Pe Un Picior de Plai

Profesorul Vasile N.
TAFTĂ… * la optzeci de ani…
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Profesorul Vasile N. TAFTĂ… * la optzeci de ani…
,,PE-UN PICIOR DE PLAI…”

La 1 mai (26 aprilie) 1929 în familia tânărului preot Nicu Taf-
tă1 din Comuna Vrâncioaia, fostul Judeţ Putna, şi a prezbiterei
Ioana (Nica), s-a născut primul copil, Vasile-Vasilică, aşa cum îl
alinta coana preoteasă şi mai apoi toţi apropiaţii.
Naşterea primului copil a adus o aşa de mare bucurie în casa
tinerilor părinţi, încât aceştia nu ştiau ce nume să-i dea noului ve-
nit pe lume, aşa că ei i-au cerut sfatul preotului Constantin Taftă2,
bunicul copilului. Acesta i-a povăţuit pe tineri să se uite în Calen-
darul Ortodox şi să-i dea copilului numele sfântului din ziua res-
pectivă - Sf. Vasile al Amasiei. Copilul a fost botezat de Neculai
Jechianu, şi el o legendă a Vrancei Arhaice - dascăl şi parlamen-
1
Pr. Nicu C. TAFTĂ (9.05.1905-25.03. 1982), fiul pr. Constantin Taftă,
popa Nicu supranumit şi ,,popa Caval”, pentru talentul extraordinar de a cânta
la fluier şi caval. A făcut seminarul la Roman (vezi ,,Crâmpeie de viaţă”), s-a
hirotonit la 1 decembrie 1928, la Parohia Văsui - Vrâncioaia, apoi s-a transfe-
rat la Negrileşti, unde a slujit până în anul 1960. De la Negrileşti, prin desfiinţa-
rea unui post, s-a transferat la Vizantea, de unde era şi mama sa şi unde a slujit
până la pensionare. Despre preot Nicu Taftă, vezi, ,,Crâmpeie de viaţă”.
2
Pr. Constantin TAFTĂ - popa Cotârlea, (30. 01. 1883-15.08.1938), tatăl
preotului Nicu Taftă. A făcut şcoala primară la Negrileşti, seminarul la Roman,
fiind hirotonit la 21 mai 1904. A slujit la biserica din Văsui, azi Vrâncioaia, apoi
la Negrileşti. În timpul cât a fost preot paroh la Negrileşti, sub conducerea lui s-a
construit biserica nouă din cărămidă, sfinţită în 1939. Biserica din Negrileşti a
rămâne pentru oricine pleacă spre alte zări, un alt chip al casei părinteşti şi al lo-
cului de obârşie.
De oriunde ai privi satul: de pe Dumbrava, de pe Gornit, Moghilă, Tălmaci
sau chiar de pe Vârful Radului, privirea ţi se reazemă de cele două turle albe,
care ţâşnesc spre înălţimi şi care îţi spun că aici locuiesc ai tăi.
6

tar, deţinut politic de comunişti pentru că înfiinţase la Vrâncioaia:

Şcoala Superioară Ţărănească, Căminul Cultural, construise Bise-
rica, înfiinţase Cooperativa ,,Unirea Vrancei”, Camera Agricolă,
Staţia Seismică şi chiar Baia Comunală. Aşa s-a făcut că în aceste
locuri de legendă, în acea atmosferă de bucurie şi surpriză, data
naşterii noului născut a fost trecută în Registrul Stării Civile la 1
mai 1929.
Poate că noul venit pe lume a fost predestinat să devină el în-
suşi, o altă legendă a Vrancei, ajungând peste ani ,,Baciul Vrăn-
cean”, un baci al întregii Românii pentru care ,,oaia năzdrăvană” a
fost sensul vieţii şi muncii ştiinţifice a domniei sale.
Nicu C. Taftă, tatăl viitorului savant, deşi originar din Negri-
leştii Vrancei, era preot la Vrâncioaia pentru că la Negrileşti era o
singură parohie care era ocupată de preotul Constantin Taftă, tatăl
preotului Nicu.
Atunci când s-a înfiinţat a doua parohie, preotul Nicu Taftă a
venit la Negrileşti şi a slujit la Biserica Sfinţii Voevozi1 până în
1960. Aici au venit pe lume ceilalţi copii: Constantin, mort de
mic, Nicolae - inginer, Mircea, mort de moarte năprasnică, acci-
dentat cu o grenadă, Sofia şi Viorica - gemene, Mihai, inginer.
Antroponimul Taftă, din Negrileşti este o adevărată legendă
pentru întreaga Vrance Istorică, dăinuind încă de la începutul sec.
1
PISANIE (1923-1938) Această sfântă şi dumnezeiască biserică cu hramul
,,Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil”, ziditu-s-a din temelie pe loc nou în zilele prea
sfinţitului episcop D. D. Teodosie al Romanului şi al M. S. Ferdinand I al
României, protoereu fiind Petrescu şi preot paroh C. C. Taftă, terminându-se în
zilele prea sfinţitului episcop Lucian Triteanu al Romanului şi al M. S. Carol al
II-lea al României, protoereu al circumscripţiei III Vrancea, fiind Dragomir
Danţiş şi preot paroh Nicu C. Taftă, cu cheltuiala enoriaşilor creştini din Co-
muna Negrileşti şi s-a sfinţit în ziua de 29 oct. 1939. Pictor Th. Zarma din Tur-
nu Severin. Pictura renovată după cutremurul din 1940 de pictorul T. Cuza –
Bucureşti. Zidăria consolidată de Stanislav Migda, 1942.
7

al XIX-lea, de pe timpul ,,Procesului Dezrobirii”1, al procesului pe

care vrăncenii l-au purtat timp de 13 ani (1801-1814), cu boierul
Iordache Ruset Rozovanul, de pe timpul când Costandin Taftă2,
un alt negrileştean dintr-o altă stirpe tăftească, a fost unul dintre
vechilii [avocaţii n. e.] Vrancei.
Din ,,Catagrafia locuitorilor contribuabili şi scutiţi” (1773-
1774), aflăm că numele ,,Taftă”3 nu se mai găsea, în afară de Ne-
grileşti, în nicio localitate din Vrancea, Ţinutul Putnii. Cu trecerea
timpului, în Negrileşti, acest nume de familie a devenit tot mai nu-
meros: 1773=3 familii, 1820=7 familii, 1970=35, iar în 2005 nu-
mărul familiilor cu acest nume, a urcat la 43.
1
În anul 1801, la tronul Moldovei a venit domnul fanariot Constantin Ipsi-
lanti. Uzitând de o cutumă a acestor locuri, că tot pământul era al domnitorului,
Vrancea nefiind danie domnească, a hotărât ca toată Moşia Vrancei să fie dată
vistiernicului Iordache-Ruset Roznovanul, unul dintre cei mai puternici şi mai
bogaţi oameni ai timpului, pentru ,,credincioase slujbe către noi şi către ţară”.
În urma acestei nelegiuiri, simţul dreptăţii, demnitatea şi solidaritatea, cimen-
tate de-a lungul secolelor îi mobilizează în mod admirabil pe vrânceni, în lupta
pentru recâştigarea drepturilor pierdute. Procesul Dezrobirii a căpătat dimensi-
uni epopeice, Vrancea întreagă acţionând ca un singur om, întocmai ca eroii an-
tici. Marele Sfat al Vrancei acţionează cu o eficienţă greu de imaginat în zilele
noastre. Au fost mobilizaţi oameni şi forţe financiare impresionante (75.000 lei
aur), iar în 1814, vrâncenii şi-au recâştigat drepturile, învingându-l pe Rozno-
vanu.
2
Obştea vrănceană, hotărâtă să-l înfrunte pe boier, se obligă să plătească,
în solidar, toate cheltuielile: ,,Adică noi, toati satili din Ocolul Vrăncii, de la Ţi-
nutul Putnei, încredinţăm cu acest zapis al noastru, care mai gios ne vom pune
numili şi degitili în loc de peceţi, la mâna Sfinţiei Sale părintele Şerban Bălan
[din Năruja] şi la mâna Dumisa[l]e Toader Ţârde [din Păuleşti] şi Constandin
Taftă [din Negrileşti], fiindcă ni se luase strămoşeştili moşiile noastre, toate din
Ocolul Vrăncii, de Dumnealui vistiernicul Iordache Ruset, cu cuvânt că ar fi
moşii Domneşti”.
3
Taftă < taftá, taftale = ţesătură de mătase lucioasă şi netedă care produ-
ce, în mişcare, un foşnet caracteristic, bucăţi de atlazuri; (înv) taftă. Din turcul
tafta, polonezul tafta, germ. Taft. Probabil că primul locuitor cu acest nume să
fi fost un negustor pripăşit pe aici, care vindea pânză de mătase (n. e.).
8

Descendent dintr-o familie tăftească de preoţi (preotul Cons-

tantin Taftă, străbunic, pr. Constantin Taftă, bunic şi pr. Nicu Taf-
tă, tată), profesorul Vasile Taftă a făcut şcoala primară la Negri-
leşti, iar liceul la Focşani în vestita cetate a şcolii vrâncene, Liceul
,,Unirea”1, azi Colegiul Naţional ,,Unirea” din Focşani.
Vacanţele şi le petrecea în satul natal, întocmai ca toţii copiii
sătenilor. Deşi era fecior de preot, Vasilică mergea la prăşit, la
coasă, urca la stânele din Munţii Vrancei - Păişele, Goru, Morda-
nu - proprietate a negrileştenilor, dată lor în stăpânire de către Sfa-
tul cel Mare al Vrancei, pentru serviciile aduse de negrileşteni în
Procesul Ieşirii din Boieresc.
Născut în ţinutul de legendă al Vrancei profesorul V. N. Taftă
îşi aminteşte cu duioşie şi cu pioşenie de părinţi, adevărate ,,icoa-
ne din Carpaţi”. Îşi aminteşte cu emoţie nedisimulată, acum la pa-
triarhala vârstă de 80 de ani, de credincioasa, blânda, harnica şi
ambiţioasa mamă a domniei sale, pe care sătenii o numeau ,,leacul
satului”.
La fel ca şi Smaranda Creangă, Coana preoteasă, Ioana-Nica,
îşi îndemna copiii către lumina cărţii. La permanentul şi călduro-
sul ei îndemn - ,,Să mergeţi tot înainte şi să nu staţi la fusta mea!”
-, Vasilică şi ceilalţi fraţi ai săi au răspuns prin muncă asiduă, s-au
realizat profesional, iar între toţi, Vasile a urcat pe culmile cele
mai înalte ale ştiinţei, iar prin profesia aleasă a demonstrat că este,
1
Cea mai veche şcoală publică de stat din fostul Judeţ Putna, s-a în înfiin-
ţat în anul 1831 în Focşanii-Moldoveni. În anul 1866, în urma Legii instruc-
ţiunii publice (1864), dată de Al. I. Cuza, la Focşani s-a înfiinţat Gimnaziul
,,Unirea”, iniţial ,,Al. I. Cuza”, transformat în liceul în 1884 şi devenit, în timp,
unitate de învăţământ etalon a şcolii româneşti. Aici au învăţat mari personali-
tăţi ale culturii şi ştiinţei din ţara noastră: George Beldescu, Ion Diaconu, Ion
Frunzeti, Alec Hanţă, Ion Ionaşcu, Nicolae I. Manolescu, Simion Mehedinţi -
creatorul geografiei române moderne, Ion Mincu - creatorul şcolii româneşti de
arhitectură, Ion Nestor, Ion Pînzaru, rectorul de azi al Universităţii din Bucu-
reşti, N. Al. Rădulescu, Anghel Saligny, Mihail Steriade etc.
9

probabil, unul dintre cei mai vrednici, dacă nu chiar cel mai vred-
nic urmaş al baciului mioritic.
A fost scris în stele ca cel mai mare ,,savant-oier” al nostru să
se nască tocmai în Ţara Mioriţei de unde a plecat apoi să arate lu-
mii întregi cum se cresc şi cum se îngrijesc oile.
Tatăl profesorului Vasile N. Taftă, preotul Nicu Taftă, supra-
numit şi ,,Popa Caval”, pentru darul său de a cânta din fluier şi din
caval, Mioriţa şi Ciobanul care şi-a pierdut oile, era apreciat de
săteni pentru darul său de însănătoşire a copiilor şi a bătrânilor.
,,De la el am învăţat primele doine, am învăţat să cânt la fluier şi
la caval, de la el am învăţat să cânt la strană sau la altar. De la el
am învăţat să cânt Tatăl nostru, varianta Muzicescu, rugă după ca-
re mulţi săteni plecau acasă de la Sfânta Liturghie cu ochii umezi
de lacrimi”.
Locurile în care s-a născut sunt evocate cu multă dragoste şi
duioşie. Lângă icoana părinţilor aşează întotdeauna fără emfază,
Negrileştiul şi Vrancea natală.
,,Negrileştenii au fost, din toate timpurile, oameni întreprinză-
tori, paşnici şi mari meşteri în creşterea ovinelor şi în transforma-
rea laptelui într-o serie de sortimente de brânzeturi foarte gustoase
şi valoroase din punct de vedere nutritiv: caşul dulce, caşul sărat şi
afumat, caşul zburat, brânza de burduf, de putină sau în coajă de
brad, urda, janţul şi jântiţa, untul din lapte de oaie, precum şi pro-
dusul rămas după extragerea untului, denumit ţiţei, o băutură dul-
ce acrişoară, de care, în special, în luna august nu te mai săturai
bând-o”.
După studiile liceale, tânărul Vasilică Taftă ar fi dorit să urme-
ze medicina, dar ,,a reuşit fără loc”. Timpurile erau tulburi, Vasi-
lică era fecior de preot şi nu corespundea la ,,dosar”, dar o expli-
caţie trebuia dată candidaţilor, de către noii stăpâni, şi atunci a a-
părut ideea salvatoare pentru ,,lozincarzi”: ,,Ai reuşit fără loc, poţi
intra fără examen la ASE sau la Drept”, dar tânărul din creierul
10

munţilor nu voia să se facă funcţionar. Reforma învăţământului

din 1948 nu mai dădea voie tinerilor să se înscrie la două facultăţi.
Disperat de situaţia în care se afla, cel reuşit fără loc, s-a dus la
Facultatea de Zootehnie - ,,Ce-o mai fi şi cu zootehnia asta!?” -,
dar nu avea actele, deoarece dosarul era la medicină. Uneori în
viaţă avem ghinioane absurde sau noroc providenţial. A cerut au-
dienţă la decan - fiu de ţărani din Pomârla, Judeţul Botoşani, doc-
tor în ştiinţe agricole la Leipzig -, spunându-i că doreşte, cu orice
preţ să urmeze zootehnia, dar… ,,-Bine mă, spune că te-ai mai în-
scris la o altă facultate. Spune c-am zis eu să te înscrie fără acte”.
Şi aşa a ajuns băiatul preotului Nicu Taftă din Negrileştii Vrancei,
la facultate în capitală, ,,după ce am dormit 4-5 nopţi în Gara de
Nord”. De pregătit pentru examene, în timpul admiterii nici nu
putea fi vorba.
Studiile universitare au fost un lung şir de sacrificii. Deşi a
fost tot timpul studiilor între primii 10, din 120 de studenţi, Vasile
Taftă nu a avut bursă nici un semestru, nu a primit ,,ajutoare pen-
tru studenţi”, deoarece era ,,fecior de preot”, cu toate că tatăl său
avea doar 3-4 ha de pământ neproductiv, iar acasă mai avea de
hrănit încă 5 guri. Preotul chiar nu voia să-l dea la facultate: ,,Tu
nu vezi ce vine în urma ta [fraţii mai mici]?” Stătea în gazdă la
subsolul unui bloc, în condiţii mizere, iar vestita ,,lădiţă cu car-
tofi” pe care îi cocea în sobă sau îi ,,frigea” pe plită, l-a însoţit toa-
tă Facultatea. La absolvire, colegii chiar glumeau pe seama des-
părţirii lui de vestita lădiţă cu cartofi.
Ca să mai mute foamea, din anul II de facultate mergea la
Schitul Darvar de lângă Bucureşti unde era monah un om de mare
bunătate, Lepădatu Inochentie din Comuna Vrâncioaia, fost Vă-
sui, Judeţul Vrancea - unde se născuse Vasilică - de la care primea
câte o porţie de mâncare la două săptămâni. ,,Lepădatu Inochentie
a fost înmormântat la Biserica Cernica, fie-i ţărâna uşoară!”.
La terminarea facultăţii, în 1952, a intrat prin concurs la Insti-
tutul de Cercetări Zootehnice, unde a lucrat până în anul 1962. În
11

anul 1962 a fost trimis ,,în producţie”, lucrând la mai multe Coo-
perative Agricole de Producţie din ţară: CAP Lohancea, CAP Bo-
gheşti din Regiunea Bacău şi CAP ,,Dor Mărunt” din Lehliu, Re-
giunea Bucureşti. Iniţial această trimitere a fost hotărâtă pentru 3-
4 luni, dar s-a prelungit până în anul 1966.
Credem că este de mare importanţă pentru tinerii de astăzi să
înţeleagă timpurile acelor ani, modul în care comuniştii dispuneau
de soarta specialiştilor şi a intelectualilor acestei ţări.
Pentru a i se permite să se înscrie la concursul pentru ocuparea
unui post universitar la Catedra Ovine-Suine a Facultăţii de Zoo-
tehnie, Bucureşti, inginerul şi cercetătorul Vasile N. Taftă trebuia
să ia o ,,Caracterizare” de ,,bună purtare”, de la Conducerea CAP-
ului ,,Dor Mărunt” din Lehliu.
Raionul Lehliu,
Reg. Bucureşti,
11. oct. 1965
CARACTERIZARE
Tov. Ing. Taftă Vasile a fost repartizat de noi la unul din cele mai
mari CAP-uri din Raionul Lehliu, anume la ,,Dor Mărunt”, unitate care
reclamă o activitate intensă din parte celui care dirijează şi răspunde
de sectorul zootehnic.
Trebuie să subliniem, din capul locului, că tov. Taftă V. încă din
primele a arătat un interes deosebit pentru buna desfăşurare a muncii
din sectorul de care răspunde în cadrul CAP-ului, dând dovadă de bun
organizator, de seriozitate, disciplină şi multă experienţă profesională.
Aceste trăsături nu au întârziat să se vadă în rezultatele obţinute în
urma măsurilor tehnico-organizatorice luate odată cu venirea lui în
CAP, atât în ceea ce priveşte sporirea producţiei la animale, cât şi re-
ducerea şi lichidarea mortalităţii la tineretul porcin şi avicol. (…)
Cu bune rezultate, de asemenea, s-a soldat şi reorganizarea îngră-
şătoriei de taurine pe bază de uree şi melasă, după o nouă metodă per-
sonală.
12

De remarcat este şi insistenţa depusă în pavarea şi reamenajarea

interioară a tuturor adăposturilor la taurine, precum şi în introducerea
apei în grajduri şi asigurarea unei bune baze furajere faţă de care a a-
rătat o grijă deosebită, fapt pentru care este apreciat atât de Consiliul
de conducere al CAP-ului, cât şi de masa de cooperatori.
Pe baza rezultatelor obţinute în producţie cât şi a comportării pe
care o are, conchidem că tov. Ing. Taftă Vasile este un cadru bine pre-
gătit şi cu o bogată experienţă profesională, disciplinat şi operativ în
executarea sarcinilor ce-i revin, fapt pentru care suntem de acord cu
prezentarea sa la concursul Ovine-Suine.
Vicepreşedinte al Cons. agricol, Preşedinte CAP,
ss. dr. Luca V. ss. Popa N.
Cercetările şi rezultatele ştiinţifice obţinute de tânărul cercetă-

tor au avut ecouri şi în lumea ştiinţifică occidentală chiar dacă au-
torităţile comuniste aveau grijă ca asemenea lucruri să nu se afle.
Acest lucru a făcut ca Vasile Taftă să fie remarcat de FAO - Ro-
ma, care l-a invitat la Conferinţa din 24-29 martie 1969, pentru a
susţine comunicarea ştiinţifică ,,Foamea de proteină”. În urma a-
cestei participări la conferinţă, dl prof. Vasile Taftă a fost inclus în
Grupul de Experţi FAO-Roma.
Reacţiile de preţuire din Occident au fost tot mai multe. Din
nenumăratele semne de preţuire pe care am avut onoarea să le
văd, voi prezenta doar una, pe care o cred semnificativă în privinţa
piedestalului ştiinţific pe care începuse să urce prof. Vasile Taftă.
INSTITUT NAŢIONAL REPUBLIQUE FRANÇISE

DE LA RECHERCHE AGRONOMIQUE MINISTÉRE DE L’AGRICULTURE
STATION CENTRALE
DE Dr. Ing. V. TAFTĂ
PHYSIOLOGIE ANIMALE Institut Agronomique ,,N. Bălcescu”
78 – JOUY-EN-JOSAS Faculté de Zootehnie, BUCAREST
ROUMANIE
6 mars 1972
13

Cher Dr. Tafta,

J’ai été particulièrement intéressé par la communication que vous
faite au 10 ème Congrès international de zootechnie, sur l’action de
l’alimentation des Brebis sur la densité des follicules pileux des
agneaux.
Je serai très horeux si vous pouviez me communquer les articles
que vous avez publiés sur le même sujet et si vous le pouvez, tous ceux
dans lesquels vous avez traité des toisons.
En vous exprimant dès maintenent mes vifs remerciements, je vous
prie d’agréer, cher Docteur Tafta, l’expression de mes sentiments très
distingués.
J. ROUGEOT
Maître de Recherches
* * *
Despre colegii de facultate şi chiar despre profesorii săi, dl
Taftă nu are cuvinte grele, cuvinte de reproş, cu toate că timpurile
acelea erau derutante. Nu vorbeşte de rău nici chiar Ministerul În-
văţământului care nu i-a recunoscut docenţa pentru că era fecior
de preot. Acest lucru evidenţiază o dată în plus, bonomia şi ome-
nia profesorului, dar şi atmosfera apăsătoare care domnea în me-
diile studenţeşti şi academice, care domnea printre cei care nu fu-
seseră atinşi de ,,ciuma roşie”.
Întrebat de unde a avut forţa să meargă înainte, profesorul Va-
sile Taftă mărturiseşte că tăria neistovită de a merge înainte, în
ciuda tuturor opreliştilor, i-au dat-o educaţia primită în familie,
credinţa în Dumnezeu, la care adaugă cu emoţie nedisimulată, pe
distinsa Doamnă Georgeta, soţia domniei sale, care i-a fost alături,
sprijin ,,la bine şi la rău”, peste o jumătate de veac.
Am avut şi eu privilegiul să văd şi să citesc invitaţii şi scrisori
de mulţumire adresate de instituţii şi de oameni de ştiinţă din stră-
inătate, ei înşişi somităţi în domeniu, care mulţumeau profesorului
pentru contribuţia ştiinţifică adusă prin cercetările şi opera sa,
pentru participarea la diferite congrese şi seminarii. Am avut plă-
14

cerea să-l aud pe dl profesor cântând din caval ,,Mioriţa” şi ,,Cio-

banul care şi-a pierdut oile”, întocmai ca tatăl d-sale, preotul Nicu
C. Taftă, cel supranumit şi ,,Popa Caval”. În cântecul şoptit al
cavalului se cuprinde întreaga Vrance, codrul mângâiat de soare
sau cutremurat de viscol, puhoaiele dezlănţuite sau graiul şoptit al
măicuţei bătrâne care jeleşte soarta baciului vrâncean.
Profesorul care a cucerit lumea ştiinţei se simte solidar cu oa-
menii satului de unde a plecat: ,,De la paşnicii şi harnicii mei con-
săteni am învăţat cum se pasc oile, cum se hrănesc, cum se mulg.
De la ei am învăţat cum se prepară caşul dulce, caşul sărat şi afu-
mat, brânza de burduf şi de putină, urda, jintiţa, şi janţul, untul de
lapte de oaie. De la Ion Neagu (Tăftoiu), Dumitru Apostu (Ho-
gea) şi Dumitru Văsuian, am învăţat cum se face bulzul de brânză
cu mămăligă şi cum se prăjeşte pe cărbuni, iar de la nenea
Gheorghe Chiper am învăţat cum se pregătesc boteiele de oi mân-
zări să urce la vărat pe munţii Păişele, Goru sau Mordanu. De la
fetele şi flăcăii din sat, am învăţat în timpul vacanţelor, să joc
Hora, Sârba, De doi, Bătuta. Tot ei m-au învăţat colindele şi plu-
guşorul sau cum se pregăteşte păstrăvul din apele de munte, în
cetină de brad”.
* * *
La împlinirea a 80 de ani, dl profesor Vasile N. Taftă devine
,,patriarh” şi prin vârstă, pentru că întâistătătorul între bacii ro-
mâni - ,,tatăl oilor-babadag” - este de multă vreme.
La acest ceas aniversar, vă aduc omagiul meu, al tuturor mo-
canilor negrileşteni, vă urez multă sănătate şi… ,,gânduri bune la
duşmani”. Să aveţi viaţă lungă şi luminoasă, să aveţi aceeaşi
bunătate sufletească şi sprinteneală spirituală, în folosul Dumnea-
voastră, al familiei, al ştiinţei şi al naţiei întregi!
Focşani, mai 2009
conf. univ. dr. Costică NEAGU
15

P R O F E S O R U L…
VASILE N. TAFTĂ
16

I). CONTRIBUŢIA TRANSHUMANŢEI

LA RENTABILIZAREA SECTORULUI
OVIN-CAPRIN
Constantin Noica spunea că există în folclorul românesc două
suflete: unul pastoral şi unul agrar. Tot ce ţine de nostalgie, liber-
tate, dor, lirism, se regăseşte în sufletul păstorului. Ţăranul, plu-
garul, are un suflet „stătător”, hotarul satului îi închide universul,
iar acest univers îi este suficient. Îi este teamă de mişcare, de
schimbare, de vise.
Cu toate progresele tehnico-ştiinţifice actuale înregistrate în
domeniul creşterii ovinelor, nu se poate face abstracţie de aportul
economic al practicării în continuare a tehnologiei de exploatare
în transhumanţă a ovinelor de rasă Ţurcană şi într-o măsură mai
redusă a celei Ţigaie (fig. 100). Transhumanţa a devenit o strictă
necesitate în special pentru unele zone montane subcarpatice, lip-
site de suprafeţe corespunzătoare de fâneaţă necesare pentru ierna-
tul ovinelor ca: Novaci, Vaideeni, Poiana Sibiului, Săcelele Braşo-
vului etc., zone în care de altfel s-au pus bazele unei adevărate şi
îndelungate tradiţii de creştere a ovinelor, determinate de impor-
tantele performanţe productive şi de investiţiile reduse.
La baza acestei tradiţii practic stă dezvoltarea unei valoroase
industrii pastorale de prelucrarea laptelui, lânii, pieilor şi cărnii,
destinată cu precădere bunăstării materiale a crescătorilor. De alt-
fel, însuşi Eminescu menţionează că „blândeţea poporului român
îşi are obârşia în buna lor stare pastorală mereu superioară altor
neamuri agricole”, iar G. Călinescu în Istoria literaturii române,
17

subliniază că „balada Mioriţa sintetizează însăşi existenţa pasto-

rală a poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al spa-
ţiului Carpatin”. Practic, această străveche îndeletnicire, având în
vedere că „românul vine din istorie cu păduri şi animale”, cons-
tituie principala sursă de subzistenţă a muntenilor şi de prevenire a
unor eventuale exoduri sociale spre câmpie, oraşe etc. Dar trans-
humanţa, prin peregrinările specifice înăuntrul şi în afara actuale-
lor graniţe ale ţării, prezintă o importanţă nu numai economică
deosebită, ci şi una istorico-socială, deoarece a constituit principa-
la cale de transmitere a numeroase cunoştinţe de geografie, bota-
nică, astronomie, etnologie, medicină populară etc., contribuind
totodată la dezvoltarea conştiinţei naţionale, la etica de convieţuire
paşnică şi de întrajutorare reciprocă, precum şi la unitatea de
neam, limbă şi religie, concomitent cu făurirea strălucitului şi ne-
muritorului folclor naţional fapt care ne îndreptăţeşte să conside-
răm că paşnica şi blânda Mioriţă a reprezentat un factor civili-
zator, de progres.
Practic, transhumanţa reprezintă deplasarea sezonieră a păsto-
rilor cu turmele de animale, îndeosebi de oi, toamna de la munte
la şes (l oct.-1 apr.) iar primăvara de la şes la munte, în vederea a-
sigurării hranei, prin utilizarea pajiştilor naturale şi a unor resurse
furajere secundare. În zonele montane în care satele de oieri dis-
pun de fâneaţă (Vrancea, Buzău, Neamţ etc.), are loc la aceleaşi
date numai o „semitranshumanţă” [transhumanţă internă n.e.],
respectiv, ovinele iernează pe bază de fânuri, frunzare etc., în jurul
satelor, respectiv, la „odăi - târle” situate la circa 6-10 km.
Astfel, de la Sfântu Gheorghe (23 aprilie) şi până la Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai) (primăvăratul), timp de o
lună de zile, oile se întreţin prin păşunat în zonele de deal, pe fâ-
neţele satelor şi comunelor, interval în care are loc finalizarea în-
ţărcării mieilor, măsuratul laptelui şi tunsul oilor. De la Sfinţii
Constantin şi Elena şi până la Sfânta Maria Mare (15 august),
respectiv, 3 luni de zile (văratul), oile sunt conduse pe păşunile
18

alpine unde se mulg de 2-3 ori pe zi, iar laptele este transformat în
renumitele specialităţi: caş dulce, caşcaval afumat de munte [caş
sărat n.e.], telemea, urdă, brânză de burduf, lapte de iarnă etc.,
toate, produse ecologice cu o deosebită valoare nutritivă.
În perioada dintre cele două Sfinte Mării (15 aug.-8 sept.) sau
chiar 26 octombrie (Sf. Dumitru), în unele locuri, turmele coboară
de la munte pentru tomnat în zona fâneţelor de deal pe care le pă-
şunează, unde se mai mulg o singură dată pe zi şi are loc pregă-
tirea pentru plecarea în zona de câmpie-baltă, pentru iernat, în Bă-
răgan, Dobrogea, Burnas, Banat, Câmpia Tisei etc., unde rămân
circa 6 luni de zile, după care reîncepe ciclul de întoarcere la
primăvărat-vărat la munte etc.
Transhumanţa, ca sistem de creştere a ovinelor, este justificată
din punct de vedere economic, ecologic, zootehnic şi sanitar-vete-
rinar. Din punct de vedere social, însă, condiţiile de izolare de fa-
milie, de satul natal, de obiceiuri, la care se adaugă viaţa de zi cu
zi în ploaie, viscole, sute de kilometri parcurşi pe jos, hărţuiala
localnicilor, toate reprezintă o grea povară, o chinuitoare muncă,
momente deosebit de grele pentru fiecare proprietar de oi care
practică transhumanţa.
Pentru îmbinarea mai acceptabilă a economicului cu socialul
ar fi necesară înlocuirea animalelor de povară pentru transport, cu
remorci bine echipate tractate fie de un ARO, fie de un tractor,
care să constituie „casa şi magazia” de materiale contribuind, ast-
fel, la o oarecare îmbunătăţire a condiţiilor de deplasare.
Reconsiderarea transhumanţei ovinelor într-un cadru legisla-
tiv nou, poate propulsa această specie la noi dimensiuni, privind
sporirea efectivelor şi creşterea performanţelor productive ale
acestora, dată fiind imensa rezervă de furaje „grosiere-suculente şi
chiar concentrate” existente în intervalul de timp amintit pe tere-
nul arabil nearat.
Referitor la istoricul transhumanţei, numeroase documente confir-
mă practicarea acesteia încă din cele mai vechi timpuri, în special de
19

către ardeleni şi olteni, care, din mai multe motive, au fost obligaţi de a
migra cu turmele în diferite zone de câmpie pentru căutarea de resurse
furajere.
Între acestea, se numără iernile geroase şi primăverile lungi şi
îndeosebi resursele furajere reduse pentru perioada de stabulaţie,
pe când, de exemplu, în Dobrogea, media pe ultimii 25 ani, în ce-
ea ce priveşte numărul de zile când terenul este acoperit de zăpadă
în strat de 5-10 cm, a fost de numai 14 zile, ceea ce permite păşu-
natul oilor şi în cursul iernii.
Exploatarea ovinelor prin transhumanţă este posibil să fi fost
practicată şi de alte popoare ca de exemplu colonii romani, mai a-
les că în secolul al XIV-lea, în Spania, exista deja o populaţie de
oi Merinos „tranhumantes” faţă de cea „estantes” care rămânea în
jurul localităţilor. Totodată se cunosc drumurile de transhumanţă
ale păstorilor din Carpaţi şi Munţii Dalmaţiei precum şi o demar-
care profesională a păstorilor profesionişti-transhumanţi faţă de
cei sedentari, în majoritate neprofesionişti. De asemenea, docu-
mente din secolele XII, XIII şi XIV arată că populaţia română din
Ardeal a emigrat până în Istria şi Insulele Dalmaţiene din cauza
dezmoştenirii ţăranilor ardeleni de către unguri şi a recrutării obli-
gatorii a tineretului român, de către armatele maghiare. Astfel, în
anul 1844 au iernat 866 turme oi, din care 507 târle au fost în ju-
deţele Ialomiţa şi Brăila. Totodată, mocanii au mai fost atraşi şi de
resursele bogate de hrană ale Dobrogei precum şi de frica servi-
ciului militar la unguri, din care cauză, în anul 1893, oierii tran-
silvăneni au trecut cu turmele lor în Dobrogea, la iernat, însumând
590.411 oi, 3.778 cai, 557 măgari şi 2.412 ciobani, contribuind
totodată şi la colonizarea acestui teritoriu. Cea mai grea perioadă
pentru crescătorii de oi a fost între anii 1952 şi 1955, când în Ro-
mânia s-a interzis, pentru prima dată, transhumanţa pe întreg teri-
toriul ţării, iar toţi crescătorii de oi au fost declaraţi chiaburi, din
care cauză s-a recurs la sacrificarea în masă, a animalelor, la vân-
zarea lor sub valorile reale precum şi la lăsarea acestora ca pradă
20

fiarelor sălbatice. După apariţia Legii 18 (1991), transhumanţa a

continuat să se practice în Bărăgan, Dobrogea, Banat, Bihor, dar
cu turme mai puţine şi cu efective de oi mai mici, datorită res-
tricţiilor legate de regimul juridic al proprietăţii pământului.
Indiferent de sistemul de exploatare, al agriculturii, formele de
relief favorizează continuarea sistemului de transhumanţă şi semi-
transhumanţă, în special a raselor Ţurcană şi Ţigaie în anumite li-
mite, ţinând seama însă de anumite reguli, în special juridice şi
tehnice. Astfel, proporţionalitatea celor trei forme principale de
relief din România este reprezentată astfel: 31% munţi cu etajele
subalpin şi alpin între 800 şi 2.500 m altitudine; 36% dealuri şi
podişuri între 200 şi 800 m şi 33% câmpii şi lunci sub 200 m alti-
tudine. Aceste trei trepte de relief sunt dispuse aproape concentric
sub formă de amfiteatru, respectiv, cea mai înaltă este a Munţilor
Carpaţi, media corespunde subcarpaţilor, dealurilor şi podişurilor
şi cea joasă câmpiilor, luncilor şi Deltei Dunării, suprafaţa de te-
ren agricol (arabil, păşuni şi fâneţe) fiind de circa 23% în zona de
munte; 29% în zona de dealuri şi 48% în zona de câmpie.
Drumurile oilor erau recunoscute ca tradiţionale, deoarece le-
gau zonele de vărat cu cele de iernat, situate la zeci şi chiar sute de
km distanţă. Păstorii români purtători ai turmelor în timpul ano-
timpurilor - vara la munte, iarna la şes -, au dat dovadă de o cu-
noaştere şi o folosire eficientă a drumurilor din ţară şi a resurselor
de furaje. Aceştia erau cunoscuţi sub numele generic de mocani
sau de mărgineni (poienari, jinari), ţuţuieni (din Depresiunea Sibi-
ului), bârsani (săceleni), breţcani, brăneni, novăceni, vaideeni, mă-
ţăoani, rucăreni, vrânceni etc.).
Pe drumurile pastorale ciobanii ridicau cruci de piatră ce ser-
veau la orientarea conducerii turmelor şi aprecierea distanţelor,
care nu se făcea prin km parcurşi, ci prin numărarea zilelor şi săp-
tămânilor de drum; astfel, pe imensele câmpii, pot fi văzute şi as-
tăzi asemenea cruci.
21

După întoarcerea de la iernat, după „mizdritul ramurilor de

salcie” - aprilie, popasul păstorilor în satele natale era de scurtă,
deoarece la mijlocul sau sfârşitul lunii mai erau din nou, cu oile la
munte. Acest „du-te vino” - pendulare, a turmelor între munte şi
câmpie pe trasee fixate din vremuri imemoriale a generat numele
de „drumul oilor” (al lânii, al putinii, sării, drumul mocănesc,
vadul oii etc.) întâlnite frecvent, de altfel, şi în toponimia româ-
nească actuală. În general, drumul oilor a avut dintotdeauna ca
principale coordonate geografice Munţii Carpaţi, Fluviul Dunărea
şi Marea Neagră.
În ceea ce priveşte păstorii transhumanţi, aceştia reprezentau
grupuri sociale de oameni desprinşi şi izolaţi de comunităţile să-
teşti – ciobani mioritici, care făceau faţă tuturor vitregiilor naturii,
uneori chiar şi vitregiilor sociale. Cunoştinţele lor privind topogra-
fia, meteorologia, etnobotanica etc., precum cele despre oi şi des-
pre prepararea laptelui, a cărnii şi a pieilor sunt valabile şi astăzi.
În drumurile lor cu turmele de oi, aceştia treceau peste vaduri
sau poduri de gheaţă sau de vase, ca să evite dezastrele pe care le
puteau provoca o iarnă grea, un viscol, o inundaţie sau un război
ce se putea isca în vastele ţinuturi de iernat etc. Practic, păstorii e-
rau oameni umblaţi care ştiau cum merge lumea, scotocitori şi
hotărâţi în orice clipă la descălecări, oricât de îndrăzneţe sau în-
depărtate erau, ei aduceau în ţară veşti despre politică, armate sau
planuri de năvăliri sau de războaie etc.
Au fost locuri şi timpuri care arată că într-o vreme crescătorii
de oi erau oameni puternici şi bogaţi, fapt care confirmă principiul
că „o ţară bogată în animale niciodată nu va fi săracă” pe când „o
ţară săracă în animale niciodată nu va fi bogată”.
Prosperitatea crescătorului de oi a fost posibilă însă prin adap-
tarea unor sisteme de întreţinere şi exploatare profitabile, în sensul
că toate cheltuielile ocazionale de furajare şi întreţinere erau mai
mici decât veniturile realizate, mai ales că brânza, lâna şi cojoace-
le erau la mare preţ. De altfel, în concepţia acestor păstori persistă
22

ideea că oile sunt „adevărate combine” care adună şi valorifică su-

perior toate resursele agricole, transformându-le în produse valo-
roase: lapte-brânză; lână-stofe; piei-cojoace; carne şi produse din
carne; bălegar - fertilizare ridicată a solului -, pe lângă faptul că e-
le nu poluează mediul şi nici nu necesită investiţii costisitoare pri-
vind adăpostirea şi exploatarea acestora.
Sub raport economic, această translaţie, pendulare între munte
şi câmpie este însă, absolut necesară. Rădăcinile adânci ale trans-
humanţei ovinelor trebuie reactivate, promovate şi perfecţionate.
Funcţia ecologico-economică şi zootehnică a transhumanţei ovi-
nelor include un concept biologic deosebit de semnificativ, aşa
cum reiese din cele şase „A-uri”: aer curat; autofurajare; acumu-
lare benefică (gestaţie, miei, lapte, lână, rezistenţă, sănătate); au-
tofertilizare şi autoprofit, la toate acestea, la timpul prezent şi vi-
itor, se adaugă şi aspectul social de „autoconfort uman” (I. Opriş).
Sub raportul evaluării resurselor furajere din câmpie, cerce-
tările efectuate de Klopfenstein (1978) au stabilit că fiecare kg de
porumb boabe, produce şi un kg de furaje secundare, iar la spe-
ciile de leguminoase, producţia secundară reprezintă 50-65% din
producţia totală. Determinările făcute în România au stabilit că re-
sursele potenţiale de material furajer secundar reprezintă circa 13
milioane tone de coceni de porumb şi circa 1 milion de tone vreji
de leguminoase şi capitule de floarea-soarelui. Sortimentele de fu-
raje din această zonă practic sunt constituite din coceni de po-
rumb, samulastre, mirişti şi porumbişti, vreji de soia, capitule de
floarea-soarelui, culturi duble de porumb după orz şi grâu, precum
şi resturile de boabe în urma recoltării boabelor de porumb, de
soia, de floarea-soarelui etc. La această largă diversitate de furaje,
se mai adaugă şi o importantă valoare nutritivă a lor, aşa cum re-
iese din datele tabelului de mai jos.
Valorile medii nutriţionale
ale principalelor sortimente de furaje secundare
Sortimente de furaje SU UN (%) PBD E. netă
23

(%) (g) (kcal)

Coceni de porumb 87,5 0,38 18-22 628
Vreji de soia 86 0,37 33 491
Capitule de floarea-soarelui 90 0,15-0,32 10-37 664
Paie de lucernă 86 0,33 41 471
Colete de sfeclă 83 0,13 14 176
Samulastră uscată 890 0,38 19 529
Ideea consumului prin transhumanţă direct din câmp cu ovine-

le a furajelor grosiere în perioada de toamnă-iarnă, se soldează în-
totdeauna cu foarte bune rezultate bioeconomice.
Astfel, în condiţiile climatice din zona de câmpie a României,
cu toamne lungi şi zile puţine cu strat gros de zăpadă, cu primă-
veri timpurii, se pot întreţine turme de oi-mame şi tineret ovin
chiar din anul curent, mai ales din rasa Ţurcană, respectându-se
însă, unele norme tehnico-organizatorice, agroecologice, de pro-
tecţia muncii şi sanitar-veterinare specifice transhumanţei.
Din acest punct de vedere, este necesar a se ţine seama iniţial
de contractul de închiriere a transhumanţei în diferite zone de
câmpie-baltă care să cuprindă: suprafeţele de păşunat pe culturi,
termenele de păşunare, dacă există posibilităţi de cazare a ovinelor
şi a oamenilor, de itinerarul turmelor, a actelor de identitate ale
contractanţilor, de valoarea totală pe bază de negociere şi de certi-
ficatul sanitar-veterinar.
Normele de organizare a turmelor trebuie să includă un număr
de 250-300 capete de tineret femel din anul curent şi 450-500
oi-mame. Transportul oilor nu se va face pe geruri de peste -20°C,
pe viscol, ploaie sau pe timp de noapte. În timpul mersului se vor
evita târgurile de animale, oboarele, hanurile etc., folosindu-se, în
mod obişnuit, drumurile cu circulaţie redusă, iar deplasarea mij-
loacelor de transport se va face concomitent cu a turmelor. Toto-
dată, în primele 2 luni (septembrie-octombrie), se va executa mon-
ta oilor pentru care se va asigura câte un berbec la 25-30 oi sau 4
24

berbeci la 100 de oi, respectiv 40 berbeci la 1.000 de oi; berbecii

pentru montă trebuie să fie autorizaţi ca reproducători sub raportul
rasei, sănătăţii, calităţii spermei şi reflexelor sexuale. Totodată, se
interzice monta mieluţelor din anul curent, acestea nerealizând
maturitatea corporală, fapt pentru care turmele de mieluţe vor fi
totdeauna la distanţă de circa un km de turmele de oi, iar parcelele
păşunate de tineret să fie terminate de oile adulte. Păşunarea se fa-
ce în următoarea ordine: dimineaţa porumbiştile, la prânz miriştile
de floarea-soarelui şi de soia, iar seara vrejurile de legume şi sfe-
cliştile. Se interzice cu desăvârşire păşunatul islazurilor comunale,
pajiştilor cultivate, lucernierelor şi loturilor semincere perene.
Din punct de vedere sanitar-veterinar turmele de oi-mame,
berbeci şi tineretul din anul curent plecate în transhumanţă, vor fi
însoţite de certificat sanitar-veterinar de transport pentru animale
vii, în care trebuie să se specifice: numărul, specia şi categoria de
animale; numele proprietarilor turmelor; localitatea de domiciliu;
numărul adeverinţei de proprietate eliberată de primărie; dacă a-
nimalele sunt libere de boli transmisibile şi vaccinate: anticărbu-
nos, contra anaerobiozelor şi agalaxiei, dehelmintizare şi îmbăiere
contra scabiei. În acelaşi timp se recomandă respectarea rutei sta-
bilite, evitarea contactului cu alte turme de ovine şi prezentarea la
locul destinaţiei a medicului de circumscripţie locală pentru a fi
văzute şi luate în evidenţă până la întoarcere. De asemenea, câinii
ciobăneşti însoţitori trebuie să fie vaccinaţi contra turbării şi trataţi
contra viermilor intestinali.
Relativ la normele agricole şi ecologice, se interzice: păşuna-
tul sau culcatul culturilor cerealiere de toamnă (orz, orzoaică,
grâu); cumpărarea şi consumarea de către ovine a cerealelor tra-
tate cu pesticide rămase în câmpurile de însămânţare a porum-
bului, florii-soarelui, grâului, orzului etc.; păşunatul şi consumul
culturilor de toamnă ca: rapiţa, trifoiul, varza furajeră, specii de
plante ce conţin fitohormoni care provoacă avortul embrionar al o-
ilor; staţionările şi popasurile pe malurile râurilor, în apropierea
25

fântânilor, în jurul complexelor zootehnice şi a fabricilor de îngră-

şăminte chimice, a termocentralelor etc. De asemenea, se mai in-
terzice: păşunatul în plantaţiile pomicole şi viticole; călcarea lotu-
rilor semincere de plante perene leguminoase şi graminee, a cultu-
rilor furajere perene precum şi păşunatul din depozitele de gunoa-
ie menajere din jurul marilor oraşe şi din zonele căilor ferate, unde
pe lângă resturile de iarbă, pot exista şi rămăşiţe de îngrăşăminte
chimice, insectofungicide etc. Din partea autorităţilor, se impune
ca toate turmele transhumante, în baza actelor de proprietate, a
certificatelor sanitar-veterinare de transport, a contractului de
transhumanţă şi a itinerarului prevăzut, să fie ajutate pentru ca sis-
temul respectiv de întreţinere prin transhumanţă să aibă efect be-
nefic, atât pentru crescătorii de oi, cât şi pentru naţiune. Turmele
transhumante trebuie să aibă „trecere liberă” atât timp cât nu pro-
voacă stricăciuni. În acelaşi timp, unul sau doi din responsabilii
transhumanţei trebuie să deţină permis de port armă de vânătoare,
mai mult pentru apărare şi paza turmelor, iar câinilor însoţitori să
li se lege de gât „jujăul” cunoscut. Pentru menţinerea calităţii lâ-
nii, se va evita păşunatul oilor în locuri cu scaieţi, ciulini, trecerea
pe drumuri prăfuite şi înnoptarea oilor pe drumuri umede şi mur-
dare. Ca o ultimă recomandare, este necesar ca în timpul fătării oi-
lor, dacă nu există eventuale adăposturi, acestea să se improvizeze
din snopi de coceni, stuf, torâşte etc. „perdele sau tandâre” de pro-
tecţie împotriva vânturilor mai puternice care ar dăuna sănătăţii
mieilor nou-născuţi. De regulă, componenţa convoiului transhu-
mant este constituit din 4 turme de oi-mame a 450-500 capete
fiecare şi 4 turme de tineret în vârstă de 8-10 luni a câte 250-300
capete fiecare, în total 2.800-3.300 capete.
În concluzie, din cele prezentate, rezultă că practicarea în con-
tinuare, a transhumanţei în exploatarea extensivă a ovinelor, în
special din rasa Ţurcană, este necesară în condiţiile geoclimatice
din ţara noastră şi pe deplin justificată din punct de vedere econo-
mic, ecologic şi tehnic, în paralel cu sistemele de tip semiintensiv
26

şi intensiv-industrial a ovinelor din rasele specializate pentru car-

ne, lapte, lână şi pielicele de tip Karakul. De menţionat că recent,
potrivit art. 114 din Regulamentul European nr. 1782/2003 şi nr.
1/2005 „se plăteşte o primă suplimentară pentru contribuţia tras-
humanţei la economia rurală”.Se impune însă aplicarea celor mai
performante tehnici în condiţiile creării de asociaţii de crescători a-
lături de cele familiale şi individuale cu ferme permanente, viabile
şi în suprafaţă de peste 1.000 ha, care să permită mecanizarea, fer-
tilizarea, rotaţia culturilor etc. şi aplicarea unui program eficient de
ameliorare a animalelor din ţara noastră. De altfel, „Carta Euro-
peană a Transhumanţei” subliniază că această formă de exploatare a
ovinelor este sistemul extensiv cel mai evoluat care contribuie şi la
conservarea mediului, având un aport important la economia şi
cultura europeană, fapt pentru care acest sistem trebuie protejat şi
promovat. De ce nu trebuie să se renunţe la producţia de lână?
În ciu-da condiţiilor şi exploatarea ovinelor, în domeniul regle-
mentării preţurilor actuale ale lânii nu s-a întreprins nimic, fiind a-
runcată prin poduri „pentru molii”, fapt care a contribuit direct la
declinul economic al sectorului ovin. După cum se ştie, această
politică de dezinteres oficial, parcă dirijat, a condus practic la ig-
norarea acestui important produs şi, în consecinţă, la o şi mai mare
pauperizare a gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă, deşi s-au succe-
dat în perioada postdecembristă atâtea conduceri politico-adminis-
trative.
Lipsa de profesionalism, de dăruire şi chiar de patriotism, a de-
terminat în mare măsură regresul sectorului ovin. Ba mai mult, şi
foarte regretabil, actualmente unele organe de profil şi chiar de spe-
cialitate consideră lâna - producţia de bază până în 1990 - ca un
subprodus, ca şi ongloanele, coarnele, fulgii palmipedelor sacrifica-
te etc. Se manifestă indiferenţă şi resemnare, declinul evident fiind
pus în principal pe seama efectelor tranziţiei, panaceul general uti-
lizat în permanenţă ca justificare, în loc să se elaboreze soluţii de
redresare a sectorului ovin, atât numeric cât şi calitativ, ajuns în
27

prezent la nivelul anilor ’20, potrivit statisticilor existente. Păcat că

s-a uitat cu atâta uşurinţă şi nepăsare aforismul că „dacă are satul,
are şi statul” bogăţie. De asemenea, s-a uitat că această activitate
milenară benefică a pus bazele unei adevărate industrii casnice,
gospodăreşti de prelucrare a laptelui, cărnii şi îndeosebi a lânii, asi-
gurându-i românului, de-a lungul veacurilor, hrana şi îmbrăcă-min-
tea necesare. Aceasta în afara implicaţiilor social-culturale pozitive,
deosebit de însemnate pentru unitatea de neam, limbă, religie, folc-
lor etc. şi crearea conştiinţei naţionale şi a unei etici de convieţuire
paşnică şi de întrajutorare reciprocă prin sistemul practicării trans-
humanţei.
Se remarcă, mai ales în ultimele circa patru decenii de dinainte
de 1990, că în acest domeniu s-au înregistrat importante progrese
tehnico-economice cantitative şi calitative competitive, ca de e-
xemplu transformarea prin încrucişare cu Merinosul şi o serie de
rase din import a celor circa 85% cu lână grosieră (Ţurcană, Sto-
goşă) în oi cu lână fină şi semifină, reducându-le numeric la 33%.
Acest fapt a contribuit la acoperirea în mare măsură, a necesarului
de materie primă pentru industria textilă din producţia internă, în
afara extinderii unor tehnologii avansate de sporire a producţiei de
carne de tineret ovin îngrăşat etc. Stofele noastre erau competitive
cu cele englezeşti pe piaţa internaţională, iar în prezent le impor-
tăm din Siria, Egipt, Coreea, China, Thailanda etc. cu 750.000 de
lei metrul. În acelaşi timp, importăm lână fină de tip Merinos - spă-
lată şi cardată pe bază de lohn - din Germania şi Cehia cu 6 do-
lari/kg (preluată sub formă brută din Australia cu circa un do-
lar/kg), în timp ce lâna autohtonă abia se mai cumpără cu apro-
ximativ 10.000-17.000 lei/kg. Până în 1990 lâna autohtonă cores-
pundea calitativ cerinţelor industriei textile şi dintr-o dată, peste
noapte, a devenit necorespunzătoare, achizitorii din industria texti-
lă având dezlegare oficială să o importe direct de la producătorii
străini, beneficiind însă de copioase comisioane; păcat că şi pro-
cesul tehnologic deosebit de perfecţionat al industriei noastre tex-
28

tile se găseşte în descompunere, fiind reprezentat numai de câteva

unităţi prelucrătoare de lână.
În consecinţă, numai crescătorul a intervenit în mod voit pen-
tru a nu se lichida această valoroasă specie în ţara noastră, schim-
bând direcţia mixtă de exploatare - lână, lapte, carne - cu precăde-
re pe producţia de lapte, brânzeturile fiind mai scumpe de circa 10
ori faţă de lână. Această orientare predomină şi în prezent şi tre-
buie să rămână prioritară şi în continuare, dacă însă se extinde şi
asupra tuturor raselor, inclusiv a Merinosului - care de la circa 3,5
milioane a ajuns la circa 250.000 de capete! Concomitent asistăm
şi la reţurcanizarea ţării într-un ritm foarte rapid. Într-adevăr, Ţur-
cana este mai rustică, rezistentă şi modestă la condiţiile de viaţă,
dar nu este mai lactogenă faţă de Ţigaie şi Spancă, ţinând seama
că peste 50% din efectiv produce o cantitate de lapte-mamă de sub
40-50 kg/lactaţie din lipsă de selecţie. În cadrul Merinosului de
Palas există o proporţie de 30-35% plusvariante cu peste 80-90 kg
lapte/lactaţie, ce ar putea constitui nuclee separate de selecţie din
care să se reţină berbeci de reproducţie, având în vedere capacita-
tea pronunţată de transmitere ereditară a acestei însuşiri la descen-
denţă, pe lângă aptitudinea pentru producţia de carne, ţinând sea-
ma de gradul lui pronunţat de precocitate, comparativ cu celelalte
rase, Ţurcană şi Ţigaie.
Cât priveşte producţia de carne, şi aceasta a revenit la forma
ancestrală de „consum sezonier”, primăvara, prin masacrarea mie-
ilor de lapte la greutatea de 8-10 kg, iar în sezonul de toamnă prin
sacrificarea ovinelor adulte reformate şi necondiţionate prin îngră-
şare circa 30 de zile pentru a se înlătura mirosul specific amonia-
cal şi îmbunătăţi calitatea carcasei.
De aici rezultă necesitatea reînfiinţării complexelor de îngră-
şare a surplusului de miei de reproducţie peste necesar, până la
vârsta de 5-6 luni şi greutatea de 32-35 kg, precum şi a revenirii
în acelaşi scop la tehnologiile de intensivizare a reproducţiei, care
s-au soldat cu foarte bune rezultate, deoarece ofereau în mod rit-
29

mic, aproape pe întreg parcursul anului calendaristic, carne de ca-

litate superioară pentru consumul intern şi pentru export. Sub a-
cest aspect este însă mai indicat ca la export, în perspectivă, tine-
retul ovin îngrăşat să fie livrat sub formă de carcasă şi nu în viu
deoarece valoarea organelor (măruntaielor), pieilor, intestinelor,
organelor interne, necesare pentru fabricarea unor produse farma-
ceutice, să rămână la intern, ceea ce ar fi mult mal rentabil.
Trebuie spus că orientarea actuală a exploatării ovinelor cu
precădere pentru producţia de lapte impusă de piaţa liberă, deci de
crescători şi mai puţin sau deloc de către specialişti, se răsfrânge
pozitiv şi asupra creşterii producţiei de carne atât prin sporirea e-
fectivelor, cât şi a sporului zilnic de greutate. Astfel, dacă oile-ma-
me dispun de suficientă cantitate de lapte în perioada de alăptare,
se previne şi mortalitatea prin inaniţie a mieilor, mai ales a celor
proveniţi din primipare cu producţii reduse de lapte; se salvează
gemelarii şi orfanii, se intensifică energia lor de creştere corporală
şi se îmbunătăţeşte (măreşte) desimea fibrelor secundare de lână
în primele luni după naştere, când alimentaţia de bază o constituie
laptele matern. Iată de ce laptele are importanţă nu numai comer-
cială, ci şi biologică, cu influenţe directe asupra economicului.
Revenind la producţia de lână, din punct de vedere textil a-
ceasta, niciodată şi nicăieri, nu va putea fi înlocuită integral de fi-
brele sintetice, ci numai în anumite proporţii (tergalurile etc.). da-
torită superiorităţii însuşirilor ei fizico-chimice, igienice, de con-
fort şi tehnologice, consecinţă a complexei sale compoziţii chimi-
ce şi structuri histologice. Se ştie că într-un costum sau o cămaşă
din fibre sintetice, iarna cu greu suporţi frigul, iar vara căldura.
În prezent, în afara utilizării lânii în industria textilă, aceasta -
datorită proprietăţii ei de bună termoizolatoare - îndeosebi în ţările
calde este folosită şi la capitonarea pereţilor caselor de locuit, re-
nunţându-se la poliuretan şi alte materii sintetice în acelaşi scop.
Deci, vrem, nu vrem, oaia are şi lână, deoarece în prezent nu
s-a creat de către specialişti nicio rasă „cheală” de oi, spre părerea
30

de rău a unora. Atunci de ce să nu-i ameliorăm precocitatea, po-

tenţialul lactogen, capacitatea reproductivă, cantitatea şi calitatea
lânii prin selecţie şi diferite încrucişări cu rase de import, conform
cerinţelor pieţei, în cadrul structurii de rasă şi a „hărţii lor de zo-
nare”, care trebuie reactualizate.
Pentru informare-documentare este necesar să se cunoască în ce
constă, în mod succint, superioritatea fibrelor de lână faţă de cele
sintetice. În primul rând, printr-o structură morfologică alcătuită din
rădăcină şi tijă asociata cu glande sebacee şi sudoripare - care îm-
preună formează usucul necesar protecţiei fibrelor -, muşchiul arec-
tor pili şi vase de sânge la nivelul papilei dermice a rădăcinii. Tija
de la exterior spre interior este formată din stratul cuticular sau sol-
zos constituit din exocuticulă şi endocuticulă, cu rol de protecţie fa-
ţă de agenţii fizici externi (soare, ploi, vânturi etc.) şi care participă
şi la gradul de împâslire a fibrelor în ţesătură, de luciu şi mătăsozi-
tate a acestora. Urmează stratul cortical sau scoarţa fibrei, alcătuită
din macrofibrile şi protofibrile fuziforme, dispuse longitudinal (axi-
al) sub formă de funie semicilindrică răsucită (orto şi paracortex),
cu proprietăţi fizico-chimice diferite, totul inclus într-un material
proteic de cimentare (matricea) care imprimă fibrelor însuşirile de
rezistenţă (la tracţiune, răsucire, îndoire), influenţând gradul de du-
rabilitate al ţesăturilor şi extensibilitatea după care urmează stratul
medular - prezent numai la fibrele grosiere, plin cu aer şi cu rol ter-
moizolator -, alături de spaţiile intercelulare ale cortexului.
Sub raport biochimic,constituentul de bază îl reprezintă chera-
tina, alcătuită din 22 de aminoacizi îndeosebi din grupa sulfhidri-
lică, sub forma de catene polipeptidice, ce participă la procesul de
multiplicare celulară, de creştere în grosime şi lungime a fibrelor.
Particularităţile de structură şi compoziţie chimică, neîntâlnite
la fibrele sintetice, conferă lânii permeabilitate la razele ultravio-
lete necesare organismului; termoizolaţie, care permite păstrarea
temperaturii organismului transpirat; higroscopicitate; bună izola-
31

re împotriva zgomotelor; filtru pentru apele reziduale poluante;

dificultate la aprindere, fiindcă arde greu în contact cu focul; ter-
mostabilitate (suportă fără a se degrada temperaturi de până la
100˚C la călcarea cu fierul); capacitate de împâslire prin pinoarea
ţesăturilor; tuşeu plăcut de tip catifelat; şifonabilitate redusă şi
purtabilitate crescută; facilitate la scurgerea electricităţii statice;
stabilitate pronunţată faţă de acizi şi oxidanţi şi instabilitate faţă
de soluţiile alcaline. Iată de ce lâna de bună calitate nu poate fi în-
locuită integral de fibrele sintetice, a căror materie primă de pro-
ducere actualmente s-a şi scumpit.
Se pot totuşi reproşa lânii unele defecte ereditare şi dobândite,
urmare a lipsei de selecţie şi condiţiilor necorespunzătoare de în-
treţinere a ovinelor, ca: fibre pigmentate în cojocul alb; fibre îm-
pâslite, friabile, neuniforrne; însemnări (cănire) cu smoală, vopse-
le uleioase, păcură etc.; lână cu scaieţi şi alte resturi vegetale, în-
gălbenită, gâtuită, subtunsă, usuc de proastă natură sau alterată,
urmare a unei depozitări necorespunzătoare.
Aceste defecte măresc consumul specific pe unitate de produs
textil prin ruperi, segmentări în timpul prelucrării industriale, ast-
fel încât în unele cazuri dintr-un kilogram de lână brută, nespălată,
rezultă circa 250-300 grame de lână curată şi sănătoasă, deci fir
tors, fapt pentru care şi preţurile trebuie să fie diferenţiate.
De aceea, este necesară revenirea la achiziţionarea lânii pe ba-
ză de randament la spălare şi la examinarea fizico-mecanică dacti-
loscopică a fibrelor privind: fineţea, lungimea, uniformitatea, re-
zistenţa, gradul de impurităţi şi calitatea usucului, urmând ca plata
să se facă în raport cu cerinţele industriei textile.
În concluzie, la cele arătate, se impune aplicarea şi respectarea
unor măsuri ca: ● Exploatarea ovinelor din ţara noastră trebuie să
rămână mixtă, respectiv pentru carne, lapte şi lână fină, semifină
şi grosieră, întrucât nu există antagonism fiziologic în dezvoltarea
acestor trei producţii pe acelaşi organism, în condiţii stimulative
32

de hrănire. ● Valorificarea variabilităţii individuale pronunţate a

producţiilor care, prin control individual al plusvariantelor, pot fi
izolate şi înmulţite în importante nuclee de selecţie. ● Relansarea
întregii game de metode şi tehnologii de sporire numerică mai ales
a producţiilor pe cap de animal, având în vedere nivelul real al
potenţialului biologic al raselor din ţara noastră şi trecerea treptată
la sistemul de întreţinere intensivă cu rase precoce perfecţionate
pentru carne, lapte, lână fină şi semifină, mai ales în zonele de
câmpie. ● Reactualizarea hărţii de zonare a raselor în funcţie de
condiţiile geoclimatice, particularităţile biologice şi cerinţele pie-
ţei care să amplaseze Merinosul românesc (de Palas, de Transil-
vania) în zona de câmpie, cu precipitaţii atmosferice anuale de sub
500-550 mm, a rasei Ţigaie în zona colinară cu 600-700 mm, a
Ţurcanei în zona montană cu peste 700-800 mm şi a Karakulului
în nordul şi centrul Moldovei, cu 500-700 mm precipitaţii atmo-
sferice. ● Importul de rase precoce de oi pentru: carne (Texel,
Suffolk, Merinofleisch); lapte (Awassi, Friză Lacaună); prolifice
(Finishlandrace, Border-Leicester) şi de capre (Saanen şi Alpină
franceză), începând chiar din anul 2008 cu finanţare din subven-
ţiile modeste alocate speciei ovine. ● Pentru o mai rapidă redre-
sare numerică şi calitativă a ovinelor, se impune crearea urgenţă a
cadrului organizatoric reprezentat de asociaţii de crescători cu fer-
me permanente, având statut cu personalitate juridică, la care să a-
dere crescătorii pe bază de contract în care să se prevadă respec-
tarea dreptului de proprietate individuală, colectivă şi de succe-
siune, precum şi reinvestirea unei părţi din profit în procurarea de
animale de rasă, dotarea cu diferite utilaje, aplicarea unor pro-
grame reale de ameliorare a ovinelor etc.
Actuala formă ancestrală de preluare a ovinelor de la propri-
etari după înţărcarea mieilor şi tunderea în lunile mai-iunie şi îna-
poierea lor în octombrie-noiembrie nu este cea preconizată şi ne-
33

cesară aplicării unui eficient program de ameliorare, ci numai un

fel de „întovărăşire tradiţională”.
În scopul creării asociaţiilor dorite, dată fiind existenţa încă a
mentalităţii de neîncredere în rândul ţărănimii noastre, în general,
care confundă aceasta cu revenirea la C.A.P.-uri, este necesară al-
cătuirea unui număr de tipuri de proiecte de statut de către judeţele
mai reprezentative; acestea să fie apoi centralizate şi discutate pâ-
nă la nivel de comună-sat cu crescătorii, în vederea lansării unei
forme definitive de statut unic, valabil pentru toate asociaţiile din
ţară, sub coordonarea unei Agenţii Naţionale cu filiale judeţene.
● Revizuirea urgentă a preţurilor de vânzare a lânurilor la nivelul
pieţei, ţinând seama de cheltuielile pentru obţinerea unui kilogram
de lână şi de evoluţia suprascumpirii furajelor, în sensul că un kg
de porumb boabe costa până în 1990 1-2 lei, iar lâna 10-12 lei şi
invers în prezent, acelaşi porumb costă 4.000-5.000 lei/kg, preţul
lânii rămânând aproape la acelaşi nivel. Această situaţie trebuie
însă decisă numai împreună cu principalii reprezentanţi ai indus-
triei textile prelucrătoare, care încă au mai rămas în activitate,
deoarece reprezintă singura cale mai eficientă de rezolvare, sau
prin recurgerea la subvenţionarea de către stat, dacă bugetul actual
o mai poate permite. ● Se impune repartizarea echitabilă şi simul-
tană a subvenţiilor pe fiecare specie de animale, deoarece ovinele
reprezintă o importantă componentă a zootehniei, acordându-li-se
acelaşi interes tehnico-economic specific. De aceea, pentru o mai
rapidă redresare a sectorului respectiv, trebuie să se renunţe la a-
titudinea de indiferenţă şi nepăsare a unora, acţionându-se cu mai
mult curaj, profesionalism şi dăruire în special de către unii factori
de decizie.
Fie ca în anul 2009 să se găsească înţelegerea şi soluţiile nece-
sare pentru rezolvarea acestei probleme spinoase şi foarte impor-
tantă din punct de vedere socio-economic atât pentru crescătorii
34

de ovine, cât şi pentru revigorarea sectorului respectiv, cu impli-

caţii asupra dezvoltării industriei textile şi a economiei naţionale.
II). IMPLICAŢIILE ECOLOGIEI ÎN ZOOTEHNIE

ŞI ÎN ÎMBUNĂTĂŢIREA
MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
În contextul actual al creşterii demografice şi al exigenţei faţă
de nivelul de viaţă, al crizei de energie şi acţiunilor distructive în
plină ascensiune a poluanţilor, rolul ecologiei ca ştiinţă biologică -
strâns legată de cunoaşterea interrelaţiilor dintre organisme şi me-
diul lor de viaţă, respectiv dintre biotic şi abiotic - este din ce în ce
mai important pentru productivitatea agrozootehnică şi sănătatea
oamenilor. Astfel, în condiţiile dezvoltării atât a agriculturii, cât şi
a zootehniei, ecologia (gr. oikos = casă, gospodărie, mediu încon-
jurător şi logos = studiu, ştiinţă, cercetare) trebuie să constituie un
instrument de sporire a producţiilor şi, în acelaşi timp, de conser-
vare a mediului ambiant, având în vedere că ea studiază influenţa
mediului asupra tuturor manifestărilor vitale cu preconizarea mă-
surilor de îmbunătăţire a climatului şi solului. Prin respectarea le-
gilor ecologice se menţin şi ameliorează ecosistemele şi se prote-
jează echilibrul mediului, având în vedere repercusiunile biologice
- destl de pronunţate - urmare a activităţii, uneori agresive, a oa-
menilor legată de defrişări, eroziune, chimizare exagerată, dega-
jare de fum şi gaze industriale etc.
De aceea, se impune existenţa unei concordanţe între legile e-
cologice bazate pe sursele de materie organică şi interrelaţiile eco-
sistemice care, de regulă, dispun de o anumită stabilitate şi circu-
laţie internă a materiei, transformabilă în substanţă şi energie. În
ceea ce priveşte ecosistemul, acesta reprezintă un ansamblu for-
mat din totalitatea vieţuitoarelor şi biotop (spaţiu delimitat în care
trăiesc şi se dezvoltă) formând o anumită biocenoză (pădure, bal-
tă, fâneaţă etc.). Între aceste două componente ale ecosistemului
35

se instalează relaţii sistemice, respectiv de interdependenţă, îndeo-

sebi de natură trofică. Nicio populaţie nu poate trăi în afara circu-
itului, legăturilor trofice (de nutriţie) cu altă populaţie, aceste re-
laţii fiind determinate de „producători” (biomasa produsă de sol),
„consumatori” (animale) şi „descompunători” (bacterii, fungi etc),
care transformă dejecţiile animalelor şi resturile vegetale în subs-
tanţe organice şi minerale specifice cedate biotopului, îmbogăţind
deci solul în humus. După cum se ştie, solul este suportul material
vital al vegetaţiei care, sub diverse forme, prin conversie, se trans-
formă apoi în produse animale.
Aceste relaţii pot fi: neutre, când două populaţii nu se influ-
enţează direct; concurente (de competiţie) deoarece luptă pentru
aceleaşi resurse trofice; de protocooperare, care sunt complemen-
tare, ca de exemplu păşunatul ovinelor după sau împreună cu bo-
vinele, la care se mai adaugă şi alte tipuri de relaţii, cum sunt cele
de mutualism, comensalism, amensalism, parazitism.
În ecosistemul natural structura trofică se menţine însă pe bază
de autoreglare, iar în cele agrozootehnice rolul regulator îl are o-
mul, în caz contrar apare dezechilibrul care dirijează, în primul
rând, procesul de reproducţie, în funcţie de resursele de fitomasă,
de cerinţele economice, condiţiile pedoclimatice şi de relaţiile
dintre specii. În acest caz, selecţia naturală şi artificială constituie
deci un factor limitativ, respectiv de prevenire în principal a unor
eventuale suprapopulări. Prin urmare, în natură, speciile dintr-o
biocenoză sunt dependente de hrana oferită de mediu (biotop),
stabilindu-se deci între ele relaţii pe bază trofică.
Practic, populaţia (ecotipul) este formată din totalitatea indi-
vizilor unei specii vegetale sau rase de animale care trăiesc pe un
teritoriu bine delimitat, cu origine comună şi însuşiri ereditare
proprii, alcătuind o unitate funcţională şi reproductivă legată di-
rect de particularităţile ecologice ale biotopului, care influenţează
direct dezvoltarea nivelului productiv şi comportamentul ei. Sub
acest aspect, populaţia de ovine Merinos de munte din zona Bra-
36

şovului este destul de concludentă, ca şi cea Ţurcană de la No-

vaci-Vaideeni, Poiana Sibiului etc.
Cu deosebire de structura biotopului, care include toţi factorii
abiotici (geografici, climatici, poluanţi etc.), structura biocenozei
este reprezentată de o multitudine de populaţii ce aparţin unor spe-
cii diferite, generând deci o diversitate mai mare de vieţuitoare. În
această situaţie legăturile dintre comunităţile vii cu mediul abiotic
sunt deci legături „sistemice”, respectiv de influenţare reciprocă în
sensul că biotipul furnizează energie şi substanţă biocenozei care,
la rândul ei, prin intermediul producătorilor, sintetizează materia
organică preluată apoi de către consumatori (animale). Cunoaşte-
rea specificului biocenozei prezintă o importanţă deosebită în spe-
cial în cazul procesului de aclimatizare sau reaclimatizare a unor
plante sau animale de interes economic, precum şi în elaborarea
unor măsuri de profilaxie în lupta contra dăunătorilor. Prin urma-
re, principalii componenţi ai ecosistemului sunt biocenoza (mate-
ria vie) şi biotopul (materia nevie), iar totalitatea ecosistemelor
formează biosfera, respectiv ansamblul forţelor, inclusiv compo-
nentele atmosferei, care acţionează asupra unei fiinţe.
De subliniat că în relaţia sol-plantă-animal-om se manifestă în
permanenţă fenomenul de „entropie” (de transformare, dezorga-
nizare a materiei). Astfel, compuşii organici simpli din humus (pă-
mânt) cu grad redus de organizare se transformă în biomasă - cu
ajutorul energiei solare (fotosinteze) şi a factorilor prielnici de
climă - valorificată apoi de animale care o transformă în substanţă,
respectiv în produse şi energie cu eliminare de cataboliţi. În acest
sens, degradarea solului înseamnă pierderea de energie şi generare
de entropie, ca în cazul energiei incluse în cenuşă sau a unei roci
în descompunere sub acţiunea temperaturii, aerului, ploilor, a unor
vieţuitoare etc. În final, organismele se hrănesc cu entropie negati-
vă, în sensul că alimentele consumate au un grad de organizare
mai ridicat şi entropie mai scăzută decât cataboliţii rezultaţi din
procesele metabolice. Tot sub acest raport, utilizarea excesivă a
37

îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor duce la fenomene de po-

luare care implică pierderi entropice, ca şi unele măsuri tehnice
necorespunzătoare (D. Şchiopu, 1997). Ca măsură antientropică
este efectuarea rotaţiei culturilor, realizată fără consum suplimen-
tar de energie şi previne apariţia dăunătorilor şi oboseala solului.
Creşterea animalelor reclamă o mai mare diversitate a cultu-
rilor, fapt care, din punct de vedere ecologic, contribuie la preve-
nirea dezvoltării dăunătorilor şi la creşte-rea fertilităţi solului, mai
ales atunci când intervin soiurile de leguminoase care absorb a-
zotul din aer şi-l depozitează în mare parte, în rădăcinile lor care,
în urma descompunerii acestora de către microorganisme tip detri-
tofage, îmbogăţesc humusul în substanţe nutritive.
Prin urmare, animalele nu mai sunt „un rău necesar”, ci ele,
practic, participă la circuitul biologic al materiei, pe lângă cele-
lalte avantaje economice. Dată fiind importanţa biologică şi în fi-
nal, economică a factorilor ecologici specifici biotopului respec-
tiv, aceştia trebuie să stea la baza zonării culturilor şi animalelor,
în funcţie de particularităţile lor biologice şi condiţiile pedoclima-
tice, fapt care determină o eficientizare maximală a exploatări ce-
lor două sectoare. Prin urmare, dezvoltarea activităţii agrozooteh-
nice nu trebuie să distrugă baza ecologică ci, dimpotrivă, să o
menţină şi amelioreze în vederea obţinerii unei productivităţi ridi-
cate şi produse nepoluate prin practicarea unor cicluri nutriţionale
trofice închise, urmare a aplicării unor tehnologii corespunzătoare.
În acest mod este posibilă şi conservarea resurselor, în special a
celor epuizabile, ca rase de animale sau soiuri de plante deţină-
toare de gene care conferă rezistenţă la factori ecologici diferiţi
(condiţii climatice, boli etc.), greu recuperabile dacă pier. Astfel,
ecologizarea agrozootehnică poate asigura un echilibru dinamic
între ecosistemele respective şi mediul ambiant necesar protejării
faunei şi florei, cu un consum raţional de energie fosilă, în condi-
ţiile menţinerii fertilităţii naturale a solului şi păstrării sănătăţii oa-
menilor. În acest sens, prognoza ecologică conferă soluţii care să
38

impună integrarea raţională a unor tehnologii agrotehnice nepolu-

ante şi eficiente, care să asigure realizarea de producţii superioare
şi să protejeze biosfera şi sistemul viu în întregime. În raport cu
dezvoltarea zootehniei şi în general a agriculturii, pe lângă efec-
tele pozitive, s-au înregistrat şi efecte bioeconomice negative. Ast-
fel, defrişările masive ale pădurilor şi păşunilor au determinat de-
şertificarea unor întregi zone teritoriale, urmată de modificarea
climatului, solului şi vegetaţiei care, la rândul lor, au provocat
inundaţii, eroziuni, colmatarea lacurilor etc.
Suprapăşunatul, irigaţiile neştiinţifice, industrializarea pronun-
ţată, utilizarea exagerată a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi
a substanţelor biostimulatoare, precum şi concentrarea zootehniei
în unităţi specializate cu efective foarte mari, fără a lua măsuri co-
respunzătoare, îndeosebi de microclimat şi colectare şi valorifica-
re a dejecţiilor animalelor, conduc la disfuncţionalităţi care depă-
şesc limitele ecologice şi pot dezechilibra ecosistemele. În acelaşi
timp, zootehnia a devenit o mare consumatoare de energie pentru
mecanizare, chimizare, irigarea culturilor furajere şi prelucrarea
produselor; poluantă prin descompunerea dejecţiilor şi remanenţa
unor pesticide în produsele alimentare etc. Totodată, creşterea ta-
sării şi diminuarea activităţii biologice a solului influenţează, de
asemenea, negativ mediul ambiant.
Practic, mediul este constituit dintr-o multitudine de „factori
de mediu” (climatici, tehnici, economici, ecologici, organizato-
rici), care se răsfrâng asupra comportamentului şi performanţelor
productive ale animalelor. Uneori mediul are o pondere mai mare
decât însăşi baza ereditară, mai ales atunci când unii factori ai săi
sunt asimilaţi şi transformaţi în condiţii proprii de existenţă, fără a
deveni intens limitativi. Pentru perspectivă, prognoza ecologică
preconizează: utilizarea resurselor regenerabile, de exemplu ener-
gia radiantă; sporirea producţiei prin ameliorarea genetică a rase-
lor de animale; perfecţionarea tehnologiilor; organizarea raţională
39

a asolamentelor şi a rotaţiei culturilor, punându-se un accent

deosebit pe circuitul permanent al leguminoaselor în ecosistem.
De aceea, pentru menţinerea echilibrului ecologic, diversifica-
rea şi dezvoltarea culturilor furajere îmbunătăţesc structura şi cali-
tatea solului prin fertilizare, fapt pentru care într-un asolament, le-
guminoasele trebuie să reprezinte minimum 12-15% din suprafaţa
arabilă, putând asigura circa 65% din proteina necesară animale-
lor, pe lângă aportul biologic în lupta contra dăunătorilor, prin în-
treruperea ciclurilor de înmulţire şi de reducere a folosirii pestici-
delor. De asemenea, pădurile păşunabile, culturile succesive, rezi-
duurile agricole, solele ameliorare şi pajiştile pot asigura o bună
fertilizare a solului şi materiile prime necesare sporirii producţiei
animaliere. De altfel, producţia animalelor se bazează în mod deo-
sebit pe fluxul de energie şi substanţele primite de la „producătorii
primari”, respectiv de la plantele verzi pe care le redă omului cu
valoare biologică crescută. Însuşi omul este considerat o compo-
nentă a ecosistemelor, dar şi modelatorul de bază care stăpâneşte
legile biologice de care depinde evoluţia fiecărui sistem.
Toate aceste elemente participă practic la protecţia mediului,
fiind necesare pentru a preveni dezechilibrul ecologic care poate
duce uneori la schimbări ireversibile şi dăunătoare existenţei vie-
ţuitoarelor. Exemple de deteriorare a condiţiilor normale de mediu
sunt: dioxidul de carbon rezultat din arderile combustibililor fosili,
diminuarea asimilaţiei clorofiliene prin defrişarea pădurilor şi
păşunilor; ploile acide provenite din amestecul apei ploilor cu ga-
zele şi particulele din fumul termocentralelor şi furnalelor; polua-
rea apelor; deprecierea stratului de ozon cu rol de protecţie contra
razelor ultraviolete; schimbarea compoziţiei spectrale a luminii
din cauza pulberilor din biosferă; poluarea prin fluor care duce la
fragilizarea oaselor; efectul de seră cauzat de surplusul de CO2
care face ca razele infraroşii să fie reflectate în spaţiu determinând
încălzirea continuă a atmosferei; experienţele nucleare şi acciden-
40

tele de tip Cernobâl; poluarea cu plumb provenit din eşapamentele

maşinilor, ce afectează vegetaţia şi sănătatea omului; adminis-
trarea chimicalelor pe apele îngheţate care ulterior ajung în râuri
etc., constituie, de asemenea, importante şi grave surse de deterio-
rare a echilibrului ecologic.
De remarcat că la toate acestea se mai adaugă şi defrişarea ac-
tuală a pădurilor, important filtru de purificare a aerului, de produ-
cere a oxigenului, de menţinere a debitului izvoarelor şi râurilor,
de reducere a vitezei vânturilor, în afara funcţiilor economice de
asigurare a materiei prime pentru nevoile industriei şi gospodă-
reşti. În general, pădurile, indiferent de mărime, reprezintă cel mai
însemnat factor de protecţie a mediului şi o garanţie a menţinerii
echilibrului ecologic şi un eficient regulator economic şi social al
societăţii, a mediilor agrozootehnice, forestiere şi habitatelor ur-
bane. De asemenea, la acest echilibru participă în măsură aprecia-
bilă atât fauna sălbatică cât şi cea domestică, respectiv erbivorele,
prin valorificarea în special a pajiştilor alpine, cu respectarea re-
gulilor silvice de protecţie. Păşunatul organizat în cadrul fondului
forestier nu trebuie interzis, ci limitat, reglementat, deoarece pre-
zintă profunde implicaţii de bună natură atât sub raport biologic -
prin menţinerea unei bune stări de sănătate a animalelor şi obţine-
rea de produse cu valoare nutritivă superioară, nepoluate şi cu in-
vestiţii reduse -, cât şi social - prin asigurarea unei mai bune stabi-
lităţi a celor circa 4 milioane de munteni din cele 28 de judeţe de-
ţinătoare de zone de munte. De reţinut că pădurile şi pajiştile mon-
tane, pe lângă funcţiile de protecţie a mediului, reprezintă princi-
palul mijloc de subzistenţă a locuitorilor, iar în caz de restricţio-
nare ar provoca un adevărat exod spre alte zone, în special urbane.
Tot din cadrul factorilor de protecţie a mediului ambiant face
parte şi extinderea „platformelor ecologice” din gunoi animalier.
Să avem în vedere modul defectuos de depozitare în unele ferme
zootehnice şi complexe industriale. În mare parte, dejecţiile ani-
41

maliere şi vegetale nu sunt colectate şi pregătite în cadrul unor

platforme speciale în vederea obţinerii „compostului biologic” atât
de necesar fertilizării biologice a solului şi mijloc de prevenire a
des-compunerii lor cu degajare de gaze amoniacale, sulfuroase
etc., care viciază în permanenţă atmosfera. Or, aceste îngrăşămin-
te bine pregătite şi uniform dispersate la suprafaţa solului asigură
o mai bună protecţie şi evitare a spălării lui de elementele nutritive
incluse, precum şi obţinerea de recolte superioare şi de bună cali-
tate sub raportul însuşirilor organoleptice (culoare, gust, aromă,
miros) şi igienice (lipsa microorganismelor patogene, a reziduuri-
lor toxice din pesticide etc.).
Din cele prezentate rezultă deci gravele consecinţe ale prolife-
rării impetuoase a surselor de poluare care acţionează continuu şi
necruţător asupra stabilităţii echilibrului ecologic deteriorându-l,
în dauna stării de sănătate şi chiar a supravieţuirii umanităţii. De
aici se impune luarea u-nor măsuri de contracarare a acestor acţi-
uni distructive asupra degradări mediului ambiant, pe baza cu-
noaşterii şi conlucrării stricte cu „legile naturii”, în vederea prote-
jării, ameliorării şi conservării acestuia. De aceea, un rol deosebit
în acest stadiu trebuie să-l aibă, cu prioritate, regândirea şi elabo-
rarea unor tehnologii antipoluante, aşa cum s-a subliniat anterior,
de dezvoltare a agriculturii şi zootehniei în condiţiile obţinerii ma-
ximului de produse pe cap de animal pe minimum de suprafaţă şi
cu consumuri energetice reduse, ceea ce este posibil dat fiind pro-
gresele tehnico-ştiinţifice actuale.
III). NECESITATEA DEZVOLTĂRII ŞI

MODERNIZĂRII
SPAŢIULUI RURAL ROMÂNESC
Spaţiul rural românesc reprezintă 93,6% din suprafaţa ţării şi
deţine o populaţie de peste 48% din total, dar cu nivel socio-econo-
42

mic nesatisfăcător, fapt pentru care se impune oportunitatea şi nece-

sitatea implementării de programe regionale de modernizare. A-
ceastă acţiune poate fi realizată cu ajutorul fondurilor comunitare şi
naţionale, în funcţie de necesităţi, care să conducă la îmbunătăţirea
calităţii vieţii din mediul respectiv.
Economia actuală rurală, în majoritate de subzistenţă, treptat,
trebuie transformată în economie comercială prin politici legis-
lative şi financiare concrete de dezvoltare durabilă, chiar în condi-
ţiile apariţiei unor mari latifundii unipersonale de peste 2 milioane
ha prin acapararea de suprafeţe comasate provenite în urma priva-
tizării asociaţiilor comerciale, foste IAS-uri, contrar tendinţelor
vest-europene în care ne-am integrat şi perspectivei de compatibi-
lizare şi de corelare a structurilor rurale româneşti cu ce-le europe-
ne. Astfel că restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală devin
priorităţi socio-economice. De altfel, Carta Europeană consideră
că „spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de aprovizionare, de
destindere şi echilibru, doar dacă el rămâne un spaţiu atrăgător şi
original, dotat cu o bună infrastructură şi un peisaj in-tact şi în-
grijit în condiţiile locale favorabile şi cu activităţi economice ne-
agricole viabile”. În politicile agricole şi rurale, se pleacă de la
fap-tul că „potrivit Programului Naţional de Dezvoltare Rurală
2007-2013, agricultura este o ramură economică producătoare de
produse marfă şi profit, dar şi un mod de viaţă, iar spaţiul rural
este atât de producţie cât şi comercial, practic este deci un spaţiu
social şi cultural cu influenţă directă asupra situaţiei economice de
ansamblu al unei naţiuni”.
Produsele, inclusiv cele tradiţionale rezultate din creşterea ani-
malelor, potrivit cerinţelor UE pot fi bine primite, apreciate, pro-
movate şi valorificate în condiţii de bună calitate şi igienă sub ra-
portul obţinerilor, cât şi a metodelor de procesare, depozitare şi
desfacere, neexistând cote limitative atât la lapte, cât şi la carne.
Practic, dezvoltarea infrastructurii va transforma satul prin
proiecte privind: redresarea drumurilor locale şi interjudeţene, sis-
43

teme de comunicaţii şi transport, de alimentare cu apă, canalizare,

epurare şi tratare, platforme ecologice de colectare a deşeurilor şi
folosirea energiei regenerabile pentru asigurarea unei vieţi civili-
zate şi atragerea de investiţii. În acest scop, statul a programat în-
fiinţarea unui „fond de dezvoltare a satului românesc” de la buget,
ca o completare a fondurilor europene şi a sumelor provenite din
impozitarea contribuabililor, urmare a transferurilor imobiliare.
În acest context, un rol deosebit îl are accesul la serviciile de
informare, formare şi difuzare a cunoştinţelor profesionale, prin
intermediul Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă (ANCA),
care acordă sprijin tehnic de specialitate (agro, zoo, silvic şi econo-
mic), de marketing şi manageriale pentru transformarea lucrătorilor
agricoli în fermieri de tip european. De asemenea, asigură trans-
ferul de tehnologie din cercetare, organizează cursuri de formare
profesională, elaborează proiecte model pentru exploataţiile agrico-
le şi editează publicaţii de specialitate etc. Practic, fermierul de tip
european este o persoană fizică, juridică sau un grup de persoane a
căror exploataţii sunt situate pe teritoriul ţării şi practică activitate
agricolă, zootehnică sau silvică. De aceea, se impune mai întâi tre-
cerea de la ferme individuale de subzistenţă şi semisubzistenţă la
cele comerciale familiale simple sau de grup, care să realizeze pla-
nuri de faceri, dezvoltarea managementului, care să conducă la sur-
plus de produse exportabile şi pentru consumul intern.
Structura organizatorică a agriculturii este reprezentată de mi-
crogospodăriile individuale, în număr total de 4.237.889, deţină-
toare a unei suprafeţe agricole de 9,1 milioane ha, fiecare în su-
prafaţă de circa 2,15 ha, de: a). subzistenţă cu dotare insuficientă
şi necorespunzătoare care nu permite aplicarea unor tehnologii
performante de obţinere a unor producţii superioare din care să se
facă şi export; b). gospodăriile de semi-subzistenţă, care, împre-
ună cu prima categorie, însumează 98% şi numai 1,50% ferme
comerciale; c). ferme comerciale, care pot transfera şi o mică par-
te din produse pe piaţă; de aceea se impune trecerea la asocierea
44

producătorilor la ferme de grup comerciale; d). ferme de grup co-

merciale, care pot dispune de o dotare mai bună şi aplicarea unor
tehnologii mai eficiente şi care în final se pot transforma în aso-
ciaţii-cooperative; e). asociaţii-cooperative, cu suprafaţă de peste
500-1.000 ha, unde e posibil rotaţia culturilor, irigarea, fertilizarea
mecanică etc. şi aplicarea unor tehnologii performante, rentabile.
De subliniat că forţa de muncă tânără din agricultură, de ase-
menea, prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea mediu-
lui rural, fiind mai dinamică şi dispusă spre inovaţii, diversificare,
iniţieri de noi exploataţii de minimum 20 ha pentru fermă agricolă
pentru cereale, 4-5 ha pentru pomi cultură-horticultură şi flo-
ricultură şi un ha pentru apicultură. De remarcat că actualmente
totalul de 4.237.889 ferme individuale sunt de subzistenţă (53%)
cu o suprafaţă agricolă individuală de circa 2 ha, ce însumează
totalul amintit de 9,1 milioane ha teren agricol.
În cadrul problemei de restructurare a agriculturii privind a-
ceste tipuri de asociaţii, considerăm că nu este lipsită de impor-
tanţă posibilitatea şi necesitatea creării de asociaţii de crescători
cu suprafeţe comasate cât mai mari şi cu un număr mai ridicat de
animale care să permită redresarea lor numerică şi calitativă prin
aplicarea unor programe concrete de ameliorare (coordonate de
ANARZ), rotirea culturilor, crearea de pajişti cultivate etc.; deci,
se impune înfiinţarea unor astfel de asociaţii de crescători agrozo-
otehnice, cu ferme viabile permanente (în devenire nuclee de se-
lecţie), pe baza liberei opţiuni şi de statut cu personalitate juridică
la care să adere membrii respectivi pe bază de contract, în care să
se stipuleze respectarea dreptului de proprietate individuală, co-
mună şi de succesiune, precum şi reinvestirea unei părţi din profit
(30-40%) în procurarea de animale de rasă superioară, dotarea cu
tractoare şi alte utilaje agrozootehnice etc., fapt care în condiţiile
actuale de fărâmiţare a terenului agricol, nu este posibil. Desigur,
şi în astfel de condiţii, membrii asociaţi pot să-şi crească pe lângă
casă şi animalele necesare propriei subzistenţe.
45

În ceea ce priveşte spaţiul rural montan, acesta prezintă un

specific şi o pondere aparte, importantă sub raport socio-economic
şi deosebit de însemnat pentru economia· naţională şi ameliorarea
calitativă a vieţii. Acest spaţiu oferă pentru turism o gamă mai lar-
gă de agrement şi condiţii de participare la activităţile rurale, a-
vând în vedere contactul direct cu specificul acestora, respectiv a-
grozootehnice şi silvice, ţinând seama de traseele de importanţă:
geomorfologică, peisagistică, de resursele hidroenergetice şi mini-
ere, alături de însemnatele centre etnografice, arhitectonice, istori-
ce şi religioase. În acelaşi timp, seminţele şi savuroasele fructe
specifice de pădure (fragi, afine, mure, zmeură, coacăze, ciuperci
comestibile şi plante medicinale, vânat, păstrăvării etc.) oferă tu-
ristului o stare de reconfortare şi de sănătate deosebită deoarece a-
cest spaţiu constituie cel mai stabil ecosistem mediogen cu nume-
roase funcţii economice, ecologice şi în general ecoprotective.
Dezvoltarea agroturismului rural montan şi conservarea tradi-
ţiilor culturale, îndeosebi din satele de altitudine, reprezintă o altă
alternativă, pe lângă diversificarea activităţii meşteşugăreşti, crea-
rea de amenajări pluriprofesionale şi introducerea de tehnologii
noi care să prevină migrarea populaţiei spre câmpie, respectiv de-
popularea aşezărilor montane, precum şi creşterea şomajului etc.
Agroturismul montan românesc este favorizat de natura diver-
sificată şi de faptul că deţine cel mai mare masiv muntos din Eu-
ropa, în cadrul unei singure frontiere naţionale. Astfel, arealul
nostru montan însumează circa 33% din teritoriul ţării, repartizat
în 28 judeţe, cu o populaţie de circa 3,9 milioane, cu 1.056 mii de
gospodării, în majoritate de subzistenţă, dispersate în 84 oraşe mai
mici şi 730 comune cu 3.900 sate, principala ocupaţie fiind creş-
terea animalelor adaptate zonei respective.
Turismul rural se bazează şi pe ,,arta de a primi” turistul, care
implică deopotrivă ospitalitate din partea comunităţii rurale şi res-
pect faţă de mediul rural. Pe când agroturismul reprezintă „va-
canţe în gospodăria ţărănească” care aduce venituri complemen-
46

tare prin valorificarea resurselor proprii (echitaţie, pescuit, cure te-

rapeutice, activităţi de agrement etc.). Ambele forme de turism ru-
ral şi agroturism pot conduce la dezvoltarea economică a localită-
ţilor. Dată fiind importanţa acestei activităţi, se impune necesita-
tea elaborării unui Manual interdisciplinar de montanologie pen-
tru diferite trepte de pregătire în învăţământul din şcolile cel puţin
din zona montană (V. Taftă, Revista de zootehnie…, nr. 2/2004:
„Propuneri pentru un manual de montanologie”).
Fără îndoială că valorificarea şi diversificarea tuturor acţiuni-
lor specifice montane pot îmbunătăţi calitatea vieţii montanilor,
mai ales dacă ţinem seama de existenţa unor factori naturali deza-
vantajoşi pentru populaţia acestor zone, printre care: altitudinea,
pantele abrupte, temperaturile scăzute, fertilitatea solului şi sezoa-
nele agricole reduse, consum uri mari de energie şi randamentele
mici, distanţele mari care creează stări de izolare mai accentuate,
nivelul mai scăzut de echipare al gospodăriilor sunt handicapuri,
de care nu populaţia montană este responsabilă.
Printre alte avantaje, important este de reţinut că pădurea joacă
un rol prioritar, date fiind funcţiile ei atât economice cât şi ecolo-
gice. Astfel, sub raport ecologic, un hectar de pădure produce 30 to-
ne oxigen - din care 13 t pentru respiraţie şi 16 t CO2 în fotosinteză;
reţine 60-70 t pe an praf, cu de 6-7 ori mai mult decât vegetaţia ier-
boasă. De asemenea, realizează o emanare de fitoncide volatile de
5-30 kg pe hectar pe an care duce la epurarea microbiană; conservă
un genofond din mai multe plante şi animale etc. Dar, despăduririle
înseamnă frecvent inundaţii, urmare a eroziunii şi colmatării reţelei
hidrografice; reducerea potenţialului hidroenergetic şi a resurselor
de apă potabilă; dereglarea echilibrului hidric şi termic; accentuarea
anilor secetoşi; creşterea nivelului de poluare atmosferică şi a ape-
lor; deşertificarea şi depopularea zonei montane; îmbătrânirea de-
mografică etc.
Exploatarea iraţională a resurselor vegetale şi de sol pot deter-
mina reducerea biodiversităţii şi habitatelor (intra şi interspecifice)
47

şi a fondului pastoral, fapt care, dimpotrivă, ar trebui să conducă,

practic, la conservarea şi utilizarea raţională a lor chiar dacă sunt
în afara rezervaţiilor şi a monumentelor naturii (mai protejate). În
felul acesta agricultura biologică montană şi ecologică ar putea
constitui o alternativă a celei intensive, chimizate, generatoare de
poluare. De aceea s-ar impune exprimarea factorilor naturali şi
chiar şi a celor socio-economici prin gradienţi (termici, hidrici
etc.) pe niveluri altitudinale care să faciliteze mai buna cunoaştere
a climei, solului, vegetaţiei, capacităţii producţiei biologice, con-
fortului termic etc. precum şi a habitatelor montane pe zone geo-
grafice, în special de altitudine.
Prin urmare, spaţiul rural montan are o importanţă de ordin
strategic-naţional sub raport economic, ecologic, social şi cultural
a întregii societăţi mai ales actualmente când pe fondul sărăcirii
populaţiei locale extinderea defrişărilor a devenit inamicul princi-
pal al pădurilor. De aceea, biodiversitatea şi numeroasele resurse
materiale, precum şi îmbunătăţirea infrastructurii pot contribui din
plin la dezvoltarea ascendentă a acestei zone care însumează circa
33% din teritoriul ţării şi care reprezintă un important filtru de pu-
rificare a atmosferei de gazele toxice şi captator al energiei solare
şi de transformare a ei în biomasă, mare producător de oxigen, o-
zon, fitoncide, ioni negativi etc.
Pajiştile şi fâneţele alpine sunt întinse şi bogate, apele limpezi,
aerul de munte curat, iar produsele au garanţia naturii şi a tradiţiei
de prelucrare aşa cum făceau înaintaşii noştri ca să corespundă
nevoilor de protecţie a sănătăţii umane şi de protejare a mediului.
Conservarea sistemelor de producţie tradiţionale implicit a
diversităţii, depinde însă de păstrarea şi protecţia cunoştinţelor
tradiţionale. Sub acest raport, Convenţia pentru Diversitatea Bio-
logică UNEP – 1992 atestă necesitatea conservării cunoştinţelor şi
sistemelor de producţie tradiţionale pentru folosirea lor durabilă,
posibile de menţinut prin îmbunătăţirea eficienţei lor economice.
De altfel, Fondul European Agricol (FEADR), instituit de UE,
vine în sprijinul concret al acestei acţiuni prin cofinanţarea ne-
48

rambursabilă (50-70%) în valoare de circa 7,5 miliarde euro pen-

tru perioada 2007-2013 cu scopul realizării proiectelor de inves-
tiţii private privind îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea e-
conomiei rurale. Astfel se are în vedere construirea, modernizarea
şi extinderea clădirilor, achiziţionarea de utilaje şi echipament noi,
mijloace de transport, de teren etc. aşa cum rezultă din „Micul în-
drumar practic” publicat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale (MADR), care se recomandă a fi cunoscut de cei interesaţi.
Actualmente şi Carta europeană a Regiunilor Montane pre-
cum şi Forumul Mondial Montan preconizează iniţierea unei miş-
cări internaţionale în acest sens, cu intervenţii financiare în spri-
jinul redresării situaţiei socio-economice a zonei montane.
Peisaj montan agroturistic

(Negrileşti - Vrancea, satul natal al autorului) (foto: C. Neagu)
49

O VIAŢĂ ÎN IMAGINI
50

Elev la Liceul ,,Unirea” din Focşani
Tânăr şi îngândurat…
51

IPOSTAZE LA MATURITATE
52

CRONOLOGIE
Pr. Ctin TAFTĂ Pr. Ctin TAFTĂ Pr. Nicu TAFTĂ

străbunic bunic tată
Negrileşti,
Vrancea:
Casa
părintească
în care a
copilărit
profesorul
53

Fam. preot
Nicu
TAFTĂ:
x Vasilică la
diverse
vârste ale
copilăriei
54

Bonţida – Cluj, 1952
Cercetător la ICZ,
1954
Excursie de studii, iulie
1952, Lucina - Suceava
STUDENT…
şi… TÂNĂR CERCETĂTOR
Muntele Ciucaş – în căutare de păşune

pentru tineretul merinos de munte, 1955
IAS Sepreuş – Arad, 1952,

Merinos transilvănean
55

Ciobanul
care…
şi-a găsit
oile!
Cu soţia şi cu părinţii… pe plaiuri

vrâncene, în strai mocănesc!
56

Tandreţe: părinţi, socri, soţie, copil…
57

PROFESORUL - BACIUL VRÂNCEAN -

TATĂL OILOR (BABADAG)
58

Badagoz – Spania: Simpozion FAO, sept. 1996.

Prof. V.N. Taftă, rândul 3, al III-lea din stânga
59

Merinosul de munte - Braşov, obţinut din

încrucişarea Merinos-Ţigaie de Covasna
60

Merinosul de Bod - Braşov
61

Promoţia 1989
Promoţia 1997
62

CONSACRAREA ŞTIINŢIFICĂ
63

64

NEGRILEŞTII VRANCEI
NEGRILEŞTI - boteitul oilor
65

66

Pe Un Picior de Plai

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pe Un Picior de Plai

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profesorul Vasile N.

TAFTĂ… * la optzeci de ani…

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com