Totuşi, mă ridic

Mă poţi denigra până la începuturile istoriei

Cu acidul minciunilor tale brăzdând un cer pitic,
Mă poţi acoperi cu cel mai abject noroi –
Eu, totuşi, precum colbul, voi continua să mă ridic
Te deranjează impertinenţa mea?
De ce umbli învăluit în întunecime?
Pentru că mă mişc ca şi cum mii de izvoare
Îmi pompează lubrefianţi în vine?
Asemeni miilor de luni şi de sori,
Cu precizia mareelor sosind după neîntrerupt tipic,
Asemeni nădejdilor îmbobocind mereu,
Voi continua să mă ridic.
Doreşti să mă vezi căzută-n genunchi,
Cu capul plecat şi cu ochii în jos?
Cu umerii căzuţi ca nişte lacrimi,
Supusă de suspinul unui suflet frumos?
Te simţi copleşit de mândria mea?
Nu o mai lua atât de personal,
Pentru că eu râd ca şi cum aş fi proprietara
A mii de mine de-aur în curtea-mi, de sub deal.
Vorbele tale mă pot împuşca,
Ochii tăi mă pot spinteca zilnic,
Ura ta mă poate ucide,
Dar, totuşi, ca aerul, voi continua să mă ridic.
Te întristeaza feminitatea mea?
Este pentru tine-o surpriză dintre cele mai rele
Că dansez ca şi cum aş avea diamante
La încheietura coapselor mele?
Din cele mai ruşinoase cocioabe ale istoriei
Eu mă ridic
Mai sus de un trecut cu rădăcini în durere
Eu mă ridic
Sunt un ocean întunecat, larg şi plin de talazuri,
În vârtej şi-în tremur, suport flux şi reflux.
Traversând nopţi de groază şi de spaime
Eu mă ridic
Într-o dimineaţă proaspătă şi clară
Eu mă ridic
Aducând toate darurile primite de la strămoşii mei,
Sunt visul şi speranţa celui robit, cu paşii grei.
Eu mă ridic
Eu mă ridic
Eu mă ridic.