Comportament verbal sau acţiunea ofensiv, care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor

persoane, care sunt motivate să evite acest tratament.

în sens larg, se vorbeşte despre agresivitate şi în cazul orientării comportamentului spre
animale sau lucruri. Leonard Berkowitz (1962) înţelege prin agresivitate orice comportament
care vizează vătămarea unei persoane sau distrugerea unui lucru. în psihosociologie,
termenul de „agresivitate” este echivalat celui de „comportament agresiv” şi se referă, de cele mai multe ori, la
relaţiile interpersonale. Cei mai mulţi cercetători consideră că intenţionalitatea
reprezintă nota definitorie distinctivă a compor- tamentului agresiv. John Dollard et al. (1939) au
relevat cei dintâi că intenţionalitatea este carac- teristica definitorie a agresivităţii. Vătămarea
neintenţionată a unei persoane nu trebuie să fie considerată agresivitate. Amold H. Buss (1961)
a definit agresivitatea în funcţie de consecinţele actului îndreptat împotriva altui organism. în
acest sens, de exemplu, lovirea unui câine denotă agresivitate.
în contextul de faţă, vom restrânge înţelesul termenului de „agresivitate” la relaţiile dintre
indivizi şi dintre grupurile umane, inclusiv orientarea comportamentului împotriva propriei
persoane (autoagresivitatea, care poate conduce in extremis la sinucidere). Din punct de vedere psihosociologic
se face distincţie între agresivi- tatea instrumentală şi agresivitatea emoţională.

Agresivitatea instrumentală se deosebeşte de agresivitatea emoţională prin planificarea acţiunii

agresive. Agresivitatea emoţională (sau agresivi- tatea ostilă) se datorează direcţionării comporta- mentului
împotriva altei persoane, pentru reducerea tensiunii psihice. Seymour Feshbach (1970) şi Amold H. Buss (1971)
au analizat comparativ cele două tipuri de agresivitate. Cele două tipuri de agresivitate pot interfera. Amold H.
Buss (1961) a identificat trei
dimensiuni ale comportamentelor agresive: direct/indirect, activ/pasiv şi fizic/verbal. Din
combinarea acestor dimensiuni rezultă opt tipuri de comportamente agresive, de la cele mai
evidente (lezarea integrităţii fizice a unei persoane) până la cele mai greu observabile
(lezarea integrităţii psihice sau morale, prin evitarea de a depune mărturie în apărarea unei
persoane acuzate pe nedrept).
Pentru cunoaşterea comportamentelor agre- sive, s-au propus numeroase explicaţii, care pot
fi grupate în ipoteze: a) biologic-etologice;
b) psihosociologice, c) socioculturologicc.
în categoria ipotezelor biologic-etologice se înscriu încercările de explicare a agresivităţii
prin factori înnăscuţi: teoria „instinctului agresi- vităţii” (W. McDougal, 1923), teoria „psihana-
litică despre Eros şi Thanatos” (S. Freud, 1924), teoria „hormonală” (J.H. Morton, 1953), teoria
„anormalităţii cromozomiale” (P.A. Jacobs et al., 1965). în perspectivă etologică se face
distincţie între agresivitatea intraspecie şi agresi- vitatea interspecii şi se apreciază că oamenii au
un instinct pentru luptă, care ar conduce la agresivitate (K. Lorenz, 1963). Ca şi animalele,
oamenii se luptă pentru teritoriu şi pentru dominaţie în ierarhia socială - susţine etologul
Desmond Morris (1967/1991, 1 19).
Psihosociologii au propus ipoteza „frustrare- agresivitate” pentru explicarea comportamen-
tului agresiv. Datorăm această ipoteză lui John Dollard et al. (1936). Prin verificări succesive,
s-a ajuns la teoria „frustrare-agresivitate”.
Această teorie face apel la patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibiţie şi reorientarea
comportamentelor agresive spre alte ţinte decât asupra sursei sau agentului frustrator. Conform acestei teorii, se
au în vedere următoarele asumpţii:
a) gradul de frustrare este în funcţie de forţa impulsului spre răspunsul frustrat, de interferenţa cu acesta şi de
numărul tentativelor de răspunsuri eşuate;
b) forţa de instigare la agresiune este direct proporţională cu gradul de frustrare;
c) instigarea cea mai puternică produsă de frustrare vizează actele de agresiune orientate împotriva agentului
frustrator, iar instigările mai slabe sunt orientate spre ţintele colaterale;
d) inhi- barea actelor de agresiune variază direct propor- ţional cu penalizarea anticipată;
e) inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se manifestă prin forme de
agresiune modificată; f) realizarea agresiunii reprezintă un catharsis, care reduce impulsurile spre alte acte
agresive (M. Deutsch şi R.M. Krauss, 1972, 11). Reacţiile persoanelor la frustrare depind de natura agentului
frustrant, de modul în care acesta este perceput şi de personalitatea celui frustrat. Frustrarea duce la agresivitate
cu cea mai mare probabilitate când actul frustrant poate fi atribuit clar unui agent frustrator, când modelul
cultural cere un răspuns agresiv, când agentul frustrator este perceput ca fiind dinainte ostil, când frustrarea este
intensă.
De reţinut că nu orice frustrare conduce la agresivitate şi nu orice act de agresivitate este produs de o frustrare.
Neil Miller (1941) a nuanţat ipoteza „frustrare-agresivitate”, arătând că frustrarea conduce la un număr mare de
răspunsuri, dintre care doar unul singur orientează comportamentul spre agresivitate.
Perspectiva socioculturologică asupra agresi- vităţii este ilustrată de teoria „învăţării sociale”, elaborată de
Albert Bandura et al. (1963).
Experimentele proiectate de Albert Bandura au evidenţiat faptul că subiecţii (copii preşcolari) tind să imite
comportamentul agresiv al adulţilor, comportament pe care îl observă în viaţa de zi cu zi sau pe care îl văd în
filme sau emisiuni tv.
Violenţa (formă extremă de comportament agresiv) în mass media la care sunt expuşi copiii şi tinerii dă naştere
fenomenului de „banalizare a agresivităţii” (L. Berkowitz, 1962). Psihosocio- logul american anterior citat a
ajuns la concluzia că agresivitatea este generată de violenţa din mass media în măsura în care în mijloacele de
comunicare în masă se aprobă acţiunea agresivă, în cazurile în care scenele prezentate se aseamănă cu situaţia
persoanelor expuse la mesaje cu violenţă, când în preajmă există şi alte elemente care suscită agresivitate (de
exemplu, arme).
P. Karli (1987) a descoperit că în unele grupuri umane din Mexic şi din Tahiti comportamentele agresive sunt
stigmatizate şi, ca atare, numărul lor este foarte mic. S-ar putea deci reduce agresivitatea prin măsuri educative
şi de organizare socială. Experimentele realizate de Seymour Feshbach (1961) au relevat că exprimarea
agresivităţii prin forme social acceptate, altfel decât prin comportamente deschise orientate împotriva altor
persoane,
reduce probabilitatea agresiunii fizice.

BIBLIOGRAFIE

Bandura, A., Ross, D. şi Ross, S. (1963). Trans- mission of aggression through imitation of
aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology , 63, 575-82.

Berkowitz, L. ( 1 962). Aggression. Social-Psycho- logical Analysis. New York: McGraw-Hill.

Buss, A.H. (1961). The Psychology of Aggres- sion. New York: Wiley.

Dollard, J., Doob, L., Miller, N.E., Mowrer, O.H. şi Sears, R. (1939). Frust radon and Aggression. New Haven:
Yale University Press.

Deutsch, M. şi Krauss, R. (1972). Theories en psychologie sociale. Paris: Mouton.

Feshbach, S. (1961). The stimulating versus cathartic effects of a vicarious aggressive

activity. Journal of Abnormal and Social Psychology , 63, 381-85.

Morris, D. [1 967]( 199 1 ). Maimuţa goală. Bucu- reşti: Editura Ştiinţifică.

Definirea comportamentului prosocial

Abordarea psihologica a comportamentului prosocial este relativ noua, insa cu toate acestea au existat din cele
mai vechi timpuri trimiteri la acest tip de comportament.
In acest sens, putem da exemplu una din scrierile filosofului roman Lucius Annaeus Seneca – De beneficii – in
care apare urmatoarea sintagma ce face referire la comportamentul prosocial:, Rasplata unei fapte bune este de a
fi facut-o”.
In prezent, abordarea acestui tip de comportament este complexa existand numeroase definitii ale acestuia.
Septimiu Chelcea intelege prin comportament prosocial un comportament intentionat, realizat in afara
obligatiilor profesionale ce vizeaza promovarea si consolidarea, conservarea normelor si valorilor sociale.
O alta definitie a comportamentului prosocial este data si de P.Golu (2002) care sustine:, Comportamentul
prosocial este o categorie larga, care include atat conduita de ajutorare cat si altruismul. El este comportamentul
rezultat din procesul societatii si al invatarii sociale.” (apud Cochinescu, 2008)
In urma acestor doua definitii, ne putem opri asupra ideii conform careia comportamentul prosocial este in
esenta comportamentul prin care facem ceva folositor celuilalt, ii venim in ajutor.

2. Formele comportamentului prosocial

Sfera comportamentului prosocial include o serie de subspecii si implicit valori morale precum: ajutorarea,
apararea proprietatii, generozitatea, protejarea si sprijinirea celuilalt. Toate aceste valori morale mentionate apar
si in doua dintre cele mai cunoscute forme ale comportamentuluiprosocial: bunavointa si altruismul.
Bunavointa este definita ca actiunea prin care se urmareste binele celuilalt, dar nu si obtinerea unei recompense
externe.
Cea de-a doua forma, altruismul este definita ca un comportament de ajutorare ce presupune sacrificiu de sine
din partea celui care acorda ajutorul.
(Feldman, apud Cochinescu, 2008)
Neveanu (1978) defineste altruismul ca pe un principiu moral, opus egoismului, constand in actiunea
dezinteresata pentru binele celorlalti oameni si implicand atitudini de maxima generozitate.
In opinia lui Auguste Comte, cel care a si lansat termenul, altruismul este a trai pentru altul, ceea ce inseamna
dragostea drept principiu, ordinea ca baza, progresul ca scop.
Pe langa aceste definitii ale altruismului, exista psihologi care vorbesc despre altruismul pur a carui prezenta o
considera in lipsa oricarei forme de recompensa externa sau interna.
Cu toate acestea, Serge Moscovici isi pune problema existentei altruismului pur in conditiile in care egoismul
este considerat normal: altruismul este problema unei culturi a carei regula este egoismul.
In opinia lui Moscovici exista trei tipuri de altruism: altruismul participativ, altruismul fiduciar, altruismul
normativ.
Altruismul participativ este exersat in favoarea familiei, patriei, prietenilor. Acest tip vizeaza folosul intregii
comunitati si este tipul de altruism in care Sinele si celalalt se pot confunda.
Cel de-al doilea tip de altruism este cel fiduciar si se refera la comportamentele prin care se urmareste
mentinerea unei relatii apropriate cu cei in care avem incredere. Altruismul fiduciar se sprijina pe incredere si
echilibrul relatiilor interpersonale.
Ultima forma, altruismul normativ, este diferita de celelalte prin gardul sau de obiectivitate, implicand chiar si
norme socio-culturale. Prin acest tip de altruism indivizii cauta sa echilibreze responsabilitatile si solidaritatile
sociale in scopul unei bune functionari a institutiilor sociale, existand o legatura pozitiva intre adeziunea la
norme si comportamentul de ajutorare.
Putem conchide acest fragment sustinand ideea ca toate aceste clasificari ale subtipurilor comportamentului
prosocial au menirea de a evidentia complexitatea acestuia si de a accentua beneficiile interactiunii umane.

3. De ce acorda oamenii ajutorul?

De ce acorda oamenii ajutorul este o intrebare deschisa pentru care raspunsurile si modelele explicative au rolul
de a contura anumite idei nicidecum dea raspunde cu certitudine de 100% acestei intrebari.
Modelele si teoriile explicative iau in calcul mai multe posibilitati printre care aceea a existentei unei tendinte
ereditare spre ajutorare a celorlalti, dilema invatarii comportamentului prosocial, dilema consumarii propriilor
resurse (timp, bani, energie).
Studiile recente realizate de Kenrick si colaboratorii sai (2002) demonstreaza urmatorul fapt: comportamentele
prosociale servesc la patru mari scopuri: (apud Cochinesc, 2008)

1. Contribuie la bunastarea noastra personala

2. Vizeaza cresterea statutului si aprobarii sociale
3. Vizeaza protejarea stimei de sine
4. Permit tinerea sub control si reglarea dispozitiei emotionale

Pe langa aceste studii sunt prezente o serie de perspective si teorii ce vizeaza explicarea acestei intrebari.
Una dintre perspective este cea a sociobiologiei care sustine ca individul urmareste prin comportamentul sau nu
atat sa supravietuiasca el cat genele lui. In acest sens, oamenii vor risca mult in a-si trece capitalul genetic mai
departe, de aceea prefera sa-i ajute pe cei cu care sunt inruditi. Dovezile sunt extrem de concludente in ceea ce
priveste aceasta teorie intrucat multe specii de animale se conformeaza acestui pattern: initial sunt ajutati
parintii, fratii, copiii (avand 50% din gene similare); ulterior unchii, nepotii (25%) si in cele din urma verii
(12,5%).
Un alt exemplu in acest sens este actiunea unor asistenti medicali din Ohio care in urma unei tornade au stat
acasa pana cand s-au asigurat ca membrii familiilor lor sunt in regula si dupa aceea au plecat in misiune.
Teoriile invatarii sustin ca acest tip de comportament pare a fi invatat in timpul socializarii primare, care incepe
inca din primele saptamani de viata ale copilului. Avand in vedere faptul ca socializarea reprezinta procesul
formarii personalitatii in acord cu normele si valorile sociale se poate argumenta: comportamentul prosocial se
afla sub influenta acestora.
Dupa Campbel (1975) societatea incurajeaza si promoveaza norme precum: norma reciprocitatii, norma
responsabilitatii sociale, norma justitiei sau echitatii sociale. (apud Cochinescu, 2008)
Prima dintre aceste norme este cea a reciprocitatii ce presupune faptul ca ajutorul acordat iti va fi mai tarziu sai
mai devreme returnat. Aceasta norma functioneaza cu precadere in grupurile mici, in micile orasele, intre
persoanele cu acelasi statut social fiind intim legata de principiul echitatii conform caruia fiecare persoana
asteapta ca beneficiile primite sa fie proportionale cu ceea ce a investit.
Norma responsabilitatii se refera la a-i ajuta pe cei ce depind de tine, de raspunde nevoilor lor legitime.De
regula ne subordonam acestei norme nu pentru a fi recompensati, ci pentru ca ne simtim satisfacuti cand
atingem standardele morale interne. Cand nu reusim sa satisfacem cerintele acestei norme apar sentimente
precum vinovatia, tristetea.
Cea de-a treia norma este ce a justitiei sau echitatii sociale este fundamentata pe baza a doua idei: prima fiind
cea ca oamenii tind sa mentina echitatea in relatiile personale iar ce-a dea doua vizeaza gradul de inechitate in
relatia dintre doua persoane, gard ce poate fi calculat sub forma de raport in termeni de ce ofera si primeste
fiecare din cele doua persoane.
Pentru a obtine o relatie echitabila acel raport trebuie sa fie egal la cele doua persoane, contrar acestui rezultat
apare inechitatea ce produce sentimente de culpabilitate, inferioritate.
O alta perspectiva ce isi propune sa raspunda la intrebarea, De ce acorda oamenii ajutorul?” este cea a invatarii
indirecte a comportamentului prosocial, care sustine ideea ca acesta poate fi invatat prin conservarea si imitarea
unor modele (de cele mai multe ori oferite de familie). Astfel, s-a observat ca persoanele ai caror parinti
primeau numeroase vizite sunt mai inclinate in a oferi ajutorul strainilor comparativ cu cei care nu primeau.
Studiile au confirmat ca americanii sunt mult mai dispusi decat chinezii si japonezii sa acorde ajutor strainilor,
dar acestia din urma sunt mult mai dispusi sa-si ajute familia si prietenii apropiati.

4.De ce nu intervin, spectatorii” in situatii de urgenta?

Pentru a putea contura cateva raspunsuri la aceasta intrebare consider ca este necesar sa prezint pe scurt
cunoscutul caz al Chaterinei Genovese, femeie ce a fost omorata in 1964, New York, in fata blocului ei. Ceea ce
socheaza la acest eveniment este faptul ca aceasta crima a fost un episod public, ea fiind privita de 38 de vecini
care nu au intervenit in nici un fel.
Ulterior acestui eveniment au fost fost facute o serie de studii ajungandu-se la concluzia ca martorii prezenti la
un incident pot influenta emergenta normei responsabilitatii sociale in trei moduri.
Primul dintre acestea are ca idee centrala faptul ca ceilalti reprezinta o sursa de ajutor, ghidandu-se dupa
sintagma:, lasa-l pe el sa actioneze, pare mai compente”. Acest fenomen este cunoscut in literatura de
specialitate ca fenomenul de difuziune a responsabilitatii.
Al doilea mod se bazeaza pe faptul ca ceilalti sunt o sursa de informare – astfel incat daca nici unul dintre
membrii grupului nu sesizeaza ca este o situatie de urgenta, ajung la concluzia ca nu este cazul sa actioneze.
Ultimul model sustine ca ceilalti sunt o sursa de aprobare sau dezaprobare pentru acordarea ajutorului. Oamenii
ofera intepretari subiective realitatii din jur, astfel incat daca vad o femeie si un barbat certandu-se nu intervin
pentru ca cei mai multi cred ca este vorba de o cearta conjugala. De aici putem retine faptul ca intotdeauna cand
o femeie este agresata va trebui sa se adreseze agresorului la persoana a doua singular si eventual sa paseze
sarcina de a suna la politie sau ambulanta unui om din multime pentru a evita difuziunea responsabilitatii, asta
sporind sansele de a primi ajutor:, Am nevoie de ajutor! Dumneavoastra, domnule, cel cu jacheta albastra sunati
la politie!”
In concluzie, consider ca studierea si oferirea cat mai multor modele de comportament prosocial este esentiala
inca de la varste fragede si astfel, prin insusirea lui in urma modelului familial si celui scolar, oamenii ar deveni
mai atenti la grijile, nevoile celor din jur si poate chiar ar putea salva vieti. Este absolut necesara, in opinia mea,
promovarea unui astfel de model pentru ca ar putea sa stopeze comportamentele agresive si antisociale ale
tinerilor de azi ce vor fi adultii de maine.
De asemenea, sunt de parere ca manifestarea comportamentului prosocial poate conduce la aprobare sociala si
implicit la cresterea nivelului stimei de sine, toate aceste aspecte contribuind la sporirea socializarii, empatiei si
inlaturarii anxietatii, starilor depresive incipiente.

5. Definirea comportamentului antisocial

Una din definitiile unanime si cele mai cunoscute in prezent prezinta comportamentul antisocial ca fiind acea
forma de comportament orientat in sens distructiv, in vederea producerii unor daune a caror natura poate fi
materiala, psihologica, morala sau mixta.
Doua dintre cele mai cunoscute forme ale comportamentului antisocial sunt agresivitatea si criminalitatea.
Este necesar sa mentionam ca agresivitatea nu trebuie confundata in totalitate cu comportamentul antisocial
intrucat, spre exemplu, conduita unui sportiv poate fi cu atat mai buna cu cat este mai agresiva. De asemenea,
exista o serie de infractiuni si comportamente antisociale care nu implica agresivitate, un bun exemplu in acest
sens fiind frauda economica.
In ceea ce priveste agresivitatea exista trei aspect distincte si relevante ce merita a fi amintite in cadrul acestei
lucrari:
– Agresivitatea nediferentiata si fara un rasunet antisocial, spre exemplu o altercatie banala din trafic;
– Agresivitatea propriu-zisa in cadrul careia apare chiar si comportamentul criminal;
– Comportamentul agresiv ca expresie a unei stari patologice preexistente sau dobandite, spre exemplu
schizofrenii, cei cu retard mintal si cei care sufera de dementa nu detin discernamant atunci cand comit o fapta
grava.
Restul indivizilor care comit fapte antisociale fac parte din categoria persoanelor cu discernamant si suporta
implicit rigorile legii.
Criminalitatea, prin definitie este un fenomen social extrem de semnificativ in orice societate si implica
savarsirea de crime si numarul de omoruri comise intr-o anumita perioada pe un anumit teritoriu.
Comportamentul antisocial i-a preocupat in mod firesc si pe cercetatorii din domeniile umaniste precum cel
psihologic ori sociologic, lucru ce a determinat aparitia unor explicatii si teorii stiintifice referitoare la formele
si manifestarile acestuia.

6. Teorii cu privire la comportamentul antisocial: agresivitate si criminalitate

In cele ce urmeaza, pentru a patrunde mai bine in esenta formelor comportamentului antisocial, consider ca este
de cuviinta sa expun cateva dintre cele mai relevante teorii atat cu privire la agresivitate cat si la criminalitate.
In ceea ce priveste agresivitatea, cele mai cunoscute teorii sustin urmatoarele ipoteze: agresivitatea este
innascuta (Sigmund Freud), agresivitatea este un raspuns la frustratie (Miller si Dolard), agresivitatea este un
comportament invatat (Albert Bandura).
Prima dintre teoriile mentionate a fost elaborata de Sigmund Freud si sustine ca agresivitatea este un instinct cu
care oamenii se nasc si intrucat aceasta presiune ereditara nu poate fi inlaturata este necesar ca in procesul
educatiei sa fie canalizata in domenii precum sportul, arta.
De asemenea, K. Lorenz (1966) in lucrarea, Despre agresivitate” evidentiaza valoarea adaptativa a agresivitatii
sustinand ca, animalul isi apara teritoriul pentru hrana si adapost”.
Principala critica adusa teoriei vizeaza faptul ca agresivitatea desi implica influente neuronale, hormonale si
biochimice nu este in totalitate innascuta, intrucat oamenii nu se asemana in adoptarea comportamentului
agresiv.
Cea de-a doua teorie sustine ca agresivitatea este determinate de factori exogeni, fiind in acest mod un raspuns
la frustrare. In acest sens, Miller si Dollard au elaborat ipoteza frustrare-agresivitate, conform careia
agresivitatea este mereu o consecinta a frustrarii iar frustrarea conduce spre agresivitate.
Printre cei care au supus aceasta teorie unor critici se afla si L. Berkowitz care sustine ca frustrarea nu
determina in mod cert o conduita agresiva ci mai degraba favorizeaza o stare de pregatire emotionala pentru a
agresa.
O alta teorie relevanta este cea elaborata de A. Bandura ce sustine ca agresivitatea se invata prin modalitati
directe (recompensarea/pedepsirea unor comportamente), prin observarea si imitarea unor modele de conduita
(de regula ale parintilor sau adultilor din jurul nostru) si prin preluarea modelelor din mass-media.
Un bun exemplu in acest sens este comportamentul agresiv deprins din familie – majoritatea celor care denota
un astfel de comportament au fost si ei victimele abuzului fizic si emotional in copilarie.
In cele ce urmeaza, voi prezenta cateva teorii cu privire la criminalitate.
Multitudinea explicatiilor si teoriilor ce au la baza acest tip de comportament antisocial a determinat divizarea
in trei categorii: teorii psiho-biologice, teorii psiho-sociale si teorii psiho-morale. In continuare vom avea drept
scop prezentarea unei teorii din fiecare categorie.
Astfel, din categoria teoriilor psiho-biologice ce arata faptul ca in esenta, crima, ca fenomen individual are o
baza psihobiologica organica sau functionala evidentiem teoria constitutiei criminale elaborata de criminologul
italian
Benigna di Tulio. Acesta sustine ca studiul crimelor nu poate fi exclusiv biologic sau exclusiv sociologic ci
cumva bio-sociologic. De altfel, intreaga personalitate umana nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii
bio-psiho-sociologice. Avand drept reper aceste argument, autorul sustine ca exista mai multi factori ce conduc
la formarea unei personalitati criminale:
– Ereditatea a carei influenta este una puternica insa in ciuda acestora nu poate fi considerate factor
determinant;
– Anormalitatile hormonale: anumite disfunctii in sistemul metabolic pot corela cu comiterea crimelor;
– Disfunctionalitati cerebrale: anumite leziuni pe cortex coreleaza in mod direct proportional cu comiterea
crimelor. Un exemplu il reprezinta persoanele care sufera de epilepsie si care pot comite infractiuni grave,
crime.
Importanta acestei teorii reiese din faptul ca nu sunt ignorati factorii sociali sau factorii exteriori in producerea
actelor antisociale, insa dupa cum sustine
Benigna di Tulio, acestia nu pot avea o influenta reala decat atunci cand intalnesc o constitutie criminala
preexistenta.
Conform celei de-a doua categorii de teorii, comportamentul infractional este invatat prin intermediul
interactiunii om-ambient. Una din teoriile reprezentative din cadrul celor psiho-sociale este teoria stigmatizarii
cunoscuta de asemenea si sub numele de interactionism social. Aceasta a fost elaborata de H. S. Becker,
F. Tannenbauman, E. Lemert.
Potrivit acesteia, fenomenul criminalitatii rezida din interactiunea a doua categorii de factori: primul este
reprezentat de activitatea nonconformista a unor persoane, cea de-a doua este determinata de activitatea
grupurilor sociale dominante care reactioneaza atribuindu-le celor nonconformiste stigmatul de infractor. Ca
urmare a acestei stigmatizari, la persoanele in cauza apare un fel de contrareactie psihica din pricina careia ei isi
vor asuma cu adevarat statutul de infractori.
In cele din urma, autorii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in
conditiile de existenta a persoanei in cauza ci isi are izvorul in contrareactia psihica pe care oamenii o au in
momentul in care sunt etichetati ca fiind infractori.
Teoriile psiho-morale sustin ca infractionalitatea si comportamentul criminal sunt simptome ale problemelor
emotionale fundamentale ale omului, evidentiindu-se in aceasta maniera importanta caracteristicilor psihologice
ale individului, cea a factorilor psihogeni si psihomorali.
O teorie remarcanta din categoria celor psiho-morale este teoria personalitatii criminale elaborate de Jean
Pinatel.
Autorul sustine ca este inutil a separa oamenii in buni sau rai si ca orice om in circumstante exceptionale poate
deveni un infractor.
De asemenea, apare idea conform careia exista niste diferente graduale in ceea ce priveste pragul delicvential,
astfel incat unii oameni au nevoie de anumite instigari exterioare intense, in timp ce altii de instigari exterioare
minimale pentru a trece la savarsirea actului criminal.
In viziunea lui Jean Pinatel componentele nucleului criminal care determina trecerea la act sunt:
– Egocentrismul (reprezinta tendinta individului de a raporta totul la sine insusi)
– Labilitatea psihica (reprezinta o lipsa de prevedere, o instabilitatea emotionala)
– Agresivitatea
– Indiferenta afectiva ce asigura ultima etapa – cea a trecerii la savarsirea actului concret. Aceasta
presupune lipsa de regrete, remuscari si o totala lipsa de empatie fata de suferinta fizica si psihica produsa
victimei.
Cu toate acestea, este necesar sa precizam ca cele patru componente prezentate de autor nu trebuiesc privite
individual ci intercorelat intrucat reuniunea si conexiunile dintre ele confera un caracter particular personalitatii
si determina in acest mod portretul psihologic al criminalului.
De asemenea, conchizand prezentarea teoriilor agresivitatii si criminalitatii, trebuie sa precizam ca nici una din
acestea nu poate fi considerata deplin suficienta si deplin consistenta in explicatiile oferite intrucat fiecare
furnizeaza informatii cu privire la aspectul tratat. Prin urmare, este de preferat sa tratam aceste teorii din
perspectiva complementaritatii si nu din cea a contradictiilor existente intre acestea.

7. Concluzii

In concluzie, sunt de parere ca prezentarea atat a comportamentului prosocial cat si a celui antisocial este foarte
importanta deoarece furnizeaza si ghideaza in acelasi timp comportamentul uman. Tinand cont de faptul ca nu
exista o societate dominata de tendinte pur prosociale sau antisociale, consider ca un mediu echilibrat ar fi acela
in care comportamentul prosocial il domina pe cel antisocial intrucat ar determina internalizarea si exprimarea
unor conduite exemplare pentru cei din jur.
Un bun exemplu in acest sens poate fi reprezentat atat de perioada copilariei cat si de cea a adolescentei, varsta
la care viitorul adult are nevoie de modele, de integrare in grupul social si conturarea unei imagini de sine in
conformitate cu cea corporala. Prin urmare, daca acele modele ar fi unele exemplare, pozitive, exista sanse mai
mari ca adultul de maine sa fie un model pentru cei din jur, pentru viitoarea lui familie si implicit acest lucru ar
determina scaderea ratei comportamentului antisocial, respectiv a celui agresiv si a celui criminal.
De asemenea, facand saltul de la propriile opinii in prezent, cresterea ratei comportamentului antisocial este
ingrijoratoare si ar trebui sa reprezinte un semnal de alarma atat la nivel informal (in cadrul familiei, grupului
social) cat si la nivel formal (institutii de invatamant, mass-media).
Relevante in acest sens sunt statisticile referitoare la rata infractionalitatii in Romania, care ilustreaza o
propagare teritoriala, nu intamplator judetele cu cea mai mare ridicata rata a infractionalitatii (Hunedoara –
2.384 de infractiuni la suta de mii de locuitori; Alba- 2.094 infractiuni; Gorj – 1.916 infractiuni) sunt invecinate.
Conchid prin a semnala necesitatea promovarii comportamentului prosocial la nivelul comunitatii intrucat
aceasta reprezinta o modalitate eficienta de a stopa expansiunea comportamentului antisocial prezent intr-o
societate in care importanta valorilor morale este diminuata treptat.

Comportamentul prosocial
In psihologia sociala, ca si in alte ramuri ale psihologiei, comportamentele se împart în
comportamente prosociale, şi comportamente antisociale.
Atunci cand urmarile comportamentelor indivizilor au urmari pozitive asupra lor sau a celorlalţi, urmări care pot
fi sau directe sau indirect, putem vorbi de un comportament prosocial.
Ce este comportamentul prosocial
Comportamentul prosocial, din perspectiva psihologiei sociale se refera la a actiona in virtutea valorilor
promovate şi acceptate de societate, acele valori pozitive care actionează implicit sau explicit la nivelul unui,
grup, societate, etc. Cand se refera la comportament, si in special la comportamentele prosociale, psihologia
sociala se refera la comportamentul altruist, comportamentul de ajutorare, atractia inerpersonala, prietenia, etc.
Comportamentul de ajutorare este o latura a comportamentului prosocial, deoarece este definit ca un act
intentionat, efectuat in folosul altei persoane. Pentru comportamentul de ajutorare, intentia este un element cheie.
De asemenea, si comportamentul altruist este considerat a fi o subcategorie a comportamentului prosocial.
Acestea se refera la actiunile pozitive îndreptate asupra celorlalţi actori sociali, fără aşteptarea de câştiguri
personale pentru aceste comportamente, cu alte cuvinte, în psihologia socială, comportamentul altruist este o
latura a comportamentului prosocial prin care se face bine unei persoane, fără a aştepta ceva în schimb.
Comportamentele negative, din perspectiva psihologiei sociale pot fi definite ca fiind opuse celor prosociale:
angajarea în comportamente sanctionate au neaprobare de grup, societate, etc.
Comportamentul de ajutorare
Comportamentul de ajutorare este considerat o parte acomportamentului prosocial si a fost explicat in psihologia
socială prin mai multe perspective. Prima abordare a comportamentului de ajutorare ar fi cea biologica, abordare
ce afirma că oamenii au o predispoziţie de a ajuta pe alţii. Aceasta perspectiva biologica a comportamenului de
ajutorare vine in contradictie cu teoria evolutionista care leaga supravietuirea speciei ce egoism.
Dar, ca in orice disciplină, şi în psihologia sociala părerile sunt împarţite cu privire la comportamentul prosocial.
Când se vorbeşte de comportament, fie el prosocial sau antisocial, majoritatea pihologilor sociali pun accentul
pe latura socială, învăată a comportamentului de ajutorare.
Comportamentul prosocial in teoria invatarii sociale
Prin teoria învăţării sociale, comportamentele îşi au originea în procesul de socializare, prin urmare este învăţat.
Experimentele efectuate (in special pe copii, aflati la varta invatarii) pentru a demonstra învăţarea socială a
comportamentelor de ajutorare au relevat faptul ca chiar si simpla solicitare de a se comporta intr-un mod
adecvat, creşte probabilitatea comportamentului de ajutorare. De asemenea, sugestiile privind comportamentul
adecvat pot să modeleze conduita ulterioară a copilului. Studiile au mai aratat ca o alta metoda folositoare in
determinarea invatarii comportamentelor prosociale este si recompensarea. Există şanse mari ca un
comportament recompensat să fie repetat. Dacă, într-o situaţie din viaţa cotidiană, copiii sunt recompensaţi
pentru că au oferit ajutor, este foarte probabil că o vor face din nou în alte situaţii.
De asemenea, indivizii pot acorda ajutor doar prin simpla urmarire a unei alte persoane efectuand un
comportament de ajutorare. Eperimentele au aratat ca urmarirea unui model caredezvolta comportamente
psosociale, determina acelasi tip de comportament si la cel / cei care observă. Acest lucru s-a observat cu
precadere la copii, acestia fiind mai sugestibili, si invatarea ociala si prin imitatie fiind spoecifica varstei. Dar
totodata imitarea unui comportament prosocial nu inseamna simpla imitare mecanica a acestuia. Indivdul inainte
de a aciona, analizează comportamentu şi urmările acestuia, şi abia după aceea acţionează
Abordarea normativa, sustinuta de unii psihologi sociali afirmă ca un factor important in modelarea individului
si indreptarea acestuia catre un comportament proocial il constituie normele sociale, morme ce sunt invatate de
individ, şi nu inăscute. În psihologia socială, pe scurt, norma ete un standard de actiune, un criteriu in functie de
care un comportament este acceptat, aprobat sau sanctionat. Definindu-le, am putea spune ca normele sunt
"expectante sociale ce prescriu un comportament adecvat" (Boncu S, 2000, Curs de Psihologie sociala).
Empatia în comportamentul prosocial
În cazul comportamentului de ajutorare, ea poate fi privită ca un răspuns emoţional la suferinţa altuia. Empatia
nu apare numai în împrejurările în care celălalt suferă. Numeroase studii au demonstrat că adulţii, ca şi copiii,
răspund în mod empatic la suferinţa altuia. Majoritatea acestor studii arată că pentru fiinţele umane este neplăcut
să-l vadă pe altul suferind. Atunci când acordăm ajutor, încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe
care ni-l provoacă durerea altuia. Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comoportamentului de ajutorare
se bazează pe această idee: indivizii intervin într-o situaţie de urgenţă pentru că aceasta declanşează o stare
neplăcută de care ei încearcă să scape. Ca urmare, un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind
declanşat mai curând de interesul personal. Individul acordă ajutor din dorinţa de a scăpa de o emoţie neplăcută,
comportamentul de ajutorare fiind un comportament ce reduce prompt starea de disconfort psihic.

1. Chelcea, S. (1990). Psihologia cooperarii si intrajutorarii umane. Bucuresti: Editura Miliatra

2. Chelcea, S. (2005). Psihologie sociala. Bucuresti: Editura Economica
3. Cochinescu, L. (2008). Probleme actuale ale psihologiei sociale. Pitesti: Editura Paralela 45
4. Doron, R. si Parot, F. (2006). Dictionar de psihologie. Bucuresti: Editura Humanitas
5. Mitrofan, L. (2004). Elemente de psihologie sociala. Bucuresti: Editura SPER
6. Moscovici, S. (1998). Formele elementare ale altruismului. Iasi: Editura P

Definirea comportamentelor pro si antisociale

Oamenii traiesc intotdeauna intr-o societate care are valori si reguli referitoare la relatiile interpersonale. Iata
cateva valori fundamentale referitoare la persoana: viata; integritatea corporala si sanatatea; libertatea si
demnitatea; proprietatea. De exemplu, onoarea este un aspect al demnitatii care este un bun moral individual (o
valoare morala individuala).
Comportamentele unui individ au asupra altor indivizi fie efecte pozitive, fie efecte negative. Vom defini
comportamentele prosociale si pe cele antisociale prin efectele lor pozitive sau negative.

• Comportamentele unui individ care au efecte pozitive asupra altor indivizi sunt considerate comportamente
prosociale.

De exemplu, un elev a fost accidentat grav si nu poate veni la scoala mai multe saptamani. Colegii il viziteaza
pe rand, il tin la curent cu materia si il incurajeaza, aretandu-i ca nu este singur in suferinta sa.

• Comportamentele unui individ, care au efecte negative asupra altor indivizi sunt considerate comportamente
antisociale.
Un exemplu de comportament antisocial este insulta, act impotriva demnitatii persoanei. Ea consta in a atribui
unei persoane un defect lezandu-i sentimentul onoarei, lovindu-i prestigiul si reputatia dobandite prin
comportamentul sau corect.
Tot comportament antisocial este calomnia, ca o nascocire rauvoitoare. Ea consta in a afirma in public despre o
persoana ceva neadevarat dar care, daca ar fi adevarat, ar putea sa expuna acea persoana la o sanctiune sau
dispretului public.
Agresivitatea
Exista o agresivitate naturala ca reactie la amenintarile impotriva intereselor vitale ale individului. De exemplu,
teama poate sa-l mobilizeze pe individ in doua feluri de comportament: fie comportament de evitare – tendinta
de a fugi; fie comportament de aparare, de infruntare – comportament agresiv. Cand amenintarile sunt reale,
reactia agresiva are valoare adaptativa.
E. Fromm vorbeste despre forme de agresivitate antisociala.
Sadismul este o forma de agresivitate antisociala si consta in dorinta de putere absoluta asupra fiintelor umane.
Si cruzimea este o forma de agresivitate antisociala si consta in ura impotriva vietii insasi.
Agresivitatea conformista. Individul considere ca supunerea este o virtute si ca este de datoria lui sa se supuna
ordinelor, chiar cand prin executarea lor face rau altor oameni. Asa poate sa faca membrul unei bande de
raufacatori..
Agresivitate functionala. Lacomia este o astfel de agresivitate. Poate fi lacomie de hrana, de bautura, de placeri.
sexuale, de glorie etc.
O sursa a agresivitatii la unii oameni este narcisismul, pe care Fromm il defineste astfel: “numai individul
insusi, corpul sau, bunurile sale, numai fiinta si lucrurile lui sunt percepute ca fiind pe deplin reale, in timp ce
tot (persoane si obiecte) ce nu face parte din propria sa persoana sau nu este obiect pentru nevoile sale nu are
pondere si culoare afectiva (E. Fromm, Criza psihanalizei).
La unii oameni se poate manifesta un fel de narcisism de grup. Ei reactioneaza cu furie la cea mai mica jignire
reala sau imaginara adusa grupului lor, atribuind celuilalt grup, intentii diabolice.
Comportamente pro si antisociale si invatarea sociala

Comportamentele pro sau antisociale nu sunt innascute, ci se dobandesc prin invatare. Sa reamintim ca prin
invatare, in general, se intelege orice modificare de comportament. Comportamentele sociale ale unui individ se
invata in functie de consecintele pe care respectivele comportamente le au asupra lor insisi. Logica este
urmatoarea: comportamentul persoanei este sau nu este acceptat de alte persoane. Acceptarea sau neacceptarea
sunt consecinte dar si cauze. Daca este acceptat, el repeta comportamentul; daca nu este acceptat, trebuie sa
evite acel comportament. De exemplu, un copil, D. G. era foarte agresiv cu colegii sai de gradinita; ii lovea cu
piciorul peste glezne, monopoliza jucariile si se juca singur. Ceilalti se plangeau mereu educatoarei. Copiii au
ajuns in clasa I. Cei terorizati nu il acceptau la joc si nu vorbeau cu el in cursul recreatiilor. Invatatorul a relatat
ca il auzea deseori spunandu-le: “bagati-ma, ma, si pe mine in seama; “vorbiti, ma, si cu mine”.
Comportamentul lui agresiv a avut drept consecinta sociala faptul ca l-au izolat copiii. El trebuie sa se schimbe,
altfel va ramane un izolat.
Recompensa si sanctiunea sunt consecintele sociale ale comportamentului care influenteaza probabilitatea
repetarii lui.
• Recompensa (intarirea pozitiva) duce la cresterea probabilitati repetarii acelui tip de comportament.
De exemplu, un bunic spune celor doi nepoti: “Plec la gara. Ma ajuta cineva la bagaj?” Fata, in clasa a VI-a, se
face ca nu aude. Baiatul, in clasa IV-a, se ofere sa-l ajute. La despartire, bunicul il lauda si ii ofere bani. In felul
acesta, copilul invata ca este in interesul sau sa fie amabil.

• Sanctiunea (ca intarire negativa) duce la scaderea probabilitatii repetarii comportamentului sanctionat.
Tema
Dat exemplu de com¬portamente aprobative si de comportamente deza¬probative ale parintilor, cu consecinte
asupra com¬portamentului copiilor.

Cunoasteti cazuri cand etichetarea negativa osti¬la duce la „inrairea” celui etichetat?
De exemplu, un copil de 4 ani rapeste fratelui sau de 6 ani o jucarie. Copilul mai mare il bate cu brutalitate pe
rapitor. Mama il mustra cu asprime pe bataus, si isi retrage afectiunea ei pentru cateva zile. Mustrarea si
retragerea afectiunii mamei il poate determina pe copil sa evite in viitor de a se mai comporta brutal cu fratele
mai mic. Generalizand, ar putea sa evite a se comporta brutal in orice situatie.

Sub influenta mediului social, copilul invata sa reactioneze la comportamentul aprobativ si recompensator sau
la cel dezaprobativ. Rezulta ca invatarea diferitelor comportamente este rezultat al intaririi sociale.

Majoritatea studiilor au ajuns la concluzia ca 55 la suta pana la 75 la suta dintre copii manifesta o schimbare a
comportamentului sub influenta consecintelor sociale. De asemenea, s-a constatat ca, daca consecintele sociale
sunt aplicate de o persoana ostila, atunci este mai redusa probabilitatea influentei pozitive. De exemplu, cand un
elev a gresit, iar educatorul nu se multumeste sa dezaprobe acel comportament cu metode corecte, ci foloseste
metode agresive si jignitoare, se poate ajunge la un efect invers, elevul “se inraieste”.

Receptivitatea (responsivitatea)
• Orice persoana are o anumita receptivitate fata de consecintele sociale ale comportamentului sau in sensul ca ii
modifica sau nu comportamentul in functie de cum raspund ceilalti la faptele sale.
Receptivitatea persoanei fata de consecintele sociale ale comportamentului este o conditie de baza pentru un
comportament normal. Ea depinde de deosebirile dintre copii in ceea ce priveste:

1) posibilitatile naturale (particularitati fizice, intelectuale, afectiv – motivationale);

2) educatia in familie – avem in vedere aspecte ca masura interactiunii cu parintii (gradul de apropiere,
atasamentul etc.). Sub influenta parintilor, copilul invata sa reactioneze la comportamentul aprobativ si
recompensator sau la cel dezaprobativ. Reactia fata de consecintele sociale ale comportamentului reprezinta fie
baza pentru o buna adaptare sociala, fie cauza a comportamentelor deviante.
Delincventa
Unele teorii considere ca la baza comportamentului deviant sunt particularitati ale indivizilor izolati. Alte teorii
considere ca insasi societatea este responsabila pentru rata ridicata a actelor antisociale. In societatile
industrializate, rata delincventei si a criminalitatii este mai ridicata in mediul urban decat in cel rural deoarece, o
data cu cresterea nivelului de bunastare in societate, exista persoane care se afla la nivelul de jos, care sunt in
mod relativ nedreptatite, se simt private de utilizarea bunurilor materiale. Din aceasta deriva delicte impotriva
proprietatii – furt, talharie, delapidare, mita.
Tinerii intre 15 si 21 de ani sunt mai expusi deoarece sunt destul de mari ca sa aiba dorinte materiale
(automobile, imbracaminte etc.), dar nu sunt suficient pregatiti pentru a participa la munca, fie pentru ca sunt
inca in scoli, fie pentru ca nu-si gasesc de munca. Pe de alta parte, ei sunt la varsta unei mari exuberante si pot fi
considerati usor ca devianti, devenind astfel victime ale unui anumit tip de societate. (Stanton Wheeler).

Comportamentele antisociale pot fi tratate psihologic?

Comportamentele emotionale inacceptabile din punct de vedere social (ostilitatea, agresiunea fizica sau verbala
sub forma de insulta) creeaza stres interpersonal sub forma de certuri, inclusiv sau mai ales in familie. Trebuie
sa se stie ca stresul contribuie la instalarea unor maladii grave precum cancerul si maladiile cardiovasculare.
Aceasta este concluzia unui studiu facut de Grossarth – Maticek citat de H. Eysenck, un psiholog recunoscut.

Exista metode de pastrare a unui bun echilibru emotional sau de recapatare a lui cand a fost pierdut.
O metoda la indemana oricui este intretinerea unui ritm bun de lucru, fie pentru copil, fie pentru adolescent sau
adult.
Aceasta inseamna: orar bine organizat (acasa, la scoala sau la locul de munca); evitarea supraincarcarii.
O alta metoda este optimism si caldura sufleteasca in relatii.

Vom cita dintr-o scriere veche redescoperita de Richard Fild, “Repere ale Spiritului”.

1. Cand esti iubit, esti liber.

2. Cea mai mare tamaduire este in clipa cand stii ca esti iubit neconditionat.
3. Vinovatia nu este utila. Dar daca ai facut o greseala, recunoaste-o.
4. Nu gandi doar, ci gandeste-te la lucruri utile.
5. Oriunde ne-am afla, avem spatiu suficient sa-l umplem cu frumusete.

Psihoterapie
Este un ansamblu de mijloace psihologice prin care se actioneaza asupra tulburarilor psihice. Enumeram cateva
dintre cele mai recunoscute.
Marcarea reusitelor. Se pune in evidenta fiecare reusita si, se incurajeaza; se evita evidentierea esecurilor la
timizi, la cei care nu au incredere in fortele proprii.

Art-terapia: pictura, sculptura, discutii libere pe marginea produsului respectiv, antrenarea in spectacole. Prin
aceasta, se obtine descarcarea emotionala.

Ludoterapia. Jocuri de intrecere in grup prin care se obtine destinderea si se ajunge la inlaturarea treptata a
tensiunii.

Psihoterapia ocupationala. Sa creezi conform aptitudinilor si intereselor pe care le ai. Realizarile personale duc
la placerea de a te realiza si respect de sine.