Cadran cultural
Periodic al ansamblului folcloric „Busuiocul“ din Bacău • anul I • Nr. 2 • Iulie - august 2018
Ce spun artiștii și ce văd ei... Instantaneu de Liviu MafteI
Saloanele Moldovei,
ediția a XXVIII-a
Ceea ce n-au reușit guvernele
de pe ambele maluri ale Prutului în
1990, când momentul reunirii celor
două țări românești era propice, au
izbutit artiștii un an mai târziu, mobi-
lizați de doi plasticieni emblematici
pentru arta contemporană nu numai
românească, Ilie Boca și Mihai Grecu.
Atunci, în 1991, ei au pus ba-
zele unei manifestări expoziționale de
amploare, care ne-a unit prin artă, a
rezistat în pofida tuturor vicisitudinilor
interminabilei tranziții și a ajuns, iată,
la a XXVIII-a ediție.
Desfășurată an de an, succe-
siv la Bacău și Chișinău, Expoziția-
Concurs „Saloanele Moldovei” a reu-
nit și în 2018 peste 400 de lucrări sem-
nate de plasticieni din România și Re-
publica Moldova, cele selectate de
juriul condus de Gheorghe Dican,
vicepreşedinte al UAP din România,
putând fi vizionate la Galeriile Arta,
Ion Frunzettiși Centrului „G. Apostu”.
Laureații ediției: P r e m i u l
Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cer-
cetării din Republica Moldova: Car-
men Poenaru (Bacău) – Spaţii supra-
puse; Premiul Complexului Muzeal
„Iulian Antonescu” Bacău: Denis
Brînzei (Galaţi) – Ochii din altă lume;
Premiul Consiliului Judeţean Bacău:
Veaceslav Fişticanu (Chişinău) – Ha-
os-Ordine; Premiul Primăriei Bacău:
Ovidiu Ionescu (Bucureşti) – Compo-
ziţie; Premiul Centrului de Cultură
„George Apostu” Bacău: Iurie Ursatii
(Chişinău) – Motiv rural I-II; Premiul
Muzeului Naţional de Artă al Moldo-
vei: Gabriela Culic (Bucureşti) – Lu-
crurile se întâmplă în altă parte; Pre-
miul „Mihail Grecu” – UAP din Re-
publica Moldova: Adriana Florea Bi-
loiu (Bucureşti) – Geometria învinsă
a unei speranţe timpurii; Premiul
UAP din România: Valeriu Şuănea
(Buzău) – Vămile văzduhului; Pre-
miul Primăriei Chişinău: Alina Mo-
dyrca (Baia Mare) – Satul copilăriei –
Memoria Imaginii; Premiul „Nicu
Enea” – UAP Bacău: Victor Macovei
(Chişinău) – Fiul risipitor.
feerie fantastică
Intrat în cel de-al doilea
sfert de veac de existență, festi-
valul Național de folclor „Ion
Drăgoi“, organizat în parteneriat
cu Consiliul Județean, Primăria
Bacău și Televiziunea Română,
a fost dedicat în acest an Cente-
narului Marii Uniri și a reunit,
pe scena Teatrului de Vară „Ra-
du Beligan“ din Bacău, zeci de
artiști și formații folclorice din
România și din Republica Mol-
dova, care, sub ochii vrăjiți ai
celor peste 1500 de spectatori,
au transformat spectacolul gân-
dit de coregraful Petre Vlase
într-o adevărată feerie fantastică.
Întinsă pe parcursul a
mai bine de cinci ore, reprezen-
tația a fost deschisă de Orchestra
Ansamblului Folcloric „Busuio-
cul“, dirijată de Mihai Gherghe-
laș și Victor Coman, cu piesa
„Omagiu lui Ion Drăgoi“, crea-
ție a compozitorului Constantin
Arvinte, invitat special al orga-
nizatorilor, și a fost prezentată
publicului de Gheorghița Nico-
lau, realizatoarea emisiunii „Te-
zaur folcloric“ a Televiziunii
Române, în cadrul căreia va fi
difuzată pe post.
Nota aparte a ediției a
XXVI-a fost dată de prezența pe
scenă a celor trei generații de
dansatori ai Ansamblului, copiii
Cornel GaLBeN
►

și „bătrânii“ din anii ’80 concurând de
la egal la egal cu virtuozii trupei ac-
tuale, cei ce au adus la rampă suite de
dansuri de pe văile Oituzului și
Tazlăului, din Moldova, Muntenia,
Oltenia, Banat și Ardeal, dar și jocuri
mai puțin cunoscute, precum „Sârba
ofițerilor“, amintind de tragicele eve-
nimente ale războaielor mondiale.
Aceeași emulație s-a făcut
simțită și în rândul interpreților, de la
zvârluga Anastasia Ciobanu, de doar
7 ani, la artista desăvârșită care este Zi-
naida Bolboceanu, toți întrecându-se
pe sine și transformând spectacolul-
maraton într-un regal folcloric, despre
care autorul suitei „Drăgoiana“, maes-
trul Constantin Arvinte, cel care, la cei
92 de ani ai săi, a văzut multe compe-
tiții similare, însă niciuna nu i s-a părut
mai izbutită ca aceasta, avea să ne
mărturisească: Vreau să vă spun că vin
mereu la Bacău și am fost până acum
la foarte multe ediții de când a început
să se facă acest festival, de când s-a
prăpădit bietul Ionică, cu care eu am
fost foarte bun prieten. Odată ne-am
văzut la Craiova, unde eram preșe-
dinte de juriu la Festivalul „Maria
Tănase”, și acolo unde luam masa el
august 2018
a venit cu o echipă din provincie, a
cântat pe acolo și a venit la mine și eu
aveam o cravată din America. Dădu-
sem un dolar pe ea, foarte frumoasă,
2 pe un fond roșu, așa. Și Ionică Drăgoi
Cadran cultural
feerie fantastică
zice, „Vai, ce cravată frumoasă ai!“
Îți place? „Da, îmi place foarte mult!“
Hai să facem schimb de cravate. Și
mi-a dat cravata lui. Acum n-am mai
venit cu ea, dar la alte ediții am venit
cu cravata lui Drăgoi. Și-am făcut
schimb de cravate și s-au amuzat toți
atunci la masă. Ei bine, eu am fost
dirijor la Ansamblul „Ciocârlia“ și de
câte ori veneam la Bacău și apoi
mergeam la masă, el cânta împreună
cu un instrumentist al meu, foarte bun,
cu Toni Iordache, acum la Paris. Deci,
revenind, mi s-a părut această ediție
cea mai cuprinzătoare și cea mai
interesantă și cea mai, cum să spun eu,
fantastic de atractivă, prin tot ceea ce
ni s-a oferit. Toți interpreții care au
venit au fost foarte, foarte buni, de la
fetița aceea mică, pe care am remar-
cat-o și până la ceilalți care s-au pro-
dus în fața publicului băcăuan. A fost
o ediție minunată și mai ales că a fost
legată și de Centenarul Unirii Tran-
silvaniei cu România. A fost băiatul
ăla de la Bistrița Năsăud, care e se-
cretar de stat la Cultură, Alexandru
Pugna, și fata aia care a cântat de pe
la Sibiu, din Ardeal, din Banat a venit
cineva, din Oltenia, adică a fost o par-
ticipare cuprinzătoare, chiar și din
Maramureș, nu mai spun din Basara-
bia și de aici, din Moldova noastră,
din Muntenia. A fost o ediție cu totul
și cu totul deosebită! Jos pălăria pen-
Fotografie de Vasile Potolea
tru organizatori, pentru regia pe care
prietenul meu Petrică Vlase a asigu-
rat-o pentru acest spectacol, pentru că
nu e ușor să stăpânești, să întocmești
și să pui în pagină numeroșii interpreți
care au venit aici. Și i-a pus pe fiecare
la locul lui, cu o orchestră foarte bună.
E adevărat că a durat mai mult, dar a
ieșit ceva cu totul deosebit, mai ales că
în anul ăsta a fost legat și de Unire.
Dacă Dumnezeu îmi dă zile, sper să
revin și la edițiile următoare.
Meritul pentru reușită re-
vine în egală măsură experimen-
tatului colectiv al Ansamblului
Folcloric „Busuiocul“, inițiatorul
și organizatorul manifestării, gru-
purilor folclorice „Flori de câmp“,
„Ștefan Vodă“, „Fetele din Boto-
șani“, „Iancu Jianu“, soliștilor vo-
cali și instrumentiști Georgiana
Tanasă, Adi Neamțu, Ina Todo-
ran, Irina Miron, Ștefana Domo-
coș, Florin Popa, Ana Maria Lun-
gu, Iustina Irimia, Simona Mază-
re, Lorena Dopu, Ciprian Pop,
Ionuț Cisman, Costică Lătărețu,
Paul Anania, Viorica Ciobotari,
Tatiana Profiriu, Paula Florescu,
Sânziana Oșlobanu, Ana Maria
Dancă, Irina Gorga, Ionuț Drăgu-
lin, Georgiana Păduraru, Florin
Blaj, Tudor Ungureanu, Costică
Babașa, Alexandru Pugna, Ru-
xandra și Gheorghe Rizea.

România în Primul Război Mondial (2)
În timpul când ultimatu-
mul Imperiului Austro-Ungar era
predat Serbiei, contele Czelnin i-a
înmânat o copie a documentului
Regelui Carol care, după ce l-a
citit, „adânc emoţionat şi palid”, a
exclamat: „Acesta este Războiul
Mondial”. La 26 iulie 1914, când
lui Carol i s-a transmis de către
ministrul austro-ungar la Bucureşti
că dubla monarhie se aşteaptă la fi-
delitatea de alianţă a României şi
la înţelepciunea Regelui de a rămâ-
ne neutru în conflictul cu Serbia,
dar că va coopera ca aliat în cazul
unui atac din partea Rusiei, acesta,
foarte agitat, a răspuns: „Dacă ar fi
să-mi urmez inima, aş fi necon-
diţionat cu Armata mea alături de
Tripla Alianţă. De un an însă, lu-
crurile s-au schimbat atât de mult
încât nu sunt în situaţia de a păstra
Tratatul”1. El îşi asigură însă inter-
locutorul că, în cazul unui conflict
cu Rusia, va păstra strictă neutrali-
tatea şi că „nici o putere din lume
nu-l va putea sili să ia armele îm-
potriva monarhiei”2.
La 1 august 1914, Împăra-
tul Wilheelm al II-lea telegrafiază
Regelui Carol I, comunicându-i
declaraţia de război împotriva
Rusiei şi, făcând apel la vechea lor
prietenie, spunând: „Eu contez pe
tine ca rege şi Hohenzollern, că vei
rămâne fidel amicilor tăi şi că-ţi vei
ține angajamentele”3. După primi-
rea unei telegrame din partea lui
Franz Joseph, Regele notează: „Ca
ofiţer şi rege trebuie să-mi ţin cu-
vântul şi să merg alături de Armata
lui împotriva Rusiei”4. Cum tele-
gramele celor doi împăraţi soseau
aproape în fiecare zi, pentru a sta-
bili atitudinea României, Carol
hotărăşte să-i consulte pe toţi frun-
taşii politici ai ţării în cadrul Con-
siliului de Coroană.
Întâiul Consiliu de Coroa-
nă convocat de Regele Carol I cu
scopul de a stabili atitudinea
României faţă de Marele Război a
avut loc la data de 3 august 1914,
începând cu ora 17:00, în sala de
muzică a Castelului Peleş din
Sinaia, într-o atmosferă apăsătoare,
determinată de uriaşa responsabi-
litate şi de gravitatea hotărârilor
Cadran cultural
care urmau a fi luate. Au participat şi-a exprimat convingerea fermă că
membrii Guvernului, preşedinţii Tripla Alianţă reprezintă o forţă
corpurilor legiuitoare, foştii prim- militară formidabilă, încât nu poate
miniştri, şefii partidelor politice fi nici o îndoială că a ei va fi
şi prinţul moştenitor Ferdinand. biruinţa, iar România, a cărei poli-
Regele, vizibil emoţionat şi stă- tică este de 30 de ani îndreptată
pânit de un profund zbucium inte- spre această coaliţie, trebuie să-şi
rior, a dat citire unei scurte de- respecte cuvântul dat şi să se
claraţii redactată în limba franceză, alăture Puterilor Centrale. Ex-
argumentând că aceasta „redă mai punerea regelui, cu toată autori-
tatea pe care acesta o avea, nu a
Perioada neutralității generând avut darul să convingă Sfatul Ţării,
discuţii ample şi contra-
(3 august 1914 – dictorii cu privire la Tratatul din
14 august 1916) 1883, al cărui conţinut nu era
cunoscut de majoritatea celor pre-
zenţi. Cele mai ample dezbateri au
bine nuanţele” şi a solicitat ca toate avut loc pe baza articolului II din
dezbaterile să se desfăşoare tot în Tratat, care prevedea cu claritate:
aceeaşi limbă, pe care, probabil, el „Dacă România ar fi atacată fără
o cunoştea mai bine decât limba vreo provocare din partea sa, Aus-
poporului al cărui destin îl con- tro-Ungaria este obligată a-i da în
ducea. Pe masa acoperită cu postav timp util ajutor şi asistenţă îm-
verde erau aranjate tratatele secrete potriva agresorului. Dacă Austro-
încheiate cu Tripla Alianţă încă din Ungaria ar fi atacată în împrejurări
anul 1883, despre care, cei mai asemănătoare, din vreo parte a
mulţi dintre participanţi aflaseră statelor vecine cu România, obli-
abia atunci, privindu-le cu stupe- gaţia de a sări în ajutor se va
facţie. Semnificative în acest sens prezenta imediat pentru aceasta din
sunt însemnările lui I. Gh. Duca, urmă.” Din conţinutul articolului
fost ministru liberal, care îşi ex- rezultă cu claritate că România nu
primă nedumerirea faţă de atitu- putea fi îndatorată la nici un fel de
dinea Regelui Carol I, care a ţinut ajutor sau sprijin militar de vreme
un Tratat de asemenea importanţă ce Austro-Ungaria nu fusese ata-
departe de oamenii politici ai țării. cată din nici o parte, ci ea pornise
„Cum e cu putinţă ca o ţară să fi la atac împotriva Serbiei. Mai mult
fost 30 de ani legată de o anume decât atât, România nu a fost în
constelaţie politică, să-şi fi confor- nici un fel consultată de către Aus-
mat toate gesturile şi toate faptele tro-Ungaria în momentul luării de-
intereselor acelei constelaţiuni şi ca ciziei de recurgere la război. În
oamenii ei din Guvern, executori cadrul Consiliului de Coroană s-au
ai acelei politici, să nu fi cunoscut conturat cu claritate opţiunile di-
politica pe care erau chemaţi s-o ferite ale liderilor români în pri-
slujească, să fi jucat rolul incon- vinţa atitudinii României. Regele
ştient al unor marionete trase de Carol, sprijinit puternic de P. P.
sfori nebănuite de ei? Nu mă pot Carp, a susţinut în continuare in-
împăca cu această parodie politică trarea în Război alături de Puterile
înjositoare pentru demnitatea oa- Centrale, iar majoritatea celor
menilor noştri din Guvern şi, prezenţi, în frunte cu prim-minis-
adaug, incompatibilităţile cu in- trul Ion I. C. Brătianu a susţinut că
teresele reale ale Ţării.”5 România nu putea să facă un ase-
Această discuţie a Suve- menea gest. Consiliul a decis, a-
ranului se justifica, în opinia ace- proape în unanimitate, ca „România
august 2018
luiaşi autor, „fie din prea mult
dispreţ faţă de sfetnici... fie dintr-o General (r) conf. univ. dr.
tendinţă de monopolizare a politi-
cii externe, fiindcă şi pe aceasta o Vasile Jenică aPoStoL
avea”. Prin discursul său, Regele ► 3

România în Primul Război Mondial (2)
să ia toate măsurile spre a păzi
fruntariile ţării”. În timpul dezba-
terilor, aşa cum relatează I. Gh.
Duca, ministrul Culturii şi Cul-
telor, participant la dezbateri,
Regele a ameninţat, fără convin-
gere, cu abdicarea, spunând: „De
altminteri, domnilor, eu mă con-
sider personal legat de Puterile
Centrale, dacă dumneavoastră cre-
deţi că fericirea României îi im-
pune să urmeze de azi înainte o altă
politică externă, eu sunt gata să mă
retrag şi – arătând cu mâna pe
principele Ferdinand –, de alt-
minteri, domnilor, succesorul meu
e aici, el n-are decât să...” Prin-
cipele Ferdinand l-a întrerupt, scu-
turându-se pe scaun cu un gest
de vehementă protestare. Regele
Carol s-a oprit şi, cu ochii lui vioi
şi veşnic mişcători, a aruncat re-
pede în jurul mesei o privire cir-
culară...
Feţele noastre n-au trădat
decât indiferenţă şi cel mult oare-
care scepticism. Carol a înţeles că
manevra nu a reuşit. A stat o clipă
pe gânduri şi pe urmă, ca şi cum nu
ar fi făcut niciodată o declaraţiune
de această gravitate, a început să
vorbească de altceva. La înche-
ierea dezbaterilor a declarat mâh-
nit: „Constat că reprezentanţii
Ţării, aproape în unanimitate, au
cerut neutralitatea. Ca Rege consti-
tuţional mă supun voinţei dumnea-
voastră. Mi-e frică însă că pres-
tigiul Ţării va ieşi micşorat din
şedinta de astăzi şi că aţi luat o
hotărâre de care România se va căi
în viitor.” În continuare a adăugat:
„Dacă regret ceva, este că n-am
murit înainte de începerea acestui
Război.” Conflicte puternice cu
privire la calea de urmat se mani-
festau şi în Familia Regală. Astfel,
Principesa Maria, viitoarea Regi-
nă, are o atitudine tranşantă, spu-
nând că dacă Ferdinand renunţă la
Coroană şi pleacă în Germania
după unchiul său, ea divorţează şi
rămâne în România. Regina Elisa-
august 2018
beta, la rândul ei afirma că regele
ar face bine să-şi scuture de pe pi-
cioare praful acestei ţări nerecu-
noscătoare şi să se ducă să se
4 odihnească în pace, departe de
Cadran cultural
orice vrajbă.
În timpul celor doi ani de
neutralitate (1914-1916), clasa
politică şi opinia publică au fost di-
vizate în două mari curente - „an-
tantiştii” şi „germanofilii”. Poziţia
strategică a României la începutul
conflictului mondial era foarte
importantă pentru cele două tabere
beligerante.
Pentru Austro-Ungaria,
România reprezenta flancul drept
al dispozitivului său strategic, ce se
întindea de la Marea Baltică până
la crestele Carpaţilor, iar intrarea
în Război a Statului Român ar fi
prelungit frontul până la Marea
Neagră, ar fi creat dificultăți supli-
mentare Armatei Ruse şi ar fi blo-
cat drumul Rusiei spre Peninsula
Balcanică. Bogăţiile naturale ale
României, îndeosebi petrolul şi ce-
realele, ar fi sporit considerabil
potenţialul de război al Puterilor
Centrale. Ţările din compunerea
Antantei erau şi ele interesate să
atragă România în conflict de
partea lor, tot pentru prelungirea
frontului în vederea dispersării
forţelor Puterilor Centrale şi pentru
ca, în eventualitatea unei ofensive
a Armatei Române în Transilvania,
să se apropie sfârşitul conflictului.
Trimişii statornici sau trecători ai
celor două coaliţii aflate în conflict
făceau insistente presiuni asupra
clasei politice româneşti şi, mai
ales, asupra Regelui, grăbindu-i
moartea, care a survenit la 10 oc-
tombrie 1914. Aşa cum mărturi-
seşte cu cinism contele Czernin,
ministrul Austro-Ungariei la Bucu-
reşti, „Regele Carol a murit de
Război. Ultimele săptămâni au fost
o tortură pentru bătrânul domnitor,
căci el primea comunicările pe
care eu i le aduceam, ca nişte lovi-
turi de bici... Mi-aduc aminte de o
scenă literalmente emoționantă,
când bătrânul Rege, plângând tare,
se prăbuşi pe biroul său, cu mâini
tremurătoare, să-şi smulgă de la
gât Ordinul «Pour le Mérite» (cea
mai înaltă decoraţie prusiană creată
de Frederic cel Mare; Regele Carol
o primise, ca ofiţer german, în
Războiul contra Danemarcei, în
anul 1864), pe care-l purta în
permanenţă. Pot spune fără nici o
exagerare că eu l-am văzut prăpă-
dindu-se zi cu zi, sub aceste con-
tinue lovituri de măciucă şi că
excitarea sufletească în care trăia
i-a scurtat desigur zilele.”
România a reuşit să-şi
menţină statutul de neutralitate şi
în cursul anului 1915 prin depăşi-
rea multor dificultăţi generate de
presiunile ambelor tabere belige-
rante, de evoluția ostilităţilor pe di-
verse teatre de acțiuni militare, de
disputele în interiorul clasei poli-
tice autohtone şi în cadrul opiniei
publice, obiectivul acestora consti-
tuindu-l coaliţia la care urma să
adere Statul Român.
În legătură cu relaţiile
României cu Puterile Centrale este
de remarcat faptul că acestea con-
statau că eforturile lor ca România
să li se alăture au fost infructuoase,
iar prin moartea lui Carol au pier-
dut cel mai preţios sprijin. Ca ur-
mare a ineficienţei acțiunilor diplo-
matice, în septembrie 1915, Aus-
tro-Ungaria a luat măsuri militare
la graniţa cu România, exprimân-
du-se opinia că se impune folosirea
forţei armate, întrucât mijloacele
politice şi diplomatice nu duseseră
la nici un rezultat. Concomitent,
s-a închis graniţa dintre cele două
ţări. Acest fapt a produs îngrijorare
şi nemulţumiri la Bucureşti, autori-
tăţile române au luat la rândul lor
contramăsurile ce se impuneau,
ajungându-se la o stare de tensi-
une, iar diplomaţia austro-ungară
lua în calcul ipoteza unui atac din
partea României. Austro-Ungaria a
cerut deconcentrarea trupelor ro-
mâne de la graniță, ca modalitate
de detensionare a încordării, Re-
gele Ferdinand şi prim-ministrul
Ion I. C. Brătianu au dat asigurări
că acest lucru se va produce, dar
trupele române au rămas lângă
frontieră până la 14 august 1916.
Privitor la relațiile României cu
Antanta, se poate sublinia că aces-
tea au fost mai ample şi mai in-
tense. Încă de la 1 octombrie 1914,
printr-un acord semnat de miniştrii
Diamandi şi Sazonov, Guvernul
Român a făcut o primă opţiune
►

România în Primul Război Mondial (2)
pentru aderarea la Antanta, Rusia,
în schimbul «neutralității binevoi-
toare» recunoscând dreptul Româ-
niei de a anexa, la sfârşitul războ-
iului, teritoriile româneşti aflate
sub dominaţia Austro-Ungariei.
Tratativele ulterioare au fost în-
delungate, existând mai multe
puncte de divergenţă, deoarece
Rusia nu era de acord cu cedarea
integrală a Bucovinei, pe motiv că
nordul provinciei avea populație
majoritar ruteană, iar cu privire la
Banat, se pronunţa pentru o împăr-
ţire a regiunii între România şi Ser-
bia. În urma unei victorioase ofen-
sive a trupelor germane şi austro-
ungare pe frontul de Est, soldată cu
înfrângeri dezastruoase pentru Ar-
mata Rusă, guvernele Antantei au
comunicat că încuviinţează toate
cererile României. Pe acest fond,
la începutul lunii iulie 1915, Ion I.
C. Brătianu i-a declarat ministrului
rus la Bucureşti că România, în
cazul aprobării solicitărilor sale, va
intra în acţiune într-un interval de
patru săptămâni, dând şi o decla-
raţie scrisă în acest sens. Rusia a
informat că a acceptat toate cere-
rile Bucureştiului şi i-a cerut să
îndeplinească promisiunea. A fost
un moment foarte delicat, Româ-
nia nefiind pregătită nici moral şi
nici material pentru a face acest
pas important pentru viitorul naţi-
unii române. Situația s-a rezolvat
printr-un subterfugiu de ordin
politic. Ion I. C. Brătianu şi-a
înaintat demisia, iar aliaţii, de
teama apariţiei unui guvern pro-
german, au acceptat ca momentul
intrării în acţiune să fie decis de
autorităţile române.
Situaţia românilor din
transilvania, Banat,
Bucovina şi Basarabia
Dacă Statul Român (ve-
chiul Regat) a ales să rămână în
afara conflictului, românii din
Monarhia dualistă (Transilvania,
Banat şi Bucovina) şi cei din
Basarabia, aflată în componența
Imperiului Rus, au fost supuşi din
prima zi obligațiilor militare, luând
parte la confruntări.
Cadran cultural
În anul 1914, Transilvania,
care era în compunerea Imperiului
Austro-Ungar, avea o populație
românească de 2.979.614 locuitori.
Dintre aceştia, la declanşarea
Războiului (28 iulie 1914), au fost
mobilizaţi 449.796 de luptători în
prima linie a frontului şi 34.578 în
trupele auxiliare.
Dintre românii plecaţi în
campania din Transilvania şi Bu-
covina, 42.739 au murit pe câmpul
de luptă, 28.839 au fost dați
dispăruți, 11.275 au murit în spi-
tale, închisori sau prizonierat, iar
25.406 au rămas invalizi, 38.630
văduve, 72.226 orfani de război6.
Dintre românii mobilizați în uni-
tățile Imperiului Austro-Ungar,
6.517 au fost intelectuali, 14.668
meseriaşi şi comercianți, iar peste
400.000 erau țărani. Structura Ar-
matei Austro-Ungare era foarte
complexă, cu un caracter multina-
țional. Existau trei regimente ex-
clusiv româneşti, zece regimente
cu componență românească mai
mare de 50 la sută, la care se
adăugau un regiment româno-ger-
man, unul sloveno-român şi unul
sârbo-româno-german unde româ-
nii reprezentau peste 50 la sută.
Deşi românii nu doreau să plece la
război pentru a lupta şi muri în
scopul realizării intereselor Impe-
riului Austro-Ungar, ei erau obli-
gați prin lege să se înroleze, iar
nesupunerea era pedepsită aspru
(chiar cu moartea) de Curtea
Marțială.
Militarii români din Tran-
silvania şi Bucovina erau reparti-
zați în mare majoritate la infan-
terie, pentru a lupta în prima linie,
spre deosebire de unguri, saşi şi
secui, care erau mobilizați prepon-
derent la locul de muncă sau pen-
tru paza obiectivelor militare şi
civile din garnizoanele de pace.
Unitățile cu efective de români, aşa
cum este cazul Regimentului 63
Infanterie Bistriţa, au participat la
lupte în prima linie încă din prima
zi de război, în atacul Austro-Un-
gariei împotriva Serbiei. Această
unitate a luptat apoi în Galiția şi
Silezia împotriva armatei țariste.
Ulterior, a fost folosită în luptele cu
italienii din Munții Dolomiți şi îm-
potriva coetnicilor români ori a tru-
pelor anglo-franceze şi americane
de pe frontul din Balcani sau cel
din Vest. După intrarea României
în Război, o parte dintre românii
transilvăneni au trecut în patria
mamă pentru a lupta în unitățile
Armatei Române sau, după re-
tragerea unităților militare din
Ardeal, în septembrie 1914, au so-
licitat să fie încadrați în unitățile
româneşti. În total, se estimează că
un număr de 100.000 români arde-
leni au luptat în Armata Română în
campania din 1916-19197 pentru
realizarea dezideratului unirii tu-
turor românilor într-o singură țară.
La 23 februarie 1917 s-a înfiinţat
la Darnița (8 kilometri de Kiev),
din rândul prizonierilor transilvă-
neni şi bucovineni, Corpul I al
Vânătorilor români, iar la 16 mar-
tie 1917, al doilea Corp al Volun-
tarilor ardeleni şi bucovineni în
Siberia8, tot din rândul prizonieri-
lor români proveniți din Armata
Austro-Ungară.
La 22 octombrie 1918 s-a
constituit, în Franța, Legiunea Ro-
mână de prizonieri români prove-
niți din Armata Austro-Ungară,
care au luptat alături de francezi,
englezi şi americani pe frontul de
Vest până la 20 iunie 1919, când
efectivele au fost repatriate pe
mare în portul Constanța. În în-
treaga perioadă a Războiului, mi-
litarii români erau atent suprave-
gheați de organele de specialitate
ale Imperiului Dualist. Astfel, în-
tr-o dare de seamă din anul 1915
erau trecute în revistă o serie de
manifestări ale militarilor de națio-
nalitate română cu caracter româ-
nesc şi antimaghiar. Se consemnau
afirmațiile unor aspiranți cadeți,
potrivit cărora ei nu ar putea să
lupte împotriva fraților lor de
acelaşi sânge. Despre un alt grup
de militari se menționa că „au pus
într-un restaurant pe lăutari să
cânte Deşteaptă-te, române şi, cu
august 2018
această ocazie, toți s-au sculat în
picioare în timp ce la Gott Erhalte
(imnul austriac) au rămas toți pe
scaun”. La fel s-au aflat sub o
► 5
 România în Primul Război Mondial (2)
strictă observație şi ofițerii şi subo-
fiţerii români care manifestau față
de subordonaţii lor români înţele-
gere şi îngăduință. Numărul mili-
tarilor români care au dezertat din
Armata Austro-Ungară în anul
1914 a fost de 6.700. Iar în anul
1915 a fost de 26.200. Cu privire
la măsurile represive care se luau
pe teritoriul Transilvaniei împo-
triva populației civile româneşti
există numeroase şi semnifica-
tive documente istorice. Noi, spre
exemplificare, vom prezenta doar
un scurt fragment dintr-o scrisoare,
din 28 octombrie 1915, a lui Octa-
vian Goga adresată generalului
Grigore Crăiniceanu, directorul
politic al ziarului Universul, cu
privire la începerea deportării
fruntaşilor ardeleni. „Zilele acestea
a început arestarea în masă a căr-
turarilor noştri şi deportarea lor în
interiorul țării. Cele dintâi dețineri,
asupra cărora mi s-au dat lămuriri
precise, au fost operate în regiunile
mărginaşe ale României, în jurul
Sibiului şi Braşovului. Dau deo-
camdată o listă a celor întemnițați,
al căror nume ne-au fost comuni-
cate, cu observarea că numărul vic-
timelor e mult mai mare... Toţi
aceştia împreună cu alții au fost
ridicaţi de pe la casele lor de către
soldați şi porniţi la drum fără nicio
lămurire.” Adăugăm la cele de mai
sus un scurt fragment dintr-o notă
informativă a Direcției Poliției şi
Siguranței Generale din Ministerul
de Interne: „În Braşov, Râşnov şi
alte comune s-a atras atențiunea
populaţiei prin publicații că cei
care vor încerca să treacă fraudulos
frontiera vor fi impuşcati fără nici
o judecată chiar de către jandarmii
care i-ar prinde. Autoritățile au pus
în vedere Şcoalelor şi Bisericilor
româneşti să-şi facă steaguri națio-
nale ungare şi primul cui care va fi
bătut în steag să-l plătească cu 15
coroane, sumă ce va alimenta fron-
tul de război.” Clopotele bisericilor
ortodoxe au fost demontate şi pre-
august 2018
date pentru a fi folosite în procesul
producției militare.
Bucovina a avut o situație
aparte. Din momentul anexării ei,
6 în anul 1775, a fost sub controlul
Cadran cultural
Curţii de la Viena, situație care s-a
menținut şi după crearea Dualis-
mului Austro-Ungar. Spre deose-
bire de Transilvania, Bucovina a
fost teatru de război, suportând
succesiv ocupațiile ruseşti şi cele
ale habsburgilor. Autorităţile hab-
sburgice, sprijinite de unii fruntaşi
bucovineni, cum a fost Aurel On-
ciul (care se va opune unirii Bu-
covinei cu România, în noiembrie
1918), au organizat în luna noiem-
brie 1914 o legiune de voluntari,
compusă din 1.500 de oameni. La
adunarea din 22 noiembrie 1914,
care a constituit momentul de în-
cepere a acestei acțiuni, s-a trimis
o telegramă regelui Ferdinand, prin
care i se cerea să nu trimită oastea
românescă împotriva Austriei şi
să nu se verse sânge românesc.
Dotarea precară şi lipsa de instruire
au făcut din voluntarii români o
pradă uşoară în fața trupelor ruse.
În ianuarie 1915, provincia a fost
ocupată din nou de Armata Austro-
Ungară, care a rămas aici până în
luna iunie 1916. Cu privire la
modul cum trăia populația civilă,
prezentăm doar câteva aspecte
extrase dintr-un articol intitulat
«Soarta românilor bucovineni»,
publicat în ziarul Universul din 3
februarie 1915: „Cazacii se dedau
la prădăciuni, necruţând nici cin-
stea locuitorilor. De altă parte,
toată lumea îşi aduce aminte de
atrocitățile săvârşite acum două
luni de unguri şi austrieci asupra
românilor din Bucovina la reocu-
parea de către ei a Cernăuților.
Frații noştri au fost maltratați la
modul cel mai sălbatic, schingiuiți,
încărcați de lanțuri, aruncați în
temnițe şi chiar spânzurați în nu-
meroasele spânzurători înălțate în
diferitele puncte ale Bucovinei, de
autoritățile austriece. Nu se ştie ce
s-ar întâmpla mâine dacă, printr-o
schimbare a soartei armelor, aus-
tro-ungarii ar ocupa din nou Bu-
covina.”
Dintr-un alt articol publicat
în acelaşi ziar, ruşii, în localitatea
Stupka, le-au tăiat câte un deget de
la mână flăcăilor români de vârstă
militară, pentru ca să nu mai poată
fi luaţi la oaste de către autorităţile
austro-ungare.
Românii din Basarabia au
fost mobilizaţi şi au participat din
prima zi la operaţiile militare ale
Armatei Ruse. Spre deosebire de
Austro-Ungaria, Rusia nu s-a con-
fruntat cu probleme lingvistice
deoarece toţi militarii vorbeau
limba rusă. După unele cercetări
rezultă că numărul militarilor ro-
mâni din Armata Rusă s-a ridicat,
în cursul anilor 1914-1917, la
300.000. Basarabia a dat Armatei
Ruse efectivul a trei divizii de In-
fanterie, care au fost permanent
completate cu resursele provinciei.
Bibliografie selectivă
• Coordonator General Maior (r)
Dr. Mihail E. Ionescu - „Românii
la începutul Marelui Război”. De
la atentatul de la Sarajevo la
moartea regelui Carol I. Docu-
mente, impresii, mărturii, Editura
Militară, Bucureşti, 2014.
• Coordonator General Maior (r)
Dr. Mihail E. Ionescu - Românii în
„Marele Război”, anul 1915, Do-
cumente, impresii, mărturii, Edi-
tura Militară, Bucureşti, 2015.
• Constantin Chiriţescu - Istoria
Marelui Război pentru întregirea
României, vol. I şi II, Editura Ştiin-
ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1959.
1 Tratatul din 1883 încheiat de Rege cu
Tripla Alianţă, contrasemnat de I. C.
Brătianu, tatăl, şi reînnoit la fiecare 5 ani
când funcţia de prim-ministru era deţinută
de Catargiu, Sturza şi Maiorescu. Con-
stantin Kiriţescu - Istoria Războiului pen-
tru reîntregirea României, vol. 1, p. 112.
2 Ibidem, p. 113.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 I. Gh. Duca - Însemnări, Revista Maga-
zin Istoric, nr. 1, 1976, p. 40.
6 Ciprian Stoleru şi Florentin Tone - 100
de ani de la Războiul care nu trebuia să
înceapă, Revista Historia, an. XIV, nr.
148, Bucureşti, iunie 2014, p. 7.
7 Octavian C. Tăslăuanu - Sub flamurile
naţionale. Note şi documente din Războ-
iul de întregire a Neamului, vol. I, Sighi-
şoara, 1935, p. 193-201.
8 Idem, Trei luni pe câmpul de război,
Bucureşti, 1925, p. 190.

„Sunt încă foarte multe de făcut...“
• Interviu cu adrian Jicu, directorul Bibliotecii Județene „Costache Sturdza“
- Domnule adrian Jicu, pe
27 iunie instituția pe care o condu-
ceți a sărbătorit 125 de ani de
existență. Întorcându-vă în timp,
aș vrea să reconstituiți pentru citi-
torii noștri această lungă istorie,
punctând câteva dintre evenimen-
tele definitorii legate de destinul
actualei Biblioteci Județene „Cos-
tache Sturdza“ din Bacău...
- Fiind cea mai veche in-
stituție de cultură din Bacău, Bibli-
oteca Județeană „Costache Sturdza”
are, inevitabil, o istorie pe măsură, des-
pre care au vorbit, de-a lungul vremii,
istorici, scriitori sau gazetari. Există și
o monografie dedicată împlinirii a 100
de ani de bibliotecă publică în Bacău,
pe care au realizat-o, cu acribie și
dăruire, Marilena Donea, Ioan-Lazăr
Paraschiv și Radu Stoian. Cum lu-
crurile esențiale au fost incluse în acest
volum, o să vă cer îngăduința de a
aminti doar câteva dintre momentele
cruciale din devenirea acestei instituții:
• 1893 06 27 - Societatea „Cultura”,
sub conducerea primarului G. Sturdza,
înființează prima bibliotecă publică
din Bacău, care va primi numele
tatălui său, Costache Sturdza (cel mai
important donator de carte la acel mo-
ment). • 1893-1911 - Biblioteca publi-
că își are sediul în clădirea Primăriei
(fosta Casă Morțun). • 1893-1900 -
Primul bibliotecar este registratorul-
arhivar Neculai Paraschiv. • 1911 05 -
Cărțile din fondul Beizadea Costache
Sturdza sunt transferate bibliotecii
Liceului Principele Ferdinand. Cărțile
au rămas în biblioteca liceului, care a
funcționat și ca bibliotecă publică,
până în anul 1960, când au fost tran-
sferate Bibliotecii Regionale. (În 1967,
cu prilejul sărbătoririi Centenarului
liceului, devenit Liceul George Ba-
covia, 350 de cărți din acel fond i-au
fost returnate.) • 1919 - A luat ființă
Cadran cultural
biblioteca societății culturale Casa de
Sfat și Citire Vasile Alecsandri, care a
preluat fondul de carte al bibliotecii de
la Primărie și funcțiile unei biblioteci
publice, numindu-l ca bibliotecar pe
Gh. D. Ambrosie. • 1950 05 18 - A
avut loc inaugurarea Bibliotecii Pu-
blice a Comitetului Provizoriu Orășe-
nesc Bacău, organizată în două ca-
mere închiriate ale unui imobil (într-o
clădire de pe strada Nicolae Bălcescu
– actualmente Hotelul „Decebal”), cu
un fond de 3140 volume. • 1950 - La
sfârșitul anului, biblioteca a fost trecută
în subordinea organului de stat re-
gional, sub denumirea de Biblioteca
Centrală Regională Bacău. • 1960 05
- Biblioteca Centrală Regională Bacău
se mută în sediul de pe 6 Martie/Ioniță
Sandu Sturdza (Casa Morțun, fosta
Primărie), devenind proprietara clă-
dirii. • 1968 02 - În urma reorganizării
administrativ-teritoriale, biblioteca
trece în subordine municipală, de-
venind Biblioteca Municipală Bacău.
• 1974 03 - Biblioteca trece în subor-
dine județeană, devenind Biblioteca
Județeană Bacău. • 1977 03 04 - Din
cauza cutremurului, splendidul tavan
ornamentat în galben-auriu al sălii de
lectură (fostul salon al Casei Morțun)
se prăbușește, nemaiputând fi refăcut.
• 1993 06 - Biblioteca sărbătorește un
secol de lectură publică, găzduind o
suită de manifestări culturale, printre
care și editarea unei cărți privind is-
toricul instituției: Biblioteca Publică
din Bacău. Centenar 1893 – 1993, de
Marilena Donea, Ioan-Lazăr Paras-
chiv și Radu Stoian. • 2004 04 30 -
Printr-o decizie luată în ședința Con-
siliului Județean, Biblioteca Județeană
„Costache Sturdza” este mutată, pen-
tru un an, în Muzeul de Științe ale
Naturii „Ion Borcea”. • 2004-2017 -
Provizoratul bibliotecii se prelungește,
fără ca instituția să revină în clădirea
unde a funcționat decenii de-a rândul.
• 2011 09 12 - Secțiile de copii și de
artă sunt mutate în clădirea Comple-
xului Muzeal „Iulian Antonescu”. •
2017 - Clădirea bibliotecii trece în pa-
trimoniul Primăriei Bacău, care ur-
mează să amenajeze acolo Starea
Civilă. • 2018 06 27 - Biblioteca Jude-
țeană „Costache Sturdza” împlinește
125 de ani de la înființare.
- Într-adevăr, o istorie pe
cât de sinuoasă, pe atât de plină de
evenimente cu încărcătură emoți-
onală pentru cititorii ce au frecven-
tat sălile Bibliotecii de-a lungul
vremii, șirul acestora continuând cu
surprizele pregătite la ceas aniver-
sar și pe care, de asemenea, vă rog
să le treceți în revistă. Mai pe scurt,
când au debutat și ce manifestări ați
inclus în programul omagial?
- Manifestările au debutat
încă din luna mai, când Biblioteca
Județeană „Costache Sturdza” din
Bacău și A.N.B.P.R., în parteneriat cu
Societatea Bibliotecarilor Bucovineni
din Cernăuți și Asociația Bibliote-
august 2018
carilor din Republica Moldova, au
Cornel GaLBeN
►
7

„Sunt încă foarte multe de făcut...“
organizat Conferința Internațională a
Bibliotecarilor, cu titlul „Biblioteca
publică - soluții și perspective în dez-
voltarea comunității”. Deschiderea a
avut loc joi, 17 mai, în Aula Moldova
a Universității „George Bacovia”,
conferința inaugurală fiind susținută
de prof.univ.dr. Hermina Anghelescu,
de la Wayne State University Detroit.
După prezentările în plen și lucrările
pe ateliere de specialitate, seara, la
Teatrul Municipal Bacovia, a fost
lansat volumul Oarecum anacronic,
de Dan Petrușcă, într-un eveniment
numit „Pasiunea Poeziei”, la care
invitați speciali au fost Nora Iuga și
Constantin Dram. Tot atunci, Cvarte-
tul „Consonanțe” (Alexandra Elefte-
rescu, Andrei Onofrei, Ștefan Epuran
și Iulian Bolog) a oferit publicului un
concert simfonic, iar actrițele Eliza
Noemi-Judeu și Denise Ababei au
prezentat un recital poetic. Vineri, 18
mai, au continuat lucrările de specia-
litate, în sala multimedia a bibliotecii,
iar seara, începând cu ora 19.00, la Fi-
larmonica „Mihail Jora”, invitați spe-
ciali au fost Sofia Vicoveanca și Florin
Piersic, într-un eveniment intitulat
„Unirea bibliotecilor”. Cât privește
marcarea celor 125 de ani de biblio-
tecă publică în Bacău, ea a început
duminică, 24 iunie, printr-un eveni-
ment de promovare, „Biblioteca vie”,
în care Cvartetul Avantgarde a susținut
un recital de muzică clasică, iar actori
ai Teatrului Municipal Bacovia și vo-
luntarii de la Federația Tinerilor din
Bacău au invitat băcăuanii la manifes-
tările organizate de bibliotecă. Mier-
curi, 27 iunie, a avut loc deschiderea
oficială a Zilelor Bibliotecii, prin
conferința Lectura, o provocare per-
manentă, susținută de Constantin
august 2018
Călin, continuată cu sesiunea de
comunicări 125 de ani de bibliotecă
publică în Bacău. Tot acum a fost
lansat volumul Între oglinzi paralele.
8
Cadran cultural
O istorie ilustrată a Bacăului (1918-
2018). În aceeași seară a avut loc, la
Teatrul Municipal Bacovia, Gala
Bibliotecii, unde a fost decernată
placheta aniversară Biblioteca 125
partenerilor și colaboratorilor bi-
bliotecii. Tot cu acest prilej, invitat
special a fost Ana Blandiana, care a
susținut conferința Un exercițiu de
exorcizare: Centenarul. Partea muzi-
cală a fost asigurată de Cristina
Dăscălescu, prin recitalul fado La-
grima. Joi, 28 iunie, s-a desfășurat o
întâlnire cu o mare încărcătură
emoțională, „Biblioteca – o sărbă-
toare. Evocări, amintiri, memorii”, la
care au participat peste 120 de bi-
bliotecari de ieri și de azi, care au
rememorat momente din istoria bi-
bliotecii. Totodată, a fost vernisată
expoziția „Limba poloneză” a Insti-
tutului Polonez din București și a fost
lansat volumul Dicționarul geo-
grafic al județului Bacău, de Hor-
tensia Racoviță (ediție anastatică),
prezentat de Lucian Șerban și Adrian
Jicu. Zilele Bibliotecii s-au încheiat,
sub egida „Muzica Bibliotecii”, cu
un concert extraordinar oferit comu-
nității de Filarmonica „Mihail Jora”,
cu ocazia cursurilor de dirijat (sec-
țiunea Romantic).
- faceți la rândul dum-
neavoastră un exercițiu de exor-
cizare și spuneți-ne ce lucruri bune
sau mai puțin bune ați găsit la pre-
luarea conducerii instituției și ce vă
propuneți pe întreaga perioadă a
mandatului câștigat prin concurs?
- Cu permisiunea dumnea-
voastră, nu voi vorbi despre lucrurile
pe care le-am găsit la preluarea acestei
instituții. Chestia cu „greua moștenire”
e un subterfugiu ieftin, care nu rezolvă
problemele de fond... Și nu voi vorbi
nici despre ceea ce îmi propun. E scris
în programul de management. Care
este public. Se spune că numai nebunii
se laudă cu ceea ce vor face. Vorba
academicianului Eugen Simion: sun-
tem țara proiectelor neduse la capăt...
De aceea, aș prefera să vorbească
faptele pentru mine. Sunt omul care
aplică politica pașilor mărunți și care
nu își face iluzii că poate răsturna
munții. Am însă convingerea că, ușor-
ușor, vom intra în normalitate și că voi
reuși, alături de colegi, să facem lu-
cruri frumoase pentru comunitate.
Pentru că, în definitiv, acesta este rostul
unei biblioteci.
- Din păcate, nu toți cei care
vor citi dialogul nostru au acces la
internet, așa că ar fi de dorit ca
măcar despre proiectele aferente
Centenarului Marii Uniri și cele
deja începute să ne spuneți câteva
gânduri. Vă asigur că ele nu vor fi
luate ca laudă, ci ca exemple firești
că Biblioteca Județeană „Costache
Sturdza“ este o instituție vie, care
merită să fie nu doar urmărită, ci și
în centrul atenției...
- Cum nu mă slăbiți deloc,
voi spune două vorbe despre ceea ce
am reușit până acum, păstrând o
necesară discreție referitoare la ce va
să urmeze. Cu ajutorul colegilor și cu
sprijinul Consiliului Județean Bacău,
am inițiat câteva proiecte și programe
culturale, dintre care aș aminti Bio-
blioteca și școala, Conferințele Bi-
bliotecii, Genius loci, Bac-Fest, Fes-
tivalul Național „George Bacovia“,
DigiCentenar (digitizarea unităților de
patrimoniu), realizarea unui nou site
etc. Ne-au fost alături, de fiecare dată,
instituțiile de cultură din Bacău, școlile
și universitățile, dar și ONG-uri sau
prieteni dragi, fără de care nimic din
ceea ce am reușit nu ar fi fost posibil.
Le mulțumesc și pe această cale și sper
că ne vor sprijini mai departe, pentru
că sunt încă foarte multe de făcut.
- Vă mulțumesc, la rân-
du-mi, și spor în tot ceea ce faceți!
 Cadran cultural
Împlinirea a două secole de la ivirea pe lume
a ilustrului savant Ion Ionescu de la Brad a fost
marcată cum se cuvine și la Bacău, unde, în zilele
de 22-24 iunie 2018, a avut loc cel de-al XXVI-lea
Simpozion Național de Istorie și Retrologie Agrară,
dedicat în exclusivitate Bicentenarului nașterii aces-
tei importante personalități a veacului al XIX-lea.
Organizat de Filiala Bacău a Societății de
Istorie și Retrologie Agrară din România, în
parteneriat cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării
Rurale, Academia de Științe Agricole și Silvice,
Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Se-
cuieni-Neamț, Direcția pentru Agricultură, Oficiul
de Studii Pedologice și Agrochimice, Universitatea
„Vasile Alecsandri“, Romagria SRL, GAL Colinele
Tutovei, Arhivele Naționale, Direcția Silvică,
A.P.I.A. Bacău, Complexul Muzeal „Iulian An-
tonescu“, Complexul Muzeal de Științele Naturii
„Ion Borcea“ și Fundația Cultural-științifică „Iulian
Antonescu“ - toate din Bacău, simpozionul a antre-
nat pe parcursul celor trei zile zeci de cadre didac-
tice universitare, manageri, cercetători și specialiști
din agricultură, istorici și muzeografi sosiți din în-
treaga țară.
Deschise de arhivistul Vilică Munteanu,
președintele Filialei Bacău a SIRAR, lucrările în
plen ale manifestării omagiale au fost precedate de
cuvintele de salut rostite, între alții, de Sorin
Brașoveanu, președintele Consiliului Județean Ba-
cău, prof. univ. dr. Valeriu Tabără, președintele Aca-
demiei și Științe Agricole și Silvice, dr. Valentin
Mihai Bohatereț, președintele SIRAR, ing. Lauren-
țiu Baciu, președintele Ligii Asociaților Producăto-
rilor Agricoli din România, dr. Gabriela Gurău,
magera Complexului Muzeal „Ion Borcea“, dr. ing.
Elena Trotuș, directorul SCDA Secuieni, Irina
Ciose, stră-strănepoata sărbătoritului, urmate de
lansarea volumelor Bicentenarul nașterii lui Ion
Ionescu de la Brad (Editura Magic Print, Onești,
2018) și Ion Ionescu de la Brad - 1818-1891: sin-
teze bibliografice la 200 de ani de la naștere de
Ion Măzăreanu (Editura „Ion Ionescu de la Brad“,
Iași, 2018) și, la final, de comunicările Înfăptuirile
lui Ion Ionescu din perioada 1870-1891, când a
locuit la Brad (dr. ing. Ion Măzăreanu) și Cente-
narul Marii Uniri. Preliminarii ale marilor tran-
sformări din anul 1918 (dr. Gheorghe Firczak).
Desfășurate la Universitatea „Vasile Alec-
sandri“, lucrările au continuat apoi pe trei secțiuni,
în Aulă și în sălile 1 și 2, fiind coordonate, în ordine,
de dr. ing. Emil Munteanu, dr. ing. Paul Bucată (I),
prof. Elena Artimon, dr. Tudor Rățoi (II), dr. Raluca
Oană și prof. Cornelia Cucu (III), în cadrul cărora
au fost prezentate aproape 50 de comunicări, pe care
doritorii le pot afla în sumarul volumului amintit,
îngrijit și prezentat de Vilică Munteanu.
Oaspeții prezenți la simpozion și băcăuanii
interesați de eveniment au avut parte de o serie de sur-
prize oferite de organizatori, între care se numără
omagierea prof. dr. Jean Ciută, la împlinirea a 90 de
de viață, dezvelirea bustului academicianului săr-
bătorit în incinta Oficiului de Studii Pedologice și
Agrochimice Bacău, a medalionului de pe monu-
mentul funerar și a plăcii jubiliare de lângă bustul lui
Ion Ionescu din localitatea Brad, comuna Negri, vizi-
tarea cetății dacice Zargidava.
C. HaNGaNU
arhitecta
Irina Ciose
(SUa),
alături de
statuia
strămoșu-
lui său,
august 2018
dezvelită
la Bacău,
pe 24 iunie
2018
9

- La sfârșitul lui cireșar,
Buhușiul a fost în straie de gală,
adunându-și fiii de pretutindeni
și sărbătorind atât Centenarul
Marii Uniri, cât și împlinirea a
580 de ani de atestare documen-
tară. Ca unul care ai fost nu doar
moderatorul întregii manifestări,
ci și cel ce a provocat-o, ce ne poți
spune despre evenimentul ce a
ținut trează suflarea buhușea-
nă?
- A fost un eveniment pre-
gătit vreme de aproape cinci ani. Un
colectiv redacțional grozav – prof.
Manuela Borcieanu, prof. tinca
Vârlan, prof. preot Mihai Macovei,
prof. Maria Dobroi, prof. Neculai
Dobroi, prof. ernestina Dochia,
prof. oana-Cristina Mălinici, prof.
Crisostom Dantz, prof. Iordana
feraru, informatician adrian Pă-
duraru, ing. Constantin Poiană,
ec. Ciprian Munteanu, prof.
Gheorghe Gligor, bibliotecarii
eduard Ioan Mihăilă și Gheorghe
Silvaș, prof. Maria Mahu, prof.
Mihaela Nistor, informatician Ion
Lupușoru, Cristian Bogdan Văta-
vu, artist plastic – cercetând prin
arhive locale, regionale, naționale și
internaționale, a elaborat MONO-
GRAFIA ORAȘULUI BUHUȘI,
un volum de 700 de pagini. Lucrarea
a apărut, în condiții grafice de
excepție, la Editura Junimea (Iași,
2018). Cele 19 capitole ale mono-
grafiei – O poveste de dragoste
numită Buhuşi, Repere geografice,
august 2018
Scurtă istorie. Oameni, fapte și
locuri, Credință, religie, biserică,
Evreii, Germanii, Țiganii, Trecut și
prezent – emoție în imagini, Educa-
10 și învățământ, Asistența sanitară,
ție
Cadran cultural
Cu Ion fercu despre Buhuși - 580
Aspecte ale vieții culturale, Biblio-
teca, Personalități, Cetățeni de o-
noare, Sport, Colecții, colecționari,
Opinii, Colectivul de redacție, În loc
de încheiere – oferă o tulburătoare is-
torie a orașului care împlinește în
această toamnă 580 de ani de la ates-
tarea documentară. Eu n-am fost
decât dirijorul discret al acestei or-
chestre minunate compusă din prim-
soliști, redactorii lucrării. Doi primari
– Vasile Zaharia și Ionel Turcea – ,
Consiliul local, un investitor/spon-
sor, Mihail Lupu, și Asociația ,,Re-
nașterea” Buhuși au făcut parte din
această distribuție, fiecare cu parti-
tura sa, tot cu statutul de prim-solist.
Volumul, însoțit și de un DVD care
conține un film despre prezentul
orașului, a fost lansat, și cu partici-
parea unor personalități naționale ale
vieții culturale, științifice, literare și
politice. El continuă să fie prezentat
în mai multe instituții ale orașului.
M-a emoționat profund, de pildă, și
lansarea de la Mănăstirea Ciolpani,
un regal al Credinței și Istoriei.
- Din experiențele ante-
rioare știu că e deosebit de dificil
să armonizezi o asemenea forță
intelectuală, cu atât mai mult cu
cât fiecare în parte dintre membrii
colectivului e o personalitate dis-
tinctă. Cum ai reușit să-i capa-
citezi și să le insufli convingerea că
ceea ce fac e un lucru nu doar util,
ci și durabil?
- Cei care au participat la
elaborarea monografiei n-au avut
nevoie de.. îndemnuri persuasive. A
fost o implicare voluntară care, sub
fascinația informațiilor obținute din
arhive, s-a transformat pur și simplu
în pasiune. O pasiune care, pentru
unii, a devenit activitate de cercetare
științifică. Un capitol precum Scurtă
istorie. Oameni, fapte și locuri, de
pildă, ar putea oricând deveni esen-
ța unei teze de doctorat. Interesant
este faptul că, deși cerneala tipogra-
fică a Monografiei este încă proas-
pătă, unii dintre redactori continuă
activitatea de cercetare. Deja, unii
au intrat în posesia unor informații
noi care, cu siguranță, vor stârni un
mare interes științific; și nu numai.
Există nu doar provocarea pentru a
dezvolta conținutul lucrării pentru o
nouă ediție. Autorii unora dintre
capitole cred că ar putea elabora
lucrări personale de sine stătătoare,
pornind de la ceea ce au realizat
pentru monografie. Există și o altă
propunere îndrăzneață: traducerea
monografiei în limba engleză. Este
propunerea unui potențial sponsor.
Cred că toate aceste provocări sunt
argumente ale utilității și ale durabi-
lității demersului nostru.
- Să înțeleg că va urma o
ediție nouă, revizuită și adăugi-
tă?
- Există această posibili-
tate. Dar este o problemă pe care o
vor rezolva Timpul și Destinul
acestei monografii. A revizui, a
adăuga… Ar fi necesari câțiva ani
pentru a concretiza acest efort.
Unii, care nu au avut întâlniri im-
portante/emoționante cu Slova
decât la examenele de corigențe
sau la restanțele din facultate, spun
că a durat mult și demersul elabo-
rării monografiei. Dacă ar stabili
cineva un orizont temporal pentru
o potențială ediție revăzută și a-
dăugită, cârcotașii de profesie ar
putea din nou fabula pe această
temă.
- ocupându-te de mono-
grafie, ai neglijat propriile pro-
iecte. Când vei reveni la sondarea
abisurilor dostoievskiene și când
se vor putea bucura cititorii de
cartea pe care o așteaptă cam de
mult?
– N-am neglijat nimic. În prefața
monografiei spuneam despre aceasta
că este ,,o poveste de dragoste nu-
mită Buhuși”. Cealaltă poveste de
dragoste este pasiunea mea pentru
Dostoievski. Simultan, pot trăi si-
multan în noi două povești de dra-
goste. Eram și sunt dator față de
orașul Buhuși, care, vreme de 40 de
ani, mi-a oferit șansa de a fi profe-
sorul copiilor/adolescenților săi. Mi-
nunați părinți, minunați copii! Gestul
coordonării monografiei este și unul
de recunoștință față de această co-
munitate. Cine primește daruri are
obligația morală de a dărui mereu.
Manuscrisul celeilalte povești de
dragoste, care a căpătat conturul
unui volum de 650 de pagini –
,,Prin subteranele dostoievskiene”–
a fost încredințat unei importante
edituri. Probabil că în toamna aces-
tui an ,,se vor putea bucura cititorii”.
Numai că n-ar trebui să uităm ceea
ce zice dragul Ovidiu Genaru:
,,Ioane, de-o vreme, nu ne mai citim
nici între noi, cei care încă mai
scriem…” (C.S.G.)

N. 16 iunie 1943, în co-
muna Homocea, judeţul Vrancea.
Bibliograf, inspector metodist,
profesor, critic și istoric literar,
editor, publicist, activist sindi-
cal, întreprinzător. Este unul
dintre cei patru copii ai familiei
Ioana (n. Maxim), casnică, și
Gheorghe Chiscop, învățător,
care i-a fost nu doar părinte, ci și
dascăl în primii doi ani ai ciclului
primar, urmat la Școala Primară
(1950-1954) din satul natal. A tre-
cut cu bine șocul arestării tatălui,
în 1952, din motive politice, ab-
solvind cu Premiul I și contin-
uând, apoi, clasele gimnaziale la
Școala Generală din Adjud
(1954-1957), iar cele liceale, la
Liceul Teoretic din orășelul vrân-
cean (1957-1959) și la Com-
plexul Școlar din Bârlad (1959-
1961), unde și-a susținut și diplo-
ma de maturitate, luând nota 10 la
limba română. Trăind mereu cu
spaima îndepărtării de pe băncile
școlii sau a neacceptării la studii,
s-a situat în permanență în rândul
fruntașilor la învățătură, par-
curgând cu sete nu doar bibli-
ografia școlară, ci și numeroase
alte volume de literatură ori de
lucrări de cultură generală. Învă-
țând de la bunicul său, fost notar,
să sistematizeze totul și să redac-
teze cu acuratețe un text, a uimit
Cadran cultural
Liviu Chiscop - 75
comisia de bacalaureat cu vari-
etatea cunoștințelor despre Tudor
Arghezi, a cărui operă o studiase
la Biblioteca „Stroe Beloescu“
din Bârlad, inserând în lucrarea
de 11 pagini o multitudine de
informații, de negăsit în niciuna
dintre paginile manualelor, cum-
părate și ele, „la mâna a doua“,
după ce fuseseră folosite de Cezar
Ivănescu, viitorul poet, coleg mai
mare cu un an. Coleg cu Ștefan
Olteanu, ziaristul de mai târziu, a
cochetat, la rându-i, cu publicis-
tica încă din perioada studenției,
debutând în paginile ziarului
Steagul roșu (iulie 1962) și, la
îndemnul criticului și profesoru-
lui său, Constantin Călin, înce-
pându-și colaborarea, în calitate
de recenzent, cu revista de cultură
ateneu (ianuarie 1965). Prima
tentativă de admitere la universi-
tate a fost însă zădărnicită de
activiștii de la regionala P. M. R.,
care, știind dosarul tatălui, n-au
fost de acord cu recomandarea,
deși propriul dosar trecuse de
primele etape, așa încât a fost silit
să lucreze un an ca profesor
suplinitor la Școala Ploscuțeni
(1961-1962). Abrogarea Direc-
tivei Biroului Politic al C. C. al
P. M. R. din iunie 1952, prin care
se interzicea tinerilor cu „origini
sociale putrede“ admiterea la
facultăți, i-a dat șansa de a-și re-
aliza visul. S-a înscris, de data
aceasta, la proaspăt înființatul In-
stitut Pedagogic de 3 ani din
Bacău (1962-1965), unde i-a avut
ca profesori, între alții, alături de
criticul amintit, pe Dumitru Alis-
tar, Ioan Grigoriu, Traian Can-
temir și Constantin Rusu, perso-
nalități proeminente ale învăță-
mântului băcăuan și nu numai.
După absolvire a fost încadrat ca
inspector metodist și bibliograf
la Biblioteca Regională Bacău
(1965-1970, actuala Bibliotecă
Județeană „Costache Sturdza“),
valorificând din plin timpul atât
pentru studiul bibliografiei nece-
sare viitoarelor sale cărți, cât și
pentru acumularea cunoștințelor
necesare desăvârșirii pregătirii
profesionale. S-a înscris, astfel, la
cursurile fără frecvență ale Facul-
tății de Filologie, secția română-
franceză, din cadrul Universității
București (1966-1971), susținân-
du-și examenul de licență în
1972, cu lucrarea George Ba-
covia. Bibliografie, coordonată
de prof. univ. dr. doc. Dan Si-
monescu. Precedată de volumul
tradiție și continuitate, mono-
grafia bibliotecii din Vânători-
Neamț (Comitetul Județean de
Cultură și Artă, Biblioteca Muni-
cipală, Bacău, 1968), cu care a
debutat editorial, această primă
cercetare riguroasă asupra crea-
ției bacoviene a primit, la rândul
ei, girul tiparului, fiind editată de
Comitetul de Cultură și Educație
Socialistă și Biblioteca Munici-
pală (Bacău, 1972) și beneficiind
de un Cuvânt înainte semnat de
același reputat universitar bucu-
reștean. Fără a renunța la studiul
în bibliotecă, în 1970 și-a început
cariera didactică, mai întâi ca pro-
fesor de limba franceză la Școala
Generală Nr. 2 din comuna Mă-
gura, județul Bacău (1970-1979),
apoi ca profesor titular de limba
și literatura română la actuala
Școală „George Bacovia“ (1979-
1986, fosta Școală Generală Nr.
27) și Liceul Pedagogic „Ștefan
august 2018
cel Mare“ (1986-2006, în prezent,
Colegiu Național Pedagogic),
ambele din Bacău, iar din 1996 și
► 11

Liviu Chiscop - 75
la Liceul Teoretic „Grigore Taba-
caru“, prima instituție băcăuană
de învățământ privat postdecem-
bristă, unde predă, ca titular,
limba și literatura română, limba
franceză și limba engleză. Și-a
susținut cu brio toate examenele
pentru obținerea gradelor didac-
tice în cadrul Universității „Al. I.
Cuza“ din Iași (1973 - gradul di-
dactic definitiv, cu media 9,63;
1978 - gradul II, cu 8,50; 1983 -
gradul I, cu 10), dar a renunțat
să-și mai susțină doctoratul din
pricina acelorași piedici peceriste,
deși până în 1983 trecuse cu bine
de mai multe etape. A contribuit
însă din plin la perfecționarea
învățământului băcăuan, publi-
când în sprijinul acestuia mai
multe manuale și auxiliare didac-
tice, începând cu Manual prepa-
rator de limba și literatura ro-
mână, vol. I-II (Casa Personalu-
lui Didactic, Bacău, 1985), con-
tinuând cu Limba română. Ma-
nual pentru liceele pedagogice
și școlile postliceale de învăță-
tori-educatoare (Editura „Gri-
gore Tabacaru“, Bacău, 1997,
1998), Învățământul particular
preuniversitar în România (i-
dem, 1999), Limba și literatura
română în liceu (idem, 2000),
Didactica educației limbajului
în învățământul preșcolar (i-
dem, 2000), Limba și literatura
română. texte și comentarii.
autori canonici. opere repre-
zentative (Argument de conf.
univ. dr. Ioan Dănilă, idem, 2010),
teoria literaturii (Editura „Ba-
covia“, Bacău, 2013), iar în cali-
tate de coautor, cu Literatura
august 2018
română - clasele V-VIII (Editura
„Grigore Tabacaru“, 1997), Lite-
ratura română. Comentarii -
12 analize - Sinteze (idem, 2000) și
Cadran cultural
Literatura pentru copii. Ma-
nual pentru liceele pedagogice,
școli postliceale și colegii uni-
versitare pedagogice (idem, 2000).
Fără a avea un caracter didactic,
utile procesului de învățământ
sunt și celelalte scrieri ale sale,
unele cu un timbru aparte în isto-
ria și critica literară: Paharul cu
otravă. adevăr și ficțiune des-
pre destinul lui Bacovia (Pre-
față de prof. univ. dr. Daniel Di-
mitriu, idem, 1999), În tranșeele
istoriei. Între totalitarism și
aniversări
democrație (Cuvânt înainte de
prof. univ. dr. Gheorghe Felea,
idem, 1999), eminescu. Proza
literară - Didactica receptării
(idem, 2001), Poezia lui emi-
nescu. teme fundamentale (Cu-
vânt înainte de conf. univ. dr. Ște-
fan Munteanu, idem, 2001), Gri-
gore tabacaru. Bio-bibliografie
(Prefață de conf. univ. dr. Ioan
Dănilă, idem, 2008), Bacăul cul-
tural. file de istorie (Prefață de
prof. univ. dr. doc. Constantin
Marinescu; Postfață de conf. univ.
dr. Ioan Dănilă, idem, 2009),
Cazul alecsandri. o ivire pe
lume romantică. adevăr și le-
gendă despre obârșia poetului
(Prefață de conf. univ. dr. Ioan
Dănilă, idem, 2013), Drama lui
Ion Luca. Monografie (Prefață
de prof. dr. Victoria Huiban, Edi-
tura „Bacovia“, 2013), Scriitori
și cărți. Cronici și recenzii (Edi-
tura Egal, Bacău, 2014), Destine
literare. Portrete și medalioane.
Studii și eseuri (Editura Rovi-
med Publishers, 2014), Bacovia
și revista „ateneu“, 1964-2014:
Studiu introductiv și biblio-
grafie (Prefață de prof. dr. Theo-
dor Codreanu, idem, 2014), Pro-
zatorul Bacovia (Prefață de Cas-
sian Maria Spiridon, Editura Ba-
bel, 2016), Pe creasta noului val,
critică de întâmpinare (Editura
Tipo Moldova, 2017) și Laba de
leu. eseuri de critică şi istorie
literară 2015-2016 (Editura Car-
tex, 2017). La acestea se adaugă
peste 200 de articole și interviuri,
cronici și recenzii, studii și eseuri
inserate în periodicele amintite și
în publicațiile a.B.C., acțiunea,
ad astra, almanahul „ateneu“,
Bucureștiul literar și artistic,
Caietele teatrului Bacovia,
Ceahlăul, Collegium, Conste-
lații diamantine, Consultații
școlare, Contemporanul, Con-
vorbiri literare, Deșteptarea,
eveniment, examene, expres
cultural, flamura Prahovei,
Imparțial, Învățământul liceal
și tehnic, Limba și literatura
română (în perioada 1987-1989
a fost și membru al Colegiului de
redacție), orizonturi, Pro Ca-
thedra, Realitatea româneas-
că, Revista bibliotecilor, Revista
literară, România literară, Sim-
pozion, tribuna învățământu-
lui, Viața nouă, Ziua ș.a. O parte
dintre ele și-au găsit apoi locul în
paginile volumelor colective Pro-
bleme privind lecția de limbă și
literatură. Consultații metodice
(Bacău, 1982), Collegium (Iași,
1985), Liceul Pedagogic „Ștefan
cel Mare“ Bacău. file de mono-
grafie (Bacău, 2000), Grigore
tabacaru - personalitate a pe-
dagogiei românești (Editura
„Grigore Tabacaru“, 2008) și
Gheorghe felea (idem, 2014) ori
în Popas sub Cetatea-Neamț de
Maria Zaharia (Editura Egal,
2008), în timp ce altele își așteap-
tă rândul pentru a fi valorificate,
►

Liviu Chiscop - 75
fie în volumele în curs de apariție
(Didactica militans. Cinci dece-
nii în solda școlii românești,
alecsandri și Bacăul, Bacovia-
na, Bătălia pentru eminescu)
ori în manuscris (Kogălniceanu
în scrisori și note de călătorie,
tudor Pamfile. Monografie,
Mihai Ralea - critic și teoreti-
cian literar, Ideea de Providen-
ță la arghezi și Blaga și Nicolae
Iorga - dramaturg), fie în altele.
După ce, în 1983, a înființat și co-
ordonat Cenaclul Literar-Știin-
țific „Grigore Tabacaru“ al cadre-
lor didactice din județul Bacău,
aceluiași distins pedagog i-a
atribuit, în anii postdecembriști,
numele Asociației Pedagogice, al
cărei președinte a fost în inter-
valul 1996-2002, Fundației Cul-
turale (președinte, începând cu
1999) și Editurii, sub egida căreia
și-a publicat majoritatea cărților.
Tot după anul 1990 s-a implicat și
în viața sindicală, devenind preșe-
dinte al Sindicatului Liber din
Învățământ Bacău și vicepreșe-
dinte al Federației Sindicatelor
Libere din Învățământ (1990-
1995), președinte al Ligii pentru
Promovarea Învățământului Par-
ticular Preuniversitar, inițiind și
editând în această calitate publi-
cațiile Catedra (revistă bilunară,
5 ianuarie 1990), agora (revistă
Iulie 2018
01 - Viorel ariton - profesor universitar, 65
ani;
01 - angela Salahoru - plasticiană, 70 ani;
02 - Sivia Butnaru - scriitoare, 70 ani;
07 - Constantin Zavati - scriitor, profesor,
95 ani;
10 - Ion th. Simionescu - geolog, paleon-
tolog, academician, 145 ani;
11 - adrian Irinel aciobăniței - compozitor,
60 ani;
17 - Maria etta alexandrescu - interpretă
de muzică populară, 90 ani;
18 - Val Mănescu - poet, prozator, publicist,
65 ani;
22 - Ioan Șandru (1913–2010) - geograf,
Cadran cultural
de atitudine, cultură și informație,
1 aprilie 1990), agora (publicație
bilunară a Sindicatului Liber din
Învățământul Județului Bacău, 15
martie 1995), Școala XXI (revis-
tă bilunară de informare, atitudine
și cultură didactică, 15 mai 1996),
Preuniversitaria (revistă a Ligii
pentru Promovarea Învățământu-
lui Particular Preuniversitar, 1 oc-
tombrie 1997), Consultații șco-
lare (martie 2000) și Simpozion
(revistă de știință, cultură, învăță-
mânt, martie 2003), în paginile
cărora a și publicat, cu o consec-
vență demnă de invidiat. Un rol
important l-a avut ca președinte al
Comisiei județene de limba și li-
teratura română (1987) și ca
membru al Comisiei Naționale de
limba și literatura română de pe
lângă Ministerul Învățământului
(1988-1992), dar și ca membru
fondator al Societății Naționale
„Spiru Haret“ pentru educație,
știință și cultură, ca membru al
Societății de Științe Filologice ori
ca director al Editurii „Bacovia“.
Impresionanta sa activitate a fost
răsplătită, între altele, cu gradația
de merit (1997-2007), Diplomele
de Recunoștință ale Federației
Sindicatelor Libere din Învăță-
mânt (2000), Prefecturii, Inspec-
toratului Școlar, Sindicatului
Liber din Învățământ Bacău
profesor universitar, 105 ani;
23 - Iacob florea - prozator, publicist,
traducător, 60 ani;
26 - Constantin Pavel - eseist, istoric literar,
traducător, 75 ani;
28 - Maria Șova (1913–2007) - pianista,
profesoară, 105 ani;
31 - Silvia Miler - poetă, 55 ani;
Ju b ilee
august 2018
01 - Cristea Grigoriu-Cluj - medic, profesor
universitar, 135 ani;
02 - Constantin Brăiesku (1878-1951) -
scriitor; 140 ani;
04 - Vasile Mârza (1923–1944) - soldat, erou
(2006), „în semn de omagiu pen-
tru slujirea cu dăruire a idealurilor
nobile și generoase ale mediului
educațional românesc“, și Ligii
Culturale pentru unitatea români-
lor de pretutindeni (2010), „pen-
tru excepționala contribuție la
dezvoltarea relațiilor dintre româ-
nii de pe cele două maluri ale
Prutului“, cu Diplomele de Exce-
lență ale Ministerului Educației
Naționale (2007), Asociației Pe-
dagogice „Grigore Tabacaru“
(2008), „pentru contribuții la dez-
voltarea și modernizarea învă-
țământului românesc“, Uniunii
Naționale pentru dezvoltarea în-
vățământului preuniversitar ro-
mânesc (2011) și Centrului de
Studii Europene (2011), „pentru
contribuția adusă la racordarea
învățământului românesc la stan-
dardele europene“. Membru al
Filialei Bacău a Uniunii Scriito-
rilor (2017) își trăiește în acest
moment a doua tinerețe literară,
fiind distins cu Premiul de Exce-
lență pentru critică și istorie
literară al Festivalului-Concurs
Național de Creație Literară
„Avangarda XXII” (2015, 2017)
și Premiul Special al Juriului Fes-
tivalului Internațional de Creație
„Vrancea literară” (2017).
G. C. SIMIoN
naţional, 95 ani;
12 - Lucian agache - profesor, inspector, 85
ani;
13 - Dorel Raape - medic, scriitor, 65 ani;
22 - alexandru Huțanu - sculptor, profesor,
95 ani;
23 - Ștefan olteanu - jurnalist, 75 ani;
25 - Neculai Lupu - economist, profesor uni-
versitar, 65 ani;
25 - Mihai Zarzu - pictor, 80 ani;
august 2018
27 - Leon Levițchi (1918–1991) - traducător,
filolog, lexicograf; 100 ani;
28 - Constantin Schirliu - sculptor, 80 ani;
31 - George Genoiu (1933–2016) - dra-
maturg, critic de teatru, publicist, editor; 85
ani.
13

Ion Drăgoi (n. 25 august 1928,
Bacău - m. 12 iulie 1988, Bacău)
Crâmpeie de gânduri...
Bacăul, pentru maestrul Be-
none Sinulescu nu reprezintă doar o
suprafaţă de judeţ, ci o aşezare fami-
lială, cu un public fervent dăruit
aceleiaşi iubiri: folclorul melodic.
Martor şi personaj în act al lungilor
turnee prin ţară şi străinătate, dar şi ofăcut-o, iar!”.
victimă cu simţul umorului a farselor
lui Benone Sinulescu, faţă de care
răspundea cu strălucirea verbală a
replicii: „mi-ai făcut-o!”, şi cu îngă- de hotel, i-am pus în palmă, când
duinţa radioasă a nestinsului său
surâs, violonistul Ion Drăgoi menţine
şi reactivează şi azi afectivitatea şi
bucuria amintirilor concordante cu
această iubire...!
„L-am îndrăgit”, spune Be-
none Sinulescu, despre cel ce a
metamorfozat vibraţiile corzilor sub
arcuş în genialitate rapsodică şi
îngemănare a cerurilor sufletului şi
veşniciei...! „Nu se ştie când şi dacă
se va mai naşte un alt prunc din
soarele muzicii folclorice româneşti,
cum a fost Ion Drăgoi!... A fost şi a
rămas până azi unic. Transmitea fior,
cânta din adâncul inimii, se dăruia,
iubea muzica populară şi dăruia cân-
tece instrumentale ce câştigau iu-
birea tuturor. Am făcut multe turnee
cu orchestra ce-avea în componenţă
instrumentişti de marcă, «Plaiurile
Bistriţei». Nu povestesc, ci depun o cumpănă ce putea duce la
mărturie că Ion Drăgoi a fost strălu-
citor, unic, într-un timp al muzicii
folclorice româneşti urcate la limita
de vârf a genului”.
august 2018
farse măiestrite
Amintirile lui Benone Si- refăcută din memorie şi repovestită
nulescu despre Ion Drăgoi sunt un de protagonist, nicicum patetic ci,
14 vis înveselit de „execuţiile” de ca întotdeauna, inundat de culorile
Cadran cultural
Ion Drăgoi - 90
mare comedie şi deopotrivă cor-
dialitate. Benone Sinulescu ticluia
ca un maestru farse agreabile şi
amicale. „Nu se supăra când îi
făceam o farsă”, povesteşte maes-
trul despre prietenul său Ion Dră-
goi. „Odată i-am pus în costumul
popular din geamantan, la sfârşitul
unui turneu prin Moldova, pietroa-
ie înfăşurate în hârtie, ca să nu
murdărească. La coborârea din au-
tocarul ce l-a transportat până la
poarta casei sale şi-a luat de la
portbagaj valiza şi, apucând-o cu o
apreciere involuntară a greutăţii pe
care o ştia, s-a înconvoiat de şira
spinării sub apăsarea greutăţii
reale, subevaluate. A tăcut, ful-
gerându-i poate prin minte că e
vorba de vreo farsă, dar cu sigu-
ranţă negândindu-se nicio clipă ce
mister ascundeau bagajele sale.
Seara mi-a spus la telefon: „Mi-ai
„Altădată”, îşi aminteşte
Benone Sinulescu, „ocupând la
Iaşi, într-un turneu, aceeaşi cameră
dormea, fond roşu de ten. În tim-
pul somnului, de parcă a lucrat
voinţa mea, ca să fie agitat, a
înroşit inconştient cu fondul de ten
peste tot, pe faţă, pe pijama, pe
lenjerie. Dimineaţă, deznodămân-
tul a fost incredibil: a intrat în
cameră soţia lui, ce tocmai venise
la Iaşi pentru un consult medical.
Nu poate fi povestită mirarea ei în
faţa unei imagini a propriului soţ
ce denunţa, parcă, o noapte cu
îmbrăţişări furtunoase. Până a nu
se inflama totul, mai mult decât
tenul roşu, de la nervii declanşaţi
ai doamnei, am deconspirat ideea
mea trăsnită în timp eficient şi i-am
dăruit prietenului meu o pijama
nouă, că din a lui nu mai ieşea
roşeaţa decât cu foarfecul!”
un sfârşit dramatic...
Ne salută Benone&aurel
Una dintre amintirile inter-
pretului Benone Sinulescu despre
un moment trăit alături de Ion
Drăgoi e contabilizată la capitolul
cumpene ale vieţii. Întâmplarea
voioşiei, zugrăveşte dejucarea unei
drame pe care o puteau trăi cei doi
artişti inegali decât numai şi numai
cu ei înşişi: „Călătoream”, poves-
teşte maestrul, „într-un turneu,
printr-o localitate din Bucovina. Eu
şi Ion Drăgoi eram în faţă, lângă
şofer. Maşina şerpuia la un mo-
ment dat printre nişte serpentine în
pantă abruptă, când şoferul a
izbucnit în disperare, ţipând din
toate puterile că nu ţine frâna. Cu
o prezenţă de spirit şi un profesio-
nalism salvator, el a reuşit să scoată
maşina din lanţul de curbe, dar, la
capăt ne-a ieşit în faţă o linie ferată
cu bariera pusă. Am trecut prin ea,
în iureşul groazei, iar la câteva se-
cunde după noi a trecut, şuierând
înfiorător, un tren accelerat. În afa-
ră de această întâmplare, am alături
de Ion Drăgoi amintiri minunate,
cu prisosinţă! L-am preţuit şi ad-
mirat. I l-am propus lui Gheorghe
Zamfir să îl încorporeze în orches-
tra sa, una în vogă atunci, apreciată
în ţară şi în lume. Am imprimate
cântece cu această orchestră, în
unele dintre ele având şi acompa-
niamentul violonistului magnific
Ion Drăgoi.”
Ce multe emoţii se pot
descătuşa într-o convorbire cu
inegalabilul Benone Sinulescu...!
Pe măsura cântecelor sale nepie-
ritoare e şi fiinţa sa, a unui om de
valoare, a unui om de omenie care
evocă în toate povestirile afective
crâmpeie, oameni, locuri, fărâme
de trăiri ca o bătaie a elitrelor dia-
fane ale fluturilor aducerilor-amin-
te, răsunetul paşilor şi cuvintelor,
râsul, surâsul, sunetul ceresc al
viorii lui Ion Drăgoi şi pe Ion
Drăgoi, violonistul însuşi, drag lui
ca un frate!...
aurel V. ZGHeRaN

Dumitru Macovei - 65
N. 31 august 1953, în co-
muna Solonţ, judeţul Bacău. Pictor.
Este fiul Angelei (n. Condrea), cas-
nică, şi al mecanicului Ion Macovei.
A copilărit în satul natal, unde a urmat
ciclul primar şi clasele V-VII ale
Şcolii Generale (1960-1966). Ciclul
gimnazial l-a finalizat la Moineşti
(1967, clasa a VIII-a), tot aici de-
venind apoi elev al Liceului de Cul-
tură Generală (1968-1972, în prezent
Liceul Teoretic „Spirul Haret“). Gra-
ţie profesorului de desen Ovidiu
Munteanu, fostul student al pictorului
Corneliu Baba, a descoperit, prin cla-
sa a X-a, după mai multe ore petre-
cute în cadrul cercului de desen con-
dus de acesta, atât farmecul picturii,
cât şi faptul că are aptitudini pentru
pictura de şevalet. Din acel moment,
vacanţele le-a dedicat în exclusivitate
pasiunii proaspăt înrădăcinate, fiind
atras mai ales de portrete, peisaje şi
de studiile după natură. Până la obţi-
nerea bacalaureatului a deschis o pri-
mă expoziţie chiar pe holurile liceului
moineştean, la absolvire optând, fi-
resc, pentru admiterea la Facultatea
de Arte Plastice. Cum prima tentativă
a eşuat, a urmat stagiul militar, de-a
lungul căruia nu a reuşit cu niciun
chip să se adapteze condiţiilor ca-
zone, aşa încât după doar trei zile pe-
trecute în unitate era deja în arestul
acesteia. Odată lăsat la vatră a ajuns,
printr-o conjunctură de familie, pe un
şantier al unei biserici. Acolo a învăţat
ce înseamnă pictura bisericească şi
programul iconografic din ierminia
picturii bizantine, din 1974 urmând
şi studii aprofundate de pictură mura-
lă, mai întâi cu Aurelia Apostol, apoi
la Şcoala de Pictură Bisericească din
cadrul Patriarhiei Române (1975-
1981), unde i-a avut printre profesori
pe înduhovniciţii preoţi Constantin
Galeriu, Ene Branişte şi Sofian Bo-
ghiu. Un cumplit accident de maşină
l-a îndepărtat pentru mai bine de doi
ani de lucrul pe schele şi de continu-
area studiilor, abia în 1991, odată cu
înfiinţarea, de către pictorul Ilie Boca,
a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul
Institutului de Învăţământ Superior
„Mihai Eminescu“ din Botoşani
(1991-1997) izbutind să-şi împli-
nească visul din tinereţe. Chiar dacă
la facultatea băcăuană a avut profe-
sori de marcă (Ilie Boca, Dan Hat-
manu, Constantin Prut, Alexandra
Titu, Adina Nanu), pentru a-şi putea
susţine licenţa a urmat şi Facultatea
de Arte Plastice „Luceafărul“ din
Cadran cultural
Bucureşti (secţia pictură, 1997-1999,
cu Teodor Moraru şi Petru Lucaci).
Deşi, pentru asigurarea celor nece-
sare traiului, a optat pentru pictura
murală, nu a renunţat nicio clipă la
pictura pe şevalet, debutând expozi-
ţional în 1976, pe simezele din Holul
Teatrului Bacovia, şi participând apoi
la principalele manifestări plastice or-
ganizate în ultimele decenii. Prezent
în taberele de creaţie de la Tescani,
Pralea, Tohani, Râșca, Straja, So-
zopol, Orhei, Moineşti şi Slanic Mol-
dova, a mai vernisat expoziţii perso-
nale la Galeriile „Arta“ (Bacău, 1993;
1995; 2000; 2005, 2017), Centrul
Internaţional de Cultură şi Artă
„George Apostu“ (Bacău, 1999),
Muzeul Literaturii Române (Bucu-
reşti, 2000), Galeriile Caminul Artei
(Bucureşti, 2004), Galeriile „Gheor-
ghe Velea“ (Bacău, 2007), Muzeul de
Artă (Bacău, 2010), Galeriile „Ion
Frunzetti” (Bacău, 2012), Galeriile
UAP (Râmnicu Vâlcea, 2012), Ga-
leria Orizont (București, 2013), Ga-
leria Theodor Palady (Iași, 2014),
Caminul Artei (București, 2016), Eri-
Cris Art (București, 2017), Galeria
Dialog (București, 2017), dar şi la
Stuttgart (Germania, 2004) şi Civita
Vechia (Italia, 2006). A fost, de ase-
menea, prezent cu lucrări în expozi-
ţiile colective Anuala Filialei Bacău
a U.A.P. (1991-2017), Saloanele
Moldovei (Bacău-Chişinău, 1993-
2018), „Semne Creştine“ (Centrul
Internaţional „G. Apostu“, 1993-
1994), Salonul Naţional de Artă
(Suceava, 1994-1996), Galeria Vic-
toria (Iaşi, 1995), Bienala-Concurs
„Lascăr Vorel“ (Piatra Neamţ, 1997-
1999), Muzeul Literaturii Române
(Bucureşti, 1998), Teatrul Naţional
„I. L. Caragiale“, Galeriile Galla
(Bucureşti, 1999), Salonul Naţional
de Artă şi Târgul Internaţional de Arte
Vizuale (Bucureşti, 2001), Salonul de
Primăvară (Bacău, 2006), B-20 (Ba-
cău, 2012), Autoportret (Galeriile
Karo, Bacău, 2016). La acestea se
adaugă participarea la stagiile de doc-
umentare de la Paris (2002, 2004) şi
la expoziţiile colective internaţionale
de la Galeria Akoulukatu 14 (Riihi-
maki, Finlanda, 1998), Greetings,
Vanhan Kirjastotalon Emil-Sali
(Tampere, Finlanda, 2000), Intersa-
lon AJV (Budejovice, Cehia, 2000),
Comme vous et moi (Paris, Mon-
treuil, Franţa, 2002), Na-H-Vision
(Stuttgart, Germania, 2004) şi Hotel
Ibis, La vache bleu, (Paris, 2005).
Fiind printre puţinii care mai folo-
seşte vechea tehnică de lucru în
frescă, bazată pe cărbuni realizaţi din
crengi de viţă de vie, var măcinat şi
cărămidă pisată, a realizat, totodată,
importante lucrări de artă monumen-
tală la bisericile „Sfântul Nicolae“
Moineşti, „Adormirea Maicii Dom-
nului“ Dofteana, „Sfinţii Arhangheli
Mihail şi Gavriil“ Focşani, „Du-
minica Tuturor Sfinţilor“ Miron Cos-
tin-Roman, „Înălţarea Domnului“
Huşi, „Adormirea Maicii Domnului“
Solonţ, „Sfinţii Voievozi“ Băhnăşeni,
„Sfântul Grigore Teologul“ Chilii
Bolătău, „Sfântul Ioan Botezătorul“
a Mănăstirii Făgeţel, „Sfântul Ioan
Teologul“ a Mănăstirii Vlădiceni
(ambele, împreună cu Mihai Chi-
uaru), Complexul Brâncoveanu
Râmnicu Sărat, Capelele Episcopi-
ilor Arad şi Tulcea, turla de la Colţea
Bucureşti, biserici din Cernăuţi,
Poieni şi Mogoşeşti (Ucraina) ş.a.
Pentru fresca de la Mănăstirea
Dridu, Uniunea Artiştilor Plastici i-a
acordat, în 2002, Premiul Naţional
de Artă Sacră, în timp ce Filiala
Bacău a U.A.P. i-a răsplătit creaţia
cu premiul acesteia în 2010. Tem-
peramentul său solar, aspirând spre
armonie şi echilibru este ilustrat şi
de pictură de circa 200 mp cu care a
înfrumuseţat Casa Căsătoriilor din
Moineşti, la care a folosit pentru
prima oară tehnica sgraffito. Pasi-
onat de tot ce este vechi şi-a trans-
format locuinţa moineşteană într-un
adevărat muzeu, doldora de anti-
chităţi achiziţionate de peste tot pe
unde a lucrat sau colindat. Unele
piese de mobilier astfel descoperite
le-a recondiţionat şi pictat, iar altora
le-a redat cu migală patina şi far-
mecul vremii. Membru al Uniunii
Artiştilor Plastici Bisericeşti din
1991 şi al Filialei Bacău a U.A.P.,
din 1996, figurează cu lucrări în fil-
mul documentar „Repere Culturale:
Pictori Băcăuani” și în colecţii par-
ticulare din Anglia, Belgia, Cana-
da, Elveţia, Germania, Italia, Re-
publica Moldova, S.U.A. şi
Ucraina, precum şi în lucrările de
specialitate, pictura sa determinând
peste tot, cum sugestiv sublinia
criticul Valentin Ciucă, „reacţii de
ataşament imediat“, întrucât „dia-
august 2018
logul vizual este stimulator pentru
tot felul de necesare filiaţii culturale,
semn de nestructurată solidaritate
atât cu trecutul, cât şi cu valorile
artei de azi“. (C. G.) 15
 Cadran cultural
Manuscris
Darurile litiei
Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.
Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.
Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
- Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși,
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!
Pâine, vin, grâu și untdelemn - ofrandă și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
august 2018
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.
16 6 noiembrie 2017
Nelinişte marină...
Nelinişte marină... Valuri peste valuri!
Prin fiecare vers ni se conturează călătoria,
oglindă de ape nemărginite,
secunde galopante încăpăţânate
să treacă într-un ritm incredibil.
Treci prin poarta
unui timp mitic al începutului,
respiri clipele magice
trăite împreună,
reflexiile unui foc imens
prin care culorile noastre
se contopesc mai mult ca perfect.
În drumul spre stele, cheia înţelegerii
- un sfârşit pentru tot, sfârşitul amintirilor -,
dincolo vor exista amintiri confirmate.
În umbră te-ai ascuns.
Când imaginile se sting
ceva mult mai profund dispare.
Ce am eu, tu, cu adevărat, în viaţă?
Ce este moartea? Un final a tot ce avem
sau tot ce a ajuns la capăt? Asta e tot?
Da, cea care goleşte
sursa şi creatorul imaginilor!
Viaţa şi moartea merg împreună,
alături de ele ne continuăm drumul.
În clipele de lumină rămân amintirile.
- Nu lăsa valurile mării să ne separe!
O respiraţie, doar,
un fluviu nesfârşit în tăcerea atemporală!
Ai mâncat dude. Mai ai, încă, pe degete,
sângele viu din ele
şi, inevitabil, memoria lor!
Da, acea culoare ce curge în noi,
abia în clipa despărţirii
vom cunoaşte adevărata profunzime.
Aşa se întâmplă mereu
şi totul se sfârşește aşa cum a început,
cu promisiunea libertăţii visului
şi împlinirea lui. Trăim aşa cum am visat.
23 august 2013
Irina Lucia MIHaLCa

Manuscris
Candela de dor aprinsă
Candela de dor aprinsă
Creşte-n noi şi nu se stinge,
Vremea bate în retrageri,
Anii ninşi cine-i atinge?
Tu mai şlefuieşti în lume
Stele-n cărţi de poezii,
Vorbe dulci, gânduri supreme,
C-un buchet de flori le scrii.
Eu nu-ncap de fericire
Întru-mbrăţişarea ta,
Tu eşti floarea vorbitoare
Pusă-n galaxia mea!
Şi cum eşti aşa departe,
Pe-un arhipelag de vânturi
Scurgi vulcanul amintirii
În doi ochi brodaţi cu gânduri.
Popas cu răspântii
Visul meu are idei măreţe –
Mi-a făcut din soare şi din lună
O bicicletă cu formele creţe,
Ne plimbăm alături, împreună.
Oamenii spun: iată, sunt zei,
Sorb lumină de stele pe nas,
Razele prelungi sunt tăiţei
Serviţi în ciorba marelui popas.
Pedalăm unul spre altul,
Faţă în faţă, bicicleta ştie
Să ducă în răspântie satul
Unde din izvoare curge poezie.
Visul se destramă uşor,
Mă trezesc în braţe cu tine,
Te transformi într-un bujor
Şi înfloreşti la mine în retine!
Bicicleta îşi vede de drum,
Zeii aprind focul peste-nalt,
Ne ascundem în jar şi în fum
La popasul cu răspântii din sat!
Cadran cultural
eşti sufletul...
Eşti sufletul ce locuieşte-n inima mea
Cu toată cenuşa sacralităţii senine,
Ridic foalele timpului sub raze de stea
Să fiu în poezii alături de tine.
Bântui trecerea-n petale de flori,
Sărutul cel dulce din buze de îngeri,
Mierea din verbe prinde culori
Pe degete-nfruptate cu rouă
de-atingeri. De vraja cerului senin
Mirosim litere în ochi de curcubeu,
Culorile fac iubirii însemn de coperte, Mi-i dor de zâmbetul rotund
Legile sunt sâmburi pe frunte de zeu, Pătruns în inimă profund,
Lacrimile cerului sunt amare dar
zvelte. Clipa-n veşnicia rece.
Am venit pe lume din orizontul grăbit,
Valul iubirii m-a vâslit către tine
Ca să locuieşti în inima mea împlinind
Rana de timp cu vise senine!
amintiri în surdină
Am avut şi mai am încă
Inima-n aprinse stele
Şi iubirea, ca poruncă,
Păşind tainic printre ele…
Tu-mi apari zâmbind în cale,
Mă descânţi cu flori albastre
Culese din deal, din vale,
Unde-s dorurile noastre…
Multe flori vor fi, coroană,
Peste trecerea deplină,
Vântul va spori în iarnă
Amintirile-n surdină!...
Iubesc femeia
Eu iubesc femeia care
Ştie să se dăruiască,
Cu zâmbetul ei de muză
Poezia să-mi sporească.
Eu îmi iubesc jumătatea
Ce mi-a dăruit copii,
Ştie cu tact să mă ierte
Când am gândurile pustii,
Am inima o comoară,
O împart doar la femei,
Fumul nu-l las să se vadă,
Mă acopăr cu scântei!
Mi-i dor…
Mi-i dor de tine, tare dor,
De amintiri lăsate-n zbor,
Din palma marelui destin.
În torsul cald când timpul trece
Vom rodi trăgând spre noi
Urma iubirilor în doi
Pe-un căruţ plin de cuvinte
Sub o candelă fierbinte?
Pot uita ce-a fost să fie
Aripa de poezie?
Plin de doruri mi-e dor,
Nu te uit chiar dacă mor!
Marin MoSCU
august 2018
* Membru al Filialei Sud-Est a Uniunii Scri-
itorilor, poetul s-a născut pe 26 martie 1948,
în comuna Gloduri (azi, Izvoru-Berheciului),
judeţul Bacău și a publicat până acum 20 de
volume de poezie și proză.
17

Despre trecute vremuri și provinciale străzi
Era în orașul meu o stradă
ce se numea Strâmba. Nu știu de
ce or fi botezat-o așa și nici dacă
era cu adevărat strâmbă. Cred că
aș putea să aflu dacă m-aș strădui
puțin, dar nu asta contează. Dacă
închid ochii văd strada cu pietre
de râu tocite, casele cu etaj vechi
și urâte ce păreau gata, gata să
cadă peste trecători, ce aveau la
parter magazine ale evreilor cu
atâta marfă îngrămădită în niște
încăperi mici, de ți-ar fi trebuit o
săptămână ca să intri și să privești
câte se găseau în acele magazine.
Noi, pe vremea aceea copii fiind,
nu prea intram în magazine.
Aveam însă la ce ne uita, căci o
mare parte din marfă era scoasă
pe trotuar, mai ales în zilele de
târg (marțea, joia și duminica),
atunci când țăranii de prin împre-
jurimi veneau la Talcioc să vândă
produselele lor și să cumpere cele
de trebuiță, ori chiar și cele ce nu
le erau pe moment de folos, dacă
vânzarea le mersese bine.
Metraje multicolore, co-
voare, perdele, parfumuri, săpu-
nuri, mirodenii, oale, farfurii, oli-
august 2018
țe de noapte, scaune, dulciuri,
halva turcească, marmeladă, su-
san, halviță, covrigi, saci cu se-
mințe, mezeluri, cărnuri, brânze-
18
Cadran cultural
turi și câte altele, așezate de-a
valma în fața magazinelor. Și pes-
te toate mirosul de gogoși, de vată
de zahăr și de mici. Nu erau vitri-
ne, nu frigidere, totul la vedere, la
pipăit, mirosit, gustat și cumpărat.
Când vedeau copii, co-
mercianții evrei băgau mâna în
vreun borcan cu jeleuri colorate
și le dădeau, spunându-le să-și
aducă părinții, să cumpere de la ei
și nu de la altcineva. Și chiar așa
făceam cu gândul la jeleurile cu
gust de fructe exotice, pe care pă-
rinții nu prea ni le cumpărau, deo-
rece erau cam scumpe. Viespile,
muștele, țânțarii, cățeii și pisicile, iar
pe lângă butoaiele cu gunoi șobola-
nii și șoarecii aveau o viață îndes-
tulată, lipsită de griji, mai ales vara.
Pe mine mă fascinau ma-
gazinele unde se vindeau felurite
materiale și merceriile. Un motiv
(dar nu singurul) erau discuțiile
pe care le purtau femeile, soții de
muncitori la Fabrica de rulmenți,
casnice și o profesoară de chimie
ce locuiau în casa naționalizată de
pe strada principală, printre ele și
mama, pe acestă temă. Materi-
alele din care era confecționată
îmbrăcămintea și lenjeria stabi-
leau un soi de ierarhie pe scara
socială. Astfel, dacă lenjeria de
pat era făcută din poplin sau
damask cu broderii croșetate ori
cusături și nu din albită sau pânză
aspră „muncitorul”, deja te puteai
socoti cu o treaptă mai sus decât
vecina, atunci când întindeai rufe-
le pe sârmă. Partidul îi dorea pe
toți egali și fericiți în această ega-
litate, dar rufele întinse pe sârme-
le din curtea cea mare a casei tip
vagon, făceau diferența! Una era
să pui la uscat un capot lung din
zanana cu trandafiri roșii, cu care
puteai să mergi și la Alimentara
sau la sifoane, și alta să pui la
uscat un capot din deftina ieftină
sau din monton și acela decolorat.
După cum, una era să ai pe sârmă
ciorapi lungi de bumbac găuriți în
talpă și alta era să ai pe sârmă cio-
rapi fini din mătase sau musulină.
Una era să pui pe sârmă o rochie
din tafta stofă ori catifea și alta să
pui la uscat o rochie din borsec
sau din doc.
Toate aceste diferențe au
dispărut ca prin minune când,
Combinatul de fire si fibre sinte-
tice de la Savinești a început să
producă.
Ce de materiale, ce de cu-
lori și ce ieftine! Nici sârmele
lungi cât curtea pe patru, cinci
rânduri nu mai erau așa de ne-
cesare. Rufele, acum le spălai,
acum se uscau.
Aproape toate femeile din
oraș, indiferent de vârstă erau fas-
cinate de o vitrină în care erau
așezate valuri de naylon semi-
transparent, cu trandafiriri roșii,
albaștri, mov sau roz.
Când a venit vara prin
centrul orașului se plimbau doam-
ne și domnițe ca niște păunițe,
îmbrăcate în rochii de naylon
cloș-crețe viu colorate, ale căror
fuste stăteau țanțoș-umflate de
jupoanele apretate ce aveau dan-
telă croșetată la poale. Până și
mătușa Ileana de la Fruntișăni
lepădase fără nici un regret pes-
telca, pentru a îmbrăca rochie de
„naidiloc” și jupon. Toată lumea
părea fericită, numai evreii de pe
Strâmba erau oarecum îngrijorați
când se gândeau la viitor. Și chiar
aveau motive serioase de îngrijo-
rare, căci vremurile se schimbau
în mare viteză.
Dorina StoICa

Cel care-n viața lui n-a
auzit despre ,,mătușa Roza”- în-
seamnă că nu a trăit pe acele dulci
meleaguri ce mi-au legănat copi-
lăria și nici n-a cunoscut frumu-
sețea și farmecul vorbirii ardele-
nești a mătușii Roza, vecina noas-
tră, de peste drum.
Cu casa spre miazăzi, a-
coperită cu stuf, așezată chiar pe
marginea prăpastiei, de parcă ar fi
stat, gata-gata, să se prăvălească
la cea mai mică zdruncinătură în
râpa ce tăia satul în două, cu ogra-
da întotdeauna curată, într-o sin-
gură odăiță ce strălucea de curățe-
nie, mătușa Roza își împărțea
traiul cu moș Tache. Îl cunoscuse
în război, ca simplu soldat pe
frontul din Ungaria, unde ea ar fi
fost infirmieră. În Primul Mare
Război, cel din care bunicul meu
din partea tatei nu s-a mai întors.
O fi impresionat-o moș Tache
prin curajul și dârzenia cu care
a luptat pe front, de s-a lăsat
convinsă spre a pleca dincolo de
granițele țării în care se născuse,
pentru a se statornici într-un cătun
din Moldova, unul care, pe bună
dreptate, se putea numi ,,cătunul
văduvelor de război”? De parcă
bunul Dumnezeu uitase să-i mai
trimită acasă pe tinerii plecați pe
Cadran cultural
Mătușa Roza
frontul pentru reîntregirea nea-
mului românesc!
Atunci, după război, așa
cum povestea mătușa Roza, nu
aveau o casă a lor, nu aveau o
bucată de pământ a lor, dar, har-
nici și plini de avântul tinereții, au
găsit înțelegere și ajutor de la
săteni. Cu timpul, și-au încropit o
căsuță pe o bucată din terenul
dăruit de bunica mea, peste drum
de casa noastră.
Anii au trecut, între timp
s-a născut și un copil, un băiat,
despre care mătușa Roza spunea
că era deștept, frumos și harnic,
cum altul nu s-ar fi găsit în lumea
întreagă. Soarta l-a purtat pe băia-
tul mătușii Roza spre alte locuri,
departe da casă. Vizitele la părinți
au început a fi tot mai rare, până
când, deodată, au încetat: băiatul
mătușii Roza sfârșise răpus de o
boală, pe atunci, fără leac – tuber-
culoza.
Pierderea singurului co-
pil a fost cea mai cruntă lovitură
pe care viața a putut să i-o dea
mătușii Roza. Străină printre stră-
ini, fără sprijinul pe care visase
că-l va avea la bătrânețe, puțin
câte puțin, mătușa Roza a încetat
a mai fi femeia veselă și guralivă
pe care o cunoscuseră sătenii la
sosirea ei aici, la Burdusaci, adu-
să de valurile vieții. Devenise tot
mai tăcută și se gârbovise. Mer-
gea încet, tot mai încet, purtân-
du-și capul veșnic aplecat, acope-
rit de o broboadă neagră, din bo-
rangic. Privirile-i erau ațintite în-
spre pământ, de parcă ar fi căutat
să descopere ceva ce pierduse în
colbul drumului de țară, pe care îl
străbătea cu pași mărunți.
Așa am cunoscut-o eu pe
mătușa Roza, când am început a
înțelege viața cu ochii minții mele
de copil și tot așa a rămas în a-
mintirea mea: o mogâldeață de
femeie oacheșă, pe cât de bună la
suflet, pe atât de bună de gură,
atunci când limba i se dezlega,
după un pahar de vin, și când în-
cepea să povestească din aminti-
rile ei de pe front, încât, mă lăsa
cu gura căscată, sau încercând să
mă învețe ungurește, cu toate că
nici ea nu mai știa limba țării în
care se născuse. Puținele cuvinte,
pe care mi le repeta mereu, erau
formule de binețe: ,,io nopot, jo
regglt, jo eștet”. Iar atunci când o
rugam să mă învețe și altceva, se
încâlcea în propriile cuvinte, pen-
tru ca, în final, să repete, amenin-
țător și repezit, gata să mă sperie:
,, Kuss! Kuss eszel farkas!”
- Ce înseamnă? Ce în-
seamnă? o întrebam eu, curioasă.
- Taci din gură, că te mă-
nâncă lupul! traducea mătușa
Roza, făcând, totodată, și o miș-
care spre mine, asemenea unui
lup, ce se repezea să prindă prada.
Apoi, începea să mă tăvălească
prin iarba moale a imașului și să
mă gâdile, până ce aproape leși-
nam de râs în brațele ei. Pe mă-
sură ce eu creșteam, mătușa Roza
îmbătrânea, un singur pahar din
vinul bunicii făcând-o acum să
râdă, acum să plângă, turuind
necontenit din gură, asemenea
unei mori stricate. Uneori, când
iernile erau mai geroase, se așe-
za peste albul covor de zăpadă,
plângând până la epuizare, în
timp ce noi, minte de copii, râ-
deam. De ce, Doamne, râdeam,
când ea doar plângea după copilul
pierdut?
august 2018
elena PetRIMaN
ȚaRăLUNGă
►
19

Mătușa Roza
De fiecare dată, când re-
veneam în vacanțe, mătușa Roza
mă întreba:
- Cum merge cartea? Cât
mai trebuie să înveți, ca să ajungi
,,menistră?” Și mă strângea la
pieptul ei, bucuroasă de revedere.
Eu o îmbrățișam, la rândul meu,
râzând, ca de o glumă bună.
În vacanța ultimului an de
facultate, la venirea mea acasă, la
Burdusaci, mătușa Roza nu mi-a
mai ieșit în cale, așa cum o făcea
de obicei. M-a lămurit tata, mătu-
șa Roza plecase dintre cei vii.
Plecase și ea după bunica mea.
De atunci, scurtele mele
reveniri în acele locuri pe care am
copilărit, nu au mai regăsit far-
mecul clipelor petrecute în apro-
pierea mătușii Roza. Astăzi, casa
mătușii Roza nu mai există. Nici
locul pe care s-a aflat nu se mai
cunoaște. A rămas vie în mintea
mea doar imaginea mătușii Roza:
o mână de om, o mogâldeață de
femeie căreia îi datorez multe
din poveștile copilăriei mele și
de la care am învățat că viața este
o luptă, oriunde în lume te vei
afla.
august 2018
20
Cadran cultural
Din poza de mai jos, ce
poartă data de 29 iunie 1943,
adică, în plin război și chiar în
ziua de Sfântul Petru, când se
încheia anul școlar, din colțul
drept al fotografiei, mătușa Roza
privește fix către aparatul de fo-
tografiat. Micuță, brunetă și oa-
cheșă, cu broboada-i neagră pe
cap, mătușa Roza ține cu mâinile
amândouă un coș, împodobit cu
panglici și cu flori. O amintire din
tinerețile ei.
Era cald, era vară, era răz-
boi, era secetă și era foamete, o
foamete cumplită, după cum îmi
povestea mătușa Roza despre
acele vremuri. Și totuși, în plin
război, prin grija intelectualilor
satului, pe lângă școala sătească
funcționa o cantină, la care toți
copiii sărmani găseau zilnic o
masă caldă.
Uitate vremuri. Uitate
chipuri. Astăzi, satul pare pustiit.
* Născută în satul Burdusaci, co-
muna Răchitoasa, județul Bacău,
prozatoarea este autoarea roma-
nului Întâlnirea din tren (Editura
Sfera, Bârlad, 2009).
Jurnal arial cursiv*
5 mai, Bacău. Pe pianistul
Cristian Niculescu nu l-am mai văzut
de vreo cincisprezece ani, când eram
la Berlin cu Archaeus-ul, iar el s-a în-
cumetat a fi spectatorul nostru la In-
stitutul „Titu Maiorescu”. Iată-l, în
această seară, protagonist, împreună
cu Zsuzsa Balint, al Concertului pen-
tru două piane şi orchestră KV 242
de Mozart: acelaşi interpret rafinat
care se lasă electrizat şi electrizează
în acelaşi timp muzica. Păcat că pieţei
artistice româneşti i-a scăpat (sau, în
ori caz, nu i-a fost atât de deferent pe
cât s-ar fi cuvenit) un asemenea pro-
dus!
Dorel Baicu a ajuns, după
multiple experienţe, la acea esenţia-
lizare a cântului care aduce a olim-
pianism şi care se instaurează, cum e
şi firesc, odată cu deplina maturitate.
O demonstrează cu prisosinţă în spe-
cial atunci când abordează creaţia
flautistică barocă, acolo unde dacă nu
ştii că ce-i prea mult strică, trebuie să
o afli în cel mai scurt timp. Altfel rişti
să rupi un întreg strat ca să pui la
butonieră o floare. Dorel Baicu, gra-
ţie trudei şi talentului, a spart roca tare
a Barocului, chiar dacă uneori a
zăbovit în bar şi a răspuns chemărilor
celor ce-i stingeau ţigările cu ba. I-am
zărit suferinţa fizică pe faţă. O sufe-
rinţa asumată şi, poate de aceea,
înălţătoare.
Chiar dacă şi-a înmormântat
mama de abia două zile, Dorin Gliga
a cântat cu acelaşi aplomb şi cu
aceeaşi preocupare pentru acurateţea
stilistică pe care le etalează de peste
trei decenii. Mi-a plăcut şi sobrietatea
lui Pavel Ionescu, cel ce are mereu
grijă ca fagotul să prezerve, în limi-
tele decenţei, continuitatea basului
continuu. Iar când continuitatea de-
vine consecvenţă, e semnul că cei
inteligenţi îşi închid în suflet frămân-
tările.
Liviu DăNCeaNU
* Între manuscrisele încredințate inițial Edi-
turii Corgal Press s-au aflat și aceste în-
semnări, peste care am aruncat ochii proniator
tocmai când băcăuanii își luau rămas bun de
la cel ce a fost flautistul Dorel Baicu.
 Cadran cultural

Vo rb e s cu rt e
► Cine are principii, le ► Numai orgolioșii nu se
respectă și în intimitate. revizuiesc.

► Nu-mi plac bătrînii ► Pentru unii mediocru

pentru care orice este pretext de înseamnă ceea ce – subiectiv vor-
act pedagogic.
► Cînd decad, oamenii
nu decad numai sub un aspect, ci
multiplu.
► Puține lucruri îmi re-
pugnă mai tare decît bănuielile
nedrepte, bolnăvicioase.
bind – li se pare a fi sub nivelul
lor.
► Deși om răbdător, în
fața ipocriților, îmi reprim cu greu
pornirile de a-i insulta. rației mele“.
► Prefer să mă îndoiesc, ► „Scrisul provincial“ –
decît să mă amăgesc. partituri fără bemoli.

► Cea mai tristă dintre Zigzaguri ► Un vomitiv sigur: „po-

„fericiri“: răzbunarea. Am privi- litica“ rumegată de idioți – la colț
t-o la alții, n-am gustat-o. ► Cum crește o frunză și de stradă și cu rînjete.
cum țîșnește un gînd, sînt, pentru
► Dovadă că țin seama mine, lucruri la fel de misteri- ► Doar cei crescuți cu
de reacțiile celorlalți, uneori o oase. frica de ridicol sesizează antifra-
privire piezișă mă deviază din za; restul o iau drept ceea ce nu
mers sau din vorbit. ► Preoția face preoți. e.

► Simplitatea are adezivi ► O definiție a insensi- ► Un nou chip de „soli-

care o fac memorabilă. bilității, dintre cele mai sugestive: daritate“: zidul în jurul prostiei!
„Închegatu-s-a ca grăsimea inima
► Laudele celor care lor...“ (Psalmul 118,70). ► Ca profesor, mă dor
te-au învins sînt mai usturătoare atît greșelile reale din activitatea
decît orice critici. ► „Ispita“ („Și nu ne du- mea, cît și presupusele greșeli.
ce pe noi în ispită“) e – poate mai
► Nu cît a durat o con- des – teama nemotivată, panica, ► Am scris despre inimă
strucție contează, ci omogenitatea decît plăcerea. pentru a-mi descoperi inima.
ei.
► Ce înseamnă „cer“ în ► Jenante prin lipsa de
epoca zborurilor cosmice? Ca- „ideal“, hărțuielile politice au
re-s hotarele lui? ucis entuziasmul celor de azi.

► Nu o dată, citesc ce ► „Care e omul care n-a

nu-mi trebuie, ca să ajung la ceea meritat de o mie de ori moartea?“
ce-mi trebuie. (Împăratul Tiberius). Conștient că
încă sînt destui ce gîndesc la fel,
► Nu pot fi emfatic nici acord cel mai înalt preț „supravie-
august 2018

în nume colectiv: de pildă, să țuirii“.

vorbesc despre saltul de la „cre-
ionul de plumb“ la computer, Constantin CăLIN
Ion Burlacu
progres realizat în timpul „gene- ►
21
 Cadran cultural

Vo rb e s cu rte Mari Bucur sau

terapia pentru suflet
► Fii expeditiv, dar nu pe care ar trebui să-l știe și savanții
„expedia“ niciodată temele tale. contemporani – la descoperirile per- Avem multă nevoie de cu-
nicioase, chiar dacă la apariție au loare, de optimism, de visare. Așa se
► Pentru cei „nervoși“, fost lăudate. În epoca interbelică, de face că atunci când artista Mari
cînd vor să te ofenseze, scurtătura exemplu, Egiptul exporta „făină de Bucur deschide câte o expoziție, se
cea mai frecventă e cea care duce bumbac“; acum – pentru pîinea adună multă lume. Pe 6 iulie, la ora
la strămoși. cotidiană – importă grîu de la noi. 17.00, plasticiana a deschis, la Sala
„Nouă” a Galeriilor „Frunzetti” din
► „Foarte te scîrbește de ► „Temperament“: La Bacău, expoziția cu titlul „Viețuiri”,
în care prezintă în culorile ei speci-
lucrul urît“ (Sirah 17,21). Printre mînie, într-o secundă, i se ridică
fice, vii, lumea minunată în care
marile mele regrete, unul e că, de- ecluza prin care năvălesc supără-
trăiește (viețuiește). Pe pânze mici,
seori, l-am tolerat. rile de peste ani. delicate, ni se prezintă un univers
fantastic, dealul cu pădurile lui, flo-
► Echivalare: „inimă cu- ► De orice fel ar fi, spai- rile de colț, satul, cu drăgălașe animă-
rată“ – „minte curată“. mele sînt pe măsura necredinței luțe domestice (câini, pisici), cu
noastre. oamenii ce trăiesc în căsuțe curate și
► Minciunile femeilor le modeste, dar care par la fel de viu
pricep cel mai bine femeile; min- ► Pentru a vorbi fățiș și a colorate precum cele ale orașului
ciunile bărbaților – tot ele. scrie drept, principalele mele surse mexican Guanajuato. Pictura lui
de curaj sînt literatura veche și me- Mari Bucur emană multă poezie. A
► De pe tabla birtului pe morialistica: Miron Costin și Nico- parcurge universul magic al acestei
„burtiera“ televizorului: „Ciorba lae Iorga, mai mult decît oricare artiste e o adevărată terapie pentru
zilei“. dintre iluștrii mei contemporani. suflet. E multă însuflețire, curățenie
și candoare în picturile expuse, lu-
crate cu deosebită migală și cu o
► Politicianul prevarica- ► La capătul sevei sînt
impecabilă stăpânire a tehnicii com-
tor și îmbogățitul sînt suflete frunzele; la capătul acumulărilor
poziționale. Expoziția are ceva cine-
moarte pentru socialism. intelectuale – poemele, studiile, matic, îmi și închipui un film animat
articolele etc. făcut pe baza imaginilor din „Vie-
► Un imperativ vechi, țuiri”. Iar asta cred că ar fi posibil și
însă perfect actual: „Trăiți ca oa- ► Au trecut mai bine de pentru că „Viețuiri” e organizată cu
trei secole de cînd La Rochefou-
meni liberi, dar nu ca și cum ați rațiune, respectând o ordine bine
cault a spus: „N-ar trebui să ne
avea libertatea drept acoperămînt definită, ceea ce contribuie la efectul
mirăm decît de faptul că tot mai
răutății“ (I Petru 2,16). Or, astăzi, său reconfortant. Dacă aveți vreo
putem să ne mirăm“, și totuși,
pentru nu puțini, tocmai acesta-i tristețe, vreo apăsare sufletească, nu
modul de a o întrebuința. privind viața, continuăm să o mai mergeți la terapeut, vizitați expo-
facem. Ce se va întîmpla însă ziția lui Mari Bucur, efectul bine-
► Lumea renunță – lucru cînd, excedați, n-o să mai putem? făcător este garantat!
La vernisaj a fost prezent
un public numeros, din care au
făcut parte oameni de cultură, pic-
tori, sculptori, actori, poeți. Artista
Mari Bucur a primit aprecieri de la
sculptorul japonez Yoshin Ogata.
De asemenea, sculptorul român
august 2018

Napoleon Tiron și-a exprimat în-

treaga sa admirație.
Mari Bucur vă invită la
Galeria Nouă Violeta SaVU
22

Cântec de prieten
Lui Corneliu Stoica
Nu pot participa, cu regret o
spun, la noua ediţie a ZILELOR
ORAŞULUI TG. OCNA, hărăzită
acestui an plin de provocări, din
motive care nu ţin de voinţa mea…
Salut evenimentul cultural de marcă
profund încrustat şi de această dată
în efigia devenirii perene din lumea
de lut şi de spirit a existenţei mul-
tora dintre noi. Adică, emblematica
sărbătoare poposită cu fastu-i neş-
tirbit de curgerea anilor bătrâni şi
cuminţi, închinată urbei tutelate de
Măgura semeaţă, cea veşnic de
poveste, din care porneşte, neistovit
şi sigur, spre Lumină, metaforic
vorbind, Sarea Pământului – pecete
inconfundabilă a dăinuirii noastre
milenare. Şi consider, cu mâna pe
inimă, că toate acestea se întâmplă
acum şi aici dintr-o ambiţie spiri-
tuală deloc tributară diverselor con-
juncturi trecătoare cu care ne-a
obişnuit, din rutină, puţina noastră
existenţă terestră pusă din greu la-n-
cercare, mai mereu şi din plin…
Mă ambiţionam mai zilele trecute
să „iau la pas” retrospectiva par-
cursului cronicăresc pe aceste me-
leaguri aprig încondeiate de istorie
şi ziceam, în paginile unei reviste
cunoscute de către unii dintre
conurbanii mei, următoarele: „Ştiu,
cuvintele sunt prea puţine şi prea
mici pentru a reda tumultul frămân-
tărilor sufleteşti, mai ales atunci
Cadran cultural
când este vorba de amintiri sau de
întâmplări petrecute mai ieri… Prin
ceaţa faptului retrospectiv, se făcea
(şi nu numai!) că eram la o lansare
de carte… Invoc aici monumentala
Enciclopedie a Văii Trotuşului – o
reuşită de excepţie a genului –
adjudecată, cum altfel, de către ilus-
trul istoric Corneliu Stoica, colegul
şi, mai ales, Prietenul meu, pe ca-
re-l omagiez şi cu această ocazie!
Am participat la lansarea acestui
tom de referinţă şi-mi aduc bine
aminte c-am rostit cu acel prilej (şi
nu din complezenţă!) câteva cu-
vinte simţite care, parcă mi-au mers
şi mie la inimă! Ce mai…, sala de
oaspeţi a Primăriei din Tg. Ocna
gemea de public ales, de oameni de
cultură, de oaspeţi străini, scriitori,
critici şi istorici literari etc.” Vedeţi,
am evocat aici familia de spirite
căreia îi aparţine, pe un palier ge-
neros-genial, Profesorul Corneliu
Stoica! Iată, astăzi Cetatea îşi des-
chide din nou porţile şi-l întâmpină,
după tradiţe, ca pe un erou triumfal,
cu meritate salve de tun şi cu bucu-
ria „revederii” sub imperiul spiritu-
lui creator, mereu proaspăt, mereu
incitant! Plin de forţă anteică, ilus-
trul istoric ne propune acum încă
două titluri – surpriză – cu care-şi
va desăvârşi nemurirea. Modest
cum îl ştiu, se va reinventa pe sine
după domnii de atentă tăcere şi se
va reînscrie cu generozitate pe or-
bita apartenenţei la sforţarea ma-
nolică a dăinuirii prin cultură, ca un
Maestru construind neostoit şi mo-
numental pe tărâmul istoriei şi al
ştiinţei, în general, propunându-ne
cărţi de căpătâi, studii de maximă
acribie, articole şi eseuri care vor
judeca… Timpul. Cu un alt prilej,
măreţ şi fermecător asemena, întru
reiterarea momentului, spuneam
cam aşa: „Fără gesturi declamative,
…nimic din înălţimea falselor or-
golii, decât piscul Spiritului, Olim-
pul Graţiei divine şi puterea de
muncă «peste poate»… …Prin
darul enciclopedic făcut patriei de
lut şi de suflet, Corneliu Stoica se
întîmplă să fie (şi tot cu voie de la
Dumnezeu!) o valoare singulară
în spaţiul spiritualităţii autohtone
căreia viitorimea nu va şti nicio-
dată să-i mulţumească de tot ge-
neros. Peste opera Domnului
Stoica vor trece anii, se vor des-
pleti destine (în bine şi-n rău), vor
defila antologiile recunoştinţei,
genune de timp îşi va scutura
floarea, iar numele său va birui
neuitarea!” Cu aceste gânduri mo-
deste şi sincere vă salut necon-
diţionat pe toţi, vă urez soare în
inimi şi lui Maître Corneliu îi
adresez, anticipat, urarea „LA
MULŢI ANI!”, ştiind că, peste
aproximativ o lună, Maestrul va
mai sfinţi un prag al inevitabilei
Treceri, va mai rotunji un urcuş!
Cu acest prilej îi urez toate cele
bune şi-i dedic, în cinstea Priete-
niei care ne leagă, o poemă de su-
flet, care să cimenteze, pentru
vecie, dragostea noastră frăţească
întru cele numai de noi ştiute:
Nu plânge mamă
După dom’ profesor
Poezia de iarnă se
Scrie iarna şi se publică
Iarna
Poezia de vară se scrie
numai vara
Şi se publică vara
Poezia de primăvară
Musai atunci se mai scrie
şi trebuie spusă după
După mine
numai poemul de toamnă
nu se scrie toamna
nu se scrie nicicând şi
nu se publică niciodată.
august 2018
Al Dumneavoastră,
Dan SaNDU,
fiu al Orașului Târgu Ocna 23

Lecturi
aleatorii Poeta „zămislit(ă) din cuvânt“
„Sunt potopul din care /
m-am născut să pot ierta / ceea ce
sunt“, ne înștiințează Mihaela Mo-
canu Gâlcă, poeta care a „zidit
metafora în / Clipa ce doare țărmul“
și, mai bucuroasă ca oricând că
Dumnezeu i-a „dăruit condeiul“,
retrăiește „verbul / spre capătul
imens / al mărului“. Unul adamic,
din câte deducem, deși în joc intră și
„mărul Herei“ ori alte plăsmuiri ce
o îndepărteasă de puținele „cioburi /
de Rai“ în care viața o ferecă mai
ales atunci când „trăirea / este zborul
păsării paradisului“.
Renăscând „pe dinăuntru“
în ultimii ani, consideră că a clădit
în ea suficiente „tăceri / pierdute
mult prea devreme“ și că, în conse-
cință, e pregătită să depună o nouă
mărturie și să ne spună „adevăruri
nescrise când Crucea / devine mult
prea grea“.
Sătulă să aștepte „remușca-
rea clipei“, se întrupează când „din /
porii șarpelui“, când în... „cianură“,
după ce mai întâi a cunoscut „un alt
drum / pecetluind din iceberg“ ori
s-a deghizat în „frunzele din Rai“,
cu dorința expresă de a fi zidită, al-
ternativ, fie „spre firul ce tânjește
cratima“, fie „spre firul / luminii“,
fie în „trăirea Din Serai“ (!?).
Redescoperită, la rândul ei,
de cuvânt, caută cu asiduitate „Me-
tafore ce nu se pot cumpăra / sau
vinde“, numai că încurcă adesea
planurile, înălțând într-un talmeș-
balmeș desăvârșit un Turn Babel pe
care doar ea îl poate înțelege: Un
înger mi-a vorbit / În poemul care
m-a creat / Arzându-mă pe rugul
Ioanei d’Arc. / Cu fiecare miez de
august 2018
sâmbure, / Mi-am convertit stig-
matul sorbind, / Sodoma și Gomora,
trup din / Trupul Clitemnestrei. /
Tămăduite cadâne izgonite din Rai:
24
Cadran cultural
/ Adam și Eva; / Faguri de miere,
Alfa și Omega, / Înger și demon, mi-
tuind capătul / Invers al mărului.
Purtând cu sine „setea mă-
rului spre / care tânjesc cuvintele ne-
supuse“, Mihaela Mocanu Gâlcă își
rememorează secvențele existenței
(Mi-am retrăit tăcerea / când mărul
încă necopt / s-a zămislit în decă-
derea / sabiei.), constatând că „des-
tinul / ezită cratima vieții, când cerul
răscumpără / căderea din Rai“ și că
nici nu o poate cumpăra atunci când
„cerul își răscumpără metafora“.
Tot alergând printre „Trăiri
desuete, gustând / tăcerea lui Avra-
am“, învolburata autoare găsește în
toate câte o „eroare mitologică /
Spre taina ce nu-și ostenește / trava-
liul“, arătându-ne în ce constă „re-
fuzul lui Zeus în Olimp“, „Drama
ploapei sorbind răsăritul / versului“
ori ce se ascunde „în spatele
cortinei“ la Mecca, acolo unde, „de-
mascând meduza, / cascade zămis-
lindu-se / din mărul Herei“.
Schimbătoare precum vre-
mea, poeta se laudă că a „renăscut
din coasta lui / Adam, când cerul și
lacrima / Se vor lăsa pradă meta-
forei“, că e „intriga pe care șarpele /
A contorsionat-o“, vindecând-o de
sine, că în ea se „ascunde trădarea
Giocondei“, că are „Instinct de
felină“ și că ploapa ei „cerne cochi-
lia meduzei“, care ia acum locul
scoicii din placheta de debut La-
crimi din tăcere (Editura ProPlumb,
2009), însă nu în totalitate, întrucât
se contrazice și, la un moment dat,
își aduce aminte și de ea: renăscân-
du-mă scoică, / potecile tânjind în /
drumul spre mine.
Deși a evitat „drumul lui
Noe“, pe care „destinul ezită“, nu
prea știe dacă și l-a găsit pe al său,
chiar dacă e convinsă că în ea
„Dumnezeu / a zămislit setea pie-
trei“ și că poate repeta la nesfârșit
renașterile (Am renăscut pe dinăun-
tru / când viața din mine se / revoltă,
doare.), fiind în acest sens suficient
doar să-și exprime dorința: Mă
vreau înapoi toată așa cum / Cerul
m-a îndemnat să mă nasc.
Încântată că „Cerul pe care
l-a(m) atins / Va fi metafora din
rugă“, invocă divinitatea (Doamne,
potolește nisipul pe care / Am călcat,
lacrima fiind setea lui Adam.), însă
fără certitudinea că va și ajunge la
fructul oprit, care „poartă stingher /
Tăcerea lui Sisif, iertând sabia / Ce
parcă rupe, mistuie cuvântul“. E
sigură, în schimb, că s-a „zămislit
din cuvânt, / Precum versul din pașii
Herei“ și că versul din ea este
„Îngerul pe care l-a(m) răscumpărat
/ În speranța de Golgota“.
Așezate în paginile celei de
a doua cărți – Hamlet încă trăiește!
(Editura Alma Mater, Bacău, 2017)
–, versurile ei se „revoltă, contor-
sionate / dedublându-se mai departe
/ de iertare“ și de trimiterile livrești
în care se afundă, dovedind pe alo-
curi că Mihaela Mocanu Gâlcă are
totuși, pe lângă „chemarea metafo-
rei“, conștiința propriei valori, ce-
rându-și iertare cititorilor (Cerân-
du-mi iertare pentru metafora / Ce-și
demască trăirea.) și asigurându-i
spre final, cu aceeași sinceritate:
Sunt ceea ce aș fi vrut / să fiu, mereu
în spatele / cuvântului: o orhidee.
Neluând în seamă avertis-
mentul poetei (Viața cuvântului s-a
/ încheiat aici, dincolo de / „portre-
tul lui Dorian Gray“), credem că
aceste „Coji de adevăr / cioplite în
cauțiune“ vor da la iveală în cu-
rând și fructul așteptat, perla din
scoică.
Cornel G. SIMIoN

Lecturi
aleatorii
Fragmentul de proză pu-
blicat în numărul trecut al Cadra-
nului cultural a stârnit curiozita-
tea nu doar cititorilor noștri, ci tu-
turor iubitorilor literaturii con-
temporane și, îndeosebi, a celor
ce, cu nouă ani în urmă, au par-
curs cu sufletul la gură paginile
romanului Obsesia apei (Editura
Plumb, Bacău, 1999).
Ca și în cartea de debut,
cei interesați de acțiunea noului
roman – o lumânare pe malul
Prutului (Editura Art Book, Ba-
cău, 2018) – sesizează rapid că
autorul este unul dintre persona-
jele principale, cu deosebirea că
acum alter ego-ul lui Victor enă-
șoae nu mai e Victor Ene, ci el ia
chipul lui Mihai Ciortean, „zis și
Mișu“, jurnalist cu vocație, fost
„deținut din eroare“ și „musafirul
unui coșmar“, din care l-a „trezit“
tocmai colonelul Harapu, cel ce,
în 1960, îi întocmise un dosar
politic „beton“, soldat cu o con-
damnare la 20 de ani de detenție.
Întâlnirea cu acest „semi-
doct cu pretenții“, mândru și după
aproape patru decenii că dosarul
„Complot nr. 021“ a fost întocmit
de „un meseriaș“ ca el și că, chi-
purile, noul statut social al lui
Mișu i se datorează (Am chiar un
fel de satisfacție că, dacă sunteți
cine sunteți acuma, mi se dato-
rează și mie. O pun la capitolul
realizări. N-am trăit degeaba. Am
făcut niște oameni politici, că nu
sunteți singurul. [...] Da, eu v-am
făcut deținut politic, pentru ca
acuma să fiți om politic, domnule
deputat, domnule senator, că nu
știu exact ce sunteți. Eu, Andrei
Harapu. Eu, colonelul de securi-
tate Andrei Harapu. Datorită mie
aveți acum certificat de revoluți-
onar și beneficiați de atâtea a-
vantaje materiale, de atâtea, cum
se zice, privilegii.) a luat o turnură
cu totul neașteptată, ce încet-încet
avea să ne introducă într-o altă
poveste, nu mai puțin tragică.
Astfel, după ce disidentul
Mihai Ciortean, pensionar acum,
i-a „distrus capodopera vieții“ lui
Harapu, demonstrându-i pas cu
pas care-i adevărul poveștii și că
nu a fost deloc „un meseriaș“
atunci când a întocmit dosarul
„de doi bani“, ci un „amator mi-
Cadran cultural
o restituire necesară
zerabil, rău intenționat“, un „a-
geamiu“, un „prost“ de-a binelea,
acesta n-a suportat umilința și a
sucombat imediat ce a ajuns aca-
să, făcând loc în pagini celui de la
care a pornit, de fapt, tăvălugul
întâmplărilor, Ion Vișoiu.
Băiat de „prăvălie și elev
de liceu în particular, teleleu prin
târg, prin parc, pe unde se mai în-
tâmpla o distracție, o fanfară, ce-
va“, acesta se îndrăgostește „din
prima“ de Lili, o frumoasă basa-
rabeancă venită la Bacău să în-
vețe, numai că stârnirea războiu-
lui, în 1941, avea să le deturneze
destinele, Ion fiind arestat de in-
vadatorii ruși, despărțit de iubita
cu care fugise la Chișinău, după
ce căzuseră de acord să se căsă-
torească și dus într-un lagăr de
muncă, tocmai în Karaganda.
Halucinanta și de neima-
ginat poveste e auzită de Mișu cu
totul întâmplător, în timp ce se
afla, în căutare de hrană, într-o
crâșmă populată cu petroliști, și
cum era plictisit până peste cap
de aberațiile politrucilor vremii,
de hachițele unui redactor-șef in-
competent ori de cele ale colegi-
lor dintr-o redacție în care ziariștii
erau „amatori în toate și profesio-
niști în nimic“, subiectul i s-a pă-
rut acroșant, așa că s-a decis pe
loc să-i cunoască personajul și,
prin el, pe maistrul Jenică Botez,
eroul viitoarelor sale reportaje cu
căutătorii „aurului negru“.
Răsfirată pe mai multe
planuri temporale, substanța epi-
că a romanului se derulează ca
într-un film de aventuri, secven-
țele din zbuciumata viață a lui Ion
Vișoiu intersectându-se cu cele
din nu mai puțin complicata exis-
tență a gazetarului-narator și, nu
în ultimul rând, cu frânturile din
trăirile celor despre care el scrie.
Respectând parcă o zisă a
lui Vișoiu (Întunericul te mănân-
că. Lumina te saltă...), Victor
Enășoae își plimbă cititorii nu
doar prin întunericul minelor ka-
ragandeze, ci și prin cele mai ne-
gre cotloane ale istoriei oropsitu-
lui neam românesc, cu tot lanțul
de fărădelegi generate de război,
ocupația sovietică, dictatura co-
munistă și cea postdecembristă,
pe care le scoate la lumină cu un
condei acid, cu (auto)ironie și
chiar umor pe alocuri.
Suferind „ca un câine, cu
gândul la ea“, Ion și-a căutat mai
bine de doi ani iubita, dar Liliana
Guriță parcă „a intrat în pământ“,
nici Crucea Roșie, nici scrisorile
expediate nereușind să-i dea de
urmă. Trăind practic „două vieți“,
una în vis, imaginându-și că are
deja un copil, și alta în realitate,
Vișoiu a reușit să se țină „întreg
la minte“ și să spere, însă până la
urmă s-a apropiat de o ființă la fel
de singură, finlandeza Olga Fina,
capturată tot de armata sovietică,
pe când era copilă și acuzată de
spionaj.
Cu ajutorul ei a aflat că,
de fapt, nu lucra în subteran ca
prizonier, ci ca deținut condamnat
pentru trecerea frauduloasă a gra-
niței, deși la momentul respectiv
Basarabia era încă a noastră, că
pedeapsa a expirat și că își poate
face actele necesare pentru reve-
nirea în țară. După 7 ani a primit
și primele vești de acasă, unde
avea să ajungă nu peste multă
vreme, însă nu singur, ci cu Olga
și copilul ce se născuse între timp.
Devenit miner la Comă-
nești, Vișoiu nu și-a luat nicio
clipă gândul de la Lili, de urmele
căreia avea să dea totuși, cu com-
plicitatea lui Mișu, în orășelul
Kanev din Ucraina, acolo unde, la
rândul ei, spera să-l revadă, cres-
cându-și singură copilul botezat
Ion, rodul dragostei lor.
Înnebunit de veste, Ion
avea să uite cu totul de familia
băcăuană și, după demersuri eșu-
ate la oficialitățile române și la
Ambasada sovietică, se decide să
treacă fraudulos frontiera, nebu-
nie ce-l va costa viața iar pe Mi-
hai Ciortean, libertatea, gestul său
la fel de necugetat de a aprinde o
lumânare pe malul Prutului, în
locul în care-i fusese împușcat
prietenul, aducându-i ani grei de
pușcărie comunistă.
O carte postumă, pe cât
de tragică, pe atât de necesară în
contextul Centenarului Marii Uniri,
august 2018
pentru restituirea căreia poeta
Cristina Ștefan, editura și familia
prozatorului merită toată atenția.
N. CoStIN 25

Mărturia cronicarului împotriva clipei care ne devoră
M-am bucurat mult când am
văzut-o la Gala UNITER din acest
an, desfășurată la Alba Iulia, pe
doamna Sorina Bălănescu, căreia i
s-a acordat Premiul pentru întreaga
activitate. O cunosc de câțiva ani
buni, o prețuiesc pentru cultura și ta-
lentele ei multiple (de istoric și critic
teatral, profesor și traducător), pentru
delicatețea inimii și marea ei mo-
destie. De altfel, acolo, pe scenă, pri-
mindu-și distincția, ea a ținut să aducă
un tribut înaintașilor, nu să vorbească
despre sine. Am și un alt motiv de
satisfacție, acela că am fost prima
care a scris despre cartea de debut a
domniei sale, un substanţial studiu
despre Cehov. Domnia sa a publicat
între timp și alte volume despre tea-
tru, pe lângă o mulțime de studii,
ediții critice, traduceri. Mă voi opri
acum, nu întâmplător, la „Peisaj ie-
şean cu oameni de teatru şi specta-
cole”, pentru că la Iași a fost primul
teatru național din România, înființat
acum mai bine de 200 de ani, și tot
acolo s-a dat prima reprezențație în
limba română. Ce magnifică istorie!
Cartea despre care aminteam e una
scrisă frumos, cu sensibilitate, cu
eleganţă, reuşind să te captiveze, să
te „prindă în peisaj”. Ea este dedicată
pasionatului om de teatru care a fost
Nicolae Barbu şi este împărţită în
câteva secţiuni distincte. Prima dintre
acestea cuprinde câteva profiluri de
directori de scenă şi directori de
teatru: Meşterul Ion Sava văzut de
actori, Un director de odinioară:
profesorul N. I. Popa, Omul de teatru
Manole Al. Foca. Sorina Bălănescu
este un fin portretist, după cum se
vede şi din medalioanele pe care le
august 2018
creionează unor foşti actori de primă
mărime ai Naţionalului ieşean în-
tr-un alt capitol numit, cu nostalgie,
Se duc actorii… Din linii ferm trasa-
26
Cadran cultural
te, de sub condeiul autoarei răsare un
personaj viu, pe care poţi să ţi-l apro-
prii, să-l înţelegi. Cu precizie, Sorina
Bălănescu identifică elementele de
noutate aduse pe venerabila scenă
ieşeană de Ion Sava, Aurel Ion Mai-
can, maestru şi discipol, amândoi
antrenaţi într-o competiţie stimula-
toare, benefică pentru „netihna trupei
de la Naţional”.
teat ru la f ilt ru
La Ion Sava ţine să revele
latura lui de mare plăsmuitor de
personalităţi actoriceşti, el „mode-
lând şi remodelând” multe glorii ale
scenei româneşti din perioada inter-
belică, dacă ar fi să-i amintim doar pe
Constantin Ramadan, Margareta Ba-
ciu, Elena Chiosa, Anny Braesky,
Sandina Stan, Eliza Pe-trăchescu şi
Ştefan Ciubotăraşu, ultimii doi da-
torându-i şi debutul lor absolut. „Sava
era magicianul care comanda materiei
să se mişte”, aşa îl evocă, plin de
admiraţie şi respect, Ciubotăraşu pe
maestrul său.
Știa să conducă, impecabil,
un mare ansamblu, stând la pupitrul de
comandă într-un fel puţin obișnuit,
calm, sigur pe el, „fără nici o asperitate
în glas.” Așa și-l amintește, de pildă,
Virginica Bălănescu, actrița repro-
ducând și o vorbă de duh despre Ion
Sava, care circula prin teatru: „Dă-mi
o mătură și o să fac actor din ea”!
Trasate cu subțire penel şi
multă finețe psihologică sunt por-
tretele de actori care au făcut gloria
Naţionalului ieșean. Iat-o pe Adina
Popa: „O frumusețe stranie, strălu-
minată de credința în magia teatrului”,
cu trăsăturile chipului amintind „de o
efigie a unei alte epoci, cu noblețe și
inspirată teamă încercată la întâlnirea
cu publicul”. „O actriță din rasa celor
aleși pentru această trudnică şi gene-
roasă artă”. Sau pe Teofil Vâlcu, văzut
ca un personaj din tragicii greci, care
„scotea speranță din propria-i sufe-
rință”.
„Pe zeul care se încrâncena
voindu-i prăbușirea cu orice chip, ac-
torul Teofil Vâlcu a știut să-l îmblân-
zească, prefăcându-l în Artă”.
„Peisajele” autoarei sunt în-
tregite de o cuprinzătoare „dare de
seamă” despre şcoala ieşeană de tea-
tru, de notaţii pertinente pe marginea
unor cărţi de teatru, semnate de Valen-
tin Silvestru (cu joviala sa stare de
spirit, cu stilul său inimitabil), Ştefan
Oprea, (martor al Thaliei şi drept
judecător al vieţii teatrelor ieşene),
Constantin Paiu (cu acribia sa cărtură-
rească), de şugubăţul Bogdan Ulmu,
de inimoasa Oltiţa Cîntec şi alţii.
Sorina Bălănescu scrie întot-
deauna cu empatie, „la cald”, inte-
resată de oamenii scenei, de realiză-
rile, de viețile lor. Criticul și istoricul
teatral se dăruiește cu vizibilă plăcere
relatărilor sale, fiind un admirabil
acompaniator, în sensul pe care
George Banu îl dă cuvântului, referin-
du-se la criticul de teatru. Domnia sa
știe cât de grea, de trudnică este arta
teatrului, dar și cât de generoasă este
cu acei care-o slujesc cu har și multă
credință.
Cronicile propriu-zise publi-
cate în volum, la spectacolele Națio-
nalului, ale Teatrului pentru Copii și
Tineret „Luceafărul”, ale teatrului ra-
diofonic sunt cumpănite, elaborate cu
atenție la sensurile importante și la
nuanțele de finețe. Sorinei Bălănescu
nu-i plac hipertehnicismele semioticii
și cultivă un mlădios impresionism de
calitate ireproșabilă, captând atenția
lectorului prin plasticitatea formulă-
rilor.
Carmen MIHaLaCHe
►

O atrag spectacolele con-
struite cu migală de geometru,
căutarea pasionantă a ideilor regizo-
rale „sub pojghița montării”. Nu
expediază scenografia la „și altele”,
nici costumele și nici muzica.
Acordă partea leului actorilor, celor
care însuflețesc dintotdeauna teatrul,
fiind chiar teatrul. La personaje vrea
să vadă și ce ascund, să le surprindă
fața misterioasă, „personalitatea
secundară”. Iar neîmplinirile sunt
consemnate, cu tact, cu eleganță, în
chip reținut, chiar cu ușoară amă-
răciune, pentru că autoarea nu-și
părăsește nicio clipă credința în
scrisul frumos și cu respect despre
teatru.
Când o montare are ritm,
miez, ei da, atunci „e un spectacol de
Național”, conchide ferm și admira-
tiv cronicarul.
Am apreciat în volum și
încân-tătorul popas la matineele de
la Teatrul „Luceafărul”. Sorina
Bădulescu este un spectator fidel și
mare iubitor al teatrului de păpuși,
apreciind forța ludică a reprezen-
tațiilor izbutite.
Cronicarul își păstrează ne-
alterată candoarea sufletului de copil
și intră într-o savuroasă complicitate
cu autorii spectacolelor văzute, când
acestea au scene de virtuozitate
păpușerească, ritm, fantezie, simpli-
tate, putere de sugestie, vioiciune, în
fine, calitățile dintotdeauna ale aces-
tui gen de teatru.
Fiecare rând scris de Sorina
Bălănescu este un omagiu adus
teatrului. Nefiind uitat nici cel ra-
diofonic, fără aurul căruia, tezau-
rizat în vocile marilor actori, am fi
„însutit mai săraci sufletește, lăsân-
du-ne cu totul în seama clipei care
ne devoră, fără răgaz de meditație
și speranță”.
O clipă învinsă frumos, de
data aceasta, de o autoare care crede
cu tărie în magia teatrului.
Cadran cultural
Ioan Burlacu, artistul care visează
Pe 8 iunie, la Galeriile de
Artă ale Centrului Cultural Moinești,
plasticianul Ioan Burlacu a deschis o
expoziție de artă - obiect & grafică.
Însuși curatorul Constantin Țînteanu,
pe marginea acestei expoziții, a scris
o foarte aplicată cronică plastică,
apreciată și publicată de Revista Tri-
buna din Cluj (numărul 380), din care
desprindem câteva idei: „În circum-
stanţele date s-ar cere aflat daca
există corespondenţe dintre obiectul
Dada şi cel făcut de artistul Ioan
Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se
porneşte de la ceva preexistent, ma-
nufacturat, găsit şi recuperat, modi-
ficat, pus într-un context nou. Asemă-
nările se opresc însă aici. […] Anali-
za formei, texturii, proporţiilor, abor-
darea aparentului cu şablonul sau
şublerul ne-ar îndemna să privim nu
mai departe de interfaţă, să pierdem
ce este mai important, sensibilitatea
şi gestul poetic. […] Carton gofrat
jupuit, tăiat cu bisturiul, contur zoo-
morf, stilizare puternică. Cere un
pasaj de trecere spre rama de lemn”.
Probabil criticul plastic nu
este singurul pe care frumoasele și
abstractele lucrări ale artistului Ioan
Burlacu l-au dus cu gândul la Mar-
chel Duchamp: „Asemănarea cu
Marcel Duchamp fiind vagă, îmi
place totuşi să o întrezăresc, amândoi
pictori atraşi de tridimensional şi de
produsul extras din seria manufac-
turată, la unul lucrarea este subver-
sivă iar la celălalt poetică”. De altfel,
Ioan Burlacu reușește să se exprime
cu eleganță în mai multe forme ale
artei: pictură, grafică, sculptură, poe-
zie... Poate că poetul se află puțin în
umbră, forța plastică fiind dominantă.
O umbră cam nedreaptă, pentru că
cine va avea curiozitatea să deschidă
volumul „Blick-ul efemeridei” (Ed.
Vicovia, Bacău, 2011) se va bucura
de o lectură de calitate. Poezia efe-
meridelor, a efemerului respiră și în
preocuparea artistului pentru instala-
ții, recuperând și dând sens unor piese
și fragmente pe care cei mai mulți
dintre noi le-am considera inutile.
Apropierea de arta lui M. Duchamp
este justificată, dar așa cum spunea și
C. Țânteanu, e vagă. Mult mai
aproape mi se pare Ioan Burlacu, în
zona aceasta a obiectului, de scul-
pturile lui Joan Miró, ca L’horloge du
vent (Wind Clock), Figure (The work
Figure), Le roi guerrier (The warrior
king), Jeunne fille (Young girl, lu-
crarea din bronz), Femme sur la place
d’un cimetière (Women at the square
in a cemetary). Găsim la ambii artiști
preocuparea pentru formă, chiar dacă
abia sugerată, dar redată într-o tehnică
mecanică bine gândită și perfect
stăpânită, estetica fiind ideal comple-
tată prin compoziție și expresivitate.
La Ioan Burlacu, expresivitatea este
generată de o sensibilitate profundă.
De fapt, cred că Ioan Burlacu este, in-
diferent de forma de expresie în care
se manifestă, pictură, desen, obiect,
poezie, un idealist, un visător, artistul
oniric prin excelență. Și pentru a-i
convinge și pe iubitorii de literatură,
redăm din creația lirică a artistului,
poemul „poza ascunsă”: „Adaugi la
adunarea de seară/ ca niște mărgele
înșirate frumos/ toate cuvintele zilei
de azi și începi să le deșiri/ după
degetele tale rotunde subțiri// arzi
depărtările vechi din piele de păstrăv/
singura apă înotând în amonte se în-
toarce/ încerci să cauți haruri și clipe
ce privesc înainte// cu mâini ridicate
dezlegi panglica roșie/ ce ascunde
totdeauna pe bucurate/ sub hârtia
înflorată darul// doar pozele există în
beciurile minții/ cu mult înainte de a
fi declanșate/ cu mult înainte”.
Violeta SaVU
august 2018
27

Ciprian Porumbescu - Dragoste sfântă şi
alchimie interioară (I)
„Şi astăzi, astăzi am ajuns
să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am
văzut visul cu ochii, am avut aplauzele
frenetice pentru opul meu, am auzit
chemând sute de voci, pline de entuzi-
asm, numele meu, m-am văzut ridicat,
lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic,
ce să mai aştept de la viaţa mea, de la
viitorul meu?”
Sunt cuvintele compozitoru-
lui Ciprian Porumbescu, autorul unor
pagini muzicale nemuritoare, dintre
care amintim: Balada, Rapsodia ro-
mână şi Imnul Unirii (Pe-al nostru
steag), Crai Nou.
Cu un an înainte de a muri, îi
scria acestea tatălui său, la premiera
operetei Crai Nou ce avea loc în
Braşov. Îi era dor de (a)casă şi nu vroia
să moară… S-a stins în 6 iunie 1883.
Misterul feminin şi sentimen-
tul naturii sunt acele constante psihice
august 2018
ale unui izomorfism care, în ciuda
seducţiei pe care o exercită tind mai
întotdeauna către o inconfortabilă,
tulburătoare destrămare. Treptat, sub
28
Cadran cultural
presiuni interioare şi exterioare mis-
terul feminin se estompează iar senti-
mentul naturii ia chipul stării de spirit
a artistului cuprins de el. O ineluctabilă
lege a compensaţiei lucrează discret
împingând destinul artistului către
zone – altminteri depărtate de o bi-
ografie comună şi chiar de un mesia-
nism social. Este cazul lui Ciprian
Porumbescu, ce poate fi adus la masa
succesorală a cauzalităţii dacă aducem
în discuţie frustrările sentimentale ale
mereu tînărului Ciprian faţă de neîm-
plinirile afective. Căci un artist rămâne
veşnic tânăr iar neîmplinirile rănesc
întotdeauna profund sufletul său etern
visător. Visarea e călătoria spiritului în
căutarea predicţiei nerostite cu voce
tare a împlinirii sale, iar Ciprian Po-
rumbescu a tânjit după această himeră
până în ultimele clipe ale scurtei sale
treceri prin viaţă, căci elegia Tempi
passati pe care o concepe spre finalul
acesteia nu e decât anamneza motivu-
lui muzical al nocturnei Berta din
1879. Neîmplinire sufletească şi ne-
fericire pentru că spiritul artistic suferă
de o etern nevindecată maladie: ima-
ginaţia. Ea e aceea care investeşte în
lumea din jur mai mult decât aceasta
poate cuprinde; fie că o înnobilează
fără motiv, fie că-i asociază calităţi ne-
meritate şi nepotrivite, fie că, dimpo-
trivă, o detestă chiar mai intens decât
ar merita. Dar, întotdeauna spiritului
artistic îi este proprie o anume per-
cepţie deformatoare a realităţii domes-
tice, arhetip pe care Jakob Burc-
khardt[1] îl numeşte „imagine pri-
mordială”. Jung[2] stăruie pe mar-
ginea acestei engrame, comentând că
la obârşia „sedimentelor mnezice se
află zona matriceală a senzorialului
primordial”, artistul instaurând, fiecare
în parte, o marcă particulară a percep-
ţiei acelui senzorial. În regim strict psi-
hanalitic plasând trauma sentimentală
Ciprian – Berta putem spune că reali-
tatea dramatică a relaţiei, nemateriali-
zată de facto nu eludează consumarea
unei potenţiale exorcizări traumatice
pentru artist în cazul în care respectiva
relaţie s-ar fi consumat. De altfel, în-
tr-o scrisoare din septembrie 1882, el
scrie: „...chiar dacă niciodată nu veţi fi
soţia mea, rămâneţi unica, scumpa,
mult iubita mea Berta şi nicio altă fe-
meie să nu-mi profaneze dragostea
mea sfântă” (s.n.) Subconştient, Ci-
prian îşi descrie apartenenţa tiranică
faţă de idealul absolut al morfismului
sentimentelor. Deşi Berta sa e o reali-
tate fizică, romanticul nevindecabil o
extrage din spaţiul concret pentru a
putea să o divinizeze nestingherit,
nemaculat de detalii insanitabile şi ne-
tulburat de ingestii maligne. Icoana
Bertei e un simbol al intimităţii sale;
un castel solitar al reazemului dorin-
ţelor clocotitoare pe care şi le clădeşte
şi în care crede fanatic: „Ce vreau eu?
Eu nu cer să vă schimbaţi religia, nici
nu e nevoie de aşa ceva pentru unirea
noastră, putem încheia o căsătorie
mixtă”, propune în aceeaşi scrisoare.
Semnificativ pentru această anxietate
autarhică rămâne faptul că ea îşi este
suficientă sieşi în pofida convingerii
lui Ciprian că ţinta nu va fi niciodată
atinsă, a răspunsurilor reci şi ultimative
ale Bertei şi a unui orizont de aşteptare
dizolvat în efemeride. Berta rămâne
pentru Ciprian o experienţă extatică şi
mescalină mai curând decât o volup-
tate potenţial degustabilă, aceasta din
urmă înălţându-se mai curând ase-
meni unei proiecţii înfricoşate decât
ademenitoare: „...semăna foarte mult
cu Berta... când am văzut-o, mi s-a
ozana KaLMUSKI ZaRea
►

Ciprian Porumbescu
urcat tot sângele în inimă, un leşin
groaznic a pus stăpânire pe mine, cre-
deam că mă prăbuşesc, galben ca
ceara” (Scrisoarea către Mărioara din
8 septembrie 1882). Nu trebuie zăbo-
vit asupra aserţiunii că între acest por-
tret psihic şi chemarea muzicii operea-
ză procesul complementar al intuiţiilor
şi reveriilor creatoare în alchimia că-
rora demarcaţia între eul erotizat şi cel
cuprins de solventul inspiraţiei se pier-
de. Novalis notase referindu-se la acest
hotar eteric înrudit cu intuiţia mistică
bergsoniană: „simţim cum ne topim
de plăcere până în străfunduri, cum ne
transformăm, ne dizolvăm în ceva
pentru care nu avem nici nume nici
cuget.[3]
Un alt romantic celebru,
Tieck, nu contenea să repete: „Dragos-
tea gândeşte în sonorităţi duioase”.[4]
Obstinaţia lui Ciprian pentru
arhetipul Bertei corespunde aproape
fără corecţii tiparului deopotrivă ro-
mantic dar şi suprarealist de la deja ci-
tatul Novalis care expune baia de
feminitate astfel: „Femeie nelimitată
în care mă scald pe de-a-ntregul”, la
Baudelaire: „Munţilor, nu veţi fi nicio-
dată decât depărtarea de aceste fe-
mei”[5], până la Dali sau Gaudi,
fascinaţi de fluiditatea formelor femi-
nine, de moliciunile catifelate şi sen-
zuale, de „frumuseţea comestibilă a
acestor entităţi ce stârnesc neliniştea
bahică a dezmăţului cu îngerii”.[6]
1.Burckhardt, Jacob, Cultura Renaşterii în
Italia, Ed. Minerva, Bucureşti,1986
2. Jung, Carl, Conştiinţa filosofică de la
Husserl la Teilhard de Chardin, Ed. Junimea,
1981
3.Beguin, Albert, Sufletul romantic şi visul,
Ed. Univers, Bucureşti, 1970.
4.Baudelaire, Ch., Histoire d’un trouver, Plon,
Paris, 1937.
5. Ibidem
6.Dali, Salvador, Încornoraţii vârstnicei picturi
moderne, Bernard Grosset, 1956.
Cadran cultural
Dumitru fărcaş
taragotul ce-a plâns, a bucurat şi a ridicat românul
În sumbra zi de marţi (7 au-
gust 2018), cel care a făcut din taragot
o conductă spirituală între poporul
român şi istoria, cântecul, cultura, bu-
curia, întristarea şi ruga lui, inegalul
decât cu îngerii din cer maestru Du-
mitru Fărcaş s-a stins din viaţă. „S-a
rupt o bucată din inima poporului
român, s-a rupt sufletul care a ştiut să
creeze frumos, prin tot ce interpreta,
vedeai cum curge apa din munţi...”,
vorbea cu vocea sugrumată de plâns
Ştefania Rareş, la aflarea teribilei
veşti!...
În ţara noastră se vorbeşte despre
taragot nu ca instrument muzical, ci
ca instrument al eposului folcloric
neversificat, vorbitor prin sunet. Fer-
mecat de către virtuozul muzician in-
strumentist Dumitru Fărcaş, tarago-
tul, la români, a fost un instrument
magic, în care era cristalizată însăşi
epopeea neamului nostru, pentru că
a plâns şi a bucurat românul câteva
decenii, zi cu zi, în toate momentele
trăirilor sale, aninat de urma gândului
său, ca o ancoră sufletească!
Taragotul lui Dumitru Fărcaş
vuia o tremurătoare rapsodie de au-
zire, de citire şi de privire, căci răsu-
netul lui cânta, povestea şi înfăţişa
iubirea, patima, bucuria, răul, dure-
rea, alinarea, jocul, truda, odihna, pe-
trecerea... într-o înfăţişare vie a
muzicii folclorice!
Vechii şi măiaştrii lăutari au lăsat
în urmă pe locurile acestea pămân-
teşti ale marginii de sus a Balcanilor
dinaşti cântăreţi la instrumente tradi-
ţionale, după care, la rândul lor, au
urmat muzicienii de azi, cum a fost
maestrul Dumitru Fărcaş. E drept că
plăcerile pentru muzică sunt stratifi-
cate, dar nici melomanul cel mai fidel
pianului, viorii, flautului, harpei...
n-a avut, nu are şi nu va avea nicio-
dată auzul stânjenit de dulcele taragot
al lui Dumitru Fărcaş, ce-ntinde vi-
brant în sunetul lui ecoul, susurul,
vuietul, clinchetul, şoapta, tunetul
muntelui, apei, câmpiei, văzduhului,
gliei româneşti.
Toate instrumentele pretind
muzicieni ce scot îngerul din ele, iar
taragotul e atins de gura zeului însuşi,
un zeu melod! Nu a avut nimeni până
la Dumitru Fărcaş harul melodic întru
obţinerea, dintr-un singur taragot, a
unei vaste orchestre a infinitelor sen-
timente umane. Aceasta-i o comoară
folcloristică pe care numai el a avu-
t-o şi nimeni nu ştie dacă o va mai
putea agonisi vreodată într-o singură
viaţă lumească, altcineva! Poate că
trâmbiţele de pe frescele Voroneţului
vorbesc despre preludiile vuietului
taragotului acestuia, poate legenda
taragotului îşi datează naşterea odată
cu soborul de trâmbiţaşi îngereşti din
capodoperele murale mânăstireşti,
dar momentul culminant al acestei
legende se încheagă în vremea con-
temporană când farmecă şi răpeşte în
vis taragotul de aur şi aurarul lui,
maestrul Dumitru Fărcaş.
Pitoreşti, monumentale, poetice,
bogate în folclor, cântecele interpre-
tate la taragot de Dumitru Fărcaş sunt
scări între văzduh şi pământ, pe care
urcă fără să coboare lirica melodică
populară românească în variante cu-
lese de la rădăcină, exploatate de la
filonul inepuizabil folcloric, separate
de steril în flotaţia ştiinţei, harului şi
trudei muzicianului.
Fiecare dintre aceste cântece e
revendicat de cosmos şi la cosmos
urcă pe acea scară. Ele şi maestrul
Dumitru Fărcaş vor fi întotdeauna şi
aici, pentru că au avut misia strân-
august 2018
gerii, dării la lumină şi urcării la
culme a folclorului nostru muzical!
aurel V. ZGHeRaN 29
 Cadran cultural

Abia scăpat de iureșul pregătirilor și al deru-

lării spectacolului-maraton din cadrul Festivalului
de Folclor „Ion Drăgoi“, Ansamblul Folcloric
„Busuiocul“ a răspuns cu promptitudine și profe-
sionalism invitației Centrului de Creație, Artă și
Tradiție al Municipiului București și, în perioada 29
iunie – 1 iulie 2018, a evoluat pe scenele celei de a
XII-a ediții a Festivalului Internațional de Folclor
„Muzici și Tradiții în Cișmigiu”.
Înscris în seria proiectelor organizate de
Primăria Capitalei cu ocazia Centenarului Marii
Uniri, evenimentul a reunit sute de artiști consacrați
și trupe îndrăgite, ansambluri românești, fanfare,
ansambluri din străinătate (Bosnia și Herțegovina,
Bulgaria, China, Georgia, Israel, Republica Moldo-
va și Ungaria), minorități și comunități naționale
(sârbă, germană, rromă, aromână, maghiară, slova-
că, ucraineană, greacă).
În selecta companie a acestora, apreciatul
colectiv băcăuan a adus în atenția publicului bucu-
reștean frumusețea portului și folclorului moldove-
În anul Centenarului Marii Uniri, Televiziunea nesc, ilustrat cu câteva suite de dansuri originale de
august 2018

Română a onorat Ansamblul Folcloric „Busuiocul“ și pe pe văile Tazlăului și Siretului, precum și cu antre-
managerul său, coregraful Petre Vlase, cu Titlul de Exce- nantele melodii interpretate de solistele Georgiana
lență pentru merite excepționale în promovarea patrimo- Păduraru și Paula Florescu, acompaniate de orches-
30 niului cultural material și imaterial. Felicitări colegiale! tra dirijată de Mihai Gherghelaș și Victor Coman.
 Cadran cultural
Remember Dorel Baicu
La începutul lunii august, Filarmonica „Mi-
hail Jora“ și reputatul Trio „Syrinx“ au fost iarăși în
doliu, unul dintre componenții lor de bază, flautistul
Dorel Baicu (în stânga imaginii), părăsindu-i pentru
totdeauna. Instrumentist greu de egalat și formator de
marcă în calitatea sa de profesor al Universității de Arte
„George Enescu“ din Iași, el va rămână însă în inimile
celor ce i-au ascultat concertele și prelegerile, ale com-
pozitorilor care au scris piese special pentru a fi cântate
de flautul său fermecat și ale tuturor iubitorilor Euter-
pei, din țară și străinătate, care vor avea la îndemână
discurile și casetele, ori înregistrările din concerte, cum
este și acest CD editat la împlinirea celor 35 de ani de

R ev is te b ăcău an e
rodnică activitate a trioului băcăuan. Un gând bun!

O revistă singulară în peisajul
publistic moldav este Sportul băcă-
uan, editată pe speze proprii de Adrian
Amalanci (director) și Leonard Popa
(redactor-șef). Numărul din iunie, bu-
năoară, conține pe lângă informația la
zi din sporturile practicate de cluburile
băcăuane și din țară, câteva texte
acroșante, care-i sporesc zona de in-
teres, cum sunt serialele memorialis-
tice Amintiri din fotbalul meu (III) de
Editată la Iași, dar manage-
riată de umoristul băcăuan Vasile Va-
joga, revista Scârț e una consistentă și
îți face cu ochiul la fiecare pagină. În
numărul din iunie, de exemplu, găsești
de toate, de la Exerciții „la liber ale-
se“, la Epigramele (re)unirii, de la A
tunat și i-a adunat, la Vitrina cu mai-
muțe ș.a.m.d. E suficient să amintim
că printre semnatri se numără Păstorel,
Radu Cârneci, Petruș Andrei, Teodor
Prezență constantă pe piața
literară, revista Plumb propune și în
numărul din iulie un sumar interesant,
din care nu lipsesc eseurile, cronicile
de carte, poezia și proza. Salutăm, în
primul rând, inițiativa publicării, sub
genericul Scriitori din Filiala Bacău a
U.S.R., a grupajelor din creația unor
membri ai acesteia, proza lui Liviu
Popescu, poemele Cristinei Emanuela
Dascălu, Silviei Miler și Vasile Larco
august 2018

Silviu Iorgulescu și Caietul albastru
(XIV) de Cornel Galben ori fragmen-
tul de roman Meduza (X) de Ovidiu
Bufnilă.
Pracsiu, Efim Tarlapan, Mircea Io-
nescu-Quintus, Vasile Larco, Ion Di-
viza, George Corbu, George Zarafu,
George Petrone, Adrian Grăjdeanu...
fiind însoțite și de scurte prezentări,
care-i fac mai ușor vizibili. Vorba epi-
gramistului: Toți dăm vamă frumuse-
ții, / Însă nu dăm și prostiei!
31

La umbra Marelui Meaulnes
Cele mai frumoase scrisori
de dragoste ale lui alain-
fournier
Pe data de 12 februarie
1910, spre sfârșitul după-amiezii,
Alain-Fournier se afla pe cheiul
Senei, în apropiere de Tuilleries.
Întâmplarea face să întâlnească și
să acosteze două tinere femei,
surorile Bruneau: Jeanne și Fer-
nande.
Seara le invită la Teatrul
Sarah-Bernhardt unde actrița ju-
ca rolul „Doamnei cu camelii”.
Fournier e atras și cucerit de
Jeanne. Are 24 de ani. E fru-
moasă, grațioasă, inteligentă. Are
un aer pueril și dureros în același
timp. Voce gravă și ochi mali-
țioși. Jeanne e femeia telurică,
ispita. Ea are totul în afară de pu-
ritate. I-a spus lui Alain într-o zi:
Am în corp puțină inimă, dar nu
am suflet. Idealul nu există.
Atunci, cum să nu-ți vinzi tru-
pul?”.
Legătura cu Jeanne e o
suită de scurte fericiri și de certuri
durabile, o suită de supărări și
repetate împăcări. În numele pu-
rității a făcut-o doar să sufere.
J. B. îi trezește momente para-
doxale, tandre și feroce, cruzime
și milă.
Nu e vorba de iubire ci de
un atașament violent. El o vrea ca
pe un alt alter ego al său. Certurile
și împăcările durează doi ani.
A fost crud cu o femeie
inteligentă pe care a chinuit-o psi-
hic cu pretextul de a o învăța pu-
ritatea.
Merid ia n e rom ân eș t i
Cu ani în urmă a avut
amanți. Un bărbat s-a sinucis din
cauza ei. Era ușuratecă, răută-
cioasă și capricioasă; pentru
mine îngenunchea și spăla po-
deaua. /.../
Era foarte frumoasă, ex-
traordinar de inteligentă. Avea
aproape toate calitățile cele mai
bune.
În afară purității! Și de
aceea am făcut-o să sufere. Când
rememorez acum, mă întreb cum
Jeanne rămâne totuși tot a putut suporta atâta timp tot ce
timpul dezirabilă. Într-o scri- i-am făcut.
soare către prietenul Lhote se Nu se supăra din cauza
confesează: „Mă gândesc adesea crudelor mele reproșuri, a crudei
la ea ca la una din ființele cele mele insatisfacții, a crudei mele
mai inteligente și mai ales tra- dorințe de puritate.
gice pe care le-am întâlnit în Am părăsit-o de cinci sau
viața mea.” șase ori în timpul unei zile, cinci
Să nu uităm că în timpul sau opt zile la rând. O părăseam
celor doi ani furtunoși Fournier pe neașteptate.
scrie Marele Meaulnes. Cele două Apoi ea mă ruga să revin
personaje principale sunt Yvonne și reveneam.
(cea pură) și cea impură, Jeanne-
Valentine. Scrisoare către prietenul René
În „Scrisorile către Jeanne” Bichet din 4 octombrie 1910
descoperim un Alain-Fournier pa-
sionat, delicat, pătimaș, generos, Nimeni nu poate bănui cât
afectuos atunci când evocă mo- am fost de crud cu femeile pe care
mente intense, mai puțin pure și le-am iubit. Ele nu înțelegeau că
trecătoare din povestea lor. sufeream mai tare din cauza cru-
zimii și milei pe care le aveam
Scrisoare către Isabelle față de ele. Nu înțelegeau că
Rivière din 20 septembrie 1910 voiam totul cu rapacitate; iubirea
mai presus de orice. /.../ Iubirea
Am suferit cumplit în tim- pe care am cunoscut-o și am pier-
pul acestei vacanțe. M-am hotărât dut-o. /.../ Acesta e subiectul cărții
s-o rup cu femeia pe care ai mele.
cunoscut-o – Jeanne Bruneau – și
care timp de trei luni a fost pri- Prezentare și traducere:
etena mea /.../ G. GHeoRGHIȚă
Cadran cultural
Periodic editat sub egida Consiliului Județean Bacău
Director: Petre Vlase
Redactor-șef: Cornel Galben
Colectivul de redacție:
Vasile apostol, Ioan Dănilă, anișoara Macor, Dan Sandu
Redacția: ansamblul folcloric „Busuiocul”, 600266 Bacău, Str. trotuș 6a
tel./fax: 0234523357, 0740467908, 0740370665
e-mail: cadrancultural@gmail.com
ISSN 2601-5781, ISSN-L 2601-5781