Georg Büchner (născut la 17 octombrie 1813, † 19 februarie 1837) a fost un autor de vorbire

germană, medic, naturalist, revoluționar și originar din Hesse. În ciuda morții sale timpurii, opera
sa este impresionantă, aproape toate scrierile autorului fac parte integrantă din lecțiile de
germană (vezi Woyzeck , Leonce și Lena ) . Georg Büchner este alături de Heinrich Heine ,
Georg Weerth și Ernst Willkomm ca unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Vormärz
(vezi Epocile literaturii )

La 17 octombrie 1813 s-a născut Karl Georg Büchner în Goddelau / Hesse.

1816: Familia Büchner se mută la Darmstadt, unde tatăl dr. Ernst Büchner ocupă o poziție de
fizician în oraș.
1819 - 1820: lecții elementare și private în casa părintească de către mama Caroline Büchner.
1821: Admiterea în instituția privată de predare pentru educație și instruire a Dr. med. Carl
Weitershausen din Darmstadt.
1825-1831: formare continuă și calificare pentru a studia la pedagogia umanistă din Darmstadt
cu Carl Dilthey.
1831-33: Studiu de medicină (anatomie comparată) la Universitatea din Strasbourg. Büchner
locuiește cu pastorul Johann Jakob Jaeglé și se angajează în 1832 cu fiica sa Wilhelmine (Minna)
.
1833: întoarcerea la Darmstadt, participarea la furtuna de pe Frankfurt Hauptwache , Georg
Büchner se îmbolnăvește de o meningită, înscrierea la Universitatea din Gießen.
1834: Fundația societății politice secrete a drepturilor omului în Gießen. Publicarea pamfletului
Hessischer Landbote . Cercetări și urmărire a poliției. Büchner este implicat în diverse activități
politice subterane. Redactarea și publicarea celei de-a doua ediții a Landbote-ului Hessian .
1835: Invitație la interogatoriu în fața Curții de Investigare a Marelui Ducat de Hesse. Georg
Büchner caută o scrisoare recomandată . În luna iulie publicarea operei lui Büchner Moartea lui
Danton . Pe 9 martie evadează la Strasbourg și se ceartă cu tatăl său. Traduceri ale dramelor
Lucretia Borgia și Maria Tudor de Victor Hugo. Crearea povestirii sale Lenz . Crearea desenelor
sale pentru Woyzeck .
1836: Dezertațiune pe această temă: Sistemul nervos al barbei râului . Crearea comediei Leonce
și Lena . Numirea la Dr. Ing. filosofia. la Universitatea din Zurich. Mutarea în Zurich. Admiterea
la Facultatea de Arte în calitate de Privatdozent. Büchner primește permisul de ședere provizoriu
ca solicitant de azil.
1837: Büchner se îmbolnăvește grav de febră tifoidă la 2 februarie și la scurt timp după aceea
moare la 19 februarie la Zurich / Elveția. Funerare la Zurich.
1875: Transferul rămășițelor lui Büchner la Germaniahügel pe Zürichberg.
Goddelau din Hessa este locul de naștere al lui Karl Georg Büchner (născut la 17 octombrie
1813, † 19 februarie 1837) , unul dintre cei mai importanți dramatici ai vremii sale. Fiul cel mai
mare al Dr. Ernst Büchner și Caroline Büchner, nee Reuß, au avut cinci frați. Cu excepția celei
de-a doua fiice mai mari a lui Mathilde, toți frații au fost respectați personalități publice (vezi
epocile literaturii )
Căminul părinților și frații

Tatăl lui Georg Büchner, un medic angajat care, în calitate de medic practicant, a fost de ajutor și
devotat pacienților săi, a fost, de asemenea, protagonistul autoritar în viața tânărului Georg. Stilul
său de tiranie a avut tendința de a caracteriza atitudinea și mai târziu gândirea socială și acțiunea
fiului.

Scriitorul cu minte sensibilă a luptat pentru dreptatea socială și rezistența față de autorități în
scurta sa viață. Ca medic, om de știință și revoluționar social politic, el a devenit cunoscut,
precum și un autor talentat de lucrări literare și tratate științifice.

În ciuda severității paterne a familiei Büchner , a existat o dispoziție liberală care a permis lui
Georg Büchner să comunice și să poarte discuții deschise. Discuțiile constructive pe diverse teme
au făcut parte din agenda familiei, care a promovat, în special, coeziunea dintre cei șase frați.
Casa sa din copilărie a fost importantă și în viața ulterioară, ca loc permanent pentru un schimb
deschis și o legătură.

Printre îngrijitorii apropiați din mediul scriitorului adolescent s-au numărat cei cinci frați ai săi.
Alți doi copii ai lui Büchner au murit la scurt timp după naștere. În afară de Mathilde (1815 -
1888) , Wilhelm Ludwig (1816 - 1892) , Luise (1821 - 1877) , Ludwig (1824 - 1899) și
Alexander (1827 - 1904) au fost puternic implicați în viața publică.

Wilhelm a obținut o bogăție considerabilă prin operarea unei fabrici de vopsea și s-a așezat ca
politician în parlamentul de stat, precum și în Reichstagul de mai târziu pentru reformele liberal-
democratice. Luise a luptat ca scriitoare cu publicații despre drepturile femeilor. În 1855 a scris o
carte intitulată „Femeia și profesia ei” .

De asemenea, ca scriitor al unor opere filozofice importante, mișcarea social-democrată și

reforma structurilor existente au fost preocuparea celui de-al doilea frate mai vechi al lui
Büchner, Ludwig . În 1855 a scris una dintre cele mai cunoscute opere filosofice din epoca sa,
Kraft und Stoff , în care a mărturisit clar o viziune materialistă radicală asupra lumii.

Alexandru , fratele cel mai mare al lui Georg Büchner, era profesor de literatură și reprezenta un
spirit democratic extrem, pe care l-a exprimat în 1848, participând la revoluție la acea vreme și
ulterior a fost judecat.
Educație școlară la Carl Weitershausen

În 1816 , familia lui Georg Büchner s-a mutat de la Goddelau la Darmstadt, deoarece tatăl său
Büchner a acceptat o nouă poziție ca fizician al orașului guvernamental din Marele Ducat. În
plus, s-a alăturat ca medic de spital în serviciul spitalului municipal din Darmstadt.
Georg, în vârstă de opt ani, a fost trimis în 1821 la instituția privată a lui Carl Weitershausen
pentru a fi predat acolo în materii fundamentale. Înființarea Weitershausen a oferit educație,
precum și educație și, pentru Georg, a urmat cunoștințele sale învățate anterior. Înainte de a fi
admis la Carl Weitershausen, tânărul Büchner a primit lecții private de la mama sa Caroline.

Greaca, latina și franceza au fost limbile străine pe care Georg Büchner le-a învățat inițial. Mai
târziu, după ce s-a mutat la pedagogia neoumanistă a lui Carl Dilthey în 1825, și-a aprofundat
studiile lingvistice și și-a continuat educația în 1830 cu limba italiană.

În timpul ședințelor sale, Büchner a făcut deja câteva lucrări de remarcat pe hârtie, inclusiv eseul
Moartea eroilor de patru sute de Pforzheimer , care a fost creat în jurul anilor 1829/1830.

Büchner și-a încheiat studiile la noua pedagogie umanistă a lui Carl Dilthey în primăvara anului
1831. I s-a eliberat o diplomă care atestă maturitatea pentru studiu și menționează talentele sale
bune, precum și spiritul său ascuțit.
La mulți ani la Strasbourg

Odată cu începutul studiilor sale medicale la 9 noiembrie 1831 la Strasbourg au început și primii
pași ai lui Büchner către politică. În anii 1831-1833, a studiat la Strasbourg anatomia comparată
și s-a așezat din ce în ce mai mult pentru libertatea politică, ceea ce a însemnat că a descris la 24
mai 1832 în fața fraternității Eugenia într-un discurs al circumstanțelor politicii germane de la
acea vreme.

Georg Büchner a fost de acum încolo un oaspete permanent al Eugeniei , care a mai avut membri
precum August Stöber, Adolphe Stoeber și Eugène Boeckel în rândurile lor.

În timpul studiilor sale la Strasbourg , a cunoscut-o pe tânărul de trei ani pe Wilhelmine Jaeglé
(Minna, 1810-1880) . Era fiica pastorului Johann Jakob Jaeglé, în casa căreia a trăit Büchner în
timpul studiilor sale. În 1832 a devenit logodit cu Wilhelmine, fără să le spună mai întâi familiei
și prietenilor săi despre asta.

Eugène Boeckel, Wilhelm Baum, Alexis Muston, Ehrenfried Stoeber și August și Adolph
Stoeber au fost printre prietenii apropiați ai lui Georg Büchner, pe care i-a construit și întreținut
la Strasbourg. S-au asigurat că viziunea și mintea lui Büchner sunt deschise și accentuate pentru
scena și situația politică a țării.

Ulterior, Büchner și-a definit timpul la Strasbourg ca o perioadă în care a fost foarte fericit. La
vremea Revoluției din iulie, climatul politic al Franței era mult mai relaxat și plăcut decât
dispoziția politică din îndepărtatul oraș Darmstadt.
Întoarceți-vă la Darmstadt și studiați în Giessen

Perioada maximă de studiu de doi ani, în care era permis să studieze în afara orașului Darmstadt
la acel moment, l-a determinat pe Georg Büchner 1833 să se întoarcă în Germania. S-a mutat la
Universitatea din Giessen și s-a confruntat imediat după sosirea sa cu situația politică din Hesse,
care a fost întreruptă de violență și comportament inuman de autoritate.

Büchner a încordat foarte mult această situație. El a fost afectat de probleme de sănătate și de
dorința logodnicului său Wilhelmine. Sentimentul politic deschis al Franței, pe care a învățat să-l
aprecieze și să-l iubească la Strasbourg, lipsea. Nici măcar cunoscutul chimist Justus Liebig, care
a ținut prelegeri la Giessen la acea vreme, nu a putut schimba dispoziția deprimată a lui Büchner,
ale cărei subiecte preferate erau filozofia și medicina.

Chiar și cu colegii săi studenți, Giessen Büchner ar putea începe câțiva. Erau prea puțin burghezi
și prea îndepărtați. Büchner a dorit ca cetățenii să aibă acces la cercul de studenți și la
cunoștințele universităților. Prin urmare, a fondat împreună cu August Becker, Friedrich Jacob
Schütz și alți prieteni ai școlii din Darmstadt, Societatea pentru Drepturile Omului .

În 1834 , Büchner a publicat pentru prima dată prospectul Der Hessische Landbote , care a fost
distribuit într-o versiune intens revizuită. El a chemat populația rurală din Hesia la revoluție și
eliberare de opresiune și nedreptate. „Pace la colibe! Război palatele! ” A fost deviza aleasă a
orei. Opoziționarii din țară l-au criticat puternic pe Büchner, în timp ce populația rurală a
înveselit și a oferit o a doua ediție a pamfletului (vezi prospectul ) .

În sfârșit, educația populației cu privire la exploatarea prin sarcini fiscale excesive a dus la
arestarea colegului lui Büchner, Karl Minnigerode, care a fost prins în distribuția curierului
terestru din Hessia .

De asemenea, Büchner a devenit o țintă a autorităților guvernamentale în 1835 și a început să

planifice fuga sa la Strasbourg. A fost căutat un profil la nivel național.
Moartea și zborul lui Danton la Strasbourg

El a vrut să-și finanțeze evadarea la Strasbourg cu opera sa Moartea lui Danton , pe care Büchner
a stampilat-o pe podea în doar cinci săptămâni în 1835, potrivit propriilor sale declarații. Asta nu
a reușit, deoarece abia în iulie 1835 moartea lui Danton a fost publicată și Büchner era deja
căutat până la sfârșitul lunii februarie. Pe 9 martie, a fugit la Strasbourg și a împrumutat banii de
care avea nevoie de la mama sa. Zborul în Franța a dus la o ceartă cu tatăl său.

După publicarea morții lui Danton , încă în vara anului 1835, Büchner a lucrat la traducerile
dramelor Lucretia Borgia și Maria Tudor de Victor Hugo. Zelul său pentru muncă l-a dus în
toamna anului la povestea sa Lenz , care raportează asupra chinurilor mentale ale lui Jakob
Michael Reinhold Lenz, care - ca și Buchner însuși - era un scriitor.

Büchner părea inspirat de întoarcerea sa la Strasbourg și s-a dedicat din nou studiilor științifice la
sfârșitul anului 1835. Și-a încheiat disertația la începutul anului 1836, care s-a concentrat pe
sistemul nervos al barbelului . La scurt timp după aceea, el și-a prezentat lucrarea științifică la
Societatea pentru Știință din Strasbourg, care a publicat lucrările sale și l-a recompensat cu un
membru. Câteva săptămâni mai târziu, s-a născut comedia lui Leonce și Lena .
Doctorat și ultimele patru luni la Zurich

Georg Büchner și-a prezentat disertația la Facultatea de Filosofie a Universității din Zurich în
iulie 1836 , care ulterior l-a numit doctor în filozofie la 3 septembrie a aceluiași an.

Pentru prima conferință de judecată din 5 noiembrie, la Zurich, s-a mutat în Elveția la 18
octombrie 1836 și la scurt timp după aceea, a primit numirea sa ca lector privat. Înainte de a
părăsi iubitul său Strasbourg, Büchner a început să lucreze la cea mai cunoscută lucrare a sa.
Modelele pentru Woyzeck au fost încă realizate în Franța și au rămas doar un fragment de
dramă.

Înainte de a mai putea ține cursuri, Georg Büchner s-a îmbolnăvit la 2 februarie 1837 de tifos,
ceea ce s-a datorat, probabil, manipulării preparatelor sale științifice. Boala gravă a dus la
moartea sa rapidă la 19 februarie 1837 în prezența logodnicului său Wilhelmine și a vecinilor săi
Caroline și Wilhelm Schulz.

Două zile mai târziu, Georg Büchner a fost înmormântat în cimitirul orașului Krautgarten din
Zurich. După o reînhumare în 1875, mormântul său se află astăzi pe Germaniahügel pe
Zürichberg , unul dintre munții locali din Zurich.

Georg Büchner (* 17. Oktober 1813; † 19. Februar 1837) war ein deutschsprachiger Autor,
Mediziner, Naturwissenschaftler, Revolutionär und gebürtiger Hesse. Trotz seines frühen Todes
ist sein Œuvre beeindruckend, wobei fast alle Schriften des Autors zum festen Bestandteil des
Deutschunterrichts zählen (vgl. Woyzeck, Leonce und Lena). Georg Büchner gilt neben Heinrich
Heine, Georg Weerth sowie Ernst Willkomm als einer der wichtigsten Vertreter des Vormärz
(vgl. Literaturepochen).
Am 17. Oktober 1813 wird Karl Georg Büchner in Goddelau/Hessen geboren.
1816: Die Familie Büchner zieht nach Darmstadt um, wo Vater Dr. Ernst Büchner eine
Anstellung als Stadtphysikus antritt.
1819 – 1820: Elementar- und Privatunterricht im elterlichen Haus durch die Mutter Caroline
Büchner.
 1821: Aufnahme in die private Lehrinstitution für Erziehung und Ausbildung von Dr. Carl
Weitershausen in Darmstadt.
1825-1831: Schulische Weiterbildung und Qualifikation zum Studium am humanistischen
Pädagogium in Darmstadt bei Carl Dilthey.
1831-33: Studium der Medizin (Vergleichende Anatomie) an der Universität Straßburg.
Büchner wohnt bei Pfarrer Johann Jakob Jaeglé und verlobt sich 1832 mit dessen Tochter
Wilhelmine (Minna).
1833: Rückkehr nach Darmstadt, Beteiligung am Sturm auf die Frankfurter Hauptwache,
Georg Büchner erkrankt an einer Hirnhautentzündung, Immatrikulation an der Universität
Gießen.
1834: Gründung der geheimen politischen Gesellschaft der Menschenrechte in Gießen.
Veröffentlichung der Flugschrift Hessischer Landbote. Polizeiliche Untersuchungen und
Verfolgung. Büchner ist an verschiedenen politischen Untergrundaktivitäten beteiligt. Verfassen
und Herausgabe der zweiten Auflage des Hessischen Landboten.
1835: Einladung zum Verhör vor Untersuchungsgericht des Großherzogtums Hessen. Georg
Büchner wird steckbrieflich gesucht. Im Juli Veröffentlichung von Büchners Werk Dantons Tod.
Am 9. März Flucht nach Straßburg und Zerwürfnis mit seinem Vater. Übersetzungen der
Dramen Lucretia Borgia und Maria Tudor von Victor Hugo. Erstellung seiner Erzählung Lenz.
Erstellung seiner Entwürfe zu Woyzeck.
1836: Dissertation mit dem Thema: Das Nervensystem der Flussbarbe. Erstellung des
Lustspiels Leonce und Lena. Ernennung zum Dr. der Philosophie. an der Universität von Zürich.
Umzug nach Zürich. Aufnahme in die philosophische Fakultät als Privatdozent. Büchner erhält
vorläufige Aufenthaltsgenehmigung als Asylant.
1837: Büchner erkrankt am 2. Februar schwer an Typhus und stirbt kurz darauf am 19.
Februar in Zürich/Schweiz. Beisetzung in Zürich.
1875: Umbettung der sterblichen Überreste Büchners auf den Germaniahügel am Zürichberg.
Goddelau in Hessen ist der Geburtsort von Karl Georg Büchner (geb. 17. Oktober 1813; † 19.
Februar 1837), einem der bedeutendsten Dramatiker seiner Zeit. Der älteste Sohn von Dr. Ernst
Büchner und Caroline Büchner, geborene Reuß, besaß fünf Geschwister. Bis auf Mathilde der
zweitältesten Tochter waren alle Geschwister angesehene Personen des öffentlichen Lebens (vgl.
Literaturepochen)
Elternhaus und Geschwister

Georg Büchners Vater, ein engagierter Mediziner, der als praktischer Arzt hilfsbereit und
aufopferungsfreudig seinen Patienten gegenübertrat, war zugleich auch die autoritäre Hauptfigur
im Leben des jungen Georgs. Sein zur Tyrannei neigender Erziehungsstil prägte die Einstellung
sowie das spätere soziale Denken und Handeln des Sohnes.

Der für sensibel gehaltene Schriftsteller setzte sich in seinem kurzen Leben für soziale
Gerechtigkeit und den Widerstand gegen die Obrigkeit ein. Als Mediziner, Naturwissenschaftler
und politisch sozialer Revolutionär wurde er ebenso bekannt wie als begabter Verfasser von
literarischen Werken und wissenschaftlichen Abhandlungen.

Im Haus der Büchners herrschte trotz der väterlichen Strenge eine liberale Stimmung, die es
Georg Büchner erlaubte, sich mitzuteilen und offene Diskussionen zu führen. Konstruktive
Auseinandersetzungen zu unterschiedlichen Themen waren Bestandteil der Tagesordnung im
Kreis der Familie, was insbesondere den Zusammenhalt unter den sechs Geschwistern förderte.
Sein Elternhaus war auch im späteren Leben von Bedeutung als beständiger Ort für einen
offenen Austausch und Verbundenheit.

Zu den engen Bezugspersonen im Umfeld des heranwachsenden Schriftstellers gehörten seine

fünf Geschwister. Zwei weitere Büchnerkinder starben kurz nach Ihrer Geburt. Bis auf Mathilde
(1815 – 1888) waren Wilhelm Ludwig (1816 – 1892), Luise (1821 – 1877), Ludwig (1824 –
1899) und Alexander (1827 – 1904) dem öffentlichen Leben stark zugewandt.

Wilhelm kam zu beachtlichem Reichtum durch das Betreiben einer Farbenfabrik und setzte sich
als Politiker im Landtag als auch im späteren Reichstag für liberal-demokratische Reformen ein.
Luise kämpfte als Schriftstellerin mit Veröffentlichungen um die Rechte der Frauen. Sie
verfasste 1855 ein Buch mit dem Titel Die Frau und ihr Beruf.

Ebenso als Schriftsteller von bedeutenden philosophischen Werken waren die

sozialdemokratische Bewegung und die Reformierung bestehender Strukturen Anliegen von
Büchners zweitältestem Bruder Ludwig. Er verfasste 1855 eines der bekanntesten
philosophischen Werke seiner Epoche mit dem Titel Kraft und Stoff, in dem er sich klar zu einer
radikalen materialistischen Weltanschauung bekannte.

Alexander, der älteste Bruder Georg Büchners, war Literaturprofessor und vertrat eine extreme
demokratische Gesinnung, die er 1848 mit der Teilnahme an der damaligen Revolution zum
Ausdruck brachte und in der Folge vor Gericht gestellt wurde.
Schulische Ausbildung bei Carl Weitershausen

Im Jahr 1816 zog Georg Büchners Familie von Goddelau nach Darmstadt um, weil Vater
Büchner dort eine neue Anstellung als Physikus der Regierungsstadt im Großherzogtum annahm.
Zusätzlich trat er als Hospitalarzt in den Dienst des städtischen Krankenhauses von Darmstadt
ein.

Der achtjährige Georg wurde 1821 in die private Lehranstalt von Carl Weitershausen geschickt,
um dort in fundamentalen Fächern unterrichtet zu werden. Die Einrichtung von Weitershausen
sah Erziehung als auch Ausbildung vor und knüpfte für Georg an seinem bisher erlernten Wissen
an. Vor seiner Aufnahme bei Carl Weitershausen bekam der junge Büchner Privatunterricht von
seiner Mutter Caroline.

Griechisch, Latein und Französisch waren die Fremdsprachen, die Georg Büchner zunächst
erlernte. Später, nach seinem Wechsel zum neuhumanistischen Pädagogium von Carl Dilthey im
Jahr 1825, vertiefte er seine Sprach-Studien und dehnte seine Ausbildung 1830 mit Italienisch
weiter aus.

Während seiner Schulzeit brachte Büchner bereits einige nennenswerte Arbeiten zu Papier, u.a
den Aufsatz Helden-Tod der vierhundert Pforzheimer, der um die Jahre 1829/1830 entstand.

Büchner beendete seine schulische Ausbildung am neuhumanistischen Pädagogium von Carl

Dilthey im Frühling 1831. Er bekam ein Abschlusszeugnis ausgestellt, das ihm die Reife zum
Studium bescheinigte und seine gute Anlagen als auch seinen scharfen Verstand erwähnte.
Glückliche Jahre in Straßburg

Mit Beginn seines Medizinstudiums am 9. November 1831 in Straßburg begannen auch

Büchners erste Schritte in Richtung Politik. In den Jahren 1831 bis 1833 studierte er in Straßburg
Vergleichende Anatomie und setzte sich vermehrt für politische Freiheit ein, was dazu führte,
dass er am 24. Mai 1832 vor der Studentenverbindung Eugenia in einer Rede die damaligen
Verhältnisse der deutschen Politik beschrieb.

Georg Büchner gehörte fortan als permanenter Gast zur Eugenia, die auch Mitglieder wie August
Stöber, Adolphe Stoeber und Eugène Boeckel in ihren Reihen hatte.

Im Verlauf seines Studiums in Straßburg lernte er die drei Jahre jüngere Wilhelmine Jaeglé
(Minna, 1810-1880) kennen. Sie war die Tochter des Pfarrers Johann Jakob Jaeglé, in dessen
Haus Büchner während seines Studiums wohnte. Im Jahr 1832 verlobte er sich mit Wilhelmine,
ohne zunächst seiner Familie und Freunden davon etwas mitzuteilen.

Eugène Boeckel, Wilhelm Baum, Alexis Muston, Ehrenfried Stoeber sowie August und Adolph
Stoeber gehörten zum engeren Freundeskreis von Georg Büchner, den er in Straßburg aufbaute
und pflegte. Sie sorgten mit dafür, dass Büchners Durchblick und sein Verstand für die politische
Szene und Lage des Landes geöffnet und geschärft wurden.

Büchner definierte später seine Zeit in Straßburg als eine Periode, in der er sehr glücklich war.
Frankreichs politisches Klima war zum damaligen Zeitpunkt der Juli-Revolution deutlich
entspannter und angenehmer als die politische Stimmung im entfernten Darmstadt.
Rückkehr nach Darmstadt und Studium in Gießen
Die maximale Studienzeit von zwei Jahren, in denen damals außerhalb von Darmstadt studiert
werden durfte, veranlasste Georg Büchner 1833 zur Rückkehr nach Deutschland. Er wechselte
an die Universität in Gießen und wurde unmittelbar nach seiner Ankunft mit der politischen
Situation in Hessen konfrontiert, die von Gewalt und menschenunwürdigem Obrigkeitsverhalten
durchsetzt war.

Büchner belastete diese Situation sehr. Er wurde geplagt von gesundheitlichen Problemen und
der Sehnsucht nach seiner Verlobten Wilhelmine. Die offene politische Stimmung Frankreichs,
die er in Straßburg zu schätzen und lieben lernte, fehlte ihm. Auch der bekannte Chemiker Justus
Liebig, der damals in Gießen dozierte, konnte an Büchners bedrückter Stimmung nichts ändern,
dessen bevorzugte Fächer Philosophie und Medizin waren.

Auch mit seinen Gießener Kommilitonen konnte Büchner wenige anfangen. Sie waren ihm zu
wenig bürgerlich und zu sehr distanziert. Büchner wollte, dass auch Bürger Zutritt zum Kreis
von Studenten und zum Wissen der Universitäten erlangen sollten. Er gründete deshalb
gemeinsam mit August Becker, Friedrich Jacob Schütz und anderen Schulfreunden aus
Darmstadt die Gesellschaft für Menschenrechte.

Im Jahr 1834 veröffentlichte Büchner erstmals das Flugblatt Der Hessische Landbote, das in
stark rezensierter Version verbreitet wurde. Er rief damit die hessische Landbevölkerung zur
Revolution auf und zur Befreiung von Unterdrückung und Unrecht. „Friede den Hütten! Krieg
den Palästen!“ lautete das gewählte Motto der Stunde. Die Oppositionellen des Landes
kritisierten Büchner stark, während die Landbevölkerung jubelte und für eine zweite Auflage der
Flugschrift sorgte (vgl. Pamphlet).

Letztendlich führte die Aufklärung der Bevölkerung über die Ausbeutung durch zu hohe
Steuerlasten zur Verhaftung von Büchners Mitstreiter Karl Minnigerode, der bei der Verteilung
des Hessischen Landboten erwischt wurde.

Büchner geriet 1835 ebenfalls ins Visier der Regierungsstellen und begann seine Flucht nach
Straßburg zu planen. Er wurde über einen Steckbrief landesweit gesucht.
Dantons Tod und die Flucht nach Straßburg

Mit seinem Werk Dantons Tod, das Büchner 1835 nach eigenen Angaben im Zeitraum von nur
fünf Wochen aus dem Boden stampfte, wollte er seine Flucht nach Straßburg finanzieren. Das
gelang nicht, denn erst im Juli 1835 wurde Dantons Tod veröffentlicht und Büchner wurde
bereits Ende Februar steckbrieflich gesucht. Am 9. März floh er nach Straßburg und lieh sich das
benötigte Geld dazu bei seiner Mutter. Die Flucht nach Frankreich führte zum Zerwürfnis mit
seinem Vater.
Nach der Veröffentlichung von Dantons Tod, noch im Sommer 1835, arbeitete Büchner an der
Übersetzungen der Dramen Lucretia Borgia und Maria Tudor von Victor Hugo. Sein Arbeitseifer
führte ihn im Herbst des Jahres zu seiner Erzählung Lenz, die von den seelischen Qualen des
Jakob Michael Reinhold Lenz berichten, der – wie Büchner selbst – ein Schriftsteller war.

Büchner schien beflügelt durch seine Rückkehr nach Straßburg und widmete sich gegen Ende
des Jahres 1835 wieder den wissenschaftlichen Studien. Er vollendete zu Beginn des Jahres 1836
seine Dissertation, in der das Nervensystem der Barbe im Mittelpunkt stand. Kurz darauf stellte
er sein wissenschaftliches Werk der Gesellschaft für Naturwissenschaft in Straßburg vor, die
seine Arbeit veröffentlichte und ihn mit einer Mitgliedschaft belohnte. Einige Wochen später
entstand auch sein Lustspiel Leonce und Lena.

Doktorwürden und die letzten vier Monate in Zürich

Georg Büchner legte im Juli 1836 seine Dissertation an der Philosophischen Fakultät der
Universität von Zürich vor, die ihn daraufhin am 3. September des selbigen Jahres zum Doktor
der Philosophie ernannte.

Für die erste Probevorlesung am 5. November in Zürich zog er am 18. Oktober 1836 in die
Schweiz um und erhielt kurz darauf seine Berufung zum Privatdozenten. Kurz bevor er sein
geliebtes Straßburg verließ, begann Büchner bereits mit der Arbeit an seinem wohl bekanntesten
Werk. Die Entwürfe zu Woyzeck entstanden noch in Frankreich und blieben lediglich ein
Dramenfragment.

Bevor er noch weitere Vorlesungen halten konnte, erkrankte Georg Büchner am 2. Februar 1837
an Typhus, was eventuell auf den Umgang mit seinen wissenschaftlichen Präparaten
zurückzuführen war. Die schwere Erkrankung führte zu seinem schnellen Tod am 19. Februar
1837 im Beisein seiner Verlobten Wilhelmine und seiner Wohnungsnachbarn Caroline und
Wilhelm Schulz.

Zwei Tage später wurde Georg Büchner auf dem Stadtfriedhof Krautgarten in Zürich beigesetzt.
Nach einer Umbettung im Jahr 1875 befindet sich seine Grabstätte heute auf dem Germaniahügel
am Zürichberg, einem der Zürcher Hausberge.
Der Hessische Landbote, 1834 (Flugschrift, mit Friedrich Ludwig Weidig)
Dantons Tod, 1835 (Drama)
Lenz, 1835 (Erzählung)
Lucretia Borgia, 1835 (Übersetzung des Dramas von Victor Hugo)
Maria Tudor, 1835 (Übersetzung des Dramas von Victor Hugo)
Leonce und Lena, 1836 (Lustspiel)
Woyzeck, 1837 (Dramenfragment)
 Pietro Aretino (Drama, verschollen)

rezumat

În 1836, o competiție a editurii Cotta l-a făcut pe Georg Büchner să scrie comedia "Leonce și
Lena" , care a avut premiera în 1895 la Munchen. În trei acte, piesa povestește povestea unui
cuplu regal ai cărui tați regali din tărâmurile „Popo” și „Pipi” au aranjat căsătoria pentru ei.
Fugind de la căsătoria forțată, cei doi se întâlnesc, se îndrăgostesc și se căsătoresc în cele din
urmă, mascați și neștiind originile celuilalt.
Primul act

Prima scenă începe cu o conversație între prințul Leonce și tutorele său. Leonce batjocorește
planul Maestrului Curții de a-l pregăti pentru activitatea sa de stat, enumerând o serie de ocupații
inutile pe care le-a îndeplinit deja. Hofmeister se dă deoparte și Leonce se încadrează într-un
monolog jalnic despre soarta plictisitoare de a fi un mincinos melancolic. Între timp, apare
Valerio bețiv. Cei doi bărbați descoperă în comun înclinația lor de a nu face nimic și de a se
împrieteni între ei.
A doua scenă duce în dressingul regelui Petru din regatul lui Popo, tatăl lui Leonce. Regele Petru
este introdus ca un rege uitat, care poate fi amintit de un nod în batista lui poporul său. După
ceremonia de îmbrăcare, el merge la ședința Consiliului de Stat; de când a uitat despre ce a vrut
să vorbească acolo, ședința se încheie imediat.
În cea de-a treia scenă, Leonce se desparte de iubita sa Rosetta, care - ca orice și toată lumea din
viața lui - îl detesta. Titrat de prietenul său Valerio ca un prost, el, ca și el, vrea să se bucure de
bucuriile simple ale vieții, de deliciile culinare. Dar starea lui de spirit se întoarce un moment
mai târziu spre opus și amenință că bate prietenul care scapă. O poticnire și apariția Consiliului
de stat îl împiedică să-l urmărească pe Valerio. Consiliul de Stat anunță că prințesa Lena din
tărâmul lui Pipi, cu care Leonce va fi căsătorită la cererea tatălui său, va ajunge a doua zi. Prințul
trebuie să preia, de asemenea, funcția de rege în ziua căsătoriei. Leonce nu vrea să se
căsătorească sau să devină rege. El intenționează să fugă spre sud cu Valerio.

Lena, care este decorată ca o mireasă, suferă durerea ei în cea de-a patra scenă din grădina regală
a unei guvernante: Ca și Leonce, nu vrea să se căsătorească cu un străin. Făcând acest lucru,
folosește un limbaj care îi pune pe ea și durerea aproape de Iisus răstignit. Guvernanța sugerează
să cunoască o soluție.

Al doilea act

Valerio și Leonce se află în prima scenă într-un câmp din apropierea unei taverne. Leonce decide
să caute o femeie care să-și îndeplinească idealul.
În cea de-a doua scenă, cei doi bărbați se întâlnesc în grădina hanului Lena și a guvernantei ei.
Imediat a apărut între Lena și Leonce, care nu își dezvăluie identitatea reciproc, o atracție
specială.
Lena mărturisește guvernanței din a treia scenă că se simte atinsă de Leonce și, mai ales, de
natura lui melancolică și fuge în grădină.
Acolo o întâlnește pe Leonce în a patra scenă. În dialogul dintre cele două gânduri și sentimente
se amestecă cu moartea și dorința. După ce Leonce a sărutat-o, Lena se îndepărtează. Leonce
vrea să forțeze fericirea simțită doar să rămână plonjând într-un râu, dar este oprită de Valerio.
Al treilea act
Leonce a anunțat în prima scenă că vrea să se căsătorească cu Lena. Valerio urmează să-l ajute să
aplice această cerere către regele Petru și să primească recompensa biroului ministrului de stat.
A doua scenă are loc în împărăția lui Petru. În fața castelului, regele, maestrul școlii și
administratorul raionului și unii fermieri s-au adunat pentru a exersa jubileul la ceremonia de
nuntă.
A treia scenă duce spre interiorul castelului unde petrecerea de nuntă îi așteaptă pe mire și mire.
Leonce, Lena, Valerio și guvernantă intră în sala mascată. Valerio îi introduce pe îndrăgostiți ca
marionete celebre. Regele Petru, care crede acest lucru și, prin urmare, crede că el are păpuși
neînsuflețite, decide să se căsătorească cu ea vicarian. Presupunerile păpușilor sunt căsătorite.
Atunci când își scot măștile, sunt recunoscuți ca prințul Leonce și prințesa Lena. Pentru prima
dată, învață unii de la alții despre originile lor. La început, toată lumea se vede ca niște dupe. În
cele din urmă, regele agitat înmânează fiului său treburile statului. Leonce își ia la revedere de la
oaspeții prezenți și anunță că vor începe din nou a doua zi. Există încă câteva remarci de Lena,
Leonce și Valerio care exprimă dorința pentru o țară locuită de păpuși și jucării, alungată de la
muncă și seriozitate în favoarea mângâierii și plăcerii.

Ein Wettbewerb der Verlagsbuchhandlung Cotta wurde Georg Büchner 1836 Anlass, die
Komödie »Leonce und Lena« zu verfassen, die 1895 in München uraufgeführt wurde. Das Stück
erzählt in drei Akten die Geschichte eines Prinzenpaares, dessen königliche Väter aus den
Reichen »Popo« und »Pipi« die Eheschließung für sie arrangierten. Auf der Flucht vor der
Zwangsehe begegnen die beiden einander, verlieben sich und heiraten schließlich maskiert und
ohne Wissen um die Herkunft des jeweils anderen.
Erster Akt

Die erste Szene beginnt mit einem Gespräch zwischen dem Prinzen Leonce und seinem Erzieher.
Leonce verspottet das Vorhaben des Hofmeisters, ihn auf seine Tätigkeit als Staatsmann
vorzubereiten, indem er eine Reihe sinnloser Beschäftigungen aufzählt, die er bereits vollbracht
hat. Der Hofmeister tritt ab und mit sich allein verfällt Leonce in einen klagenden Monolog über
das langweilige Schicksal, ein melancholischer Müßiggänger zu sein. Währenddessen tritt der
angetrunkene Valerio auf. Die beiden Männer entdecken als Gemeinsamkeit ihren Hang zum
Nichtstun und freunden sich miteinander an.

Die zweite Szene führt in das Ankleidezimmer von König Peter aus dem Reich Popo, Leonces
Vater. König Peter wird als ein vergesslicher König vorgestellt, der sich durch einen Knoten im
Taschentuch an sein Volk erinnern lässt. Nach der Ankleidezeremonie begibt er sich zur
Staatsratssitzung; da er vergessen hat, worüber er dort sprechen wollte, wird die Sitzung sofort
wieder beendet.

In der dritten Szene trennt sich Leonce von seiner Geliebten Rosetta, die ihn – wie alles und
jeder in seinem Leben – anödet. Vom Freund Valerio als Narr tituliert will er sich wie dieser an
den einfachen Freuden des Lebens, den kulinarischen Genüssen, erfreuen. Doch seine Stimmung
schlägt einen Moment später ins Gegenteil um und er droht dem flüchtenden Freund Prügel an.
Ein Stolpern und das Erscheinen des Staatsrates halten ihn davon ab, Valerio weiter zu
verfolgen. Der Staatsrat kündigt an, dass die Prinzessin Lena aus dem Reich Pipi, mit der Leonce
auf Wunsch seines Vaters verheiratet werden soll, am folgenden Tag eintreffen werde. Der Prinz
soll zudem am Tag der Vermählung das Amt des Königs übernehmen. Leonce will weder
heiraten noch König werden. Er plant, gemeinsam mit Valerio gen Süden zu fliehen.

Die als Braut geschmückte Lena klagt in der vierten Szene im königlichen Garten einer
Gouvernante ihr Leid: Wie Leonce will auch sie sich nicht mit einem Unbekannten verheiraten
lassen. Dabei bedient sie sich einer Sprache, die sie selbst und ihren Schmerz in die Nähe des
gekreuzigten Jesu rückt. Die Gouvernante deutet an, eine Lösung zu wissen.
Zweiter Akt

Valerio und Leonce befinden sich in der ersten Szene auf einem Feld in der Nähe eines
Wirtshauses. Leonce beschließt, nach einem Frauenzimmer zu suchen, das seinem Ideal
entspricht.
In der zweiten Szene begegnen die beiden Männer im Garten des Wirtshauses Lena und ihrer
Gouvernante. Sofort entsteht zwischen Lena und Leonce, die einander ihre Identität nicht
preisgeben, eine besondere Anziehung.
Lena gesteht der Gouvernante in der dritten Szene, dass sie sich von Leonce und speziell von
dessen melancholischem Wesen innerlich berührt fühlt und läuft in den Garten hinaus.
Dort trifft sie in der vierten Szene auf Leonce. Im Dialog der beiden mischen sich Gedanken und
Gefühle um Tod und Begehren. Nachdem Leonce sie geküsst hat, entfernt sich Lena. Leonce
will das soeben empfundene Glück zum Bleiben zwingen, indem er sich in einen Fluss stürzt,
wird aber von Valerio aufgehalten.
Dritter Akt
Leonce verkündet in der ersten Szene, Lena heiraten zu wollen. Valerio soll ihm helfen, diesen
Wunsch gegenüber König Peter durchzusetzen und zur Belohnung das Amt des Staatsministers
erhalten.
Die zweite Szene spielt im Reich König Peters. Vor dem Schloss haben sich der König, der
Schulmeister und der Landrat sowie einige Bauern versammelt, um das Jubilieren bei der
Hochzeitszeremonie einzuüben.
Die dritte Szene führt ins Innere des Schlosses, in dem die Hochzeitsgesellschaft auf das
Brautpaar wartet. Leonce, Lena, Valerio und die Gouvernante betreten maskiert den Saal.
Valerio stellt das Liebespaar als berühmte Marionetten vor. König Peter, der dies glaubt und
daher meint, leblose Puppen vor sich zu haben, fasst den Beschluss, diese stellvertretend heiraten
zu lassen. Die vermeintlichen Puppen werden getraut. Als sie anschließend ihre Masken
abnehmen, werden sie als Prinz Leonce und Prinzessin Lena erkannt. Erstmals erfahren sie
voneinander um ihre Herkunft. Zunächst sehen sich alle als Betrogene an. Schließlich übergibt
der gerührte König seinem Sohn die Regierungsgeschäfte. Leonce verabschiedet die anwesenden
Gäste und kündigt an, man werde am folgenden Tag noch einmal von vorn beginnen. Es folgen
noch einige Äußerungen von Lena, Leonce und Valerio, in denen der Wunsch nach einem Land
zum Ausdruck kommt, das von Puppen und Spielzeug besiedelt wird und aus dem Arbeit und
Ernsthaftigkeit zugunsten von Müßiggang und Genuss verbannt sind.
Oberflächliches Auftragswerk oder politische Satire? Keines der Werke Büchners ist auf so viel
Ablehnung gestoßen wie »Leonce und Lena«. Zahlreiche Anspielungen und Hinweise auf
bekannte literarische und philosophische Werke legen den Schluss nahe, dass Büchner in seinem
Drama nicht allein die politische Klasse verspotten wollte. Der versteckte Angriff galt auch einer
um sich selbst kreisenden Kunst, die dem Ideal einer Gesellschaft huldigt, in der
Gefühlsäußerungen sentimental, Gedanken von bornierter Kleinlichkeit und das »schöne Leben«
ein Garant für Langeweile und Oberflächlichkeit sind.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Charakteranalyse

Leonce: Der Prinz des Königreichs Popo, Sohn von König Peter, ist mit seinem Leben nicht
zufrieden. Er langweilt sich über weite Strecken, klagt aber gleichzeitig darüber, dass er viel zu
viel zu tun habe. Leonce hat auch einen Hang zur Melancholie, der sich einerseits daran zeigt,
dass er sich lieber von Rossetta trennt, als mit ihr zusammenzubleiben, lediglich weil er die
Vorstellung einer sterbenden Liebe schöner findet als die einer werdenden Liebe. Andererseits
deshalb, weil er sich nach er ersten Zurückweisung von Lena gleich das Leben nehmen will.
Schlussendlich findet er in Lena aber dennoch die schöne und geistlose Frau, die er gesucht hat.

Valerio: Valerio, der Diener von Leonce, ist ein Genussmensch, einer, der die Vorzüge des
Lebens zu schätzen weiss, aber sich auf keinen Fall die Hände schmutzig machen will. Er
versteht sich gut mit Leonce und hat einen gesunden Humor, mit dem er seinen Freund immer
wieder aufheitern und auf den Boden der Tatsachen zurückholen kann.

Lena: Die Prinzessin des Königreichs Pipi ist wie Leonce nicht gewillt, zu heiraten. Sie will ihre
Freiheit behalten und niemanden heiraten, den sie nicht liebt. Sie entscheidet sich daher zur
Flucht, auf der sie von ihrer Gouvernante begleitet wird, die für sie eine ähnliche Rolle
übernimmt, wie Valerio für Leonce.

König Peter: Der Herrscher über das Königreich Popo ist ein absolutistischer Herrscher, der aber
für sein Amt völlig ungeeignet ist. Er kann kaum zusammenhängende Sätze formulieren, tritt
nicht gern vor Leute und muss sich gar mit einem Knopf im Taschentuch daran erinnern, dass er
sich um sein Volk kümmern muss.

Leonce: Prințul Regatului lui Popo, fiul regelui Petru, nu este mulțumit de viața sa. Se plictisește
pentru întinderi lungi, dar se plânge în același timp că are prea multe de făcut. Leonce are, de
asemenea, o tentă pentru melancolie, care arată, pe de o parte, că preferă să se despartă de
Rossetta, decât să rămână cu ea, doar pentru că găsește ideea unei iubiri pe moarte mai frumoasă
decât cea a unei iubiri încântătoare. Pe de altă parte, pentru că vrea să-și ia viața după prima
respingere a Lenei. În cele din urmă, îl găsește în Lena, dar încă femeia frumoasă și lipsită de
minte pe care o căuta.

Valerio: Valerio, slujitorul Leonce, este un om delectabil, unul care apreciază beneficiile vieții,
dar nu vrea să-și murdărească mâinile. Se înțelege bine cu Leonce și are un simț al umorului
sănătos pe care îl poate folosi pentru a-și înveseli prietenul și a-l readuce pe pământ.

Lena: Prințesa Regatului Pipi nu este dispusă să se căsătorească ca Leonce. Vrea să-și păstreze
libertatea și să nu se căsătorească cu nimeni pe care nu-l iubește. Decide să fugă, unde este
însoțită de guvernanta ei, care are un rol similar cu cel al lui Valerio pentru Leonce.

Regele Petru: Domnitorul regatului Popo este un conducător absolutist, dar este complet
nepotrivit funcției sale. Cu greu își poate formula propoziții coerente, nu îi place să apară în fața
oamenilor și chiar trebuie să-și amintească cu un buton în batistă că trebuie să aibă grijă de
oamenii săi.
Die Romantik ist eine Epoche der Kulturgeschichte, zeitlich anzusiedeln vom späten 18.
Jahrhundert bis tief in das 19. Jahrhundert hinein. Auf die Literatur bezogen: von 1795 bis 1848.
Dabei Einteilung in Frühromantik (1795-1804), Hochromantik (1805-1815) und Spätromantik
(1816-1848).

1. Grundthemen: Seele, Gefühle, Individualität und Leidenschaft in der Literatur

materialisiert durch Motive der Sehnsucht, Todessehnsucht, Fernweh, Einsamkeit in der
Fremde etc.
2. Wiederkehrende Schauplätze: Natur, ruinenhafte Gebäude, Friedhöfe, Naturlandschaften
wiederkehrender äußerer Inhalt: Wechsel der Jahreszeiten (oft vom Sommer zum Herbst
und zum Winter), Einbruch der Nacht und dergleichen; düsteres Stimmungsbild;
3. Oft psychische/psychologische (unterbewusste) Elemente, teils ironische Ausprägung in
Prosa, Drama und Lyrik
4. Hintergrund: Ablehnung der Wissenschaft und der Industrialisierung durch die
zeitgenössischen Dichter, Kritik am Selbstbild des Menschen, der lediglich dem Profit
dient
5. Die äußere Form von romantischer Literatur ist dabei völlig offen, kein festgesetztes
Schema, im Gegensatz zu den strengen Normen der Klassic;
6. Hang zur Improvisation und freiem Schöpfertum, Phantasie und Kreativität stehen über
allem

Romanticismul este o epocă a istoriei culturale, care datează de la sfârșitul secolului XVIII
până la sfârșitul secolului XIX. Relativ la literatura de specialitate: din 1795 până în 1848. În
această diviziune în Romantic timpuriu (1795-1804), Înalt romantic (1805-1815) și Română
târzie (1816-1848).

1. Teme de bază: suflet, sentimente, individualitate și pasiune materializat în literatură

prin motive de dor, dor de moarte, rătăcire, singurătate în străinătate etc.
2. Locații recurente: natură, ruine, cimitire, peisaje naturale
3. Conținut extern recurent: schimbarea anotimpurilor (de multe ori de vară la toamnă și
iarnă), căderea nopții și altele asemenea; dispoziție întunecată
4. adesea elemente psihice / psihologice (subconștiente), expresie parțial ironică în
proză, dramă și poezie
5. Istoric: Respingerea științei și industrializarea de către poeții contemporani, critica
imaginii de sine a omului, care nu servește decât la profit forma externă a literaturii
romantice este complet deschisă, nu o schemă fixă, în contrast cu normele stricte ale
perioadei clasice
6. Un element important pentru improvizație și creativitate liberă, imaginație și
creativitate sunt esențiale