Max Weber (1864-1920)

Alături de Marx și Durkheim, Weber este unul dintre pilonii care susțin gândirea
sociologică în perioada sa de cristalizare. El a reușit să confere o nouă dimensiune gândirii
sociologice, impunând-o ca o disciplină cu o vocație mai degrabă integratoare. Weber a
închegat în opera sa perspective care țin nu numai de sociologie, ci și de economie, cultură,
istorie, mentalități. Angajamentul său sociologic face din gândirea sa una dintre contribuțiile
cele mai importante la reflecția societății moderne la începutul secolului XX. Centrul
preocupărilor sale îl reprezintă explicarea modernității capitaliste și a surselor instituționale
și culturale (nu doar economice) care o fondează, alături de reflexia asupra importanței
valorilor în viața socială și în practica științifică. Weber oferă o viziune asupra capitalismului,
de pe poziții liberal-burgheze, opusă în bună măsură lui Marx, care va exercita la rândul său
o influență considerabilă asupra teoriilor sociale contemporane. Având o perspectivă critică
asupra pozitivismului și explicațiilor de tip monocauzal de tipul celor dezvoltate de
Durkheim, Weber va releva importanța metodelor interpretative în descrierea și explicare
fenomenelor sociale, premergătoare explicație cauzale. Accentul pus pe elementul subiectiv
în înțelegerea acțiunii sociale și pe importanța valorilor induse de concepțiile morale sau
religioase va transforma sociologia într-o știință a culturii inerentă unei științe a socialului.

Biografie

Max Weber (cu numele întreg: Maximilian Karl Emil Weber) s-a născut la 21 aprilie
1864 în Erfurt, în Thuringia și a murit la 14 iunie 1920, la München, în Bavaria. Era cel mai
mare dintre cei șapte copii ai lui Max Weber Senior, un jurist provenit dintr-o familie de
industriași și neguțători de textile din Westfalia. În 1869 Weber Senior se stabilește cu
familia la Berlin, unde devine membru al dietei municipale și deputat al dietei Prusiei și al
parlamentului (Reichstag), fiind totodată un proeminent, membru important al grupului de
dreapta al Partidului Liberal. Soția sa, Helene Fallenstein-Weber, descindea parțial din
imigranții hugenoți francezi, având o concepție morală foarte riguroasă, influențată de
protestantism. Fiind puternic conectat la viața publică, domnul Weber Senior găzduia adesea
în casa sa reuniuni unde participau personalități politice, academice sau culturale importante
(Dilthey, Mommsen, Sybel, Treitsckhe, Kapp) care au marcat formarea tânărului Max Weber
și a fratelui său Alfred Weber, care va ajunge la rândul său sociolog și economist. Așa se face
că, în 1876, la doar 13 ani, copilul Max Weber le oferea drept cadou de Crăciun două eseuri
istorice, deopotrivă savante și conformiste, intitulate „Despre cursul istoriei Germaniei, cu
referire specială la pozițiile împăratului și a papei” și „Despre perioada imperială romană de
la Constantin la migrația popoarelor".
Școala nu îi prea impresiona pe cei doi băieți ai familiei Weber, care se plictiseau în
clasă; Max citea în secret Goethe (toate cel 40 de volume fuseseră citite pe sub bancă),
parcurgând o listă impresionantă de lucrări clasice încă înainte de a ajunge la universitate.
Probabil o influență importantă a avut-o și diferența de vederi dintre tatăl lui Max Weber –
un liberal sceptic din punct de vedere religios, cu valori moderne – și mama sa, o
credincioasă calvină foarte devotată, cu o atitudine decis ascetică, o atmosferă familială ale
cărei tensiuni vor fi cumva reflectate în viziunea lui Weber despre modernitate și rădăcinile
sale religioase, în lucrarea sa Etica protestantă și spiritul capitalismului.
În 1882, Weber s-a înscris la Universitatea din Heidelberg ca student la Drept, unde
studiază și istoria, economia, filosofia și teologia, participând din plin la viața de student,
inclusiv la dueluri. După trei semestre face un an serviciu militar la Strasbourg, ca simplu
soldat iar apoi ca ofițer, foarte mândru de calitatea de cadru militar al armatei imperiale. Din

1
1884 Weber își reia studiile la Universitatea din Berlin și Göttingen, trecîndu-și primele
examene universitare în drept în 1886.
După primii săi ani ca student Weber a început să țină din ce în ce mai mult partea
mamei sale în disputele din familie, înstrăinându-se tot mai mult de tatăl său. Concomitent
cu studiile, a lucrat de asemenea ca a avocat stagiar. În 1886, Weber a dat examenul pentru
Referendar, pentru admitere în barou, dar a continuat să studieze dreptul și istoria. În 1889
își va lua doctoratul în drept, cu o dizertație pe o temă de istoria dreptului și economie,
intitulată Istoria parteneriatelor comerciale în Evul Mediu. Centrată pe perioada sec. XV-XVI
teza studia impactul pe care legăturile juridice și relațiile contractuale îl aveau asupra
transformării mentalităților legate de afaceri (anticiparea tezei din Etica protestantă). Teza
aceasta va fi apoi inclusă într-o lucrare mai amplă cu titlul: Asupra istoriei companiilor
comerciale din Evul Mediu conform surselor est-europene și publicată în același an.
Doi ani mai târziu, lucrând cu August Meitzen, Weber și-a completat lucrarea de
abilitare intitulată Istoria romană agrară și semnificația ei pentru dreptul public și privat, teză
ce a atras atenția lui Theodor Mommsen, cel mai important istoric al Imperiului roman la
acea dată, și care îi propune, la susținerea dizertației, după un schimb serios de argumente
în cantradictoriu, nici mai mult nici mai puțin decât să îi devină urmaș spiritual, în istorie
antică. Weber declină însă invitația și, devenit privatdozent (adică conferențiar pe cont
propriu), începu să țină prelegeri la Universitatea din Berlin și să facă consultanță în același
timp pentru guvern.
În 1893, Weber s-a căsătorit cu o verișoară îndepărtată, Marianne Schnitger,
devenită mai târziu o importantă autoare și activistă feministă. Nu au avut copii. Căsătoria i-
a oferit însă lui Max Weber independența materială necesară desprinderii de gospodăria
părinților. Rolul Mariannei Weber va fi crucial în colectarea manuscriselor și articolelor
soțului ei după moartea acestuia, scriind totodată și o biografie clarificatoare pentru
înțelegerea unor aspecte dificile din opera și biografia lui Weber.
În anii petrecuți între finalizarea disertației și abilitarea sa, Weber s-a interesat de
politica socială contemporană. În 1888, s-a alăturat Verein für Socialpolitik (Asociația pentru
politică socială), o nouă asociație profesională de economiști afiliați școlii istorice, care
vedeau rolul științelor economice ca fiind mai ales legate de găsirea de soluții la problemele
sociale ale epocii, și fuseseră printre primii care elaborau studiile statistice pe scară largă pe
teme economice. Asociația s-a implicat și în politică, alăturându-se Congresului social
evanghelic de stânga. În 1890, Verein für Socialpolitik a pus bazele unui program de
cercetare menit să examineze „problema poloneză”, sau ostflucht: practic, Junker-ii locali
angajau muncitori sezonierei polonezi în locul dijmașilor germani care, profitând de
libertatea oferită, migrau astfel spre centrele industriale care creșteau rapid. Pentru țărani,
munca salariată însemna un progres față de regimul de obligații feudale patriarhale la care
fuseseră supuși anterior, junker-ii transformându-se la rândul lor în această perioadă din
moșieri în burghezie oportunistă. Cercetarea i s-a încredințat lui Weber, care ași redactat o
mare parte din raportul final, raport care stârnit deopotrivă atenția publicului și controverse,
marcând totodată începutul renumelui lui Weber ca om de știință socială. Aceasta este și
perioada naționalismului activ al lui Weber care, între1893 și 1899 devenise membru al
Alldeutscher Verband (Liga Pan-Germană), organizație militând împotriva afluxului de
lucrători polonezi.

În 1894 Weber și soția sa, Marianne, s-au mutat la Freiburg, unde Weber fusese
numit profesor de economie la Universitatea Albert-Ludwigs; vor rămâne acolo doar până în
1896, când Weber primește un post de profesor pentru aceeași disciplină la Universitatea
din Heidelberg, preocupările sale rămânând centrate tot pe relația dintre economie și istoria
juridică. Aici el și soția sa vor fi frecventați de intelectuali de marcă ai epocii, precum și Georg
Jellinek, Ernst Troeltsch, Werner Sombart și Robert Michels, grup ce a fondat așa-numitul

2
„cerc weberian”. În 1895 Weber va susține la Freiburg și o conferință provocatoare privind
„Statul național și politica economică” în care acuza clasa junker-ilor germani pentru
promovarea imigrației „elementului slav” (respectiv polonezii) doar pentru servirea
propriilor interese economice egoiste. Discursul de la Freiburg este important pentru
argumentele politice în favoarea unui liberalism imperialist pe care le dezvolta totodată
Weber, legând capacitatea Germaniei de a deveni o mare putere de potențialul ei național.
Cu tot caracterul ei reacționar, categoria Junker-ilor i se pare singura menită să conducă,
comparativ cu burghezia liberală (prea fragilă politic) sau muncitorimea, incapabilă să își
asume responsabilitatea guvernării. Numai o politică deliberată de maturizare politică și de
educare a conștiinței naționale, susținea Weber în acest discurs, ar fi capabilă să sprijine o
expansiune de tip imperial asemănătoare Franței din epoca napoleoniană sau a Angliei de pe
parcursul secolului al XIX-lea.

Un moment critic în biografia lui Weber survine însă în 1897, când tatăl său, Weber
Senior murea după o ceartă serioasă cu fiul său Max. Pentru Max Weber va urma o perioadă
de depresie severă, asociată cu stări de nervozitate și insomnii care îi îngreunau activitatea la
universitate. A fost nevoit să își reducă norma iar apoi să renunțe la cursuri în 1899,
încercând să își trateze boala nervoasă. Va reveni la catedră abia în 1902, dar fără a fi la fel
de activ ca înainte. Va renunța definitiv la învățământ în 1907, când o moștenire l-a făcut
independent financiar, putându-se dedica în continuare exclusiv scrisului și cercetării. Va
preda din nou într-o universitate, la Viena, abia în 1919.
Dacă în perioada bolii Weber nu a reușit să publice nimic, perioada de după 1903
devine una dintre cele mai productive pentru Weber. El se va alătura Werner Sombart și
Edgar Jaffé, pentru a redacta Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik (Arhiva pentru
știință și politică socială), publicație care va găzdui câteva dintre cele mai importante studii
de sociologie ale începutului de secol XX – câteva dintre ele aparținând și lui Max Weber.
(Publicația va rezista până în 1933, când regimul nazist o va închide, personalul acesteia fiind
obligat să emigreze.)
În 1904 Weber călătorește în Statele Unite pentru un congres de științe sociale la
Saint-Louis, pentru a vorbi despre capitalism și societatea rurală din Germania. Vizitarea
Americii îi va face o impresie profundă și va lăsa urme în scrierile sale.
Tot în 1904 îi apar prima parte din Etica protestantă și spiritul capitalismului (a doua
parte va apărea în anul următor) precum și studiul Obiectivitatea cunoașterii în științele
politice și sociale.
Revoluția burgheză din 1905 din Rusia îi va atrage atenția lui Weber, care va elabora
în anul următor (1906) câteva studii analitice aplicate temei: Situația democrației burgheze
în Rusia, Evoluția Rusiei spre un constituționalism de fațadă.
Tot în 1906 va redacta Studii critice în folosul logicii științelor culturii și Sectele
protestante și spiritul capitalismului.
Din 1908 începe să fie atras de problemele muncii industriale, publicând două studii
de psihosociologie în acest domeniu: Introducere metodologică la anchetele „Asociației
pentru politică socială” asupra selecției și adaptării (alegere profesională și destin
profesional) al personalului muncitor din marea industrie și Psihofizica muncii industriale. Tot
acum, în salonul său de la Heidelberg se reunesc mulți savanți importanți ai epocii:
Windelband, Jellinek, Troeltsch, Naumann, Sombart, Simmel, Michels, Tönnies și consiliază
tineri intelectuali promițători precum Georg Lukacs și Karl Lövenstein. Pune de asemenea
bazele Asociației germane de sociologie (Deutsche Gesellschaft für Soziologie), fiind primul ei
trezorier până în 1912, când demisionează - și lansează în același an o colecție de scrieri
sociologice.

3
 Începe, din 1909, munca la redactarea „tratatului” său de sociologie, Economie și
societate (Wirtschaft und Gesellschaft), lucrare rămasă neterminată și publicată postum de
soția sa.
La Congresul Asociației germane de sociologie din 1910 ia o poziție fermă împotriva
ideologiei rasiste care își făcea loc tot mai mult în spațiul academic. Părăsește, de asemenea,
în 1912, Asociația... din cauza divergențelor pe tema neutralității axiologice.
Publică în 1913 un Eseu asupra câtorva categorii de sociologie comprehensivă.
În 1914 izbucnește Primul Război Mondial. Weber cere să fie înrolat. Avea 50 de ani.
Este numit ofițer responsabil de organizarea spitalelor militare din Heidelberg, rol pe care l-a
îndeplinit până la sfârșitul anului 1915. Naționalist la începutul războiului, considerând că
războiul e o necesitate față de misiunea statală a Germaniei, Weber a devenit pe parcurs
unul dintre cei mai acerbi critici ai expansionismului german și al politicilor de război ale
Keyser-ului Wilhelm I. A a atacat public politica de anexare a Belgiei și război submarin,
susținând ulterior apeluri pentru reforma constituțională, democratizare și sufragiu
universal. În 1915 pierde câțiva membri ai familiei, în război: un cumnat precum și fratele
mai mic al lui Max Weber -Karl. În același an publică Etica economică și religiile universale
(„Introducere” și ”Confucianism și Taoism”).
Între 1916-1917 va îndeplini diferite misiuni oficiale la Bruxelles, Viena și Budapesta.
Își va multiplica eforturile de a convinge conducătorii Germaniei să evite răspândirea
războiului, afirmând totodată vocația Germaniei de mare putere mondială și văzând în Rusia
principala amenințare. Publică, în 1916, capitole din Sociologia religiei: „Hinduism și budism”
și, în 1917, ”Iudaismul antic”.
Călătorește în aprilie 1918 la Viena pentru un curs universitar, prezentându-și
sociologia politică proprie și propria sociologie a religiei ca pe o Critică pozitivă a concepției
materialiste a istoriei. Tot acum, predă ofițerilor armatei austriece cursuri despre socialism.
La insistențele lui Alfred Weber și Friedrich Naumann, Weber se alătură Partidul Democrat
German. I se oferă un loc cu puține șanse pe lista candidaților partidului la Reichstag
(Parlament). Previzibil, nu a fost ales.
În același an ia parte la consultațiile politice privind constituția viitoarei Republici de
la Weimar. (Pe model american, Weber va propune prerogative puternice pentru
președintele ales prin sufragiu popular, ca o contrabalansare a puterii birocrației
instituționale, incluzând aici și dispoziții pentru situații de urgență (Aceste dispoziții au fost
ulterior utilizate de către Adolf Hitler pentru a submina Constituția și a impune prin decret
suprimarea opoziției și câștigarea puterilor dictatoriale.)
După capitularea Germaniei, Weber devine expert în delegația germană pentru
tratativele de pace de la Versailles, încercând să procure argumente împotriva tezei asumării
totale a vinei pentru declanșare războiului de către Germania. S-a opus apoi ratificării
tratatului de la Versailles. La München, în noiembrie, la un miting al Partidului Progresist al
Poporului din München Weber avertizează împotriva unei „păci cu orice preț”. Este oprit de
tumultul vocilor din sală.
În iarnă, prezintă la Universitatea din München importantele conferințe Profesia și
vocația de savant și Profesia și vocația de om politic – ultima reflectând experiența amară
din politică din ultimii ani. Publică, tot acum, Eseu asupra neutralității axiologice în științele
sociologice și economice.
La München Weber își va relua cursurile, în 1919, predând Istorie economică
generală (publicată în 1924, postum) și va continua să lucreze la Economie și societate.
Se va îmbolnăvi însă, la 4 iunie 1920 de gripă spaniolă și va muri la 14 iunie, de
pneumonie. Publicarea lucrărilor sale o va realiza soția sa, care va scoate Economie și
societate în două volume, între 1921 și 1922.

Opera sociologică

4
 Weber a fost un gânditor de o maximă luciditate, extrem de riguros și atent la
detaliile metodologice ale gândirii sale, gânditor nuanțat, cu un stil care exprimă o tensiune
interioară, dată de tendința, pe de o parte, de a construi cadre cu caracter general, iar pe de
altă parte, de evitare a generalizării pripite, de atenția la context. Stilul sau este extrem de
stufos, cu multe condiționări, care sunt mărcile unei gândiri teoretice dornice de nuanțare.
Opera sa de sinteză nu este un tratat sistematic, ci mai degrabă încearcă să pună la un loc
principii de gândire sociologică în tipare care să permită o analiză detaliată a fenomenelor (el
a fost un profesor de gândire mai mult decât unul care transmite informații).
Principiile gândirii sociologice a lui Max Weber pot fi înțelese pornind de la cadrul
conceptual schițat în prima secțiune din opera sa postumă, Economie și societate, intitulat
„Concepte fundamentale ale sociologiei” :

Secțiuni 1. Cuvântul „sociologie” e folosit în mai multe sensuri distincte. În contextul

de față el va semnifica acea știință care aspiră la înțelegerea prin interpretare a
acțiunii sociale și astfel la explicarea cauzelor, derulării și efectelor sale.
Comportamentul uman va fi numit „acțiune” (Handeln) când, și în măsura în care,
persoana sau persoanele care acționează asociază cu comportamentul lor un sens
subiectiv. Comportamentul poate fi mental sau extern; poate consta dintr-o acțiune
sau din abținerea de a acționa. Acțiunea va fi numită „acțiune socială” dacă
intenționalitatea ei este legată de actor de conduita altora iar cursul ei este orientat
la rândul său în conformitate cu aceasta [intenționalitatea].

Primul paragraf definește sociologia ca o știință deopotrivă interpretativă și

explicativă, antrenând o perspectivă ce urmărește să construiască un model sintetic al
științelor sociale, ce reunește atât metodologia naturalistă cât și cea a-naturalistă, specifică
modelului istoricist și pluralist pe care l-a acreditat sociologia din Germania, de la care se
revendică și Weber.
Obiectul analizei sociologice îl reprezintă acțiunea umană conștientă. Acțiunea unui
actor este socială în măsura în care ea vizează interacțiunea cu alți actori și presupune,
înafara momentului derulării ei propriu-zise, înțelegerea sensului ei, adică a scopului sau a
motivației pe care se întemeiază aceasta. Momentul interpretativ presupune, conform
metodelor comprehensive, înțelegerea și decriptarea acestor elemente subiective care sunt
inerente comportamentului uman; abia pe urmă se poate elabora un model cauzal de
explicație sociologică.
Interpretarea și reconstrucția sensului poate viza două aspecte: descifrarea
intenționalității care orientează acțiunea indivizilor (a scopurilor sau valorilor avute în
vedere) sau descifrarea motivației care împing spre un mod de a acționa.
Nu este necesar însă ca acțiunea să fie una explicită, exteriorizată: și abținerea de a
acționa poate fi considerată o acțiune, prin consecințele sale. (de pildă, a nu oferi ajutor
cuiva care îl cere este tot o acțiune, cu consecințe grave)
Definirea obiectului analizei sociologice în termeni de acțiune socială lasă subînțeles
un alt aspect esențial al teoriei sociologice weberiene: individualismul. Explicarea socialului
pornește de la comportamentele indivizilor, care au capacitatea de a reflecta, alege și investi
cu sens faptele lor, asocierile și interacțiunile dintre indivizi fiind la baza țesutului social și al
fondării structurilor societale. Modelele contemporane de individualism metodologic se
revendică astfel adesea, explicit, de la individualismul weberian.
Max Weber consideră de asemenea că în analiza acțiunii sociale trebuie ținut cont
de specificitatea a patru moduri de a acționa: rațional-instrumental, rațional-valoric, pe baza
tradiției sau din impuls emoțional (acest ultim tip de acțiune nefiind rațional și astfel
previzibil, nu este de competența analizei sociologice).

5
 Secțiunea 2. Ca orice alt comportament, acțiunea socială, poate fi determinată într-
una dintre cele patru moduri:
Întâi, ea poate fi determinată rațional și orientată spre un scop. În acest caz, ea este
determinată de așteptarea ca obiectele lumii exterioare sau alte ființe umane să se
comporte într-un anumit mod iar folosirea unor astfel de așteptări drept condiții –
sau mijloace orientate către – să permită atingerea unor scopuri personale, dorite și
considerate în mod rațional. Acest tip se va numit acțiune rațională orientată spre
scop (zweckrational) .
Sau, în al doilea rând, acțiunea poate fi determinată de credința conștientă în
valoarea absolută a acțiunii ca atare, independent de orice scop, și măsurată prin
standarde precum etica, estetica sau religia. Acest tip va fi numit acțiune rațională
orientat spre valoare (wertrational).
Ori, în al treilea rând, acțiunea socială mai poate fi determinată afectiv, mai ales
emoțional, prin constelația actuală de sentimente și emoții.

Sau, în al patrulea rând, poate fi determinată tradițional.

Acțiunea rațională orientată spre scop (zweckrational – de la zweck = scop) este

principala formă de acțiune utilizată în viața practică, concordanța dintre scopul urmărit și
mijloacele utilizate fiind condiția reușitei efective a planului de acțiune. Raționalitatea
acțiunii este dată de corectitudinea așteptărilor pe care le are subiectul în raport
modalitatea previzibilă de derulare unui act și de efectul pe care îl poate produce. Acțiunea
rațională presupune deci capacitate de anticipare și calcul pragmatic în termeni de cauză și
efect.
Al doilea tip de acțiune (wertrational, de la wert= valoare) nu are în vedere reușita
practică ci mai curând confirmarea validității unei valori sau a unui standard de
comportament, demonstrarea fidelității sau a atașamentului față de ceea ce reprezintă și
întemeiază un anumit mod de a proceda, independent de consecințe. (de exemplu, folosirea
de către preoți, in aceste zile, a aceleași lingurițe, unice, considerate obiect sacru de cult,
pentru cuminecarea mai multor credincioși, în ciuda amenințării epidemiei de covid 19).
Această distincție între raționalitatea instrumentală (orientată spre scop) și
raționalitatea orientată spre valoare este una fundamentală pentru gândirea lui Weber și îi
va permite apoi să întreprindă vaste analize culturale privind trecerea spre modernitate pe
care a cunoscut-o societatea.
Acțiunea de tip tradițional provine din supunerea la un comportament colectiv bazat
pe datină sau obicei, și care se derulează fără să aibă în spate o explicație de tip cauzal-
instrumental, ci se justifică prin transmiterea ei din generație în generație („așa e obiceiul”;
„facem ceva pentru că așa se face dintotdeauna”)
Weber insistă pe primele două tipuri atunci când își construiește sistemul sociologic,
insistând de asemenea asupra faptului că acțiunea socială presupune întotdeauna o
referință mentală la alte persoane, chiar dacă ea se poate derula în singurătate. Pentru o
explicație rațională a acesteia trebuie să se țină cont de relaționarea interindividuală căreia i
se subsumează:

Secțiunea 3. Termenul de „relație socială” va fi folosit pentru a indica cazul în care

două sau mai multe persoane sunt angajate într-o acțiune al cărei sens este
direcționat și astfel orientat de la o persoană spre cealaltă. Astfel, o relație socială
constă doar în probabilitatea ca ființele umane să acționeze într-un anumit fel
determinat sensibil; este complet irelevant de ce o asemenea probabilitate există.
Dacă ea există, atunci ea este o relație socială și nu se cere nimic mai mult pentru ca
ea să existe.

6
Sociologia weberiană deschide astfel terenul sociologiilor individualiste, care explică
acțiunea prin modele ce caută să reconstituie raționalitatea comportamentului actorilor
(modele de tipul Școlii de la Chicago) dar și a sociologiilor interpretative și de tip
interacționist care se vor dezvolta amplu mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Pentru
Weber sociologia este o formă de „știință a culturii” care include subiectivitatea individuală
sub forma valorilor și constrângerilor culturale și nu o pune doar în paranteze. Însă științele
culturii trebuie să înfrunte infinitatea fluxului istoric; lumea culturii este alcătuită dintr-o
infinitate de fapte și o multiplicitate inextricabilă de cauze. Prin urmare, orice analiză trebuie
să se bazeze pe o lucrare preliminară de reducere a complexității realului, prin care
cercetătorul își construiește obiectele și categoriile sale de analiză prin simplificarea și
sistematizarea trăsăturilor care sunt pentru el esențiale. Ceea ce îl deosebește astfel pe
sociolog de istoric este căutarea patternurilor, a tiparelor de conduită, adică a un or
„regularități factuale” care pot apoi forma o bază pentru o explicație prin tipuri sociale:

Secțiunea 4. Pe tărâmul comportamentului social se pot afla regularități factuale,

adică desfășurări ale acțiunii care, cu aceeași semnificație tipică, sunt repetate sau
se execută simultan de către mai mulți actori. Sociologia are de-a face tocmai cu a
aceste tipuri de conduită, spre deosebire de istorie, care e interesată de legăturile
cauzale a evenimentelor singulare considerate importante, adică supuse unui destin.

Max Weber introduce astfel conceptul de tip ideal: aceasta este un construct
abstract prin care sociologul amplifică și idealizează trăsăturile care i se par fundamentale,
cercetătorul construiește tipuri ideale, datorită cărora își poate ghida cercetarea. Acestea
sunt creat prin selectarea și accentuarea anumitor trăsături cu valoare descriptivă și
interpretativă și sintetizarea lor într-un model. Acest model este abstract – e o „utopie”, cum
îi spune chiar Weber și, chiar dacă nu e o ipoteză, ajută la construirea de ipoteze. Natura
„utopică” a tipului ideal este ceea ce face posibilă citirea realității, identificarea obiectului în
diferitele sale forme empirice și analizarea acestuia, luând în considerare abaterea de la tipul
său ideal.

Includerea subiectivității în problematica ce definește obiectul reflecției sociologice

deschide apoi un larg câmp de reflecție asupra raportului dintre obiectivitate și subiectivitate
în științele culturii. Astfel, dacă științele sociale au ca obiect cultura, ele însele sunt
constituite în cadrul unei culturi, adică a valorilor. Cum pot atunci să scape de evaluările
normative, bazate pe valori, pe obiectele lor și să pretindă că sunt obiective? Și oare trebuie
sau nu ca savanții din Universități să emită judecăți rezultate din cultura și experiența lor
practică asupra fenomenelor pe care le studiază?
Pentru a depăși această dilemă, Weber face distincția între „judecățile de valoare” și
„judecata de raportare la valori”. În timp ce primele sunt subiective și nu trebuie să aibă un
loc în lucrările științifice (cu excepția momentului în care cercetătorul își alege obiectul, din
cauza valorii pe care o plasează), „relația cu valorile” înseamnă că analiza unei realități
sociale trebuie să țină cont de locul ocupat de valorile din societatea analizată, fără a face o
judecată normativă asupra acestora. Activitatea științifică nu este ea însăși ghidată de nicio
valoare, cu excepția celei a adevărului: este conceptul de neutralitate axiologică.
Textul despre Sensul „neutralității axiologice” în științele sociologice și economice,
din 1917, arată că subiectivitatea trebuie eliminată, savantul trebuie să fie detașat. Singurul
principiu care trebuie să guverneze viața academică este căutarea obiectivității și adevărul –
singura ei valoare; Dar această cerință e un ideal al științei care nu poate fi atins și chiar
acest ideal este condiționată de un anumit sistem de valori și de opțiunile savanților. Iar în
practică sunt mereu oameni care vor să fie când profeți, când politicieni și care se folosesc
de autoritatea științei care să influențeze opinia publică.

7
 Astfel nu ne alegem la întâmplare temele de cercetare, ci le selectăm pe cele
considerate semnificative, introducând astfel deja o valorizare; acest moment deliberativ nu
este rațional, nu există nimic obiectiv care să spună că în mod absolut o temă este mai
inspirată decât alta. Știința are limitările ei, iar savantul, ca orice actor social, are de făcut o
opțiune care nu are fundament rațional. Această temă a alegerii îndeamnă la reflecția asupra
judecăților de valoare și a modului în care sunt ele formate - cercetătorul operând astfel o
judecată meta-aziologică: o judecată despre judecata de valoare. Prin aceasta, el poate
descrie opțiunile pe care le putem avea în urma unei alegeri ghjdate de o valoare sau de alta
– și să descriem consecințele acestora.
Valorile nu sunt raționale, la fel precum, la rândul lor, alegerile nu sunt raționale: nu
există nici un argument rațional pentru a alege între una sau cealaltă. Ceea ce putem gândi
rațional sunt însă consecințele acțiunilor noastre (opțiunilor). Odată aleasă o temă trebuie
aplicate toate regulile metodei și regulile de obiectivare. Nu savantul, ci politicianul sau
administratorul decide ce cale trebuie urmată, dar savantul trebuie să explice și consecințele
ultime ale unei alegeri din fiecare sistem de opțiuni valorice.
Pe de altă parte, pentru a nu confunda ceea ce este rațional în știința predată de la
catedră și alegerile de viațăpe care le face, savantul din științele culturii are obligația morală
de a-și declara și explica opțiunile, fără a le prezenta drept un rezultat ce are autoritatea
științei.
Acest principiu este aplicat de Weber însuși într-un text în care își declară opțiunea
pro capitalistă și pro burgheză, ca membru provenind din această clasă, în studierea
capitalismului ca sistem social. În mod inevitabil, valorile pe care le apără sunt cele ale
burgheziei liberale, de unde convingerea că pro-capitalismul este o cale care duce la
modernizare, la raționalizare, la o serie de transformări care sunt inevitabile, în ciuda
caracterului lor contradictoriu, adesea dezumanizant al acestui proces, în care individul
devine captiv în „cușca de fier” a raționalității birocratice moderne.

Etica protestantă și spiritul capitalismului, operă esențială pentru înțelegerea viziunii

lui Weber asupra modernității este o analiza socio-istorico-culturala a factorilor transformarii
lumii moderne sub influenta economiei capitaliste. Cunoscător profund al teoriei lui Marx,
ale cărei idei le acceptă parțial, Weber construiește totuși o teorie alternativă, istoric-
culturală, a genezei capitalismului. Teza lui Weber surprinde prin faptul că alătură practiciși
domenii ale socialului care mereu au fost gândite ca antipozi: el arată că, în mod paradoxal,
putem stabili o legatura intre spiritual si economic – între valorile și credințele religioase
protestante și capitalism. Practic, susține Weber, se poate detecta retroactiv o corelație între
protestanitsm și capitalism care ar putea contribui la producerea unei explicații culturale
privind originea acestui sistem economic.
Pentru articularea acestei ipoteze Weber porneste de la realități sociale
contemporane lui; el observa că, în vremea sa, oamenii de afaceri, întreprinzătorii și
directorii de fabrici erau în mare parte de origine protestantă. De asemenea, protestanții se
arătau mult mai înclinați să urmeze licee cu profil real decat catolicii, care, proporțional, se
orientau mai mult spre licee cu profil umanist, unde se studiau latina și greaca, alături de
limbi moderne și și „umanioare”. Exista așadar o direcționare a mediilor protestante către
mediile de afaceri sau educaționale orientate spre deprinderi legate de calcul și
raționalitate. Weber afirma că trebuie să existe o legătură între aceste preponderențe,
legătură pe care dorește să o descopere în această carte.
Cartea lui Weber nu se numește însă „Protestantism și capitalism” ci ”Etica
protestantă și spiritul capitalismului”. Protestantismul este o religie, în timp ce capitalismul
este un tip de conduită socială. Termenii pe care îi corelează însă Weber asociază un ethos
religios cu un ethos („spirit”) capitalist, iar cele două elemente descriu un cadru cultural în

8
care evoluează istoric societatea occidentală, o evoluție în a cărei descriere recunoaștem
cadrul conceptual și interpretativ al sociologiei weberiene descris în Economie și societate.
În definirea capitalismului, mai întâi, Weber se delimitează de perspectiva lui Marx.
Acesta afirmase că goana după câștig și profituri este chintesența capitalismului, conduita
comportamentală egoistă care motivează acțiunile individuale ale investitorilor. Weber
consideră însă această concepție ca fiind „naivă”, pentru că:
"Spiritul întreprinzător", "dorința de cîștig", de cîștig bănesc, de cîștig bănesc cît mai
mare nu au în sine nimic de-a face cu capitalismul. Această dorință a existat și există
la chelneri, medici, birjari, artiști, cocote, funcționari venali, soldați, tîlhari, cruciați,
jucători la ruletă, cerșetori. Am putea spune că ea este prezentă la "all sorts and
conditions of men", în toate epocile, în toate țările lumii, pretutindeni unde pentru
această dorință a existat și există, într-un fel sau altut posibilitatea obiectivă.În
abordările elementare ale istoriei culturii ar trebui să se renunțe o dată pentru
totdeauna la această definire naivă a noțiunii de capitalism. Lăcomia neînfrînată de
cîștig nu este nici în cea mai mică măsură egală cu capitalismul și cu atît mai puțin cu
"spiritul" său.

Weber va arăta astfel, definind capitalismul, că aici nu e vorba despre pasiuni

nestăvilite și sentimente, ci despre calcule:

Capitalismul poate fi, ce-i drept, identic cu înfrînarea sau cel puțin cu o temperare
rațională a acestei pomiri iraționale. Capitalismul este într-adevăr identic cu
aspirația spre cîștig, printr-o activitate capitalistă continuă, rațională, spre un cîștig
mereu reînnoit: spre rentabilitate.

Și trecând la tratarea problemei în termenii propriei sale viziuni despre social, el va da

următoare definiție extinsă a capitalismului:

Pentru noi, un act economic "capitalist" trebuie să fie mai întîi unul care se
întemeiază pe așteptarea unui cîștig prin folosirea șanselor de· schimb: deci pe șanse
de cîștig (formal) pașnice. Cîștigul (formal și real) dobîndit prin forță își urmează
legile proprii și încadrarea lui în aceeași categorie cu acțiunile orientate (în ultimă
instanță) după șansele de a obține cîștig prin schimb nu este adecvată scopului (atît
cît se poate interzice cuiva acest lucru). Acolo unde se aspiră în mod rațional la
cîștigul capitalist, acțiunile respective sînt orientate după calculul capitalului. Cu alte
cuvinte, ele sînt rînduite într-o utilizare sistematică a unor efecte utile, obiective sau
personale, ca mijloace de cîștig, astfel încît rezultatul final, calculat pe bază de bilanț,
al actelor individuale de întreprinzător exercitate asupra unei avuții cu valoare
bănească (sau valoarea calculată periodic pe bază de bilanț a avuției cu valoare
bănească a unei activități de întreprinzător exercitate continuu) să depășească, la
încheierea calculelor, "capitalul”: adică să depășească valoarea estimată - pe bază
de bilanț- a mijloacelor materiale utilizate prin schimb pentru cîștig (la o
întreprindere durabilă să le depășească deci tot mereu).

Această pezentare a tipului de comportament capitalist corespunde foarte bine

schemei de analiză sociologică. Pe lângă descrierea comportamentelor, sociologul trebuie
astfel să găsească motivațiile, justificările acțiunii bazate pe valori. A face sociologie
înseamnă deci în același timp a face analiza culturală. De aceea el afirmă că sociologia este
una dintre științele culturii. Iar felul în care se dezvoltă analiza din această carte este unul
interpretativ.

9
 Capitalismul, în definiția lui Weber este așadar un sistem social și economic bazat pe
acțiuni raționale realizate de indivizi care își fac anumite calcule, estimând că pot obține un
câștig prin acțiuni pașnice, nu violente, prin schimburi economice cu alți indivizi.
(Aici este un alt punct de ruptură în raport cu Marx: pentru Marx, acumularea
primitivă e capital – primele capitaluri pe baza cărora se construiește sistemul – se bazează
pe acțiuni violente, pe rapt, deposedări, jafurile din colonii etc. Pentru Weber sursa
capitalurilor inițiale o constituie munca asiduă a protestanților și spirituld economie asociat
cu asceza.)
Conduita capitalistă este deci acțiune rațională orientată spre scop, acțiune a cărei
intenționalitate are la bază calculul aritmetic bazat pe bilanț contabil. Din punct de vedere
moral, conduita capitalistă poate (dar nu e obligatoriu) să se bazeze pe înfrânarea pasiunilor
iraționale legate de consum sau lăcomie – pe abstienență, care de fapt e o formă de asceză.
Această formă de austeritate combinată cu un spirit de reținere ar fi ceea ce definește
„spiritul capitalist”. A nu te repezi să cheltuiești tot ce ai câștigat, ci a economisi și crea un
fond de acumulare; a persista și mâine, și poimâine în același tip de comportament este ceea
ce definește cultural capitalismul, în viziunea weberiană.
Legătura cu protestantismul se face astfel pe această linie de continuitate între
reținerea burgheză și comportamentul ascetic recomandat de credință, atitudini morale care
au anumite afinități. Explicația pe care o oferă aici Weber provine dintr-o foarte erudită și
minuțioasă reinterpretare istoric-culturală a transformării câmpului religios la sfârșitul Evului
Mediu, sub acțiunea luteranismului și calvinismului și care vizează mai puțin doctrinele
teologice însele, cât modul în care oamenii epocii au trăit religia la nivelul vieții de zi cu zi.
Religia construiește niște principii de conduită ce se obiectivează într-un ethos controlat
religios, dar care ține de un mod de a înțelege religia specific oamenilor din popor („religie
populară”). De aici și deformările nedoctrinare în practicile religioase ale populației de rând.
Protestantismul a fost o revoluție în trăirea religioasă a epocii, speranța salvării și în
maniera în care acesta a remodelat comportamentul adepților săi. Spre deosebire de religia
catolică, ce îl face pe individ dependent de biserică și de sacramentele prin care poate obține
salvarea, putând fi ușor absolvit de păcate prin recunoașterea lor sau chair prin cumpărarea
de indulgențe, protestantismul creează un tip de credincios mult mai interiorizat și mai
responsabilizat în relația sa cu Dumnezeu. Ideea salvării individului este cea mai importantă
în acest ansamblu. Pentru că nu are de unde să știe cum îl vede divinitatea și ce planuri are
pentru el, protestantul trăiește continuu cu ideea nesiguranței vieții de apoi și a spaimei de
Iad și Diavol; Dumnezeu nu îi arată dacă este sau nu salvat. De aceea în fiecare zi individul
trebuie sa acționeze în virtutea ideii salvării, fără a păcătui, ca și cum ar fi el însuși unul
dintre aleșii lui Dumnezeu, ca și cum ar urma să i se transmită „chemarea” (calling). În același
timp, abstinența ascetică la care e îndemnat credinciosul creștin primește o altă
interpretare: în religia catolică, sensul abstinenței este răsplata pe care o obține credinciosul
în viața de apoi; asceza sa este extramundană. Și echivalează cu retragerea din lume la fel
precum cu devalorizarea lumii și a celorlalți, individul fiind pasiv în raport cu schimbările din
viața sa – poziție fatalistă. La protestanți, asceza este intramundană, fiindcă vizează o
posibilă răsplată în cazul în care individului i se comunică faptul că e „chemat” la Dumnezeu.
De aici apare imperativul etic al muncii permanente, pentru a fi pe placul Domnului
și al acumulării de bunuri care să îi sporească avuția de pe pământ prin propria avere a
credinciosului. Relația între devoțiunea prin muncă permanentă și chemarea religioasă s-a
contopit apoi în ambiguitatea cuvântului german ce desemnează „profesiunea” : Beruf.
Beruf este un termen care desemnează în același timp profesia și vocația (chemarea). Munca
și profesia sunt astfel asociate ca activități ce implică vocație și dăruire permanente,
necondiționat, executate înafara vreunui scop egoist sa individualist. La fel, înfrânarea cu
rădăcini ascetice, în combinație cu munca, trebuie să fie adevărata sursa a averii și profitului.

10
 Aceste principii de viață au devenit mai târziu o componentă a moralei burgheziei
protestante ce supraviețuia încă în timpul lui Max Weber. (în 1901, cu puțin timp înainte de
apariția Eticii protestante Thomas Mann a publicat primul său roman important – Casa
Budenbrook – o poveste a unei familii burgheze protestante din Luebeck, a cărei deviză era:
„Muncește, roagă-te lui Dumnezeu și fă economii”).

Relația dintre protestantism și capitalism este astfel una mediată de principii etice
asemănătoare care au stat apoi și la baza formării omului modern și a civilizației de tip
capitalist (care, în viziunea lui Weber aproape se suprapun). Modernizarea este echivalentă
cu o extindere progresivă a conduitei raționale, a organizării birocratice și a calculului.
În paralel cu raționalizarea intervine și un proces de ”dezvrăjire” (entzauberung) prin
care lumea veche, fermecată, se îndepărtează de cea nouă. Omul tradițional trăiește sub
iluzia unei lumi magice, în care lucrurile operează într-un mod magic unele în raport cu
altele. Lumea modernă este raționalizată și această explicație prin magie dispare, luând cu
ea și premisele etico-religioase care au format capitalismul. Mentalitatea protestantă devine
tot mai rară, arată Weber, la fel precum profesia înțeleasă ca dăruire, nu exercițiu în sine,
îmbogățirea pentru îmbogățire și profitul pentru profit apar drept câteva dintre consecințele
acestei evoluții. Mașinăria birocratică, ce însoțește acest proces de secularizare, îl prinde pe
individ în chingi puternice (o „cușcă de fier”) din care nu poate evada, într-o lume dominată
de „specialiști fără spirit și senzualiști fără inimă”.

Fundamentul societății occidentale provine din generalizarea comportamentului de

tip rațional față de conduita umană inspirat de protestantism. Raționalizarea produce un
proces de reorganizare a vieții sociale după modelul capitalismului (au un rol mai important
instituțiile, organizațiile și birocrația). Weber este primul care atrage atenția asupra
necesității studierii organizațiilor.
O altă temă importantă la Weber este puterea, autoritatea în interiorul societății. El
este unul dintre teoreticienii importanți ai politicului, încercând să răspundă la întrebări
esențiale, cum ar fi: Cum e posibil ca societatea să meargă înainte prin armonizarea
intereselor? Ce este puterea? Care este rolul statului?
Puterea, în esență, este capacitatea de a impune voința proprie. Autoritatea în
schimb reprezintă recunoașterea puterii celuilalt, fapt care determină supunerea voluntară
și acceptarea ordinii constituite de către cei ce dețin autoritatea. Puterea statului se bazează
pe monopolul asupra violenței, care este declarată ca fiind legitimă dacă este consfințită prin
reguli instituite de stat.
Viziunea despre societate, impunerea puterii și a autorității se leagă de ideea ordinii
legitime. Puterea politică reprezintă, de asemena, puterea de a impune viziunea despre
ordinea legitimă, inducerea unei recunoașteri a autorității.
Și aici, oarecum analog cu tipologia foemelor de acțiune rațională, Weber propune
următoarea clasificare a tipurilor de autoritate:

11
 1. Autoritatea de tip tradițional- oamenii se supun celorlalți sau unor reguli conform
unui principiu al tradiției;
2. Autoritatea carismatică - carisma este determinată de recunoașterea de către un
grup de oameni a unor calități excepționale (uneori supraumane) care sunt atribuite
conducătorului. Conducătorul carismatic are capacitatea de a rezolva probleme dificile prin
calitățile sale excepționale. Autoritatea carismatică se bazează pe recunoașterea spontană a
acestor calități și investirea cu puteri discreționare din partea liderului carismatic. El are o
forță de impunere asupra celorlalți, deoarece se bazează pe o relație emoțională puternică
(este adorat). Când dispare carisma însă, dispare și autoritatea. Acest tip de autoritate
presupune o relație între lider și cei ce îl urmează. Carisma presupune o formă de
recunoașterea din partea grupului care produce legitimitatea eroului carismatic.
3. Autoritatea legal-rațională, reprezintă baza statului de tip modern. Este fondată
pe sistemul legilor și deprinderea de a respecta aceste legi.
Democrațiile moderne reprezintă un balans între autoritatea carismatică și cea legal-
rațională și se bazează pe o organizare de tip birocratic, supuse modelului de raționalitate
legal-rațională.
Teoria birocrației a lui Max Weber, cunoscută și sub numele de modelul „rațional-
legal”, încearcă să explice birocrația ca pe o formă de raționalizare a conduitei prin forme de
reglementare statal-juridică. Weber susținea că birocrația este „bazată pe principiul general
al competențelor definite și organizate cu exactitate la nivel intern ale diferitelor birouri”
care sunt „bazate pe norme, legi sau reglementări administrative”. Cele trei aspecte, care
„constituie esența administrației birocratice” în sectorul public și „esența unui management
birocratic al unei companii private” în sectorul privat, sunt cele mai importante, consideră
Weber.
Birocrația instituie astfel o diviziune rigidă a muncii, care identifică clar sarcinile și
îndatoririle sistemului birocratic. Astfel, reglementările descriu lanțurile de comandă bine
stabilite, care prescriu îndatoririle și capacitatea lor de a constrânge pe alții să se
conformeze.
Weber a încercat să regândească principiile de stratificare socială și să ofere o nouă
teorie a claselor, distinctă de ca a lui Marx.
Astfel, la Marx, clasele sunt diferențiate pe un criteriu economic, pe baza poziției
indivizilor în raport cu proprietatea asupra mijloacelor de producție. Weber dezvoltă tema
criteriului economic de diferențiere a claselor fără să definească clasele prin sistemul de
proprietate. El vorbește de similarități ale unor indivizi în raport cu șansele de viață pe care
le conferă un anumit venit: „în terminologia noastră clasele nu sunt comunități, mai
degrabă, ele reprezintă posibile și frecvente fundamente pentru acțiunea în comun. Putem
vorbi de clase atunci când: 1.un anumit număr de oameni au în comun aceleași șanse de
viață astfel încât: 2. această componentă a șanselor de viață este reprezentată exclusiv de
interesele economice în posedarea bunurilor și a oportunităților pentru un venit; 3. această
componentă este reprezentată sub condiția piețelor de mărfuri sau ale muncii.” Aceste trei
condiții sunt numite situații de clasă și le leagă de șansele de viață (un anumit drum marcat
de oportunități).
Aceasta definiție pornește de pe o poziție individualistă, indivizii sunt similari și se
grupează în clase pe baza proprietăților economice. Indivizii se mai diferențiază și după
criteriul puterii, capacitatea de a impune propria voință celorlalți, și după criteriul reputației,
prestigiului (criteriul legat de Weber de statusul indivizilor ). Există deci trei criterii:
economic, al puterii și al statusului, care funcționează în situații și contexte diferite.
Criteriul puterii este considerat o valoare în sine. Puterea poate fi exercitată pentru
ea însăși. În același timp, statusul se referă la o ierarhie a prestigiului, a unor abilități, inclusiv
a nobleței. Acumularea de putere economică și urcarea într-o ierarhie pe scara dominației,
nu este neapărat o urcare pe scara statusului. Aceste elemente configurează moduri de

12
comportament specifice, numite stiluri de viață, diferențiate în funcție de criteriul economic,
al dominației sau al statusului. Ele alcătuiesc o componentă importantă care modelează
comportamentele individuale care aparțin unor categorii similare.
Weber a fost un deschizător de drumuri cu o gândire profundă și fecundă, care a dat
numeroase sugestii construcțiilor sociologice de mai târziu, mai ales în a doua jumătae a
secolului XX. El a exercitat influență importantă asupra teoriilor sociale cu un conținut liberal
(individualism, piață, asociere liberă), care au găsit în teoria weberiană un suport teoretic
bine legitimat. Weber a avut impact de asemenea asupra științelor politice, oferind un
pachet complex de criterii care să permită analiza sistemelor birocratice moderne bazate pe
ierarhie și autoritate. El a oferi, pe de altă parte, sugestii în metodologie, alimentând teoriile
interacționiste de mai târziu (motivațiile, ideea de lume a vieții-omul trăiește într-o lume a
sa, are propriul sistem de valori și motivații ). Weber a inspirat de asemenea sociologiile de
tip interpretativist oferind descrierea unor interacțiuni sociale și un cadru metodologic
pentru analiza comprehensivă a interacțiuniilor. Weber a oferit mereu piste noi de reflecție
și cercetare, dovedindu-se a fi unul dintre sociologii cei mai vizionari, sociologia sa fiind
înțeleasă totodată ca un mod de a gândi și de a organiza metodologic reflecția asupra
realității.

13