Holger SCHOBER

Hikikomori
Traducerea din limba germană
de Ciprian MARINESCU
 All rights whatsoever in this party are strictly reserved.
Application for performance etc. must be made before rehearsals begin to:

Rowohlt Verlag GmbH

Hamburger Strasse 17
21465 Reinbek
Tel: 040 - 72 72 – 271
theater@rowohlt.de

No performance may be given unless a licence has been obtained

This translation was sponsored by Goethe-Institut

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 2
Toate drepturile rezervate, în special în privința montărilor în teatrele profesioniste și de amatori,
a prezentării publice, a filmărilor și a difuzării pe posturile radio și TV, chiar și a unor fragmente.
Drepturile de reprezentare germană se obțin de la:

Rowohlt Verlag GmbH

Hamburger Strasse 17
21465 Reinbek
Tel: 040 - 72 72 – 271
theater@rowohlt.de

Exemplarele piesei se trimit teatrelor și asociațiilor în formă tipărită, ca manuscris. Acest text
este considerat neprezentat public până la data premierei absolute / a premierei absolute în
limba germană / a primului spectacol după o nouă traducere, conform Legii drepturilor de autor.
Înainte de această dată, este interzisă comunicarea publică a textului de spectacol, în totalitate
sau parțial, a conținutului său, precum și prezentarea sa în dezbateri. Editura își păstrează
dreptul de a întreprinde măsuri judecătorești în cazul exploatării piesei fără permisiunea
acesteia.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 3
Personaje:

H
Mama
Sora

Aceasta este versiunea finală a premierei absolute, care a avut loc în 9.01.2006 la
Theater an der Gunnpendorfer Straße din Viena. În cadrul premierei absolute,
personajul mamei și cel al surorii apăreau ca proiecții video. Alături de H, pe scenă se
aflau 12 copii turci care vorbeau despre lipsa de sens a teatrului, despre întâmplările
curente din Paris, despre cum te simți când ești tratat ca un gunoi. Textele acelor tineri
nu apar în versiunea de față. Piesa prezintă mai multe planuri ale realității, lumea
interioară a lui H, lumea lui exterioară și lumea lui imaginară. A se äine cont de acest
aspect.
Cântecele sunt planuri asociative suplimenatre.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 4
Epilog

Hikikomori (în germană a se închide în sine sau a se retragere din societate) reprezintă
în Japonia o denumire pentru oamenii care se închid de bunăvoie în apartamentele sau
camerele lor și își reduc la minimum contactul cu societatea. Termenul se referă atât la
fenomenul social, cât și la cei afectați, în cazul cărora însă semnele se pot manifesta
foarte diferit. Ministerul Sănătății din Japonia definește prin termenul Hikikomori acea
persoană care refuză să părăsească casa părinților și care se retrage pentru cel puțin
șase luni din cercul familial și din societate. Există însă și cazuri în care Hikikomori aleg
să rămână timp de ani și uneori chiar zeci de ani în această izolare aleasă de bunăvoie.
După estimările psihologului Saito Tamaki, care a și pus în circulație cuvântul, în Japonia
(cca. 127 millioane de locuitori) există mai mult de un milion de Hikikomori. Ministerul
Sănătății indică într-o estimare prudentă doar 50.000 de Hikikomori, o treime din ei având
peste 30 de ani.

Bancuri Hikikomori

1. Doi în aceași încăpere și unul se mișcă. - 2 Hikikomori și un ventilator.

2. Ghici ce-o fi? Atârnă pe perete și face tic-tac și când îi cade lui Hikikomori în cap ceasul
e stricat.

3. Care sunt ultimele cuvinte ale unei mame Hikikomori? Dragule, ți-am pus în ordine
CD-urile.

4. Ce sunt cinci Hikikomori într-o încăpere? O morgă.

5. Ce nu știe nimeni să facă mai bine ca Hikikomori? Să zacă în cadă până i se

scurge tot sângele din venă.

Song It Smells Like Teen Spirit

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 5
Text 1
„Ceva miroase“

Un miros. Se simte. Poți să-l tragi în piept. Te obișnuiești cu el. Te împrietenești cu el.
Vorbești cu el. Aștepți să se transforme.
Ceva pute. Se simte. Eu put. Pielea mea pe dinafară pute. Nu pute ca un depozit de
gunoi, e un miros necunoscut, pe care nu l-am mai mirosit până acum și care din cauza
asta pute și mai groaznic.
Pute a mine. Put ca un amestec de rocagultutimunstranză și figuranalafag. Put a lucruri
care nu se pot pronunța, care nu există. Put a mine.

Text 2
„Totul era altfel înainte“

Înainte, când încă nu puțeam, erau vremuri când mă cățăram în meri, când exista
înghețată de mai multe feluri, cel mai mult îmi plăcea Fiocco, înainte, când mai
miroseam parfumul mamei după ce venea de la baie și oglinda mai avea urme de texte
de dragoste pe care le scrisese sus, pe partea aburită, înainte, când am... sărutat o
fată după ore la școală? Sau oare i-am desfăcut cozile și i-am spus că e urâtă, a trecut
mult de-atunci, în orice caz aveam același traseu către școală și eu mergeam de
fiecare dată cu patru pași în urma ei și mă uitam cum pășea doar pe cărămizile închise
la culoare și sărea peste cele deschise, avea părul roșu, sau, mă rog, roșcat și avea
cozi, majoritatea timpului cel puțin și nu se întorcea niciodată către mine, în orice caz
nu de tot, totul era altfel înainte.
Totul era altfel înainte...

Video 1
„OC Hikikomori episodul 1 – Salvează virgina sau ultima aventură“

Motherfucker: Are cineva chef să se fută?

H: Dispari de-aici motherfucker!

Motherfucker: Ești muist cumva?

H: Cară-te odată.

Motherfucker: O divă porno, sau ce?

H: Fă-ți o labă, dar ieși de-aici.

Motherfucker: Labagiule!

H: Mai mult de-atât.

E cineva acolo cu mai mult de doi neuroni?

Motherfucker: Sugi pula!

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 6
H: Am zis MAI MULT de doi neuroni.

Motherfucker: Să te fut!

H: Cam greu din punct de vedere anatomic.

Motherfucker părăsește platforma.

H: E cineva acolo?

Rosebud: Salut.

H: Salut. Rosebud. Ce nume frumos.

Rosebud: Da. Ce înseamnă H.?

H: Nimic. Ce să însemne? Ăsta sunt eu.

Rosebud: Ok. Și, ce faci?

H: Următoarea-ntrebare.

Rosebud: Ok. Cum îți merge?

H: Următoarea-ntrebare.

Rosebud: Ok. Ce învârți?

H: :-)

Rosebud: Uită-te la el că știe să zâmbească.

H: De unde știi că sunt un el?

Rosebud: Intuiție.

H: Feminină?

Rosebud: Ce?

H: Intuiție feminină?

Rosebud: A, înțeleg. E șmecher micuțul.

H: Deci?

Rosebud: Da. Feminină.

H: De unde ești?

Rosebud: De pe platforma de chat-uri despre filme. Am crezut că mor de

plictiseală. Vorbesc numai de Tom Cruise și Katie Holmes.

H: Mă refeream din ce oraș ești?

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 7
Rosebud: Tot timpul ești așa grăbit?

H: Numai atunci când vreau să economisesc timp.

Rosebud: Deci de unde ești?

H: De aici.

Rosebud: A ok.

H: Și tu.

Rosebud: Din prin preajmă și eu.

H: :-)

Rosebud: Uite, a doua oară. Dar să nu exagerăm. Nu vrem să te

doară gura de atâta râs.

H: Mama mea are o vorbă, să nu râd prea mult. Dacă râzi prea
mult ești prost.

Rosebud: Sună rău.

H: E rău.

Rosebud: Faci asta des?

H: Ce anume?

Rosebud: Să chat-uiești.

H: Foarte des.

Rosebud: De ce?

H: Ce cauți aici?

Rosebud: E prima oară pentru mine.

H: Virgină?

Rosebud: Da.

H: A fost o dezvirginare ok până acum?

Rosebud: Deci de durut n-a durut.

H: Am fost atent să nu te doară.

Rosebud: Mersi. Eroul meu.

H: La picioarele tale prințesă.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 8
Rosebud: Hai că trebuie să ies. Când mai intri?

H: Sunt tot timpul online. Nu ies niciodată.

Rosebud: Ok. Ne auzim eroul meu.

H: Ne auzim ex-virgino.

Video 2
„OC Hikikomori episodul 2 – Și zilnic salută femela-mamă“

Salut, dragul meu, cum îți merge azi?

E totul în regulă acolo înăuntru la tine?...
Ar trebui totuși să-mi spui cum îți merge. Măcar din când în când.
Hm, mă gândesc că-ți merge bine, altfel ai spune tu ceva, nu?
Dar îți închipui totuși că-mi fac îngrozitor de multe griji aici afară.
Trebuie să încetezi cu joculețele astea! Nu e frumos să te pui așa în centrul atenției, ca
oamenii din jur să-și facă griji pentru tine! Imaginează-ți că aș face eu așa ceva!!! Cine ți-
ar mai face de mâncare și ți-ar lăsa-o la ușă? Sigur n-ai nevoie de nimic?
Ai mâncare destulă?
Trebuie să mănânci ca lumea!
Vrei ceva deosebit la prânz? În continuare nu pot să înțeleg de ce ai renunțat la facultate!
Doar îți plăcea arheologia atât de mult! Puteai să ai mare succes.
Trebuie pur și simplu să continui să studiezi.
Atunci ai putea să ne cumperi o casă și am avea destul spațiu undeva în natură.
Ce frumos ar fi!
Ai putea în continuare să reușești la cât ești tu de capabil! Trebuie să câștigi bani!
Din ce-o să trăim când o să ies la pensie? Și nu mai e mult până atunci!
Trebuie să ai asigurare socială! Nu primești nici măcar ajutor de șomaj, da, nici măcar
ajutor social, fiindcă de opt ani deja te ascunzi de lume!
Doamne Dumnezeule, au trecut cu adevărat deja opt ani!
Ești o rușine pentru întreaga familie!!
Ca să știi! Nu pot să fiu tot timpul numai drăguță și să mă fac că nu e nimic!
Trebuie să fii mai bun!
Trebuie să fii mai politicos cu mine!
Trebuie să te speli din când în când!
Trebuie să te porți ca un tânăr normal!
Trebuie să-ți găsești în sfârșit o fată drăguță!
Trebuie să-ți cauți de lucru!
Trebuie să devii un om respectabil!
Trebuie să fii politicos cu mama ta!
Trebuie să te aduni!
Trebuie să ieși odată din camera asta blestemată!
Trebuie… sigur puți îngrozitor la cât de rar te speli.
Ești scârbos.
N-ai decât să crăpi în mizeria ta.
Pe mine una nu mă faci să sufăr, dacă asta ți-ai propus.
Pe mine una nu mă faci să sufăr.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 9
Text 3
„Mă uit la corpul meu dezbrăcat“

Trebuie... trebuie... trebuie să fii cel mai bun la școală, trebuie să mergi la cea mai bună
facultate, trebuie să ai cel mai bun job, trebuie să ai cea mai frumoasă nevastă, trebuie să
ai o mașină, trebuie să ai două mașini, trebuie să ai trei mașini, trebuie să ai o casă,
trebuie să ai o casă la țară, trebuie să ai o casă de vacanță în Toscana, trebuie să ai un
concern multinațional, trebuie să ai două concerne multinaționale, trebuie să le fuzionezi
trebuie să ai 40.000 de angajați, trebuie, trebuie, trebuie, TREBUIE!!!
Nu trebuie nimic, nu trebuie absolut nimic, nu mai vreau să țin pasul. Zic stop joc. Poftim?
Da, sunt un outsider. Poftim? Sunt un pustnic? Da, mă număr printre cei mai celebri
pustnici ai tuturor timpurilor. Robinson Crusoe, 20 de ani pe insulă, contele de Monte
Cristo, 17 în pușcările, Tarzan, toată viața lui în junglă. În comparație cu asta 8 ani de zile
nu reprezintă nimic, dar absolut nimic, 8 ani e de două ori George W. Bush, e o nimica
toată. Bine, Tarzan o are pe Jane, Robinson Crusoe îl are pe Vineri, iar contele de Monte
Cristo are și el pe cineva, nu mai știu, a, preotul ăla care vine la el în celulă și îl învață
scrimă.
Și am... zece degete la picioare.
Degetele arată ca o armată în miniatură, ca o echipă de gimnastică în care toți s-au aliniat
în scara măgarilor.

Mama Știți, eu nu mai știu ce să mă mai fac cu el.

„Să mă fac cu el.” Cu mine nu poți să faci absolut nimic. Sunt rezistent la a face. În
sfârșit, fluierul piciorului este păros și dacă apropii o brichetă aprinsă, părul se ondulează
și se pârlește și iese un miros care depășește orice putoare.

Mama Nu mai iese absolut deloc din cameră, decât atunci când... mă rog, știți la
ce mă refer... mă rog, mă refer la nevoi...

Păi doar trebuie să mă duc și eu din când în când la veceu. Orice om trebuie să meargă
din când în când la veceu. Numai în filmele de la Hollywood nu trebuie să meargă nimeni
niciodată la veceu. Sunt convins că și Arnold Schwarzenegger trebuie să meargă la
budă, înainte sau după ce a killărit pe câte unul. Iar pe veceu îți vin gânduri aiurea. Îți
vezi propriul corp și te întrebi dacă e al tău.
Există de exemplu în corpul tău punctul ăla în care nu știi dacă s-a terminat deja piciorul
și a început șoldul și dacă apeși cu degetul atunci devii echilibrat, dar dacă ții apăsat
prea mult ești epuizat.

Mama Toată ziua nu face nimic altceva decât să deseneze.

Înainte mă gândeam mereu că buricul este gaura prin care ne-a umflat bunul Dumnezeu.
Astăzi nu mai cred în Dumnezeu, dar buricul mi se pare în continuare frumos.

Mama Nu, deci artă n-ai cum să numești ce face. Numai mâzgăleli.

Am în minte o imagine. Și dacă vreau s-o las afară, atunci rămâne blocată undeva
și mâna mea desenează o linie, două linii, în unele zile un cerc sau un triunghi, dar
niciodată cu roșu.

Mama N-ai voie să scrii pe perete cu roșu.

Nu am voie să scriu pe perete cu roșu. Tapetele au fost scumpe. Colorez cu un creion,

într-o carte prevăzută pentru asta, câmpurile destinate cifrelor, cu culorile prevăzute
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 10
pentru ele. Unu înseamnă verde. Doi înseamnă albastru. Trei înseamnă galben. Patru
înseamnă roșu, dar eu aleg maro.
Când mi-am părăsit carapacea mirosea a zăpadă și când ceilalți au început să mă caute,
mirosea a covoare de baie și a înghețată, dar nu a Fiocco.

Text 4
„Vara 1“

Vara ne jucam fotbal afară și eu am dat un gol sau cel puțin mă pregăteam să dau, sau
cred că eram portar. Mă uitam la joc și îmi închipuiam că eu o să fiu cel care o să dea
golul decisiv și toată lumea o să mă bată pe umăr și-o să-mi spună bună lovitură și când
o să mă duc la cofetărie, o să primesc o negresă pe gratis, pentru că eu am tras golul
decisiv și fiica o să îmi facă cu mâna și are părul roșcat prins în cozi.

Video 3
„OC Hikikomori episodul 3 – Oh it's a feh“

H: Alo?

Rosebud: Alo?

H: N-am mai făcut asta pe Skype. Mă auzi?

Rosebud: Mă auzi?

H: Mă auzi?

Rosebud: Mă auzi?
Alo? La tine funcționează?

H: Da. Numai că se aude de parc-ai fi Godzilla.

Rosebud: Așa vorbesc mereu.

H: Serios?

Rosebud: Era o glumă.

H: Smily.

Rosebud: Pe de altă parte ai ceva din Darth Vader.

H: Cool. Puterea să fie cu tine.

Rosebud: Ce chestie totuși ce poate să facă tehnica, nu?

H: Dar o soluție împotriva mătreții încă n-a găsit.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 11
Rosebud: Tu ai mătreață?

H: Nu.

Rosebud: Eu răcesc de multe ori când ies la plimbare. Mă plimb enorm de

mult. Tu la fel?

H: Eu nu prea ies.

Rosebud: Pe bune?

H: Da.

Rosebud: Mie îmi place să ies pe afară. Poate ar trebui să încerci.

H: Ce să fac afară? Afară nu-i cu mult mai bine decât aici înăuntru
dar aici înăuntru măcar știu ce e aia sus și jos.

Rosebud: Dar știi și afară.

H: Serios?

Rosebud: Doar e simplu de tot, acolo unde îți sunt picioarele e jos și unde
ți-e capul e sus.

H: Și dacă nu știu unde-mi stă capul? Și dacă am mereu impresia că

nu sunt cu picioarele pe pământ?

Rosebud: Atunci te uiți ce fac ceilalți.

H: Nu mă interesează ce fac ceilalți. Ceilalți n-au habar de mine. Ei nu

știu cine sunt eu. Și de unde să știe, nici măcar eu nu știu cine
sunt. N-am ce să mă orientez după ceilalți. Nu înseamnă că ce e
sus și jos pentru ei trebuie să fie sus și jos și pentru mine.

Rosebud: Ți-a mai spus cineva că ești cam greu de suportat?

H: Eu sunt greu de suportat? La fiecare patru secunde undeva pe

lume un copil moare de foame, asta e greu de suportat. O mamă
aduce pe lume cinci copii și îi îngroapă în grădină, asta e greu de
suportat. Un puști de 13 ani își înjunghie colegul de școală cu un
cuțit, fiindcă ăla a făcut sex cu prietena lui, asta e greu de suportat.
Eu nu sunt greu de suportat.

Rosebud: Te-a întrebat până acum cineva dacă ai nevoie de ajutor?

H: Da.

Rosebud: Îmi închipui.

H: De ce, vrei să mă ajuți?

Rosebud: Să vedem.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 12
H: Mulțumesc.

Rosebud: Am spus să vedem.

H: Dar e deja destul de mult. Ce culoare ai la păr?

Rosebud: Roșu. De ce?

H: Așa.

Știam eu. Jackpot. Are părul roșcat. Și unde e păr roșcat sunt și cozile în apropiere. Cele
mai frumoase femei de pe lume au părul roșcat. Rita Hayworth, Scully din Dosarele X.
Pipi Langstrumpf, Nicole Kidman (ok există și excepții). Există un song de Bruce
Springsteen în care zice „lt takes a red headed woman to do a dirty job“, iar jobul de a fi
femeia din viața mea este super dirty. Atât de dirty, că nici măcar Harry n-ar putea să-l
facă. Atât de dirty, că nici măcar ăla de la Peanuts, ăla jegos, nu știu cum îl cheamă, că
nici măcar el n-ar putea să-l facă. Dar fata cu părul roșcat poate. Fata cu părul roșcat e
predestinată să-l facă. Doamne, e vară și e fierbinte, e prea fierbinte ca să poată să-mi
înghețe trăsăturile feței. Sunt capabil să zâmbesc, da, chiar sunt, sunt în stare să merg
afară, să mă duc la plajă cu fata cu părul roșcat, să mâncăm o înghețată împreună,
Fiocco, să stau să mă prăjesc la soare, să mă joc cu ea volei de plajă, sunt în stare s-o
salvez de rechinul alb, să înotăm noaptea într-un golf romantic, să fac dragoste cu ea pe
plajă, s-o fac să se topească.

Song Like Ice in the Sunshine.

Nu sunt în stare. Nu sunt în stare de nimic. Nici măcar de asta nu sunt în stare.

Text 5
„Vara 2“

Din nou a trecut vara și eu nu m-am bronzat. Nici nu mai știu cum arată vara, n-o mai
găsesc nicăieri, poate că vara e în vacanță de vară și se întoarce de-abia la iarnă. Parcă
aș mai ieși odată afară, dar nu-mi mai amintesc unde e ușa. Mai știu cum arată, e o ușă
grea de fier cu mâner aurit, care atunci când o apeși scoate un sunet ca și creta pe tablă.
Nu mai știu nici cum e aia când te uiți direct la soare. Ochii mei n-au mai clipit de mult.
Pupilele mele nu s-au mai micșorat demult și tot demult nu s-au mai dilatat.

Text 6
„Ucide ceea ce te ucide“

Mă uit în oglindă și privesc un chip pustiu cu ochi morți. Doar nasul mai e la locul lui.
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 13
Niciodată nu mi-am putut suporta nasul. Arată ca curu și stă diform în mijlocul feței ca
monumentul esteticii urâtului. Erau vremuri când vroiam pur și simplu să-mi tai tumoarea
de pe față cu un cuțit de legume și să-i dau o formă mai ok. Vroiam să-mi scobesc un nas
mic și drăguț din nasul mare și urât, ca un sculptor care știe să cioplească dintr-o ditamai
piatră o sculptură de o frumusețe nemaiîntâlnită, dar arta mea de cioplitor nu era nici pe
departe atât de însuflețită ca dorința nasului, așa că m-am mulțumit să acopăr oglinda de
la baie cu o cârpă.
Nu mai vroiam să îmi mai văd fața.
Ucide ceea ce te ucide.
Îmi uram fața.
Ucide ceea ce te ucide.
Fața mea mă scotea din sărite.
Ucide ceea ce te ucide.
Așa că m-am apucat de deconstruirea totală a eului meu exterior. Am hotărât pur și
simplu să nu mai arăt ca mine. Mi-era clar, nu puteam să arăt pur și simplu ca altcineva,
dar era foarte simplu să nu mai arăt ca mine. Am hotărât să renunț la propria mea față. I-
am spus, nu mai am nevoie de tine, nu mai vreau să te văd, n-ai decât să dispari. N-am
nevoie de nici o față.
Sunt un om lipsit de față.
El este un om care s-a lipsit de față.
Eu sunt un om care s-a lipsit de față.
El este un om lipsit de față.
Mi-am smuls fața de pe mine și am aruncat-o în toaletă și în timp ce fața mea încă se mai
scurgea în jos, am dat la o parte cârpa de pe oglinda de la baie.
E ușor să te iubești pe tine însuți atunci când nu mai ai o față pe care s-o vezi în oglindă.
Eram ușurat, eram eliberat, puteam chiar să și ies în stradă. Oamenii mă recunoșteau ca
pe un om lipsit de față, mă acceptau ca fiind unul de-al lor și puteam pentru prima oară să
mă uit la fețele lor inexistente. O vreme m-am gândit chiar să mă duc să mă prezint fetei
cu părul roșcat. M-ar privi, s-ar uita la locul în care înainte era fața mea și ar începe să
zâmbească de lipsa de urâțenie a acestui loc, iar locul eliberat de urâțenie i-ar zâmbi
înapoi și ar fi un zâmbet sincer, deloc forțat, un zâmbet pur, iar fata cu părul roșcat s-ar
pierde în mine, iar eu aș gusta din nevinovăția ei, câteva picături, nu mai mult, să nu
cumva să fac risipă, după săptămâni întregi în deșert, limba s-ar umezi doar foarte puțin,
iar în schimbul unei îmbrățișări Fata Morgana ar cădea pradă.

Song Sag mir was du denkst

Fața mea s-a întors înapoi. Într-o dimineață rece de noiembrie era pur și simplu din nou
la locul ei. Fără să dea semne, fără mare agitație. Era doar brusc din nou la locul ei și
îmi rânjea. Micuța fată cu părul roșcat a trecut pe lângă fereastra mea și fața mea nici
măcar nu s-a uitat după ea.

Text 7
„În măr se-ascunde viermele“

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 14
Înainte mi-era mereu frică de mere. Mama întotdeauna mă obliga să mănânc mere.
Merele conțin muuuuuuulte vitamine.
Mi-era frică să nu cumva să găsesc în măr ouă de viermi pe care să nu le fi observat și să
mănânc mărul împreună cu ouăle de viermi și ouăle de viermi ar fi în interiorul meu și ar
sta la cald deja, pentru că eu sunt cald pe dinăuntru și la un moment dat ar ieși din ouă și
ar începe să caute ieșirea mâncând din mine pornind din stomac și trecând prin esofag
până în cap și de acolo ar ronțăi din ochii mei morți în drum spre ieșire și m-ar lăsa în
urmă plin de scobituri.
Astăzi nu mai mi-e frică că s-ar putea întâmple asta. Azi nu mai mănânc mere. Pere
mănnc doar dacă sunt compot.
Compotul de pere are gust bun și dă putere.
Mama mea făcea înainte mereu compot de pere. Mâncam tot timpul un borcan întreg
înainte să merg la școală. Nu-mi plăcea să mă duc la școală.
I don‘t like mondays.

Video 4
„OC Hikikomori episodul 4 – Mamă, nu plânge pentru fiul tău“

Mama

Uită-te la mine!
Te rog uită-te la mine!
Sunt gata.
Asta vroiai?
Atunci ai reușit.
Nu știu cu ce-am greșit, chiar nu știu.
Am făcut tot ce mi-a stat în putință, doamne, m-am străduit atât de mult. Atât de mult m-
am străduit, că m-a durut. Am făcut tot ce-am putut, am pus în joc tot ce-am știut, dar a
fost prea puțin, mereu a fost prea puțin. Tu știi cât de tare doare când faci totul cât poți tu
de bine și e prea puțin? A fost prea puțin pentru părinții mei, prea puțin pentru taică-tău și
acum e prea puțin pentru tine. Îmi pare rău – de fapt, nu, nu îmi pare rău. De ce să-mi
pară rău pentru un lucru de care nu sunt de vină? Cu ce sunt eu de vină că taică-meu și-
a imaginat altceva pentru fiică-sa, cu ce sunt eu de vină că taică-tău a plecat și cu atât
mai puțin cu ce sunt de vină că te-ai hotărât să renunți la viață și pur și simplu nu mai vrei
să fii în rând cu lumea. Știi care e problema când nu mai vrei să fii în rand cu lumea? Te
hotărăști să renunți, lași totul în urmă, te simți mulțumit, dar uiți un lucru: sunt OAMENI
pe care-i lași în urmă, oameni care poate te iubesc, oameni care poate țin la tine și care
rămân pur și simplu de căruță. Îi lași în urmă. Iar eu una m-am săturat să fiu lăsată în
urmă. Mă opresc aici. Încetez să mai rămân în urmă. Încetez să mai fiu mama ta.

Text 8
Continuarea la „Compot de pere“

Ziua a început cu un compot de pere și astfel și-a atins punctul culminant deja la micul
dejun. Nu eram un elev foarte bun, dar nici unul foarte prost. Nu cred că cineva cu care
am fost vreodată în aceeași clasă își mai aduce aminte de mine. Nici măcar profesorii. Eu
eram unul din ăia care uneori răspundeau corect și uneori răspundeau greșit, dar
întotdeauna numai când era întrebat. Imediat după ce am absolvit școala am fost pus la
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 15
dosar și la dosar sunt și în ziua de azi. După cinci ani de zile toate dosarele se distrug și
atunci ard în sobă. Singura mea amintire din școală arde în flăcări și eu nu mai sunt nici
măcar fantoma care bântuie prin sala de curs. Râsul meu s-a stins demult. Oare am râs
vreodată? Poate că mai sunt încă o inimă care a fost scrijelită cu compasul pe o bancă și
în mijlocul ei e numele fetei cu părul roșcat. Într-o bună zi o să fie cumpărate bănci noi, iar
din cele vechi o să se facă lemne de foc. Un circular taie pe mijloc inima în două, iar
numele fetei cu părul roșcat se acoperă de rumeguș și nu se mai poate citi. Am uitat
numele fetei cu părul roșcat. Stau în camera mea și încerc să scrijelesc în masa de scris
o inimă, dar nu mai îmi aduc aminte ce formă are. Iar compasul meu are vârful rupt.

Video 5
„OC Hikikomori episodul 5 – Superman e mort, He-Man e gay, dar eu încă mai sunt
aici“

Rosebud: Pot să te întreb ceva?

H: Da.

Rosebud: Te înțelegi cu mama ta?

H: Dar cine se înțelege?

Rosebud: În măsura posibilităților, mă refer.

H: Da. Cred că da. Nu o văd prea des.

Rosebud: De ce nu?

H: N-a fost să fie. Trăim în lumi paralele.

Rosebud: Două părți ale aceleiași monede?

H: Da, exact. Ai frați?

Rosebud: Da, un frate.

H: Și el cum e?

Rosebud: Ca o cloșcă, stă numai în casă.

H: Ce tâmpită ești.

Rosebud: Tu ai frați.

H: Hm...

Rosebud: Îți ia mult să te gândești?

H: Am o soră dar e... e plecată. Demult. Nu ne mai vedem.

Rosebud: Prietena ta știe de fapt că vorbești cu mine?

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 16
H: N-am prietenă. Tu ai?

Rosebud: Nici eu n-am prietenă. Din păcate sunt hetero.

H: Vroiam să spun prieten.

Rosebud: Nu am.

H: Bine.

Rosebud: Bine?

H: Ok.

Rosebud: Ah. Ok.

Rosebud: Tu te-ai întrebat vreodată de ce existăm?

H: De ce existăm?

Rosebud: Asta era întrebarea.

H: Nu știu.

Rosebud: Ce înseamnă nu știu?

H: Nu știu. Nu văd sensul.

Rosebud: Dar ar trebui să existe totuși un sens.

H: Eu nu văd niciunul. Toate ar fi mai bune dacă n-am exista noi,

natura, animalele, apa, universul, poștașii...

Rosebud: Poștașii?

H: Da, dacă noi n-am exista, n-ar mai trebui să se deplaseze atât de
departe ca să ne aducă scrisorile.

Rosebud: Dacă noi n-am exista, n-ar exista nici poștașii.

H: Poștașii o să existe întotdeauna.

Rosebud: Uite, așa poți să-ți numești autobiografia.

H: Cum?

Rosebud: Poștașii o să existe întotdeauna. Din viața unei cloști.

H: Ce te face să crezi că sunt o cloșcă?

Rosebud: Nu știu, ești?

H: Nu, nu sunt. Dar ce cuvânt mai e și ăsta cloșcă. Sună ca la

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 17
 1873.

Rosebud: Mie mi se pare simpatic.

H: Mă rog, ție și reclama la hârtie igienică ți se pare simpatică.

Rosebud: Știam c-o să întorci vorba împotriva mea.

H: Hei, vezi că eu sunt al dracului.

Rosebud: Oare să-ți zic o chestie ciudată?

H: Ce anume?

Rosebud: Pe undeva te înțeleg.

H: Chiar că-i o chestie ciudată.

Rosebud: Tu ești un rebel. Te-ai săturat de tot căcatul care există afară.
Nu vrei să te joci după regulile lor. Te retragi din joc, n-ai nici un
chef să te arunci în fața gloanțelor pentru o lume care nu
valorează nici cât un glonț. Lași toate astea să treacă pe lângă
tine, profesie, bani, femei, replicile de agățat care se repetă la
infinit, futaiui sportiv cu tot felul de porci care ziua nu-și găsesc
pula nici cu harta. Tu lași lumea să aibă cursul ei, dar nu mai
participi. Te oprești în locul în care ești și lași toate astea să
zboare pe lângă tine și la un moment dat totul a trecut și tu
rămâi în urmă. Pur. Ești pur. Ești un erou. Eroul meu.

H: De fapt doar mi-e frică să ies afară. Sau sunt un erou. Una din
două trebuie să fie.

Text 9
„Filosofie 1“

Am încercat să atrag atenția colegilor de școală, dar n-am reușit. Când ești tânăr
contează doar momentul, pe nimeni nu interează procesul de dezvoltare. Iar eu eram
pur și simplu prea încet. Oamenii nu puteau să mă audă. Nimeni n-are chef să-și
ciulească urechile. Dacă n-auzi la televizor, nu te apleci să auzi, ci schimbi canalul.
Vroiam să strig. Dar strigătul îmi era sugrumat de liniște. Problema la liniște nu e că e
liniștită, ci că poți să-ți auzi propriile gânduri. Propriile gânduri pot fi asurzitoare, dacă nu
ești distrat de banalități. Și dacă încerci să te ții de urechi, gândurile își găsesc o altă
cale pe unde să iasă. Îți țâșnesc prin cur și se varsă peste tine, și arăți ca un iepure de
ciocolată. Îți apasă globii oculari în afară, și arăți de parcă ai fi stat prea aproape de
ciuperca bombei atomice. Își fac drum prin amintirile tale până când devii o singură
grămadă de gânduri în sosire, care vin toate fără drept de ședere și nu mai pleacă și își
cheamă rudele să vină în urma lor până când suprapopularea cu străini din capul tău
scapă de sub control și trezește în tine dorința de dreptate și ordine, până când îți
dorești ca în capul tău să înceapă să mărșăluiască cizme care să strivească pur și
simplu aceste gânduri. În capul tău predomină pacea. Odată, câțiva băieți din clasa
vecină m-au pândit și au aruncat cu pietre în mine. În momentul în care vasele de
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 18
sânge din nara mea dreaptă au explodat, iar sângele a început să se verse peste tricoul
meu albastru cu lozincă haioasă, n-am putut să-mi abțin un zâmbet de mulțumire.
Băieții loveau în continuare cu pietre și îmi strigau numele și am simțit o senzație caldă
în stomac. Pentru prima oară în viața mea cineva se referea cu adevărat la mine.
Vroiau să mă rănească. Nu le eram indiferent. M-au ales pe mine ca țintă a furiei lor.
Toată durerea pe care au acumulat-o de-a lungul vieții lor, momentele penibile,
nesiguranțele, hormonii scăpați de sub control, sentimentele pe care le cari după tine
chiar și când nu le înțelegi, orgasmele reprimate când sora mai mică doarme în patul de
alături, când te faci roșu la față de rușine, rușine care e incontrolabilă, felul în care te
simți când fata cu părul roșcat se duce cu un alt tip la banchet, sau sentimentul pe care
îl ai când vomiți în fața tuturor colegilor de școală, fiindcă nu reziști la băutură, deși ai
încercat să te convingi pe tine și pe ceilalți că reziști, supărarea pe lume când toate
aventurile au fost deja consumate și toate marile idei au fost deja gândite și nici
programul TV nu mai e cum era înainte, toate astea mi s-au canalizat în șiroiul roșu din
mijlocul feței și s-au închegat pe tricoul meu albastru cu lozincă haioasă. Îmi venea să
râd. Lacrimi de bucurie îmi curgeau pe față. Odată ce oamenii te-au observat nu mai
poate dura mult până când inclusiv fata cu părul roșcat o să se întoarcă la un moment
dat cu fața către tine în autobuzul de școală și pentru prima dată n-o să se mai uite în
gol. N-o să mă mai închid în mine, ci o să-i susțin fetei cu părul roșcat privirea. O s-o
oblig să se uite cu atenție. O să-mi privească fața. Ochii, buzele. Poate o să-mi treacă
cu vederea nasul. N-o să-și întoarcă privirea în altă parte.
Whenever I want you, all I have to do is dream, dream, dream, dream...
Sărută-mă, fată cu părul roșcat.
Arată-mi mărul din Paradisul tău.
Vreau să beau adânc din buzele tale.
Vreau să fiu luna care orbitează în jurul tău.
Îți las lumina să strălucească pe mine. Luminează-mi colțurile întunecate ale vieții cu
strălucirea ta.

Video 6
„OC Hikikomori episodul 6 – Până mai ieri eram pe marginea prăpăstiei, între timp
am reușit să facem câțiva pași înainte!“

Da? La telefon. Cu cine vreți să vorbiți? Vă aud atât de rău, cu cine vreți să vorbiți? Cu fiul
meu? Trebuie să fie o confuzie la mijloc, nu am nici un fiu. Nu, din păcate nu. Am avut la
un moment dat, dar asta a fost cu mult timp în urmă. O poveste tragică. S-a întâmplat la
scurtă vreme după ce și-a terminat studiul. Arheologie, era foarte înzestrat. Coordonatorul
său de doctorat îl lăuda atât de mult, spunea că e cel mai bun student al lui. De mic copil
obișnuia să îngroape în nisip tot felul de lucruri, numai ca să le descopere după aceea din
nou. Atunci trebuia să-mi fi dat seama. S-a întâmplat atât de repede. Parcă ieri era doar
un copil și în clipa următoare… A fost așa groaznic. Era în drum spre mine cu logodnica
lui, o apariție încântătoare, tatăl ambasador, de familie bună, ea era însărcinată în luna a
șaptea, aștepta un băiat, el vroia să-i dea numele bunicului său, dar un șomer băut le-a
tăiat calea. Au murit pe loc cu toții, doar copilul a mai supraviețuit două zile în incubator,
au făcut cezariană de urgență. Mi-au dat voie să-l ating puțin, avea ochii fiului meu. I-am
îngropat pe amândoi într-o criptă minunată și în fața intrării am pus un înger aurit care să
aibă grijă de ei. Da, foarte tragic. Mi-a luat mult să trec peste asta. Dar chiar și cele mai
grele lacrimi se usucă într-o bună zi. Acum îmi merge din nou mai bine, doar casa e cam
pustie. Dar și asta o să se schimbe. Ce spuneți? Că sunt curajoasă? Fac și eu ce pot, mai
mult nu pot... Da, posibil să fie curaj, dar așa-i firea mea. Trebuie să fiu puternică. Mereu
a trebuit să fiu puternică. Nu pot renunța așa ușor.
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 19
Text 10
„Mi-e rușine“

Ce faci acolo sub pătură? Să-ți fie rușine!

Vroiam
Să-ți fie rușine Credeam
Să-ți fie rușine C-aș putea
Să-ți fie rușine C-ar trebui
Să-ți fie rușine Toată viața mea E DOAR O
RUȘINE!
Odată, la o piscină în aer liber, fata cu părul roșcat se schimba de haine după un tufiș și
eu am trecut din întâmplare pe lângă ea. I-am văzut păsărica. Privirea mea s-a încâlcit în
stufăriș.
Să-ți fie rușine!
Mi-e rușine. De multe ori mi-e rușine. De multe ori mi-e rușine de faptul că nu mi-e rușine.
Și atunci sunt recunoscător că rușinea a revenit. Îi spun bine ai venit și o las să doarmă în
vechea ei cameră. E liniștitor să nu trebuiască să fii singur în casă. Te trezești și e
întuneric, dar îl simți pe celălalt în camera de alături și te gândești că-n noaptea asta n-o
să ți se poată întâmpla nimic. În noaptea asta singurătatea e nevoită să doarmă în aer
liber. În noaptea asta n-o să stea întinsă pe pieptul meu ca un sac de cartofi și n-o să mă
oblige să-i simt mirosul putred. Pot să inspir și pot să expir fără să mă înec. Doar că
singura problemă la camera de alături e că deși e luminată și că deși e plină urlă după
conversație. Nu știu ce să vorbesc. Am uitat subiectele de discuție. Am uitat cum trebuie
să vorbești cu cineva. Limba mea se încurcă la fiecare cuvânt, de parcă nicicum n-ar vrea
să-l elibereze.

Song Silence is Golden

Vreau să-mi formez buzele pentru a exprima o vocală, dar nu iese decât o deformare
grotescă, o imitație a unei guri omenești. Vreau să zâmbesc, dar nu-mi iese decât o
grimasă. Vreau să-mi deschid gura și să mă aud vorbind. Vreau să mă aud că spun cum
mă simt, ce gândesc despre vreme, ce vreau să mănânc. Vreau să mă aud pe mine
însumi cum îi spun fetei cu părul roșcat: hei, toată noaptea am stat treaz și m-am gândit
la tine. Iar acum așează-ți capul în poala mea și mișcă-te în măsură de trei pătrimi.
Dunărea, atât de albastră, atât de albastră.

Video 7
„Forul meu interior“

Ce-i asta?
Ăsta e forul meu interior.
Dar ce mic e.
Până acum n-a avut nici o șansă să crească.
Oare ar putea, la cât e de mic?
Până nu-ncerci nu știi.
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 20
Mi-e frică să nu-l stric.
Vrei să te sun?
Te sun eu.
Când?
La un moment dat.
Ok.
Dunărea, atât de albastră...

Text 11
„A dansa“

Odată eram la școala de dans. Fata cu părul roșcat era și ea, doar că era în cursul pentru
avansați și învăța mambo. Eu învățam slow fox. Mergea de fapt destul de bine, doar cu
învârtitul aveam probleme. Când se termina cursul se anunța întotdeauna ultimul dans, și
băieții aveau voie să ceară fetele. Eu am întrebat-o pe ea, am reușit chiar să rostesc o
propoziție clară și am dansat. Era un slow fox, ceea ce evident că-mi întărea curajul.
Chiar și prima învârtire a ieșit bine și fata cu părul roșcat mi-a zâmbit și m-am cuibărit
adânc la pieptul ei, ca să nu vadă că nu sunt în stare să-i răspund la zâmbet. Mi-am
ascuns fățăul demn de milă în părul ei roșcat, care mirosea a iarbă proaspăt tunsă și
cădea peste pielea mea aspră ca nisipul. Ne învârteam din ce în ce mai repede și
granițele dintre realitate și adevăr dispăreau. Eu îi dezvăluiam sufletul și ea mi-l dezvăluia
pe-al ei și în ochii ei m-am văzut pe mine, așa cum mă vedea ea, și acum eram și eu
pregătit să mă iubesc. Nu știu dacă era din cauza acelor granițe sau fiindcă ne învârteam
furtunos faptul că am vomitat pe rochia ei albastră ca azurul, în orice caz a fugit urlând
afară și m-a lăsat să mă înec în valul de râsete și priviri pline de milă. N-a durat mult și m-
am și înecat. Cine nu știe să înoate, să stea departe de apă.

Video 8
„OC Hikikomori episodul 7 – A little less conversation little more action baby“

Rosebud: Vin la tine.

H: Ce?

Rosebud: Vin la tine.

H: Nu.

Rosebud: Ba da.

H: Nu se poate.

Rosebud: Trebuie să se poată.

H: De ce?

Rosebud: Pentru că vreau să stau cu tine. Pentru că vreau să fiu împreună

cu tine. Pentru că vreau să-ți fiu alături.
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 21
H: Cum adică alături?

Rosebud: Alături în toate pe care le faci. Să-ți mai iau din povară.

H: Dar n-am nici o povară.

Rosebud: Ai, și încă cum.

H: Ce povară? Cum adică povară? Sună ca într-un film prost.

Rosebud: Înțeleg ce simți.

H: Nu înțelegi nimic. N-am nici o povară. M-am hotărât să trăiesc

așa, dar e viața mea. Nu a ta. Și e foarte important ca eu să-mi
trăiesc viața meaa și tu să-ți trăiești viața ta.

Rosebud: Dar cum ar fi dacă viața mea ar fi viața ta?

H: Trăiește-ți tu viața ta. Viața mea e deja ocupată. Și e destul de mică

chiar și pentru mine. Nu mai e loc de nimeni.

Rosebud: Nu-mi pasă. Vin la tine. Nu vreau decât să te văd. O singură dată.
Vreau să te uiți în ochii mei, măcar o dată, și dacă după aceea o să
vrei să te ascunzi înapoi în camera ta, atunci te las în pace, îți
promit. Dar fă-mi cadou această privire. Îmi doresc s-o primesc, ți-o
cer.

H: Vino.

Rosebud: Vin.

H: Îți descriu cum să ajungi.

Rosebud: Știu cum să ajung.

Rosebud: Ne vedem imediat.

Text 12
„Filosofie 2“

Uneori, când se face noapte, ies din corpul meu și îmi părăsesc camera. Trec prin
coridorul cu covorul roșu maroniu, deja destul de zdrențuit pe la margini. Merg desculț și
franjurile mă gâdilă ușor. Trec de scrinul din anticameră, pe care încă mai stă scrumiera
de ceramică pe care am făcut-o în clasa pregătitoare. Am dat-o cu glazură verde închis.
Învățătoarea m-a lăudat. L-am făcut cadou mamei. Mi-a spus că ea nu fumează. De
atunci stă pe scrinul din anticameră și de cele mai multe ori stă câte-o jachetă pe ea sau
scrisorile. Mă îndrept către ușa apartamentului. Apăs pe clanță și ajung pe stradă. Merg
printre oameni. Nimeni nu mă îmbrâncește și nimeni nu încearcă să mă dea la o parte din
grabă. Ne mișcăm cu toții ca un râu lung și liniștit și e ca și cum ne-am purta reciproc pe
brațe. Suntem o mulțime care râde, în care fiecare își are fața lui. O față frumoasă. Ne
Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 22
ținem de mână și dansăm pe o muzică ce ne iese pe gură. E muzica noastră preferată și
noi dansăm tot mai veseli. Ne învârtim în cerc, sărim peste pomi și peste case, dansăm
baletul bucuriei noastre pe acoperișurile orașului, coșurile de fum sunt tuburile orgii, care
ne însoțește cu patos orchestral. Fiecăruia dintre noi îi curge o lacrimă pe obraz, atât de
tare suntem duși de val. Plutim și ne-mbrățișăm. Încet încet ne topim într-un soare și ne
încălzim cu propriile noastre raze. Ne transformăm în ploaie și ne revărsăm peste lume.
Ne naștem din nou sub formă de copaci și mâncăm până ne săturăm din propriile noastre
fructe.
Mă întorc în apartamentul meu, mă întorc în camera mea, mă întorc în corpul meu, mă
ridic și mă duc la veceu. E singurul loc care-mi oferă același refugiu ca și camera mea. E
singurul schimb pe care-l am cu lumea din jur, deși de fapt doar dau și nu primesc nimic
în schimb, dar de fapt așa e mereu. Nu mai știu când am încetat să trăiesc printre
oameni. Nu mai știu când m-am retras în mine. Nu mai știu nici care era motivul. Într-o
bună zi eram pur și simplu aici și lumea de afară n-a mai existat.
Dispăruse și n-am mai continuat s-o caut. Am tot ce îmi trebuie. Trăiesc aici cu mine
însumi și deja unul dintre noi e în plus. Încerc să am cât mai puțin contact cu mine însumi.
De multe ori mă uit pe fereastră și observ frunzele cum se desprind încet de copac și
alunecă blând spre pământ. Durează o veșnicie până când creanga se hotărăște în sfârșit
să dea drumul codiței de frunză. Se agață de ea, creanga nu vrea s-o lase, deși vântul îi
șoptește tandrețuri la ureche și o mângâie blând. Frunza simte că vine toamna și știe c-a
venit timpul și totuși creanga nu-i dă drumul. Proabil că e greu și pentru frunză să dea
ochii cu propria mortalitate. Probabil că și frunza se întreabă dacă asta a fost tot, dacă
mai există viață după mormanul de compost. Frunza e încrezătoare. Are o credință mai
mare decât mine. Mereu se desprinde la final.

Song I'm Free Falling

Video 9
„OC Hikikomori Folge 8 – Țara de poveste a ars din temelii“

Mama e scursă pe podea, distrusă. Sora bate cu pumnii în ușă.

Sora Deschide ușa din nou. Te rog. Doar putem să vorbim despre asta.

Mama El a fost?

Sora E o mare neînțelegere.

Mama Chiar a fost el?

Sora Te rog. Lasă-mă să-ți explic.

Mama Ce mare a crescut.

Sora Te rog.

Mama S-a făcut ca bradul.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 23
Sora Dar n-am vrut să te sperii.

Mama Înalt ca bradul.

Sora Trebuia să fac ceva.

Mama Bebelușul meu a crescut mare.

Sora Trebuia să fac ceva ca să te trezesc.

Mama Și mi-a salvat viața. Fiul meu mă iubește. Mă iubește atât de mult, că mi-a
salvat viața.

Sora Te liniștești odată? Încerc să-l fac să deschidă ușa.

Mama Dar lasă-l în pace. Nu-i nevoie să-l dirijezi. Lasă-l în pace să facă ce vrea.

Sora Liniștește-te odată. Strici și mai mult lucrurile.

Mama Fiul meu mă iubește. Și de aceea trebuie să am grijă de fiul meu. De

aceea trebuie să am în continuare grijă de el.

Sora Te urăsc. Numai tu ești de vină că a ajuns așa cum e.

Mama Trebuie să-i fac ceva de mâncare fiului meu. Că doar trebuie să se facă și
mai mare, și mai puternic.

Sora Trebuia să te lase să crăpi.

Mama O să am întotdeauna grijă de fiul meu. Vreau să-i meargă bine la mine cât
o vrea el.

Sora Trebuia s-o lași să crepe. De ce-ai făcut asta? De ce n-ai vrut să plecăm
împreună de-aici? Nu vroiam decât să fim împreună. N-am vrut să te mint.
Am vrut să te ajut. Doar sunt sora ta. Sunt alături de tine. N-am vrut să mă
joc joculețe, tot ce-am vorbit am vorbit serios. O clipă nu te-am mințit.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 24
Text 13
„This is the end, my only friend“

Uneori mi-ar plăcea să fiu un personaj dintr-un serial TV. Înainte, când eram încă mic –
era pe vremea când arterele mele nu erau încă umflate – aveam voie să mă uit la
televizor o dată pe săptămână. Aveam voie să îmi aleg singur emisiunile, regula asta a
ținut cel puțin până în momentul în care m-am decis pentru un porno soft. Dar înainte de
asta alegeam de cele mai multe ori Star Trek. Pe atunci căpitanul Kirk mi se părea foarte
cool și când Scott spunea: dacă o să le dau lor și mai mult vânt, o să ne cadă nouă
izmenele de pe cur, reușeam să fac față săptămânii. Din perspectiva de azi mi se mai
pare interesant un lucru: antimateria. Înainte mi se părea că explozia antimateriei ar
putea rezolva orice problemă din univers, fie c-ar fi atacurile klingonienilor sau lipsa de
inițiativă. Uneori îmi doresc și eu puțină antimaterie ca să-mi rezolv lipsa de inițiativă. Mi-
am cumpărat un joc pe calculator Star Trek. Dar în joc nu apare nici o antimaterie, cel
puțin nu până la nivelul trei, că mai departe nu trec.

Song Enterprise-Theme

Oare când a început totul? Care să fi fost momentul în care am început să mă îngrop pe
mine însumi într-o groapă lungă de doi metri pe doi, în speranța că într-o zi cineva o să
mă dezgroape? Pe atunci încă nu știam că sunt singur și că singur nu o să fiu în stare să
mă dezgrop. Am devenit gropar și cadavru în același timp. Mă uit la fața mea palidă ca
de cadavru și mă ia frica. Îmi trag giulgiul pe mine, ca să nu trebuiască să-mi văd fața.
Încep să arunc pământ peste mine și când m-am acoperit de tot îmi închei ziua de lucru.
Oare când a început totul? Faptul că nu-mi mai aduc aminte e motiv suficient să nu știu?
Nu-mi aduc aminte, pentru că nu vreau să-mi aduc aminte? Nici asta nu-mi aduc aminte.
Partea cea mai gravă e că eu, în timp ce mă gândesc la toate astea, uit la ce mă
gândeam de fapt și de la un punct încolo nu mă mai gândesc la ce mă gândeam, ci
încerc să-mi amintesc la ce încercasem să mă gândesc și uite așa mă îndepărtez și mai
tare de ce gândeam de fapt.
La ce mă gândeam de fapt? Eram dezamăgit că fata cu părul roșcat nu vroia nimic de la
mine după ce am murdărit-o? – după ce-am murdărit-o în sens negativ mă refer. Sau mi-
a lipsit pur și simplu curajul de a lua distanță față de mine? Uit incredibil de repede.
Înainte, când încă puteam să îmi amintesc, era totul altfel, sau cel puțin cred că îmi aduc
aminte că era totul altfel.
Acum îmi place locul în care sunt. Pereții n-au nici o culoare și nu miroase a mine. Aici
unde sunt acum nu mai pute. Aerul are gust de seară de vară cu temperatură moderată
și dacă te uiți în zare, nu vezi sfârșitul.
Fac baie în mica mea oază și știu că ar fi o prostie să plec de aici, fiindcă în stânga și-n
dreapta e deșertul. Poate aș reuși. Aș putea să mă chinui să străbat deșertul, ziua să mă
odihnesc la umbra cactușilor, iar noaptea să merg mai departe. Aș putea să stau de
vorbă cu Fata Morgana, ca să îmi mai treacă din plictiseală și poate la un moment dat aș
vedea marea. Dar dacă e să fiu sincer, mă enervează să am nisip în pantofi, iar apa din
oază mi-ar ajunge toată viața, dacă viața ar fi scurtă.

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 25
Video 10
„Hello?!”

Rosebud: Mai ești acolo?

Rosebud: Ce întrebare tâmpită.

Rosebud: Normal că mai ești acolo.

Rosebud: Tu tot timpul ești acolo.

Rosebud: Mai ești?

Rosebud: Mă refer în același loc.

Rosebud: M-am bucurat să te văd.

Rosebud: Chiar dacă așa puțin.

Rosebud: Foarte mult m-am bucurat.

Rosebud: Sunt aici dacă ai nevoie de mine.

Rosebud: Mereu.

Rosebud: Dă doar un semn.

Poate că în deșert aș întâlni-o pe fata cu părul roșcat și mi-ar oferi o gură de apă. Eu mi-
aș umezi buzele, iar ea m-ar lăsa să încalec pe cămila ei și am lua-o la goană undeva.
Am merge să dansăm. Am dansa slow fox. De data asta nu ne-am mai învârti. Nu e
nevoie să ne învârtim, fiindcă se învârte lumea în jurul nostru. O sorb din priviri, iar ea
îmi mângâie sufletul. Mă gâdilă puțin, dar nu-mi vine să râd. Vrea să îmi povestească
totul și chiar o face, fără să vorbească. Nu e necesar să număr pașii. Nu încerc să mă
agăț de ea, o ating doar ușor. Locurile în care pielea noastră se atinge se prind în
cârlige. O las să privească în adâncul sufletului meu și ei i se pare frumos. După care
spune: Eu sunt tu. Iar eu îi spun: noi suntem fericiți. Muzica s-a oprit demult, dar noi
dansăm mai departe.
Am uitat numele fetei cu părul roșcat. Nu l-am știut niciodată. Și nici n-am vrut să îl știu
vreodată. Din când în când, fata cu părul roșcat mai trece pe sub fereastra mea. Am
încetat să mai stau lipit de fereastră, dar uneori, când îmi dau voie, mă mai uit în jos.
Uneori îmi doresc să cad plutind ca o frunză la picioarele ei. Uneori îmi doresc ca ea să
se uite în sus către mine. Alteori nu. Stau în mijlocul camerei și încerc să nu ascult vocile
din pereți. O pasăre ciripește pe pervaz. Vântul șuieră un cântec de jale, dar nu-mi vine
să plâng. Nu știu de ce nu pot să plâng. E ca și cum m-aș fi născut fără glande lacrimale.
Un râs izbucnește din când în când în mine, nu tare, însă e astmatic. Și nu e nici vocea
mea cea care refuză mâncarea. Am pus stăpânire pe mine cu totul. Acum e liniște.

Song It's the End of the World as We Know It

Schober; Hikikomori
Rowohlt Theater Verlag 26