtunoasă" trecem în palmaresul
filmului autohton şi premiul obţinut la Veneţia de documentarul lui Paul
Călinescu despre Basarabia. Mult mai consistentă este filmografia cu caracter
documentar, începând cu secvenţele sistematic înregistrate pentru jurnalele de
actualităţi care însoţeau reprezentanţiile din sălile de cinematograf, adevărate
cronici în imagini ale vieţii sociale şi politice în România interbelică.
Mai puţin supuse unui proces de instituţionalizare, muzica şi artele plastice
şi-au alcătuit în perioada 1918-1948 cadrele prpprii.
în artele plastice factorul de legătură l-a constituit „Sindicatul Artelor
Frumoase", având ca scop principal susţinerea intereselor de breaslă ale
plasticienilor şi reprezentarea lor pe plan civic. în paralel, au activat diferite
grupări constituite pe criteriul afinităţilor estetice între care cele mai importante

304
Henri Gheorghe Marinescu
Coandă
sunt „Tinerimea Artistică". înfiinţată în 1901 ca o asociaţie cu scopul înnoirii
artelor plastice româneşti se dovedeşte cea mai longevivă dintre acestea.
Existenţa în număr mare a diverse asociaţii, unele având scopuri culturale,
continuă, de altfel, să caracterizeze societatea românească şi în perioada 1918-
1948. La fel „Astra", care se adaptează treptat, continuându-şi munca de ridicare
culturală a mediilor româneşti din Transilvania, cu precădere a ţărănimii, prin
intermediul cadrelor didactice şi al clerului, în colaborare cu alte organisme
vizând scopuri asemănătoare.
Un rol cultural important şi l-au asumat şi diferitele fundaţii, cum ar fi
„Fundaţiile Regale" ş\ „Fundaţia IC. Brătianu". Având o tradiţie inaugurată încă
de regele Carol I, „Fundaţiile Regale"cunosc un moment de maximă activitate
sub domnia lui Carol al II, când, sub acest generic, fiinţează o revistă, poate cea
mai prestigioasă publicaţie culturală din epocă, Orchestra Filarmonică,
Fundaţia „Regele Carol I", Fundaţia „Principele Carol", „Fundaţia pentru
Literatură şi Arte Frumoase Regele Carol II", „Fundaţia Regele Ferdinand",
Institutul de Cercetări Ştiinţifice de la Cluj, Observatorul de Astronomie Fizică de
la Dubăsarii Vechi ş\ Muzeul „Al. St. Georges" din Bucureşti. Este impresionant
bilanţul editorial al „Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II", axată pe
promovarea valorilor naţionale din diferite domenii de creaţie prin tipărirea
valorilor de vârf din diferite discipline artistice sau socio-umaniste: /V. lorga,
N. Cartojan, G. Oprescu, Perpessicius, Noica, Cioran, E/iade, Ralea, Călinescu,
Cioculescu, Bacovia, Mateiu Caragiale, Emil Botta, V. Voiculescu, L. Blaga,
Virgil Gheorghiu, Arghezi, Goga etc. Sub aceleaşi auspicii au publicat, la

305
 începutul carierei lor, Zaharia Stancu, George Lesnea, Cicerone Theodorescu,
Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, nume care s-au înscris, cu precădere, în
istoria literară a deceniilor postbelice. Aceleaşi fundaţii îi datorăm publicarea
Bibliei în traducerea lui Gala Galaction. în sfârşit, dezvoltând ideile lui Spiru
Haretşi Nicolae lorga, „Fundaţiile Regale''au organizat şi patronat mişcarea de
ridicare culturală a satelor, prip intermediul unor tineri special pregătiţi pentru a-şi
asuma răspunderi organizatorice în această direcţie, în jurul unei instituţii
educaţionale polivalente numită „Cămin cultural". Alte echipe de tineri, sub
conducerea sociologului Dimitrie Guşti, au fost trimise pentru a studia diferite
zone etnografice ale ţării. în afara studiilor publicate, activitatea lor s-a
concretizat şi în înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti.
Cel mai înalt for cultural a fost, în perioada 1918-1948, Academia
Română. Personalităţile care o compuneau au avut contribuţii importante în
dezvoltarea literaturii, artei, istoriografiei, lingvisticii, precum şi a ştiinţelor naturii,
chimiei, fizicii, matematicii. Unele dintre cele mai marcante personalităţi îşi
începuseră activitatea încă din perioada precedentă. Istoricii N. lorga, V. Pârvan
sunt dintre cei activi încă de la sfârşitul secolului trecut, în timp ce CC. Giurescu
aparţine unei generaţii mai noi. în filologie şi lingvistică tradiţiile sunt duse mai
departe de OvidDensuşianu şi Sextil Puşcariu.
Savanţi români cu contribuţii de seamă în perioada 1918-1948, sunt şi
Gh. Longinescu (chimie), LazărEdeleanuipe\rodn\m\e), Ştefan/a Mărăcineanu şi
Ştefan Procopiu (fizică), M. Drăghiceanu, I. Simionescu (geologie), Vintilă
Mrhăilescu (geografie), E/ie Radu (hidroconstrucţii), D. Leonid(electrotehnică) şi
mulţi alţii. Germanul Hermann Oberth, originar din Transilvania, este considerat
unui din părinţii aeronauticii.
Cercetarea ştiinţifică, depăşind cadrul tradiţional al universităţilor, se
organizează independent de acestea. Iau fiinţă institute de seruri şi vaccinuri, de
igienă şi sănătate publică, de zootehnie, un institut forestier şi altul pentru
cultivarea tutunului, institute de cercetări în domeniile economiei, energiei,
statisticii. Ştiinţeje umaniste, în special datorită activităţii lui N. lorga, beneficiază
şi ele de institute de istorie naţională, istorie universală, studii bizantine şi studii
sud-est europene.
Ca o concluzie generală, se evidenţiază faptul că perioada interbelică se
constituie ca un complex de aspecte, adeseori diferite între ele până ia
antagonism. Ceea ce unifică acest ansamblu atât de heteroclit în aparenţă este
desprinderea definitivă, în această perioadă, de mai vechiul complex al „intrării
în Europa", integrarea culturală în mişcarea de idei, aşa cum se desfăşura ea
la acea vreme pe plan mondial, fiind un fapt împlinit şi resimţit ca atare.
Abandonarea acestui vechi complex răzbate deopotrivă, deşi în mod diferit, atât
din demersurile întreprinse întru căutarea şi definirea surselor specificului
naţional, cât şi în toate creaţiile, urmărind firul logic al unei dezvoltări interne
mai mult decât raportarea la categoriile istorice, etnice sau religioase. Fără a
urmări, programatic, o punere de acord cu gândirea contemporană din Occident,
ele sunt, cu naturaleţe, nu în pas cu ea, ci chiar parte a sa, într-o epocă în
care locul României în familia spiritualităţii europene constituia un adevăr de
la sine înţeles.

306
 Despre „Viaţa teatrală", din „Istoria Teatrului în România":
„Un fenomen caracteristic acestei perioade este înmulţirea fără precedent, a numărului
de întreprinderi teatrale semioficiale sau particulare, unele de lungă existenţă, altele
ocazionale. Ansamblurile acestea, unele slujind teatrul dramatic, altele teatrul de divertisment,
revistă, comedia muzicală, brăzdează ţara în lung şi în lat, beneficiind de înlesniri materiale, de
reduceri ori scutiri de taxe atunci când îşi stabilesc itinerarii în noile provincii. Companiile
dramatice şi teatrale particulare au adeseori în frunte actori de prestigiu ca Măria Ventura,
Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Gheorghe
Storin, Vladimir Maximilian, Elvira Popescu, Ion lancovescu, Mişu Fotino, Mana Filotti. Sufletul
Teatrului de revistă de-a lungul a două decenii este Constantin Tănase, actor de extremă
dotare pentru acest gen de teatru, excelent organizator de trupă, cupletist curajos, artist de
înalt spirit civic. O intensă şi febrilă activitate de turnee desfăşoară, concomitent, trupele
i maghiare, germane, evreieşti, care joacă în Transilvania, Banat, Bucovina, precum şi în
Moldova, Muntenia, Oltenia.

TEMĂ:
- Prezentaţi principalele instituţii de cultură şi rolul lor în perioada interbelică.
Progresul în cultură şi ştiinţă, 1878-1938
(Tabel recapitulativ)
ROMÂNIA EUROPA SI LUMEA
 Ştiinţe Arte Data Ştiinţe Arte

1 2 3 4

1878
-Teza de doctorat -Th. A. Edison - - H. James, „Daisy
a lui Spiru Haret în lampa electrică. Miller".
matematică: „Asu-
pra invariabilităţii
axelor mari ale or-
bitelor planetare".

1879
-înfiinţarea Acade- - I.L. Caragiale, - Max Planck - - F.M. Dostoievski,
miei Române. „0 noapte furtu- principiile termo-di- „Fraţii Karamazov".
- Facultatea de noasă". • namicii. -H.'lbsen, „Nora".
medicină din laşi. - Vasile Alec- -Ch. Coloumb - - P. I. Ceaikovski,
sandri, „Despot ■ legea atracţiei şi „Evgheni Oneghin".
Vodă". respingerii sarcini-
lor electrice.

1880
- Grigore Tocilescu, - Nicolae Grigo- - L. Pasteur desco- -A. Rodin, „Gândi-
„Dacia înainte de rescu şi Ion An- peră stafilococul şi torul".
romani". dreescu expun streptococul.
opere: „Evreul cu
gâscă" şi res-
pectiv „Drumul
mare".
- Şcoala naţională - Ion Creangă, 1881' - L. von Ranke, - M. Twatn, „Prinţ şi

de poduri şi şosele „Amintiri din co- „Istoria universală". Cerşetor".

de la Bucureşti. pilărie".
1/13 iul., apare
„Contemporanul".

- Se înfiinţează Bi- -Al. Macedonski, 1882 - R. Koch - bacilul

roul geologic. „Poezii". tuberculozei.

- prima centrală
electrică, publică, la
New York.

rtna
 1 2 3 4

- Mihai Emines- 1883 - turbina de acţiu- -C. Collodi, „Aven-

cu, „Poezii". ne cu vapori turile lui Pinocchio".

- Statuia lui Şte- W. Dilthey, „Intro-
fan cel Mare de ducere în ştiinţele
la laşi. spiritului".

1884
Noi lucrări ale lui - I.L. Caragiale, - legile osmozei. - E. Degas şi G.
Nicolae Densu- „0 scrisoare pier- - calculul diferenţial Seurat pictează
şianu şi .A.D. Xe- dută". absolut. „Călcătoresele" şi
nopol, şi anume - pelicula fotogra- „0 duminică la
„Revoluţia lui Horea fică. Grande Jatte".
în Transilvania şi - linotipul.
Ungaria" şi res-
pectiv „Teoria lui
Roessler".

1885
-Victor Babeş pu- — I.L. Caragiale, - L. Pasteur - pri-
blică un tratat de „D-ale Carnava- mul vaccin anti-
bacteriologie. lului". rabic.
- Primul specta-
col de operă în
limba română.

1886
- Bogdan P. Haş- - Casa Lahovari. -A. Rimbaud, „Ilu-
deu începe publica- - Statuia lui minări".
rea lui „Etymologi- Gheorghe Lazăr
cum Magnum Ro- din Bucureşti.
mânie".

1887
-Alexandru Odo-
bescu, „Scrieri is-
torice şi literare".

-A.D. Xenopol, - „Fântâna 1888 - anvelopa pneu- - primele tablouri

.Istoria românilor Blanduziei". matică. ale lui Toulouse

din Dacia Traiană". - maşina de calcu- Lautrec.
lat modernă.

1889 - motorul asincron - L.N. Tolstoi,

trifazat. „învierea".

1890
- „Societatea ro- - I.L. Caragiale, -bazele serologiei.
mână pentru ştiinţe". „Năpasta". - prima maternitate.
- primul zbor pla-
nat.
 1 2 3 4

- Se înfiinţează la 1891 -A. Conan Doyle,

Bucureşti Fundaţia „Aventurile lui Sher-
universitară Carol I. lock Holmes". -
primele tablouri ale
lui Gaugain -„Femei
din Tahiti".

- I.L Caragiale, 1892 - electronii. - - K. May, „Winne-

„Proză". motorul Diesel tou".

- Grigore Antipa în- - George Coşbuc, 1893 -1893-1896 - ex-

fiinţează Muzeul de „Balade şi idile". pediţia lui Fr. Nan-
istorie naturală. sen la Polul Nord.

- D. Zamfirescu, 1894 - bazele sociologiei. - - R. Kypling, „Car-

„Viaţa la ţară". antena receptoare. tea junglei".

- prima Enciclopedie 1895 - razele X. - radioul. -H.G. Wells, „Ma-

română a fost scrisă - telegraful fără fir. - şina timpului".
de CD. Loga. cinematograful.

- înfiinţarea Casei - Cinematograful 1896 - radioactivitatea. -A.P. Cehov, „Pes-

Şcoalelor. „Lumiere" la Bu- căruşul". - G.
cureşti. Puccini, „Boema".

- Institutul de arhi- "1897 - electronul, -tubul - R. Tagore, „Poe-

tectură din Bucu- cu raze catodice. me"
reşti. - Expediţia lui
Emil Racovită la
Polul Sud (până în
1899).

Lucrări ale lui L. 1898 - agentul malariei, - H.G. Wells, „Răz-

Mrazec, N. Teclu, -tunelul Simplon. - boiul lumilor".
G. Tocilescu. radiul şi potasiul.

1899 - oţeluri rapide. -1. Sibelius, „Fin-

landia".

- Petru Poni alcă- 1900 - teoria cuantelor. - - G. Puccini,

tuieşte descrierea dirijabilul cu structură „Tosca".
mineralogică a Ro- metalică.
mâniei.

- Societatea 1901 - adrenalina. - concertele lui S.V.

corală Carmen. Rahmaninov.

310
I 1 2 3 4

- Al. Davilla 1902 - M. Gorki, „Azilu

„Vlaicu Vodă". de noapte".

-Traian Vuia sus- - B.St. Delavran- 1903 -A.P. Cehov, „Li-

ţine ideea zborului cea „Hagi Tu- vada cu vişini".
cu un aparat mai dose".
greu decât aerul.

1904 - prima diodă. -G. Mahler, „Sim-

fonia a Vl-a".
- Doctoratul - Observatorul as- - T. Maiorescu, 1908 - sudura electrică.
tematică altronomic
lui Di- din Bucu- „Critice".
reşti. -Lucrări
mitrie Pompeiu re ale
lui N.con
zolvă problema lorga, şi
anume „Istoria
tinuităţii func
variabilă. Imperiului Otoman"
(în Ib. germană),
şi respectiv „Istoria
- Contribu dreptului românesc
George Ţi din vremile cele
geometrie.mai vechi şi până
zbor al lui azi" şi St.
Vuia. Longinescu.

- Funcţiile lui Di- - "B. St. Dela- 1909 - măsurarea . ma- - R.M. Rilke,
mitne Pompeiu. vrancea, „Apus naţiilor rad>o<ict ve. „Requiem".
de soare".

- înfiinţarea Comi- - Muzeul Simu "no 1

.mpa cu neon. - tablouri semnate
siei istorice a Ro- din Bucureşti. de O. Kokoska.
mâniei.
311
 1 2 3 4

- primul film artistic 1911 - teoria translaţiei

românesc continentelor.
„Cucerirea Inde-
pendenţei".

1912 - metoda de cra- - Th. Mann, „Moar-

care a petrolului. tea la Veneţia".

1913 - structura ato-

mului.

- Primele săpături -C. Hogaş, „Pe 1914 - primul tanc.

arheologice la His- drumuri de munte".
tria

- „Revista Istorică" - M. Sadoveanu, 1915 - vitamina B. - -G. Mistral, „Sone-

condusă de Nicoiae „Neamul Şoimă- prima legătură tele morţii".
lorga. reştilor". radiofonică trans-
atlantică.

1914-1918 primul
război mondial
1919
- E. Lovinescu - prima transmuta-
publică revista ţie atomică.
„Sburătorul". - sonda acustică cu
ecou.
- Politehnica din - L. Rebreanu, 1920 - teoria psihologiei -P. Valery, „Cimi-

Bucureşti. „Ion". individuale. tirul marin".

- Primul Institut
speologic din lume
se deschide la Cluj.
- Se publică lucrări - Apare la Cluj re- 1921 - S. Esenin, „Spo-

ale iui G. Antipa, P. vista „Gândirea". vedania unui hu-

Andrei, 0. Densu- ligan".
şianu adică „Du-
nărea şi problemele
ei ştiinţifice, econo-
mice şi politice",
„Sociologia revo-
luţiei" şi „Literatura
română modernă".
- C. Kiriţescu, „Is- - L. Blaga, „Cul- 1922 - J. Joyce, „Ulisse".

toria războiului pen- tură şi conş-

:ru întregirea Ro- tiinţă".
mâniei".

312
 1 2 3 4

- Muzeul militar na- - 1. Teodoreanu, 1923 - efectul fotoelec- -R.M. Rilke, „So-

ţional din Bucureşti. „Uliţa copilăriei". tric. netele către Orfeu"

fc\\c\r\ \ 11
— ILHUI IUI.

- undele cerebrale.
t ■=
- prima expoziţie 1924 - encefalograma. -G. Gershwin
!
a grupării artis- - bazele mecanicii „Rapsodia albas-
tice de avan- cuantice. tră".
gardă.
- Generatorul cu - M. Sadoveanu, 1925 - razele cosmice. - producţii cine-

K-, aburi. „Venea o moară - prima comunicare matografice de S.

fc - Institutul de sta- pe Şiret". radiotelefonică pe Eisenstein - „Cruci-
& tistică generală. unde scurte. şătorul Potemkin" ş
m ' cu C. Chaplin -
„Goana după aur".

1
I - M. Sadoveanu,
1926-
1927
— C. Linbergh tra- -A. HuXIey, „Punct,

I „Dumbrava roşie".
- prima expoziţie
versează Atlanticul
de la New York la
contrapunct".

I
■R
a asociaţiei „Gru-
pul celor 4".
Paris.
-teoria expansiunii
Universului.

E - teoria genelor.
- primele vitamine

1 sintetice.
- primele experien-
ţe de televiziune.
- M. Sadoveanu, 1928 - dispersia combi- - M. Ravel, „Bole-
»,■■
„Hanul Ancuţei". nată a luminii. ro".
- „prima sinteză - teoria câmpului

I a muzicii româ-
neşti este alcă-
unitar.

1 tuită de Mihai)

I Gr. Posluşnicu cu
titlul „Istoria mu-

1
zicii la români".
K - Se publică lucrări - Mateiu 1. Cara- 1929 - primele - Cocteau, „Copiii te-

m ale lui C. Moisil şi giale, „Craii de acceleratoare de ribili".

■ M. Manoilescu. Curte Veche". particule.

1
*B ezia
- Tudor Vianu, „Po-
lui Eminescu".
1930 -teoria generală a

motoarelor cu reac-
ţie.
I
l - Apare „Revista Is- -Tudc Arghezi, 1931 - primul microscop - E. O'Neill, „Din ja-

•if torică Română". „Flori ae Muci- electronic. le s-a întrupat Elec-

- gai". tra".
- George Enes-
cu, „Oedip".

313
 1 2 3 4

- Se fondează, la - G. Călinescii, 1932 - neutronul. - - F. Mauriac, „Cui-

Bucureşti, Uniunea „Viaţa lui Mihai deuteriul. - bul cu vipere".
medicală balcanică. - Eminescu". compoziţia coles-
Muzeul etnografic terolului.
din Cluj.

- Folosirea - Gib Mihăescu, 1933 - sinteza vitaminei

„efectului Coandă". „Rusoaica". -G. CşiA.
Ibrăileanu, „Adela".

- M. Sadoveanu, 1934 - radioactivitatea - primul desen ani-

„Viaţa lui Ştefan artificială, -tritiul. mat al lui Walt
cel Mare". , Disney cu Mickey
Mouse.

- M. Sadoveanu, 1935 - sulfamida. - - G. Gershwin,

„Fraţii Jderi". - radarul. „Poggy şi Bess".
Opera „0 noapte
furtunoasă" de
Paul Constanti-
nescu.

- Se înfiinţează -T. Arghezi, 1936 - M. Mttchell, „Pe

Muzeul satului din „Versuri". aripile vântului".
Bucureşti.

-1. Lupaş, „Istoria 1937 - sinteza vitaminei B.

unirii românilor". - E. - fabricarea nailo-
Lovinescu „Istoria nului.
literaturii române
contemporane".

-Al. Rosetti, „Istoria - Inaugurarea, la 1938 -fisiunea uraniului. - - S. M. Eisenstein,

limbii române". - Târgu-Jiu, a com- primul elicopter. „Alexandr Nevski".
Enciclopedia Ro- plexului de lu-
mâniei (1938-1943)". crări realizat de
C. Brâncuşi.
 MONARHIA AUTORITARĂ A REGELUI CAROL AL II-LEA

- CAUZELE INSTAURĂRII MONARHIEI AUTORITARE.

- POLITICA INTERNĂ. RAPORTURILE CU GARDA DE FIER.
-PRĂBUŞIREA REGIMULUI AUTORITAR AL LUI CAROL AL II-LEA Şl
URMĂRILE ACESTUIA.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare. La începutul anului 1938,

cursul firesc al vieţii democratice în România a fost întrerupt de instaurarea, de
către regele Carol al II -lea, a unui regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis
drumul ţării către regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l-a jucat în
mod tradiţional de-a lungul veacurilor, monarhia a devenit principalul factor al
vieţii politice în România. Regele a câştigat lupta începută în 1930 pentru
controlul întregii puteri politice, dar aceasta a avut şi grave consecinţe asupra
dezvoltării ulterioare a ţării. Aceasta a avut loc, totodată, în condiţiile creşterii
tensiunii internaţionale, o dată cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.
în 1930, prinţul Carols-a întors în ţară şi a fost proclamat rege sub numele
de Carol al //-/ea. El s-a folosit de situaţia grea din ţară, aflată în plină criză
economică, de divergenţele dintre partidele politice şi din cadrul acestora,
obţinând, în final, recunoaşterea Restauraţiei. Carol al II s-a manifestat încă de
la început drept partizanul unei guvernări de mână forte, „peste partide".
Guvernul trebuia, în opinia lui, să răspundă de faptele sale nu în faţa
Parlamentului, ci a monarhului însuşi. Totodată, în scop practic, regele a
întreţinut şi alimentat agitaţiile şi frământările din interiorul formaţiunilor politice, a
încurajat sciziunile din cadrul lor, politica unor grupări de a se rupe şi a porni pe
un drum propriu. Astfel, partidele trebuiau compromise în ochii opiniei publice şi
declarate falimentare. în lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice, regele a,
nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei constituţionale din România, rezultat
din Constituţia anului 1923.
Urmărind să-şi atingă scopul, Carol al II a încercat soluţia guvernului de
„uniune naţională", precum cel condus de lorga-Argetoianu, în perioada anilor
1931-1932. Ulterior, a sprijinit interesele camarilei regale - Mihail Manoilescu,
Gabriel Marinescu, Nae lonescu, Felix Wieder, Nicolae Malaxa, O. Kaufmann,
Ion Gigurtu, Max Auschnitt şi alţii. Ea, reprezentând interesele marilor proprietari
industriali, s-a străduit să limiteze cât mai mult activitatea partidelor politice.
Guvernul Gheorghe Tătărescu, care a condus ţara între anii 1934-1937, a fost
un instrument docil în mâna regelui. Prin legile din 7 aprilie şi respectiv 9 iulie
1934, s-au făcut paşi importanţi pe calea dezagregării sistemului democraţiei m
România. Astfel, s-a decis ca toate partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare
activitatea „de acord"cu legile ţării, iar guvernul a fost împuternicit să guverneze
 prin decrete-legi, ignorând Parlamentul
ca for legislativ. De asemenea, au fost
prelungite şi întărite starea de asediu
şi cenzura, care fuseseră introduse
încă de la asasinarea lui /. Gh. Duca
de către legionari.
Campania electorală din 1937 a
decis soarta vieţii politice în România.
Acordurile electorale, ce nu angajau cu
nimic aspectele ideologice, precum
„pactul de neagresiune" dintre Partidul
Naţional Ţărănesc şi Garda de Fier, şi
cartelul electoral dintre Partidul Naţio-
nal Liberal, Partidul German şi Frontul
Românesc au sporit starea de confu-
zie a electoratului, ceea ce a folosit
regelui Carol. Regele s-a întrebuinţat,
de asemenea, de Partidul Naţio-nal-
Creştin, pe care l-a opus celorlalte
formaţiuni politice.
In urma alegerilor din 20 de-
cembrie (date publicităţii la 29 decem-
Octavian Goga brie) 1937, la care au participat 13
partide şi 53 de grupări politice, nici un
partid nu a obţinut, conform prevederilor legii din 1926, 40% din totalul voturilor
pentru a forma guvernul. P.N.L. a obţinut 35,92% din voturi, P.N.Ţ. 20,40%,
P.N.L. condus de Gheorghe Brătianu 3,89%. Pentru prima dată în viaţa politică a
ţării, Partidul „Totul pentru Ţară", care îi reprezenta pe legionari, a întrunit
15,58% din voturi, ceea ce l-a clasat pe locul al treilea, sporind teama fa ţă de
creşterea influenţei grupărilor fasciste. Noua configuraţie politică i-a permis
regelui Carol să încrşdinţeze conducerea guvernului lui Octavian Goga, şeful
Partidului Naţional Creştin, cu orientare de dreapta, şi care a obţinut în alegeri
doar 9,15% din totalul voturilor.
în spatele unui guvern slab, fără o bază socială largă şi desconsiderând
sistemul bazat pe partidele politice, Carol şi-a pregătit instaurarea propriei
guvernări. Prin decret regal Parlamentul a fost dizolvat înainte de a se întruni,
anunţându-se alegeri generale pentru începutul lunii martie 1938. Principalele
partide politice au condamnat însă gestul regelui şi formarea unui guvern
nereprezentativ. S-au schiţat unele demersuri în vederea constituirii unui Bloc al
opoziţiei, care a reunit pe liberali şi naţional-ţărănişti, pentru a salva regimul
constituţional al ţării. La sfârşitul lunii decembrie 1938 au fost excluşi din P.N.Ţ.
acei politicieni ce intraseră în guvernul Goga-Cuza, şi anume Armând Calinescu,
Virgil Potârcă, Dinu Simion.
Guvernarea Goga-Cuza nu a fost lipsită însă de contradicţii între grupările
politice ce o susţineau. Armând Calinescu, ca ministru de interne, a acţionat
împotriva tuturor celor ce au recurs la violenţă, şi în primul rând a legionarilor care,
cu concursul Germaniei naziste, şi-au intensificat activitatea. Mai mult, la 9
 Membrii guvernului Goga-Cuza (23 decembrie 1937 - 10 februarie 1938)

februarie 1938 s-a încheiat o înţelegere între Corne/iu Zelea Codreanuş\ Octavian
Goga, pe baza căreia legionarii urmau să iasă din campania electorală şi să
susţină partidul lui Goga în viitoarele alegeri. Adâncirea instabilităţii în viaţa politică
şi creşterea influenţei grupărilor de extremă dreapta au desăvârşit opera regelui.
Politica internă. Raporturile cu Garda de Fier. La 10 februarie 1938,
regele Caro/ al //-/ea a cerut formarea unui guvern dş „uniune naţională".
Aceasta o dată cu demisia lui Armând Călinescu şi Ion Gigurtu din guvern pe
tema neînţelegerilor cu gruparea lui A.C. Cuza. După unele consultări cu liderii
politici, în noaptea de 10 spre 11 februarie s-a format guvernul condus de
Patriarhul Miron Cristea. Trecând la distrugerea, în fapt, a democraţiei, acesta a
decretat starea de asediu, a încredinţat păstrarea ordinii publice autorităţilor
militare, a înăsprit cenzura, a numit noi prefecţi din rândurile militarilor, a anulat
organizarea alegerilor; toate au reprezentat un pas decisiv către instaurarea, în
viaţa politică din ţara noastră, a regimului dictatorial.
La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, ce urma să pună
bazele juridice ale noului regim. Ea a fost redactată de juristul Istrate Micescu.
Prin prevederile sale, poziţia Monarhiei s-a întărit considerabil. Deşi a menţinut
formal principiul separării puterilor în stat şi ideea că „puterea emană de la
naţiune", noua lege fundamentală a privilegiat puterea regală. Regele numea
guvernul, exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul
oştirii, conferea decoraţii, putea încheia pace şi declara război, acredita pe
ambasadori, bătea monedă. El guverna prin decrete-legi. S-a prevăzut că dreptul
de vot îl aveau cetăţenii români începând de la 30 de ani. Parlamentul avea un

317
 Regele Carol al II la o paradă militară, în 1939

rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. De asemenea, cu toate
că, în mod formal, au fost reconfirmate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-a
introdus pedeapsa cu moartea, pe timp de pace, în cazul autorilor unor atentate
politice. Totodată, monarhia autoritară carlistă a păstrat unele elemente ale
democraţiei parlamentare, precum: Parlamentul, cu atribuţii mult reduse, presa,
cenzurată însă, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o
confruntare de idei. Pornind de la aceste considerente, Monarhia nu poate fi
considerată o dictatură clasică sau de tip fascist.
După intrarea în vigoare a noii Constituţii, s-a hotărât, la 30 martie 1938,
constituirea Consiliului de Coroană, organism cu rol consultativ, ai cărui membri
erau numiţi de către rege. Pe 30/31 martie s-a publicat decretul-lege prin care erau
dizolvate toate partidele şi grupările politice, iar la 14 aprilie 1938, prin decretul-
lege privind apărarea ordinii în stat, s-a stabilit că, o dată cu dizolvarea unui
partid politic urmau să fie închise cluburile şi localurile lor de întrunire. Actul de
dizolvare a partidelor politice a trezit nemulţumirea: partidele PNŢ şi PNL, prin liderii
lor, au alcătuit, la începutul lunii aprilie 1938, un memoriu de protest adresat regelui.
Pentru a controla mai bine situaţia din ţară, la 14 august 1938 s-a decretat o nouă
reformă administrativă. Pe lângă vechile unităţi administrative - judeţul, plasa,
comuna, s-a adăugat ţinutul, în număr de zece la nivelul ţării, şi condus de un
rezident regal numit de rege. De asemenea, primarii urmau să fie numiţi pe şase ani.
încercând să confere noului regim politic şi un suport social, la propunerea
lui Armând Călinescu, figură importantă a guvernelor din perioada anilor 1937-
1939, la 16 decembrie 1938 s-au pus bazele
Frontului Renaşterii Naţionale (F.R.N.), unica
formaţiune politică autorizată, de fapt primul UNIVERSUL
partid „de masă", în opinia iniţiatorilor săi. Şeful său
suprem a fost regele, ce coordona ASASINAREA PRIMULUI MINISTRU â«4N0 CIUNESCU
activitatea Directoratului, Consiliului Superior şi a
celor trei secretari generali. Membrii partidului purtau
uniforme albastre. Ulterior, apartenenţa la acest partid
a devenit o condiţie pentru promovarea în funcţii. în
fz pwnta ost
vara anului 1940, partidul şi-a schimbat denumirea în
Partidul Naţiunii. Alegerile, organizate sub un control strict
al autorităţilor, la 1-2 iunie 1939, au dat câştig de cauză
F.R.N. La 3 iunie, un decret-lege a cerut tuturor deputaţilor
şi senatorilor să poarte uniforma „Frontului" şi să presteze
jurământ de credinţă monarhului, considerat de
propaganda oficială „salvatorul" ţării. Au refuzat însă
acest lucru, între alţii, luliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C.
Brătianu care, deşi senatori de drept, au fost consideraţi
demisionaţi.
Regimul autoritar a impus şi desfiinţarea sindicatelor, ce numărau, în ani
1938, peste 80 000 membri, şi înlocuirea Jer cu breslele, ale căror atribuţii au fos
drastic reduse. Ziua de 1 Mai a fost declarată sărbătoare, cu care prilej era
Ziarul «Universul», despre
asasinarea primului ministru
Armând Călinescu
convocate adunări ale breslelor. La 15 decembrie 1938 s-a reorganizat Straj,
Ţării, organizaţie ce grupa toate fetele între 7-21 de ani şi toţi băieţii între 7-1
ani. Organizaţia şi-a propus adularea instituţiei monarhice şi a reprezentantuli
său. La 22 februarie 1940 s-au constituit, sub egida Ministerului Munci
aşezămintele „Muncă şi Voie Bună", ce urmau să educe pe tineri în spirite
ataşamentului faţă de regimul personal al regelui.
După moartea, la începutul lunii martie 1939, a lui Miron Cristea, Arman
Călinescu a fost numit în fruntea guvernului (6 martie). El s-a aflat în aceast
funcţie până la asasinarea sa de către legionari, în 21 septembrie 193?
conducând şi Ministerul de Interne, şi cel al Apărării Naţionale. Guverm
Ca///7esa/s-astrăduit, pe căi politico-diplomatice şi militare, să înlăture primejdi
cotropirii României de către trupele naziste, mai ales că presiunea Reichului
sporit masiv în Europa de Sud-Est, inclusiv asupra ţării noastre, după cotropire
restului Cehoslovaciei, în martie 1939, de către hitlerişti. în acest contex
acordul economic româno-german din noaptea de 22/23 martie 1939 a fost L
act eminamente diplomatic, de esenţă economică, generat de realităţile dip/t
matice internaţionale. Concesiile economice făcute germanilor de guvernul de I
Bucureşti nu au schimbat practic cu nimic structura comerţului exterk
31
 Funeraliile Iul Armând Călinescu, în 1939

românesc. La 1 mai 1939, populaţia Bucureştiului, toate forţele politico-demo-

cratice şi-au manifestat hotărârea de a apăra graniţele ţării împotriva oricărui
pericol extern. ■**
în perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat la apogeul
influenţei sale politice. Ea a grupat o serie de oameni politici, financiari şi
bancheri, care au avut, deseori, un cuvânt greu de spus într-o serie de probleme
importante ale ţării.
Un capitol important al vieţii politice interne din această perioadă l-au
constituit şi raporturile sinuoase şi contradictorii dintre Caro/ al //-/ea şi legionari.
Dacă până către 1938, regele a sperat să-i folosească ca o masă de manevră
pentru a-şi întări regimul, după instaurarea regimului personal, iniţial justificat prin
primejdia legionară, raporturile între cei doi factori politici s-au încordat din nou.
Scrisoarea jignitoare a lui Corne/iu Codreanu, adresată, la 26 martie 1938, lui
Nicolae lorga, a furnizat autorităţilor ocazia ca, pe baza prevederilor decretului-lege
din 14 aprilie 1938, privind apărarea ordinei în stat, să încrimineze organizaţia
legionarilor, dezvăluind prin numeroase documente care atestau legături cu
Germania şi Italia, stipendii primite din partea acestora, pregătirea unor acte
teroriste. Pe baza acestor probe, Corneliu Codreanu şi unii lideri legionari au fost
condamnaţi la închisoare. Conducătorul legionar a cerut adepţilor săi să se supună
pentru a nu pune în pericol viaţa celor închişi.
Sub impulsul presiunilor Reichului asupra României, după semnarea
Dictatului de la Munchen' din 29/30 septembrie 1938, care a sacrificat

320 \
 Cehoslovacia Germaniei, cu concursul Franţei şi Angliei, în ţară au început noi
agitaţii legionare. La 28 noiembrie 1938, uri grup de legionari a încercat să îl
asasineze pe Florian Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii din Cluj. în
aceste împrejurări, pe drumul de reîntoarcere în ţară, după vizitele efectuate în
Franţa, Marea Britanie, Belgia şi Germania, regele Carol al //-/ea a dispus
suprimarea conducătorilor legionarilor. Au fost executaţi, astfel, sub pretextul că
au încercat să fugă de sub escortă, pe drumul de la Râmnicu Sărat la Jilava,
Corne/iu Codreanuşi alţii2 legionari.
Prăbuşirea regimu!u! autoritar ai iu; Carol al U4e.j «. s urrrănk r,.,ji«. în 6
septembrie 1939, în condiţiile unui nou conflict mondial, România s-a proclamat
neutră. Neutralitatea sa a avut însă un caracter clar antihitlerist şi favorabil
Poloniei pe care a sprijinit-o. Situaţia României în 1939 a fost decisă însă de
raporturile între două grupări de state: pe de o parte Anglia şi Franţa, iar pe de
altă parte,' Germania şi Uniunea Sovietică. Pactul germano-sovietic din 23
august 1939, cunoscut şi sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un
şoc pentru cercurile oficiale de la Bucureşti, deoarece ţara noastră nu avea
relaţii bune cu nici unul din statele care îşi împărţiseră practic sferele de influenţă
în Europa răsăriteană, ceea ce a şi grăbit declanşarea celui de-al doilea război
mondial.
La 21 septembrie 1939, sub directa îndrumare a lui Horia Sima, noul şef al
Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armând Călinescu.
După atentat, Garda şi-a pierdut caracterul de organizaţie politică şi a devenit o
organizaţie clasică teroristă, în slujba Reichului nazist. Atentatul a determinat o
ripostă dură a autorităţilor. Noul guvern (21-27 septembrie), condus de generalul
Gheorghe Argeşanu, a ordonat executarea a peste 300 de legionari, aproape
toată conducerea partidului.
La 28 septembrie 1939, pentru a mai domoli reacţia Germaniei, a fost
numit prim-ministru Constantin Argetoianu, până pe 23 noiembrie când este
numit, din nou, ca şef al guvernului, Gheorghe Tătărescu. Cel din urmă, ca şi
regele de altfel, a cerut tuturor oamenilor politici să se reconcilieze şi să salveze
ţara în noua conjunctură internaţională, marcată de victoriile puterilor fasciste. Au
profitat de ofertă însă, în principal, legionarii; la 18 aprilie 1940 s-a legalizat,
pnntr-o întâlnire a regelui cu o delegaţie de legionari, împăcarea lui Carol al
//-/ea cu Garda de Fier, la 29 mai 1940, Horia Sima, reîntors în ţară, fiind primit
de Carol al //-/ea într-o audienţă, la Palat. Toate acestea au grăbit prăbuşirea
regimului monarhiei autoritare.
în vara anului 1940, victoriile Axei şi adâncirea izolării internaţionale a
României au desăvârşit criza regimului carl/st. înfrângerea catastrofală a Franţei,
principalul aliat al României, de către Germania hitleristă, a decis reorientarea
politică a ţării noastre care, în urma Consiliului de Coroană, la 28 mai 1940,
renunţă la politica de neutralitate, iar pe 30 iunie la garanţiile anglo-franceze,
peste zece zile a părăsit şi Liga Naţiunilor. Legionarii au devenit, pentru prima
dată de la crearea organizaţiei lor, membri ai guvernului. în guvernul format de
Gheorghe Tătărescu, la 28 iunie 1940, o dată cu impunerea cedării către
U.R.S.S. a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Horia Sima a fost numit
subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor; Garda de Fier a devenit
partid politic de guvernământ.

321
Kikmda <§atu Mare
Carei
Baialvtareo
Debrecen Câmpulung
Cisnădieo Haţeg o
Caransebeş 3 Petroşani
Vatra Dome

Oradea Râmnicu
tonta H eâiîţ, / J0*1* Bicaz0 oPia )eamţ

,Nuceto CâmpilTu o iârg eş / Bacau 0 J

- . ,. - ' brucfo rO ■ . dolMier?UreaoTQUb

f Gt e6rghe ecuci â P Ua
oTImişoara HunedSaTa Oră tie 0 Sibju3Trf=aaărfck ) ' Tatarbunar

ara Hun
Vâlce Târgu „Briş'o; Focsan
'o -v Chişmău o
ujgoj Jiu \ oPredea
\ Râmnicu TighinerUTirasPo1
oCâmpulung Curte ! Argeş
oCampina
o Ploieşti

:Comrat Cetatea

Chilia Nouă
I Şerpilo
iuJina
Turnu SeWin
Vidin o Roşiori de Vede
Calafat Giurgiu
Lom
Turtucaia
i Măgurele FJU
Graniţele României " Kficopoie
în toamna anului o Bazargic
1940 Balcic
Granlţato RomAnial în atniMlui 1940
 La 4 iulie 1940 s-a constituit guvernul Ion Gigurtu, pe care Mihail
Manoilescu, care ocupa funcţia de ministru de externe, l-a numit „guvernul
disperării regale". în cadrul său au intrat trei legionari, şi anume Hor/a Sima
V. Noveanu şi Augustin Bideanu. Guvernul a dezlănţuit o politică antide-
mocratică, trecând la arestarea unor lideri politici, la stabilirea domiciliului
obligatoriu. La 9 august 1940 s-a interzis populaţiei evreieşti să ocupe funcţii
publice în administraţie, în armată şi să aibă proprietăţi. Prin aceasta se
deschidea sena unor măsuri cu caracter antisemit, printre puţinele în istoria
României. Antisemitismul ca şi naţionalismul au fost însă moderate, populaţia
evreiască numărând, în pragul războiului, 800 000 locuitori, diferiţi ca grad de
cultură, mod de viaţă, dar uniţi prin apartenenţa la religia mozaică. Totodată, au
fost limitate posibilităţile de acţiune ale breslelor.
Apetitul pentru putere al legionarilor a sporit, în continuare foarte mult, în
vara anului 1940. în luna iulie, Horia Sima şi apoi ceilalţi membri legionari din
guvern au demisionat pentru a se ocupa exclusiv de reorganizarea Gărzii de Fier
şi pentru a obţine sprijinul hitleriştilor. Pierderile teritoriale din vara anului
1940 - Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei,
Cadrilaterul, care au mutilat grav fiinţa de stat a României- au accentuat criza
de autoritate a regimului carlist, criticat tot mai insistent de principalele for ţe
politice interne. La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1940 au
avut loc în ţară numeroase manifestaţii populare împotriva dictatelor ce
sfârtecaseră România. Aceasta a grăbit hotărârea monarhului de a încredinţa
conducerea guvernului unei personalităţi capabile să refacă ordinea în ţară, care
să se bucure de încrederea Gărzii şi a partidelor. Acesta a fost generalul Ion
Antonescîi.
Incertitudinea şi îngrijorarea care cuprinseseră ţara, faptul că regele Caro/
al //-/ea era considerat vînovat de dezastrul ţării, fără o bază socială de
susţinere, violent criticat de liberali şi naţional-ţărănişti, asaltat de legionarii
sprijiniţi tot mai intens de la Berlin, ce nu vedea cu ochi buni menţinerea unui
rege compromis, au decis soarta regimului carlist ce s-a prăbuşit, la începutul
lunii septembrie 1940, prin abdicarea regelui.

**
*

ARMÂND CĂLINESCU despre instaurarea regimului monarhiei autoritare

„10 februarie 1938. Goga e chemat în audienţă Rex îi spune că trebuiesc amânate alegerile
Goga îşi dă demisia Sunt convocaţi foşti prim-miniştri. Seara se constituie guvernul nou, sub
preşedenţia patriarhului. La 1 noaptea se ţine la palat Consiliu sub preşedenţia regelui Proclamaţie,
ofiţeri ca prefecţi etc."

TEMĂ
1 Caracterizaţi esenţa monarhiei autoritare carliste.
2. Subliniaţi semnificaţia politică a Constituţiei din 1938.
3. Care au fost raporturile dintre regele Carol al II şi mişcarea legionară în anul 1938?

323
 TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

- POZIŢIA ROMÂNIEI FAŢĂ DE DECLANŞAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL.
- ACŢIUNI DIPLOMATICE ROMÂNEŞTI ÎN -VEDEREA SALVĂRII PĂCII ÎN
SUD-ESTUL EUROPEI.
-DETERMINAREA RAPORTURILOR ROMÂNO-SOVIETICE. NOTELE
ULTIMATIVE PRIVIND BASARABIA SI BUCOVINA. -SCHIMBAREA POLITICII
EXTERNE A ROMÂNIEI. APROPIEREA DE
GERMANIA.
- TRATATIVELE ROMÂNO-MAGHIARE SI DICTATUL DE LA VIENA. CEDAREA
CADRILATERULUI. PRĂBUŞIREA ROMÂNIEI MARI.

A doua zi după atacarea Poloniei de către Germania, Ungaria punea pe

picior de război întregul său aparat de stat, intenţiile sale agresive fiind clar
conturate. Masive concentrări de forţe armate se vor semnala curând şi la
frontiera româno-sovietică de pe Nistru.
Pozif". "• • ■ -'• K r1
m< riial. Aceasta a fost clar exprimată în declaraţia guvernamentală din 4
septembrie, aprobată de Consiliul de Coroană, două zile mai târziu. Obiectivul
politicii externe al ţării noastre era să asigure buna înţelegere cu toţi vecinii
(inclusiv prin încheierea unor pacte de neagresiune). în condiţiile apărării ferme
a graniţelor, statele înţelegerii Balcanice erau chemate să adopte o poziţie faţă
de evenimente.
Mersul complet defavorabil al războiului pentru Polonia a îngrijorat
cercurile politice româneşti care, păstrând o strictă neutralitate, oficial, au înţeles,
totuşi, să acorde acestei ţări învinse, un preţios aliat în perioada interbelică,
întreg sprijinul.
Este ştiut că tezaurul polonez, estimat la 230 milioane de zloţi (aproximativ
45 milioane de dolari), a tranzitat pe teritoriul românesc, înainte de a fi îmbarcat,
la 15 septembrie 1939, pe un vas englez, în portul Constanţa. Puţină vreme,
apoi, după ce la 17 septembrie 1939 Uniunea Sovietică a atacat la rândul ei
Polonia, ocupând Bielorusia şi Ucraina apuseneană, prima grabnică mate-
rializare a anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov, guvernul român a
acceptat ca preşedintele şi întreg guvernul polonez să treacă frontiera în ţara
noastră, cu condiţia de a nu desfăşura nici o activitate politică. îi vor urma peste
100 000 refugiaţi, dintre care 60 000 militari. Atitudinea României nu s-a
schimbat nici după asasinarea lui Armând Călinescu, crimă premeditată,
ordonată de la Berlin (21 septembrie 1939).
Acţiuni • ea salvării păcii ui
E\ ~pei. în noua situaţie au fost dezvoltate acele iniţiative diplomatice menite să

'XOA
 menţină sud-estul Europei şi zona Balcanilor în afara conflictului mondial şi să
asigure ţărilor din această zonă a lumii păstrarea neştirbită a frontierelor lor.
Proiectul „Blocul balcanic", lansat la Jebe/\a 19 septembrie 1939, la întâl-
nirea miniştrilor de externe român şi iugoslav, urmărea atragerea Bulgariei în
înţelegerea Balcanică, chiar în condiţiile satisfacerii unor revendicări teritoriale. O
lună mai târziu (28 octombrie 1939) erau făcute propuneri în sensul realizării
unui „Bloc al neutrilor", în care ar fi urmat să intre înţelegerea Balcanică,
Bulgaria, Ungaria'şi Italia. Neutralitatea şi neagresiunea statelor membre între
ele erau principiile de bază ale noii alianţe. Din păcate, atât prima cât şi cea de-a
doua iniţiativă nu au condus la rezultate concrete datorită opoziţiei sistematice a
vecinilor revizionişti ai României şi a susţinătorilor lor din umbră, Germania şi
Italia.
Primele luni ale anului 1940 au găsit înţelegerea Balcanică divizată. în
locul politicii „înţelegătoare, dar ferme" cerută intens de ţara noastră, în faţa
permanentelor revendicări teritoriale ungare şi bulgare, Turcia şi Iugoslavia
solicită ţării noastre concesii (o vor face şi în zilele de 2-A februarie 1940 la
Belgrad, la ultima sesiune a Consiliului Permanent al acestei organizaţii).
într-o notă datată 26 martie 1940, Grigore Gafencu, ministrul de externe al
României, sublinia precaritatea situaţiei României în condiţiile în care soarta
noastră părea a fi hotărâtă de înţelegerea Marilor Puteri vecine (sunt vizate
desigur Germania şi U.R.S.S.) şi „în căutarea unei soluţii tranzacţionale trebuie
să rezistăm şi să câştigăm timp". Se recomanda prudenţa desăvârşită faţă de
anglo-francezi, care nu ne puteau da nici un sprijin efectiv. Singurul ajutor
aşteptat era cel al ţărilor înţelegerii Balcanice, organizaţie care se va arăta, din
păcate, la fel de fragilă ca şi defuncta Mica înţelegere.
încă de la 4 aprilie 1940, V.M. Molotov a rostit, în Sovietul Suprem al
Uniunii Sovietice, un discurs în care a susţinut că „există o chestiune litigioasă
nerezolvată, aceea â Basarabiei", ceea ce, în alţi termeni, inaugura o nouă
epocă de pretenţii sovietice. Deveneau, mult mai repede decât s-ar fi crezut,
întru totul profetice aprecierile lui N. Titulescu, ale cărui insistenţe pentru
semnarea unui tratat de neagresiune cu marea putere din răsărit erau justificate
căci, altfel, „apropierea ruso-germană se va face împotriva noastră".
Cele două luni care au urmat au sporit neliniştea cercurilor guvernamentale
române. Ocuparea Belgiei şi Olandei de către trupele Reichului, care se exprima
în termeni brutali la adresa conduitei noastre politice în aceste noi împrejurări,
intrarea iminentă a Italiei în război, situaţia gravă de la frontiera răsăriteană,
unde se instalaseră deja mai mult de 35 de divizii sovietice, precum şi
imposibilitatea, într-un caz de forţă majoră, de a primi vreun ajutor - iată tot
atâtea elemente care îndemnau la schimbarea politicii noastre externe.
La 28 mai 1940, primul ministru Gheorghe Tătărescu a remis ambasa-
dorului german Fabricius o notă în care se exprima neliniştea guvernului român
pentru situaţia de la frontiere. Răspunsul german din 2 iunie 1940 arăta interesul
pentru „o colaborare amicală şi intensivă între părţi", dar, pe de altă parte, tatona
cercurile politice de la Bucureşti în ce măsură erau dispuse să ia în considerare
cererile de revizuire a frontierelor solicitate de vecini.
în consecinţă imediată, cu două zile înainte de capitularea Franţei (20 iunie
1940), guvernul de la Bucureşti a anunţat hotărârea de a întări şi de a extinde

325
 colaborarea germano-română în toate domeniile, hotărâre cerută atât de situaţia
geopolitică a ţării noastre, cât şi de noua ordine europeană.
Devenise clar că, în noile condiţii, menţinerea vechii politici de apropiere de
democraţiile occidentale trebuia abandonată, normalizarea raporturilor cu
Reichul fiind condiţionată de răspunsul pozitiv pe care România trebuia să-l dea
vecinilor săi revizionişti.
Deteriorarea raporturilor româno-sovietice. Notele ultimative privind
Basarabia şi Bucovina. Stahn şi acoliţii săi, conştienţi că victoriile germane în
Apus grăbesc războiul din Răsărit, a relansat „planul de expansiune" iniţiat la 17
septembrie 1939, ceea ce i-a determinat pe V.M. Molotov să afirme că
rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu suferă nici o amânare.
în acest sens, ministrul de externe sovietic a adresat o not ă lui
Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, în seara de 23 iunie, prin
care se cerea soluţionarea imediată a litigiului pentru Basarabia. Pretenţiile
sovietice se întindeau şi asupra Bucovinei, populată, în accepţiunea ministrului
de externe sovietic, de ucrainieni.
în răspunsul lui Ribbentrop, care a parvenit la Moscova la 25 iunie,
nemulţumirea Reichului, pentru că termenii acordului germano-sovietic fuseseră
depăşiţi, este evidentă. După ce se consimţea la anexarea Basarabiei, pretenţia
cedării Bucovinei este considerată drept ceva nou. Demersul german sublinia
importanţa soluţionării paşnice a acestui diferent, în contextul importanţei
economice excepţionale pe care o are România, ţară petrolieră şi cerealieră în
ansamblul intereselor germane. Solicitările germane nu au rămas fără ecou din
moment ce, a doua zi, dimineaţă, pe 26 iunie 1940, Molotov a limitat reven-
dicările sovietice la Basarabia şi nordul Bucovinei.
în seara aceleiaşi zile, la orele 22, ministrul român în capitala sovietică,
Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin spre a i se înmâna nota
ultimativă privind cedarea teritoriilor, mai sus numite, în 24 ore. înainte de a
cunoaşte hotărârea autorităţilor române, dar după ce a luat cunoştinţă de textul
sovietic, ambasadorul nostru a contestat vehement argumentele expuse,
considerându-le complet lipsite de temei. El a ţinut să afirme că vreme de 20 de
ani România s-a străduit să întreţină raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S.,
cu convingerea că „ţara noastră, puternică în graniţele ei etnice, este o garanţie
de securitate pentru toţi vecinii ei".
Discuţia a continuat cu accente contradictorii. Molotov a insistat asupra
unui răspuns imediat, în speranţa unei reglementări paşnice, altfel recursul la
forţă fiind inevitabil. Gheorghe Davidescu a apreciat că termenul de 24 de ore
este insuficient pentru retragerea din cele două provincii, de asemenea
neîndestulător spre a se lua o hotărâre la Bucureşti.
Ziua de 27 iunie a fost deosebit de agitată. Activitatea diplomaţiei române a
urmărit, în primul rând, reacţia Marilor Puteri şi a ţărilor din înţelegerea Balcanică
(Germania, Italia, Turcia, Grecia şi Iugoslavia) la ultimatumul sovietic. Departe
de a fi încurajatoare, aceste contacte, de ultimă oră, au subliniat o dată mai mult
izolarea completă a ţării noastre şi au determinat răspunsul aşteptat la Moscova.
Regele Caro/ al //-/ea nota în însemnările sale: „...Această ştire m-a trăznit
ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru atât

326
 de oribil, încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi
riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni...".
Suveranul era foarte conştient că, odată început războiul cu U.R.S.S., s-ar
fi conturat imediat alte două fronturi: cel cu Ungaria la apus şi în sud cu Bulgaria.
Era ceea ce nu dorea nici Germania, vital interesată ca România, potenţială
bază de materii prime pentru războiul din Răsărit, să nu devină teatru de
operaţiuni militare.
Rezistenţa sau cedarea au fost cele două variante ale alternativei tragice
în care se găsea România şi pe care Ie-a luat în discuţie Consiliul de Coroană,
convocat de două ori în cursul zilei. în cele din urmă, nevoia de a păstra armata
şi statul s-au dovedit mai puternice. Din 26 de participanţi doar 6 s-au pronunţat
pentru rezistenţă, în frunte aflându-se profesorul Nicolae /orga, urmat de Silviu
Dragomir şi Ştefan Ciobanu.
Răspunsul la nota ultimativă din 26 iunie conţinea angajamentul guvernului
de a proceda imediat „la discutarea amicală şi de comun acord a tuturor
propunerilor guvernului sovietic", cu indicarea datei şi locului unde să se
desfăşoare negocierile. Cum s-a spus, nu era un refuz, dar nici acceptarea
explicită a pretenţiilor sovietice. Remis la 27 iunie, orele 20.50, s-a primit
răspunsul Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova la 28 iunie, ora 1.30.
Deşi l-a considerat imprecis, la asigurările lui Gh. Davidescu că
propunerea sovietică a fost acceptată, guvernul sovietic a formulat un nou
ultimatum în 5puncte. Evacuarea Basarabiei şi din nordul Bucovinei urma a se
face în 4 zile (de la 28 iunie, orele 14), a doua zi Cernăuţii, Chişinăul şi Cetatea
Albă urmând a se afla, deja, sub ocupaţie sovietică. Guvernul român se arăta de
acord, dar cerea ca evacuarea să se facă într-un timp mai îndelungat „din pricina
ploilor şi a inundaţiilor care au stricat căile de comunicaţie".
Două chestiuni au apărut aproape imediat după intrarea trupelor sovietice
în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Unităţile de ocupaţie s-au deplasat în
teritoriul evacuat mult mai repede decât se prevăzuse. încă pe 29-30 iunie se
găseau pe Prut şi au deschis focul asupra unor trupe româneşti, au dezarmat
militari, au luat prizonieri, au capturat material militar; pe de altă parte, în
înaintarea lor pe teritoriul Vechiului Regat a fost ocupată şi regiunea Herţa, care
nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina. Cu toate protestele părţii
române, situaţia a rămas neschimbată.
Tragicele evenimente din iunie 1940 au avut consecinţe notabile şi în
planul relaţiilor internaţionale. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a
sporit în intensitate acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.
în consecinţă, noua politică externă a României avea să cunoască alte
manifestări semnificative.
Schimbarea polit'c"* t-fNme a Pomâniei, Apropierea de- Germapts în
zilele următoare cursul evenimentelor se precipită. La 30 iunie 1940 guvernul
Tătărescu renunţa la garanţiile anglo-franceze, la 1 iulie Caro/ al //-/ea cerând
trimiterea unei misiuni militare germane în România; la 2 iulie, regele Carol
cerea lui Hitler să garanteze frontierele noastre, iar la 4 iulie preşedinţia
Consiliului de Miniştri este încredinţată unei personalităţi bine văzută la Berlin,
Ion Gigurtu. în ziua de 5 iulie, I. Gigurtu declară intenţia unei „integrări sincere" la
sistemul Axei. Devenise însă clar că, în noile condiţii, supravieţuirea statului nu

327
se putea face fără alte concesii dureroase, motiv pentru care, la 6 iulie 1940,
Carol al //-/ea anunţa pe Hitler că este dispus să înceapă negocieri cu Ungaria şi
Bulgaria. în zilele următoare, conducători politici maghiari şi bulgari sunt primiţi la
.Berlin, unde li se promite sprijin pentru revendicările lor teritoriale.
La 15 iulie 1940, Adolf Hitler a adresat regelui Carol al //-/ea o scrisoare în
care, după ce afirma că Germania nu are interese teritoriale nici cu România,
"nici cu Ungaria sau Bulgaria, cerea o înţelegere paşnică între aceste trei ţări în
chestiunile care le despart, abia după aceasta va avea sens pentru ţara sa „să
clarifice posibilitatea unei colaborări mai strânse".
Răspunsul suveranului, transmis la Berlin de primul ministru şi ministrul de
externe român la 26 iulie 1940, în cursul unor convorbiri oficiale cu Hitler,
cuprindea, în esenţă, următoarele: acceptarea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria
nu se poate abate de la principiul etnic posibil a fi satisfăcut prin schimbul de
populaţie, ce ar trebui efectuat sistematic şi obligatoriu; reglementările teritoriale
româno-ungare şi bulgare să se facă într-un cadru mai larg împreună cu alte state
care exprimă cerinţe similare; se refuză arbitrajul puterilor Axei; sacrificiile pe care
le accepta România trebuie să conducă la o pace definitivă, raporturi prieteneşti cu
toţi vecinii şi o nouă ordine politică a cărei răspundere şi-a asumat-o Reichul. S-a
convenit, la cererea Fiihrerului, ca negocierile pe această bază să înceapă
imediat, la sfârşitul lor Germania urmând a garanta României noile graniţe.
Iluziile cercurilor conducătoare româneşti că pretenţiile maghiare ar putea fi
satisfăcute printr-un simplu schimb de populaţii aveau să se destrame, practic,
câteva zile mai târziu. Deteriorarea raporturilor sovieto-germane, datorate modului
în care Stalin depăşise prevederile pactului Ribbentrop-Molotov, apropia data unui
conflict în Est, ori, în noua situaţie, Germania avea vitală nevoie nu numai de
petrolul şi de cerealele româneşti, ci şi de valoarea strategică a Munţiilor Carpaţi.
Nu mai surprindea deci, că atunci când, în ziua de 31 iulie 1940, la Berghof era
hotărâtă soarta Uniunii Sovietice - „Rusia trebuie lichidată. Termen - primăvara
1941", Hitler satisfăcea şi pretenţiile horthyste sfârtecând Transilvania.
Trarativeie roniâno-maghiare. Dictatul de la Viena. Cedarea Cadrila te
ru im Prăbuşnea României Mari. începutul lui august 1940 a grăbit
desfăşurarea evenimentelor. Paralel cu măsuri menite să câştige simpatia
Germaniei - la 8 august, printr-un acord economic, întreg surplusul de cereale
era livrat acestei ţări - se desfăşoară un intens schimb de note şi memorii între
guvernul român şi cel ungar în vederea negocierilor anunţate. Fiecare parte
rămâne însă consecventă poziţiei sale iniţiale: principiul etnic (diplomaţii de la
Bucureşti) contra celui teritorial (susţinut de Budapesta).
în acest stadiu se desfăşoară, la Turnu Severin (16-24 august) şi la •
Craiova (19 august), tratativele româno-maghiare şi respectiv româno-bulgare.
De asemenea, în ceea ce priveşte contenciosul dintre Sofia şi Bucureşti, încă la
21 august 1940 s-a ajuns la înţelegerea privind cedarea Cadrilaterului şi
revenirea la frontiera dintre cele două ţări, din 1912.
în ziua de 16 august, delegaţia maghiară condusă de Andras Hory a
solicitat României un teritoriu de 69 000 km 2 cu o populaţie de 3.900.000
locuitori, dintre care peste 2 200 000 români. Evident, cererile maghiare au fost
respinse. Punctul de vedere al delegaţiei române conduse de Vaier Pop,
exprimat la 19 august, era în sensul unui schimb de populaţii, cu un corectiv
* "O
Delegaţia română care a semnat Dictatul de la Viena, din 1940

Ziarul «Ştirea», despre Dictatul fascist de la Viena, din 1940

f B> 24*4 APARE ZtLHK 4 pus. â Iul
 Stima

Deplângem jumătate Ardealul

KIULTlîii llilîlIJillI Pif ir -n ilf 1

msilfat» •! i
prt*ltor ta mmewu

329
 teritorial care să permită evacuarea completă a ungurilor din România.
Plenipotenţiarii maghiari insistă însă asupra principiului teritorial, ceea ce
determină întreruperea tratativelor. La 23 august 1940, un Consiliu de Coroană
însărcina pe Vaier Pop: 1) să obţină prealabil şi ca o condiţie sine qua non de la
unguri acceptarea principiului etnic după care urma să se facă un schimb de
populaţie total şi obligatoriu între cele două ţări. 2) numai după strămutarea
efectivă a „minoritarilor" unguri la graniţa de vest urma să se calculeze suprafaţa
strict necesară existenţei lor, cu indicarea regiunii în care s-ar face strămutarea.
Reluate la 24 august, în condiţii în care fiecare delegaţie îşi păstra punctul
de vedere, negocierile se întrerup, din nou, de data asta definitiv.
Evident, nemulţumiţi de perspectiva convorbirilor româno-maghiare şi, în
contextul sporirii actelor agresive ale Ungariei horthyste la adresa României, la
26 august J. Ribbentrop şi G. C/ano, miniştrii de externe al Germaniei şi
respectiv al Italiei, se înţeleg asupra unei întâlniri „în patru", la Viena, în cursul
căreia ar urma să fie „sfătuite", amical, cele două părţi aflate în conflict. în ziua
de 27 august, potrivit intereselor economice, politice şi militare ale Germaniei,
Hitler stabileşte limitele partajului Transilvaniei. Seara, ministrul de externe
român, M. Manoilescu, invitat în capitala Austriei, a fost investit cu „depline puteri
pentru tratative privind relaţiile româno-maghiare".
Atmosfera în care urmau să se desfăşoare cele două zile vieneze ale
delegaţiei române era bine „pregătită". Avioane militare maghiare violau repetat
spaţiul aerian naţional, iar la frontiera răsăriteană grănicerii sovietici provocau, în
continuare, incidente.
La 29 august 1940, în jurul orelor 15, au început, la Viena, convorbirile
Ribbentrop-Ciano-Manoilescu. Deşi nu-l solicitase, guvernul român a fost obligat
să accepte arbitrajul celor două puteri ale Axei, după care frontierele rămase arfi-
fost garantate. Reîntors la hotel, Manoilescu avea să sintetizeze această discuţie
astfel: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până
astă seară şi care pune în discuţie o cesiune între 25 000 şi 65 000 kmp. Dacă nu
îl acceptăm va fi sfârşitul României. Mi-au spus-o clar".
între timp, într-o tensiune extraordinară şi sub presiunea comunicărilor
alarmante de la Viena, se va desfăşura, până către orele 4 ale dimineţii de
30 august, primul Consiliu de Coroană de la Bucureşti în chestiunea
Transilvaniei. Cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, arbitrajul este acceptat
în condiţii în care România „trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a
statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui".
în ziua de 30 august, la orele 15, la palatul Belvedere, cu participarea
tuturor celor 4 delegaţii (cea maghiară alcătuită din Istvân Csâkyşi Păi Teleky)
avea să se consume „Dictatul de la Viena". După discursurile lui Ribbentrop şi
Ciano şi după ce s-a refuzat cuvântul lui Manoilescu, s-a dat citire, mai întâi în
germană, apoi în italiană, actului de arbitraj. împotriva realităţii, se susţinea că el
a fost cerut şi de guvernul român şi că limita cedărilor teritoriale sub presiune
străină se stabilise după „o nouă convorbire" cu miniştrii de externe român şi
ungar.
„Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea împăturită harta, ca o
sentinţă de moarte... Am observat întâi că este o hartă românească. Am
desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu mai înţeleg nimic. Mi-a ,

330
 întors-o Schmidt... Am urmărit cu
ochii graniţa care pornea de la » fr.nlir .C-Î dea Z-t .*■
Oradea către răsărit, alunecând B"i".er Ar.lcce Ler.s
sub linia ferată şi am înţeles că B; rech ale •ndguli
cuprindea şi Clujul... Am început să Tcrpflicitau, ih.i
nu mai văd. Când mi-am dat seama
că graniţa coboară în jos ca să
cuprindă secuimea am mai avut în
disperarea mea un singur gând: as 30. At ct

Braşovul! O mică uşurare: Braşovul

rămânea la noi".
Erau de fapt 43. 492 km2 cu o
populaţie de 2.667.007 locuitori din
care 50,2% români, 37,1% unguri,
3% germani. Evacuarea acestui
teritoriu urma a se face în etape,
vreme de 15 zile. Păstrarea cetă-
Facsimilul ultimei pagini a Dictatului de la Viena
ţeniei române era condiţionată de
trecerea în ţară, într-un an. Cu
acelaşi prilej, ministrul de externe român a semnat şi actele de cedare a
Cadrilaterului. în schimb, el ducea la Bucureşti scrisorile de garanţie germană şi
italiană pentru inviolabilitatea şi integritatea statul român.
Un al doilea Consiliu de Coroană, desfăşurat la Bucureşti în noaptea de
30/31 august 1940 (ora 0-2,15), lua cunoştinţă de „Dictatul de la Viena". Cu
acest prilej, marele istoric N. lorga rostea un apel către poporul român din
teritoriile ocupate „nu pentru rezistenţă armată", în condiţiile de atunci imposibilă,
ci în „speranţa vremelniciei acestui sistem de stăpânire a naţiunii cu impunere de
sus", valabil doar în vreme de război sau de revoluţie. Şi încheia: „îndată de se
va reveni la o stare de lucruri cât de cât constituţională... stăpânitorii aceştia,
care prin vicleşug s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi
aceasta face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în stare să
facem cu armata noastră".
La 5 septembrie 1940, în Camera Comunelor, premierul britanic Winston
Churchill declara: „Camera a aflat desigur că România a suferit de curând o
gravă mutilare teritorială... Dar noi n-avem de loc intenţia de a recunoaşte
schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului, în afara cazului că ele
ar fi urmarea unui acord prin bună înţelegere între părţile interesate".

Din prima notă ultimativă a guvernului sovietic privind cedarea Basarabiei, din 26 iunie 1940:

„în anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la

Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară
a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucraineană...
Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia
internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut..., U.R.S S.

331
consideră necesar şi oportun... să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a
chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice..."

într-o discuţie cu regele Carol al //-/ea după dictatul de la Viena, liderul Partidului Naţional
Ţărănesc, I. Maniu, a avut următorul dialog cu suveranul:
„Din momentul când Maiestatea Voastră aţi inaugurat regimul absolutist v-aţi asumat
personal răspunderea, răspunderea care, într-un regim democratic parlamentar trebuie să o poarte
guvernele. Printr-o politică complet greşită şi în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi
tactic aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează ca şi în
viaţa de toate zilele". Regele a replicat „va să zică sunteţi de părere să abdic". La care liderul P.N.Ţ.
a declarat, fără echivoc: „Da, Majestate, nu văd altă soluţie".

Epilogul arbitrajului de la Viena în viziunea lui M. Manoilescu (într-un text scris în 1947):
„Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de
mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului
său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sf ârşit în
spânzurătoare; Ciano, la stâlp sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când
nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csâky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj...
Transilvania noastră e vrăjită".

TEMĂ:

1. Prezentaţi poziţia României faţă de atacarea de către Germania a Poloniei la 1 septembrie

1939.
2. Care au fost consecinţele pactului sovieto-german din 23 august 1939 pentru România?
 ROMÂNIA - „STAT NAŢIONAL LEGIONAR'

-CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL AL INSTAURĂRII REGIMULUI

ANTONESCIANO-LEGIONAR.
- PRINCIPALELE DIRECŢII ALE POLITICII INTERNE. CONTRADICŢIILE DINTRE
ION ANTONESCU SI LEGIONARI.
- REBELIUNEA LEGIONARĂ DIN IANUARIE 1941 SI CONSECINŢELE SALE.

Contextu' ' ' - • " * Vî " • - - - ! -• ; - , < - . - - - -:., ■ ciano-legicnar în

vara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei germane pe frontul de
apus, care dusese la îngenuncherea Franţei şi a „Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda,
Luxemburg). România era izolată, astfel, de aliaţii săi tradiţionali - Anglia şi
Franţa - şi suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale
suveranităţii naţionale prin rapturile teritoriale - Basarabia, nordul Bucovinei,
Nord-VestulTransilvaniei, Cadrilaterul - care mutilaseră cumplit fiinţa naţională.
Practic, România Mare nu mai exista. Potenţialul său economia şi militar
interesa însă, în mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii
războiului în Europa de Est şi Sud-Est.
Pe plan intern, se manifesta o intensă activitate a dreptei politice, şi în
special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele repurtate de trupele naziste şi
de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni
teritoriale. Era absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care
să garanteze fruntariile ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale, salvând,
astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe Ie-a corespuns, cu mijloace adecvate
timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu .
La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploieşti,
şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui Caro/ al //-/ea şi formarea unui cabinet
de coaliţie. Tratativele au continuat'în zilele următoare şi cu conducătorii liberali
şi şefii legionarilor în vederea constituirii unui guvern de „uniune naţională".
Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor
militare, soldate cu victime.
La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele
Carol al II cu formarea noului guvern. în ziua următoare, acesta a suspendat

1
Ion Antonescu (1882-1946) a fost om politic şi militar. A îndeplinit funcţii importante - şeful
secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la
Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de
război. Fire dârză şi hotărâtă, a criticat corupţia şi afacerile veroase ce domneau în rândurile
camarilei regale şi a intrat în conflict cu Carol al II, care i-a fixat domiciliu forţat la mănăstirea
Bistriţa. După numirea sa la conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat-o, până
la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate controversată.

333
Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de
acord cu legionarii, sub presiune şi ameninţare, regele i-a conferit puteri
depline în dimineaţa zilei de 5 septembrie, orele 3,50, ceea ce a dus la modifi-
carea regimului politic. Cu sprijinul unor adjutanţi regali şi comandanţi militari,
beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius,
Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II să abdice. Regele, după o serie de
consultări cu unii apropiaţi - Vaier Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe
Brătianu- şi după obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat
în dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6,10) şi, ulterior (7 septembrie, orele 3),
a părăsit tara cu o serie de bunuri ale patrimoniului naţional, precum o parte a
colecţiei de tablouri pe care Carol Io lăsase moştenire statului român.
La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a depus
jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gheor-
ghe Lupu, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie. Dispunând de „puteri depline",
generalul a devenit însă depozitarul celor mai importante prerogative de
conducere a statului, intitulându-se „Conducător al statului". El s-a bucurat de
puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat într-o clară
poziţie de inferioritate în ierarhia politică, regele mai păstra doar unele atribuţii
simbolice, ca: numirea primului ministru (preşedinte al Consiliului de Miniştri),
comanda oştirii, conferirea de distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a
amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorinţa
generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar dacă, din considerente
politice, el s-a pronunţat pentru menţinerea ei, şi partidele politice.
Noul guvern reflecta raportul de forţe
* politice din ţară, între general şi Garda de
Fier. încercarea lui Ion Antonescu de a
-colabora cu conducătorii Partidului Naţio-
nal Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc
a eşuat, căci partidele politice au refuzat
să se asocieze unui regim autoritar. în
consecinţă, s-a constituit un guvern al
dictaturii legionare, fără amestecul ar-
matei, în care adepţii lui Horia Sima
deţineau vicepreşedinţia Consiliului de
Miniştri, portofoliul externelor, lucrărilor pu-
blice, muncii, educaţiei naţionale şi cul-
telor. S-a inaugurat un condominium de
putere între Ion Antonescu şi legionari, în
care cei din urmă au dorit mereu să-şi
sporească puterea, iar primul a considerat
„alianţa" ca ceva temporar, sortit eşecului
încă de la început.
La 14 septembrie 1940 România s-a
proclamat „stat naţional-legionar", în care
Garda de Fier, ca o agentură teroristă în
Generalul Ion Antonescu primeşte slujba Germaniei şi influenţată de teoria
jurământul legionarilor, la 6 octombrie .. . . .. .. . ■ .. . „ ..
a
1940 corporatismului italian, a dezvoltat, in chip

334
 Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I

i
demagogic, teoria utopică a „purificării" vieţii politice printr-o „revoluţie
naţională". La 14 noiembrie, /. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste
o săptămână în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de
aderare a României la alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate
aprecia că actul aderării a încheiat apropierea României de Reichul nazist,
proces declanşat de pactul sovieto-german din august 1939, de consecinţele
sale imediate pentru România. Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele -
Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, pe cel pe care îl considera mai puţin
rău pentru binele ţării: în 1940, Reichul nazist era singura putere europeană
care putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunii sovietice.
Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară
germană, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul
acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve
petroliere erau foarte importante pentru maşina de război nazistă şi pentru
pregătirea armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică. în
realitate, era vorba de a menţine dominaţia germană în România, şi în Balcani,
proces la care concura şi Legaţia Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot
mai numeros, şi al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred
von Killinger. încă din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste 22 000
militari hitlerişti. Numărul lor a sporit până în primăvara lui 1941 la 500 000,
dintre care 130 000 au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor
naziste contra Iugoslaviei şi

335
 Greciei. în aceste condiţii s-a ajuns la o deteriorare a relaţiilor ţării noastre cu
Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile româneşti în
băncile americane, pe motiv că România era „o ţară ocupată".
Principalele direcţii ale poa:nî ,u\~ - <' i Ar; ;•■< tîile dsn ■ on Ar iC.sescu şi
legionari. Dictatura legionară a promovat o politică profund antidemocratică,
de teroare, lichidând, de fapt, şi ultimele drepturi şi libertăţi democratice. S-au
creat detaşamente speciale ale poliţiei legionare. în octombrie 1940, pe lângă
marile întreprinderi s-au numit comisari de românizare. încercând să-şi
consolideze puterea, legionarii au vrut să preia în ţară conducerea prefecturilor
şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli sângeroase cu
foşti adversari politici, susţinători ai guvernării carliste, o legislaţie reacţionară au
marcat această perioadă. în acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul
exclusiv al puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziţia instituţiei
monarhice, pe care a dorit să şi-o subordoneze pentru a o manevra mai uşor.
Pentru aceasta, i-a impus regelui să-şi petreacă mai mult timp la reşedinţa de la
Sinaia, a întreprins anchete asupra foştilor demnitari ai lui Caro/ al //-/ea şi a
averii lor, unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea
regulamentului de funcţionare a Casei Regale şi schimbarea personalului
acesteia.
în 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime înfiorătoare. Au avut
loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 deţinuţi politici: politicieni şi militari,
colaboratori ai regelui Carol al II, mulţi implicaţi în represiunile contra
legionarilor - precum generalii Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Gabriel
Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor lamandi - în pădurile

Crime săvârşite de legionari

336
Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliţiei din Bucureşti. Sub gloanţe au căzut ş
economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, şi savantul de reputaţie
internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executa
la marginea şoselei, în comuna Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de
înfricoşare a opiniei publice. Au luat totuşi o poziţie critică unu oameni politici
membri ai Partidului Naţional Liberal ş\ Partidului Naţional Ţărănesc.
Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de contradicp
între protagoniştii scenei politice - generalul şi legionarii - ambii socotind, în
numele unor concepţii ideologice totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas
către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescc
era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania
nazistă, - generalul fiind ca formaţie anglofil - urmărea doar garantarea gra-
niţelor ţării, a refacerii integrităţii teritoriale naţionale, şi a afirmăm suveranităţii
României, prin anularea Dictatului de la Viena, problemă pe care, de fapt, a
ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion
Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia
din vjaţa politică. în schimb, legionarii, puşi pe jaf şi pe corupţie, îi reproşau
generalului că menţine vechii oameni politici şi chiar unele forţe politice
compromise în colaborarea cu regele Caro/ al //-/ea. Confruntarea între cele
două poziţii a luat forma încercării supreme a legionarilor de a cuceri puterea
politică prin rebeliune.
Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi consecinţele s-,
Intensificarea violenţelor legionarilor şi faptul că aceştia deveneau tot mai
indezirabili în ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, încă din
decembrie 1940, să ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a
ordonat desfiinţarea poliţie*i legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea
pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de complicitatea şefului
poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au înarmat, pregă-tindu-se
pentru confruntarea decesivă.
La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu
a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler
să-i dea mână liberă pentru a restabili
situaţia. La doar două zile, Nicolae Pă-
traşcu, secretarul general al mişcării
legionare, a proclamat ruptura totală cu
Antonescu, iar legionarii au trecut la
organizarea de detaşamente paramilitare
şi la baricadarea în sedii. Reîntors din
Germania, Ion Antonescu a decis des
fiinţarea comisiilor de românizare, des
tituirea ministrului legionar de interne,
generalul Constantin Petrovicescu, şi a lui
Alexandru Ghica, directorul general (le
gionar) al Poliţiei. ,on Antonescu în vizită la Berlin

337
 între 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti şi în ţară o
rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime,
masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile şi de instituţii. Oameni nevinovaţi,
persoane civile, soldaţi şi ofiţeri - în total 1 000 persoane - au căzut jertfă
fanatismului unor oameni însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară,
daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică
din ţara noastră. Explozia de ură a legionarilor i-a compromis însă în ochii
Germaniei. Hitler pregătea războiul în Răsărit şi avea nevoie de linişte în
România. De aceea el a fost de acord cu intervenţia armatei române la ordinul
lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare. Aceasta nu
a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de
legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o monedă de şantaj în
raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi
condamnaţi la diferite pedepse.
La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei
politice româneşti. S-a format un guvern de tehnicieni şi militari, care reprezenta
o dictatură, pusă în slujba războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:

„Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-au înmulţit şi s-au agravat, şi
cu acte de insubordonanţă în stat comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi
dedv.
într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executat ă. Noţiunea
disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea...
Dar opinia aceasta publică pe care eu o respect şi vreau s-o satisfac se revoltă când
constată că legionarii... comit astăzi acte în profit personal.
Nu pot îngădui această procedare fiindcă mă dezonorează şi-mi atrage şi răspunderi
personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaţilor...
Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu...
El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru şi mai
mare...".

TEMĂ:

1. Care au fost raporturile dintre Ion Antonescu şi Horia Sima între 1940-1941?
2. Ilustraţi caracterul autoritar al guvernării generalului Ion Antonescu.
3. Care au fost cauzele rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ?
 ROMÂNIA ÎN PERIOADA ANILOR 1941 -1944

- POLITICA INTERNĂ A GUVERNULUI ANTONESCIAN.

-SITUAŢIA ROMÂNILOR DIN BASARABIA SI NORDUL BUCOVINEI
NORD-VESTUL TRANSILVANIEI CEDAT, ÎN 1940, ÎN URMA DICTATULUI Dl
LA VIENA, UNGARIEI HORTHYSTE. -INTRAREA ROMÂNIEI ÎN
RĂZBOIUL MONDIAL. PARTICIPAREA U
RĂZBOIUL PENTRU ELIBERAREA BASARABIEI SI A NORDULU
BUCOVINEI. RAPORTURILE CU GERMANIA NAZISTĂ. -EFORTURI
POLITICO-DIPLOMATICE PENTRU SCOATEREA ROMÂNIEI DII
RĂZBOI.

Prin decretul nr. 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de „sti
naţional-legionar". S-a constituit un nou guvern, alcătuit din militari şi tehnicien
condus de Ion Antonescu, fără nici o participare a legionarilor. O figur
importantă a noii echipe ministeriale a fost profesorul Mihai Antonescu, deven
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi, ulterior, ministru al afacerilor străini
Guvernul a fost remaniat de câteva ori în perioada anilor 1941-1942 şi a fo
principalul instrument al unei guvernări autoritare impuse de desfăşurare
războiului mondial, de consecinţele participării României la acesta. în 194
mareşalul Ion Antonescu avea putere deplină în statul român şi nu ei
răspunzător în faţa vreunui for politic. El guverna prin decrete-legi, pe ca
regele le semna fără a-şi putea exprima poziţia.
Poiîtica internă a guvernului antonescian. în condiţii excepţional
guvernul Antonescu a intensificat reprimarea vieţii politice prin arestări, deporta
şi impunerea unor măsuri antipopulare. S-au înfiinţat lagăre de muncă şi s-£
militarizat întreprinderile şi instituţiile.
Astfel, au funcţionat închisori şi lagăre de muncă în ţară, la Târgu Jt
Caransebeş, sau, pe teritoriul supus administraţiei de război, la Odesa, Vapniark
Smerinka, Bogdanovka, Dumanovka. în acelaşi timp, Ion Antonescu a urmărit, pr
alianţa cu Reichul nazist, menţinerea independenţei ţării, sperând, mereu,
recuperarea, cu sprijinul Berlinului, a teritoriilor răpite cu forţa în vara anului 194
Prin întreaga sa politică, el a asigurat României statutul de tară neocupată c
nazişti, dar aflată sub influenţa lor, ceea ce Hitler a trebuit să accepte. Aceasta m
ales că trupele germane ocupau poziţii strategice în ţară-Bucureşti, VaU
Prahovei, Dobrogea, porturile de la Dunăre. întreţinerea forţelor armate german
până în 1944, a costat statul român 67 miliarde de lei (valută 1938).
La 2 martie 1941 şi respectiv 9-15 noiembrie 1941, Ion Antonescu
organizat, în împrejurări deosebit de grele, legate de desfăşurarea războiuli
plebiscite privind politica sa internă.

' ' 3;
 în ciuda a numeroase atentate la adresa fiinţei de stat, ţara noastră şi-a
păstrat o relativă independenţă faţă de Germania: legile, administraţia,
reprezentanţii diplomatici. Statutul particular al României în sistemul de alianţe al
puterilor fasciste era recunoscut oficial de Germania, chiar dacă ministrul său la
Bucureşti, Manfred von Kilinger, îşi aroga deseori drepturi cu mult peste uzanţele
diplomatice normale. Regulamentul trupelor germane în România, care se
bucurau de dreptul de extrateritorialitate, consemna că ţara noastră nu era
ocupată. Chiar în ziua atentatului contra lui Hitler, la 20 iulie 1944, ministrul de
externe german, Joachim von Ribbentrop, scria feldmareşalului Keitel că nu se
puteau face presiuni la Bucureşti, deoarece România era aliată cu Germania, şi
nu ocupată militar de aceasta.
întreaga economie a fost pusă în slujba eforturilor de război ale ţării. în
cursul anului 1941 s-au publicat decrete-legi privind militarizarea întreprinderilor
şi instituţiilor de stat şi particulare, mobilizarea agricolă, regimul muncii în timp de
război. S-a instituit pedeapsa cu moartea pentru sabotajele în economie. în
funcţie de necesităţile militare, s-au făcut, în economie, unele eforturi de
modernizare, precum înzestrarea agriculturii şi industriei cu utilaje perfecţionate
importate din Reich. în cadrul circulaţiei monetare şi-a făcut însă simţită prezenţa
fenomenul inflaţionist, devenit tot mai pronunţat, ceea ce a avut drept efect
deprecierea leului faţă de alte valute şi, în special, faţă de marca germană.
Comerţul s-a dezvoltat îndeosebi cu statele Axei, pe baza schimbului de
produse.
Se impune a fi subliniat faptul că, între anii 1941-1944 influenţa economică
a Germaniei a crescut masiv în România. S-a exercitat, astfel, o masivă
exploatare a resurselor naturale ale ţării, necesare maşinii de război germane.

Zona Petrolieră a Văii Prahova bombardată de aviaţia anglo-americană

340
 S-a manifestat un interes deosebit pentru petrol, lemn, cereale şi utilizarea
reţelei de transport. La 4 decembrie 1940 s-a semnat un acord economic
româno-german pe zece ani, care a prevăzut intensificarea exportului de produse
petroliere, agricole şi forestiere din România în Germania. între 1940-1944 au
funcţionat în ţara noastră 325 firme germane. Printre acestea menţionăm filiala
trustului KontinentalOelA.G., care s-a ocupat de organizarea exploatării petrolului.
Valoarea capitalului german investit în economia românească s-a cifrat, în 1944, la
11 miliarde lei. Schimbul de mărfuri între cele două state era efectuat în regim de
clearing.
în anul 1943, 60% din totalul exportului şi 85% din cel al importului
românesc se afla în mâna firmelor germane. Ca expresie a sporirii dependenţei
economice de Reich, pot fi citate şi pagubele provocate economiei româneşti
prin schimburile comerciale neechivalente cu Germania şi care s-au cifrat la 446
milioane de dolari, cursul anului 1938. Naziştii au preluat din România, cu
precădere, mari cantităţi de petrol, în condiţii ce dezavantajau net statul român,
între 1 octombrie 1940 şi 23 august 1944 Germania a ridicat din ţara noastră
peste 10 milioane tone produse petroliere, dar abia în 1943 ea a acceptat plata
în aur, la un preţ unic, al petrolului românesc. Totodată, Valea Prahovei,
adevărată „rădăcină pivotantă a puterii germane", a constituit, prin rezervele sale
petroliere, ţinta predilectă a atacurilor aeriene anglo-americane. Prima expediţie
aeriană a S.U.A. asupra zonei petroliere a Văii Prahovei a avut loc la 12 iunie
1942 şi a purtat numele de operaţia „Valul nimicitor"; printre altele le menţionăm
pe cele din 1 august 1943, aprilie-iunie 1944.
Pe plan politic, s-a remarcat o anumită tolerantă a lui Ion Antonescu faţă de
activitatea conducătorilor liberalilor şi naţional-ţărăniştilor. Liderii celor două
partide au preferat însă tactica memoriilor şi scrisorilor către Antonescu, în care
au protestat faţă de: creşterea influenţei Germaniei, părăsirea alianţelor
tradiţionale, implicarea ţării tot mai mult în războiul contra Uniunii Sovietice
dincolo de Nistru. în acelaşi timp, este meritul lui I. Antonescu de a se fi opus
aplicării „soluţiei finale" şi exterminării populaţiei evreieşti din România. în ciuda
exceselor şi a pierderilor în rândul populaţiei evreieşti de pe teritoriul ocupat de
horthyşti, din nord-vestul Transilvaniei şi Transnistna, în România nu s-a aplicat
„soluţia finală", o excepţie fiind şi programul, din 6 iulie 1941, de la laşi. în
Basarabia, cu toate eforturile liderilor mişcării sioniste din România - L.
Filderman, M. Benvenisti, AI.L Zisu - de a salva viaţa populaţiei evreieşti, în
împrejurări tragice şi complexe s-au produs, totuşi, masacre la Mărculeşti,
Floreşti, Gura Kamenca, Climăuţi, Gura Căinări. în vara anului 1942, Ion
Antonescu a reuşit să obţină anularea promisiunii acordate lui Gustav Richter,
ataşat german de poliţie în România, şi reprezentant al lui Adolf Eichmann,
conducător al Siguranţei Reichului, de a deporta în lagărul morţii de la Auschwitz
evreii din ţara noastră. Guvernul român a "acceptat însă emigrarea evreilor în
Palestina, România devenind, astfel, veritabilă placă turnantă pentru emigrarea,
în condiţii foarte grele, a unor evrei din Ungaria, Slovacia şi Polonia.
Situaţia românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei; nord-vestul
Transilvaniei, cedat în 1940, în urma Dictatului de la Viena, Ungariei
horthyste. P nn Dictatul de la Viena, din 1940, a fost smuls din trupul
ţării nord-vestul Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43 492 km 2 şi o populaţie

341
 Ţărani români din judeţul Trei Scaune maltrataţi
de către horthyşti, în 1940

de 2 667 007 locuitori, din care 50,2% erau români, iar 37,1% maghiari. în ciuda
uriaşelor proteste populare, s-a produs, aşadar, un grav atentat la adresa
independenţei şi suveranităţii României, al cărei teritoriu a fost amputat printr-o
decizie arbitrară a puterilor fasciste.
în zona ocupată de către horthyşti s-a pus la punct un mecanism sinistru
de ocupaţie. Astfel, între lunile septembrie şi noiembrie 1940 a funcţionat admi-
nistraţia militară. Ulterior, între anii 1941-1944 a fost instaurat un regim civil, cu
nimic mai tolerant faţă de cel anterior. Asupra populaţiei româneşti s-a abătut o
teroare cruntă, marcată de expulzări, dislocări de populaţii, maltratări, schingiuiri
şi bătăi, crime, jafuri şi rechiziţii. Printre asasinatele înfiorătoare din toamna
anului 1940 menţionăm pe cele de la Zalău, Ciumirna, lanculeşti, Ip, Trăznea,
Huedin, Hodoş, Mureşenii de Câmpie, Hâda, Nuşfălău, Halmăjd. Regimul de
exterminare, ce cuprindea şi detaşamente de muncă şi deportarea în lagărele de
prizonieri, s-a înăsprit după ce, în martie 1944, Ungaria a fost ocupată de trupele
naziste. Au fost instituite legi excepţionale, iar populaţia evreiască a fost practic
vânată, în acord cu principiile macabrei „soluţii finale" adoptată de hitlerişti.
Peste 150 000 evrei din nord-vestul Transilvaniei au fost deportaţi şi au pierit în
lagărele morţii de la Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen, Auschwitz-Birkenau.
în acelaşi timp, în teritoriile ocupate în 1940 de către sovietici - Basarabia
şi nordul Bucovinei (50 500 km 2 şi.o populaţie de 3 800 000 de locuitori) - au
avut loc deportări şi execuţii şi s-a intensificat deznaţionalizarea românilor.
Intrarea României în războiul mondial. Participarea la războiul pentru
eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Raporturile cu Germania
nazistă. între septembrie 1940 şi august 1944 pot fi deosebite două etape în
implicarea României în conflictul mondial, şi anume: 1) septembrie 1940-iunie
1941, nonbeligeranţă cu aderarea la Axă; 2) iunie 1941 -august 1944,
beligerantă alături de Axă.

342
 Trebuie menţionat faptul că în primăvara anului 1941 România a refuzat să
participe la agresiunea nazistă contra Iugoslaviei ş\ Greciei. La finele lui 1941 şi
începutul anului următor a intervenit starea de război cu Marea Britanie, Statele
Unite ale Americii şi aliaţii lor, pe fondul participării tot mai intense a ţării noastre
la războiul din Răsărit. România lua parte la război pentru a obţine eliberarea
teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de către sovietici. La 30 noiembrie 1941,
guvernul britanic a adresat, prin intermediul legaţiei sale de la Bucureşti, un
ultimatum autorităţilor antonesciene, prin care cerea ca, până la 5 decembrie, să
oprească operaţiile militare pe frontul împotriva U.R.S.S. în răspunsul său, Ion
Antonescu a reamintit Londrei că, prin participarea sa la război, România
urmărea doar „legitima apărare în faţa agresiunii ruse începută în 1940". La 6
decembrie 1941 a intervenit starea de război între România şi Marea Bntanie.
într-o scrisoare, Ion Antonescu afirma că „România primeşte această provocare,
având credinţa nezdruncinată că luptând împotriva comunismului slujeşte nu
numai crezul naţional... dar... civilizaţia însăşi de care Marea Britanie nu poate fi
străină". între 8 şi 11 decembrie 1941 i-au declarat război ţării noastre şi
Canada, Noua Zeelandă, Australia, Uniunea Sud-Africană. La insistenţele
Germaniei România a declarat război Statelor Unite ale Americii la 12 decembrie
1941, dar răspunsul american nu a survenit decât în iunie 1942.
La 12 iunie 1941 generalul Ion Antonescu a fost invitat âe.Hit/er la
Munchen, unde i s-a prezentat planul de operaţii militare Barbarossa, ce avea
drept scop distrugerea Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 România a luat parte,
alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul contra statului sovietic. La chemarea
lansată de general: „Vă ordon: treceţi Prutul!", armata română a intrat în război
pentru a readuce la trupul ţării provinciile smulse de sovietici în vara tragică a
anului 1940 - Basarabia, nordul Bucovinei ş\ ţinutul Herţei. Pe frontul de sud
acţionau Armata a. 3-a Română (generalul Petre Dumitrescu) şi Armata a 4-a
Română (generalul Nlcolae Ciupercă).
Până la sfârşitul lunii iulie 1941 au fost eliberate Basarabia şi nordul
Bucovinei. Armata română eliberatoare a fost primită cu mult entuziasm de către
românii de dincolo de Prut. în Basarabia s-a reinstaurat administraţia
românească. La 26 iulie armata română a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara
noastră intrase în război era astfel atins.
însă, în ziua următoare, Hitler i-a trimis lui Antonescu o scrisoare, în care îi
solicita concursul militar, în continuare, peste Nistru, pentru zdrobirea trupelor
sovietice. Pentru mulţi contemporani, ca luliu Maniu, C.I.C. Brătianu, generalii
Şteflea şi Mardare, Alexandru loaniţiu, aceasta a fost o gravă greşeală politică,
căci România îşi depăşea în mod clar obiectivul pentru care participa la ostilităţi.
Antonescu a acceptat cererea germană în speranţa că Hit/er\\ va susţine în lupta
pentru anularea Dictatului de la Viena. în acelaşi timp, se considera necesară
organizarea, peste Nistru, a unei zone de protecţie în faţa unor noi agresiuni
sovietice.
La 6 august 1941, în cadrul întrevederii cu /. Antonescu de la Berdicev
(Ucraina), Hitler i-a cerut ca Armata Română să acţioneze pe direcţia Odessa
-Peninsula Crimeea. Totodată, a încredinţat României administraţia Transnistriei.
La 21 august Ion Antonescu a fost ridicat la gradul de mareşal al României.
Forţele militare româneşti au desfăşurat, ulterior, lupte grele la Odessa, în

343
 Armata română, eliberatoare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei

Crimeea şi Caucaz. în confruntările de la Odessa Armata a 4-a Română a

pierdut aproape 18 000 soldaţi, a înregistrat cea. 11 400 dispăruţi şi 63 300
răniţi. Oraşul a fost cucerit la mijlocul lunii octombrie 1941, după care unele
unităţi au fost retrase în ţară pentru refacere. în iulie 1942 a fost cucerit
Sevastopolul.
La 25 iunie 1942, Rene de Weck, ministrul Elveţiei la Bucureşti, aprecia că
pierderile armatei române în Răsărit erau de 6 000 ofiţeri, 2 600 subofiţeri şi
149 000 soldaţi, din care 70% erau totuşi recuperabili. în cadrul încleştării de la
Stalingrad'(iulie 1942 - februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de
forţele Axei. Ele au înregistrat însă grave pierderi - 156 000 morţi, dispăruţi şi
prizonieri. Armata a 3-a Română s-a aflat în încercuire alături de trupele
germane, italiene şi maghiare. în anii. 1943-1944, forţele române au susţinut, în
continuare, lupte grele în Cuban, pentru apărarea Crimeii şi Basarabiei. După
anul 1943, Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a acţionat
pentru a scoate ţara din război. în acelaşi timp, mulţi ofiţeri superiori au cerut
retragerea Armatei Române de pe front, date fiind şi marile pierderi materiale şi
umane în campania din Uniunea Sovietică. Efortu! de război al ţării noastre pe
frontul contra Uniunii Sovietice s-a cifrat la 1 miliard de dolari, cursul anului 1938.
Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de unele contradicţii
legate de: problemele economice, solicitările lui Ion Antonescu de anulare a
Dictatului de la Viena, statutul Grupului Etnic German din ţara noastră, tra-
tamentul aplicat evreilor şi discuţiile angajate de România în capitalele statelor
neutre pentru ieşirea din război. Totuşi, raporturile personale dintre Hitlerş\ Ion
Antonescu, deşi nu fără asperităţi şi fricţiuni, au fost în general bune, dictatorul
nazist având încredere în conducătorul român. Ele au fost evidenţiate şi în

344
 ■întrevederile dintre cei doi oameni politici, când Hitler s-a străduit să-l convingă,
mereu, pe mareşal, să rămână în cadrul Axei. în toate întâlnirile cu Hitler, Ion
Ântonescu a cerut, totodată, respectarea fiinţei de stat a României şi anularea
Dictatului de la Viena. în tratativele din februarie 1942 Hitler a cerut României
să-şi sporească contribuţia militară pe frontul din Răsărit. între 22-23 septembrie
1942 Mihai Ântonescu, a vizitat capitala germană, unde a purtat convorbiri
referitoare la un acord economic româno-german. Evadarea, în acelaşi an, a lui
Horia Sima din lagărul din Germania şi trecerea sa în Italia au provocat noi
momente de încordare în relaţiile dintre cei doi aliaţi. în ianuarie 1943 s-a semnat
la Rastenburg, în cadrul unor noi tratative între Hitler şi Ion Ântonescu,
Protocolul de reglementare a plăţilor între Germania şi România. Totodată, s-au
analizat necesităţile de război ale României. în aprilie 1943 căpetenia hitleristă
i-a reproşat mareşalului român unele contacte pentru pace separată ale lui Mihai
Ântonescu şi ale opoziţiei şi i-a cerut demiterea primului (un colaborator
apropiat, fără grad de rudenie însă cu Ion Ântonescu), ceea ce conducătorul
român a refuzat. Ieşirea neaşteptată din război a Italiei, în iulie-septembrie 1943,
I-a făcut pe Hitler să insiste pe lângă Ion Ântonescu, pentru a mefiţine raporturile
de alianţă.
Eforturi politico-diplomatice pentru scoaterea României din război.
Situaţia grea a ţării, implicarea tot mai profundă a României în războiul din
Răsărit, cu grave urmări pentru însăşi fiinţa naţională, pierderile umane şi
materiale au determinat pe numeroşi oameni politici să caute soluţii şi căi pentru
a scoate România din război. Pentru o lungă perioadă de timp, figura centrală
care a polarizat unele discuţii în vederea ieşirii ţării din război a fost /u/iu Maniu,
liderul Partidului Naponal-Ţărănesc. în fruntea Opoziţiei Unite, închegată încă în
toamna lui 1941, cu participarea naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-de-
mocrapior, Maniu a menţinut legătura cu aliaţii anglo-americani prin intermediul
unor telegrame cifrate. în ianuarie 1942, Maniu a reuşit să încheie un acord de
principiu, în acest sens, şi cu regele Mihai.
Pe plan intern s-au articulat o serie de alianţe ale unor forţe politice ce-şi
propuneau salvarea ţării. în 1943, comuniştii, Uniunea Patrioţilor, Frontul
Plugarilor, Uniunea Democratică a Oamenilor Muncii Maghiari (MADOSZ),
Partidul Socialist Ţărănesc, unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat
s-au reunit pe baza platformei Frontului Patriotic Antihitlerist ce-şi propunea: să
acţioneze în vederea ieşirii României din război, alăturarea sa la coaliţia
antihitleristă, eliberarea teritoriului naţional şi anularea Dictatului de la Viena,
reorganizarea ţării pe baze democratice. Prezenţa comuniştilor în eforturile
politice de a salva ţara de la un dezastru a fost impusă, pe de o parte, de
victoriile U.R.S.S. pe'front şi deplasarea teatrului de luptă către hotarele ţării, iar,
pe de altă parte, de cererile insistente ale lui Stalin pe lângă Churchill şi
Roosevelt de a include şi pe comuniştii români în tratative.
Au fost stabilite numeroase contacte diplomatice cu reprezentanţii coaliţiei
antihitleriste şi de către diplomaţii români în capitalele statelor neutre. Astfel, au
avut loc tratative cu participarea, între alţii, la Lisabona a lui Ion Panga/ş't Victor
Cădere, la Madrid a lui Scarlat Crigoriu, la Berna a lui Grigore Gafencu,
Richard Franasovici, Vespasian Pella, Nicolae Lahovary, la Roma şi Vatican a
lui RaoulBossy, la Stockholm a lui George Duca.

345
 înfrângerea de la Stalingrad, din
1943, l-a făcut pe însuşi mareşalul Ion
Antonescu să înţeleagă că războiul era
de fapt pierdut şi să caute o modalitate
optimă pentru a ieşi din conflict. Dis-
ponibilitatea omului politic s-a circumscris
însă evoluţiei militare, mareşalul fiind
adeptul desprinderii treptate din război şi
numai după anunţarea prealabilă a Ger-
maniei, al cărei aliat era. Totodată, încă
de la începutul anului 1943 Monarhia
a redevenit, în România, un centru de
putere, ieşind din conul de umbră la
care o condamnase parcă mareşalul.
Astfel, cu prilejul recepţiei de Anul Nou
1943, regele a subliniat, în răspunsul său
Ambasadorul sovietic la Stockholm,
la mesajul decanului corpului diplomatic la
Alexandra Kollontay, interlocutorul Bucureşti, nunţiul apostolic, monseniorul
diplomaţilor români în tratativele Andrea Cassulo, necesitatea încheierii
de pace
păcii, ceea ce a atras reacţia violentă a
Berlinului.
Regele dorea ca ieşirea ţării din război să aibă o cât mai largă adeziune
social-politică. Liberalii şi naţional-ţărăniştii apreciau că rolul principal în
declanşarea acţiunii trebuia să-l aibă regele Minai, ca şef al oştirii. S-au format,
aşadar, două centre de sondare a Aliaţilor, adică: cel din jurul regelui şi al
Opoziţiei Unite, precum şi cel din jurul mareşalului. în 1943, în unele capitale au
fost numiţi noi reprezentanţi diplomatici ai ţării noastre, cu scopul de a
impulsiona tratativele pentru ieşirea din alianţa puterilor fasciste. La Stockholm a
fost acreditat Frederic Nanu, iar la Ankara Alexandru Cretzianu. în acelaşi timp,
în martie 1943 Maniuera acceptat ca interlocutor în discuţii de către conducerea
sovietică, care până atunci îi refuzase acest rol. Dar, abia în noiembrie 1943
liderul naţional-tărănist a reuşit să obţină ca un emisar al Opoziţiei să trateze cu
Aliaţii un armistiţiu. Teama de o posibilă înglobare a României în sfera de
influenţă sovietică, care părea să se realizeze pe fundalul ofensivei impetuoase
a Armatei Roşii către graniţele vestice ale Uniunii Sovietice, i-a întărit credinţa lui
Maniu că singura formulă viabilă ar fi soluţia debarcării anglo-americane în
Peninsula Balcanică şi realizarea „variante/balcanice"susţinute de Churchill.
De fapt, S.U.A. şi Marea Britanie nu au înţeles, în 1944, că pericolul cel
mai mare pentru Europa răsăriteană era bolşevismul.

Sub egida celor doi Antoneşti, au fost stabilite noi contacte diplomatice în
vederea încheierii unui armistiţiu. Pentru o perioadă speranţele lor s-au legat de
Italia. La 15 ianuarie 1943, Mihai Antonescu a propus ministrului italian de
externe, contele Ciano, ieşirea simultană din război a României, Ungariei şi
Italiei. Propunerea a fost reiterată în vara aceluiaşi an, dar fără nici un rezultat. în
numele guvernului de la Bucureşti, în tot cursul anului 1943, diplomaţii români au
sondat pe Aliaţi, în vederea păcii, la Lisabona, Madrid, Berna, Roma şi

346
 Stockholm. Unele discuţii au fost iniţiate şi de Minai Antonescu, la Bucureşti, cu
diplomaţi turci şi italieni. Interesul guvernului pentru problema păcii era întărit în
anii 1943-1944, îa condiţiile în care se afirma, în cercurile oficiale, că ministrul
sovietic de externe, Viaceslav Molotov, era de părere că singurul om care putea
face ceva în România era mareşalul Antonescu.
Cele mai importante negocieri s-au desfăşurat la Ankara (septembrie
1943 - martie 1944), Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944) şi Cairo (martie -
iunie 1944). în discuţiile purtate în capitala Suediei, în numele mareşalului Ion
Antonescu, de către Frederic Nanu cu ambasadorul sovietic, Alexandra
Kollontay, a fost abordată soluţia armistiţiului.
în primăvara anului 1944 au debutat intense tratative la Cairo, purtate mai
întâi de prinţul Barbu Ştirbey şi apoi de Constantin Vişoianu cu reprezentanţii
S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. Tratativele erau purtate cu acordul
mareşalului, dar, în principal, în numele Opoziţiei. Ele s-au concentrat în jurul
capitulării necondiţionate a României în faţa Aliaţilor La cererea sovieticilor,
Opoziţia a acceptat includerea în cadrul său a unui reprezentant al comuniştilor
Soarta României a fost influenţată, în ceea ce priveşte rezultatul convorbirilor, de
tratativele secrete dintre liderii aliaţi - Churchill, Roosevelt şi Stalin - privind
sferele de influenţă în Europa. încă în februarie 1943 Roosevelt îi oferise
conducătorului sovietic dominaţia în Europa răsăriteană. în martie 1943, şeful
diplomaţiei britanice, Anthony Eden, declara că guvernul de la Londra considera
situaţia din România subordonată intereselor sovietice, ceea ce Churchill întărea
la 2 mai 1944 într-un mesaj către ministrul de externe rus, Molotov.
Aşadar, anul 1944 s-a profilat ca hotărâtor pentru destinul României, pe
fondul creşterii nemulţumirii populare, al aruncării României în sfera de influenţă
sovietică, al intensificării contactelor diplomatice pentru identificarea unor căi
sigure de ieşire din conflictul mondial.

Din proclamaţia generalului Ion Antonescu la 22 iunie 1941

„Ordin către Armată,
Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei naţionale să vă duc la biruinţă.
Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii
voştri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor str ămoşeşti şi a bisericii, lupta
pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon:
Treceţi Prutul.
Zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi Miază-Noapte.
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii vpştri cotropiţi..."

Din scrisoarea lui Constantin I.C. Brătianu şi luliu Maniu din 19 decembrie 1941 către
mareşalul Ion Antonescu privind necesitatea de a se pune capăt participării României la războiul din
Răsărit

347
 „Preocupaţi de soarta ţării noastre, ne facem datoria să atragem atenţia asupra gravelor
pericole ce ne ameninţă şi asupra măsurilor ce credem că trebuia să luaţi ca să le preîntâmpinaţi.
Suntem informaţi că vreţi să faceţi concentrări masive ale armatei noastre, pentru a reîncepe
campania împotriva Rusiei. Aţi început trimiterea de noi forţe spre Marea de Azov...
Sunt două mari pericole: Rusia şt Ungaria. Când luaţi sarcina să distrugeţi bolşevismul
rusesc intrăm într-o acţiune care nu depinde de noi, ci de forţele de care Germania dispune ca să
zdrobească armatele ruseşti. Dacă nu aveţi convingerea că armata germană poate nimici, fără
ajutorul câtorva divizii româneşti, armata sovietică declarată înfrântă, nu mai puteţi crede în victoria
finală a Germaniei. în acest caz se impune cu atât mai mult ca armatele române să nu mai lupte
dincolo de Nistru...
Continuarea războiului în condiţiile de azi nu poate duce la reîntregirea ţării, ci numai la
uzarea completă a ţării expusă la pericolul maghiar...
Retrageţi trupele din Rusia pe care Germania le poate uşor înlocui.
Reconstituiţi armata refăcând cadrele şi armamentul.
îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării..."

TEMĂ:
1. Caracterizaţi esenţa antidemocratică a guvernării antonesciene în perioada anilor
1941-1944.
2. Care au fost raporturile româno-germane în anii celui de-al doilea război mondial?
3. Ilustraţi poziţia României, de alianţă cu puterile fasciste, în comparaţie cu Ungaria,
Finlanda, Croaţia.
4. Ce urmăreau tratativele separate de pace desfăşurate de România în anii 1941-1944?
 ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

- EXACERBAREA ROLULUI PARTIDULUI COMUNIST.

- CADRUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.
- DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DE LA 23 AUGUST 1944.
-ECOUL SI URMĂRILE PENTRU EVOLUŢIA ULTERIOARĂ A ROMÂNIEI;
PARTICIPAREA ŢĂRII NOASTRE LA RĂZBOIUL ANTIHITLERIST.

Exacerbarea roiuMji oarfitîuhii comunist. Actul de la 23 august 1944

ocupă un loc central în istoria contemporană a României, căci a marcat, profund
şi indubitabil, evoluţia ulterioară a ţării noastre. Veritabil moment de cumpănă în
istoria ţării, el a constituit apogeul desfăşurărilor de forţe între anii 1941-1944. în
decursul anilor, actul de la 23 august 1944 a fost apreciat în mod diferit. încă la 3
septembrie 1944, luliu Maniu'W considera, un act bine organizat, „o lovitură de
stat egală cu o mare revoluţie" şi al cărui principal inspirator a fost regele M/ha/.
Conducătorul Partidului Social-Democrat, Constantin Titel Petrescu, aprecia,
doar peste două zile, că evenimentele au fost rodul „unei coordonări între cele
patru partide... din România" (liberalii, naţional-ţărăniştii, social-democraţii,
comuniştii). în perioada regimului comunist au existat numeroase formulări
-insurecţie armată, insurecţie naţională, revoluţie de eliberare naţională şi socială
şi altele. Ziua de 23 august era sărbătorită, sub egida partidului comunist, ca
ziua naţională a României. S-a încercat să se acrediteze teza conform căreia
evenimentele au fost, în principal, opera comuniştilor, cu participarea colaterală
a celorlalte forţe social-politice, a regelui mai ales.
Desigur, pentru înţelegerea corectă a faptelor trebuie avute în vedere mai
multe coordonate, după cum urmează: a) participarea României la campania din
Răsărit; b) contribuţia tuturor forţelor social-politice interne la rezolvarea crizei
politice din ţară; c) tratativele pentru ieşirea ţării din război; d) evoluţia raporturilor
militare şi raporturile între membrii coaliţiei antihitleriste şi altele. Dintr-o astfel de
perspectivă, sesizând situaţia dramatică a ţării între anii 1940-1944 al cărei
apogeu a fost înregistrat în vara anului 1944, lupta pentru ieşirea României din
război şi refacerea cadrului deplinei unităţi naţionale, cu concursul tuturor forţelor
social-politice interesate în salvarea ţării, actul de la 23 august 1944 ne apare
drept rezultatul unei lupte între proiectele de salvare a ţării, vehiculate atât de
grupul mareşalului, cât şi de cele ale monarhului, în vederea încheierii unui
armistiţiu m condiţii onorabile pentru România. Deznodământul, în favoarea celui
din urmă, s-a realizat printr-o lovitură de stat, prin arestarea lui Ion şi M/hai
Antonescu şi apoi a guvernului, la Palatul Regal din Bucureşti. Ea a fost urmată
de o acţiune militară rapidă. S-a profilat, aşadar, o soluţie particulară, rezultat al
unui moment concret istoric care a avut urmări foarte grave pentru viitorul ţării.

349
 Cadrul intern şi internaţional. în cursul anului 1944 poate fi semnalata în
România o creştere a stării de nemulţumire populară faţă de consecinţele
dezastruoase ale participării la războiul împotriva Uniunii Sovietice, a Naţiunilor
Unite, sporirea costului vieţii, a duratei zilei de lucru, creşterea spectaculoasă a
preturilor, proliferarea fenomenului cămătăriei, cu grave efecte în lumea satelor,
urmările bombardamentelor aeriene anglo-americane asupra României, apro-
pierea frontului de Răsărit şi în special a Armatei Roşii de fruntariile ţării.
Valoarea pierderilor industriei petroliere româneşti, în intervalul 1941-1944, s-a
cifrat la 29 miliarde lei, valuta anului 1944. De asemenea, aveau loc numeroase
sabotaje, care vizau cu precădere maşina de război germană.
Situaţia politico-militară a României în anul 1944 era dificilă. Pe teritoriul
tării staţionau importante efective militare germane, cifrate la circa 620 000 de
soldaţi şi ofiţeri, concentrate în grupul de armate Ucraina de Sud, la comanda
căruia fusese numit generalul Hans Friessner. Victoriile coaliţiei antihitleriste au
modificat profund harta operaţiunilor militare. în primăvară, trupele sovietice
alungaseră pe hitlerişti din Bielorusia şi Ucraina. Aliaţii anglo-americani duceau
lupte în Italia şi pregăteau deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei.
în atari împrejurări, s-au intensificat contactele politice şi eforturile
diplomatice pentru scoaterea României din război. La 17 martie au debutat la
Cairo tratativele lui Barbu Ştirbey cu Aliaţii, în numele lui Iu/iu Maniu şi al
Opoziţiei unite. La 21 martie, Maniu şi Brătianu au înaintat un nou memoriului
Ion Antonescu, pentru a-i cere să scoată ţara din război. Peste doar câteva zile,
Gheorghe Tătărăscu cerea regelui convocarea Consiliului de Coronă, pentru a
identifica soluţiile necesare depăşirii crizei interne. în aprilie, Armata Roşie
ajungea la Nistru şi se pregătea să forţeze trecerea către cursul Prutului.
României i se deschidea, astfel, perspectiva transformării în teatru de război şi a
ocupaţiei militare sovietice. Chiar la 2 aprilie 1944, ministrul de externe sovietic
Molotov, anunţa însă că Armata Roşie se afla în urmărirea trupelor germane,
dar că, intrând în România, nu urmărea să impună modificări politice şi
constituţionale.
La 12 aprilie 1944, sovieticii au cerut, în discuţiile de la Stockholm între
Frederic Nanu şi Alexandra Kollontay, încheierea armistiţiului. în aceeaşi zi, la
Cairo, lui Ştirbey i s-au comunicat condiţiile armistiţiului, şi anume întoarcerea
armelor împotriva hitleriştilor, refacerea frontierei din 1940 între România şi
Uniunea Sovietică, plata unor despăgubiri şi reparaţii de război. Tratativele cu
Aliaţii pentru ieşirea României din război s-au izbit însă, permanent, de unele
reticenţe britanice şi americane, rezultat al înţelegerilor secrete ale lui Winston
Churchill, Franklin Roosevelt şi Sta/in privind împărţirea Europei în sfere de
influenţă. încă în 1943, Serviciul Secret de Informaţii al României condus de
Eugen Cristescu, a semnalat că la reuniunea de la Moscova a miniştrilor de
externe ai statelor din coaliţia antihitleristă, Sta/in ceruse ocuparea de către
trupele sovietice, până la încheierea păcii, a Finlandei, Poloniei, Moldovei,
Dobrogeişi gurilor Dunării.
La finele lunii aprilie 1944, a avut loc prima întrevedere între Lucreţiu
Pătrăşcanu, din partea partidului comunist şi rege, urmată de unele contacte ale
reprezentantului comunist cu Ion Mocsony-Stârcea şi generalul Constantin
Sănătescu, numit la începutul lunii şeful Casei Militare Regale. în general,

350
 Palatul a susţinut formarea unui guvern civil în frunte cu Iu/iu Maniu, dar acesta a
declinat mereu oferta. La nivelul conducerii partidului comunist au survenit, tot în
această perioadă, o serie de modificări. în Uniunea Sovietică activa, astfel, un
grup de lideri, în special Ana Paukerşi Vasile Luca, supuşi în chip absolut, în
plan ideologic, influenţei staliniste. Primei i se datorează şi formarea, dintre
prizonieri români din U.R.S.S., a Diviziei„Ţudor Vladimirescu". în aprilie 1944,
deşi numit de Comintern încă din aprilie 1940, Ştefan Foriş a fost înlăturat din
funcţia de secretar general al partidului şi înlocuit cu o conducere compusă din
Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi losif Rangheţ. Ulterior, în septembrie
1946, Foriş a fost ucis de către proprii tovarăşi de idei. Aflat în evidentă
inferioritate numerică, dar întrevăzând în apropierea Armatei Roşii şansa
aducerii sale la putere, partidul comunist a acceptat compromisul unor alianţe
politice pentru a-şi atinge mai repede scopurile. Astfel, în mai 1944 s-au pus
bazele unei înţelegeri de colaborare între comunişti şi social-democraţi.
Comuniştii au avansat şi ei unele soluţii în pregătirea ieşirii ţării din război. Astfel,
Emil Bodnăraş era de părere că în cazul nereuşitei înlăturării mareşalului să se
efectueze o retragere a forţelor armate în Oltenia şi să se stabilească legătura cu
partizanii lui T/todin Iugoslavia.
în iunie, regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului.
în aceeaşi lună s-au pus bazele unei coaliţii democratice naţionale, Blocul
Naţional-Democrat, ce reunea Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional
Ţărănesc, Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist, deci toate forţele politice
semnificative din ţară. în şedinţa din noaptea de 13 spre 14 iunie 1944, la care
au luat parte reprezentanţii Opoziţiei, Palatului, Armatei şi comuniştilor, s-a -
realizat o punere de acord în problema formelor de luptă pentru scoaterea ţării
din război. O nouă consfătuire a strâns laolaltă, în noaptea de 27 spre 28 iulie
1944, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Sănătescu, Constantin
Vasiliu-Răşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti. S-a decis ca mareşalul să fie
înlăturat de la putere la 15 august, dar la începutul lunii următoare data a fost
fixată pentru 26 august. Paralel, s-au intensificat eforturile pentru atragerea în
acţiunea proiectată a conducătorilor marilor unităţi militare, fără de care lovitura
de stat nu avea sorţi de izbândă.
La 5 august 1944 a avut loc la Rastenburg, în Prusia Orientală, practic,
ultima întrevedere între Hitler şi Antonescu. Deşi confruntat cu grave dezastre
militare şi cu încercări ale unor aliaţi de a părăsi tabăra Axei, dictatorul nazist a
rămas cu convingerea că mareşalul român îi rămânea aliat fidel şi că era pe
deplin stăpân pe situaţia din ţară. De aceea a şi ordonat abandonarea planului
«Margareta II, ce viza ocuparea României de trupele germane. în schimb, Ion
Antonescu s-a reîntors de la cartierul general hitlerist cu convingerea fermă de a
ieşi din război la prima ocazie favorabilă. La 18 august 1944, Ion Mihalache
declara că armistiţiul trebuia semnat neapărat, fie de mareşal, fie de un grup de
militari. în acest sens, s-a vehiculat şi numele generalului A/dea, care urma să fie
trimis, pentru aceasta, la Moscova.
Desfăşurarea evenimentelor de Ia 23 august 1944. La 20 august 1944,
trupele Frontului 2 Ucrainean conduse de mareşalul Rodipn Malinovski au
declanşat ofensiva pe direcţia laşi-Chişinău. Numai peste două zile, sovieticii se
aflau pe linia Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, făcând o puternică spărtură în frontul

351
 Unitate militară românească pe frontul din Moldova, în preajma zilei de 23 August 1944

germano-român din Moldova. Se demonstra, astfel, că ţara noastră se afla la

capătul rezistenţei. Generalul Friessner a cerut continuarea rezistenţei pe linia
fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, lucru cu care, în general, mareşalul a fost
de acord.
Spargerea frontului în Moldova a impus însă, cu necesitate, adoptarea
unor soluţii rapide de către factorii, de decizie de la Bucureşti. La 22 august a
avut loc o întâlnire între mareşal şi Ion Mihalache, în care a fost abordată situaţia
din ţară. La 23 august a avut loc la Snagov o şedinţă a guvernului antonescian.
Ulterior, M/ha/ Antonescu a declarat că în acea noapte trimisese la Ankara trei
telegrame în care a solicitat armistiţiul.
în dimineaţa aceleeaşi zile, Gheorghe Brătianu a făcut un nou demers pe
lângă mareşal în vederea încheierii neîntârziate a armistiţiului, iar acesta a fost
de acord, cu condiţia participării tuturor liderilor politici, ceea ce i s-a şi promis.
La orele amiezii, aflându-se încă de dimineaţă că mareşalul urma să plece din
nou în inspecţie pe front, „Palatul" l-a invitat pe Ion Antonescuîntr-o audienţă la
rege. M/ha/ Antonescu a venit, şi el, din proprie iniţiativă. A fost discutată situaţia
gravă din ţară. La cererea regelui M/ha/de a semna armistiţiul, fon Antonescu a
refuzat şi a fost arestat împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.
Arestat şi deţinut la început în Palatul Regal din Bucureşti, Ion Antonescu şi-a
redactat testamentul polit.c pe filele unei agende de birou, afirmând că „nu s-a
cramponat de putere". Apoi, sub pretextul unui Consiliu de Coroan ă, au fost
invitaţi la Palat majoritatea membrilor guvernului, care au fost aresta ţi. Un grup
de comunişti conduşi de Emil Bodnăraş au preluat paza celor doi Antoneşti şi a
celorlalţi arestaţi, -jare aveau să fie predaţi sovieticilor.
S-a trecut la primele măsuri politice şi militare impuse de noua situaţie din
ţară. Pe baza Bloculuf Naţional Democrat s-a format un nou guvern, la
conducerea căruia a fost numit generalul Constantin Sănătescu. S-au promulgat
decrete-lege privind amnistia generală, desfiinţarea lagărelor de muncă, eli-
berarea deţinuţilor politici, restabilirea cadrului democratic de dezvoltare a ţării.

352
 LEGENDA
Hotin Mogh'rtev
u. ;■-- R.
Cernăuţi lampol
■Soroca
Darahani
31.VIII.1944 24.vm.1944
\ Şiret . Dorohoi
Rădăuţi ifci;. Bălţi
"*■ ' ■'■■ZSi':-
;: ■-■■'V1.' Botoşani
v
Mălini F.2 UCRAINIAN
.1 Gr. Orhei
Paşcani
Direcţiile de înaintare ale trupelor torpâne Chisinău
}-----Direcţiile de deplasare 'ale trupelor române
Hust Tiraspol
(=3 Direcţiile de ofensivă ale trupelor sovietice
.... Direcţiile de deplasare
ale trupelor sovietice s Halmeu Siahet.-,-,.
----Aliniamentul frontului Satu Mare - .; • ,■,;.
Cărei Vişeul de Sus :*:■:.■ /■'.•.
la data de 24.VIII. Dfibrecen
Baia Mare Târgu Lăpuş>
Marghita • > r Q Năsăud
OraHea

/• .
«/Reghin
' A.6
GERMANĂ Targu
Mureş
L Timişo
ara
 BELGRAD
•Târgu Jiu

IUGOSLAVIA Turnu Severin

£\ Acţiuni ale unităţilor române

pentru nimicirea şi dezarmarea

trupelor hitleriste BUCUREŞTI ..•■• r
— Acţiuni ale trupelor hitleriste / Constanta
Caracal O"--.. Qlteniţa O
v » Acţiuni ale trupelor ungare
CorabiapJ' S Mangalia
(, _ Giurgiu*:' Turtucaia
1
Acţiuni ale trupelor române împotriva iexandria*
coloanelor hitleriste în interior Rusciuc " Or
O Zimnicea .
1UOIJIU\J
l.~ *■.■•*,•. I
 Coloană de prizonieri germani pe străzile Bucureştiului, în august 1944

Paralel, la Bucureşti au fost ocupate de către armată principalele instituţii de stat

şi militare, au fost blocate şi izolate obiectivele militare germane. La orele 22 s-a
radiodifuzat Proclamaţia regelui Mihai către ţară, care a anunţat lumii modificările
din conducerea politică a ţării, formarea unui nou guvern, ieşirea din războiul
contra Naţiunilor Unite şi alăturarea ţării noastre coaliţiei antihitleriste în lupta
pentru eliberarea Transilvaniei.
Vestea ieşirii României din război a fost salutată, în noaptea de 23 spre 24
august 1944, de manifestaţii spontane ale populaţiei bucureştene. Evenimentele
de la Bucureşti au constituit însă o totală surpriză pentru hitlerişti. Ministrul
Killingera avut, în aceeaşi seară, o audienţă la rege, unde i s-a oferit soluţia
retragerii în ordine din România a trupelor germane. Conducătorii nazişti au fost
avertizaţi, de reprezentanţii lor la Bucureşti, că actul de la 23 august 1944 a avut
„sprijinul complet al armatei şi poporului". Surprins şi depăşit total de
evenimente, Hitler a ordonat, însă, înăbuşirea insurecţiei române şi formarea
unui nou guvern, condus de un general român filo-german. Acesta a fost însă de
negăsit. Drept răspuns, sub oblăduirea hitleriştilor, s-a format la Viena un guvern
zis „românesc" condus de Horia Sima. Acesta a avut o existenţă efemeră. în
dimineaţa zilei de 24 august, după provocările germane din nordul Bucureştiului,
s-a ajuns la o stare de război între România şi Germania.
între 24-28 august 1944, la Bucureşti, pe Valea Prahovei, în porturile
dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, s-au desfăşurat lupte puternice
împotriva forţelor hitleriste. Lupta armată, generalizată la nivelul întregii ţări, a
demonstrat un caracter profund ofensiv, distrugând orice rezistenţă germană.
Efortul militar s-a desfăşurat în cooperare cu cetăţenii pentru depistarea
punctelor de luptă ale hitleriştilor. La Bucureşti, în ciuda bombardamentelor

354
 aeriene naziste din 24-26 august 1944,
care au provocat mari pagube materiale şi
umane, forţele militare române au luptat
din greu la Şcoala Superioară de Război,
Prefectura de Ilfov, podul Băneasa, Ho-
telul Princiar, bariera Rahova, pădurile
Băneasa şi Otopeni.
Până la 28 august, capitala a fost
curăţată de forţele hitleriste. Cu preţul a
1 400 de răniţi şi de morţi, au fost captu-
raţi 6 700 militari germani, dintre care 7
generali şi 358 ofiţeri. La 30 august, în
Bucureştiul eliberat au pătruns primele
unităţi militare sovietice.
Confruntări violente s-au desfăşurat
şi pe Valea Prahovei, la Braşov şi Bod. Au
căzut la datorie, menţinând funcţionale
centrele de exploatare petrolieră şi
reţeaua de comunicaţii între Muntenia şi
Transilvania, peste 800 de soldaţi din
cadrul armatei române. Au fost capturaţi
9 000 de hitlerişti, dintre care 147 ofiţeri şi
1 131 subofiţeri. în luptele din Dobrogea,
din porturile de la Dunăre, şi din Câmpia
Română armata română nu a precupeţit Trupele sovietice pătrund, la 30 august
nici un efort pentru a alunga pe hitlerişti 1944, în Bucureştiul eliberat de forţele
din ţară. Au fost luaţi prizonieri 10 000 insurecţionale
soldaţi şi ofiţeri germani. Totodată, s-au
luat importante măsuri militare pentru acoperirea frontierelor şi înlăturarea
oricăror incursiuni naziste în Banat şi în sudul Transilvaniei.
Ecoul şi urmările pentru evoluţia uittioafă a Români**' patti '" i
noastre la războiul antihitlerist. Evenimentele din august 1944 nu au
reprezentat doar o simplă remaniere de guvern, ci un act mult mai profund, o
schimbare a regimului pol/tic, care, în optica iniţiatorilor săi, trebuia să ducă la
reîntoarcerea ţării la regimul democratic.
La 23 august 1944 s-a desfăşurat o lovitură de stat, un act de inspiraţie
naţională, conceput şi organizat de reprezentanţii Palatului, şi în primul rând de
regele Mihai, partidele politice reprezentate în Blocul Naţional Democrat, în
împrejurări politico-militare favorabile, urmat de o acţiune militară în întreaga
ţară. Actul de curaj al monarhului român a fost salutat în epocă de toate
formaţiunile politice şi recunoscut pe plan internaţional. Prezidiul Sovietului
Suprem al U.R.S.S. i-a decernat acestuia, la 6 iulie 1945, cea mai înaltă
distincţie militară sovietică, Ordinul Victoriei, pe care l-au mai primit doar trei alte
personalităţi, iar preşedintele S.U.A., Harry Truman, i-a acordat, în mai 1947,
gradul de Comandor Şef al Legiunii de Merit.
Evenimentele din vara anului 1944 au avut importante urmări. Pe plan
logistic, ele au lipsit Germania hitleristă de mari rezerve de materii prime, şi în

355
 special petrol, mai ales că, în 1944, sondele de pe Valea Prahovei, singurele cu
o mare capacitate de extracţie, se aflau încă sub control german, alături de cele
din Ungaria, Galiţia şi Austria, reduse însă ca importanţă. Reluarea surselor
petrolului românesc l-a obsedat într-atât pe Hitler, încât a sperat să le
recucerească prin ultima ofensivă pe care a declanşat-o, în martie 1945, în
regiunea lacului Ba/aton. Din punct de vedere militar ş\ strategic, actul României
a modificat profund balanţa de forţe în sud-estul Europei, la un moment în care
nu se conturase, în mod foarte clar, înfrângerea Reichului nazist. Apărarea
germană s-a prăbuşit în aripa de sud a frontului de Răsărit şi s-a realizat, astfel,
cea mai mare deschidere de pe un teatru de operaţii militare, precum şi o uriaşă
translaţie de fronturi de pe Carpaţi pe Dunăre şi în Peninsula Balcanică. S-a
evitat, astfel, transformarea ţării în teatru de război, s-au creat condiţiile pentru
eliberarea nord-vestului Transilvaniei, răpit prin Dictatul de la Viena, ca şi pentru
scurtarea duratei conflictului mondial. De asemenea, gestul Rom âniei a
accentuat criza internă a statelor aliate Germaniei - Croaţia, Bulgaria, Finlanda,
Ungaria şi a grăbit ieşirea lor din tabăra fascistă.
Actul de la 23 august 1944 a produs însă şi intrarea României în sfera de
influenţă sovietică, în urma delimitării de către Marile Puteri a sferelor lor de
influenţă, ceea ce a avut drept rezultat, în final, şi instaurarea regimului comunist
în ţara noastră. în situaţia creată imediat după 23 august, România a fost
ocupată militar de Uniunea Sovietică, care a dezarmat şi, apoi, a deportat, în
lagărele din Siberia, 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români.
Din noaptea de 23 spre 24 august 1944 armata română s-a alăturat
Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist. După asigurarea frontierelor contra
oricăror agresiuni ale trupelor germane şi maghiare, în lunile septembrie-
octombrie 1944, armata română a luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub
ocupaţia străină. După 23 august 1944, zona de nord-vest a Transilvaniei a fost
declarată de horthyşti teatru de război. După ce au respins o ofensivă a trupelor
fasciste dinspre Cluj, Oradea şi sudul Banatului, în primele zile ale lunii
septembrie, şi apoi o alta pe Valea Mureşului, trupele române au ocupat, alături
de trupele sovietice, poziţii strategice în vederea ofensivei pentru eliberarea
totală a Transilvaniei, un rol important avându-l şi luptele eroice de la Oarba
de Mureş.
Lupte importante au avut loc pe Valea Mureşului, la vest de Munţii
Apuseni, în podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor, pentru eliberarea oraşelor
Turda, Cluj, Gilău, Huedin, Salonta, Oradea. în retragerea lor horthyştii au
săvârşit masacre asupra populaţiei civile româneşti, precum la Moisei, Săbişa,
Prundu-Bârgăului. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub fascişti ultimele
teritorii româneşti - oraşele Cărei şi Satu-Mare. Pe teritoriul Transilvaniei,
armata română a angajat efective de 270 000 de oameni, din care au căzut în
luptă circa 50 000 soldaţi şi ofiţeri. Au fost eliberate, cu cooperarea armatei
sovietice, 872 localităţi, dintre care 8 oraşe şi 18 localităţi importante.
După dezrobirea teritoriului naţional şi anularea, practic, a deciziei arbitrare
de ia Viena, din anul 1940, forţele militare române au luat parte, alături de
Armata Roşie, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei ş\ a unor zone din Austria.
în Ungaria, armata română a luptat pentru eliberarea oraşelor Nyiregyhâza,
Debreţin, forţarea cursului Tisei de mijloc, la marea operaţie de la Budapesta,

356
 Trupele române intrând în Cluj, la 11 octombrie 1944

cucerirea zonelor Munţilor Bukk, Mâtra şi Hegyalja, a oraşului Miskolc. Cu

participarea a 210 000 militari români, au fost eliberate, în total, 14 oraşe şi
1 223 comune. Inamicul a pierdut 42 000 combatanţi. în Cehoslovacia soldaţii şi
ofiţerii români s-au distins, în iarna anilor 1944-1945, la trecerea Munţilor

Armata română în războiul antihitlerist

 Soldaţi români în luptele de stradă de la Budapesta, în campania pentru eliberarea Ungariei

Metalici, Tatra, CarpaţiiAlbi, la forţarea masivelor Javorina, Nitra, a râurilor Hron

şi Morava, la eliberarea localităţilor Roznava, Lucenec, Banska-By strica, Zvolen.
Au fost dezrobite 1 722 de localităţi, din rândul celor 248 000 militari români
participanţi la luptă căzând 66 000 de oameni. Un regiment de care blindate
româneşti a înaintat pe teritoriul Austriei ajungând până aproape de Viena.
Bilanţul participării României la războiul antihitlerist o plasează pe locul al
patrulea în cadrul Naţiunilor Unite, efortul de război propriu cifrându-se, în plan
economico-financiar, la 1 200 000 dolari S.U.A., cursul anului 1938. Au acţionat
37 de divizii, reprezentând toate armele. Ritmul mediu de înaintare, din Do-
brogea până în podişul Boemiei, a fost de 6,5 km zilnic. Au fost forţate 12 cursuri
de apă şi 20 masive muntoase. Au fost eliberate 8 717 localităţi. Armata română
a provocat inamicului pierderi de 136 529 de combatanţi, morţi şi prizonieri.
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi,
apoi, de participarea la războiul antihitlerist. A urmat însă o evoluţie dramatică
pentru poporul român, în care, sub oblăduirea tacită a Marii Britanii şi Statelor
Unite, ce vânduseră practic România lui Sta/in, s-a instaurat, prin forţa Armatei
Roşii şi cu concursul comuniştilor, un regim politic şi economic aservit marelui
imperiu de la Răsărit.

**
*

Proclamaţia regelui Mihai către ţară, la 23 august 1944

358
1 „ROMÂNI
în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că
nu este decât o cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală ieşirea noastră din alianţa cu
puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite

„ROMÂNI
Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă
a Ţării, de a încheia pacea cu Naţiunile Unite România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea
Sovietică, Marea Britame şi Statele Unite ale Amencu. Din acest moment încetează lupta şi orice act
de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britame şi Statele
Unite Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere Naţiunile Unite ne-au garantat independenta
Ţării şi neamestecul în treburile noastre in'erne Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la
Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită

„ROMÂNI

Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa Oricine s-ar împotrivi hotărârii
noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al Neamului nostru Ordon
Armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui Toţi cetăţenii
să se strângă în jurul Tronului şi al Guvernului pentru salvarea Patriei Cel care nu va da ascultare
Guvernului se opune voinţei Poporului şi este un trădător de Ţară

„ROMÂNI
Dictatura a luat sfârşit şi ea încetează toate asupririle Noul Guvern înseamnă începutul unei
ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate
Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece
hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de
sub ocupaţie străină

„ROMÂNI
De curajul cu care vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la
dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuim
României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite "

Din raportul prezentat, în 1944, de feldmareşalul Keitel lui Hitler, în legătură cu consecinţele
actului de la 23 august 1944
, capitularea României, pe lângă consecinţele imediate de ordin militar, a produs în acelaşi
timp pierderea teritoriului nu numai al României, ci şi al Bulgariei, Iugoslaviei şi Greciei, punând în
pericol toată armata germană din Balcani Deosebit de pierderea poziţiilor în Carpaţi, pierderea
grânarului şi petrolului românesc constituie o altă mare şi grea lovitură "

Ministrul german al armamentului, Albert Speer, despre evenimentele din august 1944 în
România
„începând din iunie 1944 nu puteam asigura decât sub 50 000 tone benzină lunar, tar din
august, când trupele noastre au trebuit să părăsească România, cifra a scăzut sub 20 000 de tone
Era clar că mergem spre dezastru Aceasta a fost cauza înfrângerii Ea a apărut nu ca urmare a
bombardamentelor strategice aeriene, executate de britanici şi americani, întrucât producţia

359
continua să sporească la sondele din vest, ci prin pierderile, după 23 august 1944, a surselor de
aprovizionare din România (...). Fără doar şi poate, acea zi de 23 august a dus la întorsătura
decisivă în istoria producţiei şi economiei de război, deci în istoria conflagraţiei însăşi."

TEMĂ:
1 Care erau soluţiile politico-diplomatice întrevăzute, în anul 1944, pentru ieşirea României
2 lî.stratMpoziţia Reichului nazist faţă de actul de la 23 august 1944 în România.
\ Care a fost reacţia principalelor forţe politice interne faţă de actul de la 23 august 1944? 4
Prezentaţi consecinţele actului de la 23 august 1944 pentru desfăşurarea celei de a doua
conflagraţii mondiale
 ROMÂNIA PE DRUMUL CĂTRE TOTALITARISMUL COMUNIST
(1944- 1947)

- OCUPAŢIA MILITARĂ SOVIETICĂ, CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU CU

UNITE.
-EVOLUŢII POLITICE {23 AUGUST 1944 - 6 MARTIE 1945)
COMUNIŞTILOR DE LICHIDARE A CADRULUI DEMOCRATIC DE Dl
A ROMÂNIEI.
-GUVERNUL PETRU GROZA - INSTRUMENT AL COMUNA
LICHIDAREA OPOZIŢIEI POLITICE.
- ABDICAREA SILITĂ Â REGELUI MIHAI SI URMĂRILE SALE.

După 23 august 1944, majoritatea forţelor politice interne au susţinut

necesitatea revenirii ţării la cadrul de dezvoltare democratic. Decretul nr. 1626
din 31 august 1944 a repus, parţial, în drepturi Constituţia din 1923. Dar,
înţelegerile secrete între Marile Puteri au decis altfel soarta României. La 9
octombrie 1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill a propus lui
Sta/in şi a obţinut din partea sa împărţirea Europei de Est şi Sud-Est în sfere de
influenţă, după cum urmează:

Tara Procent de influenţă

U.R.S.S. Marea Britanie

S.U.A.
România 90% 10%
Grecia 10% 90%
Iugoslavia 50% 50%
Ungaria 50% 50%
Bulgaria 75% 25%

Soarta a milioane de locuitori a fost decisă astfel printr-un simplu petic de

hârtie cu câteva socoteli. Adevăratul partaj al Europei în sfere de influenţă îşi are
originea încă în înţelegerea de la Teheran din 1943. în cadrul întâlnirii la nivel
înalt de la lalta (februarie 1945), aproape muribund, preşedintele american
Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. O scrisoare a premierului britanic
către Sta/in, din 29 aprilie, 1945, a recunoscut interesele predominante ale
U.R.S.S. în Bulgaria şi România.
România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de
Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într-un satelit sovietic

361
 Conferinţa de la lalta, din 1945

încălcând în mod brutal drepturile şi libertăţile omului, suveranitatea naţională,

sovieticii au trecut la intimidarea populaţiei şi armatei române. Au avut loc jafuri,
violenţe, furturi, devastări, rechiziţii de animale, mijloace de transport şi bunuri
materiale. în ciuda a numeroase proteste oficiale au fost deportaţi în Uniunea
Sovietică cetăţeni, soldaţi, ofiţeri români, şi locuitori de origine germană. Pentru
a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţia de forţă, guvernul
sovietic a tergiversat cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara
noastră.
Delegaţia română însărcinată cu semnarea armistiţiului şi formată din
Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu,
generalul Dumitru Dămăceanu a sosit la Moscova la 4 septembrie 1944, dar a
fost primită de ministrul de externe Molotov abia peste şase zile, când textul
acordului era deja stabilit de către sovietici. în cadrul contactelor oficiale nu s-a
acceptat nici o sugestie din partea reprezentanţilor români. Convenţia de
armistiţiu între România şi Naţiunile Unite s-a semnat la 12 septembrie 1944 la
Moscova. Ea a depăşit însă cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil
dictat, un instrument în mâna U.R.S.S., pentru a-şi impune voinţa în România şi
faţă de care Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au schiţat nici un gest
de dezaprobare. Armistiţiul a fost semnat, în numele coaliţiei antihitleriste, de
mareşalul Rodion Malinovski. România a fost considerată un stat învins şi nu
unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul
de cobeligerant. Ea a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie,
ceea ce a semnificat un efort financiar de 2 miliarde de dolari S.U.A., cursul
anului 1944-1945. De asemenea, ţara noastră a fost obligată la plata în şase ani
a unor uriaşe despăgubiri de război, cifrate la 300 milioane de dolari, în

362
mărfuri-cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale. S-a
recunoscut faptul că România a ieşit din război doar la 24 august 1944. S-a
prevăzut, totodată, anularea Dictatului de la Viena din 1940, iar nord-vestul
Transilvaniei a trecut sub administraţia provizorie a Armatei Roşii. Retrocedarea
acestui teritoriu către România urma să se facă în urma stabilirii unei guvernări
„democratice" în ţară, practic un şantaj politic din partea U.R.S.S. Graniţa
româno-sovietică a fost restabilită pe Prut, aşa cum se înfăţişa la 28 iunie 1940.
S-a format Comisia Aliată de Control cu sediul la Bucureşti, dominată de
reprezentanţii sovietici şi în care Marea Britanie şi S.U.A. aveau un rol pur
figurativ. Comisia a avut următoarea componenţă: generalii /van Susaikov, şi
respectiv V. P. Vinogradov- U.R.S.S., mareşalul aerului Dona/d F. Stevenson
-Anglia, generalul Cort/and Van R. Schuy/er-S.UA. Astfel, au fost încălcate cu
premeditare, de către Aliaţi, toate angajamentele luate faţă de România, ei
neţinând seamă de nici una din consecinţele actului de la 23 august 1944.
Evoluţii politice (23 august 1944-6 martie 10.15). Politica de lichidare a
cadrului democratic de dezvoltare a României. în evoluţia forţată a societăţii
româneşti de la autoritarism la totalitarism perioada dintre 23 august 1944-6
martie 1945 a fost una din cele mai dramatice, căci în cadrul evoluţiilor politice
complexe au fost aduse cele mai grave atingeri fiinţei naţionale şi suveranităţii
de stat.
în ultimele patru luni ale anului 1944, la conducerea ţării s-au perindat
două guverne conduse de generalul Constantin Sănătescu. în ciuda eforturilor
sale de a repune în vigoare Constituţia din 1923, executivul s-a confruntat cu
consecinţele ocupaţiei trupelor sovietice şi a continuării operaţiilor militare în
conflictul mondial. Moldova şi nord-vestul Transilvaniei se aflau sub administraţia
militară a U.R.S.S. La 12 septembrie s-a introdus cenzura prealabilă a presei. în
acelaşi timp, s-a intensificat, procesul de penetrare, de către comunişti, a
aparatului de conducere a ţării, prima treaptă către preluarea întregii puteri
politice. Comuniştii au stabilit cu sprijinul Moscovei toate actele politice ale
guvernelor Sănătescu şi Rădescu. La 12 octombrie P.C.R. şi P.S.D. au părăsit
Blocul Naţional Democrat, iar peste patru zile reprezentanţii lor au ieşit şi din
guvern. Cele două partide au pus bazele unei noi coaliţii politice, Frontul
Naţional Democrat, sub masca căruia s-a pregătit ascensiunea la conducerea
ţării a comuniştilor. în noul guvern Sănătescu (octombrie-decembrie 1944) au
intrat Petru Groza, ca vicepremier, Teohari Georgescu, subsecretar de stat la
Minsterul de Interne, Gheorghe Gheorghiu-Dej la Ministerul Comunicaţiilor,
LucreţiuPătrăşcanula Justiţie, Ştefan Voitec\a Educaţia Naţională.
După 23 august 1944, partidul comunist s-a angajat pe drumul luptei
pentru puterea politică şi instaurarea unui regim politic antidemocratic. La finele
anului 1944 şi începutul lui 1945 partidul număra câteva zeci de mii de membrii,
dar efectivele sale au sporit rapid printr-o propagandă demagogică, incluzând
chiar şi membri ai fostei Gărzi de Fier. în octombrie 1945 au fost înregistraţi
256 863 membri, pentru ca la sfârşitul lui 1947 numărul lor să ajungă la 803 831
persoane. La nivelul conducerii centrale activau, deocamdată în cadrul aceluiaşi
obiectiv fundamental - lupta pentru puterea politică - o grupare din interiorul
ţării: Constantin Pârvulescu, losif Rangheţ Gheorghe Gheorghiu-Dej şi o alta
venită din Uniunea Sovietică - Ana Pauker, Vasile Luca.

363
 în scop tactic, comuniştii au sprijinit
guvernele Sănătescu, în care şi-au mărit
treptat influenţa, folosindu-se de disen-
siunile dintre unele partide politice şi chiar
din interiorul lor. Ei au profesat un „refor-
mism" demagogic şi o propagandă abilă
pentru a-şi atrage masele. Bucurându-se
de protecţia şi concursul Armatei Roşii,
comuniştii au dezlănţuit teroarea, violenţa
şi au manipulat masele popolare sub
lozinca „democratizării"ţări.
La 6 decembrie 1944 s-a constituit un nou guvern condus de
generalul Nicolae Rădescu. Acesta şi-a desfăşurat activitatea în condiţii foarte
grele, impuse de încercarea comuniştilor de a răsturna prin forţă guvernul legal
constituit. în mari mitinguri şi demonstraţii organizate de comunişti, cu sprijin
sovietic, erau înfierate aşa-zisele trădări ale partidelor naţional-liberal şi
naţional-ţărănesc, guvernul fiind acuzat că proteja pe criminalii de război. în
ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de ministru al transporturilor,
a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucţiuni pentru intensificarea luptei
comuniştilor români pentru a prelua puterea.
Regele Mihai

în provincie au fost ocupate cu forţa primăriile şi prefecturile, unde au fost

instalaţi comunişti, de cele mai multe ori total nepregătiţi pentru funcţia res-
pectivă. Totodată, s-au organizat gărzi „muncitoreşti", de fapt, cete de bătăuşi,
care au fost utilizate mai ales după ce Teohari Georgescu a început să gireze
Ministerul de Interne. Zona de nord-vest a Transilvaniei era administrată direct
de către sovietici. Sub presiunea delegaţilor sovietici din Comisia Aliată de
Control, concomitent cu reducerea forţelor armate române în ţară, au fost dislo-
cate noi unităţi militare sovietice la Ploieşti, Arad, Deva şi Petroşani. Atunci când
primul-ministru a anunţat, în discursul din 11 februarie 1945, de la sala „Scala"
din Bucureşti, măsuri ferme pentru a apăra cu orice preţ ordinea în stat, în faţa
agitaţiilor comuniştilor, după manifestările de la întreprinderea Malaxa din Bucu-
reşti, aceştia au provocat, la 24 februarie 1945, incidente la Bucureşti, Braşov,
Caracal, Craiova şi în alte localităţi. în capitală, în condiţiile unei demonstraţii de
protest faţă de creşterea pericolului comunist, în faţa Ministerului de Interne, s-au
tras focuri de armă dintr-o maşină a sindicaliştilor comunişti. Au căzut victime,
dar cele acuzate au fost tot partidele naţional - liberal şi naţional - ţărănesc.
Deoarece agitaţiile comuniştilor s-au intensificat, la 24 februarie 1945 a
sosit la Bucureşti adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei lanuarevici
Vâşinski. Acesta a cerut regelui Mihai, în termeni violenţi, demiterea generalului
Rădescu şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. La refuzul
regelui, ce nu avea nici un motiv constituţional de a-l înlocui pe primul-ministru,
s-a trecut la măsuri de intimidare. După cum îşi amintea Constantin Vişoianu, la

364
 una dintre întrevederi, depăşind unele- din cele mai elementare reguli
diplomatice, diplomatul sovietic a bătut cu pumnul în masă, cerând imperios
monarhului demiterea guvernului, iar la plecare a trântit uşa cabinetului, încât a
căzut tencuiala din jurul tocurilor. Cu prilejul unei audienţe, la afirmaţia regelui că
la Conferinţa de la lalta s-a decis ca popoarele din sud-estul Europei s ă-şi
decidă singure soarta, Vâşinski i-a ripostat brutal lui Mihai, declarând în mod
cinic că: „lalta sunt eu".
La Bucureşti au fost concentrate unităţi sovietice de blindate, aviaţia a
efectuat zboruri la joasă altitudine, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui
Stat Major, a fost interzisă legătura cu armatele române de pe front, radioul şi
presa au trecut sub control sovietic. în atari împrejurări, la 1 martie 1945
generalul Rădescu a demisionat, refugiindu-se apoi la ambasada britanică şi de
acolo în străinătate. A fost însărcinat cu formarea noului guvern prinţul Barbu
Ştirbey. Acesta a eşuat însă în încercarea sa. într-o nouă întrevedere cu regele,
Vâşinski I-a ameninţat că dacă nu-l va numi pe Petru Groza prim-ministru România
urma să fie lichidată ca stat independent. După noi presiuni morale, politice şi
militare, regele a cedat şi i-a încredinţat lui Grozaformarea noului guvern, în care
au intrat reprezentanţii Frontului Plugarilor, P.N.Ţ., - Anton Alexandrescu, P.N.L.
-Gheorghe Tătărescu, P.S.D. El era controlat de comunişti.
Guvernul Petru Gioia - instrumont a! con.ci-f ţâf;; -»::? Lovirea
opoziţiei politice. Impunerea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza a
marcat instaurarea la putere a regimului comunist. El a inaugurat, prin politica
sa, drumul către lichidarea oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Groza şi Sta/in,
Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat, firesc, ca parte a teritoriului său naţional, în
stăpânirea României. în ca.drul activităţii de reorganizare internă a societăţii
româneşti la nivel economic şi politic, la 23 martie 1945 s-a decis realizarea unei
reforme agrare. Au fost expropriate terenurile arabile mai mari de 50 ha, în total
1 468 946 ha, din care 1 109 562 ha au fost împărţite la 917 777 familii ţărăneşti.
Prin aceasta, marile proprietăţi funciare au fost desfiinţate, ceea ce au avut
urmări semnificative din punct de vedere social.
Acelaşi guvern care s-a autoproclamat apărător al democraţieiş\ cuceririlor
revoluţionare ale poporului, a suprimat, în mod treptat şi drastic, libertatea
presei, interzicând ziarele de opoziţie, a impus legea epurării aparatului de stat
(30 martie 1945), a creat tribunalele populare şi a organizat lagărele de deţinuţi
politici. S-au pus şi bazele primelor sovromuri, oficial societăţi mixte româno-
sovietice, de fapt, instrumente de exploatare şi control economic a ţării noastre şi
a resurselor sale naturale de către U.R.S.S.
în aceste condiţii, ambasadorul S.U.A. la Moscova, Averell Harimann, i-a
propus lui Molotov ca S.U.A. şi Uniunea Sovietică să dezbată situaţia din
România. în acelaşi timp, au avut loc în ţară unele contacte între oamenii politici
în vederea realizării unui guvern reprezentativ. La 19 august 1945, diplomaţii
britanici la Bucureşti au avertizat pe rege că nu recunosc guvernul Groza. Astfel,
regele Mihai, după ce a înaintat o notă Comisiei Aliate de Control în legătură cu
poziţia sa faţă de guvernul Groza şi a refuzat să ia parte, alături de membrii
executivului, la parada şi la festivităţile din ziua de 23 august 1945, a încetat să

365
 mai aibă contacte cu guvernul şi să ratifice decretele sale. Aceasta este
cunoscută în istorie sub numele de greva regală. Monarhul a sperat, aşadar, ca
prin actul său să provoace demisia guvenului Groza, nerecunoscut de Marea
Bntanie şi S.U.A. A fost una din ultimele sale încercări de a se opune
comunizării ţării, neştiind însă că acordurile secrete între Marile Puteri plasaseră
deja ţara noastră în sfera de influenţă sovietică.
La 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a regelui, a avut loc, la
Bucureşti, în Piaţa Palatului, cu participarea a peste 150 000 de prsoane, în
marea majoritate tineri, prima mare demonstraţie anticomunistă. Ea a fost
organizată, totodată, de tineretul din P.N.L., P.N.Ţ., ca o manifestare de simpatie
fată de regele aflat în „grevă" la Sinaia, şi de protest hotărât faţă de politica
guvernului Groza. Grupuri de provocatori comunişti s-au amestecat însă între
demonstranţi. Apoi, camioane ale Poliţiei şi detaşamente înarmate ale comu-
niştilor au intrat în plin, în mulţime, provocând numeroase victime. Sub pretextul
„apărării Ministerului de Interne" s-a tras cu mitraliera de la ferestrele acestei
instituţii. S-au operat peste 1 000 de arestări. Presa comunistă s-a dezlănţuit
împotriva participanţilor etichetându-i „fascişti, asasini, reacţionari" şi a cerut
dizolvarea partidelor opozitei şi arestarea conducătorilor lor.
Evenimentele din România au fost dezbătute şi la reuniunile miniştrilor de
externe ai S.U.A., U.R.S.S., Mani Britanii din 11 septembrie - 2 octombrie 1945,
şi respectiv 16-26 decembrie 1945. S-a decis să se ceară Bucureştiului
reorganizarea guvernului prin includerea unor reprezentanţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ. şi
organizarea de alegeri libere. în ultimul ceas, politicienii britanici şi americani
schiţau unele gesturi de protest faţă de excesele comuniste, din păcate doar
simbolice, căci România căzuse iremediabil sub dominaţia sovietică. La 31
decembrie 1945 - 1 ianuarie 1946 a avut loc vizita la Bucureşti a unei delegaţii
mixte - Al. Vâşinski (U.R.S.S.), Avere// Harimann (S.U.A.) şi Archibald Clark-
Kerr (Marea Britanie), ce a comunicat factorilor români deciziile reuniunilor
miniştrilor de externe ai Marilor Puteri. La 6 ianuarie 1946, prin decret regal au
fost numiţi în guvernul Groza Mihail Romniceanu, din partea P.N.L, şi Emil
Haţieganu, din partea P.N.Ţ. Greva regală a încetat. Peste o lună, guvernul
român a fost recunoscut de guvernele occidentale.
Având şi girul tacit al străinătăţii, guvernul Petru Groza s-a lansat într-o
campanie fără precedent împotriva opoziţiei. Procesele politice din anii 1946-
1947 au constituit o nouă etapă a prigoanei comuniste în România. Se urmărea,
practic, exterminarea fizică a tuturor adversarilor politici ai regimului comunist.
Tribunalele poporului au judecat şi condamnat drept „criminali de război" foşti
funcţionari superiori şi membrii ai guvernului Antonescu. Astfel, au fost
condamnaţi, între alţii, generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei,
generalul Calotescu, guvernatorul în nordul Bucovinei. între 7 şi 18 mai 1946, în
cadrul aşa-zisului „proces al marii trădării naţionale" - o sinistră înscenare
juridică regizată de comunişti - au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, printre
alţii, Ion şi Mihai Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, propunând regelui Minai I
respingerea cererii de graţiere. Cei doi, alături de Constantin Vasiliuş\ Gheorghe
Alexianu, au fost executaţi la 1 iunie 1946. în noiembrie 1946, sub aceeaşi
acuzaţie, de „criminal de război", a fost condamnat şi generalul A/dea, unul
dintre participanţii la actul din 23 august 1944.

366
 în rândul aceloraşi măsuri s-au înscris
1
şi
desfiinţarea, în iulie 1946, a Senatului, Sen «Montata considerat „un
organ reacţionar" şi publicarea unei noi legi electorale.
Pe baza sa s-au organizat alegerile din *■* «c.
19
noiembrie 1946. Partidele satelite Blhsl
comuniştilor au format, la 17 mai 1946, Jttioneitu , Blocul
CouUnUn X. Vtctltu J
Partidelor Democratice, ce reunea P.C.R., P.S.D.,
P.N.L. - Gheorghe Tătărescu, P.N.Ţ. - >ndu t>> Ueoi, Anton Ale-
xandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul \
Naţional
Popular. Alegerile au fost proclamate, de X H -TII propaganda
CMtivctu ,
oficală, „libere şi nestingherite". în CoacuatlB realitate a fost
vorba de un fals grosolan al guvernului rsalan: Petru Groza,
care a modificat votul real al corpului electoral pentru forţele aşa-zis
democratice. După frauda electorală, 78,46% din voturi au revenit Blocului
Partide/or Democratice, ce a preluat 376 din totalul de 414 mandate, - o
sinistră înscenare judiciară regizată Rezoluţia de execuţie pentru primii patru
de comunişti - Partidul Naţional condamnaţi la moarte şi de comutare pentru
Ţărănesc a avut 77 locuri de deputaţi, ultimii trei,'pusă de Petru Groza pe adresa către
Tribunalul Poporului
iar Partidul
Delegaţia română la Conferinţa de
Pace de la Paris (1947)

367
 Semnarea Tratatului sovieto-român din 1948

National Liberali locuri. Deşi a fost sfătuit să nu accepte deschiderea lucrărilor

Adunării Deputaţilor, căci rezultatele alegerilor fuseseră clar măsluite, regele a
acceptat în cele din urmă şi a rostit, la 1 decembrie 1946, discursul inaugural.
Pentru Mihai, aceasta a reprezentat încă un pas înapoi. Cu atributele puterii mult
micşorate, Monarhia, ca instituţie politică tradiţională, nu a mai putut să se opună
comunizării ţării.
O problemă deosebită în această perioadă a constituit-o şi cea legată de
reafirmarea locului şi rolului României în noul raport de forţe, pe plan
internaţional, la finele conflictului mondial. La 29 iulie 1946 a sosit la Paris
delegaţia română participantă la Conferinţa de Pace după cel de-al doilea război
mondial. în cadrul negocierilor care au avut loc până la 10 februarie 1947, când
s-a semnat documentul final, diplomaţii români au susţinut necesitatea
recunoaşterii cobeligeranţei ţării noastre, adică a participării sale, după 23
august 1944, la războiul antihitlerist. Au fost abordate şi numeroase aspecte ale
problematicii economice şi politice.
La 8 februarie 1947 a fost publicată o notă oficială a guvernului român în
legătură cu o serie de observaţii la prevederile Tratatului de pace. S-a exprimat
regretul că, în ciuda tuturor eforturilor diplomatice, nu s-a recunoscut
cobeligeranţa României. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat, cu toate acestea,
la 23 august 1947, documentele păcii de la Paris. Stipulaţiile lor au fost dure
pentru ţara noastră: România a fost obligată să plătească U.R.S.S. mari
despăgubiri de război, însumând peste 2 miliarde lei. S-a decis ca prezenţa în
ţara noastră a forţelor armate aliate, în speţă sovietice, să dureze 90 zile
invocându-se menţinerea liniilor de comunicaţie cu Armata Roşie din Austria. în
realitate, prezenţa trupelor străine s-a prelungit până în anul 1958. S-a apreciat
însă, pozitiv] faptul că România a încetat la 24 august 1944 lupta contra
Naţiunilor Unite. Graniţele României au fost reconfirmate ca fiind cele de la 1
ianuarie 1944, prevăzându-se însă anularea Dictatului de la Viena. Basarabia şi
Bucovina au rămas ocupate de Uniunea Sovietică, p pulaţia din aceste zone
fiind supusă, din nou, exceselor rusificării forţate. S-a înscris, de asemenea,
principiul liberei navigaţii pe Dunăre şi necesitatea instaurării în ţară a unui regim
democratic. Clauza privind desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist şi pedepsirea

368
 criminalilor de război a permis guvernului Groza numeroase abuzuri, ce s-au
adăugat celorlalte, care au dus la distrugerea opoziţiei politice.
în acelaşi timp, unii oameni politici, de cultură şi militari, care se aflau în
străinătate, încercând să se opună regimului comunist în curs de stabilizare în
România, s-au străduit să pună bazele exilului românesc. între aceştia pot fi
menţionaţi generalul Nicolae Rădescu, Viorel V. Ti/ea, Constantin Vişoianu,
Grigore Gafencu, generalul Ion Gheorghe, Grigore Niculescu-Buzeşti, Brutus
Coste, Victor Cădere. S-a constituit Comitetul Naţional Român, care urma să
atragă atenţia lumii asupra consecinţelor instaurării comunismului în România.
Acesta cuprindea 10 membri dintre personalităţile reprezentative ale exilului
românesc. în 1950 a fost numit la conducerea sa Constantin Vişoianu. Comitetul
a organizat, la Paris, Societatea Culturală Caro/1, care a publicat periodicul „La
Nation Roumaine". Exilaţii români au participat, de asemenea, la activitatea unor
organisme internaţionale, ca Free Europe Committee, National Committee fora
Free Europe, Assembly of Captive European Nations.
în anul 1947, ritmul sovietizării României, al cărei agent executiv a fost
guvernul Petru Groza, s-a intensificat. La nivel economic, s-a trecut la etatizarea
Băncii Naţionale, citadelă financiară tradiţională a liberalilor, la realizarea unei
reforme monetare, la crearea oficiilor industriale. Aceste măsuri au jalonat
drumul către realizarea unei economii centralizate. în plan politic, a continuat, cu
asiduitate, campania de discreditare a liderilor partidelor politice adverse, în
vederea aducerii la tăcere a opoziţiei democratice. în aprilie 1947 s-a organizat
înscenarea de la Tămădău, în care au fost implicaţi fruntaşi ai PNŢ. Lideri ai
ţărăniştilor au fost atraşi în cursă, promiţându-li-se că vor fi ajutaţi să părăsească
ţara pe calea aerului. Prinşi în flagrant delict, aceştia au fost arestaţi. Dominată de
comunişti, Adunarea Deputaţilor a decis, la 19 iulie 1947, ridicarea imunităţii
parlamentare pentru reprezentanţii naţional-ţărănişti, ceea ce a permis arestarea
lui luliu Maniu şi a altor fruntaşi ai partidului. Ei au fost judecaţi între 29 octombrie
şi 4 noiembrie 1947 şi condamnaţi la ani grei de închisoare. în acelaşi an şi-a
încetat existenţa şi Partidul Naţional Liberal, ziarul său, „Liberalul", continuând să
apară până în noiembrie 1947. în aceeaşi lună, au fost înlăturaţi din guvern şi
reprezentanţii grupării lui Gheorghe Tătărescu care făcuseră, indirect, jocul
comuniştilor. în aceste împrejurări, lichidând orice formă de manifestare a
democraţiei parlamentare, partidul comunist a devenit partidul unic, reprezentant al
unui regim dictatorial, ce a nesocotit profund drepurile şi libertăţile individuale.
Abdicarrr; silită a regf ! ui Mihai şi urmările safe Cu precădere după
1944, Monarhia a avut, în România, atribuţii mai ales la nivel protocolar. Comu-
niştii au menţinut-o ca instituţie din considerente strategice, având în vedere, în
special, tradiţia şi sensurile sale simbolice, din ce în ce mai estompate însă.
Regele Mihai a asistat, astfel, neputincios, la încălcarea flagrantă a cadrului
democratic al vieţii politice româneşti. Ultima sa încercare de a se opune acestui
curs al istoriei a fost „greva regală"din anii 1945-1946, ce a eşuat însă. în 1947,
regele Mihai era unicul obstacol în calea deplinei comunizării a ţării. în acelaşi
timp, România era, în 1947, singura ţară din zonă ce mai păstra instituţia
Monarhiei.
în noiembrie 1947, regele, a fost invitat la Londra, la căsătoria prinţesei
Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a ll-a) cu prinţul Philip de Grecia'. La

Caricatură apărută în presa franceză, în
1947, pe seama expansiunii U.R.S.S., în sud-
estul Europei
plecare, el a împuternicit guvernul să
conducă ţara în lipsa sa, ceea ce a
constituit încă un pas pe drumul spre
putere al comuniştilor la Bucureşti. Unii
se şi întrebau dacă monarhul se va
mai întoarce în ţară, căci, oricum, nu
mai avea o putere de decizie, ci doar
un rol decorativ. Pe lângă festivităţile
din capitala britanică, la care a luat
parte, regele a purtat o serie de
tratative cu unii oameni politici, ca
generalul Smuts, Winston Churchill,
Clement At/ee, ambasadorul S.U.A. la
Londra. Unii l-au sfătuit să se întoarcă
în ţară, alţii, dimpotrivă, să rămână în
străinătate şi să formeze un guvern în
exil. Cu acelaşi prilej, Mihaia cunoscut
pe Ana de Bourbon-Parma, membră a
familiei regale a Danemarcei, cu care
ulterior s-a şj căsătorit.

M/hai s-a întors în ţară la 21 decembrie 1947, dar s-a bucurat de o primire
foarte rece din partea membrilor guvernului. Planul înlăturării sale fusese stabilit
deja de către comunişti, iar unele ministere cheie erau deja în mâna acestora.
In toamnă, Ana Pauker fusese numită ministru de externe, iar la 24 decembrie
1947, Emil Bodnăraş ministru al apărării naţionale. în cadrul armatei, puternic
infiltrată de comunişti, s-au luat o serie de măsuri: schimbări de cadre superioare,
alarmarea unor unităţi militare, consemnarea în cazarmă a ofiţerilor batalionului
Gărzii Regale, întărirea pazei la depozitele de armament. S-au întreprins,
totodată, unele măsuri pentru controlul principalelor obiective de stat.
La 29 decembrie 1947, Petru Groza i-a cerut regelui să îl primească în
audienţă, a doua zi, la Bucureşti. M/hai a sperat că urma să se abordeze
problema căsătoriei sale. întrevederea a avut loc la 30 decembrie 1947, la
palatul Elisabeta din Capitală, şi a fost foarte tensionată. Regele şi regina-mamă
Elena au fost confruntaţi cu cererea lui Petru Grozaşi Gheorghe Gheorghiu-Dej,
ca regele să abdice imediat. Sub ameninţarea unor presiuni morale, regele a
abdicat (Ulterior, în mod abuziv, şi desigur, la indicaţiile Moscovei, guvernul
comunist, condus de Petru Groza, a retras, la 22 mai 1948, cetăţenia română
regelui M/hai şi altor membrii ai familiei sale - Elisabeta de Hohenzollern,
Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern.). în după-amiaza aceleiaşi
zile a fost informat guvernul, iar seara Parlamentul. România s-a proclamat
republică. S-a format un Prezidiu al Republicii Populare Române, compus
din Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Gheorghe Stere, Ion Niculi,
Ştefan Voitec. Acesta nu a jucat decât un rol figurativ, căci factorul de decizie
rămânea partidul comunist. înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii
făceau parte din logica înăspririi liniei politice a stalinismului. România va
evolua, de acum înainte, strict, în cadrele trasate de U.R.S.S. prin intermediul
comuniştilor.
înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a creat condiţiile pentru o
modificare silită şi forţată a formei de guvernare în România. Ea a marcat un pas
decisiv pe calea preluării întregii puteri politice de către comunişti, care au trasat,
astfel, o direcţie de dezvoltare cu totul în contra spiritului democratic al poporului
roman.

Din scrisoarea lui Onisifor Ghibu, din 1945, către Petru Groza '

„Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării
de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. în urma acestei
catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect
şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului
său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor: Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu,
-încotro mergi? Vrei să mai trăieşti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu
perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă, prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?
Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, primul-Ministru al ţării,
care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun
român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţa conştiinţei tale proprii, nici în faţa
contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-şi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai
dispus şi dispui de viaţa lor şi a urmaşilor lor, nici în faţa tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva
cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României, din anul 1946, că: „noi suntem oameni mici
şi trecători, - noi nu facem istorie, - noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor"
(pag. 101 şi 132) - această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei
până azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi
exercitezi - cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte
cunoaşte istoria noastră naţională.
De aceea, până ce te vei judeca tu însuţi şi te vei spovedi în faţa lumii, până ce se va mai
găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judeca istoria, mă socotesc în drept
să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar
în numele umanităţii".

TEMĂ:
1. Care au fost consecinţele înţelegerii de la lalta, din 1945, pentru România?
2. Precizaţi natura raporturilor româno-sovietice între 1944—1945.
1. Ilustraţi principalele căi de preluare a puterii politice de către comunişti în România, între
1944 1947.
 REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1948-1989)

- STALINIZAREA ROMÂNIEI.
- CĂTRE O RELATIVĂ DESTINDERE INTERNĂ.
- REGIMUL NEOSTALINIST AL LUI NICOLAE CEAUŞESCU.

Stalinizarea României. După 1947, în evoluţia forţată către comunism a

tării noastre pot fi indentificate câteva etape de dezvoltare şi anume: 1) 1948-
1964-perioada preluării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti, în
cadrul unui proces specific de stalinizare; 2) 1965-1974 - perioada unei relative
destinderi interne; 3) 1974-1989 - perioada regimului ceauşist, de esenţă
neostalinistă. într-o astfel de periodizare trebuie să ţinem seama de amploarea
mutaţiilor survenite în istoria naţională, începând chiar din 1944, de rezistenţa în
ţară ia instaurarea regimului comunist, de abandonarea României de către
puterile vest-europene şi stalinizarea sa de către U.R.S.S., în urma deciziilor de
la lalta, de alunecarea către comunism, de la unul de inspiraţie sovietică la altul
de inspiraţie naţională, ilustrat de dictatura lui Nicolae Ceauşescu.
începând cu 1948, comuniştii au avut drum liber în România pentru
introducerea modelului stalinist în toate componentele societăţii. Prin mijloace
economice şi politice, uneori paşnice, dar mai ales violente, reprezentanţii
comunişti au acţionat nestingherit împotriva tututror acelor forţe care militau
pentru pluralism şi democraţie, adepţii lor fund, în marea lor majoritate,
exterminaţi fizic. Sistemul represiv practicat de către comuniştii români a generat
o teamă viscerală, care şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv.
Adept al dirijismului economic, aşa cum a reieşit încă din documentele
Conferinţei din octombrie 1945, partidul comunist a luptat împotriva proprietăţii
particulare în economie.
Spre deosebire de politica de naţionalizare practicată de unele guverne
vest-europene imediat după 1946, în România, „naţionalizarea", ca şi
industrializarea de altfel au avut la bază obsesia ideologică a comuniştilor de a
controla tot; „naţionalizarea" comunistă a avut, practic, un caracter de confiscare.
Un pas semnificativ a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost etatizate 1060
de întreprinderi industriale şi miniere. în noiembrie 1948, controlul statului s-a
extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra
farmaciilor, intreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-
culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată).
Deoarece au sperat să obţină mari profituri, după 1949 comuniştii şi-au
intensificat prezenţa în lumea satelor, spre a-i sili pe ţărani, prin toate mijloacele,
de cele mai multe ori violente, să intre în gospodăriile colective. începea
colectivizarea, un proces punctat de grave abuzuri şi violenţe, care au trezit

379
 Demonstraţie comunistă în România, în 1948

numeroase nemulţumiri în rândul ţăranilor. Colectivizarea a generat răsturnarea

gravă a structurilor tradiţionale ale satului românesc şi a sistemului său propriu
de valori. în 1949 se formaseră abia 55 gospodării agricole, iar suprafaţa arabilă
aferentă lor reprezenta 8% din totalul arabil. încă din 1946, autorităţile au impus
ţăranilor cote obligatorii de produse agricole, anulate însă în 1956 sub impactul
evenimentelor din Ungaria şi Polonia. După 1958 s-a declanşat o nouă şi vastă
ofensivă pentru colectivizare. în 1962, 96% din suprafaţa de pământ arabil era
cultivată de gospodăriile colective, dar producţiile la hectar nu au atins aşteptările.
După 1958 se constată o relansare în -Gursa către un stalinism rigid. Ea a
fost legată de neînţelegerile cu Uniunea Sovietică pe tema integrării economice
a statelor socialiste în C.A.E.R. Acesta a determinat o politică de industrializare
forţată a cărei bază s-a dorit a fi industria siderurgică, chimică, şi constructoare
de maşini. Astfel s-a născut şi dezvoltat combinatul de la Galaţi, întreţinut însă,
din greu, pe baza importului de minereu de fier.
Pentru un control riguros asupra economiei naţionale, comuniştii au impus
planurile cincinale. Ele au asigurat, în general, un progres economic. S-a
încercat astfel să se obţină o rată înaltă a acumulării din venitul naţional care
era, în 1961-1965, de 24%. Venitul naţional a înregistrat, totuşi, un salt, de la
180 dolari pe cap de locuitor, în 1950, la 653, în 1965. Cifrele trebuie privite însă
cu circumspecţie, mai ales că sistemul prezentării de statistici, deseori defor-
mate, a devenit o realitate curentă a politicii oficiale în România comunistă. în
perioada stalinizării ţării situaţia alimentară şi a condiţiilor de viaţă a fost grea,
unele semne de îmbunătăţire apărând abia după 1960.
 DE LA CANAL
Mari centre de exterminare 1. Capul Midia
fnchisori de exterminare 2. Luminiţa
3. Năvodari
Colonii de exterminare 4. Stânca
(prin muncă forţată) 5. Peninsula
6. Galeş
Colonii de deportare
7. Poarta Albă
Azile psihiatrice 5. Kilometrul 31
9-10. Saligny, km 4
11. Cernavodă

\
12. Ovidiu 13.
Constanţa J4.
Galata' Medgidia
BACĂU Răducăneni
 ASLUI
IERCUREA CIUC
G. OCNA
ARLAD
 N
S
Î 15
N f Mo
o Periprava
del
m
a i u
lm ş 16
io Ro
t seti
lr 17
a o Ola >. "Saivane
l N
a v ru Stoieneşti
ă 18 9 10
cl
- 3-4 2 1 5-6
c Pe 12
a neţ 14 13
a a i 7-8
lr 19
a
i Piu
h i a-
o Pet
p
p B ru
ip 20
ă Gu
ii
n ra
p
l lalo
ir d miţ
ei
e o 21
e
lA n Ră
chit
V oa
sa
T
u 22.
Lu
l ciu
c 23.
Val
e ea
Căl
a mă
Bac Gnndu ţu
Gr 24.
ăd Lăţ
in eşti
a
Pi
atr 25
a- Ru
Fr bl
ec a
ăţ 26
ei Di
Sa lg
lci a
a
'
DI
 Impunându-şi controlul asupra întregii
societăţi româneşti, P.C.R. a acţionat pentru
reorganizarea aparatului de stat ce trebuia
să servească scopurile sale politice, în
martie 1948 au avut loc „alegeri" pentru
Adunarea Constituantă, câştigate practic, în
condiţiile distrugerii sistemului democraţiei
parlamentare, de Frontul Democraţiei Popu-
lare, o alianţă patronată de partidul comu-
nist şi în care mai erau menţinute, doar
formal, unele resturi de formaţiuni politice
sau partide-satelit, ca Frontul Plugarilor,
Uniunea Populară Maghiară, Partidul Na-'
ţional Popular, care, de altfel, şi-au încetat
ulterior existenţa. S-a constituit Marea Adu-
nare Naţională care a votat, la 13 aprilie
1948, o nouă constituţie. Inspirată din cea
sovietică, consfinţind, prin articolul 3, că
„întreaga putere emană de la popor
(subl.ns.), noua lege fundamentală a O închisoare comunistă, în România
statului român instituia, de fapt, sistemul
monopartitismului politic în ţara noastră. Un for de conducere pe linie de stat, era
Prezidiul Marii Adunări Naţionale, funcţia de preşedinte al său fiind ocupată
succesiv de Constantin I. Parhon (1948-1952), Petru Groza (1952-1958), Ion
Gheorghe Maurer (1958-1961). O nouă lege fundamentală a fost votată peste
patru ani, la 24 septembrie 1952, şi a consfinţit rolul decisiv al partidului
comunist în conducerea României. Ca organ suprem al puterii de stat s-a
organizat Consiliul de Stat.
în numele unei aşa-zise ascuţiri a luptei de clasă, a organizării şi manifestării
dictaturiiproletariatului/din teoria marxist leninistă), au fost încălcate brutal drepturi
şi libertăţi democratice elementare ale oamenilor. Orice formă de opoziţie a fost
reprimată violent. Sub acuzaţia imaginară de „trădare", „sabotaj" sau „agenţi ai
imperialismului" a fost profund afectat tot corpul de elită al vieţii politice şi culturale
interbelice. între 1947-1952 au fost înscenate numeroase procese politice, ca cel
împotriva liderilor Partidului Naţional Ţărănesc - luliu Maniu şi Ion Mihalache şi
altele, ce s-au soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde
au pierit mulţi adversari ai comuniştilor. Au fost lichidate, cu brutalitate, încercările
de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi, Făgăraş. S-a manifestat totuşi, deşi
firav, o rezistenţă militară la instaurarea regimului comunist. Au acţionat, astfel,
grupuri înarmate, ca de exemplu în Banat -Tănase, lonescu, Blănaru, Spiru, în
Oltenia -maiorul Dumitriu în Argeş - Traian Marinescu, Făgăraş - general
Arsănescu şi fraţii Arnâuţoiu. în cadrul constituirii noului aparat de stat, între
1948-1949 s-au creat Securitatea şi Miliţia populară. Securitatea a devenit un
instrument de teroare şi represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului
regim. Ea era coordonată de generali, dintre care unii erau agenţi ai serviciilor de
spionaj, ca A. Nikolski, P. Bodnarenko. în 1952 şi-a început activitatea de
reprimare Alexandru Drăghici, devenit ulterior ministru de interne.
 Sistemul detentionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori
şi lagăre de muncă, ca acelea de la Gherla, A/ud, Sighet, Piteşti, Râmnicu-Sărat,
Portiţa, canalul Dunăre-Marea-Neagră, ce au grupat, între 1949-1964 şi în anii
următori, în condiţii înfiorătoare de muncă forţată şi de exterminare, un mare
număr de deţinuţi. Măsurile antidemocratice au privit şi instituţia Bisericii, care a
fost crunt reprimată. Mulţi preoţi au fost arestaţi, iar numeroase mănăstiri închise,
în special ale cultului greco-catolic, dar şi ale celui ortodox. La 17 iulie 1948,
guvernul român a denunţat Concordatul cu Vaticanul, iar la 1 decembrie cultul
greco-catolic a fost desfiinţat şi episcopii săi arestaţi. Noua lege a cultelor, din 14
august 1948, a supus Biserica statului comunist.
Represiunea s-a intensificat, între 1956-1959, sub influenţa mişcărilor
anticomuniste din Polonia şi a revoluţiei maghiare, privind mai ales cercurile
intelectualilor. „Zelul" demonstrat de agenţii organelor represive a dus, în cadrul
impunerii colectivizării, la strămutarea forţată de sate întregi, din Banat în
Bărăgan, în 1948, şi la judecarea, după datele-menţionate chiar de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, a circa 80 000 de ţărani.
între personalităţile care şi-au pierdut viaţa în urma represiunii comuniste,
amintim pe Iu/iu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu,
Radu Rosetti, Traian Novacovici, col. loan D. Stoiculescu, loan Flueraş, Nicolae
Batzaria, col. Marius Mihai Kiriacescu, monseniorul Vladirmir Ghica, preotul
Dumitru Zamisnicu ş.a. Cunoscuţi oameni de cultură - loan Lupaş, Ion Petrovici,
M. Vulcânescu, Lucian B/aga, Simion Mehedinţi, Dimitrie Guşti au pierit în
închisori sau au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie.
Comunismul a antrenat şi grave modificări ale culturii naţionale. în
încercarea de a imita modelul sovietic, unii autori, trecuţi în slujba culturii
comuniste (culturnicii), precum Mihai Roller, losif Kişinevski, losif Ardeleanu,
Leonte Răutu, au încercat rescrierea valorilor tradiţionale ale culturi naţionale
sub lozinca demagogică a marxim-leninismului. în slujba noii puteri, din
convingere sau pentru a supravieţui, ei au modificat, cu bună ştiinţă, istoria ţării
şi au fetişizat, în literatură şi artă, chipul muncitorului. S-a introdus, după 1946 o
cenzură foarte strictă, care a afectat peste 2 000 titluri de cărţi şi reviste. în
epoca celui mai încrâncenat dogmatism cultural, cultura românească a fost
profund afectată, în 1948, de reforma şcolară şi de reorganizarea Ministerului
învăţământului, a Academiei Române şi a institutelor de cercetare. între 1956-
1959 intelectualitatea a fost lovită de un nou val de represiune. Mulţi profesori au
fost înlăturaţi din institutele de învăţământ superior în baza unor acuzaţii
imaginare. Discipline, care aduseseră, altădată, faima ştiinţei româneşti, au fost
etichetate drept „burgheze" - filozofia, statistica, sociologia şi au fost practic
desfiinţate. Cu toate acestea, trebuie să menţiona""1 . faptul că s-a desfăşurat o
luptă contra analfabetismului şi deschiderea, fie ea şi mutilată, a culturii către
populaţie în ansamblu.
în februarie 1948, în mod silit, prin înlăturarea şi exterminarea din rândul
Partidului Social-Democrat a celor ce se opuneau fuziunii, comuniştii au înghiţit
partidul amintit. S-a format Partidul Muncitoresc Român, prototipul partidului unic
în cadrul regimului comunist. în ciuda unor greutăţi şi înlăturându-i pe toţi
contracandidaţii, figura centrală în partid a fost, între 1945 şi 1965, Gheorghe
Gheorghiu-Dej.
Conducători ai comuniştilor din România, în 1945. De la stânga la dreapta: Nicolae
Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş

în perioada stalinizării ţării, partidul comunist a concentrat, în mod absolut

puterea în mâinile sale. Devenit principalul agent executor al unui sistem politic
dictatorial, partidul şi-a sporit rândurile, de la 720 000 membri în 1950 la
1 450 000 în 1965. între 1945-1947 chiar şi o parte dintre foştii simpatizanţi ai
Gărzii de Fier şi-au găsit refugiul în rândurile comuniştilor.
în interiorul partidului s-a desfăşurat însă o necruţătoare luptă pentru
putere. între 1948 şi 1952 s-a afirmat o grupare - Ana Pauker, Vasile Luca,
Teohari Georgescu - adeptă a subordonării totale faţă de P.C.U.S. împotriva
sa s-a manifestat Gheorghe Gheorghiu-Dej, partizan al liniei naţionale în
impunerea comunismului. în 1952, cel din urmă a izbutit să înlăture gruparea
condusă de Ana Pauker. Gheorghiu-Dej a devenit prim-secretar al partidului şi
prim-ministru. în 1952 a intrat în Biroul Politic şi viitorul dictator, Nicolae
Ceauşescu.
Noua linie politică, promovată la Moscova de Nikita Sergheevici Hruşciov,
consfinţită prin celebrul Raport la Congresul din 1956 al P.C.U.S., care încrimina
politica stahnistă, a trezit numeroase temeri lui Gheorghiu-Dej. Coroborând
duritatea politică internă cu afirmarea formală a fidelităţii faţă de aliatul de la
răsărit, liderul comunist român a înlăturat pe toţi conducătorii potenţiali care ar fi
putut să fie un sprijin pentru politica lui Hruşciovjn România. în acest context se
înscrie şi cazul Lucretiu Pătrăşcanu. Acuzat încă din 1948 de renunţare la
politica „luptei de clasă" şi arestat, în acelaşi an, sub acuzaţia de complot, alături
de un întreg grup format din Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber,
Harrry Brauner, Lucretiu Pătrăşcanu a fost supus unui regim de cruntă detenţie.

377
 După un simulacru de proces, în 1954, în realizarea căruia un rol important l-a
avut Alexandru Drăghici, Pătrăşcanu au fost executat, în acelaşi an, la
închisoarea Jilava.
Evenimentele din 1956, din Polonia şi Ungaria, punând sub semnul
întrebării, în mod serios, stabilitatea regimurilor comuniste, au provocat intrarea
celor din urmă într-o criză acută de legitimitate. în România, răspunsul a fost
încercarea de racordare a comunismului la o tradiţie naţională. în acest context
îşi află originea politica de relativă independenţă faţă de Uniunea Sovietică
iniţiată de Gheorghiu-Dej.
Pe plan extern, România a fost subordonată U.R.S.S. .prin „Tratatul de
prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală" din 1948, continuând să plătească
despăgubiri statului sovietic. Expresie a unui control deghizat în economie din
partea Uniunii Sovietice au fost Sovromurile, ca de exemplu Sovrompetrol,
Sovromlemn, Sovromtransport. Ele aveau să fie desfiinţate abia în 1954, după
ce au secătuit rezervele naturale ale ţării. S-au încheiat totodată unele acorduri
cu Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. în 1949, România s-a numărat
printre statele ce au semnat acordul de constituire al Consilului de Ajutor
Economic Reciproc, iar în 1955 al Pactului de la Varşovia. Campania dură dusă
de către Moscova contra Iugoslaviei, cu începere din 1947, sub acuzaţia de
deviaţie, s-a desfăşurat în condiţiile stabilirii sediului Cominformului la Bucureşti.
în anii '50, relaţiile româno-sovietice au evoluat de la o strânsă cooperare
la o distanţare, ajungându-se chiar la o autonomie a Partidului Comunist din
România şi la o relativă independenţă, a statului român. Elementele noi în
relaţiile dintre cele două state au fost determinate de neîncrederea personală
dintre Gheorghiu-Dej şi Hruşciov. O astfel de orientare politică era menită, în
concepţia liderilor comunişti de la Bucureşti, să afirme, cu şi mai multă putere,
rolul partidului comunist în ochii maselor populare.
încă în 1955, Gheoghiu-Dej s-a pronunţat pentru „calea românească de
constituire a socialismului". în 1956, autorităţile comuniste de la Bucureşti au
reprimat orice agitaţie, cu precădere din mediile intelectualilor, în legătură cu
revoluţia din Ungaria. Trupele sovietice au intrat în Ungaria prin România.
Liderul revoluţiei maghiare, Imre Nagy, după arestarea sa de către sovietici, a
fost deţinut, pentru o perioadă, în România. Dar, exact în acelaşi an, ultimul
sovrom era desfiinţat trecând în proprietatea statului român. în 1958, în noul
context politic şi militar din Europa, conducerea României a obţinut retragerea
din ţară a unităţilor militare sovietice.
Neînţelegerile dintre Bucureşti şi Moscova vor reizbucni pe* tema
strădaniilor lui Hruşciov de a impune planurile sale privind specializarea
economică a statelor membre ale C.A.E.R. în cadrul acestora, România era
privită ca o ţară cu bogate resurse agricole. Gheoghiu-Dej s-a pronunţat însă
pentru un ritm sporit al industrializării ţării, pentru a înlătura dependenţa
economică de alte state. Din 1958, la conducerea ţării s-a impus o echipă
politică mai tânără, în care rolul important l-a avut Ion Gheorghe Maurer.
Aceasta a prefigurat o posibilă reorientare în plan extern.
între 1958-1960 s-au încheiat unele acorduri economice cu statele vest-
europene, iar ponderea schimburilor economice, pe această direcţie, a sporit.
în 1961, legaţiile Angliei şi Franţei au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar
 peste trei ani România a votat în Organizaţia Naţiunilor Unite - a cărei membră
era din 1955 - prima dată altfel decât statele din Europa de răsărit.
Gheorghiu-Dej s-a folosit cu multă abilitate de conflictul ideologic dintre
comuniştii chinezi şi cei sovietici, ca şi de poziţia de frondă a lui losif Broz Tito,
liderul comuniştilor iugoslavi în rândul mişcării comuniste internaţionale, pentru a
se distanţa şi mai mult de linia Moscovei. între 1960 şi 1963, o serie de delegaţii
economice şi politice chineze au fost prezente la Bucureşti. Au fost reluate
relaţiile cu Albania, iar în 1963 o înaltă delegaţie română a vizitat Iugoslavia. în
speranţa de a obţine o altă imagine în faţa Europei, între 1962-1964 au fost
eliberaţi peste 2 600 de prizonieri politici din închisorile româneşti.
Apogeul contradicţiilor între Bucureşti şi Moscova a fost înregistrat în aprilie
1964, când s-a publicat Planul Va/ev. Acesta prevedea realizarea unui complex
economic care să cuprindă sudul Uniunii Sovietice, sud-vestul României şi
nordul Bulgariei şi care urma să reprezinte un veritabil grânar, specializat
aproape exclusiv pe producţia agricolă în deterimentul celei industriale.
Comuniştii români au reacţionat violent şi au ripostat afirmând că era vorba de o
încercare de dezmembrare economică a României. în aceste condiţii, agravate
de situarea tot mai deschisă a autorităţilor române de partea Beijingului în
conflictul cu Moscova, a intervenit, în aprilie 1964, Delegaţia cu privire la poziţia
Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale. Documentul propunea statuarea de noi principii în relaţiile între
partidele comuniste - egalitate, avantaj reciproc, neamestec în afacerile interne
ş.a. în acelaşi timp, documentul încerca, pentru prima dată, a fi baza teoretică a
unei reconcilieri între partidul comunist şi poporul român, al cărei punct
culminant a foat atins în august 1968, în cadrul marelui miting de la Bucureşti
când a fost criticată agresiunea Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune
la care România a refuzat să participe.
- . , - ' - ■ i » ostinc " x jsrnă între 1965 şi 1974 România a evoluat
sub semnul unei relative liberalizări a regimului comunist în politica internă şi
externă. Ea a fost însă foarte limitată, mai ales după 1971 alunecându-se către
un regim neostalinist.
în martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care a avut loc o
luptă ascuţită de culise, pentru succesiunea la conducerea partidului comunist.
Plenara din aceeaşi lună l-a desemnat ca lider al partidului comunist pe Nicolae
Ceauşescu. El a făcut parte, iniţial, dintr-o conducere colectivă formată din Chivu
Stoica - preşedinte al Consiliului de Stat - şi Ion Gheorghe Maurer -prim-
ministru - ultimii doi sperând să-l controleze pe Ceauşescu; o nouă generaţie
de activişti de partid se afirma acum.
Semnele destinderii în cadrul regimului autoritar se regăsesc în întreaga
activitate internă, până către 1971-1973. Astfel, s-a înregistrat faţă de perioada
anterioară un relativ progres economic. Accentul a fost pus în continuare pe
industria grea şi petrochimie, ale căror dimensiuni au fost mult exagerate. S-au
preconizat construirea de centrale nucleare, dezvoltarea industriei aeronautice şi
a transporturilor maritime. în 1972 s-a atins o producţie ridicată de cereale.
Cu toate acestea, s-a menţinut şi în această perioadă un pronunţat dirijism
economic. Astfel, încă în perioada 1971-1975 s-a prevăzut o rată înaltă şi
nerealistă însă a acumulării, respectiv de 34%. în politica internă, s-a adoptat, în

379
 1965, o nouă Constituţie, care stabilea că denumirea ţării să fie Republica
Socialistă România, iar peste trei ani o nouă lege administrativă, prin care ţara a
fost organizată în judeţe. S-au emis unele hotărâri cu caracter liberal - privind
deplasarea persoanelor în străinătate, încurajarea proprietăţii particulare, înlătu-
rarea unor dispoziţii privind regimul poliţienesc, ce a devenit mai relaxat. în ace-
laşi timp, a avut loc o reorientare a culturii către matricea sa tradiţională. La nive-
lul partidului comunist, Plenara din 1968 a reabilitat unele personalităţi - Lucreţiu
Pătrăşcanu, Ştefan Foriş - şi a criticat Ministerul de Interne pentru depăşirea
rolului ce-i fusese atribuit în acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului.
Desfăşurând însă o politică abilă, pozând într-un campion al „libertăţii" şi
„independenţei", Ceauşescu şi-a întărit din această perioadă, în mod treptat,
rolul şi atribuţiile la nivelul conducerii superioare comuniste. în 1967 a devenit
preşedinte al\ Consiliului de Stat şi controla şi Consiliul Economic, iar din 1968
Consiliul Apărării. Deşi la Congresul al IX-lea al partidului comunist (1965) se
părea că va colabora cu toţi membrii organelor de conducere, la Congresul al
X-lea (1969) Ceauşescu a izbutit să promoveze, prin schimbările operate între
membrii Prezidului Permanent, circa o zecime din protejaţii săi politici,
prefigurând ceea ce, mai târziu, va lua forma politicii de familie.
Pe plan internaţional, s-a vehiculat mult în această perioadă ideea
independenţei României faţă de politica Uniunii Sovietice. România a primit
vizita unor lideri occidentali, precum preşedinţii Franţei, Charles de Gat///e(1968)
şi Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon (1969), şi respectiv Gerald Ford
(1975), a întreţinut raporturi cordiale cu losip Broz Tito, a criticat dur invazia
trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968), care a pus capăt
mişcării reformatoare iniţiată de Alexander Dubcek şi cunoscută sub numele de
„Primăvara de la Praga", a stabilit realţii diplomatice cu Republica Federală
Germania (1967) şi a menţinut, neîntrerupt, relaţiile diplomatice cu Israelul, după
războiul din 1967 cu statele arabe (faţă de celelalte state socialiste).
în acelaşi timp, România a aderat la o serie.de organisme internaţionale:
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) (1971), Fondul Monetar
Internaţional Banca Mondială(1972); în anul următor s-a închiat un acord de
cooperare economică cu Comunitatea Economică Europeană. Independenţa de
decizie politică faţă de linia Moscovei, a cărui exponent în haină naţională a
devenit Ceauşescu, nu a ameninţat, de fapt nicicând în mod direct, idealul
comunist, ci doar unele interese sovietice, de moment. De aceea era şi telerată
la Moscova.
Regimul neostalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Aflat deja în contradicţie
cu alţi lideri comunişti, ca Maurer, în problema căilor de dezvoltare a societăţii
româneşti, Ceauşescu a lansat, în iulie 1971, tocmai reîntors din vizita în China
şi Corea de Nord, faimoasele Teze ce semnificau reîntoarecea la autoritarismul
politic. Ceauşescu a criticat cosmopolitismul şi s-a pronunţat pentru o „puritate
ideologică" şi o orientare naţionalistă în cultură. Guvernarea lui Ceauşescu a
luat, astfel, după 1972, din ce în ce mai accentuat, forma unui regim represiv
însoţit de o ofensivă ideologică şi propagandistică, în care cultul personalităţii a
jucat un rol decisiv. Aşa-zisul socialism a devenit o guvernare de familie care a
reuşit să-şi subordoneze total, mai ales după Congresul al XIII (1979),
partidul comunist. Devenit dictator, Nicolae Ceauşescu a exacerbat orientarea
Qon
 naţionalistă şi a conclus un regim neostalinist, caracterizat printr-o represiune
politică şi poliţienească rar întâlnită în Europa contemporană.
Cei vizaţi ca oponenţi au fost, în primul rând, membrii ai grupului ce-l
susţinea pe Maurer, înlăturaţi, de fapt, în 1974. în acelaşi an, Ceauşescu a fost
proclamat Preşedintele României. Prim ministru a fost numit, în locul lui Maurer,
Manea Mănescu. în 1973 a intrat în Comitetul Politic Executiv soţia dictatorului,
Elena Ceauşescu, care a jucat, de asemenea, un rol profund negativ în cadrul
regimului politic comunist.
Viaţa economică a fost marcată de centralizare, dar şi de o creştere
economică forţată, în condiţiile în care piaţa internă devenea strictă şi rigidă, în
timp ce piaţa internaţională era lipsită de stabilitate. Economia a fost expusă
indicaţiilor arbitrare ale dictaturii, de fapt, măsuri neştiinţifice şi haotice lansate
de Ceauşescu însuşi. Stabilirea de către dictator însuşi a ritmului de dezvoltare a
industriei şi agriculturii, transferul silit al forţei de muncă din agricultură în
industrie, exagerarea rolului industriei metalurgice şi petrochimice, lipsa
pronunţată de valută a ţării au dus la apariţia, la începutul anilor '80, a primelor
semne ale unei crize economice. în schimb, au continuat să se construiască
complexe economice, mari consumatoare de energie, precum combinatul de
aluminiu din Slatina. Rafinăriile de petrol lucrau, în ultimii ani ai regimului
ceauşist, doar cu 10% din capacitate. Penuria de carburant a fost agravată, după
1979, de criza petrolului şi de căderea regimului şahului în Iran, ce furniza
României petrol la preţuri scăzute.
Deşi autorităţile făceau caz de mari recolte, în realitate nicicând atinse,
populaţia s-a confruntat, în anii '70-80, cu o criză alimentară foarte acută. în
1982 s-a realizat o recoltă bună, dar seceta din anul următor a accentuat criza
economică. Datoria externă a crescut mereu, fiind cifrată, în 1983, la 10-11
miliarde de dolari, care vor fi rambursaţi însă, ulterior, în principal prin efortul
poporului şi mai ales pe seama sa. în aceste condiţii, nivelul de trai a scăzut
masiv, aspect demonstrat de raritatea produselor, de creşterea preţurilor, şi de
reintroducerea cartelelor la alimente. Au fost iniţiate mari obiective - Transfă-
gărăşanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul bucureştean, ridicate, toate,
cu eforturi materiale deosebite.
încercarea de a reglementa în amănunt toate elementele existenţei umane
a afectat profund personalitatea omului. în 1976 au fost declarate „oraşe mari"
14 centre urbane, stabilirea în cadrul lor fiind foarte dificilă, iar condiţiile de viaţă
şi de muncă aproape imposibile. Au fost luate măsuri pentru o sporire artificială a
natalităţii, iar dictatorul dădea sfaturi populaţiei pentru o „alimentaţie raţională",
condamnând-o la foamete. Maşinile de scris şi de multiplicat trebuiau
înregistrate la miliţie, iar contactele cu cetăţenii străini erau aproape interzise.
Ceauşescu a iniţiat o amplă acţiune de „sistematizare" teritorială, de fapt
demolări haotice de sate, în cuprinsul ţării, şi de cartiere ale Bucureştiului. în
Capitală, el a conceput un proiect gigantic, Bulevardul Victoria Socialismului, ce
urma să-i încununeze opera.
Psihiatria a fost utilizată pe scară largă, în scopuri politice, pentru a ani-
hila orice formă de rezistenţă politică faţă de regimul dictatorial. Creaţia cultu-
rală a fost subordonată partidului comunist, care a impus: falsificarea adevă-
ratei istorii naţionale, reducerea rolului Academiei Române, ca for cultural

381
 suprem, orientarea activităţii culturale către
preamărirea figurii jalnice a dictatorului şi a
soţiei sale, justificarea unei ipotetice con-
topiri între partid şi stat. Suprimarea aproape
totală a libertăţii de gândire şi închiderea
unor centre de cercetare ştiinţifică, precum
Institutul de Matematică, şi a altora, au
determinat emigrarea unor intelectuali de
seamă, precum George Banu, Mihai Botez,
Matei Cazacu, Ion Caraion, Vlad Georgescu
şi alţii.
Conducerea partidului comunist a
devenit, în România, în perioada regimului
Ceauşescu, o castă politică, fiind controlată
de familia Ceauşescu prin intermediul unei
grupări de activişti. în 1987, partidul număra
3,6 milioane de membri, în marea lor
majoritate luptând să supravieţuiască în
condiţii grele de muncă şi de viaţă. în martie
1989, graţie unor uriaşe eforturi materiale,
Dumitru Prunariu România şi-a achitat datoria externă. Zecile
de reorganizări de posturi la nivelul conducerii
superioare urmăreau, de fapt, punerea întregii
nomenclaturi de partid şi de stat sub controlul direct al lui Ceauşescu. Devenită
din 1980 viceprim-ministru şi figura secundă în conducerea comunistă, Elena
Ceauşescu conducea Comisia privind cadrele de partid şi de stat şi a iniţiat
măsuri dintre cele mai dure, staliniste, în vederea construirii unei „societăţi
multilateral dezvoltate".
După 1975, în condiţiile încălcării brutal©; a drepturilor şi libertăţilor omului
s-a dezvoltat şi în România o mişcare de protest contra regimului comunist.
Astfel, deşi în forme mai reduse, s-a manifestat fenomenul dizidentei. Dizidenţii
-Doina Cornea, Dan Petrescu, Radu Fi/ipescu, Paul Goma, Virgil Tănase, Ana
Blandiana, Mircea Dinescu şi alţii - au criticat cultul personalităţii, au solicitat
respectarea drepturilor omului şi realizarea unor reforme de structură. Ei s-au
alăturat protestelor unor largi pături ale populaţiei împotriva agravării condiţiilor
de viaţă în ţară. în august 1977 s-a desfăşurat greva minerilor din Valea Jiului,
ceea ce a impus prezenţa în această zonă a primului ministru din acea vreme
-Ilie Verdeţ şi chiar a lui Ceauşescu personal. în martie 1979 s-a format Sindicatul
Liberal Oamenilor Muncii din România. Din conducerea sa au făcut parte Vasile
Paraschiv, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Nicolae Dascălu, Alexandru
Nagy. Acesta a fost printre primele sindicate libere din Europa Răsăriteană. El a
demonstrat, o dată în plus, importanţa luptei sindicale. în 1987 au avut loc agitaţii
în mari oraşe ale ţării- la 16 februarie, manifestaţia studenţilor ieşeni, iar la 15
noiembrie, puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov. La 14
decembrie 1989 era pregătită să izbucnească la laşi o acţiune de protest
antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită în faşă de către organele de
represiune.

382
 Una dintre ultimele întrevederi ale liderilor comunişti din Estul Europei - aniversarea R.D.G.,
din octombrie 1989

Nemulţumită de rigorile regimului ceauşist populaţia a recurs, facilitate de

protestele organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, şi la
alte forme de protest, precum trecerea clandestină a frontierei, în special în
Ungaria şi Iugoslavia sau la emigrarea către S U.A., Germania şi Israel.
Totodată, nu au lipsit unele momente de criză la nivelul conducerii superioare,
prin fuga unor înalţi funcţionari şi diplomaţi în străinătate sau prin acuzaţiile lui
Constantin Pârvulescu (1979) şi chiar ale lui Ştefan Voitec (1980). la adresa
politicii dictatoriale.
în planul politicii externe, în perioada regimului lui Ceauşescu, România, în
ciuda faptului că a afişat o p*olitică de „independenţă" faţă de U.R.S.S., a evoluat,
datorită politicii interne autoritare, către o pronunţată izolare diplomatică. Este
adevărat că până în 1981 perechea dictatorială a efectuat peste 150 de vizite în
diverse state ale lumii şi a primit, la Bucureşti, lideri din 64 de ţări. Criza
economică şi necesităţile de gaze ale României au readus însă ţara noastră tot
mai aproape de politica Moscovei, în ciuda neînţelegerilor privind criza din
Afganistan şi a respingerii de către Ceauşescu, în mod vehement, a concepţiilor
de democratizare şi restructurare dezvoltate de către liderul sovietic Mihail
S. Gorbaciov, în politica de perestroika. încălcarea flagrantă a libertăţilor omului
a generat răcirea relaţiilor cu Germania, Statele Unite ale Americii, Franţa şi
Israel ceea ce l-a determinat pe Ceauşescu să se îndrepte către o cooperare,
total ineficientă, cu statele africane şi latino-americane. în 1989 şase foşti
fruntaşi ai partidului comunist, şi anume: Corne/iu Mănescu, Alexandru Bârlă-
deanu, Gngore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Silviu Bru-
can au adresat un apel lui Nicolae Ceauşescu în care au solicitat respectarea
drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării" teritoriului ţării, înceta-
rea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României.
La finele anilor '80, criza de structură a regimului comunist în România s-a
adâncit. Lupta împotriva regimului dictatorial, pentru drepturi şi libertăţi demo-
cratice, a fost favorizată, într-o mare măsură şi de contextul internaţional - pră-
buşirea regimurilor comuniste din răsăritul şi centrul Europei, dar, în principal,

383
 Imagini din Bucureşti, in după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989

386
 de sporirea nemulţumirilor populare faţă de greutăţile cotidiene ale muncii şi
vieţii, de represiunea internă faţă de orice formă de protest. Acestea au dus, în
decembrie 1989 la o puternică revoltă populară.
Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste. în Polonia s-a constituit
primul guvern necomunist, format din reprezentanţi ai Solidarităţii. Ungaria, unde
reformele economice s-au înteţit, şi-a deschis graniţa de apus refugiaţilor est-
germani, care doreau să emigreze în R.F.G. în Bulgaria, Teodor Jivkov a fost
înlocuit cu Petar Mladenov. La Praga, după marile demonstraţii populare,
regimul comunist a căzut în cadrul „revoluţiei de catifea", iar Vaclav Havel şi
Alexander Dubcek, cunoscuţi dizidenţi, au ajuns la conducerea ţării. în octombrie
1989, în R.D.G., sub o uriaşă presiune populară, Erich Honecker a demisionat,
iar Zidul Berlinului, simbol al divizării artificiale a continentului european, s-a
prăbuşit, apropiind momentul reunificării Germaniei.
în schimb, la Bucureşti, deşănţatul cult al personalităţii continua să
înregistreze, imperturbabil, noi pagini. Dictatorul Nicolae Ceauşescu era reales,
în noiembrie 1989 (Congresul al XIV-lea), secretar general al partidului
comunist. La începutul lunii decembrie 1989 a avut loc, în insula Malta, întâlnirea
între liderii S.U.A. şi U.R.S.S.
Semnele marii şi puternicei revolte populare din România, care au marcat
debutul prăbuşirii comunismului, au început la Timişoara, unde, zeci de mii de
oameni, pornind de la pretextul evacuării pastorului Lâszlo Tokeş, au înfruntat,
între 17-20 decembrie 1989, represiunea armată soldată însă cu numeroase
victime. Reîntors după o vizită în Iran, în seara zilei de 20 decembrie 1989,
Ceauşescu a ţinut o cuvântare radiotelevizată în care a înfierat evenimentele din
oraşul de pe Bega, pe care Ie-a atribuit „unor elemente huliganice". în speranţa
„reconfirmării" sprijinului popular pentru acţiunile sale, dictatorul a organizat, la
21 decembrie 1989, un miting la Bucureşti. Acesta s-a întors însă împotriva sa.
în noaptea care a urmat, străzile Bucureştiullii, piaţa Teatrului Naţional, a
Universităţii, zona Hotelului Intercontinental, Piaţa Romană, au fost martorele
represiunii organizate de comunişti, a dorinţei de libertate a mii şi zeci de mii de
oameni, care au luptat cu mâinile goale.
La 22 decembrie 1989, sub imensa presiune populară, ce practic asedia
sediul Comitetului Central al P.C.R. din Bucureşti, actualul sediu al Senatului,
Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit. Seara a fost lansat, de către un organ de
putere politică nou instituit - Frontul Salvării Naţionale - un apel către ţară, bază
pentru noile realităţi politice în România. Capturat ulterior, cuplul dictatorial a fost
judecat la Târgovişte în împrejurări excepţionale - luptele cu elemente înarmate,
denumite şi „terorişti" - şi executat la 25 decembrie 1989, în chiar ziua de
„Crăciun".
în zilele de 21-22 decembrie 1989, şi chiar mai târziu, au avut loc
confruntări armate şi demonstraţii populare şi la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-
Napoca, soldate cu numeroase victime; tot acum şi-au reluat activitatea par-
tidele interzise de regimul comunist, altele fiind create în chiar focul
evenimentelor; se înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid şi se
deschidea drumul către pluripartitism, spre revenirea la tradiţiile politico-isto-
rice româneşti, interbelice. Revolta populară, în spatele căreia s-au diseminat

387
grupuri şi interese politice, a înlăturat regimul comunist pe cale violentă şi
a redeschis drumul României către democraţie, pluralism politic şi economie
de piaţă.

Vlad Georgescu despre regimul comunist în România

...Mi se pare limpede că la capătul a 40 de ani de comunism în România trăsăturile negative

le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept pozitive... Un
cercetător atent trebuie să se aplece şi asupra societăţii comuniste cu aceleaşi metode obiective cu
care a studiat şi societăţile premergătoare..."

Victor Frunză despre dictatura ceauşistă

„Pericolul pe care dictatura lui Nicolae Ceauşescu îl prezintă pentru poporul nostru este atât
de mare încât datoria patriotică primordială în acest moment a fiecăruia este de a acţiona pentru a
ne salva ţara de la o posibilă catastrofă, incomparabilă cu nici una care a pândit-o până acum de-a
lungul istoriei..."

v TEMĂ:
1. Cum explicaţi caracterul violent al stalinizării în România''
2. Care a fost specificul procesului de industrializare în România, în perioada regimului
comunist?
3. Descrieţi relaţiile dintre România şi U.R.S.S. în perioada 1965-1989.
4. Prezentaţi împrejurările interne şi externe ale prăbuşirii regimului comunist în România.
 România în context internaţional, 1918-1989
(Tabel recapitulativ)
România
1 2
28 ian./10 febr. - România cere pace Pu-
terilor Centrale.
27 mart./9 apr. - Sfatul Ţării de la Chişinău
decide unirea Basarabiei cu România. 24
apr./7 mai. - Tratatul de pace de la
Bucureşti între România şi Puterile Centrale.
24 aug./6 sept. - Formarea Consiliului
Naţional al Unităţii Române de la Paris.
5/18 oct. - Alexandru Vaida Voevod (1872-
1950) citeşte în Parlamentul maghiar decla-
raţia de autodeterminare a românilor din
Ungaria. 27 oct./9 nov. - România cere
printr-un ultimatum, adresat Puterilor
Centrale, evacuarea trupelor străine. 3/16
nov. - Decret lege privind votul universal.
15/28 nov. - Consiliul Naţional Român din
Bucovina hotărăşte unirea Bucovinei cu Ro-
mânia. 18 nov./1 dec. - Marea Adunare
Naţională de la Alba lulia aprobă unirea
Transilvaniei cu România. 16/29 dec. -r
Decret pentru exproprierea pământului din
vechiul Regat.
18/21 ian. - România ia parte la des-
chiderea lucrărilor Conferinţei de pace de la
Paris.
5/18 mart. - Adoptarea calendarului gre-
gorian începând de la 1 apr. 1919. apr. -
Lupte în Transilvania între armata
română şi cea maghiară. Trupele române
ating Tisa (1 mai) şi ocupă Budapesta (aug. -
nov.).
Anul Situaţia internaţională
3
1918 8 ian. - Preşedintele S.U.A. Woodrow
Wilson (1856-1924) publică Declaraţia „Ce-
lor 14 Puncte". 9 febr. - Germania
semnează Tratatul de pace cu Ucraina 3
mart. - Tratatul de pace de la Brest-
Litovsk între Germania şi Rusia sovietică. 15
iul. - A doua Dătălie de la Marna. 16 iul. -
Ţarul Nicolae al II şi familia sa sunt
masacraţi de bolşevici. 15 sept. - Ofensivă
aliată în Balcani. 29 sept. - Bulgaria
semnează armistiţiul.
28 oct. - Proclamarea statului cehoslovac.
30 oct. - Turcia semnează armistiţiul de la
Mudros. 3 nov. - Austria semnează
armistiţiul de la Villa-Giusti. Polonia îşi
proclamă independenţa. 11 nov. - Germania
semnează armistiţiul de la Retondes. 16 nov.
- Proclamarea Republicii Ungare. 28 nov. -
Kaiserul Wilhelm al II abdică şi se refugiază
în Olanda.
1 dec. - Petru I devine rege al sârbilor,
croaţilor şi slovenilor.
1919 5/11 ian. - Insurecţia organizată în Germa-
nia de către grupul comunist „Spartacus".
21 ian. - Proclamarea Republicii Irlanda. 22
ian. - Se pun bazele Societăţii Naţiunilor. 2/4
mart. - Fondarea Internaţionalei Co-
muniste. 21 mart. -începutul dictaturii
comuniste sub conducerea lui Bela-Kun în
Ungaria. 28 iun. - Semnarea Tratatului de
pace de la Versailles. 1 aug. - Prăbuşirea
regimului comunist condus de Bela Kun.
389
 1 2
29 dec. - Parlamentul votează legile de
ratificare a unirii Transilvaniei, Basarabiei şi
Bucovinei cu România.
10 ian. - România devine membru fondator
al Ligii Naţiunilor.
5 sept. - Legea pentru reglementarea con-
flictelor colective de muncă („Legea Tran-
cu-laşi"). oct. - Greva generală a
lucrătorilor din România.
8/12 mai - Constituirea Partidului Comunist
din România. 23 iul. - Semnarea Convenţiei
de la Paris în problema statutului Dunării.
- Legea pentru reforma agrară. - Constituirea
Micii înţelegeri.
3
11 aug. - Constituţia de la Weimar (Ger-
mania).
10 sept. - Semnarea Tratatului de pace de
la Saint-Germain-en-Laye cu Austria. 19 nov.
- Senatul S.U.A. respinge Tratatu 1 de la
Versailles şi se opune constituiri
Societăţii Naţiunilor. 27 nov. - Semnarea
Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine cu
Bulgaria.
- Război civil în Rusia sovietică.
1920 10 ian. - Societatea Naţiunilor se instalează
la Geneva. 1 mart. - Mikloş Horthy (1868-
1957) este ales „regent" al Ungariei. 23 apr.
- Adunarea Naţională a Turciei în-
credinţează puterea lui Mustafa Kemal
(1881-1938). 27 mai. - Thomas Masaryk
(1850-1937) este ales preşedinte al
Cehoslovaciei. - Războiul greco-turc. -
Războiul civil în Rusia sovietică. 5/16 iul. -
Conferinţa de la Spa în problema reparaţiilor.
8 aug. - Adolf Hitler (1889-1945) fondează
Partidul Naţional Socialist German. 10 aug. -
Semnarea Tratatului de pace de la Sevres cu
Turcia.
dec. - Uniunea Sovietică recunoaşte inde-
pendenţa republicilor baltice - Estonia,
Lituania, Letonia.
1921 28 febr./8 mart. - Răscoala marinarilor so-
vietici de la Kronstadt este reprimată, mart. -
Intră în vigoare Noua Politică Economică
(N.E.P.) în U.R.S.S. mart. - Franţa ocupă
Ruhrul. apr./iun. - încheierea Micii
înţelegeri între România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia, oct. - Conferinţa de la
Washington pentru limitarea armamentului
naval şi în problemele Extremului Orient. 6
dec. - Marea Britanie recunoaşte inde-
pendenţa Irlandei. 1921/1922 - Marea
foamete din U.R.S.S.
1922 27 mart/2 apr. - losif Visarionovici Stalin
(1879-1953) este ales, la Congresul al XI-lea
al Partidului Bolşevic, secretar general.
 1 2
16 sept. - Semnarea unei Convenţii militare
româno-polone.
20 nov.-24 iul. - 1923 - România ia parte
la Conferinţa de la Lausanne în problema
strâmtorilor. 26/27 mart. - Este votată de
către Parlament o nouă Constituţie.
aug. - Se constituie Liga Drepturilor Omului.
5 apr. - Interzicerea activităţii partidului co-
munist. 4 iul. - Se adoptă legea minelor. 19
dec. - Legea pentru reprimarea unor noi
infracţiuni contra liniştii publice.
- Se creează întreprinderea Copşa Mică-Cugir.
25 febr. - Miron Cristea devine primul Pa-
triarh al Bisericii Ortodoxe Române. 17 iun. -
Legea pentru organizarea şi exploatarea
căilor ferate române.
12 dec. - Prinţul Carol renunţă la tron în
favoarea fiului său Mihai. Decizia este rati-
ficată de către Consiliul de Coroană (31
dec). - Moartea lui Ion I.C. Brătianu. - la
fiinţă uzina I.A.R. din Braşov.
4 ian. - Parlamentul ia act de renunţarea
prinţului Carol la tron. 26 mart. - Semnarea
unui „tratat de garanţie" între România şi
Polonia. 27 mart. - Adoptarea unei noi
legi electorale. 20 iul. - Moartea regelui
Ferdinand. îi urmează nepotul său Mihai
sub tutela unei Regenţe.
3
16 apr. - Tratatul de la Rapallo între Ger-
mania şi Uniunea Sovietică. Germania este
primul stat care recunoaşte U.R.S.S.
24/29 oct. - Marşul asupra Romei. Benito
Mussolini (1883-1945) devine prim-ministru.
30 dec. - Formarea Uniunii Republicilor So-
cialiste Sovietice.
1923 11 ian. - Criza Ruhrului pe tema reparaţiilor.
24 iul. - Tratatul de la Laussane reglemen-
tează problema raporturilor între Turcia şi
Grecia şi statutul Strâmtorilor. 13 sept. -
începutul dictaturii lui Pnmo de Rivera în
Spania. 29 oct. - Proclamarea Republicii
Turcia. 8/11 nov. - Puciul de la Munchen, la
care ia parte şi Adolf Hitler, eşuează. 3 nov. -
începutul lucrărilor Comisiei Dawes în
problema reparaţiilor.
1924 21 ian. - Moartea lui V.l. Lenin (1870-1924).
I
31 ian. - Prima Constituţie a U.R.S.S.
oct./nov. - U.R.S.S. este recunoscută de
Franţa, Anglia Italia, Austria, Norvegia, Sue-
dia, China.
1925 12 mart. - Moartea lui Sun-Yat-Sen (1866-
1925). îi succede Chang-Kai-Chek. 26 apr. -
Paul Hindenburg (1847-1934) este ales
preşedinte al Germaniei. 16 oct. - Acordurile
de la Locarno garantează Franţei şi
Belgiei frontierele lor răsăritene, dec. -
Introducerea votului universal în Japonia.
1926 24 apr. - Tratat de neutralitate şi neagre-
siune între Germania şi U.R.S.S. mai./nov. -
Grevă generală în Marea Bri-tanie.
391
1
16 sept - Semnarea unui tratat de alianţă 8 sept - Germania este acceptată ca mem-
cu Italia bră a Societăţii Naţiunilor
10 mai - Semnarea Concordatului cu Va- 1927
ticanul 23 aug - Execuţia lui Sacco şi Vanzetti
în S U A

6 mai - Adunarea organizată de P N T la 1928

Alba luha Agitaţii carliste în tară
4 sept - România aderă la Pactul „Briand-
Kellogg'
apr - Generalul Carmona devine pnm-
mi-
nistru al Portugaliei, într-un guvern în
care
Salazar deţine portofoliul finanţelor
27 aug - Semnarea Pactului Bnand-
Kellogg
care interzice folosirea forţei între state
1 oct - începutul colectivizăm în
Uniunea
Sovietică
2 febr - Semnarea la Paris a „împrumutului 1929
de stabilizare" 11 febr - concordatul de la Lateran
9 febr - România semnează Protocolul de între
la Moscova Italia şi Vatican
4/5 aug - Greva de la lupeni 7 iun - Semnarea „pianului Young"
în
problema reparaţiilor
6/31 aug - România ia parte la Conferinţa 24/25 oct - Crahul financiar ae pe
de la Haga care a luat în discuţie .planul Wall
Young' Street (New York) începutul
crizei
economice (1929-1933)
nov -începutul regimului autoritar al
regelui
Alexandru I în Iugoslavia
6/7 iun - Reîntoarcerea, pe neaşteptate, în 1930
tară, a prinţului Carol „Restauraţia carltstă' 5 ian - Creearea Colhozurilor în U R S S
8 iun - Parlamentul îl proclamă pe Carol
rege al României sub numele de Carol al 28 ian - Primo de Rivera renunţă la
II putere, în Spania
27 iul - Concesionarea serviciului de tele-
foane firmei nord-amencane I T T în schim-
bul unui împrumut financiar 10 sept -
Nicolae Titulescu (1882-1941) este ales
preşedinte al sesiunii a XI-a a Adunării 14 sept - Partidul nazist câştigă 107
Societăţii Naţiunilor locuri în Parlamentul german (Reichstag)
- Man demonstraţii împotriva efectelor crizei
economice
- Concesionarea unor ramuri economice că
tre firmele străine în schimbul acordării unor
împrumuturi financiare
1931
12 apr - Abdicarea regelui Alfons al XIII,
instaurarea republicii în Spania 20 iun -
Moratoriul Hoover în problema re-
paraţiilor
18 sept - Incidentul de la Mukden
(China), Japonia atacă Manciuria
2 febr - 11 iun 1934 - România ia parte la 1932
Conferinţa de dezarmare de la Geneva 2 febr - începutul Conferinţei de
dezarmare de la Geneva
 1 2
iul - Victoria în alegeri a Partidului National
Ţărănesc
8 ian - Constituirea Frontului Plugarilor
ian - Noi reduceri ale salariilor şi pensiilor
ian - febr - Greve la Bucureşti şi pe Valea
Prahovei 16 febr - Reorganizarea M ICII
înţelegeri, Constituirea unui Consiliu
Permanent al organizaţiei 14 apr -
Legea pentru reglementarea datoriilor
agricole şi urbane 3-5 iul - România
semnează la Londra Convenţia de definire
a agresiunii
29 dec - Primul ministru, ! Gh Duca
(1879-1933), este asasinat de legionari pe
peronul gării din Sinaia Se '.nstituie în tară
starea de urgentă
5 ian - Formarea unui guvern liberal în
frunte cu Gheorghe Tătărăscu (1886-1957)
8 febr - România semnează la Atena,
alături de Grecia, Turcia şi Iugoslavia, docu-
mentul de constituire a Înţelegem Balcanice
3
9 mart - Eamon de Valera devine
pnm-ministru al Irlandei
10 mai - Engelbert Dolfuss (1892-1934)
este numit cancelar al Austriei 16 iun /9 iul -
Conferinţa de la Laussane în problema
reparaţiilor 5 iul - Instaurarea dictaturii
lui Salazar (1889-1970) în Portugalia dec
- Franklin Delano Roosvelt (1882-1945)
îşi prezintă programul economic numit „New
Deal este ales preşedinte al S U A
1933 30 ian - Hindenburg îl numeşte pe Adolf
Hitler în postul de cancelar al Reichului
începutul dictaturii naziste în Germania 15
mart - Proclamarea celui de al lII Reich
Sfârşitul republicii de la Weimar 20 iul -
Semnarea Concordatului dintre Germania
şi Vatican 14 oct - Retragerea
Germaniei de la Conferinţa pentru
dezarmare
19 oct -Retragerea Germaniei din Socie-
tatea Naţiunilor 9 nov - Noaptea de cristal
din Germania începutul genocidului
împotriva populaţiei evreieşti 1933/1934 -
Expoziţia internaţională de la Chicago
1934 26 oct - Semnarea pactului de neagresiune
polono-german 12 febr - Lupte de stradă
la Viena între social-democrati şi
susţinătorii cancelarului Dolfuss 14/15 iun -
Prima întâlnire între Hitler şi Mussolini
29/30 iun - Noaptea Cuţitelor lungi' în
Germania înlăturarea de către Ntler a
liderilor S A 25 iul - Asasinarea lui Dolfuss
de către un grup de fascişti austrieci 2 aug -
Moartea preşedintelui Hindenburg 19 aug
- Hitler cumulează funcţia de cancelar şi
preşedinte al Reichului la titlul de Fuhrer
18 sept - U R S S este primită în
Societatea Naţiunilor 1 dec - Uciderea
lui S M Kirov la Leningrad Urmează o
teribilă represiune în rândul conducem
superioare a Partidului Bolşevic
393
1936-1936 - Construirea Arcului de Triumf 1935
de la Bucureşti ian - Continuă atacurile japoneze în
15 iul - Nicolae Titulescu este însărcinat de
guvernul de la Bucureşti să facă demersuri China 1 mart - Saarul este alipit
în vederea încheiem unui pact de asistentă
mutuală cu Uniunea Sovietică Germaniei

16 mart - Germania introduce

serviciul
militar obligatoriu
17 sept - România este aleasă membru 2 mai - Semnarea tratatului de
permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor neagresiune
sovieto-francez
18 iun - Semnarea acordului naval
între
Germania şi Anglia
15 sept - Legile rasiale în Germania

2 oct - Italia atacă Etiopia

10 oct - Societatea Naţiunilor hotărăşte
să
instituie sancţiuni economice contra Italiei
18 febr - Alegeri parlamentare parţiale în 1936
judeţele Hunedoara şi Mehedinţi 20 ian - Moartea regelui George al V-lea
- Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică al Angliei îi succede la tron Eduard al
critică ocuparea de către Germania a zonei VlII
demilitarizate renane
- Demonstraţii ale forţelor democratice

7 mart - Germania denunţă acordurile de

la
Locarno şi ocupă Renania ce
21 iul - Se semnează la Montreux un era
protocol româno-sovietic în care se arată că demilitarizată
Nicolae Titulescu şi Maxim Litvmov au ajuns 9 mai - Italia cucereşte Etiopia
la un acord cu privire la încheierea unui pact Regele
de asistentă mutuală Italiei devine împăratul Etiopiei
20 iul - Convenţia de la Montreux
aug - România aderă la Comitetul de în
neintervenţie' format în urma izbucnim problema strâmtonlor
războiului civil din Spania

iul - începutul războiului civil în Spania

aug - începe în U R S S sena
marilor procese şi epurări din epoca
stahnistă

sept - Formarea primelor brigăzi interna-

ţionale ce luptă alături de forţele
republicane în Spania
25 oct - Semnarea tratatului de alianţă
între Italia şi Germania (Axa Roma-Berlin)
25 nov - încheierea Pactului
Anticomintern de către Germania şi
Japonia
23 febr - Guvernul Tătărăscu este
remaniat
24 mart - Adoptarea unei noi legi a minelor
8 oct - Decret lege privind înfiinţarea „Străjn
tării" A fost desfiinţată în sept 1940
1937
26 apr - Bombardarea de către
aviaţia germană a oraşului Guernica din
Spania 7 iul - Incidentele de la podul
Marco Polo Japonezii reiau ofensiva în
China 6 nov - Italia aderă la pactul
Anticomintern şi se retrage din Liga
Naţiunilor (11 dec )
394
 1 2
22 oct - România semnează pactul de la
Nyon 20 dec - Alegeri parlamentare
NICI un partid nu obţine numărul de voturi
necesar pentru a forma guvernul
Instaurarea guvernului minoritar Goga-Cuza
10 ian - Unirea liberalilor conduşi de Dinu 1938
(1866-1950) şi respectiv Gheorghe Bratianu
(1898-1953) 10 febr - Instaurarea guvernăm
personale a regelui Carol al II Se publică
o nouă Constituţie 31 mart - Desfiinţarea
partidelor politice Formarea Consiliului de
Coroană apr - Arestarea şi condamnarea
liderilor Gărzii de Fier în frunte cu
Comeliu Z Codreanu (1889-1938) Ei sunt
împuşcaţi la 29/30 mai aug - Decret lege
privind împărţirea tării în ţinuturi
11 oct - Decret regal privind înfiinţarea
breslelor de lucrători, meseriaşi şi funcţio-
nari
nov - Carol al II întreprinde vizite în
Anglia, Franţa, Belgia şi Gerrnania
7 mart - Se constituia guvernul Armând 1939
Călinescu mart - Demonstraţii de susţinere
a guvernului în fata ameninţărilor Germaniei
23 mart - Semnarea acordului economic
între România şi Germania 13 apr -
Anglia şi Franţa garantează frontierele
României
1 mai - Demonstraţia forţelor democratice la
Bucureşti
7 sept - România îşi proclama neutralitatea
:
ată de război 21 sept - Asasinarea de
către legionari a primului ministru Armând
Călinescu (1893-1939)
3
mart - Noi procese politice şi deportări în
masă în Uniunea Sovietică
12/13 mart - Austria este invadată de
trupele germane
- Acţiuni antisemite în Austria
15 sept - Vizita primului ministru britanic
Neville Chamberlain (1869-1940) în Ger-
mania
29-30 sept - Dictatul de la Munchen
Germania preia regiunea sudetă din
Cehoslovacia începutul dezmembrăm
Cehoslovaciei 2 nov - Italia şi Germania
oferă Ungariei Slovacia de Sud oct -
Monseniorul Tiso preia conducerea
Slovaciei nov - Ungaria aderă la Pactul
Antikomin-tern
15 mart - Germania anexează restul
Cehoslovaciei mart - Slovacia îşi proclamă
independenta
7 apr - Italia invadează şi ocupă Albania
- încordare în raporturile germano-polone
Germania denunţă tratatul de neagresiune
cu Polonia din 1934 (28 apr) 22 mai -
Germania şi Italia semnează Pactul de
Otel Aderă şi Japonia (8 aug ) aug -
Tratative anglo-franco-sovietice privind o
posibilă alianţă şi un acord de asistentă
mutuală 23 aug - Semnarea pactului
Molotov-Ribentropp 25 aug - Semnarea
tratatului de asistentă mutuală între Anglia
şi Polonia 1 sept - Germania invadează
Polonia începe al doilea război mondial 3
sept - Anglia şi Franţa declară război
Germaniei
395
 1 2
mart.-apr. - Eliberarea legionarilor din
închisori. 26 iun. - Notă ultimativă a
U.R.S.S. în legătură cu cedarea Basarabiei
şi a Nordului Bucovinei. începutul
dezmembrării României. 11 iul. -
România se retrage din Liga Naţiunilor.
28- -30 aug. - Germania şi Italia silesc
România să cedeze Ungariei, prin „Dictatul"
de la Viena, Nord-Vestul Transilvaniei.
Mutilarea României este desăvârşită prin
cedarea, tot sub presiune, a Sudului
Dobrogei către Bulgaria (7 sept.). -
Demonstraţii uriaşe de protest împotriva
cedărilor teritoriale. 5 sept. - Carol al II
cedează principalele prerogative ale
puterii generalului Ion Antonescu. 6 sept.
- Abdicarea lui Carol al II. îi urmează
Mihai I. 14 oct. - România este
proclamată „stat naţional-legionar". 12 oct.
- Intrarea trupelor germane în România.
23 nov. - România aderă la Pactul Tripartit.
26/28 nov. - Asasinarea de către legionari a
unor cunoscuţi oameni politici.
21-23 ian. - Rebeliunea legionară.
28 ian. - Formarea unui nou guvern în
frunte cu Ion Antonescu (1882-1946). -
Militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor.
22 iun. - România ia parte la atacul
împotriva U.R.S.S. 6 iul. - Programul de
la laşi împotriva evreilor. 26 iul. - Armata
română atinge Nistrul şi eliberează, astfel,
Basarabia. - România preia administraţia
Transnistriei.
S dec. - Marea Britanie declară război
României.
396
3
17 sept. - Trupele sovietice pătrund în
Polonia răsăriteană desăvârşind astfe
dezastrul statului polonez. 30 nov. - 12
mart. 1940 - Război între U.R.S.S. şi
Finlanda.
1940 9 apr. - Invazia germană în Danemarca şi
Norvegia. 10 mai - Germania atacă Belgia,
Olanda, Luxemburg şi Franţa. Franţa
capitulează la 21 iun. 1940.
10 iul. - începe bătălia Angliei.
3-6 aug. - Uniunea Sovietică îşi impune
voinţa statelor baltice care devin „republici
sovietice".
20 aug. - L.D. Brostein (Troţki) - (1879-1940)
este ucis în Mexic de un agent al lui Staiin.
17 sept. - Se anulează planul german de
invazie a Angliei.
27 sept. - Germania, Italia şi Japonia
semnează Pactul Tripartit. - Lupte grele în
Nordul Africii între trupele britanice şi
italiene.
1941 febr. - Trupe germane sunt trimise în nordul
Africii să lupte alături de italieni, apr. -
invazia germană în Iugoslavia şi Grecia.
13 apr. - Japonia şi Uniunea Sovietică
semnează un tratat de neutralitate. 22 iun.
- Germania şi aliaţii săi atacă Uniunea
Sovietică. 14 aug. - Semnarea de către
S.U.A. şi Marea Britanie a Cartei
Atlanticului. 4 sept. - începe asediul
Leningradului care durează până în 1944.
oct. - Bătălia Moscovei duce la prima
înfrângere a, germanilor, ian. 1942. Sfârşitul
războiului fulger.
\ , 1
12 dec. - România declară război S.U.A.
2 3
7 dec. - Atacul surpriză al forţelor japoneze
la Pearl Harbour. S.U.A. intră în război. -
Ofensivă japoneză în Extremul Orient, dec. -
Lupte în Nordul Africii. Britanicii reiau
Benghazi şi Tobruk.
sept.-febr.• 1943 -
Stalingradiun. - Constituirea
armata rom Frontului Patriotic Anti-
hitlerist. 1 aug. - Raid aerian anglo-american
pierderi umane
asupra Ploieştiului şi Văii Prahovei.
sept-mart. 1944 - Negocieri de pace cu
aliaţii, la Ankara, nov.-iun. 1944 -
Negocieri de pace cu Uniunea Sovietică,
la Stocholm.
mart.- iun. - Tratative de pace cu aliaţii la
Cairo. 17 mart. - Masacrul de la Râbniţa.
1943 ian. - Germania proclamă „războiul total". 2
apr. - Descoperirea de către germani a
gropilor comune de la Katyn, unde mii de
ofiţeri şi soldaţi polonezi au fost masacraţi
de către sovietici. 10 apr.-16 mai -
Răscoala evreilor din ghetoul Varşoviei.
30 iun. - Dizolvarea Cominternului.
iul. - înfrângerea forţelor blindate germane
la Kursk. iul. - Debarcarea anglo-americană
în Sicilia şi Sudul Italiei. Mussolini este
înlăturat (27 iul.). Se formează un nou guvern
condus de Pietro Badoglio. - Raiduri aliate
asupra Germaniei. 3 sept. - Capitularea
necondiţionată a Italiei.
22-26 sept. - Conferinţa de la Teheran
(I.V. Stalin, F.D. Roosvelt, W. Churchill).
1944 22 ian. - Debarcarea aliată de la Anzio. -
Lupte în Filipine. - Ofensiva armatei
sovietice în Bielorusia şi Ucraina.
397
2 apr. - Nota lui Molotov (Veaceslav M. - n.
1890) în legătură cu poziţia U.R.S.S. faţă
de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul
României.
4 apr. - Bombardament masiv aliat asupra
Bucureştiului.
- Intensificarea contactelor între regele
Mihai şi forţele democratice pentru ieşirea
ţării din război.
20 aug. - începe ofensiva laşi-Chişinău. 23
aug. - Arestarea la Palatul Regal a
membrilor guvernului Antonescu. Se for-
mează un nou guvern condus de Constantin
Sănătescu.
24-31 aug. - Forţele armate române curăţă
teritoriul de trupele germane. 30-31 aug. -
Trupele sovietice pătrund în Bucureşti.
12 sept. - Semnarea Convenţiei de Armi-
stiţiu între România şi Naţiunile Unite.
- Se introduce cenzura presei.
12 oct. - Constituirea Frontului Naţional
Defnorat.
oct. - Conform „partajului" de la Moscova,
România intră în sfera de influentă sovietică.
6 iun. - Debarcarea aliată în Normandia.
Deschiderea celui de al II front în
Europa.
20 iul. - Atentatul de la Rastenburg contra
lui Hitler.
1 aug. - începe insurecţia Varşoviei.
Durează până la 2 octombrie.
- Ofensiva aliată în Europa Occidentală.
21 sept. - Lovitură de stat în Bulgaria.
Comuniştii preiau puterea. 7 oct. - Sfârşitul
Conferinţei de la Dum-barton Oaks cu
privire la edificarea ONU.
9/21 oct. - Stalin şi Churchill îşi împart la
Moscova sferele de influenţă în Europa
Răsăriteană.
- Ofensiva armatei sovietice în Ungaria şi
apoi în Cehoslovacia.
ian.- mart. - Uriaşă presiune a comuniştilor, 1945
sprijiniţi de sovietici, pentru preluarea puterii. 12 ian. - Ofensiva germană în
Munţii
24 febr. - Tulburări comuniste la Bucureşti Ardeni.
şi în alte oraşe ale ţării. ian. - începe ofensiva sovietică în
Polonia.
4-11 febr. - Conferinţa de la lalta.
Sferele
de influenţă sunt reconfirmate în
6 mart. - Instaurarea guvernului Petru Europa
Groza (1884-1958). începutul guvernării co- Centrală şi Răsăriteană.
muniste în România. - Iau naştere primele 13/14 febr. - Bombardament
sovromuri. 23 mart. - Legea agrară. distrugător
aliat asupra Dresdei.
- Lupte în insula Iwo Jima (Oceanul
Pacific).
6 mart. - Ultima ofensivă germană pe
frontul
răsăritean.

1 apr. - încep luptele în Okinawa.

12 apr. - Moartea preşedintelui S.U.A.,
F.D.
Roosvelt. îi urmează Harry S.
Truman
(1884-1972).
21 apr. - începe ofensiva sovietică
asupra
Berlinului.
28 apr. - Execuţia lui Mussolini.
30 apr. - Sinuciderea lui Hitler.
7 mai - Semnarea armistiţiului de la
Rheims
de către Germania.
9 mai - Semnarea capitulării
Germaniei. Războiul ia sfârşit în Europa.
26 iun. - Semnarea Cartei Naţiunilor
Unite la San Francisco.
398
 1 2
21 aug. - Debutul „grevei regale". Regele
Mihai refuză să colaboreze cu guvernul
Groza.
25 oct. - Eliberarea de sub dominaţia
străină a ultimelor teritorii româneşti - Cărei
şi Satu Mare.
8 nov. - Reprimarea violentă a unei
demonstraţii anticomuniste la Bucureşti.
7 ian. -în urma recomandării Conferinţei de
la Moscova, intră în guvernul Groza şi
reprezentanţi ai liberalilor şi naţional-
ţărăniştilor. - Desfiinţarea Senatului. -
Publicarea unei noi legi electorale.
7-18 mai - Procesul intentat membrilor
guvernului Antonescu.
- Uriaşă presiune a comuniştilor pentru a
împiedica partidele democratice să-şi
desfăşoare campania electorală.
19 nov. - Alegeri parlamentare falsificate de
către comunişti. 20 dec. - Legea pentru
etatizarea Băncii Naţionale a României.
10 febr. - Semnarea Tratatului de pace între
România şi Naţiunile Unite.
3
26 iul. - Laburiştii câştigă alegerile din
Anglia. - Clement Atlee îl înlocuieşte pe W.
Chur-chill (1874-1965) ca prim ministru, iul.-
aug. - Conferinţa de la Potsdam (I.V
Stalin, Harry Truman, W. Churchill, Clement
Atlee). 6 aug. - Bombardament atomic
american asupra Hiroshimei.
9 aug. - Bombardament atomic american
asupra Nagasaki. 2 sept. - Japonia
semnează capitularea, la sfârşit al doilea
război mondial. 11 sept. - Conferinţa de
la Londra în problema tratatelor de pace.
18 oct. - Trupele sovietice ocupă şi contro-
lează Polonia.
24 oct. - Intră în vigoare Carta O.N.U. 16
nov. - Crearea UNESCO. 20 nov. 1945-1
oct. 1946 - Procesul de la Niirenberg. 29
nov. - Proclamarea de către Tito (losip B.
-1892-1980) a R.P. Iugoslavia.
1946 10 ian. - Prima sesiune a Adunării Generale
a O.N.U. la Londra.
30 ian. - Proclamarea republicii în Ungaria.
31 ian. - Proclamarea republicii comuniste
în Albania. 5 mart. - W. Churchill foloseşte
termenul de „cortina de fier" în discursul
de la Fulton, Missouri. 30/31 mart. -
începutul războiului civil în Grecia.
2 mai - 12 nov. 1948 - Procesul de la
Tokio. 26 mai - Comuniştii ies
învingători în alegerile din Cehoslovacia. 18
iun. - Proclamarea republicii italiene. 8
sept. - Proclamarea republicii, sub
presiunea comuniştilor, în Bulgaria. 4 nov. -
Promulgarea noii constituţii în Japonia.
Se instaurează monarhia constituţională.
1947 10 febr. - Semnarea tratatelor de pace de la
Paris cu foştii aliaţi ai Germaniei.
399
 1 2
apr - înscenarea de la Tămădău la adresa
national-tărăniştilor
HJ I - Dizolvarea Partidului National Ţără-
nesc condus de luliu Mamu
15 aug - Reforma monetară 6 nov _
Adunarea deputaţilor dă un vot de
neîncredere grupării liberale condusă de
Gheorghe Tătărăscu 30 dec - Abdicarea
forţată a regelui Mihai - Proclamarea
republicii începutul dictaturii comuniste
4 f e b - încheierea tratatului de asistenta 1948
mutuală cu Uniunea Sovietică febr -
Partidul comunist ia denumirea de Partidul
Muncitoresc Român 24 febr - Demiterea lui
Lucretiu Părăşcanu (1900-1954) apr -
Adoptarea unei noi'Constituţii Se
formează Prezidiul Mani Adunări Naţionale
condus de Constantin I Parhon (1874-
1969) Prim ministru este Petru Groza 11 iun
- Trecerea în proprietatea statului a băncilor
şi întreprinderilor industriale 17 iul -
Denunţarea Concordatului cu Vaticanul -
Cultul greco-catohc este interzis (1 dec) aug
- Legea privind cultele religioase supune
Biserica Ortodoxă regimului comunist -
Legea pentru reforma învăţământului
- Politia şi Jandarmeria sunt înlocuite cu 1949
Miliţia şi Securitatea teribile instrumente de
represiune ale comuniştilor
- Au loc lupte în munţi între unităţile de
represiune şi grupuri de rezistentă anti-
comuniste ian - România este membru
fondator al CAER
400
3
- 12 mart - SUA acordă credite Greciei ş
Turciei pentru a opri înaintarea comunis-
mului Doctrina Truman 5 iun - Prezentarea
planului de reconstrucţie a Europei numit
planul Marshall iun-iul - Statele din
Europa Răsăriteană refuză sub presiunea
U R S S , să accepte planul Marshall iul -
Acorduri comerciale ale URSS cu
Ungaria Bulgaria Cehoslovacia şi România
Creşterea influentei sovietice în aceste tăn 15
aug - Proclamarea independentei Indiei 31
aug - Comuniştii ies învingători în
alegerile din Ungaria
5 oct - Constituirea Commformului 29 nov -
ONU adoptă un plan de partajare a
Palestinei într-un stat arab şi unul evreu
16 febr - Proclamarea R P D Coreană
febr - mart - Comuniştii preiau puterea
prin forţă în Cehoslovacia
- Continuarea genocidului stahnist în Uniu-
nea Sovietică
iun - mai - Criza Berlinului
28 iun - Cominformul blamează şi exclude
Iugoslavia din rândul statelor comuniste
15 aug - Crearea republicii Coreea de Sud
25 ian - Se crează Consiliul de Ajutor
Economic şi Reciproc (CAER)
4 apr - Se pun bazele pactului NATO 23 mai
- Fondarea R F Germania 20 aug -
Proclamarea republicii populare în Ungaria
1 oct - Proclamarea R P Chineză
- Continuă războiul civil în Grecia 7 oct -
Proclamarea R D Germană

23 iul - 0 nouă organizare administrativă a 1950
tării
oct - Se adoptă un plan de electrificare pe
10 ani
12/13 dec - Se aprobă primul plan cincinal
(1951-1955)
1951
- Reforma monetară 1952
mai - înlăturarea lui Vasile Luca şi a Anei
Pauker din conducerea Partidului Comunist 2
iun - Pentru Groza devine preşedinte al
prezidiului Mani Adunări Naţionale iar
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965),
prim-ministru sept - Adoptarea unei noi
Constituţii
febr - Autodizolvarea Frontului Plugarilor - 1953
Numeroşi lideri politici ai partidelor
interbelice condamnaţi de către comunişti,
pier în închisorile de la Sighet, Aiud şi
Gherla
- Desfiinţarea sovromurilor 6-13 apr - 1954
Procesul lui Lucretiu Pătrăş-canu Este
executat la 16/17 apr
19 apr - Gheorghe Apostol devine pnm-
secretar al Partidului comunist
20 iun - Inaugurarea podului de la
Giurgiu-Ruse
3
23 ian - Ierusalimul este proclamat capitala
Israelului 26 ian - Proclamarea republicii
India 8 mai - SUA anunţă spnjinul său
pentru Vietnam contra comuniştilor 25 iun -
1953 - Războiul din Coreea ONU decide
să sprijine Coreea de Sud împotriva
agresiunii comuniste 16 oct - Primii
voluntari chinezi sosesc în sprijinul R P D
Coreene 4 nov - Consiliul Europei publică
Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului
dec - Ocuparea Tibetului de către trupele
chineze
1 iul - Reconstituirea Internaţionalei Socia-
liste 1 sept - Semnarea pactului ANZUS -
începe sena epurărilor stahniste în
Cehoslovacia 24 dec - Independenţa Libiei
6 febr - Moartea regelui George al Vl-lea al
Angliei îi urmează la tron fiica sa, Elisabeta
all-a 8 febr - Grecia şi Turcia devin
membre ale NATO 23 iul - Lovitura de stat în
Egipt condusă de Gamal Abdel Nasser
(1918-1970)
- Continuă genocidul stalinist în URSS
5 mart - Moartea lui losif V Stalin 20 mart
- Nichita Sergheevici Hruşciov (1894-
1971) este ales în fruntea partidului
comunist din URSS
13 mart - Atacul trupelor vietnameze la
Dien-Bien-Phu, începutul dezastrului trupelor
franceze în Indochina 8 sept - Semnarea
pactului SEATO 16-17 iun - Revolta
anticomunistă în Berlinul de Est, este
înăbuşită de trupele sovietice 4 iul - Imre
Nagy este ales pnm-ministru al Ungariei,
începutul destalmizării în această tară
401
26 iul - Asaltul cazarmei Moncada din
Cuba de către comuniştii conduşi de Fidel
Castra
1 nov - 1962 - Războiul civil din Algeria
11_14 mai - România devine parte sem- 1955
natară a tratatului de la Varşovia sept- oct- 24 febr - Semnarea Pactului de la
Gheorghe Gheorghiu-Dej devine prim- Bagdad
secretar al partidului comunist iar
Chivu Stoica, prim-mimstru 14 dec - 22 mart - Egiptul preia controlul
România devine membră a ONU asupra Canalului de Suez

17-24 apr - Conferinţa de la Bandung

14 mai - Semnarea Pactului de la
Varşovia
15 mai - Semnarea Tratatului de stat
asupra
Austriei
- întră în funcţiune prima staţie de
televiziune
- Represiunea împotriva intelectualilor şi
studenţilor în legătură cu influenta revoltelor
anticomuniste din Polonia şi Ungaria
22 nov - Imre Nagy al ături de alţi
conducăton maghiari fund prins de sovietici
este adus în România
1956
14-24 febr - Congresul al XX-lea al
PCUS Rechizitoriul crimelor stalmiste 17
apr - Dizolvarea Cominformului
23-28 iun - Greve şi tulburări la Poznan
(Polonia) ele sunt urmate de noi de-
monstraţii în oct
17-21 iul - Conferinţa'de la Bnoni (I B
Tito J Nehru G A Nasser) 23 oct - 13
nov - Insurecţia anticomunistă din
Ungaria
oct - Război între Egipt şi Israel
febr - Alegeri pentru Marea Adunare
Naţională
1957
25 mart - Tratatul de la Roma pune
bazele Comunităţii Economice Europene
11 dec - ONU adoptă Declaraţia
dreptului popoarelor la autodeterminare
12 ian - Ion Gh Maurer este ales preşedinte 1958
al prezidiului Mani Adunări Naţionale 19 mart - Prima şedinţă a
iun - Retragerea trupelor sovietice din Parlamentului
România Europei
27 apr - Liga Comunişilor din
Iugoslavia
declară că se eliberează de orice
influentă
sovietică
- Independenta unor noi state africane
- România este aleasă vicepreşedinte a 1959
celei de a XIV-a sesiuni a Adunăm Generale 2 ian - Comuniştii cubanezi intră
a ONU în Havana

iun - Cu prilejul unei vizite în România 19 febr - Independenta insulei Cipru iun -
N S Hurşciov atacă în termeni violenţi sept - Tulburări în Congo-ul belgian
China şi politica sa
409 14 sept - Formarea O P E C
 1 2
iun - Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în 1960
fruntea Partidului comunist
mart - Instituirea Consiliului de Stat Primul 1961
său preşedinte a fost Gheorghe Gheor-ghiu-
Dej Pnm-ministru devine Ion Gheorghe
Maurer
- Comuniştii proclarnă încheierea
cooperativizării agriculturii'
- Intrarea în funcţiune a termocentralei de la
Luduş - Se pun bazele cooperăm
româno-lugoslave în ceea ce priveşte
exploatarea zonei Porţilor de Fier
- Eliberarea de către comunişti a unor
deţinuţi politici 15-22 apr - Declaraţia cu
privire la poziţia PMR în problemele
mişcăm comuniste şi muncitoreşti
internaţionale
3
20 nov - Constituirea Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb 25 nov - Conferinţa de la
Moscova marchează ruptura definitivă
între Albania şi URSS 1 dec - Tratatul
asupra Antarcticii
15 febr - URSS decide să sprijine
economic Cuba
16-17 apr - Debarcarea nereuşită din
Golful Porcilor (Cuba)
9 iul - Grecia se asociază la Comunitatea
Economică Europeană 13 aug - Ridicarea
de către R D G a Zidului Berlinului simbol
al Războiului Rece
1962 18 mart - Acordurile de la Evian Se
recunoaşte independenta Algeriei mart -
începe războiul dintre Vietnamul de Sud,
susţinut de SUA şi forţele comuniste
(Vietcong) oct - Conflict între China şi India
22 oct - 20 nov - Criza rachetelor
sovietice din Cuba -înrăutăţirea gravă a
raporturilor între supraputen
1963 mart -Tensiuni în raporturile sovieto-
chineze 22-25 mai - Adoptarea Cartei
Unităţii Africane
22 nov - Asasinarea preşedintelui SUA J F
Kennedy (1917-1963) la Dallas
1964 28 mai/2 iun - Crearea Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei aug - Vietnamul de
Nord declară război Vietnamului de Sud
21 sept - Independenta Maltei 14 oct - N S
Hrusciov este înlocuit de la conducerea
PCUS cu Leonid Brejnev (1906-1982)
 1 2
19 mart. - Moartea lui Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej; Chivu Stoica devine preşedinte al
Consiliului de stat, iar Nicolae Ceauşescu
(1918-1989), prim-secretar al PCR (22-24
mart.). 19_24 iut. - Nicolae Ceauşescu
preia puterea în partidul comunist, aug. -
Adoptarea unei noi Constituţii. - 0 nouă
împărţire administrativă a României.
mai - Constituirea Uniunii Generale a
Sindicatelor din România. 4-6 iul. -
Reuniunea de la Bucureşti a Tratatului
de la Varşovia.
10 iun. - România este singura ţară din
Europa de Răsărit care menţine relaţiile
diplomatice cu Israelul, dec. - Nicolae
Ceauşescu devine preşedinte al Consiliului
de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer, prim
ministru.
- Nicolae Ceauşescu preia şi funcţia de
preşedinte al Consiliului Apărării. -
Reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi
Ştefan Foriş. 14-16 mai - Vizita
preşedintelui Franţei, Charles de Gaulles
(1890-1970). aug. - România este singura
ţară din Pactul de la Varşovia care
condamnă intervenţia sovietică în
Cehoslovacia şi nu ia parte la această
acţiune militară.
- Nicolae Ceauşescu începe să-şi impună
colaboratorii la conducerea statului şi
partidului comunist. 2-3 aug. - Vizita
preşedintelui SUA, Richard M. Nixon.
404
3
1965 mart. - Bombardamente americane asupra
Vietnamului de Nord.
8 apr. - Tratat între Polonia şi URSS. URSS
recunoaşte frontierele Poloniei, apr- sept. -
Conflict între India şi Pakistan.
11 nov. - Independenţa Rhodesiei.
1966 7 mart. - Franţa se retrage din structurile
integrate militare ale NATO. 8 apr. - Leonid
Brejnev devine secretar general al PCUS.
6 iun. - NATO îşi mută cartierul general la
Bruxelles. 18 iun. - Apogeul „revoluţiei
culturale" în China.
1967 ian- febr. - Lupte grele în Vietnam. 21 apr.
- începutul dictaturii militare în Grecia;
durează până fn 1974. - Expoziţia Universală
de la Montreal. 5-10 iun. - Războiul de
şase zile dintre Israel şi vecinii arabi.
8 aug. - Crearea ASEAN.
1968 5 ian. - Alexander Dubcek este ales în frun-
tea Partidului Comunist din Cehoslovacia.
20-21 aug. - Intervenţia Pactului de la
Varşovia în Cehoslovacia. Suprimarea
mişcării reformatoare denumită „Primăvara
de la Praga".
1969 - Conflicte între URSS şi R.P. Chineză. 22
iul. - Prinţul Juan Carlos este numit
succesor al generalului Franco Francisco
(1892-1975). 1 sept. - Lovitură de stat în
Libia. Puterea o preia Consiliul Revoluţiei. 21
oct. - R.F.G. admite de facto existenta
R.D.G.
 1 2 3

mai - Grave inundaţii în judeţele din 1970 - Propuneri diplomatica în legătură cu

Transilvania. rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu. 7
dec. - Tratat între Polonia şi R.F.G.
R.F.G. recunoaşte frontierele Poloniei, dec. -
ian. 1971 - Manifestaţii şi greve în
Polonia.

- Reîntors după vizitele din China şi Coreea 1971
de Nord, Nicolae Ceauşescu lansează
.Tezele din aprilie" care semnificau un
control absolut asupra libertăţii de creaţie.
15 ian. - Inaugurarea barajului de la Assuan
pe Nil.
26 mart. - Proclamarea independenţe
Bangladeshului. 25 oct. - Admiterea R.P.
Chineză la ONU. 11 dec. - Acorduri între
cele două Germani cu privire la libera
circulaţie.

- 1972 - Tulburări în Irlanda de Nord. - Marea

Britanie aderă la Piaţa Comună. -
Bombardamente americane în Vietnamul
de Nord. 8 nov. - Tratatul fundamental între
R.D.G. şi R.F.G.

• 1973 1 ian. - Anglia, Danemarca şi Irlanda aderă

la Piaţa Comună. 27 ian. - Acordurile de la
Paris pun capăt războiului din Vietnam, ian.-
mart. - începutul afacerii Watergate în SUA.
11 sept. - Lovitură de stat militară în Chile.
6-23 oct. - Războiul între Israel şi vecinii
arabi, nov. - Prima criză a petrolului. 11 dec.
- Normalizarea relaţiilor între R.F.G şi
Cehoslovacia.

26 mart. - Nicolae Ceauşescu devine 1974 25 apr. - „Revoluţia Garoafelor" în

preşedinte al României. •
Portugalia. înlăturarea dictaturii militare. 15
iul. - Lovitură militară în Cipru. 23 iul. -
Prăbuşirea dictaturii militare în Grecia şi
revenirea la un regim constituţional, nov.
- Vietnamul de Nord lansează o
ofensivă contra Sudului. 4 dec. - Sfârşitul
„revoluţiei culturale" în China.

405
 1 2
1 aug. - România semnează Actul Final al 1975
CSCE.
2-3 aug. - Vizita preşedintelui SUA, Gerald
Ford.
-14 centre urbane sunt declarate „oraşe 1976
mari şi închise".
- Se desfăşoară mişcarea de protest iniţiată 1977
de scriitorul Paul Goma. 4 mart. - Are loc un
cutremur de pământ -1 541 de morţi, 11 000
de răniţi. - Are loc greva minerilor din Valea
Jiului.
« 1978
- Nicolae Ceauşescu îşi subordonează total 1979
partidul comunist. - Se constituie Sindicatul
Liber al Oamenilor Muncii din România.
3
- Războiul civil din Liban. 30 apr. - Oraşul
Saigon cade în mâna trupelor comuniste.
- la sfârşit războiul din Vietnam.
Reunificarea Vietnamului. - Genocidul
khmerilor roşii conduşi de Pol Pot în
Cambodgia. 1 aug. - Semnarea Actului
Final al Conferinţei pentru securitate şi
cooperare în Europa (CSCE). 17 nov. -
Prima reuniune la nivel înalt a ţărilor
industrializate. 27 nov. - Juan Carlos
devine rege al Spaniei.
- Continuă luptele civile din Liban. 16 iun. -
Demonstraţii ale populaţiei de culoare la
Soweto (Africa de Sud). 9 sept. - Moartea
lui Mao Ze Dong (1893-1976), liderul
comunist al Chinei.
5 ian. - Semnarea în Cehoslovacia a „Cartei
77" de către un grup de' intelectuali, mar-
chează un moment important în lupta pentru
respectarea drepturilor omului. - Continuă
războiul civil în Liban şi Angola. - Creşte
influenţa politică şi militară a U.R.S.S. şi
a Cubei în unele state africane. - Conflict
militar între Somalia şi Etiopia. 19-21 nov-
Vizita preşedintelui Egiptului, Anwar El
Sadat la Ierusalim. - Dizolvarea pactului
SEATO.
- Continuă războiul din Liban. - Conflict
militar între Cambodgia şi Vietnam. -
Negocieri între Marile Puteri pentru
reducerea armamentelor. 8 mart. - Eşecul
conferinţei de la Belgrad în privinţa
drepturilor omului. 6-17 sept. - Reuniunea
pentru pace de la Câmp David (S.U.A.); se
semnează tratatul de pace între Egipt şi
Israel. 16 oct. - Alegerea papei loan Paul al
II (Karol Wojtyla, cardinal de Cracovia), nov. -
Agitaţii fundamentaliste în Iran. 5 dec. -
Tratat între U.R.S.S. şi Afganistan.
ian. - Invazia trupelor vietnameze în Cam-
bodgia. - Prăbuşirea regimului monarhic şi
instaurarea unui regim fundamentalist în
Iran.
 1 2
- Elena Ceauşescu devine prim viceprim- 1980
ministru, inaugurând, astfel, deschis, politica
„de familie".
- Partidul comunist critică
evenimentelor din Polonia.
| 3
- Tulburări civile în Salvador şi Nicaragua.
17 iul. - Prăbuşirea dic turii somoziste în
Nicaragua şi instaurarea guvernării san-
diniste. 4 nov.-ian. 1981 - Criza ostatecilor
americani din Iran. 12 dec. - NATO decide
să instaleze în Europa Occidentală
eurorachetele. dec. - începe invazia
sovietică în Afganistan.
-începutul rezistenţei afgane (mujahedinii)
împotriva intervenţiei sovietice. - Atentate
teroriste în Italia. 18 apr. - Proclamarea
independentei statului Zimbabwe (fosta
Rhodesie). 4 mai - Moartea lui losip
Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. Război
între Iran şi Irak. 14 aug. - începutul unui
val de greve în Polonia. La Gdansk
se pun bazele sindicatului intependent
„Solidaritatea". 18 aug. - Semnarea acordului
între guvernul polonez şi „Solidaritatea". 4
nov. - Ronald Reagan este ales
preşedinte al S.U.A.
■ -
1981 - Noi greve în Polonia. 16 aug. - S.U.A.
anunţă începutul producerii bombei cu
neutroni. - Continuă războiul dintre Iran şi
Irak. Demonstraţii pacifiste în Europa
Occidentală. 6 oct. - Asasinarea lui Anwar
El Sadat (1918-1981) de către un fanatic.
13 dec. - Introducerea stării de urgenţă în
Polonia. Interzicerea „Solidarităţii". Liderul
său, Lech Walesa, este arestat.
desfăşurarea 1982 2 apr.-14 iun. - Război între Argentina şi
Marea Britanie pe tema insulelor Malvine
(Falkland) din Oceanul Atlantic. 10 nov. -
Moartea lui Leonid Brejnev. Este urmat în
funcţia supremă de Iuri Andropov, fostul şef
al KGB. 31 dec. - Suspendarea stării de
urgenţă în Polonia.
1983 23 mart. - S.U.A. anunţă un program de
apărare denumit „Iniţiativa de Apărare
Strategică". 15 iul. - Acord privind
desfiinţarea bazelor S.U.A. din Grecia.
407
mai - Măsuri severe împotriva avorturilor. 1984
- Continuă războiul între Iran şi Irak,
28 iul. - România este singura ţară co-
precum
munistă care ia parte la Jocurile Olimpice de
şi cel din Afganistan.
la Los Angeles.
- Greva generală a minerilor din
Marea
Britanie.
9 febr. - Moartea lui Iuri Andropov. îi
urmează la conducerea PCUS,
Constantin Cernenko.
oct. - Asasinarea preotului Jerzy Popie-
luszko de către forţele de securitate po-
loneze.
31 oct. - Asasinarea primului ministru al
Indiei, Indira Gandhi (1917-1984).
1985
10 mart. - Moartea lui Constantin
Cernenko.
Mihail S. Gorbaciov este ales în
funcţia
supremă, în PCUS.
26 apr. - Reînnoirea Pactului de
la
Varşovia.
19-21 nov. - întâlnire între Mihail
S.
Gorbaciov şi Ronald Reagan la Geneva.
1986
28 febr. - Asasinarea primului ministru
al
Suediei, Olof Palme.
apr. - Raiduri aeriene americane
asupra
Libiei.
25 apr. - Explozia de la centrala
atomică
Cernobâl.
- începutul politicii de
restructurare
(perestroika) şi transparenţă (glasnost).
11-12 oct. - întâlnire între M.S.
Gorbaciov
şi R. Reagan la Rejkavik.
15 nov. - Marea demonstraţie de protest a 1987
- Conflicte între China şi Vietnam, Iran
muncitorilor din Braşov.
şi
Irak, Libia şi Ciad.
11 nov. - ONU cere retragerea imediată
a
trupelor sovietice din Afganistan.
8 dec. - Semnarea
acordului
sovieto-american privind
reducerea
armamentului american.
- Intensificarea politicii de „sistematizare" a 1988
ţării (demolarea monumentelor istorice şi - Foamete în Etiopia şi Cornul Africii.
distrugerea satelor). - Agitaiii naţionaliste în Uniunea
Sovietică.
14 apr. - Semnarea acordului de
pace
privind Afganistanul.
22 mai - Karoly Grosz îl înlocuieşte pe
Jânos Kâdâr la conducerea Partidului Co-
munist din Ungaria.
- Noi mişcări greviste în Polonia.
29 mai - 1 iun. - întâlnire la nivel
înalt
sovieto-americană.
8 aug. - Sfârşitul războiului dintre Iran
şi
Irak.
4DR
 1 2
4 apr. - Ambasadorul R.F.G. la Bucureşti
este rechemat în urma repetatelor violări ale
drepturilor omului în România. 24 apr. -
Comunitatea Europeană suspendă
convorbirile cu România. 16-21 dec. -
Puternica revoltă populară din România
duce la înlăturarea regimului comunist.
3
- în URSS sunt reabilitate victime ale terori
staliniste şi se anunţă reduceri de efective
militare. 9 aug. - Trupele sovietice se
retrag de la Kabul.
1989 7 ian. - Moartea lui Hirohito, împăratu
Japoniei. îi urmează la conducere Akihito. 2
febr. - Prăbuşirea dictaturii militare în
Paraguay. 28 febr. - Ungaria anunţa
demontarea fortificaţiilor de la frontiera sa cu
Austria, mai - iun. - Manifestaţii studenţeşti
pentru democraţie în China. Ele sunt
reprimate sângeros de către autorităţile
comuniste (3-5 iun.). 4 iun. - Primele alegeri
libere în Polonia duc la victoria sindicatului
„Solidarităţii". 17 iun. - Reabilitarea
conducătorilor revoluţiei din 1956 din
Ungaria, aug. - sept. - Ungaria permite
refugiaţilor est-germani să tranziteze prin
Budapesta în drum spre R.F.G. oct. - Mari
demonstraţii în R.D.G. Zidul Berlinului
este deschis (9 nov.). - înlocuirea lui
Todor Jivkov cu Petar Mladenov la
conducerea Bulgariei. 17 nov. - Prăbuşirea
regimului comunist în Cehoslovacia.
Scriitorul dizident Vaclav Havel este ales
preşedinte (dec.)
 Glosar de termeni istorici

- acumulare- rezervele agenţilor economici Simbol al avuţiei naţionale

- ad-hoc- întocmit anume pentru un scop
- adunarea norodului- numele oastei revoluţionare, organizată de către Tudor Vladimîrescu
- Alteţă- titlu oficial acordat prinţilor şi prinţeselor din casele regale domnitoare
- amnistie- act legislativ care înlătură răspunderea penală
- antrepozit- loc de depozitare a mărfurilor în cantitate mare
- armistiţiu- suspendarea temporară a ostilităţilor militare între beligeranţi, care, de fapt, rămân în
stare de război
- arendaşi- persoană care are în folosinţă sau exploatează veniturile unui bun pe un termen dat
- arnăut- lefegii, de obicei de origine albaneză din garda domnească sau suita boierească
- arz- plângere, jalbă adresată Porţii de către domn sau boieri
- autocefalie- de sine stătător (biserica ortodoxă română autocefală nu depinde de altă biserică)
- autodeterminare- principiu conform căruia un popor are dreptul să-şi decidă propriul statut politic
- bancă- instituţie financiară care efectuează operaţii de credit şi de plată
- buget - balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, unei instituţii Sau familii pe o perioadă
determinată
- camarilă- grup de oameni politici şi de afaceri, militari, din jurul unei personalităţi ale cărei acte şi
fapte le influenţează
- cartel - înţelegere între producătorii economici din aceeaşi branşă pentru fixarea preţului şi
asigurarea desfacerii Asociere între grupuri, politice, profesionale în vederea unei acţiuni comune
- catagrafie- operaţie de înregistrare a bunurilor sau a persoanelor
- cămătărie- acordarea de împrumuturi cu dobândă foarte ridicată
- cenaclu- reuniune a unor oameni de creaţie care au un program estetic comun
- cenzură - controlul exercitat de autorităţi asupra libertăţii de exprimare, care este foarte mult
îngrădită
- cobeligeranţă - stare de război în care se află un stat, alături de un aliat, împotriva unui inamic
comun
- colegiu electoral - categorie electorală care cuprindea pe cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang
social
- comis- dregător din Ţările Române care avea în grijă caii suveranului
- condommium (condommiupolitic)- exercitare a puterii de către două sau mai multe forte politice
- conscripţie- recensământ efectuat de autorităţile civile, militare sau ecleziastice pe întreg teritoriul
sau în anumite zone ale acestuia în scopuri diferite
- convenţie- înţelegere, acord, aranjament între două sau mai multe părţi
- criză economică (recesiune) - încetinire sau perturbare a activităţii economice cu multiple
consecinţe
- curbe de sacrificiu- sume de bani reţinute abuziv din salariu în anii crizei economice din 1929-
1933
- daco-româmsm - ideologia politică naţională a generaţiei paşoptiste
- democraţie - formă de organizare politică bazată pe exercitarea putem de către popor prin
reprezentanţii aleşi

410
- demografie- ştiinţă care studiază în mod statistic fenomenele legate de evoluţia populaţiei
- deportare- exilare, surghiunire
- dictat - act de forţă prin care un stat impune altuia, contrar voinţei acestuia din urmă, anumite
condiţii politice, economice şi militare
- dictatură- exercitare fără nici o oprelişte a putem de către o persoană sau un grup de persoane
- divan- denumirea sfatului domnesc în Ţănle Române în perioada dintre secolele XVI-XIX
- dualism - formă de conducere statală realizată pnntr-o uniune personalăfîntre Austria şi Ungaria
(1867-1918)].
- ducat- teritoriu (stat) condus de un duce sau ducesă
- efor- membru în consiliul de administraţie a unei eforii
- emigrare- a-şi părăsi ţara pentru a se stabili într-o altă ţară
- epitrop - administratorul unei aven a bisericii
- etatizare - trecerea unui bun, a unei întreprinderi sau a unei instituţii cu statut particular în
proprietatea statului
- expropiere - deposedarea unei persoane de un bun prin plata, mai ales în cazuri de utilitate
publică, a unei despăgubiri
- facsimil- reproducere fidelă a unui text prin fotografiere
- federalizare- constituirea unui stat într-o federaţie
- fruntarii- hotarele unui stat
-garant- persoană sau instituţie (stat) care oferă o garanţie
- graţiere- iertarea, absolvirea de executarea unei pedepse penale
- gubernie- provincie din Imperiul rus
- gubermu- Consiliul Provincial al Transilvaniei
- habitat- teritoriu locuit de o populaţie, sau o specie de plante sau animale
- imigrare- a merge într-o ţară străină cu scopul de a se stabili acolo
- independenţă - situaţie în care un stat nu este supus nici unei autorităţi străine, libertate,
neatârnare
- inflaţie - dezechilibru economic care se caracterizează prin scăderea pronunţată a puterii de
cumpărare a banilor
- insurecţie- luptă, revoltă armată împotriva unei autorităţi politice aflate la conducerea statului
- integritate teritorială- principiu de drept internaţional în baza căruia fiecare stat are dreptul să-şi
exercite suveranitatea asupra teritoriului său
-jeler- ţăran din Transilvania cu pământ puţin sau deloc ce lucra pe pământurile nobililor, avea un
statut juridic diferit de al iobagilor
- legaţie- misiune diplomatică inferioară unei ambasade
- locotenentă - organ politic şi administrativ ce ţinea locul domnului
- ludea- unitate fiscală individuală sau colectivă
- manufactură - întreprindere industrială în care se fabrică de obicei produse de larg consum,
folosmdu-se munca manuală
-mazil- descendent al unei familii boiereşti de rangul doi
- memorandum- notă politică, diplomatică în care este expusă o problemă sub aspect juridic
- monopol- întreprindere mare sau grupuri de întreprinderi care produc acelaş Jucru
- naţionalism - doctrină politică bazată pe apărarea, uneori exacerbată, a intereselor naţionale, a
ideii de patrie şi naţiune
- naţionalizare- trecerea unor bunuri din proprietate particulară în proprietate de stat
- naţiune- ansamblu de indivizi care compun aceeaşi comunitate umană
- nomenclatură- totalitatea persoanelor care făceau parte din elita comunistă
-paşalâc- provincie din Imperiul Otoman condusă de un paşă
-pact (tratat) - convenţie solemnă între state
-petiţie - cerere adresată de un cetăţean unei autorităţi cu privire la drepturi şi interese personale
sau obşeşti
-porto-franco- port în care mărfurile nu erau supuse taxelor vamale
-prăjină- unitate şi instrument de măsură a lungimii suprafeţei în Ţările Române

411
- prezidiu- organ colegial de conducere.
- pronunciament - acţiune împotriva unui sistem politic declanşată de unele forţe politice sau de
armată.
- protectorat- sistem juridic care plasează un stat sub dependenţa altui stat mai ales în domeniul
apărării şi a politicii externe.
- raia- cetăţi cucerite pentru a asigura dominaţia otomană.
- redută- lucrare de companie, de formă poligonală, construită pentru apărarea circulară. Punct de
sprijin ai unei fortificaţii.
- regat- stat condus de un rege.
- remaniere- modificarea componenţei unui guvern sau unei instituţii.
- republică- formă de guvernământ în care organele puterii supreme sunt alese pe timp determinat.
- revoluţie- transformare structurală a unei societăţi.
- rezoluţie- hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.
- ruptaş - contribuabil care încheie o ruptă (un contract financiar).
- sangeac- unitate teritorială din Imperiul Otoman condusă de un sangeac-bei.
- scutelnici- categorie fiscală cuprinzând pe oamenii scutiţi de dări.
- secularizare - trecerea averilor bisericii sau mănăstirilor în proprietatea statului în schimbul unei
despăgubiri.
- sesie- loc de pământ aflat în folosinţa ţăranilor dependenţi din Transilvania.
- slobozenie- libertate.
- societate anonimă- organizare economică a uneia sau a mai multor întreprinderi.
- stalinizare- comunizare.
- statu-quo- situaţia existentă.
- statut - document ce cuprinde un ansamblu de principii, norme, reguli, ce stau la baza organizării
unui partid sau unei organizaţii.
- sud/ţi- locuitori din Principate aflaţi sub protecţia unei puteri străine; se supuneau unei jurisdicţii
speciale şi dispuneau de privilegii.
- suveranitate- dreptul unui popor de a-şi hotărî singur soarta.
- suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are autonomie
completă.
- totalitarism- regim sau concepţie politică bazată pe un regim dictatorial.

<titlu> NOTĂ

In cuprinsul manualului, acolo unde a fost cazul, autorii au specificat, pentru un eveniment
sau altul, data acestuia, după calendar, potrivit stilului vechi sau nou; prin aceasta se stabileşte o
diferenţă de zile, între cele două stiluri, de 12 zile pentru secolul al XIX-lea şi, respectiv, de 13 zile
pentru secolul al XX-lea, până la adoptarea Calendarului gregorian.
 BIBLIOGRAFIE

*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, voi. I-V, Bucureşti, 1959-1982.
Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
*** Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe,
voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Botoran, Constantin, Cartea neamului. Marea Unire din 1918.
Documente istorice, Editura Globus, Bucureşti, 1993.
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (coordonator Ovid Sachelarie şi Nicolae
Stoicescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.
Platon, Gh., praf. univ. dr., Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
Platon, Gh., Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în Istoria modernă a României,
Editura Junimea, laşi, 1980.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
*** Unitatea naţională a românilor în epoca modernă 1821-1918, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1985
Hitchins, Keith, Conştiinţa naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania. 1700-1868,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Radu, Mircea, T., 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Scrisul Românesc,
Craiova, 1978.
Iscru, G., D., Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, 1982.
Bodea, Cornelia, Lupta românilor pentru unitate naţională 1834-1849, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1967
Iscru, G., D., Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988.
Stan, Apostol, Revoluţia română de la 1848, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.
*** Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Culegere de studii (redactori coordonatori: N. Adăniloaie
şi Dan Berindei), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.
Dragomir, Silviu, Avram lancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea, laşi, 1975
Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
Giurescu, C, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Stan, Apostol, Grupări şi curente politice între Unire şi Independenţă, Bucureşti, 1979.
Berindei, Dan, România în vremea lui Carol I. 1866-1876, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
Retegan, Simion, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1869), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Adăniloaie, Nichita, Războiul pentru independenţa României, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.
Paraschivu, Cîncea, Viaţa politică în România în primul deceniu al independenţei de stat, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
tosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România 1889-1910, 'Editura Politică, Bucureşti, 1977.
Lungu, Traian, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al XIX-lea, 1889-1900, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Anastasie, lordache, Viaţa politică în România 1910-1914, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Drăganu, Tudor, începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar in România până în 1916,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Scurtu, loan, Bulei, Ion, Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
 Scurtu, loan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria
modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
*** Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (sub redacţia acad. Ştefan Pascu),
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Kiritescu, Constantin, Istoria războiului pentru intregirea României. 1916-1919, Editura Casei Şcoa-
lelor, Bucureşti, voi l-ll, 1922.
*** România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
Popa, Mircea, N., Primul război mondial 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1979.
Nutu, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914-1916, Bucureşti, 1972. *** Desăvârşirea
unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu Vechea Românie (sub redacţia prof.
Miron Constantinescu şi prof. Ştefan Pascu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.'
Gheorghe, Gheorghe, dr., Tratatele internaţionale ale României 1921-1939, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991.
*** România în relaţii internaţionale 1699-1932 (coordonator L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon),
Editura Junimea, laşi, 1980.
Bărbulescu, Petre, Cloşca, Ionel, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926. Politica guvernului
liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
lacobescu, Mihai, România în Societatea Naţiunilor, 1919-1929, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1988.
Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viaţa economică şi politică a României 1933-1938, Editura Ştiinţi-
fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Dandara, Livia, România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
Buzatu, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova laşi, 1991. Campus, Eliza, Din
politica externă a României, 1913-1943, Editura Politică, Bucureşti, 1980. *** România în anii celui
de-al doilea război mondial, voi. I-III, Editura Militară, 1989. Idem, Viaţa politică din România. De la
Marea Unire din 1918 la revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, Editura
Albatros, Bucureşti, 1982.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, Românii şi organizarea postbelică a lumii. 1945-1947, Editura Aca-
demiei R.S.R., Bucureşti, 1988.
 <titlu> CUPRINS

- Secolele al XIX-lea şi al XX-lea în devenirea istoriei românilor......................................... 5

- Habitat şi populaţie, structuri, existenţa cotidiană, imigrări............................................ 10
-Naţiune şi acţiune la 1821. Program, oameni, fapte, urmări imediate şi de
perspectivă............................................................................................................................ 19
- Desfăşurarea revoluţiei de la 1821.................................................................,.................... 29
- Românii între ocupaţia, suzeranitatea şi „protectoratul" imperiilor vecine. De ia
Regulamentele Organice la revoluţia paşoptistă............................................................... 34
- Principatele Române şi provinciile istorice româneşti între 1822-1848........................... 42
- Mişcarea de regenerare naţională şi socială de la 1848-1849.......................................... 53
- Mersul revoluţiei în provinciile româneşti (mai-septembrie 1848).................................. 60
- Continuarea revoluţiei de la 1848 în Transilvania.............................................................. 66
- România în context internaţional, 1821-1848 (tabel recapitulativ).................................... 71
- Perioada postpaşoptistă (1848-1856) şi „Deceniul restructurării naţionale" (1856-1866) 79
- Domnia lui Alexandru loan Cuza (1859-1866)..................................................................... 87
-Epoca marilor reforme.......................................................................................................... 95
- România modernă şi problema naţională în teritoriile româneşti aflate sub stăpânire
străină (1848-1867)................................................................................................................ 102
- Prinţul străin şi regimul politic întemeiat pe Constituţia din 1866.................................... 106
- Pluripartitism şi responsabilitate guvernamentală în perspectiva independenţei de
stat..................................................................................................................................'....... 115
- România în context internaţional, între 1849-1876 (tabel recapitulativ)........................... 123
- Cucerirea independenţei de stat a României...................................................................... 131
- Caracteristicile dezvoltării social-economice a României la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea...................................................................................... 144
- Viaţa politică în România (1878-1914)................................................................................. 154
- Românii din afara statului naţional şi lupta lor pentru emancipare (1867-1914)............. 164
- Mişcări sociale la cumpăna secolelor al XIX-lea - al XX-lea............................................. 176
- Cultura românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.. 185
- Războiul pentru reîntregirea naţională a României............................................................ 196
- România în context internaţional, 1877-1917...................................................................... 214
- Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român................................................................ 223
- Dezvoltarea economică a României în perioada interbelică............................................. 235
- Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (I)................................................... 248
- Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (II)................................................. 255
- Viaţa politică în România,1918-1940 (tabel recapitulativ)................................................. 269
- România în relaţiile internaţionale,în perioada interbelică................................................ 271
- Viziunea culturală românească (I)........................................................................................ 286
- Viziunea culturală românească (II)....................................................................................... 294
- Viziunea culturală românească (III)...................................................................................... 301
- Progresul în cultură şi ştiinţă,1878-1938 (tabel recapitulativ)........................................... 308
- Monarhia autoritară a regelui Carol al II.............................................................................. 315
- Tragicul an 1940 în istoria românilor................................................................................... 324
- România - „stat naţional legionar"...................................................................................... 333
- România în perioada anilor 1941-1944............................................................................... 339
- Actul de la 23 August 1944................................................................................................... 349
- România pe drumul către totalitarismul comunist (1944-1947)........................................ 361
-Regimul comunist în România (1948-1989)....................................................................... 372
- România în context internaţional, 1918-1989 (tabel recapitulativ)..........................if....... 389
- Glosar de termeni istorici...'.................................................................................................. 410
-Bibliografie............................................................................................................................. 413
■ Cuprins................................................................................................................................... 415

415
Acest manual este proprietatea Ministerului învăţământului *

Inspectoratul şcolar al judeţului/municipiului.............................................................

Şcoala/Liceul ................................

Manualul nr...................................

Anul Numele elevului care a Anul în Starea manualului

primit manualul care s-a
folosit

la primire la returnare

2 -

5 •

• Profesorii trebuie să controleze dacă numele elevului este corect scris.

• Elevii cărora le este destinat manualul nu trebuie să facă nici un fel de

notaţii pe pagini. Rugăm ca manualele să fie păstrate cât mai îngrijit.

• Starea manualului (la primire şi la returnare) se va înscrie folosind

termenii: nouă, bună, îngrijită, nesatisfăcătoare, proastă.

Se complet|pză numai pentru exemplarele distribuite gratuit.

Sfarsitul documentului. Scanare, Gelu Roata