.

Explicati pe scurt diferenta intre trasmiterea de date si telecomunicare

(schimbul de voce, video).
Termenul de telecomunicații desemnează comunicațiile efectuate la distanță.
Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicațiile digitale
sau rețelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte vast. Elementele
componente ale unui sistem de telecomunicații sunt în principiu: emițătorul, canalul de
comunicație și receptorul.
Transmisia de date se face prin diverse medii (cablu, radio, satelit) sub forma de impulsuri
luminoase sau impulsuri electrice, (prezenta unui impuls reprezentand valoarea "1" iar absenta
lui valoarea "0") prin unde sau curent electric alternativ.

Dati exemple de topologii fizice. Ce functii au diferite componente de

legatura?

Topologia rețelelor este studiul de aranjament sau cartografierea elementelor (legături, noduri
etc.) dintr-o rețea, în special interconexiunile fizice (reale) și logice (virtuale) dintre noduri.

Topologii fizice - tratează aspectul spațial și organizarea fizică a stațiilor din rețea și a
cablurilor

Topologii fizice:
Topologia bus /magistrala comuna presupune ca toate nodurile unei retele locale sunt conectate
total, folosind un singur mediu fizic de comunicatie, adica bus-ul. În acest tip de retea, în fiecare
moment una dintre masini este master si are dreptul sa transmita, celelalte masini neavând acest
drept. Când doua masini doresc sa transmita în acelasi timp este nevoie de un mecanism de
arbitrare. Acesta poate fi centralizat sau distribuit
Topologia inel (ring) presupune ca o statie este conectata numai cu vecinii, interconexiunile
formând un inel închis în care datele se transmit unidirectional, de-a lungul inelului. Fiecare
statie actioneaza ca un repetor, transmitând datele receptionate catre vecinul sau, în sensul de
parcurgere a inelului.
Topologia stea presupune o retea în care exista o conectivitate totala, prin intermediul unui hub.
Fiecare nod poate avea acces independent la mediul de comunicatie, dispozitivele conectate în
retea partajând banda de transmisie a hub-ului.
Topologie completa (mesh), în care dispozitivele sunt interconectate cu multe alte dispozitive de
retea. Intr-o adevarata topologie completa, fiecare dispozitiv din retea este interconectat cu toate
celelalte dispozitive, asigurând astfel o maxima redundanta;

Legatura reprezinta o conexiune realizata intre membrii retelei .

Nod este un calculator al unei retele, avind asociata o adresa .

Resurse pot fi programe, echipamente, date .

Comunicatia este modul de a schimba informatii intre calculatoarele unei retele (via canale)

Protocol este un set de reguli prin care se realizeaza comunicatia

Difuzare este trimiterea de informatii la mai multe ncalculatoare (multicast) sau la toate
(broadcast)

Pachet reprezinta o modalitate de stocare a datelor

Topologia unei reţele reprezintă structura ei.

Lăţimea de bandă reprezintă cantitatea de informaţie care este transferată în reţea în unitatea de
timp.

Ce se intelege printr-un canal de comunicare? Ce factori determina bruierea

semnalelor?
Pentru a transmite mesajele există două tipuri de canale de comunicare: personale şi impersonale.
Canalele de comunicare personală sunt mai eficiente în ceea ce priveşteschimbarea atitudinii
consumatorilor şi decizia de cumpărare.
Canalele de comunicare impersonale sunt formate din mijloace caretransmit mesajele fără a
folosi contactul direct şi fără obţinerea reacţiei inverse areceptorului.
Prin canal de comunicare se înţelege orice mijloc întrebuinţat de emiţător pentru a transmite un
mesaj la receptor. Prin urmare, există trei elemente principale care fac posibilă comunicarea:
expeditorul, canalul și receptorul.
Mediul de comunicatie este un cablu format dintr-o pereche de conductoare coaxiale.
Impedanta caractersitica a cablului este de 50 Ω (este deci incompatibil cu cablul utilizat pentru
televiziune, care are impedan¸ta de 75 Ω). Cablul nu are voie sa aiba ramificatii si trebuie
ıncheiat la ambele capete prin terminatoare. Ramificatiile sau lipsa terminatoarelor duc la reflexia
semnalului la ramificatie sau la capatul fara terminator, rezultand bruierea semnalului de catre
reflexia lui. Pe cablu se leaga, ın paralel, interfetele de retea si eventual repetoarele. Derivatia
pentru legatura la interfata de retea este construita special pentru a reduce la minim reflexiile
produse (impedanta emitatorului si receptorului este mult mai mare decat impedanta cablului,
anume de cel putin 100 kΩ); din acest motiv circuitele emitatorului si receptorului trebuie plasate
la cel mult cativa centimetri de cablu.
Semnalul este produs ın codificare Manchester, cu durata unui bit de 100 ns; de aici
viteza bruta de transmisie de 10 Mbit/s. Ca modificare fata de codificarea Manchester clasica,
peste semnal este suprapusa o componenta continua, ın scopul simplificarii detectarii
coliziunilor. Pe cablul ın repaus, tensiunea ıntre conductoare este 0 V. Daca o interfata emite
date, apare o tensiune continua intre conductorul central si tresa. Daca doua sau mai multe
interfete emit simultan, tensiunea continua creste peste un anumit prag la care se declara
coliziune. La detectarea unei coliziuni, interfetele de retea conectate la cablu opresc transmisia,
conform metodei CSMA/CD.

Enumerati medii de transmitere si comparati proprietatile acestora.

Dintr-un punct de vedere foarte general, mediile de transmisie se pot grupa in doua mari
categorii:

 medii de transmisie bazate pe fir (hardwire), fie electrice, precum perechea de fire
rasucite, cablul coaxial(pentru transmisia datelor sub formă de semnale electrice;), fie
optice, respectiv cablul optic (Fibră optică – din fibre de sticlă sau materiale plastice –
pentru a transporta datele sub formă de impulsuri luminoase;)
 medii de transmisie nebazate pe fir, ‘fara fir’ (wireless), precum razele infrarosii,
undele radio, microundele.

Fibra optică este cel mai nou mediu de transmisie dezvoltat pentru reţele de
calculatoare,având numeroase avantaje faţă de cablurile de cupru, dintre care cele mai
importante sunt: vitezade transmisie mult superioară pe care o suportă şi imunitatea la
interferenţe electrice.Principalele dezavantaje sunt costul şidificultatea manevrării şi instalării.
Acest mediueste folosit cu preponderenţă pentru legături punctla punct la distanţe mari (peste
câteva sute demetri).Un sistem de transmisie pe fibră opticăeste format dintr-
un emiţător (LED sau laser),fibră transportoare şi un receptor. Semnalul pefibră optică este de
fapt unda luminoasă emisă de un LED sau de un laser, în funcţie de tipul defibră.

Părţile componente ale unei fibre optice sunt:

-miezul– regiune centrală a fibrei care ghidează lumina
-învelisul sau cămăşa fibrei – materialul dielectric care înconjoară miezul şi prezintă unindice
de refracţie mai mic decât acesta. Este un strat mijlociu cu rol de acoperire reflectorizantă,care
reţine prin reflexie razele de lumină în miez;
-manta de protecţie-
înveliş de plastic care înconjoară miezul, respectiv cămaşa, cu rol de protecţie împotriva
umezelei şi a forţelor exterioare, oferind o bună rezistenţă mecanică.
Practic exista un singur mediu de transmisie fara fir: atmosfera pamântului, existând înschimb
mai multe "sisteme de transmisie" care, fiecare în parte, utilizeaza anumite caracteristiciale
atmosferei pentru a se propaga si ajunge la destinatie.Principale avantaje ale folosirii mediilor
wireless sunt date de flexibilitatea oferitã lainstalarea, reconfigurarea şi întreţinerea
staţiilor.Dezavantajele principale sunt date de ratele de transfer reduse (cel mult 16 Mbps) şi
deratele ridicate ale erorilor. Erorile pot apărea datorită interferenţelor sau atenuărilor cauzate
derelief şi condiţii atmosferice.

Principalele medii wireless pentru transmiterea datelor sunt:

•undele radio
•microundele
•razele infraroşii.

Undele radio au frecvente de transmisie de la 10 kHz pâna la 1 GHz. Folosirea acestor unde
prezinta unele avantaje, cum ar fi:

O sunt uşor de generat,

O pot parcurge distanţe mari,
O pot trece cu usurinţă prin clădiri

Bluetooth este o tehnologie care foloseşte banda de 2,4 GHz. Este limitat la comunicaţii pe
distanţe scurte şi viteză mică, însă are avantajul că poate comunica cu mai multe dispozitive în
acelaşi timp.
Alte tehnologii care folosesc benzile de 2,4 GHz şi 5 GHz sunt tehnologiile LAN fără fir
moderne care sunt conforme diferitelor standarde IEEE 802.11. Sunt diferite de tehnologia
Bluetooth prin faptul că transmit la un nivel de putere mai ridicat, care le alocă un interval mai
mare.
Infraroşu - Infraroşul (IR) este o energie relativ slabă şi nu poate să depăşească obstacole cum
ar fi pereţii.

Ce avantaje are codarea Manchester fata de codarea RZ si NRZ?

Pentru codarea Manchester, perioada bitului este T iar elementul de semnal

adica viteza de semnalizare este dubla fata de rata datelor.

Inseamna ca banda necesara este dubla fata de codarea NRZ si deci SNR va fi mai mic cu 3 dB
la codarea Manchester fata de codarea NRZ. Acest dezavantaj al codarii Manchester este
compensat cu numarul mare de tranzitii existente in semnalul de date (in medie o tranzitie pe
bit), ceea ce permite o sincronizare buna a bazei de timp a receptorului.

Faceti distinctie intre Bitrate si Baudrate.

În timp ce rata de biți și rata baud sunt strâns legate, ele nu sunt același lucru. Rata de biți
este o măsură a numărului de biți de date - zerouri și altele - care pot fi transmise într-o
secundă. O rată de biți de 2400 de biți pe secundă (bps), de exemplu, ar însemna 2400 de zerouri,
iar cele care sunt transmise în fiecare secundă.
Rata baud reprezintă numărul de ori pe secundă un semnal (schimbarea de la zero la unul
sau unul la zero) sau simbolul (tensiunea, frecvența sau faza conexiunii) într-un canal de
comunicație modifică starea sau variază. De exemplu, o rată de transfer de 2400 de canale
înseamnă că canalul schimbă stări de până la 2400 de ori pe secundă. În acest caz, rata baud este
aceeași cu rata de biți: 2.400 bps și o rată de biți de unu este egală cu o rată baud de unu.
În timp ce rata de biți și rata baud au asemănări, ele nu sunt aceleași .
Modemurile analogice de telefon au fost mai simple decât comunicațiile digitale și adesea
biții pe secundă și baud au fost aceiași, cu un singur simbol (baud) care transmite un bit. Pentru a
face comunicațiile mai rapide, mai avansate tehnici de modem de modem utilizează care trimit
mai mulți biți pe simbol. Ca rezultat, ratele de biți și baud nu sunt întotdeauna același număr.
În funcție de modulația folosită, dacă un canal poate trimite până la patru biți pe baud, starea
baud se va schimba o singură dată. Deci, rata baud ar fi de un sfert rata de biți în acest caz.

Ce se intelege prin zona si scop in cazul adreselor Internet?

Ce reprezinta prefixul adresei IP?

O rețea este reprezentată de prima adresă din rețea și de mărimea prefixului în biți, separate de
"/". De exemplu, 2001:0db8:1234::/48 este rețeaua cu
adresele 2001:0db8:1234:0000:0000:0000:0000:0000 până
la 2001:0db8:1234:ffff:ffff:ffff:ffff:ffff
Deoarece un calculator poate fi văzut ca o rețea cu prefixul 128, adresele sunt câteodată urmate
de /128
Adresa IP a fost standardizata ca fiind o valoare de 32 biti unica pentru fiecare sistem conectat
la Internet, exprimata prin 4 grupuri a cate 8 biti, constituita din 2 parti, prima este adresa de
retea (network number sau network prefix) iar a doua este adresa gazdei (host number).
Aceasta modalitate de prezentare prezinta 2 niveluri de ierarhie.
|network prefix|host number|
+--------adresa IP---------+
Adresa IP poate fi reprezentata atat in binar cat si in zecimal. Notatia zecimala a fost introdusa
pentru o citire si scriere mai usoara a adreselor IP. Cele patru grupuri sunt separate prin cate un
punct.
binar 01110111.01101100.01011111.00010111
zecimal 119. 108. 95. 23
Pentru a putea adresa retele de diferite dimensiuni adresele au fost impartite in 3 clase principale:
A, B si C. Clasele D si E au o utilizare speciala.

Ce se intelege prin fragmentare? Cum este tratata problema fragmentarii de

IPv4 si IPv6?
La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărțeau în 5 clase de adrese, notate de la A la E.
Adresele IPv4 au o lungime de 32 de biți (4 octeți). Fiecare adresă identifică o rețea
(network) și o stație de lucru (work station) din cadrul rețelei. Notația obișnuită este obținută prin
scrierea fiecărui octet în formă zecimală, separați între ei prin puncte. De exemplu,
192.168.0.1(10) este notația folosită pentru adresa 11000000.10101000.00000000.00000001(2)
IPv6 este un protocol dezvoltat pentru a înlocui IPv4 în Internet. Adresele au o lungime de
128 biți (16 octeți), ceea ce este considerat suficient pentru o perioadă îndelungată. Teoretic
există 2128, sau aproximativ 3,403 × 1038 adrese unice. Lungimea mare a adresei permite
împărțirea în blocuri de dimensiuni mari și implicit devine posibilă introducerea unor informații
suplimentare de rutare în adresă.
Adresele IPv6 sunt scrise de cele mai multe ori sub forma a 8 grupuri de câte 4
cifre hexazecimale, fiecare grup fiind separat de două puncte (:).
Protocolul IP (Internet Protocol) este protocolul care stă la baza arhitecturii TCP/IP. Este un
protocol considerat de nivel reţea, de o complexitate scăzută, orientat pe datagrame, avînd ca
principale sarcini doar adresarea calculatoarelor şi fragmentarea pachetelor; prevede în acelaşi
timp tehnici ca detectarea (dar nu şi corectarea) erorilor, precum şi pentru dirijarea pachetelor,
înaintarea lor către următoarea destinaţie, fără a oferi însă garanţii pentru corectitudine.
Protocolul asigură (dacă este necesar) fragmentarea pachetelor; necesitatea fragmentării la
nivelul IP este dată de faptul că un pachet IP intre între sursă şi destinaţie poate traversa diferite
tipuri de reţele, prezentînd diferite valori maxime ale dimensiunii de pachet. In cazul versiunii 4
a protocolului IP, câmpul de lungime totală este exprimat pe 16 biţi, rezultând o dimensiune
maximă a cadrelor IP de 65535 de octeţi. Nu există o dimensiune maximă pentru segmentele
TCP, cea ce înseamnă că segmentele ce depăşesc 64 KB vor fi fragmentate la nivelul reţea.

Descrieti transmiterea mai departe (forwarding) pentru datagrame in retelele

IP.

La nivelul transport există două protocoale de transport a informaţiilor. UDP

(UserDatagram Protocol) - protocol de transport fără conexiune, asemănător sistemului poştal
clasic, este mai puţin sigur decât TCP dar mai puţin pretenţios. El foloseste datagrame la
transportul informatiilor. Adresele IP sunt folosite de catre protocolul IP pentru a identifica in
mod unic un calculator pe Internet. O adresa IP identifica o interfata care este capabila sa trimita
datagrame IP, iar un sistem poate avea mai multe astfel de interfete.
Datagramele IP (pachetele de date schimbate intre calculatoare) sunt transmise printr-o
retea fizica la care este atasata interfata calculatorului gazda si fiecare datagrama IP contine
adresa IP sursa si o adresa IP destinatie. Pentru a trimite o datagrama catre o anumita destinatie
IP, adresa IP tinta trebuie trandusa (mapata) intr-o adresa fizica. Aceasta poate necesita
transmisii prin retea pentru a afla adresa de retea fizica a calculatorului destinatie.
Spre exemplu, pe LAN-uri (Local Area Networks) ARP (Address Resolution Protocol)
este folosit pentru a traduce adresele IP in adrese fizice MAC (Media Access Control).
Pe nivelul de aplicaţii, datele utilizatorului sunt încapsulate cu un antet de aplicaţie într-
un mesaj de aplicaţie. TCP încapsulează mesajul-aplicaţie cu antetul TCP generând un segment
TCP. Dacă se utilizează UDP ca protocol de transport, atunci mesajul-aplicaţie precedat de
antetul UDP alcătuieşte o datagramă UDP. Unitatea generată de nivelul de transport este
încapsulată cu un antet IP într-o datagramă IP, denumită uneori şi pachet IP (RFC 1122)

.Ce se intelege prin suma de control Internet? De ce s-a renuntat la aceasta in

cazul IPv6?

Eliminarea sumei de control din antet este motivata de nr mic al erorilor in retelele
actuale (in urma trecerii de la legaturile de cupru la cele optice sau prin folosirea cblurilor de
cupru de o calitate mai buna). Rezultatul aceste modificari este cresterea vitezei de prelucrare a
antetului de retea, deoarece nu mai este necesar calcului sumei de control la fiecare modificare a
campului „ limita hopuri ” (echivalentul camului TLL din Ipv4).

Prezentati diferentele dintre IPv4 si IPv6.

Adresele IPv4 au o lungime de 32 de biți (4 octeți). Fiecare adresă identifică o rețea (network) și
o stație de lucru (work station) din cadrul rețelei. Notația obișnuită este obținută prin scrierea
fiecărui octet în formă zecimală, separați între ei prin puncte. De exemplu, 192.168.0.1(10) este
notația folosită pentru adresa 11000000.10101000.00000000.00000001(2).
Clase de adrese
La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărțeau în 5 clase de adrese, notate de la A la E.
Adresele rețelelor au toți biții de stație 0 și nu pot fi folosite pentru o stație. În plus, mai există și
adrese de difuzare, care au toți biții de stație 1.
Pentru identificarea stațiilor se folosesc numai adresele de clasă A până la C. În plus, există două
intervale de adrese de clasă A nefolosite în Internet:

 Intervalul 0.0.0.0 - 0.255.255.255 nu se folosește, pentru a nu fi confundat cu ruta implicită;

 Intervalul 127.0.0.0 - 127.255.255.255 este folosit numai pentru diagnosticarea nodului local
(întotdeauna acesta va fi cel care va răspunde la apelul unei adrese din aceasta clasă).
Din păcate, această metodă risipea multe adrese IP, iar odată cu răspândirea Internetului a apărut
pericolul epuizării spațiului de adrese. Pentru a soluționa această problemă, la începutul
anilor '90 au fost concepute mai multe soluții:

 adrese private
 CIDR
 VLSM
Metodele de mai sus aveau rolul de a prelungi viața lui IPv4. În plus, a fost conceput și un nou
protocol, IPv6.
Adrese private
Dispozitivele neconectate la Internet nu au nevoie de o adresă IP unică. Pentru aceste dispozitive
au fost standardizate adresele private. Aceste adrese nu sunt unice la nivelul Internetului și de
aceea nu sunt rutate de dispozitivele de nivel 3. În RFC 1918 au fost definite trei intervale
rezervate pentru adresare privată:

 Adrese rezervate pentru clasa A: 10.0.0.0 - 10.255.255.255

 Adrese rezervate pentru clasa B: 172.16.0.0 - 172.31.255.255
 Adrese rezervate pentru clasa C: 192.168.0.0 - 192.168.255.255
Nu este obligatoriu ca fiecare bloc de adrese să fie alocat unei singure rețele. De obicei,
administratorul de rețea va împărți un bloc în subrețele; de exemplu, multe rutere pentru uz
personal folosesc subrețeaua 192.168.0.0 - 192.168.0.255 (192.168.0.0/24).
Subrețele
Atât adresele IPv4 cât și cele IPv6 folosesc subnetarea, care constă în împărțirea adresei IP în
două părți: adresa de rețea și adresa de stație. Folosind o mască de rețea, calculatorul poate
determina unde să împartă adresa IP (conform standardului RFC 950).
Subnetarea a apărut ca soluție pentru problema epuizării spațiului de adrese IP. Odată cu
subrețelele a apărut distincția între adresarea "classfull" (care ține cont de clasele de adrese) și
adresarea "classless" (care oferă suportul pentru câmpul de subrețea).
În 1992 au fost introduse și mecanismele de rutare pentru adresarea classless. Aceste mecanisme
vizau atât protocoalele de rutare (CIDR), cât și protocoalele rutate (VLSM)
IPv6 este un protocol dezvoltat pentru a înlocui IPv4 în Internet. Adresele au o lungime de
128 biți (16 octeți), ceea ce este considerat suficient pentru o perioadă îndelungată. Teoretic
există 2128, sau aproximativ 3,403 × 1038 adrese unice. Lungimea mare a adresei permite
împărțirea în blocuri de dimensiuni mari și implicit devine posibilă introducerea unor informații
suplimentare de rutare în adresă.
Windows Vista, Mac OS X, toate distribuțiile moderne de Linux[1], precum și foarte multe alte
sisteme de operare includ suport "nativ" pentru acest protocol. Cu toate acestea, IPv6 nu este încă
folosit pe scară largă de către furnizorii de acces și servicii Internet, numiți Internet Service
Providers sau ISP.
Notație
Adresele IPv6 sunt scrise de cele mai multe ori sub forma a 8 grupuri de câte 4
cifre hexazecimale, fiecare grup fiind separat de două puncte (:).
Adrese de rețea
Adresele de rețea IPv6 sunt scrise folosind notația CIDR. O rețea (sau subrețea) IPv6 este un
grup continuu de adrese IPv6 a cărui mărime trebuie să fie putere a lui 2; primii biți ai adreselor,
identici pentru toate adresele din rețea, formează prefixul rețelei.
O rețea este reprezentată de prima adresă din rețea și de mărimea prefixului în biți, separate de
"/". De exemplu, 2001:0db8:1234::/48 este rețeaua cu
adresele 2001:0db8:1234:0000:0000:0000:0000:0000 până
la 2001:0db8:1234:ffff:ffff:ffff:ffff:ffff
Deoarece un calculator poate fi văzut ca o rețea cu prefixul 128, adresele sunt câteodată urmate de
/128.
 Ce proprietati de securitate are IPv6 spre deosebire de IPv4? Care este
diferenta dintre AH si ESP?
IPv6 ofera suportul pentru IPSecSupport. Acest lucru permite solutia standard pentru
cerintele de securitate din retea si interoperabilitate intre diverse implementari IPv6.
Noile campuri din headerul IPv6 definesc cum traficul este tratat si identificat.
Identificarea traficului, folosind campul Flow Label din headerul IPv6, permite ruterelor sa
identifice si sa ofere tratare speciala pentru pachetele care apartin unui lux. Fluxul este o serie de
pachete intre sursa si destinatie. Deoarece traficul este identificat din headerul IPv6, suportul
pentru calitatea serviciilor este oferit chiar daca incarcatura pachetului este criptata folosind
IPSec

Prezentati a.goritmul Bellman-Ford pentru pentru determinarea celui mai

scurt drum. Ce probleme de utilizare a acestuia se pun in cazul protocolului
RIP-2?

Ca și algoritmul lui Dijkstra , Bellman-Ford se bazează pe principiul relaxării , în care o

aproximare a distanței corecte este înlocuită treptat de valori mai precise până când ajunge în
cele din urmă la soluția optimă. În ambele algoritmi, distanța aproximativă la fiecare vârf este
întotdeauna o supraestimare a distanței adevărate și este înlocuită cu minimul valorii sale vechi și
lungimea unei noi căi. Cu toate acestea, algoritmul lui Dijkstra folosește o coadă de priorități
pentru a selecta cu greu cel mai apropiat vârf care nu a fost încă procesat și efectuează acest
proces de relaxare pe toate marginile sale de ieșire; prin contrast, algoritmul Bellman-Ford
relaxează pur și simplu toate marginile și face acest lucru ori, unde este numărul de vârfuri din
grafic. În fiecare dintre aceste repetări crește numărul de vârfuri cu distanțe calculate corect, din
care rezultă că eventual toate nodurile vor avea distanțele corecte. Această metodă permite ca
algoritmul Bellman-Ford să fie aplicat unei clase de intrări mai largi decât Dijkstra.
Bellman-Ford intră timp, unde și sunt numărul de vârfuri și respectiv de margini.

funcția BellmanFord (noduri listă , margini listă , sursă vertex )

:: distanță [], predecesorul []

// Această implementare are un grafic, reprezentat ca

// liste de vârfuri și muchii și umple două matrice
// (distanță și predecesor) cu cea mai scurtă cale
// (mai puțin cost / distanță / metric)

// Pasul 1: inițializați graficul

pentru fiecare vârf v în vârfuri:
 distanta [v]: = inf // La inceput, toate nodurile au o greutate de
infinit
predecesorul [v]: = null // Și un predecesor nul

distanta [source]: = 0 // Greutatea este zero la sursa

// Pasul 2: relaxați marginile în mod repetat

pentru i de la 1 la mărime (vârfuri) -1:
pentru fiecare muchie (u, v) cu greutatea w în margini:
dacă distanța [u] + w <distanța [v]:
distanța [v]: = distanța [u] + w
predecesorul [v]: = u

// Pasul 3: Verificați pentru cicluri negative de greutate

pentru fiecare muchie (u, v) cu greutatea w în margini:
dacă distanța [u] + w <distanța [v]:
eroare "Graficul conține un ciclu negativ de greutate"

distanța de întoarcere [], predecesor []

Algoritmul Bellman-Ford determina drumurile minime de la un varf de start la toate

celelalte varfuri in graf,chiar daca exista costuri negative pe arce. Exista solutie doar daca in
varful de start nu se ajunge la un drum de cost negativ, deoarece acesta ar duce la minimizarea
drumului la infinit.

Prezentati algoritmul Dijkstra pentru determinarea celui mai scurt drum.

Comparati algoritmii de determinare a drumului minim Dijkstra si
algoritmul Bellman-Ford.

Dijkstra poate fi folosit doar in grafuri care au toate muchiile nenegative.

Algoritmul este de tip Greedy: optimul local căutat este reprezentat de costul drumului dintre
nodul sursa s si un nod v. Pentru fiecare nod se retine un cost estimat d[v], inițializat la început
cu costul muchiei s → v, sau cu +∞, daca nu exista muchie.

Dijkstra(sursa, dest):

selectat(sursa) = true

foreach nod in V // V = multimea nodurilor

 daca exista muchie[sursa, nod]
// initializam distanta pana la nodul respectiv
d[nod] = w[sursa, nod]
introdu nod in Q
// parintele nodului devine sursa
P[nod] = sursa
altfel
d[nod] = +∞ // distanta infinita
P[nod] = null // nu are parinte

// relaxari succesive
cat timp Q nu e vida
u = extrage_min (Q)
selectat(u) = true
foreach nod in vecini[u] // (*)
/* daca drumul de la sursa la nod prin u este mai mic decat cel curent */
daca not selectat(nod) si d[nod] > d[u] + w[u, nod]
// actualizeaza distanta si parinte
d[nod] = d[u] + w[u, nod]
P[nod] = u
/* actualizeaza pozitia nodului in coada prioritara */
actualizeaza (Q,nod)

// gasirea drumului efectiv

Initializeaza Drum = {}
nod = P[dest]
cat timp nod != null
insereaza nod la inceputul lui Drum
nod = P[nod]

Dijkstra – calculează drumurile minime de la o sursa către celelalte noduri

– nu poate fi folosit daca exista muchii de cost negativ
– complexitate minima O(|V|lg|V| + |E|) utilizând heapuri Fibonacci; in general O(|V|2+|E|)

Bellman – Ford – calculează drumurile minime de la o sursă către celelalte noduri

– detectează existența ciclurilor de cost negativ
– complexitate O(|V| * |E|)

Descrieti protocolul Open Shortest Path First (OSPF).

Open Shortest Path First sau OSPF (RFC 2823), în traducere: „deschide întâi calea cea mai
scurtă”, este un protocol IP dinamic destinat rutării în interiorul unei rețele mari (guvernate de un
singur gestionar) - sistem autonom (AS). Principial, OSPF este bazat pe caracteristicile
conexiunilor dintre interfețe (engleză link-state routing protocol).
OSPF înlocuiește RIP ca protocol standard de interior (Interior Gateway Protocol - IGP) în
special în rețele mari. Calitatea (metrica) legăturii între interfețele ruterelor — numită generic în
cazul OSPF cost — se stabilește matematic având definitoriu criteriul lățimii de bandă.
Caracteristic pentru OSPF este baza de date cuprinzând linkurile spre routerele adiacente.
Aceasta cuprinde o listă a tuturor routerelor conectate direct - constituind „miezul topologiei
rețelei”. Pentru a menține actuală baza de date corespunzătoare topologiei este necesar un schimb
permanent de informație între routere. Schimbul de informație se face prin intermediul
pachetelor LSA (Link State Advertisments) care cuprind o procedură ierarhică de anunțare bazată
pe prioritizarea routerelor din rețea, a interfețelor unui ruter și a rolului (activ sau backup) jucat
de fiecare link.
Topologia rețelei conduce la definirea ruterelor după destinația lor în cadrul AS (cu precizarea că
AS este de fapt format dintr-un WAN și mai multe LAN-uri interconectate prin acesta): ruter
destinat conectării LAN la WAN-Area border router (ABR), ruter de transfer între AS-uri
diferite Autonomous system border router (ASBR), ruter destinat traficului LAN - Internal
router (IR), ruter destinat traficului WAN - Backbone router (BR)
Printre avantajele OSPF se numără: mecanismul de evitare a buclelor de trafic,
acceptă VLSM precum și CIDR (Classless InterDomain Routing), se pretează la rețele mari,
conceptul de arie (ierarhizarea) contribuie la controlul rapid al schimbărilor de topologie și
rearanjarea rutelor în funcție de noile condiții.