Sunteți pe pagina 1din 5

CONSERVAREA PASIVĂ ŞI ACTIVĂ DE MUZEU

Activitatea de conservare reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelos şi


tehnicilor având drept scop păstrarea nemodificată a structurii şi aspectului bunurilor de
muzeu. În cadrul acestei activităţi pot fi distinse două aspecte: conservare pasivă şi
connservare activă.
Conservarea pasivă şi cea activă reprezintă activităţi specifice conservării muzeale şi fac
parte din structura funcţiei de conservare a patrimoniului muzeal. Conservarea pasivă
reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor şi tehnicilor care acţionează asupra
ambientului pieselor de muzeu. Conservarea activă reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor,
mijloacelor şi tehnicilor care acţionează direct asupra pieselor de muzeu. Formele de acţiune
se numesc tratamente. Conservarea pasivă presupune înlăturarea factorilor de solicitare din
ambient - microclimat şi mediu luminos - iar conservarea activă constă în îndepărtarea
agenţilor nefavorabili de contact (praf, emanaţii, agenţi vii) şi adăugarea la nivel molecular a
unor substanţe care întăresc, sporesc sau protejează coeziunea internă.

Conservarea pasivă se poate face atât în expoziţie, cât şi în depozit.


În cadrul conservării pasive în expoziţie, trebuie să se ţină cont de trei aspecte esenţiale:
1. Climatizarea - presupune instalaţii cu reglare automată sau forme de adaptare a
instalaţiilor clasice de termoficare, umidificare, aerisire, ventilare. Baza sistemului de
climatizare corectă înseamnă observarea şi reglarea factorilor de microclimat în mod
permanent şi continuu; schema nu permite însă întotdeauna supravegherea şi controlul
adecvate;
2. Iluminatul corect - din punct de vedere al conservării pasive, aceast lucru înseamnă
evitarea excesului de ultraviolete şi infraroşii, reglare a surselor de lumină, materiale
adecvate, iluminatul fluorescent cu filtru.
3. Mobilierul folosit la expunerea pieselor de muzeu - trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-etanşeitate - vitrinele trebuie etanşeizate pentru că praful constituie o noxă prin
proprietatea sa de a fixa particulele acide sau germenii din atmosferă;
-soliditate şi stabilitate - care se asigură prin detaliile de construcţie, materialele şi
secţiunile folosite; proiectarea mobilierului trebuie să aibă în vedere ca structura să nu
determine tensiuni, solicitări (dispozitivele de etalaj sau acroşare) sau să compenseze pe cele
exterioare (folosirea unor materiale inerte - polistiren, plexiglas);
-confecţionarea lui din materiale compatibile cu exponatele; de exemplu, lemnul este un
material acid (în special stejarul, care prin uscare emană vapori acizi); el poate dezacidificat;
hârtia, cartonul, unii adezivi pot fi de asemenea acizi. Materialele care conţin acid clorhidric
sau sulfuric trebuie eliminate din mobilierul de muzeu.
Conservarea pasivă în depozit presupune de asemenea unele prescripţii:
1. Tipodimensionarea depozitării; organizarea depozitării se face pe materiale, pe tipuri
şi pe dimensiuni, ci nu pe criterii ştiinţifice sau estetice: trebuie făcută economie de spaţiu.
Modulele de depozitare şi variaţia lor sunt determinate, de asemenea, de tipodimensionare.
Depozitul trebuie să fie o încăpere solidă, compactă, cu înălţime relativ mică, deoarece
etalarea modulilor pe înălţime fac dificile transportul şi circulaţia;
2. Caracteristicile modulilor. Modulii de depozitare sunt întotdeauna închişi; pentru
piese de sculptură sau mobilier sunt necesare huse şi platforme individuale;
3. Stocarea materialelor se face cu ajutorul unor dispozitive, amenajări speciale,
adecvate, astfel:
-materialul arheologic în saci sau casete de plastic; când este corodat, sub vid; dacă este
fragilizat, se aşează pe pat de vată;
-fructele, grăunţele, materialul organic se depozitează în casete transparente, tot sub vid;
-covoarele sunt rulate, cu faţa în sus, îmbrăcate în molton;
-stampele, desenele, acuarelele - grafica în general - în mape special confecţionate, cu
file de foiţă japoneză între piese, perfect întinse; mapele se grupează nu mai mult de două, în
casete cu pereţi rigizi; casetele se aşează orizontal pe rafturi sau în sertare, neadmiţând
suprapuneri prea multe (limita de rezistenţă a pereţilor rigizi);
-documentele rare, pe hârtie, se aşează în mape (maximum 20 de piese într-o mapă) şi în
casete cu pereţii rigizi, confecţionate din carton neutru (neacid); într-o casetă se aşează o
singură mapă, pentru ca piesele să nu fie presate; casetele se păstrează în sertare, dispuse pe
orizontală;
Piesele de grafică vor avea următorul paspartu:
- tablourile înrămate - când şasiul nu este bun se va schimba; atenţie deosebită se acordă
proporţionării colţarelor faţă de dimensiunile şasiului. Înrămarea tablourilor va avea următorul
detaliu;
-cărţile bibliofile, de asemenea în casete cu pereţi rigizi;
-textilele, fie întinse orizontal în sertare special confecţionate, neadmiţând decât un
număr restrâns de suprapuneri şi cu bucăţi de textilă moale, izolantă între ele; fie pe cintre sau
umeraşe capitonate, acoperite cu huse din textilă moale, fără suprapuneri;
-tablourile pe panouri verticale, fără să se suprapună sau să se atingă în poziţie de
acroşaj, cu distribuţie echilibrată a punctelor de suspensie;
-există practic un număr nelimitat de cazuri speciale, pentru care se adoptă soluţii
adecvate, bazate pe studiu analitic şi proiectare;
-materialele textile sau din piele nu se vor îndoi; pentru protejarea lor se vor ambala în
foiţă japoneză şi se va controla umiditatea;
-textilele cusute se aşează pe cintre sau pe umeraşe;
-tablourile se vor acroşa pe panouri glisante (grile de sârmă, care au dezavantajul că
imprimă vibraţii) sau pe panouri stabile (mai puţină economie de spaţiu).

Conservarea activă a diferitelor materiale include unele aspecte importante, şi anume:


I. Factorii de deteriorare, între care se numără factorii ambientali, uzura, agenţii
chimici, factorii biologici, acţiunea distructivă a omului, cataclismele naturale etc.
- factorii mecanici intervin sub formă de fricţiuni, tensiuni, presiuni şi tracţiuni în
folosinţa obiectelor. De exemplu, piesele de mobilier şi piesele de piatră sunt supuse
permanent solicitărilor.
- uzura este rezultatul folosirii şi principalul aspect este cel al deteriorării mecanice care
pune în joc rezistenţa obiectului ca întreg. Cunoscute sunt cazurile statuilor de sfinţi care se
tocesc în locul unde sunt sărutate de credincioşi sau a picturilor murale ''roase'' în locurile de
care se sprinjină aceştia;
- agenţii chimici, acizii, intervin atunci când piesele funcţionează într-un mediu
comportând emanaţii acide;
-factorii biologici sunt reprezentaţi de: microorganisme (bacterii), ciuperci şi plante
aprofite, insecte parazitare, rozătoare. Acţiunea bacteriilor este de altfel generală, ele jucând
rolul de catalizator, întreţinând aciditatea necesară mediului. Cele mai virulente sunt
ciupercile, dintre care ''merulius lacrimans'' care preferă lemnul, nu poate fi distrusă decât prin
foc. Lichenul şi muşchiul găsesc uşor un mediu hrănitor, inclusiv pe metal, piatră, lemn sau
textile. Pentru fiecare din genurile de insecte parazitare: cari, furnici, molii sau gândaci, există
mai multe specii, unele extrem de virulente; unele insecte pot trăi vreme îndelungată în stare
larvară. Alte insecte, de exemplu moliile, pot deveni rezistente la insecticide;
-acţiunea omului poate fi intenţionată - şi atunci avem de-a face cu accese aberante sau
criminale - sau neintenţionată -când este vorba de incompetenţa specialiştilor sau a amatorilor
şi poate fi prevenită fie prin prohibirea intervenţiei amatorilor, fie prin respectarea
metodologiei de către specialişti. Acţiunea distructivă a omului nu poate fi combătută însă în
mod eficient decât prin educaţie;
-datorită rarităţii lor, prevenirea cataclismelor naturale a scăpat atenţiei specialiştilor.
Acestea sunt: seismele, erupţiile vulcanice, inundaţiile - şi sunt extrem de periculoae deoarece
combină toate tipurile de solicitări, având caracter anarhic şi geneză naturală.
II. Raportul dintre conservarea activă şi restaurare.
Teoretic, limita dintre conservarea activă şi restaurare este clară, uşor de precizat:
conservarea activă nu modifică forma bunului de muzeu, în timp ce restaurarea - prin întregiri
şi completări - produce forme noi, faţă de stadiul anterior al bunului muzeal (cultural). Fapt
mai important, forma nouă nu este o reconstituire propriu-zisă, ci o remodelare în care
personalitatea restauratorului intervine, în măsură variabilă, punându-şi amprenta. Ori, tocmai
din acest punct de vedere, diferenţa dintre conservare activă şi restaurare se şterge, întrucât, la
un bun muzeal deformat de exemplu, reducerea deformării prin tratamente nu înseamnă
aproape niciodată revenirea la starea iniţială, ci aducerea bunului la o stare intermediară,
hotărât de restaurator şi reflectând capacitatea lui de înţelegere a formei, competenţa lui
profesională şi gustul lui. Cum însă operaţiunile de conservare şi restaurare pot fi
discriminate, primele fiind tratamente, celelalte integrări, o expunere teoretică şi didactică le
poate consacra capitole distincte.
III. Principiile conservării active şi restaurării sunt formulate în Crta de la Venezia
(anexa 1). Cele mai importante pot fi formulate astfel:"
- nici o intervenţie - tratament sau integrare - nu trebuie să dăuneze bunului de muzeu
(primum nori nocere);
- orice intervenţie trebuie precedată de o investigaţie analitică având drept scop
cunoaşterea ştiinţifică a structurii şi stării bunului, adică materialul şi tehnica de producere,
agenţii şi procesele de deteriorare/ degradare suferite de bunul supus intervenţiei;
- orice intervenţie trebuie consemnată analitic şi cronologic, aşa încât să permită
controlul retrospectiv al procedurilor şi să asigure coerenţă intervenţiilor ulterioare;
documentele de conservare activă/ restaurare sunt: jurnalul de restaurare, memoriul de
restaurare, fişa de restaurare, buletine de analiza şi încercări, fotografii în lumini şi medii
radioactive diverse, procese verbale ale comisiilor de avizare şi recepţie;
- orice intervenţie modivicând structura bunului trebuie să fie reversibilă, adică să
permită, printr-un procedeu relativ lesnicios, să se revină la starea bunului anterioară
intervenţiei.
Aceste principii sunt modele de acţiune care sunt repectate cât mai fidel, atâta vreme cât
salvarea bunului nu cere îndepărtarea de ele.
IV. Documentaţia de restaurare se întocmeşte de restaurator şi trebuie să permită
reconstituirea teoretică a procesului de restaurare, aât pentru ca să înlesnească controll
soluţiilor şi procedurilor, cât şi ca să asigure compatibilitatea unor intervenţii ulterioare.
- jurnalul de restaurare este completat zilnic şi trebuie să cuprindă descrierea succintă a
procedurilor şi tehnicilor şi menţionarea precisă a mijloacelor tehnice şi materialelor,
respectiv substanţelor folosite. Aceste document poate fi codificat şi normalizat prin folosirea
unui tezaur de termeni univoci, a unei sintaxe de completare coerenetă şi a unei rubricaţii
adecvate;
- fişa de restaurare cuprinde iniţial descrierea analitică şi cu calitate de diagnostic a
deteriorărilor şi degradărilor bunului, aşa cum ea rezultă din examinarea sistematică a bunului
din buletinele de analiză şi încercări, precum şi din studiile de restituire a formei originale. În
continuare sunt consemnate tratamentele şi procedurile aplicate, în termeni precişi cu caracter
tehnic şi în ordinea succesivă a aplicării. Fişa se încheie cu menţionarea datei şi aprecierii de
recepţie;
- memoriul de restaurare cuprinde: descrierea succintă a obiectului cu încadrarea lui
culturală, cronologică şi stilistică, descrierea stării de conservare şi diagnosticul cu
enumerarea simptomelor şi testelor care justifică, studiul trstituirii formei (şi structurii)
bunului cu justificarea comparativă a propunerii, soluţia de restaurare cu justificarea ei şi cu
descrierea demersului, devizul de materiale şi cheltuieli, aprecierea duratei şi propunerea unor
termene de avizare şi recepţie;
- buletinele de analize şi încercări sunt documente normalizate care specifică în termeni
cantitativi rezultate ale unor proceduri analitice sau de măsurătoare. Ele se anexează, în copie,
la dosarul de restaurare, originalele intrând în arhiva de cercetare;
- fotografiile în lumini şi medii radioactive diverse pot fi: imagini în infraroşu, lumină
galbenă, în raze X. Ele permit detectarea unor materiale specifice precum şi a unor intervenţii
posterioare producerii bunului. După caz, în acelaşi grup de documente trebuie introdus şi
releveul critic al bunului; cu consemnarea convenţională a deteriorărilor - în termeni atât
cantitativi cât şi de natură etimologică;
- procesele verbale de avizare şi recepţie sunt documentele consemnând punctul de
vedere al comisiilor de avizare special constituite şi al căror aviz este obligatoriu pentru
executant. Avizul se dă pe memoriul restauratorului, iar recepţia se poate face pe lucrarea
finită - recepţia finală - sau la diferite stadii ale procesului de restaurare - recepţie parţială.
Aceasta din urmă este solicitată de restauratori mai ales atunci când procesul este extrem de
complex şi comportă apariţia de informaţii noi în decursul execuţiei, impunând modificări/
adecvări ale soluţiei.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

CONSERVAREA ACTIVĂ ŞI PASIVĂ DE MUZEU

-REFERAT-
-RESTAURAREA ŞI CONSERVAREA PATRIMONIULUI CULTURAL-

STUDENT: CONSTANTINA MARIAN