Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie și Filosofie

Aspecte privind mineriada din 1991

Felea Sorin-Andrei
Arheologie
Anul II

Cluj-Napoca 2018
 I. Mineriadele – definirea fenomenului
Mineriadele au fost mișcări sociale violente, de natură politică, fenomene de scurtă
durată. Ca orice mișcare socială violentă, mineriadele s-au extins cu mult dincolo de limitele
temporale ale desfășurării lor, grupuri de interese și organizații care în mod normal nu ar avea
contact direct. În răstimpul mineriadelor s-au aflat față în față mineri și alte grupuri de muncitori,
intelectuali, studenți, țărani, miniștri, președinți, lideri sindicali și jurnaliști. Pe lângă aceste
persoane implicate în mod direct în desfășurarea mineriadelor, se poate spune că pe timpul
derulării lor fiecare cetățean din România s-a aflat într-o manieră implicită și simbolică în
mijlocul evenimentelor, situându-se de o parte și de alta a baricadelor: pro-mineri și anti-mineri.1
Ștefan Augustin Doinaș afirmă că cei care-și imaginează că tulburările sociale, provocate
până acum de câteva ori de minerii din Valea Jiului, au fost accidente punctuale, rezultate
violente ale unui moment anume, sunt niște naivi. La noi există un adevărat climat al
mineriadelor, iar acest climat – punctat în trecut de atacurile întreprinse asupra Capitalei de
oamenii cu ciomege și lămpașe – persistă încă și astăzi: el nu este altceva decât o permanență
latentă a societății noastre.2

II. Mineriada a patra. Contextul izbucnirii evenimentelor

În istoria revoluțiilor anticomuniste din 1989, cazul românesc este tratat în general ca
unul aparte. În România revoluția a îmbrăcat forma violentă, ca o explozie populară
spontană,3firească, până la urmă, pentru o societate închisă, lipsită de condiții favorabile
producerii unei tranziții negociate. Destructurarea regimului comunist din România s-a produs și
ca o consecință directă, într-un registru violent, sub forma unei veritabile implozii, având astfel
datele genetice ale celei mai radicale schimbări politice produse în 1989. Totuși cazul românesc
este remarcat prin caracterul său aparte dat, de această dată, de evoluția paradoxală a procesului
de democratizare postcomunistă.
Alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990, primele de după căderea
regimului ceaușist, sunt cele care au legitimat popular noua construție politică a României post-

1
Alin Rus, Mineriadele. Între manipulare politică și solidaritate muncitorească, Ed. Curtea Veche, București,
2007, pp. 42-43.
2
Ștefan Augustin Doinaș, „Climatul mineriadelor” în Revista 22, nr.3/1999.
3
Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel , Ed. Polirom, Iași,
1997, pp. 197.

[2]
comuniste, în primul rând, noua sa structură guvernamentală. Caracterul special de alegeri
fondatoare4, este întregit de contextul special în care s-au desfășurat și acesta cu contribuția sa
importantă la rezultatele obținute. Alegerile fondatoare, din 20 mai 1990, au fost câștigate detașat
de Frontul Salvării Naționale.
Dominația electorală a FSN a fost reprodusă și în cazul alegerilor prezidențiale: Ion
Iliescu și-a adjudecat poziția de Președinte al României cu voturile a 85,01%, dintre participanții
la scrutin. În consecința acestor rezultate electorale excepționale, guvernul a îmbrăcat forma unui
cabinet monocolor majoritar, primul și, totodată, singurul de acest fel din istoria României
postcomuniste. Condus de Petre Roman, lider alături de Ion Iliescu al FSN, guvernul a primit
încrederea Parlamentului pe 28 iunie 1990, cu 330 voturi pentru și 11 împotrivă.5
Contrazicând logica de funcționare a unui sistem cu partid dominant, guvernul Roman nu
și-a putut duce mandatul la sfârșit, fiind înlocuit după numai 18 luni de la învestire. Mai mult,
înlocuirea sa nu s-a produs pe cale parlamentară, ci ca o consecință directă a unei mișcări sociale
violente, de tip revoluționar, așa cum a fost Mineriada din septembrie 1991.6
III. Desfășurarea evenimentelor
Conflictul de muncă din Valea Jiului, o zonă monoindustrială ce reunea elita de altădată a
clasei muncitoare afectată direct de restructurarea industriei miniere, s-a transformat într-un
adevărat război civil odată cu sosirea lor în capitală, pe 25 septembrie 1991. Timp de patru zile,
Bucureștiul s-a aflat sub stare de asediu, minerii luând cu asalt sediile principalelor instituții ale
statului, în mod special Guvernul, cu intenția declarată de a obține demisia premierului Roman.
Pe 24 septembrie, minerii de la Vulcan au intrat în grevă și au pornit spre București, nu
înainte de a-i agresa pe subprefectul de Hunedoara și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, de
a devasta gara din Petroșani, de a lua sub control trei terenuri și de a comite noi violențe și
agresiuni la Craiova.7
Inginerul Gheorghe Petrică, fost director al minei Barza în perioada ceaușistă, la
momentul mineriadei fiind în anturajul lui Miron Cozma, își amintește cu groază: „ Când am
ajuns în gară, așa ceva n-am mai văzut, ne purta mulțimea pe sus de la biroul de mișcare la biroul
poliției ca să obținem trenurile și să plecăm. S-au format trei garnituri de tren. În gara Livezeni,

4
Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Participarea protestatară vs. Democrație reprezentativă în
România postcomunistă, Ed. Pro Universitaria, București, 2006, p. 42.
5
Ibidem, p. 48.
6
Ibidem, p.49.
7
Alin Rus, op. cit., 2007, p. 180.

[3]
un grup de mineri s-au dat jos din tren și au jefuit un restaurant de la periferia orașului Petroșani,
de unde au venit cu brațele pline de sticle de bere. Mi-am zis că nu merg cu așa oameni la
București și am plecat cu câțiva ortaci pe jos până la Vulcan. Așa am mers 8 km până la Vulcan.
După o escală la Craiova, trenurile cu mineri au ajuns în București. Cei mai mulți dintre
noi credeau că deplasarea la București a avut drept scop rezolvarea unor revendicări sindicale a
căror soluționare a fost refuzată de către premierul Petre Roman. Alții aveau în minte ideea
simplă că au venit să-și apere drepturile, fără a ști însă cu exactitate în ce fel. O parte dintre
mineri au fost folosiți din păcate ca pură masă de manevră, unii dintre ei dezorientați, neștiind,
atunci când sunt întrebați cărui guvern i se adresează sau de ce au venit în capitală. La gara
Băneasa s-a făcut cordon de jandarmi de o parte și de cealaltă, dar noi disciplinați am pornit cu
toții până în fața Guvernului, dar foarte obosiți, am ajuns în Piața Victoriei unde am înnoptat. A
doua zi am continuat scandările dorind prăbușirea regimului Iliescu și a lui Petre Roman. Când
trupele DIAS au apărut, minerii nu au putut să facă față și au fugit majoritatea care pe unde au
putut. Dintre aceștia unii au fugit în parcuri, iar ceilalți s-au regrupat și au ajuns la Palatul
Cotroceni. M-am ascuns în parc și am decis să mă îndrept spre gara Băneasa. Am urcat în tren și
am plecat înapoi spre Petroșani de unde am aflat de la bătrânele din sat că au fost numeroase
victime și 3 morți. Până seara am aflat că în Parlament s-au cerut drepturile minerilor, dar aceasta
era numai o fațadă la faptul că trebuia să cadă Roman, intrarea minerilor consfințind această
decizie.”
Confruntările dintre mineri și jandarmi au continuat și după decesul a trei persoane,
întreaga zi, atât împrejurul sediului Guvernului, cât și în alte zone din capitală. Au avut loc
hărțuiri reciproce între trupele de jandarmi și minerii care se regrupau continuu după ce inițial
fuseseră împrăștiați de militarii forțelor speciale DIAS.
După cel de-al doilea atac al protestatarilor asupra sediului Guvernului, din 26
septembrie, premierul a fost obligat să-și dea demisia, anunțul fiind făcut public, chiar de la
palatul Victoria, de Alexandru Mironov, purtătorul de cuvânt al președintelui Ion Iliescu. Pe 27
septembrie, desfășurarea evenimentelor s-a mutat la Palatul Cotroceni. În fața unei iminente
prezențe a minerilor la palatul prezidențial, Ion Iliescu a demarat consultări cu liderii partidelor
politice în vederea alcătuirii unui nou guvern, dar și în legătură cu oportunitatea unui dialog cu
reprezentanții protestatarilor. Șeful statului și-ar fi dorit ca toți liderii politici să participe la
discuție, dar aceștia au declinat invitația. Aflat sub presiunea străzii, președintele Iliescu a primit

[4]
o delegație a minerilor, condusă de Miron Cozma. Rezultatul dialogului a fost unul consensual.
Cei doi lideri, unul fiind actorul politic al momentului, iar celălalt reprezentantul unui actor
socio-profesional care își revendica poziția dominantă la nivelul societății postcomuniste, deși
sectorul minier se afla într-un declin accelerat, au ajuns la un acord concretizat printr-un
comunicat Iliescu-Cozma, care a pus capăt evenimentelor ce s-au numit mineriada a patra. În
acest comunicat se consemna demisia cabinetului Roman și plecarea minerilor din București.8
În 28 septembrie, minerii părăsesc capitala, lăsând în urma lor 445 de persoane
spitalizate, dintre care 19 mineri și 31 de jandarmi și alți cetățeni au avut nevoie de o spitalizare
mai mult timp și 3 morți, pagube materiale imediate evaluate la 86 de milioane de lei, dar și o
imagine externă extrem de afectată.9
Impresia generală care s-a creat imediat după evenimente și s-a încetățenit ulterior a fost
aceea că minerii au reușit să se impună, iar instituțiile statului, inclusiv trupele de ordine au fost
grav afectate. În acest proces s-a putut ajunge la această imagine că Guvernul își dă demisia, însă
este o punere la dispoziție a mandatului pentru o soluție politică. În orice caz minerii au revenit
în Valea Jiului cu un aer victorios, unii dintre ei purtând ca trofee scuturi, bastoane sau căști de
jandarmi. Alții, mai pragmatici, aduceau cu ei pepeni culeși de pe câmpurile unde trenurile
trebuiau să oprească după ce s-a tras un semnal de alarmă pentru ca minerii să nu vină cu mâna
goală din aventura celei de-a patra mineriade.10
IV. Concluzii
Deznodământul mineriadei, care le-a dat câștig de cauză minerilor, s-a datorat și
documentului care ulterior avea să fie denumit „ Acordul de la Cotroceni ”11, de fapt un fel de
înțelegere între președintele Ion Iliescu și liderul minerilor Miron Cozma, în care se specifica
faptul că minerii trebuiau să părăsească capitala, deși, acest fapt s-a datorat mai degrabă
intervenției trupelor de ordine decât acestui acord. În ciuda acestui final al mineriadei, nici
minerii din Valea Jiului nu aveau să aibă un destin prea fericit în anii următori, mineriada de
toamnă dovedindu-se de rău augur și pentru ei.
S-a discutat adesea în presă și în televiziune ideea unui puci neocomunist, această teorie
având la bază premisa că schimbarea guvernamentală determinată de mineri a fost o acțiune care

8
Alexandru Radu, Daniel Buti, op. cit., 2016, pp. 52-53.
9
Ibidem, p. 54.
10
Alin Rus, op. cit., 2007, p. 210.
11
Ibidem, p. 211.

[5]
a contravenit ordinii constituționale sau cu termen mult mai vehiculat două decenii mai târziu,
contrară statului de drept. Veniți la București cu scopul inițial declarat de a-și exprima
nemulțumirile de factură economico-socială, transformate ulterior în revendicări politice, minerii
au încercat, prin modul în care au acționat, să se substituie autorității publice. Ca și în cazul
descinderilor anterioare din cursul anului 1990, aceștia și-au asumat statutul de forță socială care
vine în capitală pentru a face ordine.12
În lumina acestor considerente, includerea mineriadei din septembrie 1991 în categoria
conceptuală a loviturii de stat are mai degrabă considerente de natură simbolică, decât din
considerente teoretice. În septembrie 1991, România a cunoscut o formă specifică de participare
protestatară ale cărei trăsături principale – caracterul de clasă, caracterul violent și caracterul
ideologic – o apropie de ideea marxistă de revoluție.13
Un efect imediat al mineriadei a patra a reprezentat reconfigurarea guvernamentală.
Înlocuirea cabinetului Roman cu cel al lui Theodor Stolojan a însemnat dispariția tipului de
guvern majoritar într-o singură culoare politică.

12
Alexandru Radu, Daniel Buti, op. cit., 2016, pp. 63.
13
Ibidem, p.65.

[6]
 Bibliografie

Augustin Ștefan Doinaș, „Climatul mineriadelor” în Revista 22, nr.3/1999.

Radu Alexandru, Buti Daniel, Statul sunt eu! Participarea protestatară vs. Democrație
reprezentativă în România postcomunistă, Ed. Pro Universitaria, București, 2006.
Rus Alin, Mineriadele. Între manipulare politică și solidaritate muncitorească, Ed. Curtea
Veche, București, 2007.
Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed.
Polirom, Iași, 1997.

[7]