Alexandru Struteanu - Fluturii Albi Mor Spre Sfarsitul Verii #1.0 5

Fluturii albi mor spre sfârşitul verii
0
ALEXANDRU STRUŢEANU
Fluturii albi
mor spre
sfârşitul verii
95
1
Alexandru Struţeanu
EDITURA EMINESCU
1974
2
Cuprins
PARTEA ÎNTÂI....................................................................5
1...................................................................................................... 6
2.................................................................................................... 10
3.................................................................................................... 16
4.................................................................................................... 21
5.................................................................................................... 29
6.................................................................................................... 36
7.................................................................................................... 47
8.................................................................................................... 67
9.................................................................................................... 80
10.................................................................................................. 88
PARTEA A DOUA...........................................................100
11................................................................................................ 101
12................................................................................................ 139
PARTEA A TREIA...........................................................181
13................................................................................................ 182
14................................................................................................ 297
3
În fericire se ascunde nefericirea

În nefericire trăieşte fericirea
LAO TSEU
Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu

venise, dar lăsase vorbă să-l aştept la el în birou şi să nu
intre nimeni cât voi fi eu acolo. Am fumat la fereastră,
privind acoperişurile şi pavajele mohorâte lucind vag în
ploaia măruntă de afară. Începea să se-nsereze. Am văzut
Chevrolet-ul intrând pe poarta Marelui Stat Major. Era 6 şi
douăzeci şi cinci. Când a intrat în birou, şeful părea
preocupat şi plictisit. Şi-a agăţat mantaua şi chipiul în
cuier, a deschis un sertar la un Fichet.
— E totul aici, paşaport, ausweis. Plicul i-l dai lui Boniş.
Ai vreo idee?
Cât timp i-am vorbit, m-a ascultat în tăcere, jucându-se
cu un coupe-papier miniatural cu mânerul în formă de
picior de căprioară. Am tăcut şi el s-a mai jucat câteva
secunde cu cuţitaşul acela, apoi a ridicat ochii spre mine:
căutătura atât de cunoscută părea plină de maliţie.
— Palatul e alertat, cât se poate de neplăcut pentru toţi,
căpitane. Şi domnul mareşal a ciulit o ureche. Dar nemţii
şi le-au ciulit pe amândouă… realizezi? Şi vezi, nu primesc
comunicări de acolo, pe nicio cale.
Şi-a notat ceva repede pe o hârtie, apoi mi-a întins
mâna.
— Cu Boniş să iei contact cu cât mai puţină brutalitate.
Mă bizui pe dumneata.
Întrevederea se terminase. Am ieşit din clădire şi am suit
spre catedrala Sf. Iosif. Ploaia continua să cadă. În
camuflajul nu prea riguros, felinarele punctau întunerecul
umed şi ceaţa, într-o fantomatică aură albastră. M-am dus
4
la Odette. Odette locuia într-un bloculeţ de trei etaje,
aproape de Griviţei. Uşa de jos era închisă, dar ştiam că e
acasă, nu se putea să nu fie acasă: Savciuc era
înmormântat de două zile. Poate ar fi trebuit să-i dau un
telefon în prealabil, dar nu era niciunul prin apropiere.
Chiar ea mi-a deschis.
— Dumneata eşti, a murmurat – şi i-am simţit un fel de
plictiseală în voce. Tocmai voiam să mă duc la mama.
Intră, n-are importanţă.
Am suit la ultimul etaj, unde avea o garsonieră. Era
plină de flori şi excesiv de titirită – Odette simţea o
adevărată manie a ordinii şi aranjatului. Pe dormeza joasă
se afla un geamantan galben închis. Ea m-a privit şters,
poate şi taiorul negru cu care era îmbrăcată să-mi fi dat
această impresie. Obrazul îi era fardat cu îngrijire.
— Te-au trimis să-mi spui vorbe bune, şi-a privit
unghiile.
Ceva în tonul ei mi-a atras atenţia.
— E stupid, dar în astfel de clipe nu ştiu ce vorbe bune
mai pot fi rostite. Am venit să te-ntreb dacă pot să-ţi fiu de
folos, i-am pus o mână pe braţ.
— N-am nevoie de nimic, s-a ferit de atingere.
A rămas cu ochii la mine, închizând pe jumătate
pleoapele oblice de tătăroaică: era frumoasă şi stranie,
întotdeauna fusese aşa.
— Şi acum. Iartă-mă, am cam întârziat şi trebuie să plec.
Nu te superi, a adăogat zâmbind.
Am coborât. Omul căruia i-o dădusem în filaj se afla la
post. Nu mă mai interesa dacă pleca sau nu pleca la mama
ei, fiindcă omul meu ştia de minune să-şi facă meseria.
5
PARTEA ÎNTÂI
6
La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere

serioasă, dăduseră prioritate pe parcurs unor trenuri
militare cu muniţii, se părea că şi la ferry-boat o să
aşteptăm. Plictisitoare chestie. Şeful îmi indicase trenul.
Un avion cu însemne româneşti, pentru a doua oară în
interval de nicio săptămână pe aeroportul Sofiei, ar fi dat
loc la bănuieli. Actele mele erau în regulă, iar identitatea la
fel: permisionar de pe front, în vizită la rude macedonene.
Trebuia să evit autorităţile germane de orice natură,
ministrul nostru de asemenea urma a fi abordat doar în
ultimă instanţă. Boniş era singurul care avea să ştie cine
sunt.
— E bine aşa? îmi spusese şeful.
— E perfect. Biroul să mă prezinte, să spunem „de la
cifru”. Nu ne cunoaşte organizarea şi oamenii.
Şeful zâmbise abia simţit. De fapt eu chiar
reorganizasem biroul cifrului, dar şeful mă luase de acolo
pentru că aprecia că am suflet de Harry Piel în mine. (Una
din glumele şefului, cam anostă, recunosc ce-i drept, dar
una din puţinele pe care şeful şi le permitea din când în
când.)
M-am dat jos din tren. Gara camuflată era plină de
soldaţi germani şi utilaje acoperite de prelate. Sentinelele
noastre şi locotenentul văzut prin fereastra
comandamentului militar al gării, vorbind cu nişte trufaşi
seniori în lungi mantale feldgrau, păreau efectiv dezbrăcaţi
prin comparaţie. Am făcut câţiva paşi prin faţa gării. Şi aici
ploua, era ceaţă şi fluviul din apropiere umplea noaptea cu
7
adierea lui putridă de peşte şi ierburi răscolite-n mâluri. În
contrast cu gara, orăşelul era pustiu, amorţit, înecat în
întuneric şi noroi. Câteva birje coşcovite şi cu coşul lăsat
aşteptau la intrarea gării. Caii somnolau trişti între hulube,
scoţând aburi. Am fumat o ţigară, apoi m-am dus la
comandamentul gării. L-am întrebat pe locotenent cât mai
întârziem.
— Biroul de informaţii e alături, m-a repezit plictisit.
I-am întins ordinul de serviciu şi legitimaţia care era
unul din cele mai strălucite falsuri ale experţilor noştri.
— Iertaţi-mă. Am crezut că sunteţi un civil oarecare, de
dimineaţa până seara sunt obligat să dau tot felul de
explicaţii neroade. Cred că într-o oră aveţi drum liber,
domnule căpitan. De la Ruse e mai simplu, din cauza liniei.
Poate aveţi o ţigară… am rămas fără ţigări, debitul din gară
e închis, cele din oraş închid la 9. Am trimis un soldat să-
mi ia de la restaurantele din centru, da l-a uitat Dumnezeu
acolo, sau l-o fi agăţat comenduirea.
I-am oferit un Camel. Şi-a aprins cu o brichetă grosolană
şi a dat într-un fel bizar din cap, ca o găină. Vestonul lui
decolorat nu era prea curat. Şi degetele cu care ţinea ţigara
erau cam neîngrijite.
— De multe ori mă gândesc la ce-or fi folosind aiurelile
astea, a vorbit deodată brusc. Oricum, e mai bine să fii
eşuat la Giurgiu pe linia a doua de manevră, decât la
Kerson în linia întâia de front, nu găsiţi? Nemţii ăştia, a dat
iar din cap ca o găină spre fereastra cu vopseaua albastră
aproape ştearsă, de-acolo vin. Se duc în Grecia. Jumătate
din efectiv. Hazlie situaţie. Din punctul de vedere al ruşilor,
bine-nţeles.
A sunat telefonul şi eu m-am întors la tren. La 12 eram
în Ruse, la 7 dimineaţa în Sofia. N-avusesem de răspuns la
întrebări în plus nici pe malul românesc, nici pe cel bulgar.
Cu un taximetru găsit printr-o minune, m-am dus la
hotelul unde stase şi Savciuc. Era un hotel mic, dar civilizat
şi destul de elegant, la parter cu un restaurant care tocmai
8
deschidea. Un instrumentist slab şi puţin cocoşat străbătea
holul tăcut cu gulerul pardesiului ridicat, ţinând sub braţ o
ghitară. Omul de la chei citea o carte în dosul contuarului.
— Une chambre.
A lăsat cartea pe contuar. Era Thomas Mann, Leiden
und Grosse Richard Wagners. (Ştiam că Thomas Mann e
interzis, poate aici se schimba socoteala.)
— Oun chambr, a repetat într-o franceză stricată,
guturală, şi a privit tabloul cu chei. Chambr tout ocoupé.
I-am întins paperăsăria dată de şef. A frunzărit-o cu
luare aminte şi a ridicat privirea la mine: la fel de liniştit,
ca şi gestul cu pusul cărţii sub contuar. Nu mi se uita în
ochi, ci într-un punct fix, situat între sprâncene. Aveai
impresia că se uită şi nu se uită la tine. Era un exerciţiu
yoga extrem de simplu şi curent, destul de obişnuit pentru
un portar de mare hotel. A lăsat actele pe tăblia
contuarului şi a început să întoarcă foile unui registru.
— Roumen, a întrebat, răsfoind înainte şi înapoi foile
registrului. S-a uitat la un rând, a dat fila. Mai avem o
cameră liberă, cu duş. O cameră foarte bună, domnule.
De data asta mi se uita drept în ochi. Nepăsător şi calm.
— Pentru câte zile?
— O săptămână, poate ceva mai mult.
A desprins o cheie de pe tablou.
— Suiţi scara, şi la dreapta, pe culoar. Lăsaţi aici
documentele.
L-am simţit că-mi pironeşte spatele, în timp ce urcam
scările… el sau alt schimb îl întorsese pe Savciuc din drum
cu acel apel telefonic ce se dovedise a fi un truc, un bluff?
Ajuns pe palier, m-am răsucit spre el şi omul a lăsat
imediat capul în jos.
Camera era într-adevăr o cameră bună, cu toate
accesoriile în perfectă ordine. Pe peretele opus dormezei,
portretul lui Simeon al II-lea de Saxa-Coburg mă privea cu
o seriozitate de copil bosumflat… la naiba, piciule, dacă
Savciuc n-ar fi trebuit să aducă mesajul acela de la Sinaia,
9
ar fi fost acum în viaţă. Înţelegi sau nu prea? Am făcut un
duş rece, am fumat câteva ţigări. Am dormit exact două
ore, călătoria mă cam obosise. M-am gândit la Odette, mă
gândisem şi în tren: se arătase puţin impresionată de
această moarte, ba ca să fiu sincer, nu se arătase
impresionată de loc.
10
— Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi

a doua oară aici, mi-a spus maiorul Boniş.
De fapt şi aici tot legaţie era, Boniş locuia în legaţie, un
mic, un foarte mic apartament cu o baie şi chicinetă. Nu-l
mai văzusem până atunci şi nu pot spune că-mi lăsa o
impresie dezagreabilă: dimpotrivă. Se mişca frumos, vorbea
la fel, direct la obiect şi era de o mare civilitate. Înainte de
plecarea mea din Bucureşti, obţinusem tot ce era necesar
să obţin despre el. Cu mici retuşuri, da, maiorul Boniş se
înfăţişa conform fişelor noastre signaletice. Inclusiv mirosul
de săpun bun şi colonie. Îmi oferise un kümmel şi ţigări de
Macedonia. Plicul şefului îl citise în faţa mea. După ce
terminase de citit, arsese mesajul cu bricheta şi răvăşise
resturile calcinate în scrumieră, până le prefăcuse în praf
mărunt.
— Ar fi prima dată când iau contact cu serviciile
dumneavoastră speciale – şi-a scuturat palmele, privindu-
mă impasibil. Obişnuit, nu prea citesc romane şi, ca să fiu
cinstit, nu ştiu dacă riscul poate echivala satisfacţia
acţiunilor îndeplinite. Dar aceasta este o chestie de
psihologie, vivere pericolosamente mă depăşeşte. Spune-mi
cu ce-ţi pot fi de folos, domnule căpitan. Cazul Savciuc nu
este un caz închis?
— V-aş ruga să-mi relataţi amănunţit cele două întâlniri
cu căpitanul Savciuc.
Prin fereastra întredeschisă, se auzea larma vrăbiilor din
grădina legaţiei. Dimineaţa era cu vânt, nori întunecaţi se
apropiau dinspre nord de marginea oraşului.
11
— Savciuc e sosit în Sofia la 10 martie, venind cu
avionul. Seara, căpitanul Savciuc a fost văzut la
restaurantul hotelului, cu un grup de ofiţeri germani şi
câţiva civili.
— Ce civili? am ciulit urechea, deşi informaţiile noastre
corespundeau relatărilor maiorului.
— N-aş putea să vă spun. Au mâncat şi au băut
şampanie. S-au retras devreme din restaurant. A doua zi
dimineaţa, mi-a făcut o vizită. Nu-mi comunica nimic
special din ţară. O vizită de curtoazie, o vizită oarecum
regulamentară, ca ofiţer mai tânăr şi mai mic în grad, într-
o garnizoană străină. Mai ales că trebuia să-şi vizeze şi
documentul de serviciu, a zâmbit. Mi se pare că-n
obişnuinţa regilor nu stau astfel de vize.
— Ştiţi cumva, v-a spus ce mesaj adusese aici?
— Nu, s-a încruntat imperceptibil. Am vorbit despre
lucruri lipsite de mister şi destul de palpabile ca realitate:
am vorbit despre război. Pe urmă mi-a cerut să-i împrumut
câteva gloanţe. Plecase din neatenţie cu încărcătorul golit
la revolver. Din fericire sau, cred, din nefericire, avea un tip
de pistolet asemănător cu al meu la calibru.
— I-aţi dat?
— Da. I-am dat un încărcător, a spus încet. A plecat şi
nu l-am mai văzut până când m-a căutat la telefon. Asta se
petrecea peste o zi, la 12 martie, pe seară. A apărut agitat
aici în apartament – după mesele nu lucrez în legaţie.
Relatarea lui a fost abracadabrantă.
— Iertaţi-mă, l-am întrerupt, Savciuc nu putea fi găzduit
la legaţie? Nu există o cameră de oaspeţi, ceva asemănător?
Purta cu dânsul documente secrete.
— Sigur că se putea, dar nu mi-a cerut-o. Documentele
cu care venise la Sofia le predase. Despre alte documente
nu ştiu, şi nici nu mi-a vorbit. Iată relatarea lui: la 7 seara,
este vorba de ziua de 12 martie, trebuia să se-ntoarcă cu
trenul în ţară. Avioneta care-l adusese făcuse doar acest
oficiu. Căpitanul Savciuc a coborât la 6 şi jumătate în holul
12
hotelului şi a cerut să i se cheme un taxi să-l transporte la
gară. După câteva minute taxiul a sosit şi el a urcat într-
însul. Exact când maşina se pregătea să demareze,
portarul a ieşit din hotel şi i-a spus că-l caută cineva la
telefon. A revenit în hotel, dar la telefon n-a răspuns
nimeni. Ieşind din nou afară, a constatat că taxiul
dispăruse.
Maiorul a reumplut păhărelele cu kümmel, a aşezat
sticla pe tava de argint: fără să se audă un clinchet, totul
făcut cu gesturi liniştite, moi, complete, trădând o
îndelungată practică a evitării zgomotelor.
— Pe perinele banchetei din spate a taxiului îşi lăsase
servieta. A sorbit din şnaps şi s-a uitat o clipă pe fereastră.
Savciuc a alertat hotelul, apoi a venit la mine. „Ce să fac?”
mi-a spus. „Or să urmeze teribile complicaţii, pentru mine
şi pentru alţii. Sunt dezonorat.” Poate am fost crud,
domnule căpitan, dar, ca şi căpitanul Savciuc, ca şi
dumneata, eu sunt ofiţer de carieră şi am un jurământ dat
ţării şi superiorilor mei, cum avea el şi cum ai şi dumneata.
De data asta nu se mai uita pe fereastră, se uita ţintă la
mine, cu nişte ochi distanţi, totuşi limpezi şi hotărâţi.
— I-am spus să se împuşte, dacă nu rezolvă cazul. Mi-
amintesc chiar că am deschis sertarul de la birou şi i-am
întins revolverul meu. A fost un gest mecanic şi absolut
nedeliberat.
Povestea asta mi-o turuise şi şeful, cuvânt cu cuvânt. De
fapt era propria relatare a maiorului care ne parvenise,
părând s-o fi învăţat pe dinafară. Acum spunea totul
pentru a doua oară, detaşat şi precis, consemnând faptele
în stricta lor înşiruire.
— Căpitanul Savciuc a privit o clipă pistoletul de pe
birou şi a dat dispreţuitor din cap. „Am şi eu revolver,
domnule maior. Dacă o fi cazul, o să uzez de gloanţele
dumneavoastră.” A pocnit din călcâie şi a plecat. Am
telefonat imediat după el la hotel, dar mi s-a spus că
13
liberase camera şi nu se mai întorsese acolo. Pe 13, a fost
găsit cum ştiţi.
A urmat o tăcere. Am auzit primii picuri ai ploii pleznind
geamurile. Maiorul a mers să închidă fereastra şi a rămas
acolo, privind zbaterea pomilor din grădină.
— Poliţia bulgară a făcut primele cercetări, am dat şi eu
o declaraţie, l-am recunoscut la morgă: era complet
desfigurat, glontele îi zburase aproape jumătate de obraz. A
fost transportat cu un sicriu sigilat în ţară, pe data de 16
martie, după terminarea rapidelor cercetări. În plus, nu
mai ştiu. Nimic. Ministrul a fost destul de afectat. Dar
bănuiesc că le cunoaşteţi toate mai bine ca mine.
Tăcerea s-a lăsat iar. Afară turna cu găleata, când şi
când fulgere bubuiau în canonadă. Maiorul a revenit de la
fereastră şi a ridicat din umeri.
— Bănuiesc, iarăşi, că te interesează să ştii ce gândesc
eu despre asta. Am să-ţi răspund cu mare sinceritate: eu
nu gândesc. Deşi parcă ţi-am mai spus că nu gust
romanescul şi romanele, în tinereţe am consumat destule
romane poliţiste, foiletoane, sau cum le mai spune acestor
producţii. Mi-a rămas de la unul din ele o aserţiune pe
care, cu voia dumitale, am să ţi-o reproduc, odată ce mi-am
însuşit-o ca pe un adevăr indiscutabil al modului în care
obişnuiesc să mă comport în viaţă şi faţă de semenii
înconjurători. La întrebarea pusă unui inspector de poliţie,
ce gândeşte el despre un anume caz, inspectorul a răspuns
că el nu gândeşte niciodată. Capetele sunt făcute să poarte
pălării, nu să gândească. Inspectorul privea doar faptele şi
lăsa faptele să gândească pentru el. Ca şi acel fericit
inspector, eu nu gândesc nimic despre fapta căpitanului
Savciuc: fapta lui gândeşte pentru mine.
— Atunci am să vă-ntreb ce gândeşte fapta lui pentru
dumneavoastră.
— Şi-a luat viaţa ca să nu răspundă celor în drept de
dispariţia servietei. Dacă a făcut-o conform codului de
onoare ofiţeresc e una, dacă a făcut-o din spaimă, din
14
laşitate – iartă-mă, te rog – e alta. În sine, fapta lui devine
exterioară, servieta fiind dispărută. Fiindcă pe
dumneavoastră asta vă interesează în clipa de faţă: unde,
la cine şi de ce a dispărut servieta.
Mi s-a părut că aud o trosnitură în camera alăturată,
ceva se mişca uşor acolo. I-am făcut semn să tacă.
— E cineva în odaia de alături?
S-a îndreptat iute spre uşa ce da desigur în camera de
dormit, aceea în care ne aflam era un salonaş-birou şi am
constatat cât de agil şi fără zgomot se deplasa, cu toată
anchiloza unuia din genunchi. A deschis uşa, după o foarte
scurtă ezitare. Un cotoi mic siamez a apărut în prag,
începând să i se frece mieunând de picioare. Maiorul l-a
luat în braţe şi s-a apropiat de mine.
— Mi l-a dat soţia ministrului, o are pe mamă.
M-am ridicat de pe fotoliu. Abilitatea lui Boniş era
flagrantă. Cotoiaşul mă privea din braţele lui cu nepăsare.
Nu-mi plac pisicile, îmi plac numai câinii, mă şi pregăteam
să-i spun maiorului ce fotografie straşnică şi-ar putea face,
o fotografie straşnică şi eroică, în uniformă şi cu pisicul la
piept, când brusc acesta mi-a sărit pe umăr, lipindu-mi-se
de obraz. Boniş a râs tăcut, un râs de ventriloc, de isprava
protejatului lui, şi mi l-a luat de pe umăr. Dar eu n-am râs.
În clipa când mica lighioană mi s-a lipit de obraz, o undă
de parfum mi-a izbit nările… unde mai simţisem eu
parfumul ăsta amărui? Nu era colonia maiorului, era un
parfum cu care mă întâlnisem recent ca să mi-l reamintesc.
— Vrei să fii invitatul meu diseară, mi-a spus maiorul cu
amabilitate. Să zicem pe la 8. Şi dacă nu te deranjează,
cobori în restaurantul hotelului, e un restaurant bun,
poate singurul de aici cu o bucătărie excelentă.
Ploaia încetase când am ieşit afară. Câte un rar trăznet
mai lumina cerul şi frunzele pomilor din grădina legaţiei.
Iar peste câteva minute, cum îi întindeam mâna de rămas-
bun maiorului la poarta grădinii, peste umărul lui vedeam
partea de clădire unde-şi avea el locuinţa – fără doar şi
15
poate că la una din ferestre cineva ne privea pe jumătate
ascuns de perdele.
16
La prânz am mâncat la un bufet-bar, gen Herdan-urile

noastre dinainte de război. Nu mai ploua, dar norii erau
negri şi compacţi, încât lumina electrică ardea pe străzi şi-
n magazine. După asta am băut un şvarţ la cafeneaua
Esplanade. Nu era prea plină. Mai aglomeraţie era la
mesele de table şi biliard, unde fridolinii cu grade inferioare
jucau chegle şi ghiulbahar: în ordnung şi ţepeni de parcă
cu toţii ar fi înghiţit bastoane, de aceeaşi lungime şi
grosime. Şi cu mutrele unora care găsesc întotdeauna
satisfacţii elevate în a deniá să se coboare, din înălţimea lor
cultivată, până la nivelul celor mai de jos lucruri. Retras la
o masă lângă estrada goală a orchestrei, care probabil
cânta numai seara, am încercat să urmez exemplul
maiorului Boniş şi să las laptele să gândească pentru mine.
Logica mă obliga să-mi întăresc o convingere: Savciuc, dacă
se sinucisese, însemna că în servietă se aflau documente
importante… la naiba, eram un idiot, sigur că erau
importante, de-aia şi venise la Sofia, dar ce documente
anume? Răspunsul consiliului de regenţă la mesajul, sau
ce-o fi fost el, al lui Mihai? Sau altceva? După aparenţe, în
servietă era altceva. Fiindcă regele se alertase, dar nu din
cale-afară. Desigur că aştepta un răspuns
necompromiţător de la tutorii amicului Simeon, iar din
antenele ce le aveam noi la casa noastră regală, se părea
chiar că n-aşteaptă niciun răspuns, sau că primise
răspunsul pe altă cale. Servieta nu conţinea scrisoarea lui
Mihai, Savciuc fusese la ţar în ziua sosirii lui aici şi fusese
primit de acesta. Problema era clară. Dar de ce mai stătuse
17
două zile după asta? Şi ce era povestea cu gloanţele cerute
de la Boniş şi incredibila uitare a servietei în acel taxi-
fantomă? De la Bucureşti plecase fără nicio servietă. Cine
ceruse taxiul, iar portarul hotelului, dacă o făcuse el, nu
fusese anchetat de bulgari? Există o legătură între portar şi
şofer, dar cum de ştiuse portarul că Savciuc avea să-şi uite
servieta în taxi?
Aici era nodul. Nici şeful şi nici altcineva nu dăduseră
importanţă faptului; nici poliţia bulgară, care nu găsise
urma misteriosului şofer şi nu părea că are de gând s-o
găsească, iar noi chiar vream să n-o găsească întrucât
evitam contactele cu asemenea instituţii şi ne urmam
anchetele pe alte căi şi cu alte mijloace: de altfel mortul era
român, fusese văzut în anturajul germanilor. Bulgarii,
indiferent de alianţa axei impusă cu forţa nenorocitului
Boris al III-lea, predecesorul lui Simeon, erau slavi şi nu-i
înghiţeau pe nemţi. Ochii lor erau îndreptaţi cu încredere
spre Marea Neagră şi nordul ei, de unde trupele lui Jukov,
Konev şi Malinowski începuseră marşul forţat spre vestul
patriei lor, plantând din nou în teritoriile eliberate, vechiul
drapel roşu, cu secera şi ciocanul. Şi cu ce germani băuse
şampanie Savciuc, cu ce civili? Când ofiţerii germani beau
în public cu civili germani, aceştia le sunt sau rude, sau
fraţi de uniformă de la fostele SD şi SA, de la
Geheimstadtpolizei sau Abwehr’ cu toţi aceştia din urmă
Wehrmacht-ul bând de nevoie şi numai siliţi de
împrejurări.
M-am întors la hotel şi am urcat la mine în cameră. La
contuarul cu chei din hol se afla alt schimb, un tinerel
pomădat şi graţios, luşând un pic. Întinzându-mi cheia cu
un gest efeminat şi doar din două degete, zâmbea fără
motiv. Sau poate era eternul smile al salariaţilor de lux.
— Et vôtre camarade?
— Permission. Affair familial, mi-a răspuns cu o voce atât
de subţire, încât am tresărit involuntar. Cât despre
18
franceza pe care o vorbea era egală cu pronunţia omului
dinaintea lui. Avuseseră acelaşi profesor, fără-ndoială.
La 8 şi câteva minute am coborât în salonul
restaurantului. Mi-am rotit ochii prin sală, în căutarea
maiorului. Restaurantul avea câteva mese ocupate,
orchestranţii tocmai îşi aranjau instrumentele pe estradă.
Se vorbea pe ton scăzut, aplicele de pe pereţi răsfrângeau
lumini palide în grelele catifele albastre ce astupau
ferestrele. L-am zărit pe maior la o masă retrasă, vorbind
cu un chelner. M-a văzut şi el şi s-a ridicat în picioare: era
în civil, purtând o jachetă fantezistă extrem de elegantă. S-
a înclinat corect şi m-am simţit nu ştiu cum, era mai mare
în grad ca mine. Iar când mi-a strâns mâna, mi-am dat
seama că era puternic şi voia să arate asta. Ne-am aşezat
unul în faţa celuilalt. Masa era de trei persoane, cu
tacâmul aranjat. Un vas mic cu flori trona în mijloc.
— Aşteptaţi pe cineva?
— Sper că nu te deranjează, m-a privit în felul lui
impasibil. M-am gândit că în această tură… ocazională, ca
să-i spun aşa, pe care o faci pe la noi, să te mai înveselim
un pic. Deşi timpurile nu-s prea înveselitoare, ca să exprim
exact ce gândesc.
Chelnerul reapăruse cu o tavă pe care se aflau două
păhărele, o sticlă şi o farfurie cu măsline artistic înşirate.
— Mi-am permis să comand doar pentru noi doi o
băutură care să ne aducă aminte de naţionalitatea noastră,
domnule căpitan. Ştiu că-ţi place asta. Nu, servesc eu, a
făcut semn chelnerului, care s-a retras imediat.
Îi vorbise într-o germană aproape fără cusur. A turnat în
cele două păhărele, şi din nou i-am remarcat gesturile
tăcute. Mi-a închinat păhărelul.
— Ţuică românească. Au şi bulgarii ţuica lor, dar nu se
compară. Totul e să ştii cum să întorci şi cât să întorci
pruna. Pentru succes. A dat tot păhărelul pe gât. Pentru
succesul nostru.
A luat o măslină, a înghiţit-o cu sâmbure cu tot.
19
— Sâmburele de măslină este singurul pe care stomacul
îl digeră în întregime. Îl dizolvă, ceea ce nu face cu niciun
alt sâmbure. Ştiai acest lucru? Unul din misterele naturii.
A vrut să-mi reumple păhărelul şi, nu-mi dau seama de
ce, l-am astupat cu palma. Gândisem involuntar că vrea să
mă îmbete, nu credeam însă ca mişcarea să şi fie
transmisă atâta de rapid de cortex. Maiorul a zâmbit
imperceptibil.
— Abstinent? Atunci, ca superior în grad, am să-ţi ordon
să bei încă un păhărel cu mine. Zâmbetul i s-a accentuat.
Sunt ardelean, şi strămoşii mei daci mi-au lăsat în sânge şi
acest obicei, cu toată opreliştea lui Deceneu şi pildele lui
spre cumpătare.
Primele acorduri ale orchestrei au rupt liniştea demnă
din jur: uvertura la Califul din Bagdad. Maiorul şi-a aprins
o ţigară, mi-a oferit şi mie una.
— Aici, ca şi la noi, presupun că întreaga arie a
balcanilor are doar două piese de rezistenţă în restaurante:
Califul din Bagdad pentru antreuri şi Cavaleria uşoară
pentru fripturi. Este o remarcă pe care am stabilit-o pe
bază de experienţă şi cunoaştere. Şi mai cred că uverturile
astea vin cu atâta precizie la antreuri şi fripturi, potrivit
unor semnale cu care este legată bucătăria de orchestră. S-
ar putea ca releul să fie instalat sub estrade.
Vorbea serios şi convins. Dar ochii îi străluceau.
— Ia o măslină, sunt italieneşti. Şi multe alte lucruri
necartelate, pe care aliaţii ni le pun cu atâta graţie la
dispoziţie prin restaurante şi-n diferite locuri ale Europei,
vin numai şi numai prin ei şi de la ei. Acum câteva zile am
mâncat aici nişte portocale cu ştampila unei firme germane
pe coajă. Cu ocazia asta mi-am amintit că în Germania, de
totdeauna pe marginea drumurilor şi a şoselelor au crescut
livezi cu măslini, portocali şi mandarini, că viţa de
Champagne a umplut până la refuz bazinul Ruhr-ului, iar
în landele nordului nisipos, lanurile cu grâu s-au copt din
timpuri imemoriale sub ceaţă şi furtuni hanseatice. Mi se
20
pare însă că măslinele nu prea se mănâncă în Reich: se
dau la găini, la vite, se aruncă la vrăbii.
— Aveţi informaţii solide.
— Da, aş putea spune că posed aşa ceva. A mai luat o
măslină. Meseria mă obligă să le posed, căpitane… te
superi că devin cam familiar? Gândeşte-ie că noi doi, la
masa asta şi la ora asta, reprezentăm un lucru foarte
concret: România.
Răceala ochilor lui literalmente mă fascina. A sorbit din
păhărel, a pus păhărelul jos şi şi-a lăsat capul pe un umăr.
Tamburinà din degete pe faţa de masă, în tactul muzicii.
— Ce va face România în următoarele luni? În momentul
în care-ţi vorbesc, Ungaria este ocupată de nemţi, ştirea
mi-a parvenit câteva minute până să mă întâlnesc cu
dumneata. Ruşii îşi continuă ofensiva în Ucraina, zece
divizii germano-române încercuite pe Bug sunt pe cale de a
fi lichidate. Cernăuţii au intrat sub tirul artileriei şi al
Catiuşelor. În sud, Jukov a forţat Niprul. Americanii
înaintează încet, dar sigur, în Italia. Şi noi? Noi, căpitane,
care mereu ne-am întărit armă şi mână pentru patria
română?
S-a ridicat în picioare, privind peste umărul meu. Mai-
nainte să mă-ntorc să văd ce este, să mă ridic şi eu, am
simţit un parfum amărui învăluindu-mă. Iar când efectiv
m-am întors, în spatele meu se oprise zâmbitoare Odette.
21
…Odette! Într-o pempantă rochie neagră, scoţându-i în

evidenţă umerii goi, înveliţi cu un şal tot negru de kashmir,
pieptănată à la sfânta Lucia lui Zurbaran, cu ochii prelungi
de tătăroaică savant pictaţi şi-n ochii aceştia pâlpâind o
luminiţă plină de savoare şi voioşie!
— Bună seara, i-a întins mâna maiorului, şi acesta a
depus un sărut pe vârful degetelor subţiri. Bună seara,
domnule căpitan. Iată o întâlnire plăcută ambelor părţi.
Maiorul l-a chemat pe maître d’hotel. Ca şi cum apariţia
ei aici ar fi fost un fapt extrem de natural, Odette privea
curioasă prin salonul restaurantului ce se umpluse pe
nesimţite. Foarte multe mese erau acum ocupate de ofiţeri
germani. Orchestra făcea o pauză; instrumentiştii
coborâseră estrada, rămăsese doar pianistul, un băiat
melancolic, cu ochelari şi părul vâlvoi. Şi-a plimbat evaziv
degetele pe clape, apoi într-o foarte alambicată parafrază a
început să cânte Rapsodia ungară de Liszt. Lumea din
restaurant mânca, vorbea, îşi ciocnea paharele, dând
puţină atenţie la ceea ce se petrecea pe estrada orchestrei.
Nici nemţii din local nu păreau să sesizeze melodia. Unul
singur dintre ei întorsese capul spre pianist şi se uita cu
atenţie la el: chiar lângă noi un hauptmann înalt, din
blindate, singur la masă, în faţă cu o sticlă cu bere brună.
Îi vedeam obrazul din profil, un obraz tăiat în colţuri, ars
de soare şi cu sprâncene arcuite. Un fel de zâmbet îi plutea
pe buzele subţiri. Încet, s-a răsucit spre mine şi o
căutătură fără expresie s-a oprit un moment, asupră-mi,
22
apoi a măsurat în acelaşi mod silueta Odettei. Boniş s-a
plecat spre ea.
— Ce vrei să mănânci?
— Oh, cât se poate de frugal, o omletă, poate nişte
caşcaval. Nu mi-e foame.
— Vrei vin? Sau înainte o ţuică?
— Nu, vin.
— Am comandat ciuperci cu smântână. Merge?
— Fie şi ciuperci cu smântână. Nu vă bateţi capul, ni s-a
adresat amândorura.
Maiorul o tutuia. Ea sta strălucitoare în capul mesei şi
parcă se amuza secret de ceva ştiut numai de ea. Maiorul
nu mă prezentase, nici ea nu ceruse să-i fiu prezentat, eu
nu mă făcusem că n-o cunosc, ea arătase că mă cunoaşte,
iar maiorul nu punea nicio întrebare de prisos, găsind
absolut normal să fie aşa: la urma-urmelor, dacă mă
gândeam bine, chiar era normal să fie aşa.
— Cum a fost vizita la mama, am întrebat-o cu candoare.
— Abia de acum înainte mă duc. Şi lăsând să floteze un
suspense: mama e aici, suntem din Bazargic. Ochii mei nu-
ţi spun nimic? Sunt urmaşa lui Gengiz-khan.
Maiorul a început să râdă, a râs şi Odette, am râs şi eu,
deşi nu prea înţelegeam ce motiv aş fi avut. Pianistul îşi
terminase improvizaţia îndrăzneaţă, şi-n timp ce colegii lui
reurcau estrada, el o cobora cu mâinile vârâte în
buzunarele pantalonilor, cu capul în piept şi un chiştoc
stins de ţigară atârnându-i pe buze. În felul ăsta a şi
dispărut spre oficii.
— Înconjurat de exemplare feminine ca dumneata a
fondat el marele imperiu mongol, a spus maiorul. E şi
explicabil. Nu, căpitane?
— Precis, am aprobat zâmbind dintr-o parte. Şi tot precis
ar fi cucerit întreaga Chină, dacă ar fi avut-o în timpul
acela lângă el pe doamna Savciuc.
În ochii Odettei a trecut o umbră şi am citit un reproş.
23
— A, da, Savciuc, a murmurat şi maiorul şi am tăcut toţi
trei.
Pe tăcerea noastră a apărut chelnerul obsecvios, cu
platoul comandat. Ne-a servit, a destupat sticla cu vin.
Maiorul i-a privit eticheta.
— Chablis. Ce-ţi spuneam eu? În Bulgaria tot Chablis s-
a băut înainte de război. Chablis cu praz verde. Îl bem
simplu, i-a spus chelnerului care se pregătea să ni-l dozeze
cu sifon.
Chelnerul ne-a lăsat singuri. M-am gândit că fiinţa
ispititoare din dreapta mea îl înmormântase alaltăieri pe
bărbatu-său; azi, volatilizată de sub nasul celui mai bun
filator pe care-l aveam în Bucureşti, îşi muia buzele roşii în
vinul scump comandat de maior. În mişcare, curbura dulce
a gâtului i se adâncea moale, ochii perverşi păstrau însă un
sclipăt metalic care te punea în alarmă.
— După ce-ai plecat de la mine ieri seară, a precizat ea,
am coborât să caut o maşină să mă duc la gară. Un tip m-a
urmărit… şi eram atât de grăbită!
Mi-am muşcat buzele, să nu devin grosolan. Jucându-se
degajat între degete cu piciorul paharului, a dat din umeri.
— Am oroare de tipii care se ţin după tine, mai ales
noaptea. Şi încă pe ploaie, ceaţă şi camuflaj. Poate că asta
m-a şi favorizat să scap de el. Ce părere ai de astfel de
oameni, domnule maior?
— Domnul maior n-are păreri, am răspuns eu pentru el.
Lasă faptele să aibă păreri pentru dânsul.
— Bine-nţeles, a spus Boniş, trecând peste sarcasm. Un
bărbat care se ţine noaptea după o femeie frumoasă, faptul
în sine arată că: sau se ţine din proprie iniţiativă, sau este
pus de cineva să se ţină… să zicem de un amant sau un
soţ gelos. Sau se ţin chiar aceşti amanţi sau soţi geloşi.
Slalomul începea să mă enerveze.
— De ce nu iei ciuperci? m-a îndemnat încurajator
Odette. Şampinioane de cultură. Delicios preparate.
— Când ai sosit la Sofia? am întrebat-o brusc.
24
— Ieri noapte. Am călătorit în acelaşi tren cu dumneata.
— Şi cât stai?
— Depinde, mi-a suportat privirea. Până o găsesc pe
mama. Mama mea, a adăogat pe un ton visător, mama mea
cam circulă.
Luminile din local scăzuseră. Toba emitea un semnal de
atenţie. În faţa microfonului de pe estradă a apărut un tip
jovial – reflectorul din fundul restaurantului i se plimba cu
dezinvoltură pe chelia lucioasă, poleindu-i-o în mov – şi a
anunţat-o pe cântăreaţa Karin. O femelă înaltă şi
voluptuoasă, cu sânii prinşi într-o cazacă brodată care mai
mult îi dezbrăca decât îi îmbrăca şi-a rotit ochii somnolenţi,
peste mesele cufundate în semiobscuritate. A început să
cânte cu vocea Zarahei Leander (pe care o imita la
perfecţie) Tango notturno.
— Pune suflet, a spus Odette. S-ar putea pune şi mai
mult, dar asta-i situaţia pe moment. Dansezi, căpitane?
— Nu dansează decât o singură pereche, m-am alarmat.
— Şi noi vom fi a doua. Invită-mă, s-a ridicat rezolut de
la masă.
Voia să-l lase singur pe maior, poate acesta îi făcuse un
semn pe care nu-l văzusem eu. Am plecat amândoi pe
ringul de dans.
— Ce-s toate astea, Odette?
— Sună mai bine decât doamnă, şi-a ridicat ochii
frumoşi la mine. Ştii că vinul m-a ameţit? Şi n-am băut
decât o jumătate de pahar. Sau poate sunt ameţită că mă
învârţi numai pe dreapta.
— Ce cauţi aici?
— Ţi-am mai spus o dată.
M-am uitat spre masa noastră: era goală. Deci asta era.
La masa alăturată, hauptmann-ul din blindate ne privea
nemişcat cum dansăm. Chelnerul îi mai adusese o sticlă cu
bere. Cântăreaţa terminase tangoul, dar Odette m-a reţinut
pe ringul de dans. Apăruseră şi alte perechi.
25
— Karin e o celebritate de music-hall, la Berlin. Înainte
de război o frecventa şi Göring. Acum se pare c-o
frecventează căpitanul de lângă masa noastră, cu trecerea
timpului te adaptezi vrând-nevrând şi la grade mai mici.
— Văd că ştii o grămadă de lucruri.
— Ca un om mare, căpitane, ca un om mare. D-aia am
ochii ăştia de tătar, să observ bine stepele. Mi s-a transmis
din generaţii deprinderea. Ai să vezi că după fiecare cântat,
Karin se aşază la masa lui. Beau bere şi ronţăie alune
prăjite. Îl vizitează şi-n camera de hotel.
— Te-ai uitat prin gaura cheii?
— Am văzut-o ieri seară ieşind de acolo. Ne-ntoarcem?
Maiorul reapăruse la masă, şi acum fuma imobil una din
ţigările lui macedonene.
— La ce hotel stai? i-am spus îndreptându-ne spre el.
— Cum: la ce hotel, a făcut ochii mari. Bine-nţeles că la
ăsta. E singurul acceptabil din oraş. Ocup a doua cameră
de lângă camera dumitale. Între noi stă căpitanul german.
Treceam pe lângă masa acestuia. Odette şi-a scăpat jos
punga cu farduri. Căpitanul a luat-o de pe parchet,
oferindu-i-o ridicat de pe scaun, cu o înclinare ţeapănă.
— Danke, i-a zâmbit Odette şi a trecut mai departe.
— Wahre freude, Madame1, s-a înclinat el a doua oară.
Într-adevăr, după cinci minute Karin s-a aşezat la masa
lui, cu un pardesiu subţire alb zvârlit pe umeri. Avea ceva
de junonă obosită în ea şi o carnaţie fără cusur. Nu părea
să aibă mai mult de treizeci de ani. Odette mi-a pus o
mână pe braţ.
— Vă las, s-a ridicat în picioare. Mâncată sunt, dansată
am fost, nu-mi rămâne decât să mă culc, să dorm şi să
visez lucrurile care oricărei femei îi place să le viseze. Nu,
nu mă conduce, domnule maior. Noapte bună, căpitane.
Am privit-o cum se depărta printre mese.
— Interesantă femeie, am auzit glasul maiorului.
Interesantă şi deşteaptă. Mai luăm o sticlă?
1
Cu o reală plăcere, Madame.
26
— N-aş mai bea, domnule maior. Vă întreb însă ceva:
spuneaţi că l-aţi recunoscut pe căpitanul Savciuc la morgă.
Dar locul în care a fost găsit îl ştiţi?
— Am fost acolo. Şi, cum aşteptam să continuie: S-a
telefonat la legaţie. M-am dus şi am asistat la primele
cercetări. Am iscălit şi un fel de proces-verbal sau aşa ceva,
la bulgari. După amiaza l-am recunoscut din nou, la
morgă.
— Deci în aceeaşi zi?
— Da, în aceeaşi zi, pe 13 martie.
— În ţară a ajuns pe 16… de ce a fost ţinut aici trei zile?
Au durat atâta cercetările?
— Nu ştiu. Misiunea mea faţă de cadavrul căpitanului
Savciuc s-a terminat pe 13 martie. Sicriul a fost luat de
oamenii dumneavoastră, în orice caz de oameni veniţi din
ţară, nu noi l-am trimis. Şi aşa era o afacere urâtă pentru
ministru. Nemţoaica asta, mi-a arătat-o din cap pe Karin,
are nişte sâni sărbătoreşti. Din punct de vedere germanic,
absolut patriotici.
— Da, dar nu despre sâni patriotici vreau să vă întreţin.
Spuneţi-mi unde este locul în care a fost găsit Savciuc.
Desenaţi-mi-l.
— Vorbeşti serios? Părea mirat. Să-ţi fac o schiţă, un
crochiu?
— Dacă aveţi amabilitatea.
— E mai bine să ţi-l descriu altfel, căpitane. Nu te
supăra, nu prea am gustul macabrului în mine. Şi nici
ambianţa nu mă predispune la un astfel de gust.
— De când am văzut-o pe nevasta lui Savciuc tocmai în
această ambianţă, pe mine mă predispune, i-am replicat
tăios.
— Ah, nevasta lui Savciuc. (A spus-o exact cu tonul cu
care spusese o oră înainte: a, da, Savciuc, când pentru
întâia oară la masă îi atribuisem Odettei titlul de
„doamnă”.) Nu eşti un bun cunoscător al femeilor. Femeile
au o altă judecată, un alt comportament. Un filosof spunea
27
despre femei că judecă cu sexul. O spunea mai mult sau
mai puţin în sens peiorativ şi mai mult sau mai puţin avea
dreptate. Ce-i o nevastă, căpitane? O fabrică de copii, o
amantă, o amică, o spălătoreasă şi cârpăcitoare de
indispensabili şi ciorapi, sau ce? Un partener specific la
dragoste? Şi la urma-urmelor, ce-i dragostea? De ce se
colează oamenii, de ce se căsătoresc, astea-s întrebări care
niciodată nu vor fi clarificate decât prin perifraze de
înţelepciune de doi bani duzina. Poate doamna Savciuc nu
şi-a iubit soţul sau nu vrea s-arate că l-a iubit. În fond, ce
importanţă are… dacă va plânge neconsolată după el până
la sfârşitul vieţii, sau se va cuibări alintată în braţele
întâiului om viu care-i va spune ce-i spunea şi căpitanul
Savciuc în asemenea ocazii, pe când trăia. Nu merită să te
frămânţi, mai ales în meseria dumitale.
Lucirea de maliţie îi sclipea din plin în ochi. Apoi m-a
lămurit în cele mai mici detalii, unde fusese găsit agentul
nostru.
— Eu am să mai rămân, mi-a spus când am vrut să plec.
Trebuie terminată sticla, e păcat de ea. Sper să ne mai
vedem, cu toate că în plus de ce ai reuşit să scoţi de la
mine, nu văd cum ţi-aş mai putea fi de folos. Dar, chi lo
sa?
— O cunoaşteţi de mult pe Odette?
A schiţat un gest vag.
— Ce-nseamnă: de mult? Niciodată nu cunoşti o femeie.
Poţi sta alături de ea ani în şir, şi să constaţi după acei ani
în şir că n-o cunoşti. Fără şansa de a o cunoaşte vreodată.
Omul de la chei era tot tinerelul pomădat, în trup şi
gesturi cu şerpuiri de balerin.
— Bien manjé, bien distré? Şi-a dus un deget la buze şi a
închis ştrengăreşte ochiul care luşa. Letr por voú.
Mi-a întins odată cu cheia un bilet împăturit:
CAUTĂ-MĂ LA CAMERA 8 CÂND URCI, INDIFERENT DE
ORĂ, O.
Am început să sui scările.
28
— Bon nouit! mi-au urat din spate coardele subţiri, cu o
intenţie vădită şi fără echivoc.
Imbecilul. Am intrat întâi la mine. Karin cânta iar, vocea
ei străbătea pereţii, tristă şi voalată, în lamentările
aceluiaşi tango nocturn. Cam sărac programul. Am vrut să
mă spăl pe mâini, când am văzut servieta pusă pe noptieră:
o servietă neagră de piele, legată cu o singură curea
mediană. Am deschis-o. Era goală. Am pipăit-o cu atenţie,
n-avea dubluri secrete… ce mai era şi asta!
29
Un lucru nu-l puteam încă situa nicicum, în privinţa lui

Savciuc. De fapt erau câteva aceste lucruri, dar cel mai
important dintre toate – şi care mă intriga cel mai mult – se
referea, prin Savciuc, la maiorul Boniş. Mi se părea, şi nu
mi se părea, după masa de astă-seară eram sigur, că el are
informaţii mai vaste şi mai complete despre moartea
agentului nostru, dar nu le spune. La rândul lui, şeful mă
avizase să-l abordez pe maior cu cât mai puţină brutalitate:
de ce? Boniş era un tip deştept, cultivat, plin de spirit;
tăcerile lui păstrau nişte tâlcuri care momentan îmi
scăpau, ieşea cu abilitate din impasuri, reuşea să întoarcă
orice discuţie care l-ar fi dezavantajat. Ca reprezentant
militar al ţării noastre la Sofia, acestea erau calităţi
indiscutabile. Pentru mine, erau sublinieri de fişe
personale. Ce ştia maiorul Boniş? Fiindcă ştia. Iar Odette
ştia şi ea, apariţia ei aici mă deruta teribil. Numai pe ea nu
m-aşteptam s-o întâlnesc, veselă, făcând pe copila
nevinovată, ca invitată la cină de maior. Servieta, însă,
servieta neagră de pe noptieră, era o cursă. La atâta mă
pricepeam şi eu, ca vechi meseriaş.
Mi-am luat un pachet cu ţigări şi m-am dus la Odette.
Coridorul era pustiu, slab luminat doar de becul de la
lavabouri. Am ciocănit la uşă. Mi-a deschis imediat. Îşi
schimbase rochia, înlocuind-o cu o fustă şi o bluză simplă.
Se demachiase.
— Intră şi fă-te comod… pe scaunul acela, bănuiesc că ai
şi dumneata unul la fel şi-n acelaşi loc, în camera
30
dumitale. Să-ţi fierb o cafea? Maiorul a uitat să ne ofere. O
secundă, am un reşou de voiaj.
A început să robotească în cămăruţa băii.
— E cafea naturală, mi-a spus de acolo. Vrei şi puţin
vermut?
— Eşti aprovizionată în delicatese.
A apărut la uşa băii, cu o linguriţă în mână.
— Pentru mutti, şi-a scuturat şuviţele brune, acum
lăsate liber pe jumătate de obraz. Unde mai găseşti cafea
naturală? Surogatele mă predispun la nechezat, când le
ingurgitez. Ah, după masă am fost la cinema, treceam
întâmplător, şi am văzut Münchausen, cu Hans Albers –
pălăria jos, ăsta nu-i surogat. În completare, am văzut un
jurnal UFA, cu moarte, bubuituri, ziduri dărâmate… după
Münchansen! Parcă dinadins, să nu rămânem cu un gust
bun în cap. Mai bine dădeau o silly-simphonie, ce dor mi-e
de ele. Ştii, a întins linguriţa spre mine, Disney a făcut din
desenele lui animate, ce făceau şi grecii antici cu lumea din
jurul lor: o populau cu poezie şi frumuseţe, Disney a dat şi
el poezie şi frumuseţe frunzelor, animalelor, duhurilor
apelor, pădurilor şi cerului. Vezi ce cultă sunt.
Un miros pătrunzător de cafea arsă şi un sâsâit în
crescendo parveneau din baie.
— Cafeaua! S-a repezit în baie. De ce mă ţii de vorbă, mi-
a strigat. Acum ai să bei doar un degetar de cafea, da’
poate-i spre folosul dumitale, pari inimos şi cafeaua nu
face bine la inimă.
A reapărut după un timp, cu un pahar umplut pe
jumătate cu cafea. L-a pus pe noptiera de la capul
dormezei.
— Să nu comentezi la hotel că fac cafea în cameră, e
interzis. Nu mi-ai spus dacă vrei vermut.
— Lasă prostiile. De ce m-ai chemat?
S-a aşezat pe dormeză. Un moment, a stat cu capul
plecat, cu palmele lipite, vârâte între genunchi. Apoi şi-a
scuturat părul şi m-a privit zâmbind.
31
— Ce vină-mi găseşti?
— Răspunde întâi la întrebare.
— Nu-i normal să te chem? Ne cunoaştem, locuim în
acelaşi hotel… vorbim aceeaşi limbă.
— Exact ca maiorul Boniş. Am apăsat.
— Bine-nţeles. După sosirea mea aici, m-am dus la
legaţie, aveam nevoie de o viză. Maiorul Boniş m-a întors în
oraş cu maşina.
— Azi dimineaţă am fost şi eu la legaţie, erai acolo? Mi s-
a părut când am plecat că mă privea cineva de la o
fereastră a apartamentului lui.
— Boniş e un tip şic. A luat de pe noptieră o ţigară şi a
aprins-o. A tras un fum. Te ocupi de moartea lui Savciuc?
mi-a zis încet. D-aia eşti aici.
— Lasă-mă pe mine să pun întrebări. Şi nu-nţeleg de ce
mereu pronunţi: Savciuc, şi nu spui: soţul meu.
— Nu e… nu era soţul meu, a murmurat.
Mărturisirea m-a uimit. Toată lumea ştia că ea şi
Savciuc stau împreună, că se căsătoriseră. O scânteie s-a
aprins repede şi mi s-a stins la fel de repede mental: de
fapt nimeni nu asistase la căsătoria lor, se spusese doar la
un moment dat că Savciuc s-a căsătorit, cu vreo două luni
în urmă, iar pe Odette o văzusem de câteva ori în compania
lui, dar el, într-adevăr, nu mi-o prezentase ca nevastă. Cine
spusese… ah, da, şeful. Şeful spusese „nevasta lui
Savciuc”, venind vorba despre ea. Situaţia începea să se
bruieze. Totuşi, şi ca simplă prietenă, nu avea voie să
arboreze aerul acesta nepăsător, de-a dreptul ca o sfidare,
pe care-l arbora ea în permanenţă.
— Era amantul dumitale?
— Cam dură exprimarea, şi-a strâns buzele. N-are
importanţă. Era, să spunem, era ruda mea.
— Şi moartea lui nu te afectează cu nimic? Savciuc se
afla în serviciu comandat, poate aducea, ducea documente
care au dispărut, documente de care avem nevoie să luăm
cunoştinţă, strâns legate de sinuciderea lui.
32
O pâlpâire bizară i-a strălucit în ochii oblici, stingându-
se imediat. Şi-a îndreptat trupul, privind spre uşă. Se
auzea un râs de femeie pe coridor, apoi a clincănit o cheie
într-o broască.
— S-au întors, mi-a făcut semn să vorbesc încet.
Căpitanul şi cântăreaţa. Să nu mai ridici tonul, s-aude. Ieri
seara mi-a venit chiar să le ciocăn în perete, zburdau prin
cameră ca viţeii la păşune. A zâmbit uşor. Dac-o să fii
văzut când ieşi de la mine, o să se spună că şi ei şi noi
facem cu toţii parte dintr-o societate pentru răspândirea
amorului fizic prin hoteluri.
— Totuşi mi se pare bizar să te afli, o săptămână după
moartea prietenului dumitale, pe locurile unde s-a petrecut
tragedia.
— Ai fi vrut să rămân în garsoniera mea şi să mă uit pe
fereastră la omul pus să mă supravegheze? Să fim serioşi,
căpitane. Crezi că n-am observat? Am şi eu fler. Bărbatul
care m-a urmărit în noaptea plecării mele era pus să mă
urmărească, să mă controleze. N-ai făcut bine. Fiindcă l-am
lăsat cu buza umflată şi acum este rândul meu să te
întreb, deşi mi-ai atras atenţia că numai dumneata îţi
permiţi să-mi adresezi întrebări: de ce m-ai pus sub
urmărire? Cu ce drept? Sunt o persoană liberă, chiar dacă
frumoasa noastră constituţie e suspendată. Sunt liberă
conform unui drept natural, sper să ştii ce-i asta, ce nu
poate fi prescris de nicio lege din lume…
— Liru-liru, am ricanat, întrerupând-o. Eşti o perfectă
jezuită, Odette. Şi dumneata, şi maiorul. O pereche
sacrosanctă de jezuiţi.
— Mă flatezi cu teologia dumitale. Abţine-te, eşti pe
picior greşit: am urmat literele şi filosofia, diploma obţinută
are note excelente. Şi acum, de ce ai pus, sau aţi pus, să
mă urmărească?
— Se adevereşte că am făcut bine, odată ce te afli aici.
Râsul Karinei a gâlgâit din nou, senzual, de alături,
urmat de o tăcere care se prelungea.
33
— În fine. Te-am iertat. La ce punct ai ajuns cu Savciuc?
— Te interesează?
— Enorm.
— Nu s-ar zice.
— Multe nu se zic, dar se spun. Unor vechi amici, a
adăogat cu gravitate. Pentru asta te-am chemat. În
restaurant mi-era mai greu să te întreb.
— Nu pentru asta m-ai chemat.
— Dar pentru ce atunci?
— Pentru servietă. Ca să vezi ce mutră fac.
O clipă, a părut că nu înţelege. Pe urmă s-a plecat
neliniştită spre mine.
— Ce servietă?
— O servietă care a apărut în seara asta la mine în
cameră. O servietă neagră. Poate servieta care i-a dispărut
lui Savciuc.
A scos o exclamaţie gâtuită şi s-a ridicat în picioare.
Devenise palidă. „Ah, Odette, Odette, ce şotron îmi joci.”
— Nu se poate. Imposibil, a repetat şi şi-a dat nervos cu
palma la o parte şuviţele ce-i cădeau pe obraz.
— E atât de posibilă servieta aceasta… doar dacă n-o fi o
simplă iluzie. Nu cred. Am pipăit-o, este o servietă arătoasă
şi solidă. Dar cu nimic înăuntru, ar fi fost nu-ştiu-cum să
găsesc şi ceva în ea. În ceea ce-l priveşte pe nefericitul de
Savciuc, poate o să vă hotărâţi, dumneata şi Boniş, să fiţi
ceva mai clari. Până atunci, îţi doresc noapte bună şi
revedere plăcută cu mutti, i-am mai spus din uşă şi am
ieşit.
Am revenit la mine în cameră. Era 12 şi câteva minute.
În restaurant, tropăiau pe ringul de dans ca la nuntă.
Programul cântăreţei desigur se terminase definitiv, o
auzeam uneori prin perete, vorbind şi râzgâindu-se. A fost
un moment când a ţipat: 'kann dich nicht leiden2 căpitanul
a protestat şi ea a scâncit: …nein, muss zu erst wasche' 3 şi
2
Nu pot să te sufăr.
3
Nu, nu, întâi să mă spăl.
34
a dat imediat drumul la duş. M-am trântit pe dormeză, cu
ochii la servietă. După o jumătate de oră, timp în care am
fumat aproape zece ţigări, m-am ridicat. Cu o batistă udă
am şters servieta înăuntru şi pe dinafară. Am pus-o sub
calorifer să se usuce. Fiindcă mă gândisem bine: servieta s-
ar fi putut să fie introdusă în cameră, ca să-mi las
amprentele pe ea. Celui sau celor interesaţi la asta le-ar fi
fost uşor, pe baza amprentelor lăsate, să spună că servieta
dispărută de la Savciuc a trecut prin mâinile mele. Trucul
m-ar fi întâlnit cu poliţia oficială, ceea ce în niciun caz n-o
doream, spre diferenţă de ceilalţi, care sigur doreau asta şi
m-ar fi scos din cursă până la clarificarea problemei. Am
coborât cu servieta la poartă.
— Am găsit-o la mine în cameră şi nu-mi pot da seama
cum a ajuns acolo.
— Adevărat? Băiatul cu voce de scopit privea ţintă
servieta. Poate a uitat-o oune camerist.
— Posibil.
(Nu i-am mai spus că după amiaza până la 8 stasem în
cameră şi că servieta n-o putea uita o cameristă decât după
acea oră, când am coborât să mă întâlnesc cu maiorul la
restaurant.) I-am întins servieta, ţinând-o de mâner. A
primit-o cu două degete, apucând-o tot de mâner. A pus-o
cu grijă sub contuar.
— O să facem o mică anchetă. Nu merita să coborâţi
pentru atâta lucra, la ora asta. Cest justeman maintenan
que vou l’avé trouvé la serviet?4
— Am găsit-o acum o oră, da’ m-am gândit dacă s-o dau
sau să n-o dau. M-am hotărât greu s-o dau. E o servietă
nouă şi de bună calitate. Pielea nu prea pică din cer, prin
hoteluri. Nu pică nicăieri, afară de bocancii şi cizmele
armatei.
— Ah, da, da, vou-zavé raison.
La mine în cameră, mi-am adus aminte că, la fel cu toţi
românii care se respectă în voiaje, aveam şi eu o bucată de
4
Chiar acum aţi găsit servieta? (Incorect)
35
salam de Sibiu în valiză şi o jumătate de pâine albă (luată
de la Athénée). Mi-am făcut două sandviciuri. Le-am
mâncat pe întunerec, vârât în pat şi gândindu-mă, ca şi în
prima seară, la Odette. Mirosul parfumului amărui m-a
urmărit până am adormit.
36
Dimineaţa devreme. L-am chemat de la un telefon public

pe maior.
— Îmi acordaţi maximum o oră de conversaţie?
I-am auzit răsuflarea egală în receptor.
— Eşti ceremonios, domnule căpitan. De fapt dumneata
propui şi tot dumneata dispui. Da, putem să ne vedem.
Când?
Am stabilit întâlnirea pentru ora 11. La cafeneaua
Esplanade. Cafeneaua, barul cu menu fix şi restaurantul
hotelului erau singurele locuri cunoscute mie, unde-ţi
puteai şterge cu uşurinţă identitatea în ambianţă. După
asta m-am reîntors la hotel şi am întrebat dacă doamna de
la camera 8 coborâse. Odette era sus. Pe cel de la chei nu l-
am întrebat şi ce a făcut cu servieta, dar mi-a spus el, fără
să întreb. Mi-a spus tot fără să-l întreb, că schimbul lui
este învoit pentru o săptămână. În ceea ce priveşte servieta,
cercetase fetele, care bineînţeles nu ştiau nimic. Dar poate
că un instalator (s-au tot vânturat pe acolo cei de la
vopsitul unor jaluzele) s-o fi uitat în camera mea, au avut
de lucru ieri dimineaţa la etaj. Să n-am grijă, că el întreabă
în continuare şi dacă până la plecarea mea nu vine nimeni
s-o reclame, pot s-o iau sănătos cu mine unde mă duc. El
n-are ce face cu servieta. Doar s-o decupeze şi să-şi facă o
pereche de pantofi. Ştie sigur însă că n-are să găsească
talpă şi cauciuc nu poartă, că lunecă pe ploaie şi nici nu-i
higienic să porţi pantofi cu talpa de cauciuc: nu respiră
piciorul. Toate astea mi le-a spus cu vocea lui subţire, pe
37
un ton fermecător, mlădiindu-şi trupul cu o dexteritate
surprinzătoare în dosul contuarului.
M-am plimbat prin centrul oraşului, aşteptând întâlnirea
cu maiorul. Dimineaţa se limpezise, crâmpeie de cer erau
prelinse de nori repezi. Oamenii arătau destul de prost
îmbrăcaţi – nu-i vorba că nici la noi n-arătau altfel. În
dreptul unui kiosc cu reviste ilustrate, Karin cocheta cu un
grup de ofiţeri germani. Ofiţerii îşi ţineau kepiile în mână,
înconjurând-o cu un fel de respect amuzat, hipnotizaţi de
mişcările gurii cărnoase şi a vocii speciale. Cântăreaţa
purta un paltonaş scurt, extravagant şi cizmuliţe îmblănite.
Era cu capul gol, părul i se zburlea în vânt. Se lăsa când pe
un picior, când pe altul, înfruntându-şi din sânii kolossali
compatrioţii. A fluturat degetele înmănuşate peste capetele
acestora şi toţi s-au întors. Pe trotuar venea spre grup
hauptmann-ul din blindate: cu palmele vârâte în
buzunarele mantăii lungi având gulerul ridicat, cu
cozorocul kepiului lăsat pe ochi, drept, suplu, într-o
călcătură largă şi sigură. Bareta crucii de război îi dunga
cheotoarea de sus a mantalei. Ofiţerii s-au înclinat toţi
deodată peste mâna întinsă a cintăreţei.
— …’wiedersehen, le-a strigat şi a pornit iute spre
căpitan.
Împreună, au traversat strada. Ofiţerii rămaşi priveau în
urma lor. Un leutnant tânăr a spus ceva, şi ceilalţi au râs
în hohot. Apoi am întâlnit-o pe Odette. Bereta dată pe ceafă
şi cum umbla un pic zgribulită în puţinul soare îi confereau
un aer de şcolăriţă. Întâia oară am văzut ce frumoase
picioare avea.
— Să trăiţi, m-a salutat cu palma dusă milităreşte la
bereta albastră.
Un trecător, cărând o plasă cu conserve, s-a uitat
posomorât la ea.
— Te-am căutat la hotel, dar plecaseşi. Trebuia neapărat
să vorbesc cu dumneata, bine că te întâlnesc. Şi pe un ton
schimbat, aspru: Ce-ai făcut cu servieta?
38
— Am dat-o.
— Ai comis o greşeală… cui ai dat-o?
— Asta-i bună. Ce te interesează?
— Ai comis o greşeală, fiindcă mai-nainte de a înapoia
servieta trebuia…
S-a oprit, o luptă se da în ea. Căutăturile ei deveniseră
speriate, parcă voia şi nu voia să-mi spună ce trebuia să
fac înainte de a da servieta. Mi-a fost oarecum milă. (Şi-n
meseria noastră încerci sentimentul – pe urmă, ce-i
spuneam eu acum Odettei nu schimba situaţia, ba era
foarte bine să-i spun.)
— … Mai-nainte de a înapoia servieta trebuia să-i şterg
cu grijă eventualele amprente, asta voiai să-mi atragi
atenţia?
— Le-ai şters?
— Mi-a trebuit un timp până să mă conving că ştersul
lor era necesar, dar le-am şters.
— Eşti isteţ. Şi fiindcă eşti isteţ, poate mă serveşti cu o
prăjitură. Am mâncat vizavi un doboş-doboş.
— Nu te duci la mutti, cum îi spui dumneata?
— De fapt când te-am întâlnit, mă duceam la coafor.
Vasăzică nu-mi oferi un doboş, iar eu o să intru la coafor
tânjind după aşa ceva.
Îmi ocolea întrebările cu dibăcie. M-am enervat.
— Ţii să mergem la cofetărie ca să nu mă-ntâlnesc cu
maiorul Boniş?
— Te întâlneşti cu el? s-a mirat sau s-a prefăcut că se
miră. Văd că v-aţi împrietenit.
— Nu i-ai telefonat? Să-l mai întrebi de vize, de una… de
alta.
Un lung moment n-a zis nimic, aranjându-şi baticul la
gât, apoi a încrucişat braţele la piept.
— E la mintea cocoşului că i-am telefonat. Eram obligată
să telefonez. Ai să te miri, dar chiar despre o viză i-am
telefonat.
39
— Las-o încurcată. Aş vrea să-mi dai o informaţie. Eşti
singura în măsură să mi-o dai cu precizie.
— Dacă pot, îţi dau, m-a privit bănuitoare.
— Savciuc scria curent cu dreapta?
— Da, se educase la asta, a răspuns după o pauză
imperceptibilă. Iarăşi i se schimbase tonul: în aşteptare,
precaut.
— În rest se servea de mâna stângă?
— Şi chibriturile le aprindea cu stânga. Era amuzant să-l
vezi. Eu n-am reuşit niciodată. Iartă-mă, mă căznesc cu
destulă bunăvoinţă să-ţi urmăresc, în colţul ăsta de stradă,
raţionamentele sinuoase.
— E un exerciţiu cât se poate de odihnitor pentru
intelect.
— De acord… baremi dacă ţi-ai schimba cravata jalnică
pe care o porţi… ştii, s-a stabilit că dungile şi culorile au o
mare influenţă asupra stărilor psihice şi chiar a
mentalităţii purtătorilor. Ne mai vorbind de privitori.
Cravata dumitale pe mine mă paralizează, nu mă
odihneşte. Ar trebui să porţi cravate cu dungi inverse,
negru pe roşu, verde pe alb şi aşa mai departe. Întâlnire
plăcută!
A izbucnit în râs şi mi-a întors spatele, depărtându-se
grăbită. M-am dus la Esplanade. Prin vitrină, i-am văzut la
o masă pe căpitanul german şi pe cântăreaţă. Şi într-o
fracţiune de secundă mi-am reamintit de întâmplarea
lipsită de semnificaţie de la dansul de ieri seară: Odette
scăpase jos punga cu farduri şi el i-o ridicase. Dar poate
Odette o scăpase dinadins. Mă pregăteam să intru în
cafenea, când un claxon discret m-a oprit. Un Adler mic
staţiona lângă trotuar. Boniş mi-a deschis portiera opusă
volanului. Am urcat, destul de surprins. Maiorul a
ambreiat motorul.
— O să facem un tur cu maşina, mai recomandabil. În
cafenea e multă lume, şi eu sunt în uniformă. Vreau să
40
spun într-o altă uniformă decât cea obişnuită. Găseşti
vreun neajuns?
— Nu. Maşina e a dumneavoastră?
— Maşină e cam pretenţios spus. Un flecuşteţ
economicos şi practic. Da, e a mea. Am cumpărat-o aici.
Conducea la un mod dezabuzat, dar repede şi abil.
Foarte curând am depăşit periferia. În faţa noastră se
înălţau acum coastele abrupte şi acoperite de vegetaţie
arborescentă ale Vitoşei. Se mai vedeau ici şi colo pete
răzleţe de zăpadă.
— Nu-s pregătit pentru o ascensiune alpină, i-am spus
maiorului.
— Va fi o semi-ascensiune, a zâmbit. Oprim imediat, de
altfel drumul devine prost şi, fără un permis special,
inabordabil.
După vreo zece minute de urcuş, a oprit.
— Aici e perfect.
Am coborât amândoi. Ne-a întâmpinat doar vântul rece
în rafale. Jur-prejur, râpele turboase, cu rare pâlcuri de
conifere şi făget, păstrau o linişte severă. Iarba se colorase
în nuanţa aceea crudă, vestitoare a primăverii. Jos, oraşul
îşi îngrămădea coperişurile întunecate, străpunse de
rotundul turlelor de biserici. Drumul se pierdea printre
stânci, bolovănos şi spart de scurgerea zăpezii.
— Cu ocazia asta am să schimb uleiul, şi o să stăm de
vorbă. În spatele dumitale este o bancă: dacă i-au pus
piciorul lipsă, poate fi utilizată.
I-l puseseră. Mi-am aprins o ţigară. Maiorul ridicase
capota maşinuţei şi cotrobăia acolo.
— Frecventaţi des locul.
— Te referi la faptul că ştiu că banca n-are un picior?
Da, vin uneori aici, în special vara când am timp. Sunt
câteva văi interesante mai sus, pline de morene care curg
la vale ca nişte râuri de granit. Pe soare mult, strălucesc
mirific, li se şi spune punţile de aur. Iar pe banca aceasta
am stat ore întregi, ascultând vântul şi fluieratul păsărilor.
41
— Poetic.
A ieşit de sub capotă, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. A
privit îndelung peisajul.
— Poetică este natura, nu eu care o înregistrez, căpitane.
Eu n-am nicio poezie în mine. Sau poate am: poezia tuturor
maiorilor din lume. Pe care o s-o capeţi şi dumneata, când
ai să avansezi la acest grad. Acum ai doar poezia de
căpitan.
Deşurubând bidonaşele cu ulei, le-a aşezat cu grijă pe
una din aripi.
— Aş fi fericit ca aici, loc destul de singuratec şi pustiu,
să nu fim ţinuţi sub observaţia unui binoclu şi asta, încă
de când ne-am oprit. Un binoclu german sau de franc-tiror.
— Vreţi să spuneţi că în munte sunt partizani?
— Aşa se pare. Bulgaria e împărţită în douăsprezece
zone de luptă, conduse de un centru unic. Cât despre
binoclurile germane sunt ale unităţilor AA, amplasate prin
apropiere. Mai ai răbdare un minut-două?
A terminat de schimbat uleiul, şi-a spălat mâinile cu
benzină. Apoi a venit la bancă, lăsând capota deschisă. Şi-
a pus ţigările alături pe bancă.
— Îţi stau la dispoziţie. Auzi? Fluieră graurii, au început
devreme cu dragostea anul ăsta. Iar noi, cu sufletele seci,
încătuşate în prejudecăţi şi ţeluri obscure nu simţim nicio
chemare de dragoste, nicio dulceaţă a vieţii înconjurătoare.
Simţim doar dedesubtul lucrurilor.
— La urma-urmelor, ce e dragostea, domnule maior, m-
am strâmbat cum se strâmbase şi el la restaurant,
pronunţând aceleaşi cuvinte.
A râs.
— Asta e altfel de dragoste. Dragostea omenească – şi mă
refer la tertipurile premergătoare şi ulterioare ei – este o
invenţie necesară minţilor noastre. Dragostea păsărilor, a
florilor, a animalelor şi a insectelor este o dragoste pură,
firească şi în concordanţă cu legile naturii. De altfel
specialiştii, ca s-o diferenţieze de dragostea parcurilor
42
publice şi a patului, nici nu-i spun dragoste: căprioara se
nunteşte, nu se iubeşte; se împerechează cu cerbul, nu se
culcă cu el… à propos, ai mai văzut-o pe doamna Odette?
Cam nelalocul ei alăturarea Odettei de nunta
căprioarelor. Maiorul Boniş făcea des însă, astfel de
apropieri, aparent fără legătură între ele.
— Am văzut-o înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră.
Se ducea la coafor. După cât mă pricep eu, avea părul cum
trebuie, cel puţin ieri seară, coafura ei era migălos de
artistică. Dar şi l-o fi stricat dormind. Ce voiam să vă
întreb: procesul-verbal cu moartea căpitanului Savciuc. Mă
refer desigur la una din copii, se află în posesia
dumneavoastră?
— Da, e pe undeva la birou.
— Aş putea s-o văd, sau să-mi par vie în vreun fel…
poate când ne-ntoarcem trec o secundă pe la
dumneavoastră.
— Dacă-mi spuneai la telefon, o luam cu mine.
Sta liniştit pe bancă, cu capul gol (kepiul îl lăsase în
maşină) dat pe spate şi ţinând ochii închişi, să-l prindă
soarele.
— E un proces-verbal sumar şi ştiu foarte bine ce
conţine.
— Pe Savciuc l-aţi văzut, l-aţi recunoscut
dumneavoastră. Ce parte a obrazului avea desfigurată?
A deschis ochii şi a întors capul spre mine.
— Partea dreaptă sau partea stângă a obrazului? E
important să aflu. Bănuiesc că procesul-verbal a
consemnat ce aţi observat şi dumneavoastră.
— E chiar aşa de important, a spus încet şi a luat
pachetul cu ţigări de pe bancă. Alegând pe îndelete o
ţigară, a ciocănit-o de podul palmei. Când ne-am privit iar,
căutăturile lui erau interogative. Îi pândeam mişcările
mâinii în care nu avea ţigara. Într-o doară, mi-am dus
degetele la revere: purtam arma agăţată sub braţul stâng.
Dar maiorul şi-a scos bricheta şi a zâmbit o părere.
43
— Unde vrei să ajungi?
— La capătul poveştii. Dreapta sau stânga? A tras un
fum şi a spus scurt:
— Stânga.
— Precis?
— Precis. Căpitanul Savciuc era stângaci.
Nu-mi dam seama în clipa aceea ce i-aş fi făcut Odettei,
ceva i-aş fi făcut, fără-ndoială. Ceva să mă ţină minte…
când avusese timp să-i spună? Îl întâlnise în fugă, înainte
de a mă întâlni eu cu el.
— Scrie şi în procesul-verbal?
— Nu-mi dau seama. Mi se pare că nu. Se constată doar
sinuciderea.
— Sau omorârea.
— Omorârea cui?
— A lui Savciuc.
— Glumeşti?
— Nu prea obişnuiesc, în anumite situaţii. Un stângaci
îşi zboară creerii pe stânga, ştie orice ageamiu. Inclusiv cei
care l-au găsit trebuiau să fie frapaţi. A fi stângaci nu este
o calitate exterioară, ca aceea a unui cântăreţ din trombon:
este un semn particular, uneori înscris în acte. Aţi văzut
actele lui Savciuc?
— Cred că nu.
Cu răspunsurile lui în doi peri, cu părerile despre
dragoste, natură, viaţă, şi grauri îndrăgostiţi, maiorul
putea scoate din sărite şi o statuie. M-am hotărât să trec
peste indicaţiile şefului şi să-l abordez cu cât mai multă
brutalitate, conform planului meu, nu al unuia înmănuşat
discret. Am părăsit banca, făcând câţiva paşi pe drumeagul
ud şi pietros.
— Îţi murdăreşti pantofii, i-am auzit din spate vocea
devenită subit atonă.
Trebuia să fiu calm. Extrem de calm. M-am întors,
oprindu-mă în faţa lui.
— Revolverul îl avea în mâna stângă?
44
— Da… cred că da. Odaia ce era stângaci. Uită-te în
spatele meu, căpitane: vezi o moviliţă străjuită de un
boschet?
La treizeci-patruzeci de metri de bancă, tăpşanul cobora
în pantă spre moviliţa indicată de maior. Dincolo de ea, la
mică distanţă şi la aceeaşi înălţime cu moviliţa, despărţit
de o vale puţin adâncă, se înălţa o căsuţă singuratecă,
ascunsă de câţiva pomi.
— Căpitanul Savciuc a fost găsit la movila aceea.
Aprinde o ţigară, fă un tur de orizont din priviri, ca orice
turist ocazional prin aceste paragini. Abţine-te de la
yodlere, pereţii muntelui au un ecou fantastic. Locul
seamănă cu descrierea făcută la restaurant?
Semăna. Mă miram chiar că suind aici, nu-mi dasem
seama. Doar maiorul îmi spusese că Savciuc a fost găsit
într-o văgăună de pe Vitoşa.
— Ambianţa e cam ciudată pentru o sinucidere. În
camera de hotel ar fi fost mai simplu, a zvârlit ţigara.
— Poate a urmărit pe cineva, poate a umblat fără rost,
stăpânit de disperarea celor întâmplate. M-am uitat cu
atenţie la maior. Ce e casa aia?
— Un canton părăsit de pădurar.
— Nu stă nimeni acolo?
— Nu. Ne întoarcem? Am cam întârziat.
— …Deci când v-am telefonat, aveaţi intenţia să mă
aduceţi în acest loc, i-am spus în maşină.
— Tot trebuia să schimb uleiul, a ocolit brusc o spărtură
a şoselei şi m-am pocnit cu tâmpla de portieră. Iartă-mă,
găurile astea nu le mai repară nimeni… da, am avut
intenţia, mai ales că mi-ai cerut o descriere. M-am gândit
să profiţi de visu de descriere.
— Cu ce a fost adus în oraş?
— Cu o maşină a poliţiei bulgare. Să ţi-o descriu?
— Uneori glumele dumneavoastră nu-s deloc
reconfortante.
45
— Nici n-am glumit. Sper că ai remarcat că seriozitatea
este una din devizele mele de fond. Altfel n-aş fi ajuns unde
am ajuns.
M-a lăsat în centru, pe o stradă din dosul hotelului.
— Dacă mai ai nevoie de mine, dă-mi un semn. Poate
într-una din seri să ne întâlnim, săptămâna viitoare, mi-a
precizat. Suntem invitaţi, corpul diplomatic, la un fel de
vânătoare de urşi, la hochstand, în pădurile Rilei. Sper să
stai până atunci.
M-am decis să mănânc la restaurantul hotelului.
Chelnerul care ne servise o seară în urmă mi-a prezentat
politicos lista.
— Schnitzel und helles Bier.5
Salonul restaurantului era absolut gol. Doar la o masă
depărtată, sub o oglindă, un tip mustăcios se lupta cu o
enormă porţie de varză cu carne. Draperiile astupau şi ziua
ferestrele. Un râset sonor şi gâdilat de femeie s-a auzit
dinspre oficiu, în momentul când a ieşit chelnerul de acolo.
S-a oprit o clipă, aruncând o privire reprobativă la uşa
batantă, apoi şi-a continuat mersul. M-a servit cu multă
îndemânare. Cartofii prăjiţi de lângă şniţel păreau
îmbietori. Mi-a turnat bere în pahar, cum mi-ar fi turnat
şampanie, cu sticla învelită în şervet.
— Nichts anderes als’…?6
— Nein, danke.7
În timp ce atacam şniţelul cam vânos, au apărut Karin
cu pianistul. Au deschis pianul, vorbind pe şoptite.
Pianistul a început să cânte melodia italienească Vivere.
Karin îl acompania din voce: repetau. Cu sânii sprijiniţi de
capacul pianului, aproape prindeau să mă pasioneze şi pe
mine gura, întreaga ei înfăţişare. Sta cu spatele spre salon
– rochia scurtă i se ridica peste pulpe, dar cu toată statura
5
Şniţel şi bere blondă.
6
Nimic altceva în plus?
7
Nu, mulţumesc.
46
ei înaltă şi un pâc masivă, trupul îl avea extraordinar de
cald şi armonios rotunjit.
…Vivere senza malinconia,
Vivere mai più gelosia…
Glasul straniu se izbea de pereţi cu o forţă, o vitalitate
care pur şi simplu enervau. Ţinând o scobitoare între dinţi,
mustăciosul de sub oglindă se răsturnase pe spătarul
scaunului şi o privea cu ochi înduioşaţi. Karin pronunţa
cuvintele italieneşti cu un r germanic, şi asta le da şi mai
multă savoare. Cântăreaţa îşi cunoştea bine meseria,
Odette n-avea dreptate, cânta excelent. Odette… când mă-
ntorsesem, trecusem prin hol, cheia ei nu era la tablou. Am
mai cerut o sticlă cu bere şi, privind gambele pulpoase de
pe estradă, m-am gândit la maior şi la dimineaţa petrecută
împreună: mă aflam în plin puzzle, iar misiunea mea aici
era mai grea decât mi-o închipuisem.
47
…Ce ştiam eu de maior? Ce ştiau şi alţii, cu mici

retuşuri. Într-o dimineaţă de primăvară a anului 1943
(avea treizeci şi patru de ani) Boniş intra la Ministerul de
Război, purtându-şi uniforma de artilerist şi kepiul cu
cozoroc drept, cu un fel de neglijenţă studiată. Sigur că
sentinela de la poartă, ca şi ofiţerul de serviciu căruia-i
prezentase documentele de acces îi adulmecaseră mirosul
de săpun bun şi colonie subtil distilată. La fel ca astăzi,
maiorul şchiopăta o părere din piciorul stâng şi avea
acelaşi obraz impasibil şi distant. Stătuse foarte puţin în
anticamera unuia din aghiotanţii ministrului, mai intrase
în câteva alte birouri din acea severă clădire, lăsând
pretutindeni în urma lui mirosul de săpun şi colonie şi spre
prânz, coborâse la fel de impasibil scările, ieşind afară: era
momentul anual în care, din Cişmigiu, aromele crude ale
arborilor reînverziţi pluteau în unde moi şi reconfortante
spre oraş. Cred că primise toate aceste efluvii cu o bătaie
mai aparte a inimii şi într-o dispoziţie sufletească total
diferită de aceea care-l stăpânea cu un an în urmă, în
1942.
Maiorul Clement Boniş avusese o tinereţe precară şi
zbuciumată. Băiat sărac, orfan de ambii părinţi de
timpuriu, făcuse liceul militar disciplinat şi cu note
strălucite, dar ieşind întotdeauna al doilea – şi-n liceu, şi-n
şcoala militară, şi la obişnuitele avansări în grad. (Pentru
că tot întotdeauna i se găsea cu încăpăţânare în drum, un
fiu de senator, de general, de om politic, care să-i bareze
prin nume sau rudenii oculte, ce i se cuvenea de drept lui,
48
în primul rând.) Vorbind perfect trei limbi străine – şi cu
câte strădanii le învăţase, el, copilul de pripas, sosind la
liceul militar cu o ladă de lemn purtătoare a unor mizere
bulendre, date de un amărât de unchiu care-l crescuse,
sobru şi detaşat de ceilalţi, avea un suflet închis şi zgârcit
la prietenii. Nu se apropiase de niciun camarad, de nicio
femeie statornică. În iarna anului 1941 fusese trimis pe
front, cu gradul de căpitan. După Sevastopol, la începutul
bătăliei Stalingradului, din septembrie 1942, fusese
evacuat în ţară şi numit instructor la şcoala de ofiţeri de
artilerie. Iar în acel început de primăvară bucureşteană a
anului 1943, de care pomenesc, de bună-seamă că el se
gândea că stepele nesfârşite, vânturile îngheţate, nopţile
străine şi de coşmar erau înlocuite de cerul acesta limpede
şi prietenos, de pavajele pe care forfoteau oameni vii în
toate părţile, nu nefericitele cadavre în devenire de care
fusese înconjurat de la începutul războiului. Viaţa merita
trăită oricum, fiindcă, indiferent de glontele rătăcit de la
Sevastopol ce-l lăsase cu un genunchi anchilozat, nu se
mai întorcea la Don, la Doneţ, nu se mai întorcea nicăiri pe
front: după opt luni de profesorat la şcoala de ofiţeri de
artilerie, în buzunarul mantăii impecabile păstra altă
numire, generalul se ţinuse de cuvânt, chiar dacă era mare
nevoie de cât mai mulţi comandanţi pentru trupele în
derută de pe front. Ce bine să fi căscat gura la palavrele
ireale şi strategice ale’ generalului, referitor la Crimeea, în
timp ce ceilalţi îşi dau coate şi se strâmbau plictisiţi.
Promisiunea lui de astă dată nu fusese doar o palavră, fără
îndoială că generalul îi remarcase atenţia. Sofia rămânea
încă un orăşel ocupat de nemţi, dar merita să fii ataşat
militar fie şi într-un astfel de orăşel, cu graniţe spre Grecia
şi la mai puţin de o oră de zbor de Turcia. Războiul se
precipita. Cu un fel de secretă bucurie, neoglindită nicicum
pe chipul lui impasibil, maiorul îi prevedea şi sfârşitul
inevitabil. Îi văzuse şi pe ruşi luptând, cunoştea şi grozăvia
49
bombardamentelor ce dislocau, centimetru cu centimetru,
zidurile medievale şi sufletul neguroasei Germanii.
La sfârşitul lui mai 1943, maiorul îşi lua postul în
primire. Boniş nu era „al nostru”. Obişnuit, biroul avea
legături strânse cu ataşaţii militari, unii provenind chiar
din diversele noastre servicii, fapt ce ne uşura nespus
munca. Numirea lui Boniş la Sofia venise pe o cale
lăturalnică. Şeful nu se amestecase, dar reţeaua îl
supraveghea: Belgradul era ocupat din 1941, de asemenea
Atena şi insula Creta; agenţii noştri intuiau că va urma o
debarcare anglo-americană în Italia, poate şi un impuls
spre Balcani. (Părerile lui Churchill nu lăsau dubii în
privinţa asta, întrevederea cu Roosevelt de la Casablanca
atinsese problema.) Bulgaria deţinea o cheie în operaţiuni,
Sofia sta în permanenţă în colimatorul nostru. Poziţia lui
Boniş, ca ofiţer român la o legaţie dintr-o ţară aliată nouă
şi germanilor, ocupată de trupele Wehrmachtului, coridor
de trecere spre sud şi strâmtorile turceşti încă neutre,
practic această poziţie era redusă la zero: şi menţinută de
nemţi numai în virtutea canoanelor diplomatice de uzanţă.
După un an, în martie, precis pe data de 10 martie 1944,
Savciuc sosise la Sofia, venind din Austria, cu un scurt
popas la Bucureşti, unde-l văzuse pe şef. Într-unul din
punctele graniţei austriece cu Elveţia, pe valea Innului,
luase contact cu un agent căruia şeful îi spunea: agentul 5,
probabil un agent al IS. (Spun.. Probabil”, fiindcă nu
cunosc biografia lui 5, relaţia cu el depindea de şef, în
cadrul operaţiunilor nord-vest.) Căpitanul Savciuc era omul
nostru, deşi curier regal. Faptul ne lărgea aria de
informaţii, în privinţa asta şeful avea imaginaţie şi era
foarte intrepid. Savciuc plecase în Bulgaria în mare taină.
Şeful a ţinut neapărat să vadă documentele lui Savciuc.
Dar n-a putut. S-a resemnat să-i aştepte întoarcerea. Pe 13
martie, Savciuc a fost găsit mort, sinucis. Ciudăţenia morţii
agentului nostru îl hotărâse pe şef să mă trimită pe urmele
lui. Presa bulgară şi română pomeniseră vag de întâmplare,
50
conform unui consemn la care colaboraseră tacit şi nemţii.
Ultima persoană care-l văzuse pe Savciuc în viaţă era
maiorul Boniş. Informaţiile noastre şi cele primite de la
anturajul regelui coincideau cu ideea că maiorul aproape-l
împinsese la acest gest tragic.
…Dar îl împinsese efectiv? După două zile de contacte cu
maiorul, această idee trebuia abandonată. Boniş avea alt
amestec în poveste. Sau urma să aibă. Rămâneau însă
două semne de întrebare persistente, primo: toţi
acceptaseră faptul dispariţiei servietei, motiv pentru care
Savciuc îşi luase şi viaţa, dar o servietă apăruse şi la mine
în cameră, nimeni neştiind cum a ajuns acolo; secundo:
rolul Odettei în jocul încâlcit, şi aranjamentele ei cu
maiorul… şi de ce şeful nu voia să primească de aici niciun
fel de comunicare?
O ciocănitură în uşă, ce părea să se fi repetat şi mai-
nainte, m-a rupt din gânduri. Am deschis: era Odette – uza
de telepatie?
— Dormeai? Cred că mi-au căzut două degete de la
mână, b[tând la dumneata. Pot să intru, nu deranjez?
S-a oprit în mijlocul camerei. Avea ceva schimbat în
înfăţişare, ceva spiritual şi bătăios în acelaşi timp; se
tunsese scurt.
— Remarci ce căpşor nostim mi-am compus? Fata care
m-a aranjat a spus că e „tunsoare de casă”, adică o să fiu
obligată să stau nişte zile bune în casă, până-mi creşte
cum trebuie părul la loc. Dac-o mai creşte, natürlich. S-a
trântit cu dezinvoltură pe dormeză. Sunt groaznic de
obosită. Habar n-aveţi voi, bărbaţii, ce-nseamnă să se ducă
o femeie la coafor, un adevărat marathon al răbdării şi
nervilor. Sper să scapi curând de mine, căpitane. Am dat
de mama şi plec.
— Sunt excesiv de indiscret dacă te-ntreb şi unde pleci?
— În sud, spre Saparevo. Arăt şi cam palidă, camerele
astea de hotel sunt prea mici, aerul de aici nu-mi prieşte, e
greu şi îmbâcsit, cu tot muntele din apropiere.
51
Provocarea era directă, ştia că am fost cu maiorul pe
Vitoşa.
— Ca să punem punct la nedumeririle vechi, sau ca să-
mi creez altele noi, ia spune: cu ce te ocupi tu, Odette, la
urma-urmelor?
— În clipa de faţă? şi-a ridicat sprâncenele.
— Şi-n clipa de faţă. Care-i profesiunea ta? Din ce
trăieşti?
— Parcă ţi-am spus că am absolvit o facultate.
— A absolvi o facultate nu-nseamnă că şi câştigi bani din
asta.
— Nu? a făcut ochii mari. Am citit prin cărţi că
dimpotrivă. Lucrez ia Direcţia Statisticii, fiindcă ministerul
mă trimisese la dracu-n praznic. Ţara ce cu onoare ne
adăposteşte între fruntariile-i ciuntite n-a prea avut mai
niciodată nevoie de filosofi. De filosoafe să nu mai vorbim.
Le are în plenitudinea concepţiei pe damele de la consiliul
de patronaj aşa că eu, adios muchachos. Intrasem la
dumneata cu gânduri bune, căpitane, înainte de plecare,
crezând din tot sufletul meu romanţios că o să mâncăm
diseară împreună. Dacă n-ai altceva mai bun de făcut, a
adăogat repede, sărind de pe dormeză. Mi-a întins mâna:
Se zice că cine tace, consimte. E un principiu de drept.
Atunci ai să vorbeşti pentru o masă? E sâmbătă, sâmbăta
restaurantele sunt foarte aglomerate.
— Savciuc a fost găsit pe Vitoşa, i-am reţinut mâna într-
a mea.
— Ştiu de la maior, şi-a retras mâna. De ce ţii mereu să-
mi aduci aminte de acest lucru? În uşă s-a întors: Baremi a
murit într-un loc frumos.
…Saparevo. Am coborât şi am întrebat dacă hotelul are
un orar al mersului trenurilor.
— Le plou resán8. Tânărul de la contuar mi l-a întins
zâmbind cum putea doar el să zâmbească. Plecaţi? Vă
duceţi la rude? Mă privea cuprins de o bucurie de
8
Cel mai recent. (Incorect)
52
nedescris. Şi domnişoara de la 8 pleacă la rude. Noi şi
românii suntem prieteni, Pleven, non? Întotdeauna venim
la români, românii vin la noi, avem rude acolo, aveţi rude
aici. Sufletul nostru, şi-a mângâiat reverele din palme,
mişcând sprâncenele cu fineţe, sufletul nostru să rămână
tare, cum am citit într-un almanah… altfel, pouah, tout est
pouritourre, tout est malsain.9
M-am uitat în orar, în timp ce-mi vorbea: Saparevo, pe
linia Sofia-Kulata-Salonic.
— Cunoşti Saparevo?
— Saparevo! s-a minunat, împreunându-şi palmele. Tré,
tré joli. Brazi, mesteceni, izvoare termale… tei, comprené?
Tei până la Rila, autobuz la mânăstire, la Kustendil,
oriunde. Vedi Saparevo e poi mori, a chicotit ca o fetişcană
ciupită de şolduri. Neapărat s-aduceţi de acolo mere de
Kustendil de astă-toamnă. Foarte bune mere… e oun
parfoume, oun parfoume!
Mult timp am răsfoit la mine în cameră teancul de
Domenica del Corriere, luate de pe măsuţa din holui
hotelului. O revistă era din ianuarie: comenta pe larg
procesul şi executarea celor optsprezece membri ai marelui
consiliu fascist italian, Ciano, De Bono şi ceilalţi; în alta,
asta era chiar din martie, se sprijinea cu satisfacţie
suprimarea repaosului duminical la partenerul japonez.
Toate aveau însă nişte coperţi colorate teribile, iar
conţinutul nu mai pomenea decât vag de Mussolini. În
schimb, un Signal rătăcit printre ele repovestea pe scurt
lovitura de stat din iulie 1943 şi arestarea dictatorului. Trei
pagini desfăşurau pe larg peripeţia răpirii lui Mussolini,
peste nici două luni, de către paraşutiştii lui Otto Scorzeny,
şi creierea republicii socialiste italiene în nord, la Salo, sub
prezidenţia fantomei eliberate, dar obosite de eşecuri şi de
revărsările amoros-funeste ale Clarei Pelacci: informaţii pe
care le cunoşteau toţi. Pozele erau straşnice. Am adormit
cu ochii lui Mussolini pe obraz… sărind ca ars la un
9
Puah, totul este putreziciune, totul este nesănătos. (Idem)
53
moment-dat. Odaia se întunecase, zgomotul circulaţiei
urca din stradă, mai plin, mai vibrant. Reverberele se
aprinseseră şi-mi băteau albastre în perdea. Saparevo,
Mussolini, japonezii… masa Odettei!
M-am dus jos s-o reţin, apoi i-am telefonat maiorului:
— Aţi dat de procesul-verbal de care v-am vorbit?
— Da, ai nevoie imediat de el?
— Nu, citiţi-mi-l la telefon. Partea care mă interesează.
— Eşti perfid, căpitane. Mă supui unei şarje a depărtării.
A urmat o pauză. Partea care te interesează nu este
trecută, se menţionează în limbajul clasic cele ştiute
exterior.
— Nu vi se pare bizar?
— Nu întru totul. Altceva?
— Atâta. Bună seara.
— Când mă-ntorc de la Rila, ne vedem. Bună seara.
Declicul din receptor mi-a dat de înţeles că a închis.
Rila… cine îmi vorbise de Rila, de teii până la Rila, la care
poţi ajunge şi de la Saparevo? Am urcat să mă bărbieresc şi
am coborât în restaurant. Bine că reţinusem o masă, altfel
am fi stat amândoi în picioare lângă estrada orchestrei,
pândind zadarnic, cum făceau acum câteva grupuri
dezolate, pe vreunul care să ceară plata şi să plece, ceea ce,
apreciind atmosfera din restaurant, nu aveai impresia c-o
să se petreacă prea curând. Era o masă acceptabilă, lângă
una din colonadele cu struguri şi frunze aurite, mascând-o
cu discreţie. Odette a apărut în jur de 8 şi jumătate. N-a
intrat prin uşa din holul hotelului, ci pe aceea care da în
stradă. M-a zărit şi s-a apropiat repede.
— Dacă nu erai, aş fi traversat doar localul şi ieşeam pe
dincolo, a spus în timp ce o ajutam să-şi scoată pardesiul.
Ce-ai comandat, azi chiar mi-e foame.
— Raci, friptură de miel cu ţelină şi vin rose de Burgas.
— Şi o să mâncăm mortăciunile astea, s-a cutremurat.
— Peşte cum mănânci?
54
— Peştele are formă, ochi, are o înfăţişare onorabilă.
Gângăniile din farfurie mi se par material paleontologic
dezgropat.
— Vrei altceva!
— Nu, am să fiu bravă şi am să-i mănânc. Da’ de ce au
aşa de multe picioare sau ce sunt?
În timp ce alegea de friptură garnitura de boabe de
mazăre (orchestra cântase potpuriurile remarcate de Boniş,
în plus atacase zgomotos şi ceva de Bizet, dar poate fiindcă
era sâmbătă seara) ea a privit peste umărul meu. A dat
uşor din cap, zâmbind. M-am întors: câteva mese în spate,
căpitanul german din tancuri tocmai îşi scotea mănuşile, în
picioare la o masă liberă. El o salutase pe Odette. M-a
salutat şi pe mine. Aglomeraţia era în toi, masa aceea îl
aşteptase însă pe el, ca o mică oază albă în mijlocul unei
mări agitate. Privirea lui albastră plutea peste capete,
detaşată şi dispreţuitoare. Nu era singur, un camarad de
aceeaşi carură îi sta alături, tot un căpitan, mai tânăr şi
mai vesel, din Luftwaffe. Fata de la garderobă venise să le
ia mantalele şi kepiele. Aviatorul i-a spus ceva şi a vrut s-o
mângâie pe obraz. Ea s-a ferit, iar hauptmann-ul a surâs
îngheţat. Cei doi s-au aşezat unul în faţa altuia, aviatorul
încrucişându-şi degajat braţele la piept. Un ceas cu brăţară
lată de aur îi încolăcea încheietura unuia din pumni.
— Îmi plac ochii lui Kopplitz, a spus Odette. Adevăraţi
ochi de junker, de von. Celălalt e căpitanul simplu
Heinlein. Nicio legătură cu sudetul Heinlein, e un as al
aviaţiei de vânătoare. A făcut parte din formaţia Galland.
— În două zile de când eşti aici. Te descurci binişor.
— Băiatul de la chei mi-a spus – spune tot şi ştie tot…
ah, ţi-ai schimbat cravata! Într-un cens bun, căpitane.
Von Kopplitz, numele nu-mi era necunoscut. Cândva, o
fişă de-a noastră îl pomenise, fişa nu trecuse prin mâna
mea: un von Kopplitz fusese semnalat în acţiunea care
dusese la lichidarea ghetto-ului varşovian, în primăvara lui
1943. Privirile Odettei mi se plimbau îndelung pe obraz, ca
55
şi cum ar fi vrut să afle ce gândesc. Pe urmă, a ridicat
paharul, continuând să mă privească cu el la buze. Tunsă
scurt cum era, semăna cu Luise Reineman, într-un film cu
Paul Muni, văzut înainte de război. O clipă – şi fără să-mi
dau seama, m-am înfiorat: în mecanismul nostru complicat
avea un rol, să nu uit asta.
— Pe aviator nu l-am mai văzut.
— A sosit azi din Iugoslavia, de la Podgora. Pe coasta
Adriaticei.
— Tot băiatul de la chei ţi-a spus?
— Maiorul Boniş m-a informat. În altă ordine de idei. Ce
ştiri mai ai de la servieta dumitale misterioasă?
— Pe când dansam ieri seară, maiorul a lipsit un timp de
la masă. Exact timpul necesar ca să urce, să deschidă o
cameră şi să lase o servietă. Şi dumneata aveai această
posibilitate. Ai venit după noi.
A sorbit încet din vin.
— Ce motiv am fi avut s-o facem?
— Poate să glumiţi. Sunteţi amândoi glumeţi.
— Nu-mi place tonul dumitale.
— Unii spun că am un ton agreabil, m-am plecat spre ea.
Fii atentă: de când am venit, mă izbesc de maior şi de
dumneata la tot pasul. De maior e normal să mă izbesc,
dar pe dumneata n-a fost normal să te întâlnesc, nici să
mă izbesc în continuare. Cât despre Mata-Hari e depăşită.
Plotoanele de execuţie încă nu.
— Oh, vrei să-mi rămână racii în gât. Ai devenit
tenebros. Nu mă indispune. Hai să vorbim de altceva.
Mi-a apucat mâna peste masă şi a strâns-o încetişor.
— …De ce nu înveţi de la maior să n-ai păreri, să laşi
faptele să aibă păreri pentru dumneata. Mai bine spune-mi
ce părere ai despre mine, cum mă găseşti tunsă, spune-mi
ce-ţi trece prin cap.
— Prin cap, în clipa asta îmi trece: Rila. Ce stii de Rila?
— Rila? Mânăstirea Rila sau ce?
— Rila în general.
56
— E un munte şi o mânăstire, la o sută şi ceva de
kilometri de Sofia. E şi un râu parcă. Păduri de brad, miros
de răşină, de ferigi, mânăstirea zidită cu sute de ani în
urmă de un anahoret, Ioan, Gheorghe, Dumitru, nu mai ţin
minte. Un domn din calendar.
— Saparevo este departe de Rila?
— Pe aceeaşi linie, la nord, nici n-a clipit. La Rila îl ai
aproape pe Dumnezeu, la Saparevo prunele şi ţuica pe
orice cărare. După ce-ţi îndopi porii cu smerenia sfinţilor
părinţi ai bogomilismului, coborî în vale să ţi-i qestupi la
Saparevo. Cam asta-i tot.
Aici s-a închis şi discuţia despre Rila şi Saparevo. M-
aşteptam să fie interesată de întrebarea mea, maiorul se
ducea la Rila. Nu s-a arătat interesată. Nici eu n-am
insistat, fiindcă trebuia să intru în ambiguitatea ei. Karin a
apărut pe estradă mai târziu ca de obicei. În pauzele
orchestrei, venea la masa celor doi căpitani. Se părea că
Heinlein n-o mai cunoscuse, von Kopplitz i-a prezentat-o
întâia oară când a venit la ei. Aviatorul i-a sărutat cu
galanterie mâna. Au stat amândoi în picioare până s-a
aşezat, şi când s-a aşezat, probabil că i s-a dus un fir de la
ciorapii negri: s-a plecat, şi cu un gest destul de vulgar, a
muiat arătătorul în gură, punctând cu salivă locul cu
pricina de pe pulpă. Von Kopplitz a spus câteva cuvinte. Ea
a dat din umeri. Aviatorul i se uita în corsaj. (Am văzut
toate astea, Odette mi-a atras atenţia.)
— Îţi place?
— E foarte carnală, foarte femeie. Puţin cam multă
pentru o cocotă de mai bun sau mai puţin bun gust.
— Wie ich sehe, are un gen care te predispune la
mărturisiri intime, a strâmbat din nas.
Karin vorbea cu pianistul, sprijinită de capacul
instrumentului. Plecase cu paharul cu bere pe estradă.
Reluându-şi programul, cânta cu el în mână. Odette o
asculta, i-am observat o concentrare neobişnuită în acest
ascultat. Se lăsase pe spătarul scaunului, cu capul un pic
57
întors spre estradă. Palmele-i prelungi, puse pe masă,
rămăseseră nemişcate. Căutătura ei m-a tulburat: o
căutătură voalată, lăsând impresia că dincolo de pleoape se
derulau cu repeziciune imagini ştiute numai de ea.
Aplauzele subliniind sfârşitul cântecului n-au scos-o din
imobilitate. Continua să urmărească mişcările cântăreţei:
Karin se aşezase pe scaunul unuia din orchestranţi. Cu
picioarele întinse şi desfăcute, sfida voluptuos localul.
— Şi totuşi, a murmurat Odette, femeia asta nu e
proastă.
— Că stă aşa, iartă-mă, răscrăcărată?
— Limbajul l-ai învăţat în şcoala militară, căpitane? s-a
încruntat. Nu e proastă de loc. Şi este şi foarte bună
actriţă. Toate pozele pe care şi le ia sunt minuţios studiate.
Suntem colege de sex, mă pricep.
— Şi atitudinile dumitale ar putea fi luate drept poze.
— Crezi? a zâmbit şi zâmbetul i s-a accentuat brusc.
Atenţie, urmează un moment dificil de depăşit, a spus
repede, ridicând nevinovat pleoapele: căpitanul Heinlein se
oprise în spatele meu.
— Gestaten Sie…?10
O invita pe Odette la dans.
— Bitte11, am spus tare.
Cei de la mesele vecine au întors capul. Se aflau destul
de mulţi militari germani în restaurant, unii însoţiţi de
femei de aspect dubios. Până în clipa prezentă, însă, niciun
neamţ nu invitase la dans pe cineva străin. Odette s-a
ridicat de pe scaun, lăsându-şi şalul pe spătar. Aviatorul i-
a făcut politicos loc, ferindu-i talia cu palma, fără s-o
atingă. Mi-am aprins o ţigară, urmărindu-i cum se
depărtează printre mese spre ringul de dans. Când s-au
reîntors, ea era roşie şi transpirată, dansaseră numai
swing. Căpitanul a aşteptat să se aşeze, s-a înclinat cu un
fel de superioritate bine-dispusă.
10
Îmi permiteţi?
11
Vă rog.
58
— … Ich habe so manches gesehen, aber… Sie sind eine
Nixe. Über und über12, s-a înclinat iar spre Odette, mie mi-a
adresat un zâmbet fugar şi a plecat. Odette a băut vin şi şi-
a apăsat dosul palmelor pe obraji.
— Ce uşor ameţesc… din nimica toată. Te superi c-am
dansat?
— Nu mi-ai făcut semn să accept să dansezi?
— Ţi s-a părut.
Karin coborâse la masa căpitanilor. Toţi trei mâncau
alune. La un moment dat, ea s-a răsucit spre masa noastră
şi s-a uitat la Odette: vorbeau de noi. Aviatorul deschisese
capacul unei cutii cu cigarillos subţiri, cafenii şi-o îmbia pe
cântăreaţă să aprindă una. Von Kopplitz a aprins în locul
ei şi s-a uitat şi el spre masa noastră. Dar el s-a uitat la
mine. Pentru o clipă, albastrul imobil al ochilor lui de
faianţă m-a cântărit într-o prelingere scurtă şi întrebătoare.
— În zece minute de dans am aflat o groază de lucruri
interesante. De când nu mai zboară pentru front, iar dacă
zboară, zboară doar pentru propria-i plăcere, i-a intrat în
sânge aerul de la patru mii de metri în sus, norii şi vuietul
motoarelor. Heinlein a fost în Franţa, în Norvegia, în
Iugoslavia. La Podgoro a avut o cabană de lemn numai a
lui, cocoţată pe un flanc, Bilcovo, Milcovo, Bicovo, ceva în
genul ăsta. Pescuia, făcea plajă şi împuşca pescăruşi, să-i
dea la împăiat. M-a întrebat de dumneata, iar tăcerea mea
demnă l-a încurajat să mă pipăie pe şira spinării. Îl cheamă
Gerhardt şi prietenii, îi spun: Geri. — Mit doppelt r und
ypsilon? l-am întrebat. — Nein, nur mit ’ypsilon.13 Mi-a mai
spus că vorbesc nemţeşte ca o germană. De fapt aşa şi
este. Vrei să ne plimbăm puţin pe afară, e îngrozitor de
mult fum şi gălăgie aici.
Am ieşit din restaurant prin uşa care da în stradă, unde
era garderoba. Fata cu ţigări vorbea cu garderobiera grasă
12
Am văzut multe şi de toate. Dar… sunteţi o nimfă. Din cap până-n
picioare!
13
Cu dublu r şi y? Nu. Numai cu y.
59
şi veştejită. Pe cea cu ţigări o mângâiase Heinlein pe obraz.
Când am trecut pe lângă ea, ne-a aruncat o căutătură cu
subînţeles: sub ochii tuturor din local, Odette evoluase pe
ringul de dans lipită de pieptul unui german. Nevenind cu
el, ci cerută de la o masă. Din spate am auzit vocea destul
de tare a fetei, şi un şşşt, scos de cealaltă.
Afară, noaptea era rece şi înstelată. Lampadarele
camuflate parcă accentuau în plus întunerecul. Două
taxiuri antediluviene aşteptau în faţa restaurantului.
Odette şi-a vârât mâinile în buzunarele pardesiului şi a
făcut câţiva paşi pe caldarâmul pustiu. Pocnetul tocurilor a
animat şoferii. Unul din ei a claxonat o invitaţie.
— Ştii ce-a spus fata cu ţigări? Ceva urât. În limbajul ei
periferic a sunat chiar mai urât.
— Nu-ţi bate capul.
— Nici nu mi-l bat.
Tonul ei era liniştit şi nepăsător.
— Asemenea chestii se petrec oriunde în lume. Mai ales
pe timp de război. În fond, putea să te invite oricine din
restaurant, în locul lui Heinlein.
— Şi dacă mă invita altcineva?
— Îi răspundeam că probabil n-a observat că ai un picior
de lemn sub masă.
— De ce nu i-ai răspuns aşa şi lui Heinlein, a râs. Poate
dansul cu el te-a ofensat.
— De ce să mă ofenseze? Nu pe mine m-a invitat la dans.
Dar, e atât de important faptul?
Şi-a strecurat braţul sub al meu, strângându-mi-se
alături. Parfumul amărui mi-a dat din nou târcoale. Ne-am
aşezat pe o bancă sub zidurile bisericii Nevski. Suflul
muntelui coborâse în vale, printre pomi şi case. O bună
bucată de vreme am tăcut amândoi, ascultând liniştea
nopţii. Şi totuşi… totuşi nu mă înşelasem: Odette voise să
danseze cu Heinlein, la fel cum voise ca von Kopplitz să-i
ridice punga cu farduri. Deci ştia că el va veni la
restaurant, altfel de unde, până unde cheful să mâncăm
60
împreună. Când şi când, şi numai la momentele potrivite,
informaţiile ei mi le plasa parcă cu sensul de a-mi trezi
luarea aminte asupra unor fapte concrete, pe care eu nu le
ţineam încă strâns în mână, iar ea (şi maiorul) le ţineau.
Un ciuf din clopotniţa bisericii şi-a lansat apelul plângător.
— Mâine-i echinocţiul de primăvară, i-am auzit vocea
lângă mine. Totul se redeşteaptă la viaţă, luptă cu
înverşunare pentru viaţă. Se cer drepturi noi de la soare…
în cinstea echinocţiului aş sta la nesfârşire pe banca asta şi
sub stelele astea de vis.
Ei, la naiba. Gargara ei nu-mi atingea deloc
sensibilitatea, cum nu mi-o atinsese nici a maiorului, pe
Vitoşa. Aveam impresia că frazele acestea în gura lor erau
lipsite de conţinut şi că erau rostite pentru a ascunde
altceva, sau pentru a-mi abate atenţia la altceva. Un
mieunat subţire s-a auzit din mijlocul străzii: acolo se
ghemuise o pisică. Sta nemişcată, lipită de caldarâmul
pustiu la ora asta. În depărtare duruiau motoare de
camioane. Un trasor s-a înfipt în cer, ca o stea ascendentă.
— Şi greierii când încep, căpitane? Aş vrea să înceapă
acum, să-i aud în iarba din jur. Am citit undeva că în
China sau în Japonia, greierii se ţin în colivii. Şi eu aş dori
să am unul într-o colivie… l-aş fi adus şi aici. Să mor de nu
l-aş fi adus.
S-a oprit: venea cineva pe trotuarul opus. De fapt
veneau: în ceaţa subţire strecurată pe nesimţite, înaintau
trei siluete, doi bărbaţi încadrând o femeie. Femeia îşi ţinea
paltonaşul scurt pe umeri. A gâlgâit un râs cunoscut,
urmat de vocea unuia din bărbaţi:
— …assen Sie das bleiben.14
Vocea aviatorului.
— O ja, doch15, s-a alintat glasul cântăreţei.
Staseră în loc. Se aflau destul de departe de noi. A urmat
o flăcăruie mică, însoţită imediat de un pocnet ca
14
Lăsaţi-o aşa.
15
O. Sigur că da.
61
destupatul unei sticle cu şampanie. Pisica din mijlocul
străzii a făcut o săritură, şi a rămas ţeapănă pe caldarâm.
— Amen, s-a auzit a treia voce, a căpitanului. Bien
touché, ma chére. Si ç’étaient des Italiens, ils l’aurnient
mangé sur place.16
— Pfui, ’sehr gefährlich für ’Magen, a strigat cântăreaţa.
Sei nicht widerlich… ich erbreche’!17
— …’ch bitte dich18, i-a răspuns scurt căpitanul şi s-au
depărtat râzând. Paşii le-au răsunat un timp pe trotoar,
apoi s-au stins treptat.
— Au omorât-o. Vocea Odettei era aşa şi aşa. Cine a
tras?
— Cred că isprava se datoreşte colegei dumitale de sex.
Pistol de calibru mic.
— E o ţintaşă remarcabilă. A lovit-o cu precizie de la mai
mult de cincisprezece metri. Pe întunerec, este o
performanţă.
— O performanţă sordidă. Să te distrezi împuşcând pisici
şi pescăruşi, trebuie să ai un suflet destul de josnic.
S-a mişcat uşor pe bancă.
— Toţi avem suflete josnice, căpitane. Nu ţi-ai dat
seama? Războiul ne-a accentuat josnicia. Cântăreaţa are
un pistol mic în poşetă şi un suflet josnic… ei şi? N-are de
dat socoteală de asta decât ei însăşi. Pe front mor milioane
de oameni, şi nu văd pe cineva să dea vreo socoteală şi nici
n-a dat de când există războaie pe lume. Facem un tur în
jurul piaţetei, da? S-a lăsat rece.
După câţiva paşi, s-a oprit şi a schiţat un gest nelămurit:
— …Războaiele au legile lor. Nu înţeleg de ce sunt
judecate după legile păcii, cu abstracţiuni care n-au nicio
legătură cu violenţa şi cu omorul în massă… ah, când
odată, războaiele vor fi puse în afara legii încă din timp de
pace, atunci vom discuta altfel despre pistoalele din poşete
16
Amen. Bine lovit, draga mea. Dacă erau italieni, o mâncau pe loc.
17
Pfui, foarte primejdios pentru stomac. Nu fi scârbos… vomit!
18
Te rog.
62
şi despre josnicie. Sunt adepta luptei oricum, fiindcă însăşi
viaţa este o luptă…
Vorbise în continuare, dar n-o mai auzeam, o simţeam
doar ca o prezenţă alăturată. Un bec mare mi se aprinsese
în creier, luminând exact circumvoluţiunile pe care trebuia
să le lumineze: evidenţa de necontestat mi-a sărit în ochi.
Pleznindu-mă pe dinăuntru cu o palmă răsunătoare,
neauzită, sper, decât de mine. Eram o mazetă.
— …iar lupta-luptă, lupta generoasă şi cavalerească, am
auzit-o iar, se petrece doar în filmele de far-west. Singur
John Carradine l-a împuşcat pe frumosul Tyrone Power pe
la spate, restul grămezii se împuşcă corect şi după normele
aventurierilor de rasă: ochi în ochi, piept împotriva piept şi
câştigând cel care scoate întâi pistolul Colt. Tom Mix, Billy
the Kid n-au împuşcat într-altcumva. De ce te uiţi aşa la
mine?
— Nu mă uit nicicum. Mă gândesc că băieţii la care faci
aluzie împuşcau şi bizoni şi-n special indieni Navajos, plus
alţii întâlniţi în drum.
Speram ca tonul meu să fie cât se poate de natural.
Odette m-a fixat cu o cută între sprâncene, lăsându-şi
capul pe un umăr. Ce gene dese avea.
— Alte timpuri. Timpul în care alături de cabana
trapeurului se înălţau templul mormon sau baptist, casa
cu fete, spânzurătorile lui Lynch, şcoala. Astăzi am mai
evoluat. Ne batem ca chiorii între noi pentru supremaţia
lumii, a petrolului, a raselor. Dărâmăm sub bombe temple,
incendiem sonde şi rafinării, şcoli, chiar case cu fete, pe
astea din urmă grăbindu-ne să le clădim iute la loc, pentru
higiena şi moralul ridicat al soldaţilor. Nu-i de mirare că în
timpul liber, în pauzele dintre focuri, mai împuşcăm pisici
vagabonde pe stradă, să nu ne pierdem obişnuinţa mâinii.
— Nu ştiam că diseusele au nevoie să-şi păstreze o astfel
de obişnuinţă: eram convins că se străduiesc doar la
păstrarea în bune condiţii a vocii personale. Şi unde-ţi
63
culegi ideile expuse anterior, de la oficialitate, BBC sau
radio Moscova?
— De la toate trei. Întâi de la oficialitate, pe urmă de la
alelalte două, adăogând şi Berlinul, doar sub zodia lui
trăim. Ca să compar.
— Ce?
— Tonul speakerilor, a pornit înainte. Germanii anunţă
printr-un sondermeldung că au scufundat jumătate din
flota engleză: supuşii lui Churchill nu mai au decât câteva
ambarcaţiuni şi butoaie înarmate, ca să-şi apere coastele,
fabricile de whisky şi în pace şi onor, pe his majesty the
king; Churchill declară că Germania a pierdut războiul încă
de când l-a început şi că resursele Albionului sunt departe
de a fi nimicite. Poţi nimici o ţară, material, dar moral
nicicând: fiindcă el şi compatrioţii lui poartă în piept tăria
lui Richard Inimă-de-leu, a ducelui de Wellington şi a lui
Sherlock Holmes, claie peste grămadă; ruşii vorbesc mai
puţin, doar dacă are Stalin vreo plenară vorbesc mai mult,
şi vorbesc că în curând vor fi aici. Ascultându-i pe ai noştri,
ai impresia că frontul este de fapt un gumilastic ce tot se
întinde de către o parte sau alta, în funcţie de buna
dispoziţie de moment a fiecăruia. Sus inima – şi cine limbă
lungă are cinci ani va săpa la sare. Poate pentru că din ’41
se sapă din plin la sare, e inundată piaţa noastră
sufletească de atâta acreală.
Ajunsesem iar la hotel. Un singur taxi mai aştepta în
faţă. Odette a fluturat din mână, ne aflam pe celălalt
trotoar, şi şoferul a văzut-o.
— De ce-l chemi?
— Gara, totuşi, e cam departe ca să mă duc pe jos.
Maşina trăsese lângă noi, înainte să oprească, şoferul şi
deschisese portiera din spate.
— Sunt sigură că ai să mă conduci, să ne despărţim
înduioşaţi pe peron, cum scrie la carte.
Am urcat în taxi, siderat. Ea i-a spus câteva cuvinte în
bulgăreşte şoferului. Omul a dat din cap, a întins o labă
64
pătrată să se convingă că am închis bine portiera în urma
mea, şi a demarat, cramponat cu siguranţă de volan.
Odette a cotrobăit în poşetă după ţigări.
— Ştiu că fumezi Camel. Şi eu tot Camel am.
— Unde pleci? I-am refuzat ţigara, dar i-am aprins-o pe a
ei.
A tras un fum şi s-a lăsat moale pe perina din spate a
banchetei.
— Ţinerea de minte este o calitate a intelectului. Dacă ţi-
aş spune pentru a nu ştiu câta oară unde mă duc, te-aş
înjosi în propriii dumitale ochi. Ghiceşte.
— De ce n-ai pomenit de asta la restaurant?
— Nu-mi dau seama cât ar fi fost de necesar.
— Nu te juca cu focul, Odette.
— Te repeţi.
Deşi taxiul umbla cu luminile interioare stinse, îl vedeam
pe şofer cum ne priveşte cu curiozitate prin oglinda-
retrovizor.
— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar eşti sub
observaţia mea.
— Observă-mă. Cine te opreşte? Eu în niciun caz. Ba
sunt dispusă să-ţi facilitez râvna: şi-a întors obrazul spre
mine, privindu-mă cu seriozitate. Un vag surâs i s-a ivit pe
buze. Şi se uita prin mine, cu surâsul acesta care nici nu
creştea, nici nu scădea în intensitate. Nu se poate război
fără morţi, căpitane. În fond, toţi îşi dau viaţa pentru patrie,
şi învingători şi învinşi, indiferent de se bat cap în cap
crezurile unora cu ale altora. Dar crezuri greşite au mai
întotdeauna învinşii, asta-i de când lumea. Cei tari îşi
impun crezurile, chit că iarăşi nu întotdeauna ele sunt
adevărate şi luminoase. Şi asta-i de când lumea. Posibil
însă că în academiile militare sau prin refectoriile
internatelor unde v-aţi tocit coatele să învăţaţi dozajul
morţii, să nu vi se fi spus aceste nimicuri. Omul învaţă cât
trăieşte. Am ajuns.
65
Am vrut să plătesc taxiul. M-a oprit. I-a dat ea banii
şoferului, probabil cu un bacşiş bun, fiindcă omul şi-a scos
şapca din cap şi i-a adresat două-trei vorbe, rânjind larg.
Abia după ce maşina s-a depărtat, am remarcat că Odette
n-avea bagaje.
— N-ai bagaj?
— E de azi dimineaţă lăsat în gară. Nu-ţi face griji. Am
trecut pe peroane după ce şi-a luat valiza de la consigna
bagajelor. Trenul ei era la linia a treia, învăluit în aburi
albi. Odette s-a uitat la tichet şi ne-am oprit: un
schlafwagen nemţesc, nou-nouţ. Tăblia indicatoare arăta a
fi un expres pe ruta Sofia-Salonic.
— Ies la geam imediat.
A suit în vagon. Peroanele erau animate de forfota
militarilor germani şi bulgari. Foarte puţini civili, de aspect
extrem de anonim. Lângă un stâlp din faţa uşii capătului
opus al vagonului de dormit, l-am zărit pe Heinlein.
Aviatorul, cu scurta îmblănită agăţată pe un umăr, citea
un ziar sub lumina slabă, filtrată de globul stâlpului. Un
câine roşu, un setter, îi sta culcat la picioare. Odette a
apărut la geamul cuşetei.
— Am şanse să călătoresc singură, ce fericire.
— Până unde… M-am oprit. Ea a început să râdă.
— Până la, căpitane. Sunt entuziasmată că te-ai stăpânit
la timp. Dovedeşte că m-am înşelat şi că ai ţinere de minte.
— Heinlein e în gară.
Nu s-a uitat după el. A înălţat din umeri.
— Şi aviatorii merg cu trenul, nu zboară numai cu
avioanele. Şi-a privit ceasul de mână. Plecăm.
Conductorul de lângă uşa noastră şi-a privit şi el ceasul.
Un megafon a sporovăit imediat pe tonul nazal al tuturor
megafoanelor din gări. S-a auzit un şuier la frâne. …Bitte,
einsteigen! a mai spus în germană megafonul. Heinlein s-a
desprins de stâlp, zvârlind ziarul pe jos. S-a suit în vagonul
de dormit, întâi câinele, pe urmă el. Trenul a prins să se
mişte încet. Odette a zâmbit.
66
— A rividerci, comandante.
Am rămas cu această imagine întipărită pe retină: chipul
ei ironic, subit înveselit, privindu-mă ca pe unul căruia i-ai
jucat un truc bun.
67
A doua zi, oraşul era inundat într-un soare orbitor.

Străzile se umpluseră de lume. În piaţeta din faţa hotelului,
grămadă de porumbei albi foiau în jurul unui individ slab,
prost îmbrăcat, care le zvârlea firimituri de pâine scoase
dintr-un sac de merinde jerpelit, petrecut pe după gât.
Câţiva militari germani fotografiau scena foarte interesaţi.
Toate astea le vedeam prin geamul cel mare al holului
hotelului, vorbind la telefon cu maiorul. M-aştepta la
legaţie într-o oră. Mă ruga să vin prin dos, pe la poarta
grădinii, unde-şi parca el maşinuţa, va fi acolo fix la ora
stabilită. Nu se arătase mirat că-l sunasem, cu toate că-mi
spusese că nu vom mai vorbi decât după întoarcerea lui de
la Rila.
Băiatul de la contuar tria aferat nişte bonuri. Cu toată
îndeletnicirea lui importantă, m-a salutat cu o cordialitate
binefăcătoare (adresată bineînţeles numai membrilor
familiei sale). Un aparat mic de radio cânta în surdină pe
un raft în spatele lui: se transmitea obişnuita slujbă
religioasă duminicală. Nu mi-a mai spus nimic de servietă,
dar după atitudinea lui am intuit că dorea cu întregul
conţinut şi întreaga circomferinţă a inimii lui vesele, să nu
se arate nimeni s-o reclame şi eu s-o las încurcată, ca să
devie el stăpân pe ea.
Am ieşit în stradă. Echinocţiul Odettei împinsese oraşul
pe caldarâmuri, în cinstea evenimentului: mult senin şi
multă lumină pretutindeni. Se auzeau clopotele de la
biserici, pe cer nu cobora un nor. La timpul hotărât am fost
la poarta grădinii. Maşina maiorului staţiona trasă lângă
68
trotoar, străduţa din spatele legaţiei era însă pustie.
Maiorul mi-a deschis imediat poarta – cred că m-aştepta în
grădină şi se uita în stradă prin fantele zidului.
— Am preferat să vii pe aici, dacă ai fi în uniformă,
sergentul de la poarta cealaltă ţi-ar consemna cu nepăsare
intrarea şi ieşirea din legaţie. Nu l-ai interesa mai mult
decât oricare alt vizitator. Ca civil, s-ar putea să-l interesezi
şi ştiu că nu ţii la aşa ceva.
M-a primit cum mă primise şi întâia oară, în
apartamentul lui, m-a tratat cu acelaşi kümmelbranntwein,
cu aceleaşi ţigări macedonene. Cotoiaşul siamez dormea pe
pervazul ferestrei întredeschise, cu lăbuţele puse caraghios
peste ochi. I-o mai fi mirosind blana a parfumul Odettei…?
— Mi s-a dat ieri un cifraj de la Bucureşti, l-am
recepţionat personal. Mi s-a comunicat că te priveşte şi-ţi
aparţine.
A scos o bucată de hârtie dintr-un sertar şi mi-a întins-o:
trebuia să revin imediat în ţară. Cât timp am descifrat
indicativul, maiorul a fumat cu spatele la mine, privind pe
fereastră şi mângâind cotoiul.
— Când l-aţi primit?
— Pe seară. După ce m-ai chemat dumneata la telefon,
s-a întors. Veşti proaste?
— Nu ştiţi despre ce este vorba?
— Nu,m-a privit ciudat. E un cifru pe care nu-l folosim.
— Folosiţi în schimb o tactică specială, domnule maior.
Spre diferenţă de blitz-krieg, dumneavoastră folosiţi tactica
loviturilor moi, aparent insignifiante, aparent simple
coincidenţe, tactica mit Umstände, ştiu că vorbiţi perfect
germana, nu vă mai traduc. Personal, sunt pentru blitz-
krieg, pentru operaţiunea-şoc preconizată de tacticienii
nemţi, deşi ultimele evenimente par să-ntoarcă blitz-krieg-
ul împotrivă-le.
— Îţi reţin cu surprindere părerile, căpitane.
69
— Cum şi eu le-am reţinut pe ale dumneavoastră,
alaltăieri seara la restaurant. Dar dumneavoastră vorbeaţi
de mandarine şi măsline italieneşti.
— Atunci suntem chit. A umplut păhărelele cu rachiu,
întinzându-mi unul din ele: Nemţii pe care-i pomeneşti au
o expresie, einer Lage gewachsen sein, a face faţă unei
situaţii. Amândoi facem faţă situaţiei. Noroc.
A dat rachiul pe gât, plescăind apoi din buze.
— … Ca urmaşi ai lui Traian, bine-nţeles. Şi pe cât ne
stă în putinţă.
Cunoscuta sclipire de maliţie i se aprinsese în privire. Ce
puteam să-i spun eu maiorului – şi cât puteam să-i spun?
Boniş ştia cine sunt, şeful îl şi menaja: m-am hotărât să-i
adopt tactica, à rebours.
— Odette a plecat ieri noapte. În acelaşi tren cu un
oarecare Heinlein… vă spune ceva numele?
— Aviatorul? Îl bănuiam în Iugoslavia. A sosit aici?
— A şi plecat de aici. În tren cu Odette.
Ţinea păhărelul cu rachiu în mână. L-a pus pe măsuţa
de lângă el.
— …Deci Gerhardt Heinlein a venit la întâlnire. Felicitări,
căpitane.
Am căscat gura la el. Maiorul a început să se plimbe prin
cameră în felul lui tăcut, neauzindu-i-se paşii. Doar
parchetul scârţâia uşor, sub greutatea trupului.
— A venit la întâlnirea cu propriu-i destin, fac şi eu figuri
de stil, referindu-mă la frumuşica noastră cunoştinţă
comună. La urma-urmelor ai fi putut s-o însoţeşti
dumneata, nu? Dar în materie de femei sfaturile-s inutile,
mai ales sfaturile celor în afară de problemă.
— La aşa ceva mă gândeam şi eu… à propos, fiindcă de
fapt suntem în problemă, aş face cu dumneavoastră un
pact, mai înainte însă, să-mi răspundeţi cinstit dacă-l
acceptaţi.
70
— Depinde, a zâmbit. Poate vrei să-mi scoţi un ochi şi eu
să-ţi scot la rându-mi un pantof. Ar fi un pact de
neacceptat pentru mine.
— Vreau doar să-mi răspundeţi la nişte întrebări. Şi să
răspundeţi foarte sincer.
— Un fel de joc de societate.
— Mi-ar fi cam neplăcut să vă atrag respectuos atenţia
că n-am sosit la Sofia pentru jocuri de societate între
bărbaţi. Vă atrag iarăşi atenţia că nu sunteţi obligat să-mi
răspundeţi.
— Întreabă-mă cu încredere. Mi-eşti prea simpatic ca să
nu-ţi răspund.
S-a aşezat în fotoliul din faţa mea, şi-a aprins o ţigară. O
lungă clipă, s-a uitat la flacăra brichetei, apoi a închis
capacul acesteia cu un pocnet sec. Învăluit în fumul ţigării
parfumate, a devenit dintr-o dată impenetrabil. Un soi de
oboseală dezabuzată i se lăsase pe trăsături.
— Sunt sigur că întâi vrei să mă întrebi unde este
căpitanul Savciuc. Zilele astea ai cam umblat cu ocolişuri.
De la Bucureşti nu ţi s-a spus unde este? Poate nu trebuia
să ţi se spună. Au existat raţiuni pentru asta.
— Ca să fac o jalnică figură, nu, mi-am muşcat buzele.
— N-ai făcut nicio jalnică figură. Ai impresia.
— Am fost momeala, pur şi simplu.
— Ei şi? Aşa era jocul pentru dumneata. Şi acum, până
să-mi pui întrebările dumitale, am să-ţi povestesc ceva şi,
fii atent, că nu-ţi puteam povesti decât exact în momentul
acesta ceea ce nu ţi-am povestit de când ai venit aici. Sper
că sesizezi clar.
— Iertaţi-mă: pe tabla pusă la dispoziţie, sunteţi pion
sau piesă de rezistenţă?
— Aşa te vreau, căpitane. S-a plecat spre mine şi m-a
bătut cu palma pe umăr. N-are importanţă. Nici nu ştiu să
joc şah. Savciuc este la Cairo. Am să iau totul de la
început… mai serveşte şnaps, nu te jena că sunt mai mare
în grad, serveşte chiar fără să servesc eu. Numai pe la
71
popotele regimentare, subalternii nu servesc nimic până nu
serveşte colonelul. Eşti invitatul meu. Deci, Savciuc soseşte
la Sofia, dar misiunea lui era să-şi continue drumul mai
departe. Eşti informat de tatonările politice ce se duc cu
anglo-americanii, în eventualitatea unei clemenţe la
sfârşitul ostilităţilor, poate a unui sfat de cum să facem să
ieşim cu faţa curată din acest război nefericit. Se duc
tratative şi cu ruşii, bineînţeles, dar cazul nostru, cazul
Savciuc, se limitează la tratativele cu aliaţii occidentali ai
acestora. Ruşii oricum se apropie de graniţele noastre –
pentru asta te-am şi întrebat la restaurant, că: şi noi? Noi
ce facem? Se joacă partida până la capăt, suportând
rigorile inevitabilului faliment şi plătind şi ultima fărâmă de
oală ce trebuie plătită, sau o întrerupem când încă nu este
prea târziu să fie întreruptă, pentru ca plata să fie mai
puţin dureroasă şi usturătoare? A scăpa din cleştele
german – iată sensul iniţiativelor din anul în curs.
Războaiele, în ultima instanţă, le fac oamenii politici şi
soldaţii. Serviciile secrete planează însă deasupra
câmpurilor de bătălie, chiar când oamenii politici şi soldaţii
dorm: găseşti că-i necesar să-ţi înşir asemenea truisme? Le
cunoşti prea bine toate astea. Aici la Sofia, Savciuc a fost
depistat de nemţi. Nu în calitatea lui de curier, îi interesa
prea puţin corespondenţa între feudalul nostru şi cel
bulgar, crede-mă, în eventualitatea unei victorii totale
germane, Hitler mătură dintr-un singur dos de palmă
aceste figurine impuse popoarelor prin graţia lui Dumnezeu
şi voinţa naţională. N-are ce face cu ele, e de ajuns el
singur. Revoluţiile, adevărate sau pretinse, nu se fac cu
regi şi prinţi.
— Mă uimiţi, domnule maior.
— Nu găsesc că am de ce. Eu port o uniformă onorabilă,
am pretenţia ca şi arma ce mi se dă să apăr această
uniformă să fie la fel de onorabilă. La ora actuală, arma nu
mai e onorabilă: în sfârşit, altă mâncare de peşte.
— Cine l-a depistat pe Savciuc?
72
— Von Kopplitz. În 1942, tria corespondenţa lui Walter
Schellenberg, fostul şef al serviciului VI al SD-ului. A fost
întotdeauna o „umbră”. În după amiaza zilei de 11 martie,
dimineaţa fusese întâia oară la mine, căpitanul Savciuc mi-
a făcut a doua vizită. Într-un restaurant, îl abordase direct
şi fără semne speciale de recunoaştere, un agent al
serviciilor engleze pentru Balcani. De fapt era un agent al
Gestapoului, lucrând în flancul lui Kopplitz, conform ştiutei
rivalităţi dintre Himmler, Kaltenbrunner şi serviciile
conduse de Canaris. Urma să se întâlnească cu el seara, în
locul pe care-l ştii pe Vitoşa, unde celălalt pretindea că are
un post paraşutat de radio emisie-recepţie. Între ora
despărţirii de el şi cea a reîntâlnirii, căpitanul Savciuc a
venit a doua oară la mine.
— Permiteţi-mi, în prima versiune mi-aţi spus că seara
sosirii lui, Savciuc şi-a petrecut-o la restaurantul hotelului,
cu nişte germani şi câţiva civili. Poate acum ştiţi şi ce
germani şi ce civili.
— Acuma ştiu, da. Neînsemnaţi. Reţine că von Kopplitz
nu se afla printre ei: von Kopplitz a sosit la Sofia după
moartea căpitanului Savciuc. Von Kopplitz, ca şi Heinlein, a
venit din Iugoslavia. Cine l-a informat de prezenţa
căpitanului Savciuc aici… bănuiesc că această posesoare a
unui mai mult decât suficient spaţiu vital mamelar, care ţi-
a atras şi dumitale privirile.
— Karin.
— Da, fiindcă după toate aparenţele nu cred să fi fost
visul ei să cânte în Bulgaria, indiferent că steaua i-a mai
apus. Nu este o cântăreaţă de duzină, iar prietenia ei cu
Kopplitz nu pare deloc a fi o prietenie de garnizoană.
Kopplitz face parte încă din anturajul mărimilor Abwehr-
ului, iar Karin a fost destul de intimă cu von Bentivegni,
am ferma convingere că numele nu-ţi este necunoscut. Ei,
jocul se joacă strâns, căpitane – şi noi la mijloc, cum
spunea acel mare şi inegalabil tragedian care a fost Şalom
Alehem. În vizita făcută de căpitanul Savciuc, acesta mi-a
73
cerut părerea şi sfatul. L-am povăţuit să amâne întâlnirea
cu o zi, ca să aibă mai mare libertate de mişcări. Ce i se
oferea de pretinsul agent englez? Un schimb, acest schimb
ni s-a părut suspect mie şi căpitanului: părerea românilor
în eventualitatea deschiderii unui front balcanic, şi cum se
vede abandonarea războiului de către păturile militare
româneşti, contra informaţii căpătate de la aliatul rus în
aceeaşi problemă, în special pentru latura a doua a
problemei; agentul era un nepriceput: întâi, fiindcă Savciuc
nu reprezenta o verigă-cheie de informaţii, doi, în ce fel ar fi
urmat să se facă schimbul, şi cum te puteai baza pe simple
păreri emise de un om întâlnit într-un restaurant, fără
măcar să ştii că-l vei întâlni acolo? Căpitanul Savciuc
contactase un agent englez, cu puţin timp în urmă, la
graniţa elveţiană. Acest om avea altă misiune, iar faţă de el,
serviciile dumneavoastră îl dotaseră pe căpitan cu depline
puteri… ce mai era şi noua contactare, de care nimeni n-
avea habar? Omul din restaurant vorbea cu volubilitate de
Roosevelt, de Churchill, de Stalin, de democraţie, de rolul
hotărâtor pentru război pe care l-ar fi avut o ieşire
românească din el: provocarea era prea vădită, şi ne-am
hotărât să acţionăm cu destulă prudenţă. Căpitanul
Savciuc mi-a spus că nu prea se obişnuieşte ca doi agenţi
diferiţi să atace fondul aceluiaşi caz, doar dacă nu este
vorba de o diversiune. Oricum, Sofia nu era totuşi
bulevardul pe care să se plimbe pe sub nasul ocupanţilor
agenţi ai unei puteri duşmane. Asta se poate petrece în
Grecia, Italia, Turcia sau Egipt. Bine-nţeles că se putea
petrece şi la Sofia, dar cu deosebite riscuri.
Şi-a aprins altă ţigară. Fuma enorm, cealaltă ţigară se
consumase aproape întreagă în scrumieră. Trăsese doar
câteva fumuri din ea, la începutul povestirii lui. N-aş putea
spune că ascultam această poveste într-o totală linişte
sufletească. M-aşteptam să mi se furnizeze date în plus de
către maior, deoarece de la un moment dat, şi asta graţie
semi-frazelor Odettei, evenimentele referitoare la Savciuc mi
74
se ordonaseră altfel în minte şi le dădusem o altă
explicaţie. Şi totuşi… poziţia lui Boniş nu-mi era încă clară.
Să-l abordezi cu cât mai puţină brutalitate: cuvintele şefului
la plecarea mea din Bucureşti prindeau să ia adevărata lor
semnificaţie. Mă indispunea numai faptul că eram
momeală şi că asta s-a ştiut din prima clipă a sosirii mele
aici, maiorul o aflase din plicul trimis de şef… dar de ce-i
trimisese un plic, abia acum mă lămuream perfect. Dar să-l
ascultăm cu calm pe maior. Mâine eram în Bucureşti,
probabil misiunea mea se încheiase prin mărturisirile lui
Boniş. Poate şeful va avea o a treia variantă. Şi Odette, mai
mult ca sigur, o a patra. Poţi să ştii, cu meseria noastră…
— …Căpitanul Savciuc i-a telefonat omului – îi dăduse
un număr de telefon – amânând pentru seara următoare
întâlnirea. Deci pe 12 martie. După amiaza a urmat chestia
cu taxiul, cu servieta, inutil să te rog s-o apreciezi ca pe o
pură invenţie, fiindcă în realitate n-a fost nicio servietă
uitată în el. Stabilisem mascarada pentru „acoperire”,
înţelegi de ce: la rândul lui, Savciuc o depistase pe Karin,
pe Schaki Herner pe adevăratul ei nume. Aceasta trebuia
să creadă în dispariţia servietei, în documentele ce s-ar fi
putut afla în ea. S-a dovedit ulterior, dar un pic cam târziu
(aici maiorul a scos un mic şi neaşteptat chicotit) că n-a
crezut. Dovadă, ca să ştie ce-i cu dumneata aici, ţi-a
introdus o servietă în cameră. Te-a subestimat, căpitane.
N-avea de unde să bănuiască că eşti isteţ ca toţi românii.
— Mulţumesc, am spus cu dinţii strânşi.
— N-ai pentru ce. Ne-om fi sustras noi istoriei timp de o
mie de ani, cum susţin cu perfidie inamicii naţiei noastre,
dar dacă am făcut-o, tot din isteţime am făcut-o. Ca să
supravieţuim. Urmăreşte-mă cu atenţie: căpitanul
Savciuc…
— Un moment, l-am întrerupt. Mi-aţi spus iniţial că
Savciuc a cerut un taxi la hotel, că i s-a chemat un taxi, că
s-a urcat în el, că a revenit în hotel fiindcă-l chema cineva
75
la telefon, dar că nu era nimeni la telefon, că etcaetera,
etcaetera.
— Aşa a şi fost, m-a privit mirat. Un truc foarte bine pus
la punct. Şi trucul s-a petrecut înainte de întâlnirea
căpitanului cu omul lui pentru ca ulterioara sinucidere să
fie motivată, nu? Să se afle de servietă, că e înnebunit din
cauza asta, că a dispărut. Ne trebuia timp, ca să dispară
realmente.
— Cine?
— Cum: cine? Căpitanul Savciuc, de el vorbim. Sper ca
aranjamentul să fi depăşit cu mult stilul Leslie Charteris.
Cel puţin asta a fost remarca un pic acră a camaradului
dumitale. Am pus totul la cale cu o minuţie aproape
atingând sadismul. Şoferul de taxi am fost eu, sau mai bine
zis prepusul meu, m-a privit triumfător. După amiaza de
12 martie era zi liberă pentru mine. Am un om aici, român
din Peştera, care nu o dată mi-a închiriat hârbul lui, ca să
fac diverse plimbări, pe vremea când nu aveam Adlerul. Un
băiat care nu obişnuieşte să pună întrebări superflue, şi
care m-a servit întotdeauna ca pe propriu-i frate. Ne-am
potrivit ceasurile, eu şi căpitanul, la secundă şi am
declanşat operaţiunea. Fix la 6 şi jumătate, el a coborât în
holul hotelului, cred că şi-a calculat şi paşii pe scări. A
cerut un taximetru să-l ducă la gară. Portarul a ieşit afară,
omul de la Peştera i-a venit înainte. Eu eram vizavi, într-o
cabină telefonică, ai văzut-o, sunt sigur, ieşind din hotel şi
dumneata… pe trotuarul opus, lângă un kiosc cu ziare. În
momentul când l-am văzut pe căpitan îndreptându-se spre
taxi, am format numărul hotelului. Căpitanul mă vedea şi
el din taximetru, înţelegi că, dacă aş fi întârziat cu apelul
telefonic, ar fi aşteptat în maşină să-l cheme de la hotel: ca-
n filme. Portarul a revenit afară, şi eu am închis. Savciuc a
intrat din nou în hotel, iar taximetrul m-a cules imediat
după colţ.
— Să-ţi ţii gura, am spus. Totul a fost să le jucăm o festă
nemţilor.
76
— N-aveţi grijă, mi-a spus acest admirabil compatriot. Şi
nici n-am avut. El şi-a văzut de drum, iar eu am intrat la
cafeul Esplanade, unde am jucat liniştit, singur, preţ de o
jumătate de oră, carambolaj. Ca să-mi creez un eventual
alibi. Cu Savciuc m-am întâlnit la 8. În hotel, toţi fuseseră
deosebit de afectaţi de neplăcuta întâmplare cu dispariţia
servietei. Gerantul a şi întrebat portarul dacă n-a reţinut
numărul taximetruiui. Nu-l reţinuse, nu reţinuse nici
maşina: dacă şi-ar fi aruncat ochii pe geam, ar fi zărit-o
aşteptând în rând cu alte două-trei taxiuri, în faţa intrării
hotelului, căci şi şoferul meu se aşezase acolo, citind un
ziar şi părând că stă de ore întregi în acel loc. La 9 şi câteva
minute, eram pe Vitoşa: nu pe drumul pe care am fost noi,
pe o potecă de excursionişti. L-am lăsat să se ducă singur
la întâlnire, eu m-am ascuns în apropiere. După alte câteva
minute, am auzit o exclamaţie înăbuşită, o scurtă pauză,
apoi căpitanul a venit alergând la locul tufărit unde mă
ascunsesem, ca să-i pot sări în ajutor imediat ce mi-ar fi
dat de înţeles că are nevoie de ajutorul meu.
— Ar fi nimerit să ne retragem, mi-a spus precipitat. Se
petrece un lucru neobişnuit… omul e mort! Ţeapăn,
împuşcat în cap.
Era o chestie. Căzusem în cursă. Am vrut să fugim: prea
târziu. Din întuneric au răsărit nişte siluete, ne-au
înconjurat. Civili. Ce mai vorbă-lungă, căpitane, în
următoarele secunde s-a consumat un final a la Dumas,
nu te deranjează că-ţi citez scriitori disparaţi ca gen şi
inspiraţie. Partizani, în frunte cu un rus, paraşutat din
greşală în Bulgaria, în loc de munţii lui Tito. Ei îl
omorâseră pe neamţ, căci neamţ era: Geheimstadtpolizei.
Ca să înţelegi ce s-a petrecut nici zece minute după asta,
nu-i greu deloc, mai ales pentru o minte ca a dumitale.
Rusul ne-a felicitat, bulgarii şi-au dat bucuroşi coate, şi ne-
am pus pe treabă. Sus pe Vitoşa, un reflector german se
rotea lent, brăzdând cerul mereu în acelaşi loc, iar noi, sub
el, am substituit persoanele. Partizanii, rusul şi căpitanul
77
Savciuc au plecat împreună în pădure, şi eu, singur, în jos.
A doua zi, am fost chemat să-l recunosc pe căpitan la
morgă şi l-am recunoscut… bietul: se împuşcase cu
calibrul 9 lung, teribilă devastare, calibru de mitralieră. În
momentul când aţi transportat cadavrul în ţară, a apărut
hauptmann von Kopplitz. Iar în momentul când ai apărut şi
dumneata, a apărut Herr Kapitän-Flieger Gerhardt
Heinlein. Asta-i tot. Şi acum, într-o neliniştită stare
sufletească, îţi aştept întrebările. Sau, şi-a privit unghiile,
poate nu mai este cazul să mi le pui?
— Nu vi le mai pun, mi-am muşcat buzele. Sau am să vă
pun doar două întrebări, în loc de trei cât îmi propusesem.
Să jucăm cu toate cărţile pe faţă, domnule maior. Sunteţi
patriot.
— Este una din întrebări? Tonul dumitale n-a fost
interogativ.
— Am să-l schimb: a doua relatare a aceluiaşi fapt mi-aţi
făcut-o în această calitate, de patriot?
— Nu înţeleg.
— Luptăm şi acţionăm cu toţii pentru binele ţării
noastre. Pe faţă, subteran, nu mai are importanţă. De ce
nu mi-aţi spus de la început povestea asta?
— Uşurel. Sosirea dumitale a fost imediat avizată,
dovadă persoanele care şi-au făcut apariţia în restaurantul
hotelului, bând bere brună şi mâncând alune prăjite, cu
ochii pironiţi pe pulpele Schakiei Herner – Karin cea cu
voce de aur. S-ar fi putut, a oftat o părere, s-ar fi putut ca
lucrurile să se petreacă şi altfel: să fii înhăţat de cum ai
sosit. Nu ştiu, vorbesc şi eu. N-ar fi primul caz, şi nu
vorbesc de mijloacele Karinei sau ale lui von Kopplitz, ci de
ale altora care ar fi pus mâna pe dumneata… cât poate să
dureze tăria fizică a unui om, căpitane? Cât? Ce ai fi putut
spune într-un asemenea prilej? Exact ceea ce ştiai, adică
povestea sinuciderii cauzată de volatilizarea servietei. Dacă
Kopplitz & compania miros totuşi ceva dubios, nu se poate
să nu le pară bine că le-a fost anihilat un concurent
78
crescut în spiritul faimosului Gestapo, care vrea să lucreze
paralel cu Abwehr-ul şi insinuează pe lângă Hitler
defăimările de rigoare la adresa celor conduşi de amiralul
Canaris. Rusul de pe Vitoşa l-a luat sub aripa lui
ocrotitoare pe camaradul dumitale. Indiferent de orientare,
sper ca acesta din urmă să fi ajuns la Cairo. Dar asta s-ar
putea s-o ştie şi grupul Kopplitz. Rememorează-ţi zilele
scurse aici, şi ai să vezi că te-am acoperit bine. Chiar de s-
au alarmat, până în prezent n-au ce să-ţi impute. Că te-au
văzut stând cu mine la masă? Cu căpitanul Savciuc nu m-
au văzut.
— Ne-au văzut în schimb cu Odette. E a doua întrebare.
— Bine-nţeles că s-au luat după ea. Mi se pare că
dumneata trebuie să te întorci în ţară, şi-a privit iar
unghiile. Cei de acolo or să-ţi vorbească de Odette cu
amănunte. A treia întrebare nu vrei să mi-o pui?
Am ezitat. În fond… de ce nu?
— Şi dumneavoastră? m-am uitat drept în ochii lui.
— Un artilerist solitar, asta sunt eu, dragul meu. Un
maior artilerist, iubitor de păsări, flori şi animale. Şi român
pe deasupra. Biografia-i cam sumară, dar e o biografie. Nu
găseşti?
Nu găseam, m-am abţinut să i-o spun, însă.
— Dacă mă înhaţă acum, vorba dumneavoastră, am
două poveşti de relatat.
— Sper să nu fii înhăţat, a dat din umeri. Pentru binele
nostru al tuturor. Şi lui Dumnezeu i-ar părea rău, mă refer
la Dumnezeul românilor, precis i-ar părea rău să fii
înhăţat. Îţi propun să părăseşti hotelul fără tapaj, mă ocup
eu de rest: te duc cu maşina până la Dunăre. Plecăm la
noapte.
Derutant stil. Nu mi-am mai bătut capul să-l întreb şi de
unde ştia că mă reîntorc la Bucureşti. Povestea asta cu
Savciuc luase un astfel de contur, încât am ştiut precis că
atunci când voi da ochii cu şeful, îmi va fi necesară o
nemaipomenită stăpânire de sine, ca să-i pot suporta
79
căutăturile: cărora le şi vedeam ingenuitatea special
compusă să te scoată din minţi.
80
Cinci sute de kilometri pe nişte şosele într-o stare mai

mult decât deplorabilă, sparte de şenile de tancuri şi
camioane grele, noaptea, plus că trei sferturi din aceşti
kilometri făcuţi pe drumuri secundare, să scurtăm
călătoria, (de la Mezdra, am trecut peste Vit, să ieşim iute
la Plevna): numai unui om ca maiorul Boniş îi putea trece
asta prin cap. Ce i-o fi venit să mă conducă, habar n-am.
Poate să mă vadă dincolo de Dunăre cât mai curând. Şi
avea acelaşi drum de parcurs la întoarcere… ajungea
înapoi mâine după-masă. Nu m-am mai căznit să înţeleg şi,
ca să fiu cât se poate de sincer, mă şi bucuram că
plecasem, în aste trei zile misiunea mea nu se arătase a fi o
simplă misiune de cercetare, aşa cum mă aşteptam, ci ceva
infinit mai complicat, pentru care nici măcar instrucţiuni
ca lumea nu primisem. Treabă românească. Chiar grefată
pe un suflet de Harry Piel, cum spunea şeful că port în
pieptu-mi de aramă, tot treabă încâlcită rămânea povestea
asta a lui Savciuc; plecasem bou şi mă-ntorceam vacă.
Amândouă variantele cazului păreau neverosimile, deşi
încercam să mă conving că a doua variantă era cea
verosimilă… la naiba, eram tare plictisit! Nesatisfăcut, cum
să spun. Mi se pomenise de von Kopplitz, de von
Bentivegni, de alţii… şi din toate acestea mă alesesem cu
două nopţi dormite într-alt pat decât al meu, cu o
atmosferă plină de semne de întrebare, cu jumătăţi de
discuţii şi adevăruri, ba nu… tot mă alesesem cu ceva: cu o
cravată adevărată, în dungi inverse. Chipul Odettei mi-a
apărut dintr-o dată în dosul parbrizului, privindu-mă
81
veselă cu ochii ei de tătăroaică, daţi cu bleu pe pleoape. „A
rividerci, comandante.” Iar eu mi-am închis ochii personali
– fără bleu şi destul de obosiţi – ca să dorm şi să n-o mai
văd. M-am trezit după un timp, fiindcă maşina oprise. Cât
dormisem? Maiorul se dase jos şi fuma, sprijinit de una din
aripi.
— Ce s-a întâmplat?
— Avem bariera lăsată.
Am coborât şi eu. Se auzea un tren venind. Noaptea
mirosea a pământ ud, proaspăt răscolit. Mirosea a
primăvară şi a frunze. Trenul a trecut prin faţa noastră,
într-o fulgerare rapidă de ferestre palide, şi bariera s-a
ridicat încet şi scârţâind.
— Trenul dumitale, a spus maiorul, zvârlind ţigara. Peste
zece minute opreşte la Plevna. Oprim şi noi, să luăm
benzină. E o staţie deschisă toată noaptea.
— Ne întrecem cu el? m-am întins lung, în noaptea
plăcută.
— A plecat înaintea noastră cu o jumătate de oră din
Sofia, mi-a răspuns nepăsător. Dar dumneata ai dormit. La
Plevna să nu dormi, să te gândeşti la Peneş Curcanul şi la
urmaşii lui gonind în bezna adâncă.
Tonul lui era un ton să te zgârii pe ochi, auzindu-l. Ne-
am continuat drumul. N-am prea vorbit. Maiorul conducea
ca un şofer al diavolului, mă mir că tărtăneaţa în care ne
aflam nu se desfăcea în bucăţi, sărind peste pietre şi
hârtoape. La 3 (o performanţă, indiscutabil), eram în Ruse.
Despărţirea noastră n-a avut nimic patetic în ea. Trenul nu
sosise încă.
— Şi totuşi… cam care a fost raţiunea dumneavoastră să
mă conduceţi cu maşina la Dunăre, nu m-am putut
stăpâni să nu-l întreb.
— E primăvară, căpitane. Am simţit şi eu nevoia dorului-
de-ducă, fie şi noaptea, fie şi pe şosele proaste. Dumneata
şi camarazii dumitale sunteţi nişte oameni fericiţi: aveţi
82
misiuni, călătoriţi prin ţări străine. Eu văd cerurile prin
fereastra biroului meu… şi e atât de mică această fereastră!
— Un dor-de-ducă de o mie de kilometri e o chestie!
— Este. A întors capul: trenul intra în staţie. Stă peste o
jumătate de oră aici. Te las.
Mi-a întins mâna, zâmbind. M-am pomenit, nu ştiu de
ce, strângându-i-o cu putere. A remarcat. S-a uitat o clipă
la mine, într-un anume fel.
— Drum bun… şi încântat de cunoştinţă. Mă-ndoiesc că
am fost o gazdă folositoare; dacă n-am fost, dumneata, ca
un bun şi drept iubitor de oameni, ai să treci cu vederea.
Numai bine.
În jur de 6 dimineaţa, mă dam jos în gara Filaret.
Furasem o oră de somn şi în tren, şi încă îmi venea să
dorm, totuşi am tăiat prin parcul Carol, să mă dezmorţesc.
De la baracamentele germane din spatele mormântului
eroului necunoscut, se auzeau tropăituri de bocanci şi un
fluier cadenţat. Băieţii ieşiseră la „înviorare”. Se treziseră şi
păsările şi ciripeau prin frunzişuri de mai mare dragul. O
barcă desprinsă noaptea de la debarcader se rotea lent în
mijlocul lacului. Aerul rece mi-a umplut plămânii. N-am
mai căutat niciun taxi, am mers pe jos spre Sfântu
Gheorghe. În piaţeta lupoaicei, m-am oprit să-mi aprind o
ţigară, chiar lângă soclul statuii.
— Dă-mi şi mie.
Un fluturaş de noapte, cam veştejit şi şleampăt, mi-a
surâs profesional, ivit naiba ştie de unde. Poate stase
ascuns după soclu. I-am întins pachetul cu ţigări.
— Foc îţi ceream, am ţigări. Da’ dacă fumezi d-astea
bune, nu refuz niciodată.
A luat trei Camel, una şi-a vârât-o în gura cu fardul
şters, pe celelalte două în poşetă.
— Stau aproape. Am şi irigator cu trei viteze şi marşalier,
şi-a accentuat surâsul. Ce zici, puişor? Şi p-ormă facem
nani.
83
— Cam devreme ai luat-o cu colindu’. Aşteaptă baremi
zece mai.
— Du-te dracului.
Mi-a întors spatele şi s-a depărtat. Îi atârnau ciorapii, iar
jambirbocul subţirel de pe umeri nu părea s-o apere
îndestul de răcoarea pătrunzătoare a dimineţii. După trei
paşi s-a întors şi mi-a zvârlit cu demnitate:
— Şi mai pupă-mă şi-n… ştii?
Ei da, ajunsesem acasă. Am început să râd. Şi totuşi, ce
bine era acasă: baremi puteai vorbi româneşte cât voiai. N-
am rezistat să merg pe jos până la Foişoru-de-foc, cu valiza
în mână, m-am suit într-un autobuz. La 7 şi jumătate, ras,
duşat, cu ferestrele deschise spre mica grădină din spatele
casei, mi-am făcut o cafea şi am aruncat o ochire fugară
prin ziarele aduse de poştă în lipsa mea… pline de aiureli,
de fraze emfatice şi de avertismente patriotice. Încercuirea
şi zdrobirea diviziilor germano-române de pe Bugul inferior
era urmată de o nesfârşită listă de cruci negre la pagina
ferparelor – bieţii, bieţii băieţi. Bombardamentele asupra
Germaniei continuau la acelaşi mod masiv. Şi de ce o fi
refuzând Irlanda să rupă relaţiile cu Axa? Eamon de Valera
nu-şi dezminţea sângele încăpăţânat şi potrivnic inoculării
cu hemoglobina englezească. Presiunea rusească în
Crimeea atinsese apogeul, ştirile din sectorul Kerci,
Simferopol, Eupatoria nu erau deloc încurajatoare. O
nebunie să-ncerci să te mai agăţi de istmul Perekop. Şi la
Odessa pluteau nori grei. Am zvârlit ziarele. Vrând să-mi
aprind o ţigară, am constatat că „fetiţa” cu irigator de la
lupoaică mi le luase pe ultimele din pachet… o clipă, i-am
revăzut surâsul şi ciorapii atârnând. Ar fi fost o chestie să
mă duc cu ea şi p-ormă să facem nani: într-o cameră
sordidă cu lighean şi cană de tablă, mirosind a parfum de
garoafe şi a mâncare sleită pe funduri de reşouri – ei,
Doamne! Era şi asta o viaţă, poate înainte de război purta
un portjartier ca lumea şi o frecventau domni bine, de la
administraţia financiară sau poştă. M-am îmbrăcat în
84
uniformă şi am plecat să-l văd pe şef. L-am văzut cum am
sosit.
— Te ascult, mi-a spus fără nicio curiozitate în voce, şi
imediat a luat de pe birou coupe-papier-ul cu mâner în
formă de picior de căprioară şi a început să se joace cu el
între degete, fără să se uite la mine. Când am terminat, a
lăsat cuţitaşul şi şi-a încrucişat braţele la piept. Tot fără să
se uite la mine.
— Cum s-ar spune, a fost un voiaj destul de instructiv.
Te-ai împăcat bine cu Boniş. Şi pe urmă, fără niciun fel de
tranziţie: Nu-mi place povestea asta cu partizanii şi cu
rusul, picaţi exact la momentul oportun… adică la
momentul neoportun, înţelegi?
Vorbea uitându-se cu multă atenţie la mânerul
cuţitaşului. I-a şi scrijelit din vârful unghiei o pată.
— …N-aş fi crezut ca muştele să păteze şi argintul.
Scârboase lighioane. Un rus paraşutat din duhul-sfânt, un
român cu nume de rutean… nu ţi-a atras în mod deosebit
atenţia? Poate ar fi trebuit să mai rămâi acolo.
Nu-mi pomenea nimic de Odette, de Kopplitz sau
Heinlein. Mă ascultase jucându-se cu cuţitaşul ăla stupid
tot timpul. Nu făcuse o remarcă. Părea însă preocupat.
— Trebuia să-mi spuneţi că am fost trimis ca momeală,
domnule colonel. Şi că dublam pe cineva… sau eram
dublat de cineva.
N-a răspuns. Când m-a privit, ochii lui erau total
inexpresivi.
— Am cam încurcat-o, căpitane, a şoptit. Am crezut că
Heinlein te va aborda direct, la Sofia, de îndată ce te va
vedea. A abordat-o în schimb pe Odette, şi asta a produs
încurcătura: înseamnă că s-a înţeles cu Boniş, cum sper că
te-ai înţeles şi dumneata. Dar noi doream altcumva. S-a
uitat iar cu pasiune la coupe-papier. Dacă Savciuc n-a
ajuns la Cairo – şi am toate motivele să cred că n-a ajuns –
criza de ficat pe care o va face domnul mareşal (azi îi
85
spunea „domnul”, cam scârbit) o să aibă repercusiuni şi
asupra noastră.
Am vrut să casc gura, dar şeful s-a ridicat în picioare,
aşa că m-am ridicat şi eu, fără s-o mai casc.
— Îţi ordon să-ţi laşi mustaţă. La revedere.
Am ieşit din biroul lui cu o figură de zile mari.
Câteva zile nu l-am văzut pe şef. În tot acest timp am
întors călătoria mea la Sofia pe o parte şi alta; dar curând
nu m-a mai preocupat s-o frământ în gol, mai ales că şeful
îmi dase de înţeles că rolul meu se terminase, odată cu
revenirea în ţară. Pe Boniş îl cam dibuisem eu, dar pe
Odette nu prea. Şi ce curios: de câte ori mă gândeam la ea,
şi mărturisesc că mai mult mă gândeam la ea, simţeam o
ciudată zvâcnitură în inimă… la dracu’, nu m-oi fi
îndrăgostit de tătăroaica asta învăluită în parfum amărui
şi-n mistere? Era şi ea de a noastră?… zău de nu-mi părea
rău să fi fost aşa, lua-l-ar naiba de război. Că în timp de
pace ar fi fost o profesoară iubită de colegi şi elevi, şi de
alţii, nu-i aşa? Pe 29 martie şeful m-a chemat la el.
— Nu ţi-ai lăsat mustaţă.
— Am crezut că glumiţi.
— Am mutra unuia care te face să crezi asta? Stai jos. O
să fiu cât se poate de scurt. Mă gândesc c-ar fi bine să-ţi iei
un concediu, să zicem o lună, o lună şi ceva.
M-am uitat lung la el.
— Nu simt nevoia de concediu, domnule colonel,
— O simţim noi, mi-a răspuns un pic nerăbdător. Am să-
ţi explic mai târziu cum şi de ce.
— De ce nu-mi explicaţi acum?
— Îţi ordon să pleci în concediu, a ridicat tonul. Ce
dumnezeu, nu pricepi? Ieri am primit un avertisment din
partea… ştii dumneata a cui, nu-i nevoie şi să-ţi precizez
persoana. E corect să te avertizez la rându-mi că Savciuc
nu s-a întâlnit cu niciun fel de agent englez, cu partizani:
mortul era englez, iar rusul era neamţ. Agentul lui Kopplitz.
Am fost lucraţi în foi de viţă.
86
— Şi unde-i acum Savciuc?
— Cine ştie, a înălţat din umeri. La ei, dat pe mâna
bulgarilor. Maiorul e în pom, suntem cu toţii. Nemţii
întreabă ce-i cu chestia asta, a fost neplăcut să fim
întrebaţi la rându-ne.
A cotrobăit în sertarul biroului şi mi-a întins o fotografie
de dimensiuni reduse: eu, din profil, uitându-mă pe
geamul din holul hotelului în care stasem la Sofia.
Interesant profil, îmi dam seama întâia oară ce interesant
profil aveam, chiar fotografiat într-o ţară străină.
— …Probabil că nu e singura pe care ţi-au făcut-o acolo.
Mi-am adus aminte că şi la masa cu maiorul în
restaurant, şi la cea singur cu Odette, un fotograf
ambulant, din aceia care se strecoară în orice loc unde-i
aglomeraţie şi o sursă de câştig, ne zâmbise în ambele
rânduri, ţintindu-ne cu aparatul lui în semn de invitaţie la
un suvenir de neuitat. Dar nu văzusem niciun bliţ clipind,
omul nu păruse să ne fi fotografiat.
— Lasă-ţi mustaţă şi intră în concediu, căpitane. O să ţi-
l antedatez, 1 martie, 10 martie, vedem noi. Fotografia asta
e făcută să circule, o mustaţă, cât de cât, te mai schimbă.
În ceea ce priveşte prezenţa dumitale la Sofia, ne vom
mărgini să ne declinăm competenţa la recunoaşterea unei
poze fără mustaţă.
— Formula mi se pare cam… aiuristică, domnule
colonel. În fine. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc de-a
contele de Monte Cristo. O să mă joc în continuare.
Reprezintă o tărie de caracter, nu? Vă-ntreb, totuşi: şi
maiorul Boniş? Îl lăsăm în pom, şi pe el şi pe Savciuc?
Răceala ochilor lui m-a îngheţat.
— Momentan asta-i situaţia.
— Şi… Odette, am adăogat încet.
— În Odette ne punem toate speranţele, a luat cuţitaşul
de pe birou şi a început să se joace cu el. Absolut toate.
Cum rămâne?
87
— Cu mustaţa? De acord. Cu concediul, lăsaţi-mă să mă
mai gândesc.
— Ah, şi gândeşti, căpitane?
L-aş fi strâns de gât, deşi-mi era foarte drag.
— Nu totdeauna. Uneori nu gândesc mai deloc: las
faptele să gândească în locul meu, l-am citat pe Boniş.
— Perfect, a zâmbit. Văd că maiorul face necontenit
prozeliţi la sistemele lui. Atunci lasă faptele să gândească
pentru dumneata – termen de gândire până la 5 aprilie. La
revedere.
La urma-urmelor, n-aveam cum să discut ordinul
şefului. Nu era pe luatelea sau pe neluatelea, ci numai: pe
luatelea. Cu toată nesiguranţa în care se afla la ora aceea
maiorul, dacă nu cumva se afla în siguranţă, iar
calamburul mental nici măcar nu mă mâhnea, asta era
culmea în care ne cufundase uscăciunea meseriei noastre,
m-am gândit cu un fel de groază la teribilul amuzament,
neapărat încercat de Boniş faţă de atitudinile mele de
anchetator, la Sofia, când în realitate… Sigur că şi Odette,
vorbind cu maiorul, nu putea să aibă decât cuvinte de
laudă la adresa mea. O mică bucurie secretă tot aveam:
deci exista şi a treia variantă în cazul căpitanului Savciuc,
aşa cum îmi imaginasem, din nenorocire, singura
adevărată. Şeful voia să dispar pentru un timp din circuit,
să nu-i dau bătăi de cap. Să dispărem atunci, şi să
îndeplinim voinţa zeilor.
N-a mai fost nevoie s-o şi fac: pe 4 aprilie am întâlnit-o
întâmplător pe Odette şi, o oră după întâlnirea noastră, am
fost îngropaţi amândoi sub dărâmăturile blocului ei,
pulverizat de o mână aeriană americană. Alţi zei, infinit mai
trufaşi şi insesizabili, avuseseră grijă să-l ajute pe şef în
dorinţa lui. Toţi zeii, şi pământeni şi ceilalţi, se ajută al
naibii între ei.
88
10
În dimineaţa zilei de 4 aprilie mă oprisem la vitrinele

librăriei Bucholtz, la începutul pasajului Kretzulescu. Era
devreme, cerul limpede şi un aer de primăvară nespus de
plăcut. La palat, se schimba garda. Soldaţii păşeau rar, în
stilul colegilor lor inamici de la Buckingham. Din spate şi
un pic pieziş, statuia ecvestră a întâiului Hohenzollern
poposit pe aceste binecuvântate plaiuri valahe îmi pironea
din ochii lui de bronz spatele uniformei. Câţiva porumbei
păşeau dând din cap în jurul statuii. Poate d-asta m-am
gândit la Boniş, văzând porumbeii: aveau aceeaşi culoare
cu cei de la Sofia… ce depărtate mi se păreau întâmplările
de acolo. Oamenii căzuţi rămâneau căzuţi, nimeni n-avea
interes să-şi mai aducă aminte de ei. Afară de aceia care le
provocaseră căderea, bineînţeles. La Bucholtz, apăruse
ultimul volum din Meyers Lexikon, al 12-lea, Atlasband.
Nemţii scoteau nişte cărţi foarte bune, mai ales tehnice şi
de artă, ce-i al lor e al lor. Am intrat în librărie, să răsfoiesc
atlasul, sub privirile posomorâte ale lui Hitler şi Antonescu
agăţaţi pe peretele din faţa mea. Am răsfoit şi alte cărţi şi
am ieşit: prea scumpe, cu toate că meritau banii. Ce am
mai făcut…? Am băut un pahar cu vermut la Café de la
Paix (oare când o veni pacea tot aşa o să se numească, sau
patronul o să-i schimbe denumirea?) în faţa Cercului
Militar m-am întâlnit cu un fost camarad de promoţie,
întors de pe front. Scăpase la Dalnic, scăpase la cotul
Donului. Scăpase şi din Crimeea, dar fără o mână. Totuşi
era vesel şi vorbăreţ. „Auzi”, mi-a spus gesticulând cu
mâna rămasă, stângă, „zice că la ocuparea Parisului (aici s-
89
a uitat iute în jur şi a coborât tonul), Hitler a făcut o vizită
în oraş. Însoţit de suită a intrat într-o cafenea, să vază cum
se distrează franţujii în orele libere. Toţi din cafenea s-au
ridicat în picioare şi au zbierat: Heil! Doar la o masă, doi
tipi, îmbrăcaţi la fel, cu aceleaşi meloane negre pe cap, cu
aceleaşi umbrele puse pe scaune, cu aceleaşi mustăţi, şi-
au văzut mai departe de citirea ziarului, nu s-au ridicat şi
n-au zbierat. Hitler a văzut, a văzut şi suita. Un ofiţer a
alergat trap la masa celor doi. «N-aţi observat cine a intrat
în cafenea?» Tipii s-au uitat la Hitler, apoi la ofiţer. «Ba da.»
«Nu vă spune nimic figura domnului care a intrat?» Tipii s-
au uitat iar la Hitler. «Parcă», a şovăit unul din ei. «Da, da,
am mai văzut-o undeva… în ziare, sau într-o carte», a spus
şi celălalt. «Este Führer-ul», s-a făcut vânăt ofiţerul. «Adolf
Hitler!» a urlat. «Scuzaţi», au spus tipii, «scuzaţi că nu l-am
recunoscut, dar noi suntem din Intelligence Service». Nu e
bună? Ei, te las, dragă. Cu bine – şi s-avem toţi noroc. Mă
duc să-mi fac manichiura… ştii ce e nostim? Că nu plătesc
jumătate, ci tot preţu’ întreg!” S-a depărtat repede, la fel de
vesel… dar de ce-mi spusese chestia asta idioată? Pentru
că ştia că…? Am traversat absent Calea Victoriei.
— Îndrăgostit, căpitane?
Vocea sonoră m-a făcut să tresar: trecusem pe lângă un
splendid colonel din cavalerie, fără să-l salut. Spre diferenţă
de tipii din IS ai camaradului meu, eu chiar nu-l văzusem.
— …Fruntea sus, ochii la cer şi-n patru!
M-a depăşit în sens invers, cu cozorocul lui à la fonfé
neregulamentar, cu cizmele cu rozetă (să nu le-ncalţe pe
dos), sclipind în soare, călcând apăsat ca la o inspecţie de
regiment. În ceea ce priveşte ultima frază, pentru orele care
au urmat i-a fost gura de-a dreptul aurită. M-am dus la
magazinul Mischonzniky să cumpăr discuri. Poate singura
pasiune solidă şi nedezminţită ce-o aveam încă din liceul
militar: Bach, Brahma, Grieg, Sibelius. În ultimul timp,
redescoperisem muzica preclasică şi farmecul clavecinului,
al gavotelor şi alemanelor. Unul din vânzători mă cunoştea:
90
un evreu în vârstă, „rechiziţionat” pe loc, putând să lucreze
dimineţile în meserie, dar cu o leafă de nimica toată; bună
şi asta, în loc să fie într-un lagăr de muncă forţată.
— Nicio noutate, domnule căpitan, mi-a spus dezolat.
Muzică de dans, în schimb, câtă vreţi. Ce se mai dansează,
ce se mai dansează pe la noi.
Mă privea cu ochi de câine bătut. Înainte de
„românizare”, conducea un raion asemănător, la Galeries
Lafayette, de acolo îl ştiam.
— Nu vreţi să ascultaţi o imprimare a Mariei Tănase,
Busuiocul, în franţuzeşte?
Nu voiam, totuşi l-am lăsat să pună placa. În timp ce
ascultam, în magazin a intrat un maior neamţ din
Geniewaffe19. Mi-a răspuns cât se poate de corect la salut
şi s-a apucat să se uite la rafturile cu plăci. A rămas la un
moment dat cu capul uşor plecat înainte, ascultând discul
Mariei Tănase.
— Sehr interessant, a zis după ce s-a oprit pick-up-ul.
Sehr, sehr interessant, Maria Tanass, nicht war? Ein
fröhlichen Volkslied20.
A cerut să-i împacheteze placa, a mai luat Tauber, în
Zigeuner Baron, şi un disc mare cu Debussy. I-a spus
câteva cuvinte glumeţe vânzătorului, pe când îi împacheta
şi restul de plăci. Desigur nu ştia că era ein vermischten
Jude21, din cei pe care compatrioţii lui îi căsăpeau pe
capete, îi căsăpiseră şi cu două săptămâni în urmă la
Râbniţa. Şi-a aprins o ţigară de foi. În magazin nu era
permis să se fumeze. Vânzătorul s-a ferit să-i atragă
atenţia. Maiorul mi-a oferit şi mie cu amabilitate un
trabuko. L-am refuzat la fel de amabil. A înălţat din umeri.
— … Kein Gift, Kamerad. Amerikanischen Tabak. Sehr,
sehr gut.22
19
Geniu.
20
Foarte interesant, Maria Tănase, nu-i aşa? Un cântec popular vesel.
21
Un evreu impur.
22
Nicio otravă, camarade. Tutun american. Foarte, foarte bun.
91
A plecat nepăsător, cu discurile sub braţ. Vânzătorul m-
a privit iar, cu ochii lui de câine bătut.
— Cain ghieft, a şoptit cu tristeţe. (Pronunţase cuvintele
cu un accent idiş). Tţţ, tţţ. Vedeţi, mi-a arătat pe unul din
rafturi un patefon-jucărie în miniatură, un drăguţ „His
master’s voice” cu pâlnie, de tipul „Baby”. Ne-au sosit
recent de la München. O bijuterie, nu găsiţi? Cu plăcile
respective: O wie herrlich, o wie schön, Ein männlein steht
im Walde şi altele. Plăcile au cinci centimetri în diametru.
Când faci astfel de lucruri, când eşti din sângele lui
Beethoven, al lui Cranach şi Thomas Mann, cum poţi să…?
A tăcut, terorizat: vorbise prea mult neîntrebat, şi eu
eram în uniformă, o uniformă pe care coreligionarii lui n-o
purtaseră nicicând în ţara asta, decât cu gradul de soldat,
iar de la dictatura lui Carol al II-lea li se interzisese s-o
poarte şi cu acest grad.
— …Cum poţi să fumezi trabuce americane, asta ai vrut
să spui? l-am privit cu seriozitate, dar el n-a înţeles, şi a
dat afirmativ, timorat, din cap. (Gândind, totuşi, în sinea
lui, că eram un neghiob.)
Exact când a dat din cap, m-am uitat prin vitrină, în
stradă, să nu-i mai văd ochii şi exact atunci, prin faţa
vitrinei trecea Odette: cu bascul de şcolăriţă dat pe ceafa
tunsă băieţeşte. În pantaloni şi un trois-quart roşu, cu
carouri mari. Ei… păsărică se reîntorsese la cuib.
— Mai trec pe la dumneata, i-am spus vânzătorului şi
am ieşit repede afară.
Am zărit-o mergând grăbită prin mulţime, spre statuia
Brătianu. Am grăbit şi eu pasul, dar la staţia de la Colţea,
a traversat brusc printre două tramvaie, pe celălalt trotoar.
A trebuit să aştept. Când am ajuns în staţie, trois-quart-ul
roşu în carouri dispăruse, câteva secunde după, a urmat o
aiureală de nedescris: furgonete ale crucii-roşii, câteva
maşini de pompieri, balăngi stridente şi militari cu
brasarde la braţ au inundat străzile. A sunat alarma
aeriană. Lumea se-mprăştia spre adăposturi. Tramvaiele s-
92
au oprit. În staţie, nu mai rămăsesem decât eu şi un tip
plictisit, aşezat pe un vas de WC cu capacul lăsat: probabil
nu găsise un taximetru să şi-l transporte, sau voia să-l
transporte cu tramvaiul; ca să nu stea în picioare, se
aşezase comod pe el – şi acum fixa inexpresiv caldarâmul
plin de agitaţie dinaintea lui, complet nepăsător la tot ce se
petrecea în jur. Cum îl vedeam din profil, părea că stă chiar
pe closet, la aer liber, deşi celebrul pissoir de pe trotoarul
Colţei era la doi paşi de el, în spate. Un sergent din
formaţiile AP-ului a patinat din ţintele bocancilor lângă
umărul meu.
— Să trăiţi! Intraţi în adăpost, don căpitan, ezerciţiu dă
apărare pasivă!
— Ţine mult?
— Pân’dă ordin don colonel să înceteze, şi
dumneavoastră trebe să intraţi la adăpost, numa’ forfoteşte
nima pă stradă! S-a repezit ca un uliu la tipul de pe closet:
Şi tu ce stai pă latrină? Intră-n adăpost! Ce-i debandarea
asta?
Bulevardul se făcuse pustiu. Am trecut spre trotoarul
Universităţii. În mijlocul bulevardului, o maşină militară cu
un sublocotenent agăţat pe scară, mi-a tăiat drumul,
frânând brusc… drace, era cât p-aci să mă ia în bot. Un
maior gras de la antiaeriană a scos capul prin portiera
opusă şoferului. Sublocotenentul sta pe scara din dreptul
acestuia. Se uita la mine peste capotă, batjocoritor. Am
scos ţigara din gură – o aprinsesem în timpul traversării
bulevardului, ba nu lipsise mult s-o şi înghit, evitând
maşina.
— …De ce nu vă conformaţi ordinelor, domnule căpitan?
Maiorul mi-a fixat cu curiozitate petliţele de la gulerul
trenciului. Toată lumea la adăpost, inclusiv militarii…
tocmai noi nu dăm exemplu? Cunoaşteţi circularele
comandamentului. Vă daţi în spectacol cu civilii, şi-a
strâmbat buzele roşii.
93
Aveam un permis special, care prevedea că posesorul lui
poate să nu se conformeze circularelor. I l-am întins,
tocmai pentru ca civilii, acum ascunşi sub pământ, să nu
vadă spectacolul ce se petrecea deasupra lor. Nu i-a
deschis decât prima pagină şi l-a închis imediat, la en-tête-
ul MStM.
— Oricum, ţigara aţi putea s-o zvârliţi, mi-a spus scurt,
înapoindu-mi permisul. Ţigările sunt strict interzise pe
timpul alarmelor. Dă-i bătaie, s-a răsucit spre şofer, şi
maşinuţa a ţâşnit cu un salt.
Nici maiorul şi nici sublocotenentul de pe scară nu m-au
salutat, şi eram extrem de mâhnit din pricina asta.
Amerikanisch Tabak, mi-au venit în minte vorbele celuilalt
maior, din magazinul Mischonzniky. Sehr, sehr gut,
Kamerad. Nu bun: foarte bun, genistule amator de Maria
Tanass şi de Richard Tauber. Am tras un fum straşnic din
ţigara mea Camel, care efectiv era din tutun american şi
interzisă pe timpul exerciţiilor de apărare pasivă şi la
alarme veritabile. Totuşi am intrat în adăpostul din
subsolurile Arhitecturii, nici aşa nu mă puteam plimba ca
vodă-prin-lobodă, într-un oraş total pustiu, cu permisul
ţinut ridicat în mână, să fie văzut de departe la fiecare colţ
de stradă.
Adăpostul era arhiplin, şi fundul lui, slab luminat de
câteva becuri chioare, populat cu studenţii coborâţi de la
planşete, să se joace de-a războiul. Domnea acolo o veselie
de nedescris, jucau bâza, cântau:
Trageţi la pompe,
Haznaua s-o golim,
Şi cui nu-i place
Să ne pupe unde ştim.
— Gura, derbedeilor! a tunat o voce din faţă, acolo unde
se adunaseră pietoni de pe stradă. Pe maidane zbenguiţi-
vă, nu aici! Nu vă e ruşine? Taţii şi fraţii voştri mor pe front
şi voi vă ţineţi de porcării! Mâine-poimâine o să vă duceţi şi
94
voi acolo şi o să muriţi aiurea-n-tramvai, fără măcar să ştiţi
de ce!
S-a lăsat o tăcere. Scurtă, de altfel, fiindcă fundul
adăpostului s-a agitat şi s-a auzit o voce groasă:
— Sssst… duşmanul ascultă!
Sâsâitul prelungit al colegilor vocii ameninţa să nu se
mai sfârşească. Cei din adăpost râdeau sau stau detaşaţi
de ceilalţi. Se împărţiseră în două tabere. Unii erau
revoltaţi, alţii interveneau îngăduitori:
— Ei, tinereţe, dom’le, ce să-i faci? Curând, o să le
albească şi lor oasele prin stepele bolşevicilor, cum a zis
dânsul… până-atunci să-şi trăiască viaţa, că una au, una
avem cu toţii.
— Tocmai, a intervenit un chel cu ochelari. Să nu şi-o
risipească în prostii. Trăim vremuri grele, nu-i momentul
să facem pe malagambiştii. Ce profesori or fi având, de nu
le spune lucrurile astea, mă mir. Pe vremea mea era altfel.
Da’ – cinstiţi să fim – şi timpurile s-a schimbat. Prea multe
cozi, cartele, oprelişti. Prea mulţi morţi. O mai ţine?
Nimeni nu i-a răspuns. Chelul a zâmbit cu fineţe:
— Exerciţiu. Că la el mă refeream.
L-am admirat în ghid, cum o întorsese.
— Gata, a zis careva: într-adevăr, se auzeau sirenele
lungi de încetare.
Am ieşit cu toţii din adăpost. Afară, vacarmul era în toi:
se reluase circulaţia, şirurile de tramvaie oprite clopoţeau
exasperant… Şi Odette? Unde era dulcea mea Odette
revenită de peste graniţele sudice? Cu căpşorul ei nostim şi
bereta de şcolăriţă la Notre-Dame? Am sunat-o acasă, de la
un telefon public. N-a răspuns. Am mai sunat-o de două
ori de la mine din birou, unde mă dusesem să-i raportez
şefului că mi-am lăsat mustaţă, dar şeful era plecat. A
doua oară i-am auzit vocea:
— Da…?
Am închis imediat: de fapt voiam să mă conving că este
acasă. M-am dus la ea. Nu ştiu dacă a fost mirată,
95
văzându-mă; în orice caz n-a arătat. Tonul ei părea
contrariat:
— Ah, dumneata erai… intră, te rog.
— Aşteptai pe altcineva? i-am spus intrând. (Şi când o
vizitasem înainte de plecarea în Bulgaria, tot aşa îmi
vorbise, aproape cu aceleaşi cuvinte. Dar poate avea ea o
formulă stereotipă de întâmpinare a oaspeţilor.)
Ca şi atunci, garsoniera era foarte aranjată şi plină de
flori: crenguţe de liliac alb. Jaluzelele erau lăsate, o
penumbră plăcută învăluia toate, mărind şi mai mult
mirosul ei ciudat.
— Suntem în ţinută de campanie, m-a privit lung. Ne
impresionezi, căpitane… eşti în uniformă fiindcă ai condus
personal frumosul şi bărbătescul simulacru de exerciţiu
astăzi? Abia am reuşit să ajung acasă.
A rămas rezemată de tocul uşii, continuând să mă
privească. Ochii ei prelungi, de astă dată nepictaţi,
ascundeau o mică nelinişte.
— Sunt sigură că dumneata m-ai sunat acum douăzeci
de minute şi ai închis. Mintea mea pribeagă refuză în
continuare să înţeleagă ce ai cu mine. Îţi laşi mustaţă? Te
credeam mai serios.
— Voiam să ştiu ce mai faci. Şi când te-ai întors de la…
mama dumitale.
— Nu trebuia să vii, a spus brusc. N-ai primit…
A tăcut, ascultând. S-a auzit frâna unui automobil. A
trecut repede la fereastră şi s-a uitat prin fantele
întredeschise ale jaluzelei.
— Acum e prea târziu – şi le faci după capul dumitale! Şi
nu e bine, a şoptit. Nu mai contează.
A început să zâmbească, un zâmbet pierit – n-am să-l uit
niciodată. A zâmbit aşa până s-a sunat la uşă.
— Aşează-te în fotoliul ăla, scoate-ţi trenciul, mi-a mai
spus şi s-a dus să deschidă. După trei secunde, în pragul
uşii s-a conturat silueta înaltă a lui Heinlein.
96
Aviatorul s-a uitat la mine fără surprindere. Nu se putea
să nu mă recunoască, poate semiobscuritatea în care ne
aflam să-l fi derutat în primul moment. S-a înclinat uşor,
rămânând în uşă. M-am ridicat în picioare de pe fotoliu.
Lângă umărul aviatorului, s-a strecurat Odette.
— Faceţi prezentările. Ein alter Freund, Kommandant.23
— Es freut mich, Sie zu wiedersehen24, s-a înclinat a doua
oară.
Accentuase pe acest: „să vă revăd”. Deci mă
recunoscuse. Nu ne-am dat mâna. O clipă, s-a lăsat o
tensiune între câteşitrei.
— Nehmen Sie Platz25, l-a invitat Odette pe celălalt
fotoliu. A vrut să ridice jaluzeaua. Heinlein a oprit-o cu un
gest politicos.
— …Stören sich nicht, Madame.26
A ridicat el jaluzeaua. Lumina plină de soare de afară a
inundat brusc camera. Heinlein s-a aşezat iar în fotoliu, a
scos cutia cu cigarillos cafenii, mi-a întins-o. Am scos şi eu
pachetul cu Camel şi i l-am întins în acelaşi gest. A zâmbit
– trebuie să recunosc că avea un zâmbet deschis şi frumos,
descoperindu-i dinţii albi în contrast cu obrazul pârlit de
vânt. I-l remarcasem şi în restaurantul din Sofia.
— A, bruderschaft.
A luat un Camei, am luat şi eu o cigarillos. Odette ne
privea cu aceeaşi căutătură pe amândoi: o căutătură
excesiv de concentrată. Îi oferisem şi ei o ţigară, refuzase
habaneza lui Heinlein. Heinlein ne-a aprins ţigările, a tras
un fum.
— Soldaţii americani primesc în pachetele militare ţigări
Camel. Este o ţigară de genul Naţionalelor dumneavoastră,
a spus deodată în româneşte, cu ochii pironiţi în tavan.
Mult mai bună, natural.
23
Un prieten vechi, comandante.
24
Mă bucur să vă revăd.
25
Ia loc.
26
Nu vă deranjaţi, Madame.
97
A coborât ochii la mine: nişte ochi căprui, puţin cam
apropiaţi. Odette s-a mişcat pa dormeza unde stătea, şi s-a
ridicat.
— Beţi ceva? Vă fac şi o cafea.
Şi ne-a lăsat singuri. Heinlein vorbise perfect, fără accent
şi cu o mare siguranţă.
— Este o mică satisfacţie personală, să fii înconjurat de
oameni care habar n-au că le ştii limba, astfel că pot să
exprime orice sub nasul tău, ferm convinşi că nu înţelegi.
Poţi face sumedenie de experienţe. A zâmbit nepăsător:
Experienţe interesante… sau mai puţin interesante. După
împrejurări, domnule căpitan. Chiar acum, când am venit
încoace, am luat un taxi. Şoferul mai avea pe cineva în
faţă, un cunoscut, un asociat, poate. „Ia-i mai mult”, a zis
tipul. „Fraerul are de unde.” Şi la coborâre i-am dat mai
puţin. „N-am de unde”, am spus în româneşte. „Trece-o în
spiritul amiciţiei fraerilor româno-germani.”
— Mă uluiţi cât de bine vorbiţi româneşte.
— M-am născut aici, mi-a replicat, suflând fumul într-o
parte. La Sibiu, tata era medic acolo. Am părăsit România
în 1933, ne-am repatriat în Reich. În toamna când mi-am
dat bacalaureatul. Cât se poate de explicabil să vorbesc
bine româneşte, e a doua mea limbă paternă, ca să spun
aşa: tata era sas şi mama maghiară. Şcoala am făcut-o
însă la români. Habar n-am de ce, ca să fiu sincer. Poate
fiindcă tocmai se alipise Transilvania la dumneavoastră, şi
tata s-a gândit că nu-i rău să ştii limba majorităţii, saşii
rămânând oricum, tot o minoritate.
— Aţi aşteptat totuşi până în ’33 ca să vă repatriaţi, am
suflat şi eu fumul într-o parte.
— Da, şi-a privit cu atenţie vârful ţigării. Din 1933 în
Reich a venit un om care a dat încredere germanilor în
destinul lor istoric.
Spusese: a dat, la trecut. Până la Stalingrad, poate Hitler
dase. Acum nu mai da, când frontul se-ntorsese şi venea
tăvălug înapoi.
98
— … Misiunea noastră, domnule căpitan, curând… ce se
aude?
Afară sunau din nou sirenele alarma. S-a ridicat în
picioare.
— Altă alarmă-exerciţiu?
S-a apropiat de fereastră. Brusc, geamurile au început
să zăngăne. Un uruit în crescendo, un bâzâit continuu şi
curios făcea să palpite până şi aerul din cameră.
— Flugzeuge.27
Odette a apărut cu tava în mână.
— Ce e?
— De data asta, avioane veritabile, Madame. S-a aşezat
iar în fotoliu şi a schiţat un gest nelămurit. Sunt Boeing-uri
americane. Le cunosc motoarele. Boeing-uri 29, Boeings
twenty-nine, a adăugat zâmbind.
Uitasem că e aviator. Odette pălise. A pus tava cu cafele
şi două păhărele pe măsuţa cu crengi de liliac dintre
fotoliile noastre, ca într-o acţiune mecanică.
Antiaeriana a bubuit într-un şir de grele explozii,
geamurile au zăngănit şi mai tare. Primele bombe au
explodat foarte aproape de noi. Vasul cu liliac de pe măsuţă
s-a răsturnat. Un tablou mi-a căzut pe umăr. Am sărit de
pe fotoliu, am apucat-o pe Odette de braţ.
— Unde-i adăpostul? am strigat.
Se ridicase şi Heinlein, zâmbind mereu.
— … Jetzt…28
Atât l-am mai văzut spunând. Urletul bombei venind
peste noi a redus totul la un soi de pantomimă. Peretele din
faţă s-a depărtat, s-a frânt, podeaua a dispărut ca trasă în
jos de o mână uriaşă şi nevăzută. Ţinând-o pe Odette
încleştată de braţ, în timp ce Heinlein fugea de-a-
ndăratelea odată cu peretele, un ciocan de foc m-a izbit în
piept şi-n creştet şi, într-un vacarm de troznete, ţăndări şi
zgomote halucinante, am fost supt şi eu de golul căscat
27
Avioane.
28
Acum…
99
sub picioare: cu ultima senzaţie conştientă, că Odette mi-a
scăpat din strânsoarea mâinii.
100
PARTEA A DOUA
101
11
27 iunie
De doua zile mă aflu la Poiana-Ţapului, la Elvira şi

bărbatu-său. Mi-au dat camera cu vedere spre munţi: de
două zile, ieşind violeţi din pădurile de brad, Jepii,
Caraimanul, Coştila atât de dragi mie se profilează peste
acoperişurile de tablă şi şiţă, învăluiţi în splendoarea verii,
aici abia-ncepute. Casa Elvirei e pe Zamora, pădurea
coboară până-n livada din spatele casei. Singurul nostru
vecin, de care ne desparte drumul forestier suind prin
spatele castelului Cantacuzino, e păstrăvăria, redusă la
jumătate din bazine. Elvira mi-a spus că împreună cu
venirea mea a venit şi timpul frumos. Din mai, cerul
stătuse mai mult acoperit. Fată bună, Elvira. Şi Valentin e
băiat bun – de Costelo nu mai vorbesc: a crescut un lungan
mare şi voinic, pe 15 şi-a terminat bacalaureatul cu opt
şaptezeci, dar mi-a spus scârbit că nasolu’ de geografie i-a
pus nişte întrebări aiurea, şi i-a scăzut nota fiindcă a zis că
Dantzig este port polonez. Dacă-i da opt în loc de cinci, cât
i-a dat – şi ştia materia, p-onoarea lui de gentilom – ieşea
cu nouă.
— Şi dacă n-ai fi fost obraznic, l-a privit cu severitate
Elvira. Nu uita că pe nasolu ăsta, cum îţi permiţi tu să-i
spui cu neruşinare, îl cunosc şi mi-a fost coleg de facultate.
— Cu atât mai bine pentru el, nu trebuia să umble cu
viclenii, s-a strâmbat nepotu-meu. Ascultă şi tu, Toni.
Dantzig ca Dantzig, dă-l încolo. Mă mai întreabă ce-i
Dobrogea din punct de vedere morfologic… tu ştii?
102
— El nu trebuie să ştie, s-a enervat sor’-mea.
— De ce nu trebuie să ştie? N-a învăţat şi el carte? Nu e
major şi vaccinat?
— Costelo! Sor’-mea s-a supărat de-a binelea şi Valentin
a râs cum râdea el de obicei, doar din buze, cu sunete în
cascadă, adăogând: „Căpitan şi vaccinat”, la care sor’-mea
i-a aruncat una din privirile ei numărul şaişpe.
— …Aflaţi că eu nu am ştiut ce-i Dobrogea din punct de
vedere morfologic, nu ni se vorbise de morfologie la
geografie. Mi-a venit să-i spun că din punct de vedere
morfologic Dobrogea e substantiv – şi încă propriu – da’ m-
am abţinut. Mi-a spus el: „Din punct de vedere morfologic,
Dobrogea este o peninsulă. Ştii de ce, domnule candidat?”
I-am mărturisit cu sinceritate că nu-mi dam seama de ce
este Dobrogea, din punct de vedere morfologic, peninsulă.
Şi chiar nu-mi dam. „Fiindcă este înconjurată la est de
mare, la vest şi nord de Dunăre.” Aşa-i că-i bună? Nu-mi
trecuse prin cap chestia asta, „Şi Moldova ce e din punct de
vedere morfologic?” mă-ntreabă iar. „Peninsulă”, îi
răspund, dacă Dobrogea este, de ce n-ar fi fost şi
Moldova… începusem să pricep chiţibuşul. „Moldova nu
este peninsulă, fiindcă o taie Siretul pe din două.” Quod
erat demonstrandum. Şi mi-a dat cinci.
M-am amuzat teribil. Elvira era în minoritate, se înroşise
şi căuta să se stăpânească. Şi ea este profesoară – de
ştiinţele naturale, la gimnaziul din Sinaia, nu putea tolera
ca breasla să-i fie luată peste picior, fie şi de propriu-i
băiat. M-am uitat bine la ea: tot frumoasă rămăsese, şi se
apropia de patruzeci şi patru de ani. Între mine şi soră-mea
era o diferenţă de unsprezece ani; mai avusesem un frate,
născut trei ani după soră-mea, dar murise la zece ani, de
meningită, în anul când murise tata. Mama se chinuise cu
noi până-n 1939, când murise şi ea, de cancer: tocmai
căpătasem gradul de căpitan… îi părea atât de rău că n-a
avut zile să mă vadă colonel, visul ei, să aibă un băiat
103
colonel. Biata mama – dacă m-ar fi văzut astăzi… Mai bine
că nu m-a văzut.
…Scrisoarea Elvirei. Prin care mă poftea să vin să stau la
ea „cât vreau”, o primisem pe 20, în ziua ieşirii mele din
spital: din ziua de 4 aprilie, murisem aparent de trei ori, şi
tot de atâtea revenisem la viaţă, sub eforturile îndârjite ale
medicilor care ţineau cu orice preţ să mă bucur în
continuare de această fermecătoare viaţă. Treizeci de zile
am tot fost operat. A şaizecea zi mi s-au scos bandajele de
la cap şi ochi, totuşi – ce fericire că nu orbisem. Eram
ciopârţit întreg trupul, din tălpi şi până-n creştet, părul îmi
fusese ars – naiba ştie cum se mai regenerase, se miraseră
şi doctorii, afară de tâmpla dreaptă – pagubă-n ciuperci.
Trăiam, ăsta era esenţialul, mi-a spus colonelul-medic
profesor, când am reuşit să pricep ce mi se vorbeşte – a
patruzecea zi de la scoaterea mea de sub dărâmăturile
blocului Odettei. Aveam douăzeci şi şapte de tăieturi,
coastele fracturate, mi se aplicaseră cincizeci şi opt de
copci, ambele picioare şi mâini staseră cincizeci de zile
prinse în scripeţi, la şoldul stâng mi se introdusese o
legătură de platină, de argint, de plumb, habar n-am.
Jumătate din dinţi rămăseseră printre cărămizi. Cred că mi
s-a returnat sânge în trup prin transfuzii, cât sângele unui
ploton cu efectivul complet: ce bine că purtasem la
încheietura unuia din pumni brăţara mea cu grupa
sangvină, a uşurat mult treaba. Solidă brăţară, ce să spun.
Şi acum când scriu „jurnalul” ăsta (m-am apucat să-l
scriu, doar ca să am impresia că fac şi eu ceva), mă uit la
ea şi tot nu pot înţelege cum de a rămas intactă. Material
bun, oţel cromat. Dar şi materialul meu fusese bun. Asta
mi-a spus-o un locotenent care-mi făcea injecţii
antigangrenoase.
— Aici n-a mai fost vorba de noroc, domnule căpitan. A
fost vorba de constituţia şi temperamentul dumneavoastră
de bolnav. Noi am făcut în cadrul meseriei noastre ce am
putut şi ce am învăţat să facem. Nu e totul. Ca un bolnav
104
să se vindece este nevoie şi ca el să vrea să se vindece, şi
dumneavoastră aţi vrut.
— Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau.
— Organismul a vrut, chiar dacă dumneavoastră n-aţi fi
vrut. Lui să-i mulţumiţi.
I-auzi! Nu i-am mulţumit. Le-am mulţumit doar
medicilor care puneau în libertate un alt Frankenstein. I-
am mulţumit în felul acesta şi unui general în halat alb,
venit la patul meu să vadă minunea.
— Finkelştein-nefinkelştein, zi bogdaproste că vezi iar
soarele, căpitane, mi-a tăiat-o scurt. Câteva mii de morţi n-
or să-l mai vază.
Da. Odette o să-l mai vază? Săptămâni întregi, gândurile
mele nici măcar nu erau gânduri: scântei palide, aprinse şi
stinse imediat, câte un chip încetat, un contur – şi beznă,
beznă adâncă. Auzeam la rare intervale un clinchet, un
glas, dispăreau şi ele. Pe urmă, a fost o zi când am auzit, şi
am şi priceput ce auzeam, înăuntrul trupului ardeam cu
un foc îngrozitor: dar auzeam, sesizam, înţelegeam. Întâia
imagine a fost a peretelui care se depărta odată cu
Heinlein… şi Heinlein fusese acolo, pe când mă prăbuşeam
de mână cu Odette în golul acela sinistru… Am gemut, şi
n-am mai ştiut de mine. Pe urmă, când mi-am revenit, ţin
minte că am spus:
— Apă.
Am simţit o linguriţă la buze: era apă cu cloroform.
— Beţi, am auzit o şoaptă de femeie, nu, nu era vocea
Odettei. Beţi.
Nu vedeam nimic, şi când am cerut apă, m-au atins
nişte cârpe. Am mai auzit o uşă deschizându-se, un apel.
Şi în momentul acela am perceput cu claritate vaerul
sirenelor de alarmă – şi imediat tropot de paşi, chemări, o
agitaţie care îmi răsucea înnebunitor nervii… porneam de-
a-ndoaselea cu gândurile…?
— Rămân eu, domnule maior, am auzit iar vocea de
femeie.
105
— Dumneata şi domnul locotenent. La adăpost, a mai
strigat vocea şi în creier mi-au rămas zvâcnind aceste
cuvinte: la adăpost, la adăpost, adăpost, post, post…
— Nu vă agitaţi, a şoptit vocea de femeie. Nu vă agitaţi.
Nu e nimic.
— Unde sunt?
— La spitalul militar. Oh, nu vă daţi seama ce zi este
pentru noi toţi. Am să mă rog lui Dumnezeu pentru
dumneavoastră şi sufletul dumneavoastră, şi ca să treacă
şi acest pericol de sus, cum au trecut şi altele.
Murmurul vocii ei m-a liniştit. Am adormit. Mult mai
târziu am văzut vocea: sora-maică Clotilde, care în timp de
pace era la Saint-Vincent-de-Paul. O călugăriţă de douăzeci
de ani, palidă şi efilată ca o Madonă. I-am văzut, după ce
mi-au scos bandajul de la cap, pe toţi. Iar când am putut
să mă mişc, m-am dus şi eu la adăpostul spitalului când
veneau avioanele, ca ceilalţi, m-am plimbat binişor prin
curtea plină de pomi. Sora Clotilde mă ajuta. Două luni mi-
a pus plosca, m-a curăţat, m-a spălat cât se putea. M-a
vegheat nopţile şi se ruga pentru mine. Şeful mi-a trimis
felicitări. De Odette şi Heinlein nu ştia nimeni nimic, sau n-
au vrut iniţial să-mi spună. Foarte târziu, mi-a spus
locotenentul cu injecţiile anti-gangrenoase:
— Tot aţi fi aflat pe alte căi, domnule căpitan. Acum
psihicul este pregătit. Sau sper că este pregătit… oe
credeţi?
— Ce crezi şi dumneata.
— Eu cred, sper că da. Bombele, au fost două, au lovit
una strada, alta apartamentul alăturat celui în care vă
aflaţi. Norocul a fost că planşeul desfăcându-se, betonul a
rămas totuşi prins între el de unele bucăţi, care v-au
acoperit ca un fel de scut. Mai mult suflul bombelor v-a
rupt cum v-a rupt. Şi bineînţeles căderea în gol. A tăcut, pe
urmă a adăogat încet: Doamna cu care eraţi a murit. Era
moartă când s-au debleiat dărâmăturile.
106
Stam în curtea spitalului, pe o bancă, sub teii umbroşi.
Prin frunzişuri se agitau păsări, ciripeau toropite de
căldură.
— Pe 4 aprilie au fost peste trei mii de morţi. Şi nu mai
vorbim de răniţi. Cred că până la ora actuală,
bombardamentele anglo-americane au trecut de cinci mii
de victime.
Am revăzut-o mental pe Odette, aşezând tăviţa cu ceştile
de cafea pe măsuţa dintre mine şi Heinlein.
— Un ofiţer german… un aviator n-a fost găsit acolo?
— Nu ştiu. O fi fost… ah, staţi: parcă a fost găsit un
german, dar în stradă. Decapitat. S-ar putea să fi fost
aruncat de explozie.
Ce oroare.
— …Să vorbim de lucruri mai vesele, domnule căpitan.
Vă daţi seama că eu sunt tăbăcit la de-astea, dar n-aş mai
vrea să aud de ele. Cum merge cu piciorul?
I-am arătat.
— Eh, un baston bun, un pic de voinţă, şi e-n regulă. Aţi
făcut ceva sport în viaţa dumneavoastră.
— Da.
— Se cunoaşte. V-a ajutat. Eu nu practic decât un
singur sport, dacă se poate chema sport: ping-pong. Când o
cădea o bombă şi peste mine, atunci să te văd pe unde
scoţi cămaşa, domnule locotenent, a râs – şi râdea atâta de
simpatic, că am râs şi eu. O s-aveţi un concediu
îndelungat. Să staţi la soare, să citiţi, să vă gândiţi doar la
lucruri frumoase… cam greu cu războiul ăsta ce nu se mai
sfârşeşte, dar încercaţi. Eu asta şi fac, de trei ani de zile.
Ştiţi că ieri, englezii şi americanii au debarcat în
Normandia.
— Mi-ai spus să mă gândesc doar la lucruri frumoase.
— Şi acesta nu e un lucru frumos? m-a privit drept în
ochi. Data de 6 iunie, anno domini 1944, îmi iuţeşte bătăile
inimii. Nu mă sfiesc să v-o spun. Am fost medicul lagărului
de la Vapniarka, domnule căpitan. Ce am văzut eu acolo
107
nu se poate descrie. Ce am văzut pe front nu se poate
descrie. Vă las, vine îngerul dumneavoastră păzitor.
Pe aleea dintre tei apăruse sora Clotilde, mişcându-şi cu
graţie aripile scrobite ale bonetei de carmelită.
— Vă cheamă domnul colonel.
Se uita la mine, subţire, cu mâinile prinse în poale.
— De ce eşti dumneata călugăriţă? am luat-o de braţ.
Eşti aşa de tânără.
N-a răspuns, potrivindu-şi paşii după ai mei. Din
veştmântul sever urca un iz dulceag de eteruri. I-am
observat pe furiş mâinile albe, de fildeş, profilul dulce şi
întristat. O mireasă a lui Christos, când ar fi trebuit să fie
mireasa indiferent cărui bărbat, mai puţin mistic, un
bărbat care s-o iubească şi să-i facă copii. Ce idioţenie. M-
am mai gândit la vorbele locotenentului… cam liberi la
gură, băieţii. Le ajunsese cuţitul la os. Mie, îmi ajunseseră
doar schijele de bombă şi cărămizile. Altă idioţenie.
Colonelul-medic m-aştepta la el în cabinet. Iscălea în
fugă nişte foi de observaţie, pe care i le adusese un
plotonier cu halatul alb pătat la poale de sânge.
— …Ce, şi ăsta a murit? Când moaş-sa a murit?
— Azi dimineaţă, domnule colonel. Ştiţi, e ăla cu ambele
picioare amputate.
— Mai bine. Colonelul a ridicat ochii, privindu-mă pe
deasupra ochelarilor. Salutare. Ce să mai facă cu el acasă,
la muncile câmpului. Ar fi fost o povară pentru toţi… mama
lui de război. Moare floarea ţării, căpitane. Viitoru’
neamului, plotonier. Pricepi?
— Da, domnule colonel. Moare viitoru’ ţării. Da’ se nasc
alţii să completeze efectivele.
— Gura, că nu te-a întrebat nimeni. Mai sunt foi?
— Le-aţi iscălit pe toate.
— Atunci închide uşa pe dinafară.
— Să trăiţi.
Plotonierul a ieşit, şi colonelul s-a ridicat în picioare din
dosul biroului aflat într-o neorânduială de nedescris.
108
— Stai jos, căpitane. Dumneata plimbă-te niţeluş pe
coridor, sfântă surioară, i s-a adresat maicii Clotilde, care
intrase la el odată cu mine. Şi, după ce maica Clotilde a
ieşit: Duioasă făptură. Cu un picior a şi intrat în rai, dac-o
fi vreo scofală în asta. Îl ştii pe sublocotenentul Hartel… e
la salonul dumitale, internul ăla cu mutră parşivă. Mai
zilele trecute sta cu mucenica asta la o fereastră de lângă
sala de mecanoterapie, ea cu capul plecat, şi el privindu-i
sternul: şopa-şopa – şi îi tremurau nările ca la armăsari. L-
am chemat la mine şi i-am spus: „Domnule, nu umbla la
lucruri sfinte. Aici se lasă cu scandal, cu Papa şi ne faci şi
neamul de râs. Dacă aude domnul mareşal, ţi-a pus
Dumnezeu mâna-n cap, te trimite să recucereşti Odessa.”
L-am convins cu asta s-o lase imediat în pace. Ai dracului.
Trăim în putoarea morţii jur-împrejur, când mai slăbeşte
mirosul un pic, tineretul parcă e cuprins de streche
amoroasă. Nu-i vorbă că şi ăi bătrâni manifestă aceleaşi
simptome: să-nchidem ochii, căpitane, zarurile se joacă la
margine de imperiu. Şi să fim filosofi, când zeiţa Ananghi te
ia în braţe, n-ai alta de făcut decât să filosofezi. Ei, ia să te
vedem. Frumuşel-păpuşel, mai lipseşte să te-nsurăm
urgent, să fii ca nou-născut. Cum te simţi? Moralul? Mă uit
la dumneata ca la un golem, fiindcă efectiv noi te-am re-
creat.
— Vă mulţumesc.
S-a încruntat uşor, dar eu îi mulţumisem fără niciun fel
de intenţie.
— Căpitane… S-a oprit şi m-a privit stăruitor pe
deasupra ochelarilor. Ţi-am repus funcţiile vitale în
circuitul obişnuit. Cât s-a putut, de aci înainte cade în
sarcina dumitale să le menţii în acest circuit. (La fel îmi
spusese şi locotenentul.) Sigur, o să mai urmeze ceva doze
masive de Sandoz, fier, magneziu, soare din belşug, o
oarecare grijă la eforturile fizice şi chiar intelectuale… şi
după o gripă te fereşti de excese, în măsura în care
organismul, anumite părţi din el ţi-au fost afectate de
109
boală. Dumneata ai fost afectat în tot. Grijă mare – şi dac-
am dat un ban, să stăm şi-n faţă. Nu? Ca chirurg, deşi este
curios, mă pasionează fenomenele neuropsihice ale
pacienţilor mei – şi-ţi imaginezi ce măcelăresc eu aici,
zilnic. Dacă m-ai întreba câte membre tai de dimineaţa
până seara, să mor dac-aş şti să-ţi spun numărul exact. Şi
numai, sau aproape numai la tineri. Când s-o termina
războiul, şi băieţii ăştia or ieşi cu cârji şi bastoane în stradă
să-şi ceară drepturile neglijate, că nu le-a dat regele
pământul promis, că n-au pensii sau proteze gratuite ca
lumea, primăria pune pe ei furtunurile cu apă colorată. Aşa
a făcut şi după ’918. Conform tradiţiei acestui popor, o va
face şi în cazul de care-ţi vorbesc. În sfârşit, ai noştri ca
leii, cu mucii pe piept. Pe mine mă interesează, în cazul
dumitale, să ştiu tot. Câţi ani ai?
— Treizeci şi trei.
— Lasă-mă! Vârsta lui Iisus Christos, când a fost pus pe
cruce. Bate-n lemn, dumneata la aceeaşi vârstă te-ai dat
jos de pe ea – şi noi toţi te-am văzut efectiv înviind, te-am
înviat noi, cu mâinile astea ale noastre de îngeri
pământeni. Mi-a arătat cu mândrie o pereche de labe mari,
voinice, de omorâtor de profesie. Respiri, umbli, mănânci,
te duci la privată, dormi, te scoli. Perfect. Înainte de chestia
care te-a picnit, erai un regulator, de tip-splendid? Îţi
plăceau femeile?
— Nu în mod deosebit.
— O să trebuiască să-ţi placă de urgenţă, fiule. Şi cum
m-am uitat surprins la el, a râs. Vrei-nu-vrei, bea Grigore
aghiasmă… las’ că-i bună aghiasma asta, nu mai face pe
nebunu’ din amor. Poimâine intri la comisie. Ţi-am cerut
iniţial trei luni concediu, cu revenire: 15 iunie-15
septembrie. În septembrie ne vedem iar, şi dacă te-o
pensiona, nici să nu lăcrimezi, fiindcă-n trei luni se pot
petrece destule, care să-ţi dea alte griji. Aş vrea ca până la
comisie, să verificăm o funcţie ce nu se poate verifica decât
pe baza propriei experienţe a pacientului, de când e omul
110
pe pământ e aşa… vezi dumneata, când tot te-am cârpăcit,
am mai legat şi nişte cordoane seminale, am mai ajustat
nişte ligamente… a-ha, a-ha, văd după privirile dumitale
că-mi sorbi cu nesaţ, vorbele, de ce râzi?
— Nu e de râs, domnule colonel?
— Îţi vorbesc foarte serios, s-a impacientat. E necesar să
ştim cum îţi merge şmecheria.
— Vă fac un raport scris?
— Când ţi-oi compune memoriile de război, ca Foche, îl
incluzi în ele. N-ai o cunoştinţă discretă, o prietenă care să
te-nţeleagă, să te ajute?
— Sora Clotilde.
— Hai să discutăm ca oamenii, căpitane. Uite, te-nvoiesc
să te duci acasă, să-ţi iei haine pentru „liberare”, aici te-au
adus un pachet de carne stâlcită, amestecat cu resturi de
stofă. Poţi dormi la dumneata o noapte, mâine te prezinţi la
datorie şi ne spui dacă. Nu e o curiozitate a mea, ci o
obligaţie profesională. Aş prefera să nu iei o damă, atât ar
mai lipsi să te tratăm pe urmă şi la dermato-veneriene. E
bine să înţelegi că oricât nu-ţi plac dumitale în mod
deosebit femeile, o să mai ai nevoie de ele. Contează la
factorul psihic al cazului clinic. Îţi dau şi o maşină, mâine
vine să te ia înapoi, şi dumneata faci rost de sujet şi-ţi
verifici ostromentu’. Dragoste-dragoste, nu platonism şi
aiureli.
M-a ameninţat cu un deget arătător butucănos şi cu
unghia pătrată. Iar eu i-am fixat părul cărunt, căzându-i în
coamă peste gulerul halatului, şi ochii obosiţi, plini de
sinceritate şi bunăvoinţă.
— Recunoaşteţi că poziţia mea e cam insolită.
— Ei aş! Dacă ai vrut să trăieşti trebuie să trăieşti cum
se trăieşte: inclusiv cu jucărele de-astea. Instinctele
naturale, nefarafastâcate, sunt cele mai sănătoase. De-i
spuneam unui simplu soldat ce ţi-am spus dumitale, sărea
pe fereastră să termine cât mai iute „corvoada” impusă. A
se slăbi. Astea-s mofturi de aşa-zis rafinament şi pudoare.
111
D-aia avem atâţi sifilitici în armată, atâta gârlă de
blenoragii prin licee, facultăţi şi şcoli de ofiţeri; fiindcă nu
le-am vorbit deschis despre sexe şi raporturile dintre ele, ci
cu ocolişuri şi false înfiorări, lăsând să se înţeleagă ruşinea
şi oroarea unor îmbolnăviri venerice. Ca şi cum tu ai vrea
să te îmbolnăveşti. Te-ai întors?
Am plecat din cabinet, recunosc, cam buimăcit. La
urma-urmelor… de ce nu? mi-am zis zărind-o pe sora
Clotilde stând la o fereastră, pe coridor.
— Să mergem la administraţie să vă luaţi biletul de voie.
— S-a şi făcut? am căscat gura.
— Da, a pâlpâit din genele prelungi. Să vedem şi ce
maşină vă duce acasă. A înălţat ochii la mine cu candoare.
Să nu vă obosiţi, domnule căpitan, că mă supăr.
— Vezi, soră Clotilde, dacă nu erai călugăriţă, ci o
infirmieră civilă, ţi-aş fi spus de ce m-a chemat domnul
colonel la dânsul, şi… cine ştie? Poate te-ai fi sacrificat pe
altarul ştiinţei, cum s-a sacrificat colega dumitale, Florence
Nightingale.
I-am pus mâna pe braţ. Nu s-a ferit. Zâmbetul ei
copilăresc şi detaşat de cele lumeşti i s-a stins pe buze.
— Nu. Nu m-aş fi sacrificat, a spus cu sfială.
Comuniunea mea spirituală cu Mântuitorul nu-mi mai
îngăduie alte sacrificii, de o clipă şi pieritoare. Am să mă
rog însă pentru succesul dumneavoastră deplin.
Cred că m-am făcut roşu. Cu roşeaţa asta am străbătut
şi oraşul, în maşina dată de colonel. Sergentul de la volan
era bine dispus şi flecar.
— Nu vă supăraţi că gonesc aşa, dom’ căpitan, da’ să nu
ne prindă fo alarmă. Staţi cam de multişor în spital, n-aveţi
dă unde şti cum arată momental Bucureştu’, pă unde
trecem noi n-a prea bombardat, să vedeţi numa’ ce-i pân
juru’ gării, la triaj, pă Griviţei, vă luaţi cu mâinile dă cap.
Cu covoru’ dă bombe le-a prăpădit.
— De unde eşti, l-am întrebat ca să întreb şi eu ceva.
112
— Din Teleorman, a rânjit larg sergentul. Unde să rad
găinili pă burtă, să le sugă puii. Acum, la dreapta, la
stânga?
— La dreapta şi pe prima străduţă tot la dreapta.
Când m-am dat jos, sergentul s-a uitat în spate:
— N-aveţi bagaj? Aşa-i, n-aveţi, îl luăm mâine. La opt
punt sunt la dumneavoastră, să fiţi gata, să nu ne-apuce
şmecherii ăia cu avioanele, că de la nouă în sus e cam oara
lor. Să trăiţi. Ce-o să se bucure ăi de acasă că v-aţi întors.
Maşina s-a depărtat în viteză, şi eu am rămas pe
marginea trotoarului, în halat vişiniu şi papuci, sprijinit de
baston. Mirosul teilor plutea cu dulceaţă pe strada
copilăriei mele. Ce-o să se bucure ăi de acasă… într-adevăr:
stam singur în casa galbenă din dosul grilajului de fier,
ruginit, năpădit de viţă sălbatică. În 1925, Elvira se
măritase şi plecase în casa lui Valentin de la Poiana-
Ţapului. Rămăsesem singuri, eu şi mama. În ’38, mama
vânduse etajul, şi-i dase banii soră-mi, când se măritase
nu plecase cu niciun ban de acasă. Elvira a vrut să-mi dea
jumătate din bani, dar am refuzat-o. Şi când a murit
mama, m-am aranjat cu Elvira să rămână ale mele cele trei
camere de la parter: socoteală cinstită. Etajul (tot trei
camere, plus dependinţele asemănătoare cu cele de jos), îl
cumpărase unul din procuriştii băncii Chrissoveloni, un
evreu. În ’41, plecase din ţară, şi-n locul lui se mutase un
director de minister, cred că la Justiţie, văduv şi
posomorât, cu două fete în schimb extrem de gălăgioase şi
vesele. Verile umblau prin curte în chiloţi şi sutiene, şi
indiferent de anotimp, erau frecventate de o groază de
mosafiri la fel de gălăgioşi şi veseli. Cea mică, Mili, încă
urma un fel de facultate; Liliana, cea mare, terminase
dreptul, se măritase şi divorţase după câteva luni: soţul ei,
cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, era neputincios.
„N-ah fi fost nimic asta”, mi-a mărturisit într-o zi, graseind
de mama-focului, „se mai întâmplă şi la alte case, mai
mahi şi mai bune… dah zicea că eu sunt de vină, că până
113
la mine eha hecomandat în ohaş pe chestii d-astea – şi că
sunt fhigidă. Să nu mohi? Imbecilul… i-am zvâhlit şi eu un
vas Gallé în chelie, şi-am hevenit la matcă.” Nefericita ei
poveste familială mi-o spusese în poartă, unde ne-
ntâlnisem întâmplător. Venea de la un bazin de înot,
bronzată şi mirosind a Nivea, într-o rochie atât de scurtă şi
atât de transparentă, lipită pe corpul gol, încât frigiditatea
ei manifestă l-a obligat pe un trecător de pe trotoarul opus
să se împiedice fără motiv. Liliana avea un stil
nemaipomenit de dezinvolt de a se purta cu lumea. Un stil
de „auh”, cum zicea. De multe ori îi împrumutam plăci, îi
plăcea muzica simfonică, ceea ce o ridica în ochii mei –
însemna că sufletul ei nu era chiar de duzină, cu toate
aparenţele înşelătoare.
— …Domnul căpitan!
Ea mă strigase, în momentul când am împins grilajul.
Sta la fereastra deschisă, citind o carte. În trei secunde a
fost în curte: în costum de baie, nici nu se putea altfel. Mi-a
sărit de gât, n-am putut, s-o opresc. Izbitura m-a
descumpănit. Mi-a căzut bastonul. Abia atunci s-a uitat
mai bine la mine. Brusc, a albit.
— Doamne, a şoptit, şi imediat şi-a muşcat buzele. Te-ai
intohs, a bâiguit. (Mă tutuia pentru întâia oară.)
Primise un şoc… zău de-mi păsa. Rămăsese cu braţele
atârnând pe lângă coapsele arcuite, respirând iute. Dar
şocul a trecut: n-am spus că avea un stil de aur?
— Cheile! a ţipat uşor. Cheile… sunt la mine. Mi le-a
lăsat doamna Elviha. Să-ţi dau cheile!
— A fost aici?
— De câteva ohi, o săptămână a dohmit la dumneata. A
fost şi la spital.
Draga de Elvira. Habar n-aveam.
— Ţi-a lăsat şi o schisoahe, tot la mine. Le aduc înth-o
clipă, a alergat spre dosul casei (pe acolo era intrarea
etajului), a revenit:
114
— Când te-am văzut în pijama la poahtă, eha să cad de
pe feheasthă. Îi thagem o beţie diseahă, să se audă până la
phezidenţie!
Când s-a întors, aruncase un capoţel pe ea.
— Descui eu, îmi dai voie? Ştii, sunt singuhă în
Bucuheşti, tata şi Mili s-au hefugiat la Dăhăşti, la Ahgeş.
Din cauza bombahdamenteloh. Sunt păzitoahe şi sus şi
jos. Soha dumitale e foahte simpatică, thebuie să fi fost
fhumoasă… şi acum e fhumoasă, dah mă gândesc cum
ahăta la vhemea ei. O splendoahe.
Vorbea mereu. Nu se uita la mine. I-am făcut faţă.
— Spune-mi: sunt chiar Boris Karloff?
— Unde-ah fi pomana! Te-ah duce la Hollywood în thei
timpi şi thei mişcăhi, iah eu nu m-aş mai putea bucuha că
te-ai întohs.
— Eşti o fată bună, Liliana, am tutuit-o şi eu tot pentru
întâia oară.
— Şi ţine cont că azi e mahţi, când toţi oamenii sunt
spahţi.
La prânz mi-a adus ouă şi trufandale, fusese să le
cumpere de la magazinul Athénée. A mâncat cu mine. Mi-a
spus că nu se mai găseşte nimic de mâncare în oraş, iar
cozile au devenit „infehnale”. Adusese şi unt şi chifle. Nu le
cumpărase pe cartelă de la brutarul din colţul străzii, de la
10 mai nu mai cumpăra aproape nimeni de la el şi asta
fiindcă lumea era idioată, cu ea în cap, dar ce păţise
brutarul merita să te strici de râs. Omul avea o fată,
terminase câteva clase de profesională, două-trei, şi acum
făcea pe domnişoara ofensată. Începuse s-o curteze un
simpatic (întrebuinţez limbajul Lilianei), care o ducea pe la
cofetării, la cinematografele din centru, la Aro, Regal sau
Trianon, venise şi la ea pe acasă. Câştiga bani, spunea că
umblă cu un camion şi face transporturi de materiale şi
mobilă. Tatăl fetei, pornit de jos şi venit, de la ţară cu o
desagă şi o pereche spartă de opinci, deşi-şi deschisese
brutăria şi simigeria din colţ, plus că cumpărase pe nimica
115
toată şi „perechea” de case în care sta cu familionul, nu se
considera mai mult decât ceea ce era de fapt. Pentru fata
lui, bun şi un şofer, dacă era aducător şi ştia să se
descurce în viaţă. Nevasta lui, însă, devenise madam. L-a
pus pe unul din băieţi să vază ce camion şi ce învârte
pretendentul fie-si, că n-o alăptase la ceasuri de noapte şi-i
spălase scutecele, ca să se mărite cu un şofer. Băiatul a
venit cu bomba: da, umbla cu o maşină, o maşină-cisternă.
O cisternă a primăriei, de vidanjarea haznalelor. Scandalul
care a urmat a întors întreg cartierul cu fundu-n sus.
Şoferul a fost izgonit, iar peste două luni, fata se logodea cu
un cassier, doritor nevoie mare să-i ţină socotelile lui
socru-său la vânzarea pâinii şi a făinii, şi la manipulatul
bonurilor de cartele. Logodna au făcut-o în ajun de 10 mai,
în casele din fund, cu lăutari şi ferestrele larg deschise. La
miezul nopţii, respinsul în amor şi-a băgat neobservat de
nimeni cisterna în curte, şi a vidanjat prin ferestre o
proaspătă încărcătură în casă, peste mosafiri.
— …Hăzbunahea Comanşiloh, sau nu jigniţi căcănahii.
Ai imaginaţie să-ţi heconstitui scena, bălăcăheala tutuhoh,
Inclusiv mihosul îmbătătoh de cahe cahtiehu a fost satuhat
zile-n şih. Au thebuit să zughăvescă, să scoată duşumelele,
să spele. Phocesul se judecă la Thibunal. Şi lumea nu mai
cumpăhă de la nefehicitul de tată, fiindcă zice că-i mihoase
şi pâinea a ştii tu a ce!
După amiază a dispărut, spunându-mi că se întoarce la
9… ce am făcut până atunci? Am dormit, m-am spălat
pentru prima oară de la 4 aprilie sub un duş ca lumea, m-
am ras. (Abandonasem portul mustăţii, cum arătam, efectiv
eram de nerecunoscut.) Am constatat că niciodată nu voi
mai putea încălţa o cizmă. Am dormit în patul meu. Am citit
scrisoarea Elvirei:
„… Te aşteptăm toţi cu mult drag, Toni. Costelo baremi
este în al şaptelea cer, ştii cât ţine la tine. Nemaivorbind de
Valentin, bărbatu-meu REALMENTE te preţuieşte şi
stimează. Întotdeauna a spus că eşti exemplarul cel mai
116
reuşit al familiei. Nu ştiu dacă e aşa… ba-i aşa, ţi-o spun şi
eu. (Voia să fie amabilă, bine-nţeles.) Pe urmă, munţii,
pădurile, soarele te aşteaptă împreună cu noi. Am vorbit cu
colonelul-medic care te-a scăpat, mi-a spus că odihna ţi-e
necesară. Pe 1 iulie eu intru în vacanţa de vară – ce mai
vacanţă! – pe 15 Costelo termină bacalaureatul. Ţine-i
pumnii. O să fim tuspatru umăr lângă umăr, pe la noi
găseşti mai uşor o pasăre, un zarzavat, un fruct. Vino,
Toni. Stai cât vrei. Ne anunţi printr-o telegramă când
porneşti încoace, da?…”
Elvira întreagă era în rândurile din scrisoare: precisă,
fără ocolişuri şi vorbe frumoase, stăpână pe ea şi faptele ei.
Trântit pe studio, am închis ochii: în dosul pleoapelor am
văzut poenile cu margarete şi clopoţei albaştri, potecile din
pădure şi stâncile dominând cerul, m-am regăsit printre
toate acestea, ascultând vuietul de apă pornită din
zăgazuri, al brazilor stârniţi de vânt. Din vara lui ’41, nu
mai fusesem la Elvira, şi atunci n-am stat decât o zi sau
două: izbucnise războiul. M-a cuprins un dor nebun după
ea şi munţi. Liniştea din casă era reconfortantă. M-am
gândit apoi la colonelul-medic… tâmpită situaţie, în fond,
şi nu din punctul lui de vedere, ci din al meu, avea perfectă
dreptate: cum naiba să…? Nu puteam să-i spun direct
Lilianei treaba asta, iar bucuria ei la revederea mea era o
manifestaţie datorită stilului şi sufletului ei de „auh”.
Liliana nu era chiar de doi-lei-perechea… dac-aş fi întâlnit-
o pe dameza de la statuia lupoaicei, din ziua sosirii mele
din Bulgaria, indiferent de ciorapii ei căzuţi la care am avut
întotdeauna o repulsie fizică, aranjam cât se poate de
imediat. Ei, cu câtă graţie voi fi în stare, o să-i spun
colonelului că s-a făcut – şi dacă nu s-o face – şi adios
muchachos. Adios muchachos… cine întrebuinţa expresia
asta? Odette. „Da, fetiţo”, mi-am auzit gândul stupid, (oare
poţi opri gândurile să nu se declanşeze când au ele chef să
se declanşeze?) „acum, pentru tine, însăşi viaţa ta, dacă
pot să-i mai spun astfel, a devenit adios muchachos: tango
117
argentin.” Am deschis radioul, Les français parlent aux
français. În surdină, ferestrele erau deschise. CFLN-ul se
proclamase guvern provizoriu al Franţei. Comentatorul
cerea guvernului britanic să abroge măsura prin care de la
17 aprilie se suspendaseră imunităţile şi privilegiile
agenţilor diplomatici şi consulari străini din Marea
Britanie. Bătălia armadei aliate la zidul Atlanticului
continua cu furie. Capul de pod ajunsese până la Bayeux.
Mareşalul Badoglio demisionase în Italia, îi urma Bonomi.
A suivre le message du jour: L’archevêque viendra ce soir.
Nous répétons, l’archevêque viendra29 era răsucit la un post
elveţian, pe unde scurte… ce aparat bun era Telefunken-ul
meu. Bâzâia doar ca un motănaş, iar paraziţi nici să-i
observi. Doar bruiajele germane şi româneşti funcţionau
din plin. Elveţienii transmiteau cam aceleaşi ştiri, la un ton
foarte ponderat. În Roma intraseră trupele aliate. Les
hitlèriens încă luptă în Albania. Japonezii îşi continuă
ofensiva în China de sud şi cea centrală. Am trecut la noi:
Lia Crăciunescu îşi da şi inima din ea, cântând La
marginea neamului e hotarul ţării, unde bate tot ce-i suflet
românesc. Moscopol a secondat-o cu duioşie, atrăgând
atenţia cui trebuia să-i atragă că Pentru dumneata, madam,
eu mi-am pus cravata verde, apoi s-a dat ora exactă – opt, a
urmat lista cu morţii şi dispăruţii pe front căutaţi de rude,
un avertisment al lui Ilse Zwo pentru noaptea ce se lăsa,
un scurt comunicat cu situaţia încâlcită a frontului din
Ucraina, un altul anunţând că maiestatea sa se află la
Sinaia, împreună cu regina-mamă şi câţiva generali
teritoriali – şi, Hau, ha-u, hau, la Sabego.
La nouă fără un sfert, Liliana mi-a ciocănit în fereastră.
Purta o sacoşă cu flori, brânză, trei sticle cu vin violet şi un
pui fript. Rece.
— …Am fost la Dăhăşti, cu o ocazie, m-am întohs cu
alta, o duc bine cu toţii acolo: făhă bombahdamente, cu
29
Urmează mesajul zilei: arhiepiscopul va veni în seara asta.
Repetăm…
118
mai multă mâncahe… cu şi mai mulţi bani, dah mehită.
Mili şi tata au două camelie simpatice, (ce-i plăcea
cuvântul ăsta) la învăţătohul din sat. Foahte multă lume
bună, pun patefonul, fac baie la sthand, e un sthand
ghozav. Puiul şi flohile ţi le thimite Mili, a plâns când i-am
spus că ai venit. (O fi plâns când i-a spus cum am venit.)
Tata te salută. Vinul e molan, aşa se spune, nu? de la nea
Teniţă, gazda tatii şi a sohă-mi… o comoahă de băhbat.
— Tatii nu-i e greu să vină în Bucureşti?
— Nici nu phea vine. S-a pensionat. Iah Mili e în
vacanţă, îşi dă examenele la toamnă… dacă.
Pe la zece, după ce am mâncat şi am băut din molanul
lui nea Teniţă, am ascultat plăci. La unsprezece, am
terminat şi cu Şeherezada, şi cu nocturnele lui Chopin
cântate la pian de William Murdoch. S-a lăsat o tăcere.
Discurile le ascultasem în salonaşul unde dormeam
obişnuit. Liliana se ghemuise pe covor, rezemată cu spatele
de un fotoliu, ţinându-şi genunchii goi şi pârliţi înlănţuiţi
cu palmele. Avea degete frumoase, picioare la fel. Nu-i
vedeam obrazul, cum sta cu capul plecat, părul i se revărsa
pe el. Şi-a scuturat părul şi a zâmbit. A luat paharul cu vin
pus lângă ea pe covor, a sorbit o înghiţitură. Am sorbit şi
eu. Pe urmă s-a ridicat şi s-a dus la mica bibliotecă aşezată
în colţul opus uşii. S-a uitat la cărţi.
— Ce-i asta, „Sthaniul Intehludiu”?
— O piesă de teatru.
— Bună?
— Americană. O’Neill. Premiul Nobel.
— Mi-o împhumuţi?
— Ia-o. E cam bizară.
— Ah, nu, făhă bizahehii. Vheau ceva vesel. Sau cu
dhagoste.
— Uită-te la titluri.
Parcurgea rafturile. Am venit în spatele ei. Cu certitudine
Liliana îmi plăcea… dar nu puteam, doamne-iartă-mă, nu
119
puteam nici aşa. Mă umileam şi pe mine, şi pe ea. Totuşi,
i-am pus mâna pe umărul bronzat.
— Da? s-a întors.
Nu-mi dau seama ce a citit în ochii mei. Dar s-a ferit
uşor de atingere. Şi-a trecut limba peste buzele nefardate.
— Ce este, a spus încet. Ce este, domnule căpitan?
— Voiam să te mingii pe obraz.
— De ce să mă mângâi pe obhaz?
— Habar n-am. Voiam să te mângâi.
Am tăcut, privind-o ca un imbecil. Ea şi-a dat părul la o
parte de pe jumătatea de obraz ascunsă de el şi a zâmbit…
Zâmbetul avea ceva de panică în el: o panică nelămurită,
dar o panică.
— N-am venit penthu asta. Mi-a făcut plăcere să viu, dah
nu ca să mă mângâi pe obhaz. Când oi vhea eu să fiu
mângâiată pe obhaz, am să-ţi spun. Bună seaha.
A plecat repede. Iar eu am scos un oftat de uşurare. Să
fie sănătos domnul colonel şi testul lui neuropsihic, ăsta
era modul cinstit în care puteau să se petreacă lucrurile.
Am mai băut un pahar de vin, am fumat o ţigară, trântit pe
studio. Aproape adormisem, când am tresărit: intrase
cineva în odaie. O pată albă s-a apropiat uşor pe întunerec,
s-a ciocnit de fotolii.
— Te bahicadezi? am auzit vocea Lilianei. Ca să-mi
sthivesc degetele de la picioahe?
Şi s-a strecurat lângă mine, sub pled.
— …Ai uitat uşa deschisă. Şi chiah dacă o închideai, tot
intham, şi cheile le-ai uitat la mine. M-am gândit bine: am
venit să mă mângâi.
Mirosea a femeie. Cu o mişcare aproape insesizabilă, s-a
plecat peste obrazul meu, şi mi l-a înfăşurat cu părul. Şi-a
plimbat degetele peste cicatrice. Mă apăsa pe un umăr.
Fără să vreau, am scrâşnit din dinţi.
— Iahtă-mă… te doahe? Oh, dhagul, dhagul meu
căpitan, cât ai sufehit. M-a sărutat pe frunte, ca o mamă.
Cum să facem să fie bine… ştii, o fată pleca penthu întâia
120
oahă la bal, şi mamă-sa i-a spus: „Uite, dacă băieţii oh să-
ţi dea phăjituhi, oh să te invite la dans, tu mă-nâncă
phăjituhile, dansează. Dacă te invită în ghădină, du-te făhă
fhică. Dacă oh să te săhute, nu-i nimic, săhută-i şi tu pe ei.
Dah dacă vezi că te culcă în iahbă, şi voh să stea peste
tine, să nu te laşi, să nu-i laşi, că moahe mama”. Fata a
plecat la bal, şi când s-a întohs, mama o întheabă: „Cum a
fost? Te-ai păzit cum am spus?” – „Siguh că da… păi ce,
chezi că vhoiam să mohi dumneata: am făcut aşa ca să
moahă mama loh.’”
…Era atât de veche anecdota! În gura ei însă, în
momentul acela, suna cu o gingăşie neasemuită. A fost cea
mai agreabilă noapte petrecută de luni încoace.
Fhigiditatea ei era mângâioasă, de o puritate de fetiţă
neştiutoare. Şi am înţeles şi de ce: ea făcea dragostea ca pe
un sport, pentru plăcerea şi mulţumirea ei, căutând să te
antreneze la aceeaşi plăcere şi mulţumire, nemurdărite de
niciun gând ascuns, dubios. La cinci dimineaţa, am simţit-
o că se mişcă şi m-am trezit. Se dase jos şi-şi căuta
sandalele. Lumina de afară îi contura trupul într-un fel de
aură mişcătoare.
— Pleci?
— Mai ne ocupăm şi cu câştigatul baniloh muhdahi,
căpitane. Nu ştii că-s avocată? Am, n-am theabă, la opt
thecute fix sunt la Thibunal, să hacolez clienţi. Penthu
phocese, bagă-ţi bine în cap. Ne vedem diseahă. Sau la
phânz, cum îţi convine. Nu-s champon.
— La opt trecute fix mă întorc la spital.
— Ah, şi ţi-a thebuit o vehificahe, a spus după o pauză,
în timp ce-şi lega baretele de la sandale. S-a răsucit brusc
şi m-a sărutat apăsat pe gură. N-ahe-a-face. De mult
doream să fac dhagoste cu tine. Nu mă mai phivi aşa: n-ai
de ce să te plângi, vehificahea a heuşit.
Am tras-o la mine, am strâns-o la piept. I-am mângâiat
sânii mici şi sfârcuiţi, pe sub cămăşuţa subţire de noapte.
121
— Pe 15 intru la comisie. După 15 mă întorc. Continuăm
verificările.
— Şi să ştii că te-am menajat, şi-a scuturat pletele.
Stai… dacă vii acasă pe 16, s-a gândit un moment, cade
înth-o joi şi joi ai de fuhcă cu noi. Phegăteşte-te.
La opt fără cinci, m-a claxonat la poartă şoferul. Când
m-a văzut în jachetă şi pantaloni civili, cu bujorii aduşi de
Liliana de la Dărăşti-Argeş, şi-a despicat gura într-un surâs
plin de subînţelesuri.
— Arătaţi ca dom colonel prefect al nostru dă judeţ.
Numa la ăla am văzut, că i-am fost ordonanţă dă răcute şi
şofer, haine ca a dumneavoastră. Că noi, teleormănenii, ne
ştiţi: brăcinari şi brâu roşu.
I-am dat bujorii maicii Clotilde. A fost rândul ei să
roşească. Eu roşisem la plecare.
— De la dumneavoastră din curte, domnule căpitan?
— De la nea Teniţă, soră.
A palpitat cum ştia să palpite din genele întoarse. În
ochii albaştri a palpitat de asemenea un licăr.
— Înseamnă că rugăciunile mele v-au ajutat să vă
întăriţi.
— Aşa s-ar spune. Ăsta e termenul.
M-a privit mirată, brusc, roşeaţa i s-a accentuat. A vrut
să deschidă gura, dar s-a stăpânit, mi-a întors spatele şi a
plecat cu bujorii la piept, lunecând pe coridor ca o păsărică
neagră cu cap alb, scrobit.
În comisie am intrat pe 18. A fost aşa cum spusese
colonelul-medic, trei luni concediu, cu revenire.
Preşedintele comisiei m-a fixat cu curiozitate. Era un
general.
— Să mă uit mai bine la dumneata, domnule… ai putea
fi pus pe un afiş împotriva spaimei pe care ne-o lasă
bombardamentele anglo-americane: PRIVIŢI-MĂ, ŞI
APRECIAŢI MEDICINA ROMÂNEASCĂ ”
Toată comisia, formată din maiori şi colonei medici, a râs
cu bunăvoinţă. Generalul şi-a suflat nasul, modest.
122
Am mai stat până pe 21 în spital: forme, certificate, un
ultim control. Până la comisie, mă puseseră într-o rezervă.
Acum, rezerva i-o daseră unui maior, ars de un aruncător
de flăcări. L-am văzut şi eu. Un trup de mumie peruviană,
învelit în fâşii albastre, fără ochi, fără gură, cu carnea abia
ţinându-i-se pe oase. Şi totuşi, trăia, îl hrăneau artificial, îl
dopau zi şi noapte cu injecţii, era străpuns pretutindeni de
ace legate de tuburi de cauciuc venind din borcane cu fel şi
fel de lichide. În comparaţie cu el, eu fusesem în avantaj –
şi am realizat dintr-o dată bucuria de a mă mişca şi trăi.
Sărmanul om… dar de ce-l mai chinuiau, ce va mai fi din
el? Nu ştiu, îmi făcea impresia că în astfel de cazuri,
medicina ar trebui să găsească o soluţie, să te scutească de
suferinţe. I-am şi spus-o colonelului.
— …Cum? a urlat. Nu suntem criminali! Medicina merge
până-n pânzele albe, căutând să vindece şi să păstreze
viaţa! Adepţii teoriei euthanasice n-au ce căuta printre
fiinţele civilizate! Cu dumneata aşa am procedat?
— Nu-mi dau seama cum ar fi fost mai bine, domnule
colonel.
Mă aflam la el în cabinet, lângă camera de gardă. S-a
dus la fereastră şi s-a uitat în curtea spitalului. Vedeam şi
eu, peste umărul lui, aleile pe care se plimbau, şontâcăind
sau împinşi în cărucioare, alţii pur şi simplu întinşi pe
băncile de sub crengile copacilor, soldaţii şi ofiţerii aduşi
bucăţi de pe front. Ca maiorul ars de aruncătorul de
flăcări. Iar cerul senin de deasupra care trimitea la rându-i,
aproape zilnic, o altă moarte la fel de sinistră, învăluia într-
o transparenţă binefăcătoare viermuiala nefericită de sub
el. Când s-a întors, pe obrazul colonelului se lăsaseră o
tristeţe şi o oboseală fără de margini.
— Paştele mă-si, a mormăit. Înţelegi, căpitane? Paştele
mă-si. Am ajuns ca nici eu să nu mai ştiu ce e bine şi ce
nu… dar e necesar să luptăm şi să ne străduim să alinăm
suferinţa. Cum am luptat cu viaţa dumitale. Cum luptăm
cu viaţa maiorului şi a altora. Cum n-am ştiut să lupt cu
123
viaţa fiului meu pe care l-am dat ţării în ’41: în primele zile
de front. Mi-a murit ţipând, în braţe. Ştiam că e pierdut, că
nu se mai putea face nimic. O injecţie i-ar fi curmat
chinurile. Aş fi spus: euthanasie, îi sunt şi tată. Nu am
avut curajul. Profesia mea m-a oprit. L-am vegheat,
ascultându-i îndobitocit ţipetele, calmându-l cu morfină.
Asta aveam voie. Mi-a murit în braţe. Cum o să moară şi
maiorul, dar în braţele nimănui. Cum puteai să mori şi
dumneata. Învaţă de la mine: un medic linişteşte moartea
şi apără viaţa. Cât despre viaţa în sine, habar n-are nimeni
ce e. Aşa că apărăm ceva ce nici nu ştim dacă trebuie sau
nu apărat, dar apărăm fiindcă de asta ne-am dedicat
carierei noastre, şi fiindcă omul are nevoie să trăiască
pentru a gândi la lucrurile astea, să se bucure de ele, să
sufere, să lase urmaşi şi să facă războaie împuţite.
De ceilalţi din spital m-am despărţit în fugă. Un
locotenent rezervist, cu care stasem ultimele două zile de
după comisie, într-un salon de alte şase paturi, m-a tras la
un colţ şi mi-a zis înfrigurat:
— Americanii au debarcat în Saipan.
Locotenentul fusese îngropat de un obuz, pe front. Era
şocat. Făcea duşuri, electricitate, era supus la teste. Uneori
nu vorbea zile întregi.
— Ce spuneţi?!
— Da, m-a privit cu ochii strălucitori. Închipuiţi-vă că au
debarcat. Au debarcat pe atolul Saipan. În Pacific.
Înseamnă că într-o săptămână debarcă şi la Piteşti. Nimeni
nu-şi dă seama de asta, dar eu îmi dau. Cunosc geografie.
Şi mă doare şi capul. Îngrozitor ce mă doare când mă
gândesc. Întâi au început cu Sofia. Doar au bombardat-o,
pe 10. Fiindcă toate avioanele erau blocate pentru Saipan,
la debarcare. Atolul Saipan. În Pacific. După Sofia, vin la
noi. La Piteşti.
— De ce tocmai la Piteşti, i-am oferit o ţigară.
A aruncat-o pe jos. S-a uitat iute în jur.
124
— Cunosc geografie. Ştiu ce-i Saipan şi Piteşti. Fac
legătura. Daţi-mi o ţigară.
I-am mai dat. A aruncat-o şi p-asta pe jos.
— Nu-i mai daţi, a spus din unul din paturi un căpitan.
Nu fumează. Daţi-ne nouă, că noi fumăm.
Le-am lăsat un pachet. Căpitanul s-a uitat la el.
— Credeam că o daţi pe Mărăşeşti, de când fabricanţii
tutunului ăsta v-au făcut pocinogul.
La ieşire, locotenentul a strigat în urma mea:
— Or să înceapă şi bombardamentele cu V-1, să te
păzeşti!
Am închis binişor uşa, nu înainte de a-l auzi pe căpitan
răcnind cu un fel de scârbă:
— ’Ia mai termină, domnule, cu aiurelile dumitale…
infirmier! Infirmi-e-er! Mai plimbaţi nebunul prin curte,
distraţi-l la cinema, la crematoriu, că ne-a luat şi nouă
minţile!
Sora Clotilde m-a dus până la poarta spitalului. Cu
palmele vârâte în mânecile largi ale rassei, şi-a plecat
fruntea bombată, apoi a ridicat-o şi m-a privit din ochii ei
albaştri. Irisul, un pic mai întunecat, şi de culoare mauve,
creştea şi descreştea în soare: mai observasem asta la ea.
— Drum bun, domnule căpitan. Şi să vă gândiţi uneori
la noi. O să continui să mă rog pentru dumneavoastră.
— Ca să mă… întăresc?
— Da. Nu şi-a mai ferit căutătura, n-a mai roşit. A spus
un „da” plin de curaj şi hotărâre. Odată ce Dumnezeu ne-a
lăsat şi acest dar, înseamnă că voia Lui este să-I ajutăm
mărinimia.
Mi-a întins mâna, bărbăteşte… ah, soră Clotilde, soră-
carmelită Clotilde, ce piatră de pe inimă mi-ai luat cu
vorbele astea: credeam că intrasem în păcat cu avocata
Liliana. Unul din păcatele capitale ale bisericii, pentru care
uşa raiului mi-ar fi fost pururi închisă, ce nenorocire. I-am
sărutat degetele albe.
— Am să-ţi scriu.
125
— Scrieţi-mi. Dar numai lucruri serioase. Rândurile
bolnavilor pe care i-am îngrijit întotdeauna le primesc cu
plăcere. Dumnezeu să vă aibă în pază.
Şi s-a pierdut printre pomii din curtea spitalului, uşoară,
aeriană, plutind spre noua datorie: maiorul ars de
aruncătorul de flăcări.
N-aveam bagaj. Am pornit cu bastonul, spre gară, să
caut un taxi. Era cald, puful plopilor acoperea rigolele
trotoarelor pătate de dude negre. Forfota din jurul gării era
în toi: ambulanţii strigau, grataragiii îşi prăjeau mititeii şi
cârnaţii de oaie prin faţa bodegilor arhipline, (majoritatea
clienţilor beau bere sau vin stând pe bordure) gangurile
hotelurilor mişunau de dame, ţigănci pudrate, soldaţi
germani. Prăpădul de pe Griviţa nici nu m-a emoţionat,
bănuiam că aşa trebuie să fie, ascultasem în spital destule
relatări. Şi Liliana îmi vorbise. Mirosul de molozărie, ars şi
canale sparte urca peste toate acestea, amestecat cu
mirosul de tren parvenind din gară şi cu cel de oţetari
striviţi. Un moment, am vrut să-i spun şoferului să treacă
pe lângă fostul bloc al Odettei, dar m-am răzgândit… la ce
bun? Când am sosit acasă, ferestrele erau închise, storurile
trase. Cheile i le lăsasem Lilianei, ştiam de unde să le iau.
Vazele din camere aveau flori ce-ncepuseră să se ofilească,
camerele erau însă curate şi cu praful şters. Pe dormeză,
am găsit un bilet: „Te-am aşteptat şi miercuri, şi joi, şi
vineri, când e rândul ălor TINERI – (ce era prostia asta cu
zilele săptămânii cărora le dădea rime?) sâmbătă dimineaţa
am plecat la Dărăşti, tata nu se simte în apele lui, mi-a
telefonat Mili. Niciodată nu s-a simţit prea, zdravăn cu
inima. Mănâncă şi bea mult de când s-a pensionat… ce alta
să facă? Am să stau, dacă treburile merg bine (e vorba de
tata, de nimic „altceva”) până miercuri, şi aşa pe 1 iulie,
tribunalul se închide. Miercuri o să ne spargem în cercuri. L.”
Deci, mâine: azi era marţi. Cinstit vorbind, aş fi vrut să se
întoarcă şi mai târziu de miercuri, după ce voi fi plecat la
Elvira, căci mă hotărâsem să mă duc la ea. Colonelului-
126
medic îi spusesem că nu mă dam în vânt după femei şi nu
minţisem. Chiar nu mă dam. Era o chestie a familiei: nici
mama nu se dase în vânt după bărbaţi, nici soră-mea.
Mama se căsătorise din dragoste – o singură dragoste;
Elvira la fel, până la Valentin n-o văzusem cu altcineva,
făcea pe superioara, iar problemele sexuale păreau să n-o
intereseze. Sau cel puţin lăsa impresia asta. Cât despre
tata, ca profesor laic la Facultatea de teologie, cu studii de
filosofie absolvite în Anglia, trăia în nişte sfere în care
dragostea nu putea fi acceptată decât ca o consolidare
legitimă a căsătoriei, legiferată civil – şi mai ales religios,
deşi nu era om de religie, prin ce se înţelege în accepţiunea
curentă, şi ne dase o educaţie liberală, neîncorsetată de
principii austere sau mistice. Icoanele din casă nu
reprezentau obiecte de cult, ci obiecte de artă, în privinţa
asta tata fusese un fanatic, neajutându-l banii să
colecţioneze relicvele atât de dragi sufletului lui, regretând
până în momentul morţii că n-a putut să pipăie şi să aibă
mereu sub ochi, ce ar fi dorit să pipăie şi să privească zi de
zi. Eu fusesem îndrăgostit o dată, chiar când ieşisem
sublocotenent: o iubire consumată repede, la vârsta când şi
sentimentele se consumă repede. Îmi rămăsese un gust
neplăcut şi o anume neîncredere în femei. (Poate şi asta m-
a îndreptat spre meseria mea, spre o energie mai severă,
mai ascetic comandată.) În clipa de faţă, îmi ardea de femei
cum îmi ardea să fiu şef de trib în Saipanul locotenentului
şocat de la spital. Liliana, însă, nu-mi intrase nicicum în
viaţă. Încă. Să batem în lemn… ajunsesem într-o fază în
care, atenţie, aplecarea înduioşată a unei femei spre
frumuseţea mea bărbătească ciopârţită, putea fără doar şi
poate să-mi mişte inima de piatră.
Spre seară, am vrut să ies, să mă plimb un pic. Am
preferat să se întunece, să nu fiu văzut de ţaţele de prin
porţi. N-am mai ieşit singur, ci cu Liliana: apăruse val-
vârtej, tocmai când mă pregăteam să-ncui uşa. Avea o
privire ciudată, ca şi cum ar fi plâns.
127
— A murit? i-am spus impresionat aşa şi aşa, trebuia să-
mi compun o figură de circumstanţă. Pentru ea. În afară de
„bună-ziua” şi vreo banalitate când îl întâlneam
întâmplător, nu ştiu să-i fi spus tatălui ei alte vorbe.
A dat afirmativ din cap, cu buzele strânse, pe urmă a
deschis ochii mari.
— A, nu… de tata vohbeşti? N-a muhit, când am ajuns la
Dăhăşti, sta la plajă şi mânca ciheşe tâhzii. Alahmă falsă,
i-am thas un pehdaf lu’ Mili să mă ţină minte. Dah n-am
reghetat, a fost o folie. D-aia am şi stat atât. M-a cuhtat şi
un maioh cahe e cu nişte tunuhi acolo… întheabă-mă şi să
vezi dacă nu ştiu ce-i aia tih balistic! La plecahe, m-a dus
până la autobuz şi şi-a scos chipiul din cap: „Când mai
heveniţi, domnişoahă? Cu dumneata, se umple satu’ de
intelectualitate”. Ce să-ţi spun… nu, am văzut nişte
dehbedei cum înecau un căţel în Dâmboviţa. Am vhut să-i
ophesc, dah m-au înjuhat. M-au înjuhat şi thecătohii, se
uitau şi hâdeau. „Hai mai bine cu mine”, a zis un nespălat,
„să-ţi pună nenea un câine ce n-ai mai văzut.” Înainte de
hăzboi nu eha aşa, nu îndhăznea ohice tehchea-behehea să
hidice ochii la tine şi să-ţi spună vohbe muhdahe. Mă simt
sfâşiată, călcată-n pi-cioahe… pleci? Unde te duci? Nu
anivehsăm nimic?
— Ce să aniversăm?
— Mahţea thecută, mi-a pus mâna pe bhaţ.
Ochii căprui se muiaseră. A ridicat sacoşa din mână.
— Hidichi, hoşii şi ciheşe din cahe s-a făcut tata bine.
Decolteul bronzat s-a umflat şi el nestăvilit: Inclusiv
pehsoana mea, cahe te-a ajutat şi pe tine să te faci bine,
căpitane. Când câştig un phoces, clienţii-mi spun săhu-
mâna… tu mi-ai spus?
— Eu ce-am câştigat, i-am sărutat degetele, cum i le
sărutasem şi maicii Clotilde.
— Expehienţă.
Ce-i drept. Nu mă dau în lături să mărturisesc. S-a dus
iute sus să se schimbe, m-a chemat să urc şi eu, am
128
aşteptat-o la ea în cameră. Nici măcar frapat n-am fost
când a ieşit din duş, doar cu un prosop multicolor
înfăşurat în jurul coapselor. Cu o săptămână în urmă, o
simţisem. Azi o vedeam. M-am mişcat totuşi stânjenit pe
marginea canapelii pe care mă aşezasem.
— … De ce? A deschis uşa şifonierului cu oglindă,
alegând cu ce să se îmbrace. În mişcări, sub pielea de
culoarea cafelii cu lapte, muşchii se întindeau elastici. Te-
ntheb şi eu: de ce? Pahc-ai fi un licean. Eu găsesc că după
ce cunoşti un băhbat, aşa cum ne-am cunoscut noi, e
absolut nohmal. Numai o mătuşă a tatii, tante Luiza,
dohmea noaptea cu hochia pe ea, am văzut-o eu. „Şi când
thăia unchiu’ Pol, tot cu hochia dohmeai pe dumneata?” –
„Siguh”, mi-a hăspuns, „cum o să mă vadă GOALĂ?” Aveau
şi thei copii, nişte tâmpiţi… dinth-o femeie cahe dohmea cu
hochia pe ea lângă băhbatu-său, nici nu se puteau naşte
alţii. Eu vheau să nasc copii deştepţi, domnule căpitan.
Ne-am plimbat încet, apoi ne-am dus la un local mic cu
grădină, din cartier, pe o străduţă care da în Moşilor.
Grădina era aproape pustie, de frica alarmei, chelnerii,
plictisiţi, sub becurile albastre de camuflaj. Un lăutar
adormit cânta aşezat pe un scaun, la o masă goală, Avant
de mourir: exact ce trebuia atmosferei. Am comandat
şampanie. Chelnerul s-a uitat la mine atent, examinându-
mi obrazul, bastonul agăţat de spătarul scaunului.
— Şampanie, a repetat, şi a şters cu şervetul un colţ de
faţă de masă, deşi n-avea motiv să-l şteargă. S-a uitat şi la
Liliana, dar cu altă privire: Şi domnişoara? A şters celălalt
colţ al feţei de masă.
— Îmi hecomanzi altceva? i-a zâmbit ea.
— Aş zice o plachie de crap, carne n-a venit astăzi, şi o
juma’ din vinul casei, Urecheşti. Patronu’ e pe cale să-
nchidă localu’. Ştiţi, de avioane.
— Adu şampanie, m-am impacientat.
— O sticlă?
— Dac-o serveşti la ţoi, dă-ne două ţoiuri cu şampanie.
129
Liliana a început să râdă. Chelnerul s-a uitat iar atent la
mine, şi s-a depărtat cu o lene indescriptibilă. La jumătatea
drumului s-a întors şi a revenit la masa noastră.
— Mott. Avem numai şampanie Mott.
— Ad-o mai repede.
Abia după trei sferturi de oră am reuşit să ciocnim
paharele cu şampanie, de cupe n-a fost vorba. „Le-a luat
patronu’ să le depoziteze, să nu se spargă la alarme”, ne-a
spus chelnerul, turnându-ne şampania Mott, de altfel bună
şi frapată… dar până s-a petrecut şi asta, am fost pe
punctul de a adormi şi eu şi Liliana. Lăutarul ciulise
urechea la conversaţia cu chelnerul. Îşi mutase, oftând,
scaunul lângă masa noastră şi acum ne cânta cu o
convingere rău simulată, romanţe despre tei în floare,
lămpi ce se sting în aşteptarea unui iubit ce nu mai vine,
despărţiri datorate sorţii haine: Liliana se distra grozav. A
băut câteva pahare, îi făcea ochi dulci lăutarului,
încurajându-l la cântat. Eu am băut puţin, mi se atrăsese
atenţia să nu abuzez de alcool. Sprijinită în coate pe masă,
uşor plecată înainte, Liliana sorbea şampania ţinând
paharul între palme, zâmbindu-mi şi când şi când
scuturându-şi pletele castanii. Îmi plăcea că nu se fardează
şi nu întrebuinţează colonie. Pielea ei emana o prospeţime
firească şi atrăgătoare. Fără să vreau, m-am gândit la un
parfum amărui care mă învăluise…: când, unde?
— …La ce te gândeşti?
— La nimic. Sau mai bine zis, mă gândeam la viaţă şi la
moarte.
— Nu te mai gândi, m-a mângâiat pe mână. Gândeşte-te
la mine. Mehsi penthu şampanie… n-am mai băut
şampanie de la nunta mea. Am avut o nuntă de cucoană,
să ştii.
— Nu aniversăm marţea trecută?
— Aici? s-a strâmbat. Ţi-ah conveni. Nu, domnule,
anivehsahea uhmează. Vhei? A devenit dintr-o dată
serioasă. Să nu minţi. Mi-ah păhea hău.
130
— Vreau. Tonul meu a fost sincer. I s-au luminat ochii.
— Cheamă atunci la plată.
În timp ce făceam plata, în grădină a intrat un tip, cu o
jachetă de piele. S-a aşezat la o masă şi a bătut cu un cuţit
în farfurie. Chelnerul i-a zvârlit peste umăr:
— Ora de închidere, nu mai servim.
Omul a bătut din nou. Chelnerul s-a dus la masa lui. Au
vorbit un minut-două, apoi s-a întors, să-mi dea restul.
— Nu ştiu ce vrea. Nu vorbeşte româneşte. Parcă-i rus.
Omul se ridicase de la masă şi se apropiase de chelner.
— Molea, podaite mi edna bira.30
Un bulgar. L-am privit… unde-l mai văzusem? Omul mi
s-a adresat pe un ton extrem de politicos:
— Parlé vu fransé, môssié? Deutsch?
— Qti’est-ce-que vous désirez?
— Oun bier. Seuleman oun hier. Je boit vit, et je part vit.
— Vrea o bere, i-am spus chelnerului. Pleacă imediat. E
bulgar.
— Să dea banii, a ezitat chelnerul. Şi să nu stea mult, că
de bulgari ne arde nouă acum, i-a aruncat celuilalt, o
căutătură spre pantofi. I-am spus tipului cât să dea.
— Blagodarea… mersi, mossié. Tré janti. Bonsoir,
madame.
Omul era portarul din dimineaţa sosirii mele la Sofia, îmi
aduceam aminte. Dar el nu mă recunoscuse. Portarul care
citea Thomas Mann. Sau mă recunoscuse, şi n-a arătat. Am
ieşit din grădină, pe când lăutarul, după ce se înclinase
până la pământ (polii lăsaţi în palmă îi justificau
plecăciunea), se apropia scârţâind din arcuş spre masa
noului venit: îi cânta sârba. Afară, i-am spus Lilianei:
— Ţi-e teamă să te duci singură acasă?
— Singuhă… de ce singuhă?
— Vin după tine, intri la mine. Uite cheia. Te rog.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
30
Te rog, dă-mi o bere.
131
A dat din umeri şi s-a depărtat. N-a pus întrebări. Făcea
zece minute până acasă. Am trecut pe trotoarul de vizavi,
sub un pom. Am aşteptat circa cinci minute, şi mi-am
văzut omul ieşind. N-a pornit spre Foişor, ci invers, în sus
pe Moşilor. M-am reîntors acasă… habar n-am de ce-i
pândisem ieşirea; mi se redeşteptase brusc obişnuinţa, ce
căuta omul acesta aici? Parcă-mi era nu ştiu cum că-l
aşteptasem să iasă. Ca un filator de rând. Dar posibil ca el
să fi venit la rude, în plimbare… venim la români, românii
vin la noi, avem rude acolo, aveţi rude aici, tinerelul, veşnic
zâmbitor şi cu gesturi de pederast de la hotelul din Sofia,
mi-a jucat graţios prin faţa ochilor. El îmi spusese asta. Ei,
eu eram în concediu trei luni de zile, cu certificat medical
în buzunar, n-au decât să se plimbe ei la noi şi noi la ei,
ce-mi mai păsa.
Liliana m-aştepta în salonaş, cu luminile stinse. Sta la
fereastra deschisă. Cu tot camuflajul, de cum am intrat pe
poartă i-am văzut silueta decupată în cadrul ferestrei: ca să
se zgâiască bine şi vecinii, m-am gândit, ce pui de lele mi-e
şi căpitanul ăsta, abia scos de sub dărâmăturile unui bloc
de trei etaje şi năpustit iar spre viaţă cu o poftă de zile
mari. Nu mi-a zis nimic, m-a privit doar pe furiş. Şi-a cules
sacul colorat de pe un scaun.
— Te hog şi eu ceva. Să mehgem să stăm la mine.
Am urcat la ea. A lăsat „thanspehantele” de camuflaj, a
deschis larg ferestrele, a aprins o lampă mică cu abajur, pe
care a pus-o sub un fotoliu. Camera a luat un aspect
misterios şi vag romantic. Avea un băruleţ mic, rulant. A
adus cafea de la gheaţă, frişcă.
— E de thei zile, dah am băgat-o în hefhigehent când am
plecat la Dăhăşti, şi a ţinut. Aşa ţine fhişca şi îngheţata.
Era prima oară când dormeam în patul unei femei o
noapte întreagă. I-am spus. S-a zbenguit lângă mine ca un
peştişor. Iar mai târziu, cu pleoapele închise, cu părul
revărsat pe perină şi întinsă pe cearceaful alb, am simţit-o
cum se domoleşte treptat, în scurte convulsii. Respiraţia ei
132
egală m-a făcut să cred că adormise, când i-am auzit vocea
înceată:
— La Odette ehai în blocul ăla?
Am întors capul spre ea. Nu deschisese ochii. În bătaia
abajurului ascuns sub fotoliu, obrazul ei nemişcat părea
aurit în luciul unei zeităţi venind de foarte departe în timp.
Nerăspunzând imediat, a deschis ochii şi a întors şi ea
capul. A zâmbit.
— Nu eşti obligat să hăspunzi.
— Ce ştii, am murmurat.
— Ce ştiu şi alţii. Ce ştie şi cahtiehu. Că atunci când a
bombahdat, ehai cu o femeie. Şi eu te-am înthebat dacă
femeia eha Odette. Fiindcă se ştie că femeia a muhit.
— Ce ştii tu de Odette? am repetat.
— Ohicum, mai multe decât ştie cahtiehu’. Am învăţat la
aceeaşi şcoală, eha mai mahe ca mine cu doi ani, dah o
cunoştea tot liceul. Le cunoştea, mai phecis.
— De ce: le cunoştea?
— Ehau două gemene, Odette eha cea mai mane… mai
mahe cu nişte minute, îţi dai seama. Pe cahe ai cunoscut-o
dintre ele?… Ce ai hămas aşa… te doahe dacă vohbesc de
asta?
S-a ridicat într-un cot. Continuând să mă privească cu
intensitate.
— Iahtă-mă, dah totuşi sunt femeie, dhagul meu. Pot să
tac, nici n-aş fi vohbit de ea sau de Mahianka, dah am
văzut pe noptieha unde dohmi, fotoghafia ta, dansând cu
una din ele… înth-un local, se vedea şi ohchestha.
Da, schimbându-mi haina, îi golisem buzunarele. Cele
câteva fleacuri, batista, un briceag şi fotografia dată de şef,
într-adevăr le lăsasem pe noptieră: şeful îmi dăduse şi o
fotografie în timp ce dansam cu Odette.
— …Cu cahe ehai, cu Odette sau cu Mahianka? De fapt
n-o chema Odette. Ea îşi spunea aşa. O chema Olena. Nu
mai ţin minte numele de familie: un nume macedonean.
133
Dah ched că ehau tătăhoaice. După ochi se cunoştea. Nişte
fetiţe vesele, pline de haz.
Olena-Odette, Marianka: două gemene, Odette avea
părul lung – se tunsese scurt la Sofia. Când m-am dus pe 4
aprilie la Odette, avea părul lung sau scurt… nu mai
reţineam, ba nu, parcă îl avea lung, dar îmi aduceam
aminte cu precizie de asta? Care din ele fusese la Sofia –
sau fuseseră amândouă? „Savciuc era ruda mea”, mi se
răspunsese când întrebasem dacă i-a fost amant… cine
răspunsese astfel: Odette? Cealaltă, Marianka? Toate
aceste întrebări probabil mi se citeau în ochi, chiar în
semiobscuritate. Liliana şi-a plecat obrazul aproape de al
meu. I-am simţit uşorul abur al şampaniei băute la
grădină.
— …Ai iubit-o?
— Nu.
— O plâng c-a muhit. Şi mă bucuh c-ai scăpat tu. Nu
sunt chudă sau insensibilă. Îţi hepet, sunt femeie. Şi ca
femeie n-ah thebui să-ţi spun, totuşi îţi spun. Şi a spus
atât de încet, încât abia am înţeles ce-mi spune: Mi se pahe
c-ai început să mă tulbuhi, domnule căpitan. S-a ghemuit
în mine, oftând. Ce mică e lumea… când alehgam phin
cuhtea de la Centhală, sau săheam la pas-pas-pasăheâ-la-
ihina-histihea, şi eu, şi Odette, şi Mahianka, şi altele, n-
aveam de unde să ştiu că peste ani, una din fetiţele de
atunci o să moahă sub ochii unui băhbat şi alta o să se
culce din dohinţă de dhagoste cu acelaşi băhbat. Şi acum
să dohmim, să nu ne mai gândim la nimic. Sau să visăm la
un mâine făhă hăzboi, făhă mohţi şi bombahdamente, pe o
plajă pustie plină de pescăhuşi, scoici şi alge uscate la
soahe. Şi noi doi, thântiţi în nisipul fiehbinte, mână în
mână. Tu ca să te bhonzezi şi eu să-mi calmez fhigiditatea.
Mi-a apucat mâna în palma ei îngustă şi catifelată.
Târziu, să fi fost unu, poate două, am auzit telefonul
sunând jos. L-a auzit şi Liliana şi s-a trezit.
— Lasă-l să sune, i-am liniştit tresărirea.
134
A mai sunat o dată, după vreo jumătate de oră, l-am
auzit şi atunci. Nu dormeam. Nu dormea nici Liliana.
— Cine poate să sune la oha asta?
— Habar n-am. O atingere.
S-a dat jos din pat şi s-a dus în bucătărie. A revenit cu
un pahar cu apă minerală.
— Bei?
Am băut o înghiţitură: era bună şi rece. Înainte de a ne
culca, Liliana ridicase transperantul la fereastră. Noaptea
se colorase cu tenta aceea adâncă pe care o capătă la
apropierea zorilor. Nu se auzea un zgomot de afară, decât
foşnetul copacilor şi zbaterea transperantului în slabul
vânt… ce căutam eu în patul ăsta străin, cu femeia asta
străină lângă mine, la urma-urmelor, nu devenisem eu
însumi un străin? Nu trebuia să mă mai mir.
Liliana s-a vârât în pat. S-a tot învârtit când pe o parte,
când pe alta. Era cald, vântul nu reuşea să destrame
înăbuşeala din cameră. Mi-a căutat din nou mâna, de astă
dată cu un soi de fereală, am ghicit după ezitarea degetelor.
— Luchezi în sehviciul sechet?
— Îţi răspund după terminarea concediului.
— Bine. Până atunci ai să luchezi în sehviciul MEU. Şi te
hog să-ţi dai intehesul.
Mi-a strâns, fericită, mâna şi a adormit.
Dimineaţa, ea s-a dus la judecătoria sectorului galben,
unde copia o „grămadă de pohcăhii”. Pohcăhiile erau
sentinţe judecătoreşti la încălcarea ordonanţelor
mareşalului; nici zece minute după ce a plecat, a sunat
telefonul tot la mine. Era şeful.
— Umbli cam mult, căpitane. Ieri noapte te-am căutat.
Nu dormi acasă? Şi după o pauză: Bombardamentele încă
continuă. Vino încoace.
Şeful m-a tratat cu ciocolată (murea după ciocolata
Suchard) şi-a şters palmele cu o batistă fină, albă, şi a
început să se joace cu cuţitaşul de pe birou.
135
— Trei luni ai să te odihneşti, ceea ce-i mare lucru, a
ridicat, ochii de pe cuţitaş, pironindu-mi nodul de la
cravată. Nu ţi-e cald cu cravată? Eu pleznesc literalmente.
Vreau să afli… asta, în treacăt, că printr-o fentă am trecut
tangenţial de fulgerele declanşate de cazul Savciuc.
— Nu mă mai interesează, domnule colonel. Permiteţi-
mi, totuşi, să vă raportez regretul de a nu mă putea
prezenta în faţa dumneavoastră cu mustaţă. Ca o
încheiere, din punct de vedere personal, a cazului de care
pomeniţi.
A zâmbit glacial.
— Ştii, căpitane, dacă mi-ar fi stat în puteri, în ziua de 4
aprilie i-aş fi îndrumat pe băieţii de la Foggia spre alte zări
mai calde, spre Hamburg sau Berlin, unde se cam duc ei
de obicei. E bine să ştii că toţi ne-am bucurat aici că ai
scăpat teafăr.
— Teafăr, prin eufemism.
— Prin ce? Mi-a plăcut, şi-mi place la dumneata că
întrebuinţezi expresii nemilitarizate şi delicate. Mda. Ce
ştim de Savciuc, este că se află în mâna nemţilor. Un timp
l-au anchetat bulgarii, apoi l-a preluat îţi închipui cine.
— Canaris sau Gestapo.
— Se pare că ultimul. Veriga Odette a pierit. Ne-a pierit
şi veriga Heinlein. (Nu se uita la mine.) Heinlein era agent
dublu, ne-a făcut multe servicii. Dacă reuşim să-i atragem
pe ceilalţi încoace şi să facem un schimb pentru Savciuc,
dacă, am spus, Boniş mai poate rămâne la Sofia. Dacă
nu… nici nu mă mai gândesc. Ah, avem informaţii că între
13 şi 14, au avut loc întâlniri conspirative între comunişti
pe de-o parte, anumiţi ofiţeri, oameni politici vechi şi casa
regală, pe de alta. Aştept rapoartele. Poate în timpul liber, a
apăsat, vrei să te ocupi.
— Nu.
— Păcat, a înălţat din umeri. Este o pistă bună şi de
viitor.
— Pentru cine?
136
— Pentru toţi, căpitane. Încărcăm cu lest pozitiv talgerele
balanţei. Fiindcă şandramaua se cam clatină. Trebuie să
ştim să-i suportăm dislocarea, cu atú-urile de caro în
ambele mâini. Întotdeauna serveşte să ai atú-uri bune în
mână.
— Ce-a fost la Saparevo? Unii din cei pe care aţi dori să
reuşiţi să-i atrageţi încoace, am impresia că au şi reuşit să
fie atraşi.
— Ah, da? E un punct câştigat. Cât despre Saparevo, în
împrejurimi era un lagăr. Eram informaţi că Savciuc se află
acolo. S-a sosit prea târziu: nu mai era. Învălmăşeala
festivităţilor de la Rila a fost inutilă, ne gândeam să
profităm de ea, să organizăm un kommando de răpire, în
schimb, s-a încercat un atentat împotriva preşedintelui
consiliului de regenţă, un buştean s-a prăvălit dintr-un
jilip, trei secunde după ce maşina acestuia trecuse pe
serpentine… şi germanii au insinuat pe lângă conducător şi
regele Mihai, că este o legătură între acţiune şi Savciuc.
Heinlein ştia ce se va petrece, ne-a avizat. D-aia te-a dus
Boniş la Dunăre cu maşina, şi n-a fost la Rila. Kopplitz în
el ţintea… sau poate a vorbit Savciuc… Cât poate să dureze
tăria fizică a unui om, căpitane? Maiorul Boniş s-a
substituit şefului în dosul biroului, privindu-mă cum mă
privise şi în apartamentul lui din grădina legaţiei de la
Sofia. Cât? În ce imbroglio fără ieşire fusesem aruncat… să
mor dacă mai regretam 4 aprilie. Şi ce era chestia asta cu
ofiţeri, oameni politici, comunişti?
— …Să sperăm că n-a vorbit. (Parcă şi Boniş spera asta.)
Te-am chemat să te ţin la curent, să-ţi doresc odihnă bine-
meritată şi să-ţi prezint pe cineva, care o să te bucure să-l
revezi.
A ieşit din birou, iar eu mi-am aprins o ţigară. N-am tras
un fum, şi şeful a reapărut cu omul care citea Thomas
Mann la hotelul din Sofia. Pe bulgarul de ieri seară. Într-o
minunată uniformă militară bulgărească.
— Ţi-l prezint pe domnul maior Blagoerov. Biroul II.
137
Maiorul s-a înclinat. M-am ridicat în picioare.
— Anşanté, capitain. Et merci pour ier soar. Oune bier tré,
tré bon.31
…La ce să mă mai mir, să mă mai uluiesc? Îmi venea să
latru, să mă sui cu picioarele pe pereţi.
— Ah, aţi fost împreună ieri seară? s-a mirat cu
nevinovăţie şeful. D-aia n-ai răspuns la telefon. Domnul
maior are treabă la noi, la mesteme. L-am adus pe scara de
serviciu, nu s-a supărat. A fost umbra dumitale la Sofia,
cot la cot cu maiorul Boniş.
I-a tradus în franţuzeşte ce-mi spunea. Maiorul a dat din
cap.
— Ah, Bonisci… tré intelijan.32
— Dânsul ne-a dat informaţia Saparevo, i-a oferit
ciocolată şeful.
— Heinlein porté des docouman sour loui. Savé vou ou
son ees docouman? Ça nou enteress bocoú 33, mi s-a adresat
maiorul cu gura plină.
— Et moi aussi, m-am înclinat… mais il faut les chercher
avec patience, puisque Heinlein est bien mort.34 Am onoare.
Ne-am strâns toţi trei cu putere mâinile, ca într-un final
de operetă, îmi făcea impresia.
— Jelaia Vi zdrave i priiatna pocivka! m-a bătut pe umăr
maiorul Blagoerov. C’est a dir, santé et bon loazirr!35
Am ieşit cu cicatricele de pe obraz atâta de înflăcărate,
încât soldatul de la poartă m-a salutat ca pe un general.
31
Încântat, căpitane. Şi mulţumesc pentru ieri seara. O bere foarte,
foarte bună. (Incorect.)
32
Ah, Boniş… foarte inteligent. (Idem.)
33
Heinlein avea documente la el. Ştiţi unde sunt documentele? Ne
interesează mult. (incorect.)
34
Şi pe mine. Dar trebuie căutate cu răbdare, odată ce Heinlein este
cât se poate de mort.
35
Adică, sănătate şi petrecere frumoasă! (Incorect.)
138
Pe 25 după-masa, am plecat la Elvira. Liliana m-a
condus la gară. După ce m-am suit în tren, am ieşit la o
fereastră pe coridor.
— Îmi schii?
— Am să-ţi schiu.
— La schisohile mele ai să hăspunzi? (Îi lăsasem adresa.)
— Am să.
A rămas sub vagon, strângându-şi umerii goi cu palmele.
Luasem un tren fără prea multă aglomeraţie, peroanele
erau cu lume, dar nu la modul exagerat. În schimb, enorm
de mulţi soldaţi şi civili tropăiau pe acoperişurile
vagoanelor. La pornirea trenului, ea a făcut câţiva paşi
după vagon. Dintr-o dată ochii i-au devenii mari şi speriaţi.
— …Să nu mă uiţi!
Până la Ploieşti am rămas singur. Dar şi după Ploieşti,
doar două persoane au intrat în compartiment. Curând,
treptele succesive ale barajului de baloane din jurul
oraşului cu miros de petrol nu s-au mai văzut, dealurile,
sondele mi-au furat privirea şi, în fund, albastre,
contururile munţilor spre care mă duceam din tot sufletul.
A rividerci, comandante. Da, Odette, Olena, Marianka sau
cine oi fi fost, A rividerci. A rividerci, Liliana: să fii sigură că
am să-ţi schiu şi n-am să te uit.
La căderea serii, pe peronul gării triste şi pustii din
Poiana-Ţapului, Costelo s-a repezit la mine.
— Mama n-are dreptate, mi-a spus cu curaj, luându-mi
valiza. După înfăţişare, nu bomba te-a trăsnit, ci tu te-ai
luptat cu ea, Toni.
Şi s-a plecat să mă sărute: mă depăşea cu un cap,
pramatia.
139
12
10 iulie
Mă simt excepţional la Elvira şi Valentin: una dolce

famiglia, cum citeşti prin romanele italieneşti din secolul al
XIX-lea. Mănâncă toţi împreună, la ore fixe, îşi văd de
treburi fiecare în parte, dar şi despărţiţi, ai senzaţia că tot
împreună sunt, legaţi prin nu ştiu ce antene, fire invizibile.
I-am spus Elvirei. N-a părut mirată.
— Şi nu e bine aşa? Noi trei de fapt suntem societatea,
ce ne pasă de alţii? Oamenii au devenit răi, invidioşi, n-ai
văzut ce priviri au căpătat? Şi eu, şi Valentin încercăm să
ne distanţăm. Sperăm ca şi Costelo să se distanţeze.
Au destul de rare apropieri cu oamenii de cealaltă parte
a Zamorei, locuind propriu-zis în Poiana. Dimineţile soră-
mea şi le petrecea la Sinaia, împreună cu bărbatu-său.
Valentin fusese intern la Braşov, la Şaguna, venea doar
sâmbetele acasă. Poiana-Ţapului nu e frecventată decât de
Crăciun şi Paşte, pentru lumânările ce trebuie aprinse
pentru morţi, şi la aprovizionarea cu anumite cilimente,
ulei, zahăr, făină; dar şi pe acestea le aduc de la Sinaia. Pe
întâi, Elvira a intrat în vacanţă, Valentin n-are concediu
decât în septembrie, nu se ştie nici atunci dacă-l va căpăta.
Întreprinderile „Costinescu” unde lucrează ca inginer,
produc cu o serie de secţii pentru nemţi şi front. El
conduce una din aceste secţii, militarizată: acumularea
comenzilor nu permite decât scurte „permisii” de două-trei
zile, şi astea acordate mai mult muncitorilor, ca să nu
saboteze producţia şi să le mai închidă gura la revendicări.
140
— …O iluzie să se creadă că păziţi de puşti şi uniforme,
or să dea un randament sporit. Sunt obosiţi şi dezgustaţi,
plătiţi prost, îndârjiţi. Baremi cei de aici mai au o pasăre
prin curte, câţiva pomi fructiferi, o grădină cu zarzavat. Cei
de la oraş rămân la discreţia raţionalizărilor şi a speculei.
Cum să muncească şi pentru ce să muncească?
Valentin, deşi inclus famigliei, are o viaţă a lui proprie,
tolerată de Elvira, care este şeful incontestabil al clanului.
Îi place să hoinărească de unul singur, să adune bureţi şi
ciuperci pe care să le pregătească cu mâna lui. Duminicile
bricolează, repară şi ce e şi ce nu e de reparat prin casă. Îl
vezi sau auzi ba ciocănind pe acoperiş, ba zdrăngănind în
dosul casei. Pictează uneori, peisaje futuriste, cu mult
galben şi verde. Se enervează rar, e de temperament egal şi
echilibrat, iar când se enervează, spune printre dinţi:
— Elvira (sau Costelo) m-am enervat. Mă duc să mă culc.
Ceea ce şi face. Costelo îi seamănă, în pornirile spre
singurătate. Ca înfăţişare, mai ales la ochi şi gură, este
Elvira. Ca suflet, este Valentin: je m’en fiche-ist, cu porniri
lipsite de echivocuri. De fapt asta-i şi caracteristica soră-
mi, dar ea se arată mai romanţioasă ca vederi, din alte
puncte de considerare e uscată. (Pe timpul şederii la ea, am
constatat că uscăciunea aceasta se păstrează în aparenţă.
Ca orice femeie deşteaptă, profesând o meserie şi
câştigându-şi banii proprii, trebuie să se considere şi
superioară faţă de alte semene rămase la alăptat de copii şi
la spălatul cratiţelor; şi-i place să spună despre ea, pe un
ton dispreţuitor, că şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul.
Cât despre asta… am mai spus-o: mers de regină şi nişte
ochi ce cu optsprezece ani în urmă îl făcuseră cât p-aci să-
şi abandoneze studiile la politehnică pe bravul Valentin.)
Costelo are aceiaşi ochi mângâioşi, catifelaţi, de fiinţă
oropsită. Altfel, te priveşte de la înălţimea de un metru
optzeci şi doi cu ochii ăştia de fată bătută pe nedrept,
bombând un piept muşchiulos şi arătând umeri ţepeni,
destul de agresivi. Camera lui, deasupra verandei,
141
transformată dintr-un fel de foişor, are toate mărcile de
cuţite şi bricege înfipte în grinzile de susţinere, poze şi
afişe: Joe Louis, Toma Aurel, Max Schmelling (în uniformă
de paraşutist, pregătit să fie lansat în insula Creta)
faimoasa şi plina de carne Mae West, Viviane Romance
trăgându-şi ciorapii negri, finlandezul Nurmi, cai de curse
şi sumedenie de caricaturi de Dubout, cu sobe cu burlane
cârpite sau legate între ele, şi nu cap la cap, alături de
femei mustăcioase, saşii şi cu mamele uriaşe, sub care se
adăpostesc domni bărboşi la fel de saşii, dar înspăimântaţi.
Un perete întreg e plin cu fotografiile de amator ale unei
fete urâţele, pistruiată şi cu cozi, râzând din dinţi de şoricel
în prea multul soare. Fiecare fotografie are o dată sau o
floare uscată lipită sub ea. De când am venit, de cel puţin
trei sau patru ori Costelo a încălecat pe bicicletă şi s-a
făcut nevăzut. A revenit pe seară, tăcut şi preocupat,
mâncând însă cu o poftă nebună tot ce întâlnea din priviri
pe masă.
— Ce te-a mai înfometat şi bacalaureatul, i-a spus
ultima oară Valentin, pe un ton ironic.
— Grozav, şi-a umplut Costelo gura cu o întreagă felie de
pâine cu unt, nedând nicio atenţie tonului. Mai e lapte?
— Pe unde te duci nu se gândeşte nimeni să te şi
hrănească? Te ţin nemâncat?
— Sunt Kneipp-işti, maestre, s-a ridicat de la masă. Cură
de apă rece şi pâine prăjită. Hai să ne plimbăm spre
Buşteni, Toni. A ieşit luna.
— Lasă-l pe Toni să-şi termine cafeaua, şi Costelo a ieşit,
fluierând.
— …Are o prietenă la Braşov. La ea se duce. O prietenă,
colegă cu el, a adăogat repede soră-mea, ca nu cumva să
cred cine ştie ce. Au dat bacalaureatul împreună.
— Nu-i cam obositor? La dus, în fine, are Timişul, dar la
întors trebuie să-l suie, şi nu e o jucărie cu bicicleta.
— Se descurcă el, n-avea grijă, şi-a aprins o ţigară
cumnatu-meu. Mă-ntreb, totuşi, chiar nu mănâncă nimic
142
acolo?… I-ai văzut fotografia, în cameră la Costelo, mi s-a
adresat Martha. Costelo mi-a spus că are optzeci şi şapte
de pistrui pe obraz: i-a numărat. Primăvara sunt mai mulţi,
dar „nu-i poate număra, că e intern”. Le face socoteala doar
în vacanţa de vară, când are timp liber.
— Ia lăsaţi-mi băiatul în pace, a zâmbit soră-mea. Ochii i
s-au muiat într-o tandreţe de nedescris. Costelo
îndrăgostit, a spus în şoaptă. Nu-mi vine să cred că a ajuns
şi la vârsta asta… şi dacă nu intră în toamnă la facultate? i
s-a schimbat brusc tonul, s-a înfiorat. Îl ia la armată,
acum, vă daţi seama?
— La ce vrea să dea?
— La medicina veterinară. Ce i-o fi venit? Nu putem să-i
scoatem din cap chestia asta. E drept că e mare iubitor de
animale, o să ai ocazia să vezi… toate pisicile şi câinii
vagabonzi îi aduce acasă, înseamnă însă să te faci şi medic
veterinar pentru că îţi plac animalele? Nu ştiu ce să spun,
nici nu vreau să-l influenţez.
— Nu-l influenţa, a zis Valentin. Dacă asta doreşte, asta
să şi facă. Un medic veterinar, iubind animalele, e de o mie
de ori mai folositor decât un medic uman, nepăsător faţă
de oameni. Este o meserie ca oricare alta. Doar să şi-o
dorească din tot sufletul. Ca să nu regrete mai târziu că se-
nvârte fără rost prin viaţă. Ai terminat râşniţa?
— Dacă nu intră? şi-a repetat Elvira preocuparea,
nelăsându-mă să răspund întrebării lui Valentin. Trebuie
să-i facem rost de nişte pile… pe cine cunosc eu la
minister?
— Frumos, doamnă profesoară. Valentin a stins ţigara şi
şi-a încrucişat braţele la piept. Frumos şi educativ. Nu m-
aşteptam tocmai din partea ta: intransigentă la note, la
proptele, la dragoste.
Elvira a roşit, cred pentru ultimul cuvânt.
— În timpuri anormale, procedee anormale, a spus cu
semeţie, să-şi ascundă tulburarea. N-am chef să-l vad pe
front. E singurul meu copil.
143
— Să mai facem unul cât e Toni la noi, să fie martor că
cel puţin ăsta e şi al meu, nu numai al tău.
— Nu fi idiot.
Valentin se ridicase în picioare. S-a dus la ea, i-a luat
capul între palme. Ea s-a zbătut, s-a ferit, dar el tot a
sărutat-o.
— …Şi dac-ai s-auzi prin vecini că soţia domnului
inginer este o scorpie şi umblă cu tot felul de învârteli, să
nu plângi, Toni: e purul adevăr. Sunt un soţ nenorocit,
orfan de copii.
— Să mor de nu eşti idiot.
Dar râdea, îmbujorată. Şi m-am emoţionat: ea, Toni şi
Costelo, care se plimba sub clar de lună după vizita făcută
fetei din Braşov, erau nişte fiinţe minunate.
— Ai terminat-o? mi-a spus Valentin, după ce soră-mea
ieşise cu resturile de pe masă.
— Am terminat-o. O încercăm mâine.
— O încerci, ce: s-o încercăm. Mă descurc perfect cu
motocicleta.
Terminasem Citroën-ul, de dimineaţă. (Asta se petrecea
pe 5 iulie, când primisem şi scrisoarea Lilianei.) M-
apucasem de el cu o săptămână în urmă. Citroën-ul era
model 1935, cu motor bun însă, mă pricep la motoare. În
’41, Valentin îl „sabordase”, după expresia lui, să nu-i fie
rechiziţionat; blocase cutia cu viteze, îi demontase roţile şi
una din uşi. Nici când o ţinea întreagă, n-o folosea decât
pentru plimbări urgente sau ocazionale: la mare, în alt loc
unde-şi petreceau ei concediul înainte de război. Cel mai
adesea se duceau cu maşina la părinţii lui, în Turnu
Severin. În 1937 îi murise şi mama (tatăl murise cu un an
înainte) aşa că nici acolo nu s-au mai dus. Obişnuit, el
folosea motocicleta, un moto-Guzzi rezistent, cu consum
redus de benzină. Cu ea se ducea şi la serviciu.
— În fond aţi fi putut să vă duceţi, tu şi Elvira, cu
maşina la Sinaia, odată ce lucraţi în acelaşi oraş.
144
— Elvira se duce cu trenul, are abonament gratuit. O
cursă Predeal-Câmpina, orar foarte convenabil. Maşina ne
mai poate lăsa în pană şi ea ţine să nu întârzie la şcoală.
Nu te oboseşti prea mult reparând rabla? De fapt… ţi-am
propus s-o repari ca… (o extrem de scurtă şovăire) ca să te
poţi mişca civilizat, cu bicicleta sau cu motocicleta nu ştiu
dacă te avantajează.
Se referea la şold şi la picioare, drăguţ băiat.
— M-am uitat la Citroën – e perfect. O să m-ajute şi
Costelo.
— Îţi trimit eu un mecanic de la noi. Cum faci cu
permisul, maşina e scoasă de trei ani din circuit.
— No problem. S-o fac gata, şi-i scoatem şi permis.
Mulţumesc, Valentin, Vă mulţumesc la toţi.
— N-ai de ce. Să nu-ţi rupi a doua oară gâtul sau
picioarele cu ea, că doctorii de pe aici nu sunt ca la
Bucureşti.
— Costelo ştie să conducă?
— Ştie, dar nu-l interesează. Bicicleta e sport, spune. Dai
din picioare, te agiţi, rulezi. În automobil nu depui efort, iar
motocicleta e automobil fără geamuri, viteză cu roata-n
fund. Foarte bine. Cât e elev de liceu, de nasul lui este o
bicicletă; student, o să umble şi cu motocicleta. Toate la
timpul lor. Ştii că eu şi Elvira suntem destul de îndestulaţi,
Toni. Totuşi, nu vrem să ne creştem băiatul ca pe un fecior
de bani gata. Nici el nu vrea. Mai bine zis cred că Martha
nu vrea, tatăl ei este maistru mecanic la IAR, la avioane şi
ca băiatul să se ducă s-o vază, preferă să vină asudat, pe
bicicletă. E Braşovul oraş mare dar e provincie, iar strada
Marthei, tot din porţi, din ţaţe şi din cleveteli e formată,
cleveteli ca oriunde în lumea asta mare.
…M-a ajutat Costelo, a venit şi mecanicul din Sinaia, şi
am pus Citroën-ul iar pe roatele dosite de stăpân.
Săptămâna în care lucrasem la el a fost o săptămână de
reale satisfacţii, repet: mă îndeletniceam şi eu cu ceva.
Magazia din fundul curţii unde se afla maşina are trasă
145
lumină electrică. M-am dus cu Valentin la ea. A cercetat
automobilul în cunoscător.
— O să meargă.
— Da… nici ca „Blue-Bird-ul” lui Campbell, fiindcă
maşina ta nu e „Blue-Bird”, iar eu nu sunt Campbell. O s-o
folosesc între.
— …Ai curaj să te sui în ea?
Costelo apăruse în uşa magaziei, cu mâinile vârâte în
buzunarele pantalonilor de pânză albastră. Mesteca un fir
de iarbă.
— De terminat o terminarăm, problema e ce curaj îţi
trebuie să apeşi şi pe accelerator? Ştiu că numai aşa
porneşte.
— Gata cu luna? i-a spus taică-său.
— A intrat în nori. E şi o aură în jurul ei, de n-ar ploua
mâine.
— Faci iar un tur de orizont?
— Ne ducem câţiva colegi pe Tâmpa, a continuat Costelo
să mestece firul de iarbă.
— De ce tocmai pe Tâmpa, a insistat Valentin şi mi-a dat
cu cotul.
— Fără semne ascunse, maestre. Ne suim pe Tâmpa,
fiindcă probabil ne-am gândit că este o ascensiune tâmpită.
Auzi, tată…
— Strigă tare, să auză şi maică-ta din casă, ea zice că
eşti numai copilul ei.
— Auzi, TAT-A-A-A, s-a conformat Costelo, de-au
zbârnâit pereţii magaziei.
La una din ferestrele casei a apărut silueta Elvirei.
— De ce ţipi aşa, Costelo?
— E bucuros să ştie că nu ţi l-ai făcut singură, a
răspuns Valentin în locul lui, iar Elvira a dispărut imediat.
Costelo a zâmbit, i-au lucit dinţii pe întunericul din
curte.
— Hai să ne facem comunişti, tată! Domnul Papuşec
spune că viitorul e al comunismului, poţi să-i şi simţi
146
mirosul, dacă ai nas bun. Îi spunem, adică îi spui tu, doar
eşti cap de familie: „Domnule Papuşec, uită-te bine la noi,
ne-am făcut comunişti şi am venit să discutăm cu
dumneata despre asta. Să ne faci teorie, domnule Papuşec,
fiindcă, cum îi spui dumneata mereu băiatului meu şi al
mamei sale, Elvira, sora domnului căpitan Toni, adus de la
Bucureşti deoarece a dus-o prost cu avioanele, că: teoria
fără praxă e ca roata fără axă, bine zis, nu-i aşa, noi vrem
să aflăm cam cum este cu chestia asta.”
— Şterge-o. Are dreptate mama, cu obrăznicia.
— Cine e domnul Papuşec? l-am întrebat pe cumnatu-
meu.
— Tatăl Marthei.
Pe Martha am cunoscut-o peste trei zile, în timp ce mă
pregăteam să mă duc la Bucureşti, să scot permisul
Ciroën-ului. Eram singur acasă, Elvira plecase la Sinaia,
Valentin aşijderea, Costelo, cu bicicleta. Deschideam
poarta pentru maşină, când am văzut apropiindu-se repede
pe drum o fată. Venea direct spre casă, cu puloverul
înfăşurat în jurul mijlocului, în pantaloni şi bluză cadrilată,
cu o tichie roşie pe vârful părului roşcovan, împletit în
două cozi. În picioarele goale purta espadrile cu talpă de
sfoară. Era foarte pistruiată: fata urâţică din fotografiile
lipite pe pereţii camerei lui Costelo, Martha.
— Bună ziua, mi-a spus zâmbind prietenos.
Dumneavoastră sunteţi unchiul lui Costelo… mi-a vorbit.
Costelo nu-i acasă? Eu sunt Martha Papuşec.
— Costelo a plecat cu bicicleta. Cred spre dumneata.
— De mult?
— Cam de o oră.
— Ah, doamne, a făcut un gest plictisit. Eu vin încoace şi
el vine la mine… şi ne-nţelesesem. Dacă mă-ntorc la
Braşov, exact când ajung eu acasă, ajunge el iar aici.
— Ei, nici chiar aşa. O să te aştepte, duduie. M-am
gândit o clipă. Cât e ceasul la dumneata?
— 9 şi jumătate.
147
Cu maşina, într-o jumătate, maximum trei-sferturi de
oră, o puteam întoarce la Braşov, Costelo tot o să stea
acolo cam tot atât, la ora asta nici nu sosise.
— Suie-te, i-am deschis portiera din faţă.
— Să mă duceţi unde, m-a privit mirată.
— La Braşov.
— Zău? Faceţi asta pentru mine? s-a bucurat. Nu de
zahăr sunteţi… de zahăr-candel, că ţine mai mult! A sărit
în maşină ca o veveriţă. Până la Predeal n-am prea vorbit.
La Azuga am fost opriţi la control, dar Buştenii îmi daseră o
hârtie provizorie, până la eliberarea permisului.
— …E maşina lu’ domnu inginer, o cunosc, mi-a spus
plotonierul care se ocupa cu treburile astea… parcă noi nu
ştim de ce n-a ieşit până acum din garaj. Mi-a făcut cu
ochiul. O reînnoiţi dumneavoastră, domnule căpitan?
Frontu’? mi-a arătat din degete cu dezinvoltură, obrazul
lui.
— Bombardamentul de aviaţie.
— N-aş fi crezut, a dat din cap impresionat. Noi le auzim
zumzetul când vin spre Braşov… mă credeţi că auzim şi
antiaeriana de la Ploieşti? spunea cabanieru’ şi ăi de la
meteorologia de pe Omu’ că le şi văd. Acu’ să-mi iertaţi, da’
nu vă faceţi sânge rău, sunteţi tânăr… şi un bărbat, ştiţi,
poate să fie un pic mai frumos ca dracu’. De alta are el
nevoie, şi nu-i mai trebe nimica, poa’ să-l facă harcea-
parcea toate avioanele din lume.
Mi-a limitat din cele două degete arătătoare ale mâinilor
pe marginea mesei de lângă el, de ce alta are nevoie un
bărbat, chiar făcut harcea-parcea de avioane… idiotul.
Totuşi, la controlul de la ieşirea din Azuga, mi-am amintit
de precizarea plotonierului: sergentul care se uitase la
hârtia provizorie, îmi cercetase obrazul şi se uitase apoi cu
o sprânceană ridicată, la carnetul elevei Martha Papuşec.
— Liberi.
Am zâmbit, ambreind. Am continuat să zâmbesc.
— De ce zâmbiţi?
148
Fata se uita contrariată la mine, cu palmele vârâte între
pulpele subţiri.
— Prostul râde de ce-şi aminteşte, duduie.
— …Şi ce vă amintiţi? Că militarul de la Azuga s-a uitat
pătrat la mine?
— S-a uitat pătrat la mine, nu la dumneata.
A tăcut. Am privit-o pe furiş. Din profil, obrazul ei urâţel
şi pistruiat avea totuşi o dulceaţă şi ceva îndrăzneţ, poate îi
da aerul ăsta nasul în vânt şi tichia roşie aruncată pe
ceafă. S-a întors la mine şi a pufnit în râs.
— Dumneata de ce râzi?
— Ca o proastă, tot de ce-şi amintesc proastele! Eu
călătoresc excepţional, fără bătăi de cap, şi Costelo
pedalează, pedalează… acum stă de vorbă cu mama, dac-a
ajuns, şi cum ştiu că la mama vine el de obicei, mă umflă
râsu’. Să nu-i spuneţi ce v-am zis, m-a privit muşcându-şi
buzele, că intră într-una din crizele lui de demnitate, şi-mi
strică vacanţa.
Până la Braşov, am tăcut amândoi. Pe pantele Timişului,
Citroën-ul patina cu 80 pe oră. La un moment dat, Martha
mi-a arătat pe geam:
— Uitaţi, i-au scos pe aviatorii americani şi engleji la
soare.
Într-o livadă, aproape de rambleul căii ferate, grămadă
de busturi despuiate stau trântite în iarba necosită, jucau
cărţi pe pleduri, fumau; soldaţii care-i păzeau, retraşi mai
la o parte, stau şi ei în iarbă, cu puştile între genunchi sau
se plimbau pe rambleu. Băieţii arătau graşi şi frumoşi…
care din ei îmi aruncase bomba în cap sau cel care mi-o
aruncase se-napoiase teafăr, mestecând chewing şi
aşteptând zborul următor, să arunce altui neghiob în cap o
bombă cenuşie de două mii de kilograme cu o stea albă
pictată pe ea. Sau cu un Mickey-Mouse. Sau cu un trifoi cu
patru foi.
— …Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama.
149
Ca şi cum mi-ar fi ghicit ghidul, Martha Papuşec se
făcuse roşie.
— Costelo mi-a spus că americanii v-au bombardat: a
adăogat încet.
— N-au venit special pentru mine – sau „numai” pentru
mine, l-ar fi costat enorm escapada. Dar poţi să ştii. Nimeni
nu ştie nimic, spuneau unii dintre filosofii greci.
— Socrate, de exemplu. Sunteţi un tip tare. Costelo n-a
minţit.
…Ce i-o fi spus Costelo? Nu mi-am bătut mintea să şi
aflu. În Braşov, ea sta pe o stradă care urca drumul spre
Poiana, din dreptul Bisericii Negre. O maşină s-ar fi angajat
pe ea cu greutate.
— Opriţi aici.
S-a dat jos.
— Nu veniţi cu mine? Haideţi, un minut. Nimeni din
casă nu mănâncă din dulceaţa făcută de mama, baremi să-
i faceţi dumneavoastră bucuria.
Am urcat împreună străduţa bolovănoasă, cu locuinţe
mici, năpădite de verdeaţă: o uliţă veche, în care soarele
arunca pete de lumină şi melancolia vremurilor dispărute.
La ultima casă, Martha Papuşec a scos un mic chiţăit.
— N-a plecat, uitaţi-i bicicleta!
A împins poarta şi a fugit spre casa ce răsărea dintre
flori şi arbuşti tufăriţi: o casă galbenă, cu pridvor de lemn
şi acoperiş de ţiglă înverzită. Rezemată de scara de piatră
plină de ghivece cu muşcate şi busuioc se afla Peugeot-ul
lui Costelo. Fata a sărit treptele câte două.
— M-am întors, Costelo!
A dispărut în casă. Am rămas la poartă şi m-am uitat
jur-prejur. Simpatic, aici. Câţiva stupi, îngrijiţi şi
sistematici, se aliniau în fundul curţii. Albinele bâzâiau
printre flori, mirosea a iarbă udă. Costelo a apărut în
pridvorul cu geamuri.
— Păi ce faci, Toni? Nu intri?
150
— Ţi-am adus-o cu maşina familiei… şi ştiu şi eu?
Trebuie să ajung la Ploieşti pentru permis, să mă şi întorc.
— Şi n-ai timp? Lasă mofturile.
M-am uitat la ceas: nu era încă 11, de dormit tot aş fi
dormit în Bucureşti, dacă nu terminam până la 5 după
amiaza treaba… mă şi gândisem să rezolv prin Bucureşti
permisul maşinii, indiferent de numărul ei. Costelo m-a
apucat de braţ.
— Mersi, bătrâne. Asta se cheamă camaraderie. Când
mă-ntorc de aici, rad velocipedul în cârcă şi merg pe blat
până la Predeal cu vreun mărfar, dar uneori am şansa să
mă oprească tocmai la Comarnic. Se mai întâmplă şi d-
astea, ce, crezi că viaţa-i pardosită doar cu unt şi
pricomigdale? Adică, tu ştii. Mă gândeam să plec să-mi
caut mărfarul de ocazie… dar acum o să-l caut mai pe-
nserat. Şi pe un ton scăzut: Nu-i neapărat nevoie să-i spui
săru-mâna lu’ madam Papuşec, dacă-i spui, totuşi, îi face
plăcere.
Şi m-a împins în casă. În odaia în care am intrat, era
umbră şi linişte. O pendulă veche ticăia pe un perete,
înconjurată de farfurii la fel de vechi, de faianţă albastră. O
femeie slabă, semănând leit cu Martha, la pistrui, nas, ochi
şi păr, mi-a ieşit în întâmpinare, desprinsă de un bufet de
stejar masiv, cu uşile pictate.
— Bine aţi venit la noi. Luaţi loc.
I-am sărutat mâna. Madam Papuşec a fremătat ca o
fetiţă. Să fi avut vârsta Elvirei, cu un an sau doi mai mare.
Era mai trecută, aşa cum o s-arate Martha peste ani.
Simplu, dar corect îmbrăcată, cu un aspect trist şi vetust
în înfăţişare.
— …Martha, serveşte pe domnul căpitan. Vreţi un pahar
cu vin?
— Sunt cu maşina, doamnă.
— Doamna Papuşec are nişte idei teribile despre
educaţie, a spus cu seriozitate Costelo, dar îi tremurau
151
nările. A fost instructoare la o grădiniţă de copii, au dat-o
afară legionarii.
— Ah, mă înnebuneşte nepotul ăsta al dumneavoastră, a
zâmbit un pic constrâns doamna Papuşec. Să nu mai
vorbim.
— De ce v-au dat afară, m-am interesat într-o doară.
— Să nu mai vorbim, domnule căpitan, a repetat şi a
luat tava cu dulceaţă din mâna Marthei care tocmai intra
în cameră.
— De nuci verzi, a clipit Costelo. Delicioasă. Dulceaţa,
nu de ce au dat-o afară legionarii pe doamna Papuşec de la
grădiniţă.
Martha a pufnit în râs. Madam Papuşec l-a ameninţat cu
o privire plină de simpatie. Costelo a încălecat scaunul de
sub pendulă şi s-a uitat cum mănânc. Dulceaţa nu era rea
deloc. Am mai stat vreo zece minute şi am plecat. Martha şi
Costelo m-au dus până la maşină.
— De ce au dat-o legionarii afară pe mama dumitale? Se
putea întoarce, acum nu mai sunt legionarii la putere.
— Din cauza lui tata.
— Pe el nu l-au dat afară?
— A stat câteva luni închis, dar a venit războiul şi aveau
nevoie de el la fabrica de avioane. E cel mai bun de acolo.
M-am gândit pe drum la prietena lui Costelo şi la familia
ei… Elvira şi Valentin i-or fi cunoscând? N-o prea vedeam
eu pe Elvira, printre farfuriile şi dulceaţa de nuci verzi a
doamnei Papuşec; pe Valentin cred că l-ar fi interesat
stupii şi cum de înfloreşte busuiocul în ghivece… că tatăl
fetei cu care-şi pierdea timpul Costelo era doar un simplu
maistru de fabrică de precizie, mă-ndoiesc să-l preocupe
sau irite în vreun fel: şi tatăl lui fusese un simplu
vaporean, comandând un vaporaş de pasageri făcând cursa
Severin-Orşova. Din acest punct de vedere, nici Elvira n-
avea de zis nimic. Dar atmosfera de harababură studiată
din casa soră-mi se bătea cap în cap cu atitudinea
domestică şi tradiţionalistă a casei Papuşec. Am zâmbit în
152
gând, fiindcă gândisem la „casa Papuşec”, cum aş fi gândit
la un anumit tip de „casă”, conţinând în ea şi-n cei care o
locuiau, germenul de inspiraţie pentru scrierea unui
roman. (Costelo îi spunea uneori Marthei: Păpuşica; întors
la Poiana-Ţapului mi-a declarat că nu-i spune aşa fiindcă e
chiar păpuşică, ci din pricina numelui de familie, Papuşec-
Păpuşica.)
Nu m-am mai oprit în Ploieşti, am gonit direct spre
Bucureşti. O să-i cer şefului să mă servească MStM-ul cu
permisul. Nu se putea să mă refuze. Iar dacă o să fie nevoie
de schimbatul numărului cu unul de Bucureşti, îl schimb,
Valentin n-avea de ce face obiecţii, îi era tot una, nu voia să
întrebuinţeze Citroën-ul. Poate şi scrisoarea Lilianei să mă
fi îndemnat la asta. O scrisoare destul de ciudată… întâia
de acest fel pe care o primeam:
„Mă ţin de cuvânt şi-ţi scriu, nu ştiu dacă o să am hârtie
suficientă pentru toate gândurile pe care vreau să ţi le
adresez. Poate ai să-ţi spui că sunt cam sărită de pe linie,
sau că dimpotrivă stau bine fixată pe linia mea. Să mă
explic. Am făcut dragoste cu tine aproape fără să te cunosc.
Când o femeie procedează aşa, orice bărbat este normal să
gândească că o astfel de comportare nu poate fi decât a
unei fiinţe foarte uşurele în concepţii şi apucături. Sau al
unei isterice, al unei sexomane. Primul aspect al problemei.
Când o femeie face dragoste cu un bărbat, fără să-l
cunoască, înseamnă iarăşi că o face cu un scop: e singură,
e dezamăgită, are nevoie de ocrotire, de stimulent. Al doilea
aspect al problemei. Nu eram nici singură, nici dezamăgită
şi nici nu tânjeam după stimulent sau ocrotire… ah, ţi-am
spus că DEMULT voiam să fac dragoste cu tine. Da. E
adevărat, that’s true, captain. Una e să «vrei», orice femeie,
orice bărbat are când şi când asemenea gânduri, văzând
un om de dorit sau o femelă atrăgătoare. (Deie Domnul ca
onor cenzura să citească bine-dispusă confesiunile mele,
am şi un cunoscut acolo, poate îi cade lui în mână, aşa că
sper să mă poţi citi şi tu BAREMI gramatical, fără rânduri
153
scoase.) Dar alta e să doreşti sufleteşte un bărbat. Făcând
abstracţie de cuvinte frumoase, de mângâieri sau de pat.
Înţelegi ce vreau să spun? Fiindcă tot ce urmează de aici
înainte nu mai este o scrisoare, ci o înşiruire de gânduri şi
mărturisiri care mă uluiesc şi pe mine, nu mă sfiesc s-o
spun, să-ţi spun.. Ce ţi-a venit să mă primeşti cu molanul
de la nea Teniţă, în seara aceea, căpitane? N-a fost frumos
din partea ta. Trebuia să spui «Du-te, fata neichii, şi lasă-
mă naibii în pace». Să zicem că m-aş fi dus şi te-aş fi lăsat:
aş fi fost mai mulţumită, sper c-ai fi fost şi tu. Aşa, acum
fac fel şi fel de presupuneri pe care nu mai ştiu să le rezolv
nicicum. Mi-e ruşine şi de mine, şi de tine…Îţi sunt eu oare
partenerul ideal, voi reuşi să-ţi fiu…? Nu ca în cuplul Merle
Oberon-Laurence Olivier, astea-s doar în filme, şi mie, ca
să fiu sinceră, nu-mi prea place cinema-ul raportat la viaţă,
dau cezarului ce este al cezarului. Nu-ţi vorbesc, adică îţi
scriu, ca o fată mare. Statutul ăsta juridic l-am abandonat
cam de multişor, ceea ce din punct de vedere feminin este
un mare câştig al sexului nostru, conform acelui principiu
pe care îl toceam cu ferocitate la dreptul roman, (pe atunci,
zău, eram fată mare) – SUI MANCIPII ESSE, a fi propriul
său stăpân.”
…Ce mai erau şi prostiile astea? De ce or fi trebuind
femeile să complice atâta toate, când în fond ele sunt cât se
poate de simple? Un pic ruşinat ar fi trebuit să mă simt eu,
faţă de Liliana; ea realizase, însă, de ce mă întorsesem
întâia oară acasă, şi nu se arătase jignită. Nu făcea, din
exaltare, o dramă într-un pahar cu apă… dar nici pe
prinţul şarmant nu-l întâlnise în persoana mea, ca să-mi
lanseze acest apel patetic şi tânguitor. În jur de 3 ajungeam
în Bucureşti. Ploieşti-oraşul îl făcusem cu 100 la bord.
Începuse să mă doară şoldul, stasem cam mult înţepenit pe
loc. M-am dus direct la MStM, ştiam că serviciul durează
până la 4, oficial, oricât, neoficial.
Şeful fusese înlocuit – asta era bună! Şeful îşi luase
frumuşel chipiul şi trenciul englezesc agăţate de cuierul din
154
colţul biroului, pusese ordine în hârtiile în care se putea
pune ordine, celelalte hârtii în care nu se putea pune ordine
bănuiesc că le distrusese sau le luase cu el. (Procedeele
întrebuinţate de Joseph Fouché n-aveau de ce să fie
trecute cu vederea chiar şi după aproape un secol şi
jumătate de la practicarea lor.) Dar etajul unde lucram noi
era la fel de somnolent ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Am vrut să mă duc la cei de la transporturi, să
mă servească ei, cunoşteam un locotenent foarte amabil şi
serviabil; schimbarea şefului nu presupunea şi o
schimbare a cutumelor: nu coborâsem etajul, când am fost
rechemat să urc. Şeful cel nou mă chema la el. I se
raportase că eram în clădire. La intrarea mea în birou,
înlocuitorul fuma, cu ochii aţintiţi la uşa pe care am intrat.
Între cel care venise şi cel care plecase, mai bine mă
împăcam cu ultimul; lucrasem un timp şi cu primul, la
cifru… un om tăcut şi prea personal. Crucea Mihai Viteazul
îi lucea discret pe unul din piepţii vestonului de o tăietură
de asemenea prea personală. S-a ridicat şi mi-a întins
mâna.
— Ne-ntâlnim mereu, domnule căpitan. Nu te laşi deloc.
— Dar nici dumneavoastră.
A râs. Extrem de scurt, şi parcă doar să arate că râde ca
să-şi manifeste curtoazia. Mi-a cercetat la fel de scurt,
obraz, trup, picioare. A părut satisfăcut de examen şi m-a
poftit să iau loc. Schimbase aranjamentul mobilierului,
Fichet-ul era acum în spatele biroului, şi biroul sub
fereastră.
— N-arăţi rău, te-ai bronzat. Surprins?
— Puţin.
— Te obişnuieşti. Omul se obişnuieşte cu toate şi cu
situaţii mai complicate decât astea. Ne vizitezi întâmplător,
ştiu că ai un fel de… concediu.
— Chiar am concediu, domnule colonel.
— Bine înţeles, bine înţeles, s-a impacientat de răspuns.
Am precizat că acest concediu n-a venit la modul normal.
155
În fine, bine că eşti teafăr şi cu moralul nezdruncinat: e
esenţialul.
Mi-am dat seama că nu-l felicitasem pentru numire. Era
o gafă. Cam târziu, s-o repar. Poate de asta era oarecum
nervos. Am vrut totuşi să-l felicit, m-a oprit la jumătatea
cuvintelor.
— Felicitări se primesc doar la biserică. Cât stai în
Bucureşti? Mai ştiu că te afli undeva pe valea Prahovei,
merg cum trebuie trenurile?
I-am spus de ce am venit. A deschis sertarul, a scos un
carnet, a detaşat o filă.
— Ţi-l completează cei de jos. Să pună termen nelimitat.
Şi ştampila roşie. Când te-ntorci?
— Mâine dimineaţă.
— Aş vrea să nu pleci până nu-mi faci un raport despre
tot ce ai aflat în problema Savciuc.
— Un raport scris? m-am mirat.
— Scris şi clar, domnule căpitan. Tocmai eram pe
punctul de a te căuta. Îţi, trimiteam un curier de al nostru,
să nu te oboseşti cu drumul, odată ce ai sosit, simplificăm
lucrurile. Prefer să-l baţi la maşină.
— Bat destul de prost.
— Îl dictezi căpitanului D. Aici. Eu plec şi mă înapoiez pe
seară. Sper să termini până atunci… ai mâncat?
— Un măr, la Băneasa, am spus cu seninătate.
— Du-te şi mănâncă, s-a încruntat, şi te-ntorci. Şi în
timp ce ieşeam, şi-a aprins altă ţigară, fuma Plugar
galbene: Raportul îl cere urgent domnul mareşal. Apropo,
maiorul Clement Boniş a fost trimis pe front, sigur, la
brigadă, din cauza piciorului.
— Şi…?
A înţeles că întrebam de cel care stase în fotoliul ocupat
acum de el. Mă oprisem în uşă, cu mâna pe clanţă. Mi-a
aruncat o privire ştearsă.
— A plecat cu un avion în Elveţia. Şi culmea, cu un
avion german. Nu ţi-a ajuns la urechi povestea? Să nu faci
156
în raport niciun fel de caracterizări, a trecut deosebit de
repede peste relatare.
Am coborât să-mi iau permisul, cu un soi de nelinişte în
suflet. L-am obţinut imediat. Am lipit anexa pe parbriz, şi
m-am dus să mănânc, la „Pui de urs”, colţ cu liceul Sfântul
Sava, mâncasem deseori acolo preparate reci şi delicatese.
La 4 şi jumătate eram înapoi. Noul şef plecase, mă aştepta
căpitanul D., sorbind visător dintr-o sticlă cu limonadă,
înaintea unui Remington înalt. Am dictat raportul până la
opt, plimbându-mă prin birou sau stând pe fotoliul şefului.
Căpitanul D. bătea repede, în pauzele în care-mi adunam
cât mai clar gândurile de adresat lecturii domnului
mareşal, rămânea cu ochii pe clape, cu degetele abia
desprinse de ele, ca un pianist în aşteptarea intervenţiei la
un sfârşit orchestral. Cu mucul stins de ţigară în colţul
buzelor, şi cu o expresie total lipsită de interes. Am
terminat, am iscălit raportul. Căpitanul D. l-a strâns, a
descuiat Fichet-ul, l-a vârât înăuntru. Cu ocazia asta am
remarcat că Fichet-ul era complet gol, şi că el avea un rând
de chei… şeful cel vechi nu umbla decât singur la Fichet,
care tot timpul era arhiplin. Plecase în Elveţia şi cu ce era
în Fichet… ce chestie.
— Şi acum? am întrebat.
— Aşteptăm, a răspuns plictisit. Spuneţi-mi… urâtă
afacere.
— Cu căpitanul Savciuc?
— Cu dumneavoastră. Ce ghinion.
După dictarea raportului, chiar fusese? Şeful volatilizat,
Boniş pe front… şi pe mine ce mă aştepta? În orice caz, mă
aştepta Liliana, să-mi spună: „…Ce păcat că nu mai sunt
fecioahă, dhagul meu. Ciopâhţit cum eşti, ai fi pethecut o
noapte de neuitat cu subsemnata.” Eram frânt, de aproape
douăsprezece ore nu mă odihnisem. Ca în timpurile bune…
numai că pentru mine „timpurile bune” reprezentau
altceva, oricât aş fi încercat eu să fac pe frumosul; o flacără
de plumb, grea şi împovărătoare, îmi ardea membrele şi
157
lăuntrul. Mă şi pregăteam să înjur, când a sunat telefonul.
Căpitanul D. a ridicat receptorul, a vorbit câteva minute,
apoi mi-a făcut semn şi mie să vorbesc. Era noul şef.
— Mulţumesc pentru serviciu, i-am auzit vocea. Ţi-ai
făcut şi dumitale unul, bine înţeles. Poţi să dispui,
domnule căpitan. Dacă mai avem nevoie de dumneata,
ştim unde să te găsim. Bună seara.
— …A, aveţi o maşină, mi-a spus în curte căpitanul D.
Haideţi la „Bandi”, e singurul loc unde se mai poate vedea
pe camuflaj o pulpă frumuşică de femeie.
— Sunt foarte obosit, te superi dacă te refuz? Tot ce-mi
doresc la ora asta, e un duş şi un somn frumuşel ca de pe
lumea ailaltă.
— Pe lumea ailaltă tot asta o să facem… nu ştiu cu
duşurile cum o să fie, cu somnul, sigur c-o să dormim
somnul ăl de pe urmă, pân’ la judecata de apoi; acolo o să
ne întâlnim pe grade şi căprarii. Domnul mareşal o să facă
ordine şi printre îngeri şi-o să-i românizeze, să fim toţi o
apă şi-un pământ, să n-avem probleme. Păcat, la „Bandi”
ne-am fi distrat din plin. Am onoare.
M-am dus acasă. La etaj transperantele erau lăsate.
N-am simţit nicio mişcare în casă. Am luat cheile de
unde ştiam că o să le găsesc, şi am intrat. În răcitor am
găsit şi gheaţă, lapte, nişte unt ţărănesc. Eu n-aveam
„hefhigehent” ca domnişoara, adică doamna avocat. Am
băut un pahar cu lapte, şi am adormit bându-l. Cu
greutate m-am dezbrăcat ca să mă culc. Am dormit un
somn greu, şi m-am deşteptat în soneria insistentă a
telefonului: abia se luminase de ziuă. Vocea de la telefon
m-a paralizat. Era vocea Odettei.
— Dumneata eşti, căpitane? Te-am sunat şi azi noapte…
dar n-a răspuns nimeni. Alo, de ce taci? Alo!
— Cine e, am spus cu o voce pe care mi-o simţeam
străină în gâtlej. Am tăcut.
— Nu e casa… alo, răspundeţi, vă rog!
— Pe cine căutaţi?
158
— Vasăzică tot n-ai ţinere de minte. Căpitane, trebuie să
te văd imediat, înţelegi? Imediat. Spune-mi cum ajung la
dumneata. Sunt cu un taxi.
— Unde eşti?
— Lângă Piaţa Romană. Spune, cum ajung?
— De la Foişorul de Foc, pe Ferdinand în sus, a doua la
dreapta, pe urmă prima stradă la stânga. La numărul 15.
Străduţa se înfundă.
— Să le fie ruşine pentru asta la ăi care au făcut-o. Deci
până la Foişor, apoi pe Ferdinand în sus, a doua la dreapta
şi prima la stânga. În zece minute sunt acolo.
Era patru dimineaţa. Vorbisem ca-n transă, închisesem
telefonul ca-n transă. Vocea Odettei… dar Odette, sau era
cealaltă, de care-mi vorbise Liliana. Mi-am tras pantalonii,
am îmbrăcat un flanel. La patru şi un sfert, am auzit o
maşină stopând în faţa casei. M-am uitat pe fereastră:
ODETTE împingea poarta, intrase în curte. Purta pantaloni
albi şi un scampolo marinăresc, cu mânecă scurtă. Poşeta
agăţată de umăr era un fel de sacoşă de voiaj, din pânză
cauciucată. A venit cu paşi repezi spre treptele de la
intrare. I-am deschis înainte de a suna. A clipit din ochi,
fără să mă privească.
— Eşti singur? Am uitat să te-ntreb când ţi-am telefonat
– şi e de mare importanţă.
— E de mare importanţă să nu fii o stafie, dar orice ai fi,
intră.
A intrat repede. A rămas dezorientată în mijlocul holului,
privind în jur.
— Dincolo nu te-aş pofti, i-am spus. Acolo dorm şi e
deranjat, dacă ne-ar surprinde cineva, ar spune că ţi-ai
petrecut cu mine noaptea. Te-aş compromite.
— Sunt şi aşa. A cotrobăit în poşetă după ţigări. I-am
oferit eu.
— Sunt prea tari pentru mine. Ia să te văd… ştii că m-
am interesat de dumneata şi la spital. Ţi s-a spus?
— Nu.
159
Scampoloul pe care-l purta era negru, cu dungi albastru-
închis. Şi sandaletele puse pe piciorul gol erau negre. Şi
banda ce-i lega părul: părul scurt. Era nefardată şi foarte
bronzată. Mai slăbise, i se subţiase obrazul care-mi părea
întristat.
— Eşti Odette sau cealaltă, am spus brusc.
— Cu aviatorul era Odette, a tras un fum, privind în gol.
Şeful ţi-a spus?
— Nu şeful… de ce stai aşa încordată? Parc-ai aştepta pe
cineva.
— Sunt urmărită. Sper să-i fi încurcat.
— Şi ai găsit cel mai bun refugiu la mine? Sunt în
concediu, dragă.
…Era Odette sau sora ei… cum aş fi putut şti. Semănau
leit. Se auzea o maşină pe stradă. Ea s-a ridicat pe
jumătate, întoarsă spre fereastra care da în curte. M-am
apropiat de fereastră: un automobil stopase la poartă.
— Au venit, am auzit din spate vocea înfrigurată a
matinalei mele vizitatoare.
Din taximetru cobora Liliana, cu sacoşa plină de
verdeţuri şi fructe. Se uita mirată la Citroën-ul în spatele
căruia oprise taximetrul. A plătit şi a intrat în curte.
— Dumneata aştepţi pe cineva, s-a crispat Marianka.
— Stă deasupra.
— Figura ei nu mi-e necunoscută.
— Se pare c-aţi fost colege de liceu, am tras-o de la
fereastră (ferestrele erau închise, doar cu perdelele lăsate)
fiindcă Liliana se apropiase de unul din burlane şi căuta
cheile. Negăsindu-le, a privit o clipă casa, şi a sunat la
intrare.
— Să n-o chemi aici!
— Asta ar mai lipsi. Treci, totuşi, dincolo.
Ea m-a apucat de braţ:
— Căpitane, unde-s documentele pe care le avea Heinlein
la el? Planurile acelea… ştii ceva de ele? Ochii ei mă
cercetau cu reproş. Ţi le-a dat sau nu ţi le-a dat Marianka?
160
— N-a avut când… cum ai spus? am tresărit.
Soneria suna iar, repetat şi lung: desigur, Liliana se
proptise cu degetul pe buton, fără să-l mai ridice de pe el.
— Nu ştiu de ce am spus aşa, a şoptit. Se crede că
planurile sunt la mine… schiţele cu eventualitatea
debarcării prin Balcani. Sunt urmărită pentru ele.
— Nu era o treabă pentru tine, pentru VOI.
Soneria încetase. Liliana trecuse în dosul casei, dar şi
ferestrele de la salonaş erau închise. Am auzit-o ciocănind
la un geam.
— …Eşti acasă? Eşti acasă, căpitane?
— Mi-au pierdut urma. Până când, însă?
— Ce căutai noaptea pe stradă? am împins-o spre
fotoliul pe care stase, o auzeam pe Liliana urcând scările
spre apartamentul de sus, primejdia trecuse pentru
moment. Personal nu mă mai interesează povestea asta. O
continui cu noul şef?
— N-are importanţă. Jocul se joacă până la capăt.
Savciuc era soţul meu, a adăogat încet. Pentru el joc jocul.
Ochii de tătăroaică se învăluiseră şi mai mult în tristeţea
pe care i-o remarcasem la sosire. Maiorul Blagoerov… S-a
oprit şi şi-a muşcat iar buzele. Dar a continuat cu o
scuturătură din cap:…maiorul Blagoerov spune că este la
germani. Încă. Dar planurile lui, Heinlein le-a dat sau
trebuie să le dea, când… când s-a întâmplat ce se ştie.
Ce tari erau fetele astea, ce tare fusese şi cea care a
murit. O undă obscură de înţelegere mi s-a strecurat în
suflet: de Odette, mă gândisem la un moment dat că sunt
chiar îndrăgostit. Ce suflete ciudate… n-aş fi crezut.
— Fronturile sunt pe cale de a se prăbuşi… ah, nu mai
am ţigări. Vrei să-mi dai una din care fumezi dumneata?
Mulţumesc. Americanii desenează cămile pe pachetele cu
ţigări, dar SS-ul n-a abandonat capul de mort, ca emblemă.
Ei nu se joacă, nu s-au jucat niciodată cu nimic. Am nevoie
de planuri, să-l schimb pe Savciuc cu ele. Maiorul
Blagoerov mi-a spus că este o soluţie. Din punctul lor de
161
vedere, varianta balcanică este intolerabilă: sunt slavi şi
nu-şi vor teritoriul străbătut decât de către ruşi. De nimeni
altcineva.
Vorbea clar, fără ezitări. Îşi recăpătase sângele rece şi
stăpânirea de sine. Bizară dimineaţă mă întâmpinase:
odată cu raportul cerut de noul şef al biroului, socotisem
că se-ncheiau, cel puţin până în septembrie când îmi
expira concediul medical, şi amintirile mele bulgare,
recunosc nu prea plăcute. (Şi în ceea ce mă privea, şi în
ceea ce-i privea pe ceilalţi.)
— Cine te-a urmărit?
— Cred că era Schaki Herner.
— Karin? E aici?
— Da. A zâmbit abia simţit, un zâmbet repede reprimat.
Nu se poate să-i fi uitat circomferinţa coapselor.
— Nu uit şi că îi plăcea, cu aceeaşi voluptate cu care-şi
arata picioarele, să împuşte noaptea pisici pe stradă. Te
poate aştepta o soartă asemănătoare, îţi dai seama? Sau,
atunci, pe banca de lângă biserica Nevski, eram cu sora
dumitale?
N-a răspuns.
— … Şi? a spus într-un tirziu.
Era în acest „şi” atâta nepăsare şi curaj, că am vrut să-i
sărut mâna.
— Ai să mă ajuţi să le găsesc, s-a uitat drept în ochii
mei.
— Nu, n-am să te ajut. N-am voie. Eu sunt scos din joc.
— Spune-mi, a murmurat, spune-mi… cum a fost
atunci?
— Nu, nici asta n-am să-ţi spun. Bei o calea?
Şi a sunat telefonul. I-am spus repede, de ce oi fi
procedat aşa?
— Schimbă-ţi vocea şi zi că e greşeală.
A ezitat, totuşi a ridicat receptorul.
— Da. (Nici eu nu i-aş fi recunoscut vocea.) Alo… A pus
receptorul în furcă. A închis.
162
Paşii Lilianei mi-au parvenit prin tavan, străbătând
camera de deasupra. Acolo avea pus telefonul. Ea sunase…
tâmpită situaţie, de un tragi-comic sinistru: în faţa mea, o
femeie hăituită, angrenată într-o acţiune subterană,
periculoasă şi consumându-se pe muchea unei prăpăstii,
iar dincolo de tavanul cam afumat (abia azi remarcasem că
apartamentul necesita o zugrăveală serioasă) o altă femeie,
socotindu-mă un om de nimic şi un impostoh scabros.
Viaţa părea să-mi ofere cu tot dinadinsul o parte din
surprizele hazlii – maligne pe care le oferă uneori anumitor
muritori, aleşi cu o perfidă nonşalanţă. În sfârşit, asta era
situaţia.
Când m-am întors cu cafeaua, adormise ghemuită în
fotoliu. I-am tras un scăunel sub picioare, i-am pus o
perină sub cap; nu s-a trezit: a scâncit doar, lăsându-mă
să-i aranjez culcuşul. Mai mult de o oră am stat lângă ea,
fumând şi privind-o cum doarme. Era Odette, era cealaltă,
parcă era Odette şi parcă nu era. În clipa aceea din blocul
ei, când o apucasem de mână, întrebând unde-i adăpostul,
ea întredeschisese buzele, răspunsese în locul ei aviatorul.
Rămăsesem pe retină cu gura ei şi expresia acelei guri
contorsionate de teroare. Femeia de azi din fotoliu dormea
cu buzele întredeschise, destul de calm şi relaxat: expresia
buzelor era asemănătoare, ca formă şi personalitate, cu cele
din clipa bombei… dar nu erau două surori gemene? Nu le
alternasem eu, probabil, în întâlnirile mele de la Sofia? Şi
ca iluzia să fie şi mai pregnantă, un miros amărui, vag şi
stins, urca din scampoloul de doliu… dulce şi curajoasă
dispărută… ai devenit la rându-ţi o obsesie a lui
Baudelaire. Să nu mai gândesc. N-aveam voie. Un timp, sus
la Liliana a fost linişte. Acum a răspuns semnalul tare al
radioului, s-a redus, ceva a căzut pocnind pe duşumea. Am
mai auzit sfârâitul transperantului ridicat. Ce trebuia să
fac? Ceasul arăta şase şi jumătate… să urc, să-i explic că,
oricum, a fost o întâmplare neprevăzută şi că cine venise la
mine n-avea interes să fie întâlnit, astea aş fi putut să i le
163
spun şi la telefon, când mă sunase: pentru că ea mă
sunase, nu mai încăpea îndoială. Am întârziat să iau o
hotărâre, tocmai bine ca s-o văd apărând de după colţul
casei. S-a dus la lada cu gunoi, i-a ridicat capacul, a
aruncat în ea verdeţurile aduse… de ce le-o mai fi adus, ca
să le arunce. Ţinea în mână şi un geamantănaş mic. La
poartă a şovăit, a revenit spre casă. N-o mai puteam vedea,
am auzit un fâşâit uşor sub uşa de la intrare, pe urmă a
reapărut, şi a plecat. Drace, nu mă comportasem chiar ca
un „monsieur”… nici să alerg după ea pe stradă nu-mi
venea. M-am dus la intrare: îmi vârâse o foaie de hârtie pe
sub uşă. „Mă-ntorc la Dărăşti, venisem doar să iau câte
ceva pentru Mili. De ce te-ai ascuns? Nu înţeleg. Întreg
drumul m-am gândit că te-aş putea găsi acasă. Ştiam eu c-
ai să mă tratezi ca pe o femeie de COLORATURĂ, mai ales
după scrisoarea fantezistă pe care ţi-am scris-o. Sper că n-
ai luat-o ad litteram. Îmi pare rău că nu te-am văzut, şi
sunt bucuroasă că, graţie MIE, colinzi ţara în chetă de
verificări substanţiale. La Dărăşti stau până la sfârşitul
lunii.” Şi un post-scriptum: „Ce-i cu maşina din faţa casei,
e a ta sau a ei?”
La şapte, vizitatoarea mea s-a trezit – bine şi la ora asta.
În casa părintească, unde nu domniseră ca femei decât
mama şi soră-mea, începuseră să mai doarmă şi altele… ce
ţi-e şi cu somnul femeilor, cad în el pe unde apucă. S-a
întins, a deschis încet ochii. Întâi n-a ştiut unde se află, a
tresărit şi şi-a ridicat capul de pe perina pusă de mine pe
spătarul fotoliului.
— Ţi s-a răcit cafeaua. Ştii că nu sforăi? Asta-i mare
lucru. Bună dimineaţa.
— Am dormit mult? Era jenată. Te rog să mă ierţi. Habar
n-am când am adormit. Ţi-am produs bătaie de cap?
— Mi-ai produs mereu, aşa că nu mai are importanţă.
Nenorocirea e că eu trebuie să plec din Bucureşti, de fapt
eram revenit de ieri, doar pentru câteva ore. Dar asta nu
mă împiedică să-ţi mai fac o cafea, dacă ţii minte îţi sunt
164
dator două, din acea cafea naturală păstrată pentru mutti,
am privit-o cu nepăsare, şi-n acest timp dumneata ar fi
bine să te duci să faci un duş. E un boiler în baie, dispune
de el.
Bându-ne cafeaua însoţită de un pahar cu lapte, după
ce, graţie apei calde şi reci îşi ştersese somnul din ochii ei
migdalaţi, nu i-am spus decât:
— Să nu te miri că nu-ţi pun întrebări sau nu te descos.
Abandonează pista. Indiferent de cine te dirijează.
— Pot să dau un telefon, a fost singurul ei răspuns. N-ai
remarcat la telefon vreun ecutor.
Nu mă ocupasem de problemă, cu toate acestea m-am
uitat dacă nu este un fir separat. Nu era.
— … Dobro utro… a zis după câteva clipe în receptor.
Ne… ne. Neamam nişto protiv. Dobre. Mnogo săm vi
blagodarna… kolko e ceasăt? Ne, de osem, osem i cetvărt.
Da, nepremenno. Razbira se. Dovijdane.36 A închis.
— Blagoerov? am întrebat-o.
— Da. Ziceai că nu pui întrebări.
— Nici nu pun. A terminat de citit Thomas Mânu?
— Ce: Thomas Mann?
— Când l-am întâlnit la Sofia citea „Măreţia şi pătimirile
lui Richard Wagner” de Thomas Maim. Un portar de hotel
cult, mi-am zis. Citind cărţi interzise în cel de al treilea
Reich, ocrotitorul de moment al ţării lui.
Brusc, s-a făcut palidă.
— Eşti sigur, a şoptit. Cartea era a lui Savciuc. Şi la fel
de brusc: Plec, căpitane. Cât este ceasul?
— 8 fără un sfert.
— Mulţumesc pentru noaptea acordată. Poate o să ne
mai vedem… după concediul dumitale.
I-am reţinut mâna într-a mea.
— De fapt unde stai?
36
Bună dimineaţa. Nu… nu. N-am nimic împotrivă. Bine. Vă sunt
toarte recunoscătoare… cât e ceasul? Nu, pe la opt, opt şi un sfert. Da,
neapărat. Se înţelege. La revedere.
165
— Fiindcă am aţipit la dumneata? Ici şi colo. Ţi-am spus
că sunt urmărită.
Zâmbea din dinţii ei albi, cu capul dat pe spate,
înfruntându-mă… era Odette, ea avea aceste atitudini: să
înnebuneşti, nu alta.
— De unde mi-ai ştiut adresa?
— Telefonul, adresa mi-ai dat-o dumneata. Nu-i greu de
aflat un număr de telefon. La revedere.
— Dacă poţi să mai aştepţi zece minute, te duc cu
maşina unde vrei să ajungi, sau te las în drum, m-am
corijat remarcându-i pornirea spre refuz.
A acceptat. Am dus-o până aproape de începutul
Pieptănarilor.
— Aici.
A sărit jos, s-a plecat pe portieră.
— Pentru informaţia cu Thomas Mann am să te sărut în
gând.
A rămas lângă maşină, şi am înţeles că nu dorea să aflu
şi unde se duce. Am virat şi m-am depărtat. Prin retrovizor,
am văzut-o stând în loc, uitându-se după mine. Mi s-a
strâns inima. „Să nu ţi se mai strângă”, mi-am înregistrat
gândul, „toate sunt în urma ta.” Nu era chiar aşa, dar am
dorit cu ardoare să fie aşa. În urma mea, acum, era şi
Dărăşti, naiba ştie cum îmi venise şi asta în gând. Şi la
Dărăşti era Liliana, nu mă purtasem cum trebuie cu câteva
ore mai-nainte. O fi ajuns? Era 8 şi douăzeci. Cu o singură
răsucitură de volan am întors în dreptul fabricii Adesgo,
tăind drumul unui tramvai abia pornit din staţie şi m-am
dus la Dărăşti. La nouă şi zece eram acolo, mă ţinuse o
barieră la centură, în rest nu ştiu să fi lăsat vreo maşină în
faţa mea: le-am depăşit pe toate, şi pe cele militare. În
Bucureşti se dăduse prealarma. Dar pe uliţele satului
însorit, forfota era în toi. Foarte mult tineret. Printre duzii
scuturaţi în praf, cucoane în şorturi umblau după ouă,
domnii stau în pijamale pe băncile din faţa caselor destul
de nearătoase, privind unii la alţii sau cum se
166
împerechează câinii. Se auzeau gramofoane, apeluri vesele.
Depărtat de tot, bubuia antiaeriana. Mă aflam în
hinterland-ul celor zăpăciţi de spaimele oraşului. O
cârciumă cu umbrar lungea colţul unei uliţe. Un căpitan de
„aţă”, cu picioarele întinse sub masă, bea scârbit rom.
Lângă masă, dormeau câţiva purcei. O slujnică a ieşit din
cârciumă, cu o cană de tablă. I-a zvârlit conţinutul lângă
pălimarul umbrarului. Bluza albă era pătată de sudoare în
dreptul ţâţelor ascuţite, ca de negresă. Căpitanul a
urmărit-o la fel de scârbit, cum după ce a deşertat cana, se
scărpina la o subţioară păroasă, privind în gol praful alb de
pe drum. Am oprit. Nimeni nu mi-a consemnat apariţia. M-
am dat jos din maşină şi am intrat în cârciumă. Goală şi
destul de asortată în băuturi, mezeluri şi conservării.
Cârciumarul, în cămaşă cu mânecile suflecate, mânca la
tejghea roşii cu jumări.
— Spune-mi, unde stă… M-am oprit: cum să întreb?
Unde stă nea Teniţă?
— Îi sunteţi rudă? mi-a spus cu gura plină, pironindu-mi
cicatricea de pe obraz.
— Caut o familie.
— Aşa da. Că nea Teniţă îi zicem noi, ăştia de-l
cunoaştem şi am crescut împreună. Şi-a şters gura cu
dosul palmei de luptător gras de greco-romane. Partenie
Bujorescu… da, e o familie acolo, cu două domnişoare.
Ieşiţi la răspântie şi la stânga, în cap: lângă monoment, o
casă bună, cu grădină. Aveţi maşină… vă trebe nişte
bonuri de benzină?
Se găseau cam de toate pe aici. N-am ajuns la monoment,
un soldat în mână cu un steag, privind ţintă la turla
bisericii de vizavi, parcă aşteptând să iasă din ea duşmanul
visat în nopţile de sentinelă: spre mine venea săltat, într-o
rochiţă transparentă şi înflorată, sora Lilianei, Mili. Am
încetinit. A dat să treacă înainte, aruncându-mi o uitătură
demnă.
— Bună dimineaţa. Liliana e acasă?
167
A întors mirată capul. Nu m-a recunoscut imediat, dar
probabil că vorbise cu soru-sa. S-a apropiat roşie în obraji.
— Ce… ce surpriză! Bună dimineaţa, domnule căpitan.
Da, e acasă, s-a culcat, Haideţi, e peste drum!
Casa lui nea Teniţă era de adevărat o casă bună, de zid,
cu acoperiş de tablă. Glicinele urcau pe veranda cu coloane
albe. Pomii din grădină erau cireşi şi meri altoiţi. Un hamac
atârna legat de două trunchiuri, cu un pled şi o perină
albastră în el.
— Poftiţi, poftiţi… tata e la apă şi nea Teniţă s-a dus cu
vaca la taurul comunal!
Râdea. Semăna cu Liliana, era mai grăsuţă şi mai
minionă. Ochii îi avea în două culori, galbeni-verzui.
— Lili, Lili, ghici cine a venit să te vadă? Eu plec, mi-a
spus, mă duc să fac rost de o pasăre, nea Teniţă nu şi le
taie pe ale lui decât de sărbători şi onomastici, Doar puiul
pe care vi l-am trimis, l-a tăiat pentru mine.
— Liliana! a ciocănit în geamul de lângă verandă.
A dispărut val-vârtej pe poartă, înfăşurându-şi rochia în
jurul pulpelor. La urma-urmelor, ce căutam aici, prezenţa
mea era cam echivocă. Fereastra s-a deschis şi-n cadrul ei
a apărut Liliana: ciufulită, cu bluza de la pijama descheiată
la piept.
— Ce sthigi… cine mă…?
M-a zărit şi a făcut ochii mari. Câteva momente a stat cu
mâna pe încuietoarea ferestrei, uitându-se nemişcată la
mine. Apoi şi-a trecut mâna prin păr.
— De ce ai venit, a spus încet.
— Ca să nu înţelegi greşit dimineaţa de astăzi.
— Ehai acasă, deci. Am ştiut. Inthă, te hog, vhemea lui
Homeo şi a Julietei a thecut de mult şi de Dăhăşti.
Am intrat, mai bine zis am suit veranda. Liliana a ieşit şi
ea, părea stânjenită. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt, pe
nişte fotolii de răchită. Pe masa dintre ele era un castron
cu cireşe. A luat un pumn şi a început să mănânce. Îşi
încheiase pijamaua la piept.
168
— Foloseşte, căpitane. Cu ce ai venit?
— Cu maşina cumnatului meu. N-ai brodit-o cu
presupunerea: sunt un biet ofiţer pârlit, şi la propriu şi la
figurat. Un lefegiu de stat în concediu medical. Îţi mai spun
că a fost o femeie la mine, absolut întâmplător şi pentru un
motiv pe care nu pot să-l discut cu tine, şi nu ţi-o puteam
prezenta. După ce a plecat, am pornit încoace.
A tăcut, mâncând cireşe. Într-un târziu a terminat, şi-a
frecat palmele. Avea o pijama tare nostimă, verde, cu
pinguini negri.
— De ce?
— Am vrut să te văd.
— Şi dacă eu nu vheau?
— Îmi spui: nu vheau să te văd, şi plec.
— A, nu, s-a impacientat. Ţi-am mai spus, eşti omul
cahe phefehă situaţiile cel mai simplu de ieşit din ele. Eu
sunt mai complicată. Îmi phomiseseşi să luchezi numai în
sehviciul meu. Nu te ţii de phomisiune. S-a plecat deodată
peste masă. Ochii i-au scânteiat ca două lumini: Dhagă,
dhagă, ce fehicită sunt că ai venit. Cât stai?
— Aş vrea să fiu pe seară la Poiana-Ţapului.
— Doah atât, a murmurat.
Iar eu m-am trezit spunându-i:
— Dacă n-ai ce face, vino cu mine.
— Sehios? a sărit ele pe fotoliu. Vohbeşti sehios?
— Da. O săptămână de munte nu-ţi strică. (De ce i-oi fi
spus asta, doamne-iartă-mă.)
A sesizat limitarea. A zâmbit.
— …N-ai pehsonalitate, căpitane. Eu pot să stau şi la un
hotel, la o gazdă, nu neapăhat la soha ta… acolo mă duci?
— Acolo.
— Ce-o să se bucuhe, a scos un chiot. Phesimt că n-o să
mai poată de bucuhie, totdeauna suhohile măhitate adohă
ca fhaţii loh buhlaci să le vină în casă cu femei. Mai ales cu
femei divohţate. Cu expehienţă.
— N-o cunoşti pe soră-mea.
169
— Ba o cunosc. Tocmai d-aia. Când plecăm?
— Şi acum.
Am plecat imediat după unu. Am mâncat cu Mili, cu
tatăl lor şi cu domnul Partenie Bujorescu, zis nea Teniţă,
pe verandă. Tatăl n-a întrebat nimic. Mili se uita la Liliana
într-un mod ciudat, parcă chinuindu-se să priceapă ce i-o
fi venit sor-si să vorbească cu locatarul de sub podelele lor,
acum, când trei ani de zile nu-i acordase o atenţie mai mare
decât îşi acorda pusului sandalelor. În schimb, nea Teniţă
era chiar o „comoahă”: de aproape şaptezeci de ani, înalt,
slab, fără dinţi în gură, fără nevastă, fără copii. Fusese
ţărănist, apoi liberal, apoi iorghist şi acum era de profesie
împotrivă:
— …Cu legionarii nu m-am băgat, nu-mi place violenţa
şi dreapta. Nu-mi place fascismul. Sângele. Mussolini d-aia
a şi păţit-o. D-aia or s-o păţească şi alţii. Eu, domnule
căpitan, sunt omul legii şi al dreptăţii. Beau cu măsură,
trăiesc cu măsură. Tot românul trebuie să facă aşa. Că am
schimbat partidele? Le-am schimbat că aşa am vrut eu să
le schimb, nu că-mi schimbam şi vederile sau credinţele
politice. Alea rămâneau ascunse-n mine. Dacă mata-ţi
închipui că politicienii noştri nu vreau alta decât o căsuţă,
un automobilaş, o moşioară şi dividende la împărţeală, te-
nşeli amarnic. Idei d-aştea „politice” am şi eu. Că noi,
românii, doar doi oameni am avut cu idei politice ca lumea:
pe Ştefan cel Mare şi pe Cuza. În rest, bizantini şi
şmecherii avocăţeşti… să mă scuze domnişoara a mare, să
mă ierţi şi dumneata, domnule căpitan, că eşti ofiţer, şi d-
aia ai umblat prin şcolile militare.
Mili făcea haz. La ultima frază, la masă s-a lăsat o tăcere
jenantă. Ce să spun, nu mai puteam eu de asta şi de ce
spunea nea Teniţă. Îmi plăcea totuşi, cum vorbea. Până la
pensionare, fusese şef de gară la una din staţiile liniei de
centură. Om gospodar şi isteţ, uns cu toate alifiile. Am
băut şi din molanul cunoscut, pe urmă tatăl s-a dus să se
culce. Înainte, a chemat-o la el pe Liliana: mi-a spus că a
170
întrebat-o dacă n-are nevoie de bani, şi i-a dat cu sila zece
mii de lei. „Cu împhumut, până la toamnă.” Mili s-a dus şi
ea la Argeş, o strigaseră la poartă câţiva adolescenţi
pieptoşi, cu mustăcioare şi frizuri gominate. Eu şi Liliana
am rămas singuri cu nea Teniţă. De fapt eu am rămas cu
nea Teniţă, Liliana se dusese să se pregătească de drum.
Nea Teniţă avea şi el patima plăcilor, dar de altă manieră:
imprimări cu Iulian, Bolin, Tănase, în sketch-uri
humoristice, imprimări cu Leonard, Titulescu, plus toate
tangourile româneşti la modă; separat, piesele de rezistenţă
universal-valabile: Ramona, Valencia, Ay, ay, ay Princecita.
A vrut să mi le pună, m-a scăpat Liliana. Dar tot nu s-a
lăsat până nu mi-a cântat cu ochi lăcrimoşi:
Pe fostele cărări a mele,
Creşte azi iarba pe ele…
Şi până nu mi-a pus o singură placă, cu mişcări de o
religiozitate deosebită. Liliana ridicase excedată ochii în
tavanul verandei, acolo adusese nea Teniţă gramofonul, de
altfel modern şi ultimul tip. (Din cele care se întrebuinţau
în paralel cu pick-up-urile.) Vocea lui Iulian, într-una din
imitaţiile lui cu dublu sens. Nea Teniţă o asculta visător,
complet nemişcat, şi bănuiesc că o auzise, nu glumă,
hârâitul plăcii mi lăsa îndoială. Am ascultat-o şi noi,
Liliana muşcându-şi buzele.
— …Mare şi Iulian ăsta, ne-a spus nea Teniţă, ridicând
diafragma gramofonului. Imită femeia româncă de mahala.
Grozavă. Vă pun şi Nunia lui Ştrulică! Sau Taxatoarea de
tramvai.
— Plecăm, nea Teniţă, şi aşa am întârziat, s-a ridicat
Liliana de pe fotoliul de răchită.
La poartă, cu paharul cu vin în mână, în timp ce ne
suiam în Citroën, el a clipit complice din ochi:
— Şi dacă se-ngroaşă gluma, că buba se sparge curând,
nu mai ţine… eu aici rămân, ştiţi un-să mă găsiţi… tocma
bine, iese şi ţuica de prună şi dudă, iese şi magiunu’… nu
ne pasă.
171
A ridicat sus paharul şi s-a lăsat moleşit pe gardul din
spate, din noroc în imediata apropiere. O parte din drumul
înapoi spre Bucureşti, Liliana a stat cu capul rezemat de
capitonajul portierei, cu ochii închişi. M-a impresionat câtă
mulţumire putea să i se oglindească pe obraz. La un
moment dat a spus tare, tot fără să deschidă pleoapele:
— Tâmpenia asta a lui nea Teniţă îi plăcea şi fostului
meu băhbat, mă asasina cu ea. Ca să scape de ce nu avea
voie să scape, mi-a pus-o şi în noaptea nunţii, şi-ntheaga
lună de miehe, cahe în loc să aibă culoahea nohmală, a
fost o lună de culoahe albă şi de ghoază… Coana Manda în
lumea bună… ce idioţi pot fi unii oameni.
— De ce? Un amuzament ca oricare altul. Viaţa nu poate
fi privită numai din punct de vedere al filosofilor, citind
numai Don Quijote sau ascultând numai Haydn sau Saint-
Saëns. Mai trebuie şi chestii simple, pentru minţi simple.
— Pot să te săhut? a deschis ochii.
— După ce ocolim căruţa asta, să nu mă săruţi în ea.
S-a întins spre mine şi m-a sărutat pe obraz. După ce
am ocolit căruţa… era ascultătoare şi calină: din nou, unda
de duioşie mi s-a furişat în suflet şi m-am bucurat că o să
vină îţi mine la soră-mea. Pentru întâia oară în viaţa mea
simţeam cu adevărat nevoia, dorul de a mă însoţi cu o
femeie. Şi, fără prejudecăţi, cu o femeie ca EA.
— De ce te-ai făcut tu ofiţeh, Toni?
— Habar n-am. Cred că mi-a plăcut să port uniforma
militară.
— Te-nţheb fiindcă nu eşti ca ceilalţi. N-ai suflet şi
mentalitate de ofiţeh.
— Cum sunt sufletul şi mentalitatea de ofiţer?
— Am cunoscut destul de puţini… i-am ocolit, ştii? În
hăzboi e altfel, ofiţehii luptă, îşi dau viaţa, pe timp de pace,
se plimbă doah pe Calea Victohiei, sau mehg la ceaiuhi să-
şi zohnăie pintenii la tangouhi.
— Şi ai vrea ca în timp de pace să se lupte între ei? Văd
însă că nu mi-ai răspuns la întrebare.
172
— Ba da. Dah stăm în aceeaşi casă de thei ani, nu te-am
văzut cu cizme, cu femei, cu ohelonanţă în tâhlici, plecând
după ţigăhi sau băutuhă… ehai meheu singuh, şi auzeam
meheu cum asculţi muzică. Mi-au plăcut meheu ochii tăi.
N-ai ochi de ofiţeh. Ochii sunt oglinda sufletului. Tu ai alţi
ochi.
A tăcut. Privea drept înainte prin parbriz. Câmpurile
alergând în sens invers goanei maşinii erau prost sau deloc
culese. Pe un dâmb, câţiva copii înălţau zmee: ne apropiam
de oraş, se mărise şi circulaţia pe şosea.
— Îţi plac copiii?
— Da.
N-a mai zis nimic. Acasă n-am stat decât vreo trei
sferturi de oră. Am aşteptat-o jos la mine, să-şi ia cele
necesare. Între timp, am ascultat radio-ul: nimic
interesant. Un comentator oficial rezuma pe un ton la fel de
oficial că întreaga ţară, în aceste clipe grele, trecătoare,
bine-nţeles, e alături de armată, de rege, de conducător,
încrezătoare în sprijinul şi forţa indestructibilă a marelui
Reich, şi a prietenei Führer-ului… (şi cu Diktat-ul de la
Viena, şi cu celelalte cum rămânea?) Tonul comentatorului
se umila, pomenind de inconştienţa unora care ar dori ca
războiul sfânt, cruciada noastră naţională să înceteze.
Anglia continua să fie bombardată cu bomba volantă cu
reacţie V1… ce fericire că n-au avut-o americanii la 4 aprilie
şi pentru mine. Am schimbat postul cu Berlin: cânta Erna
Sack, apoi Peter Kreuder, la două piane. Liliana a apărut în
mare ţinută, elegantă şi modestă în acelaşi timp, în
pantaloni de shantung. Ca s-o impresioneze pe Elvira. Sau
pe Valentin. I-am spus.
— Ca să te onohez pe tine. La oha asta nu ţin la alte
imphesii.
Bucureştii nu fusese vizitat decât de câteva avioane de
observaţie. Valul bombardierelor se-ndreptase spre Ploieşti.
Am şi fost îndrumaţi de controale, prin ocolişul de la
Băicoi. Dar fumul incendiilor de la rezervoarele cu păcură
173
şi petrol de la Astra, Vega şi Pebeoil încă persista, în
soarele căzut spre dealuri, barajul de baloane scânteia
roşiatec. Şi un Liberator doborât de grelele tunuri AA lucea
la fel pe o arătură. Înainte de şase eram în Sinaia, treceam
de vila Zendler, cu tăpşanul din jurul ei plin de
baracamente germane Todt. La hotelul băilor; ni s-a făcut
semn la prioritate; venea regele de la Foişor: el conducea, îi
plăcea la nebunie chestia asta, urmat de o suită de maşini
cu civili şi ofiţeri. Îl precedau alte trei maşini cu chipie
ornate cu frunze aurii de stejar. Colocviu de lucru. Liliana
mi-a pus palma pe braţ, fredonând:
Întâi veneau guahzii ce-l păzeau,
Băhbaţi viteji, şi theizeci copii de ca-a-să.
Întâi veneau guahzii ce-l păzeau
Şi-n sthaie scumpe îmbhăcaţi e-hau.
— … Ahlesiana, mi-a spus mândră. De ce nu l-ai salutat
pe hege?
— S-ar fi oprit să mă întrebe ce mai fac, cum o duc cu
sănătatea şi de ce n-am mai trecut pe la el să ne jucăm de-
a leapşa pe ouatelea.
— Ce nostim, mi-a strâns braţul. Păcat că-i cam bâlbâit,
încolo e fhumuşel şi phezentabil.
— Exact inversul de cum ar trebui să fie un rege, când ai
straşnicul noroc să posezi aşa ceva. Poţi însă să-i scrii o
scrisoare de simpatie, are şi un secretar pentru chestii d-
astea.
— Îl ştiu, îl cunoaşte Mili. Nu, dacă-i schiu, îi schiu să te
decoheze.
— Pentru?
— Penthu că m-ai cunoscut pe mine… opheşte!
Am oprit în dreptul cofetăriei Grigorescu.
— Să luăm o cutie de bomboane… sau nişte phăjituhi.
Să nu mehgem cu mâna goală, nu-i fhumos.
— Avem timp, am ambreiat şi am angajat maşina pe
panta ce ducea spre Furnica.
— Unde mehgem?
174
— Ajungem imediat.
Lângă mânăstire am oprit iar. Pensiunea „Marianti” se
afla vizavi, stasem deseori în ea înainte de război, când
treceam întâmplător pe Valea Prahovei şi nu ţineam s-o
deranjez pe Elvira.
— Aşteaptă-mă o secundă.
Am intrat în vila cu două etaje. Sigur că am găsit loc,
avea doar etajul de jos ocupat, „de ofiţeri germani liniştiţi şi
civilizaţi, domnule. Nu mănâncă la noi, au popotă proprie.”
Doamna drăguţă s-a încruntat puţin, văzând că-i vorba de
o singură noapte şi de o cameră de două paturi.
— Ştiţi, mi-a spus cu ochii plecaţi, în timpuri normale,
noi nu închiriem decât pentru minimum o săptămână. Dar
cu războiul, a ridicat ochii spre tavan, ştergându-mi chipul
cu o uitătură furişă şi rapidă, suntem obligaţi la concesii,
timpurile sunt destul de… neplăcute. Şi trebuie să şi
trăieşti, a lăsat din nou ochii în jos. Domnii germani sunt
încartiruiţi, vă daţi seama.
Am achitat camera (un preţ cam piperat), şi am ieşit să
iau valiza Lilianei.
— Nu mehgem la soha ta? s-a mirat.
— Mâine dimineaţă. Ne odihnim noaptea aici, i-am spus
pe un ton pe care l-aş fi dorit insinuant, ca să presupună
că m-am oprit special la pensiune; fiindcă a doua zi, sigur
că situaţia noastră avea să se schimbe. De fapt, voiam să-i
dau un telefon Elvirei, s-o anunţ că nu sosesc singur. Aş fi
putut da telefonul din Bucureşti, dar ideea îmi venise pe
drum. Liliana şi-a tras tricoul pe coapse şi a zâmbit, cu
capul plecat pe un umăr.
— …Numai şi penthu că eşti încuhcat, şi mehiţi să te
iubesc. Zâmbetul i-a pierit… Chezi c-o să ţi se facă obiecţii
de… phincipiu? La asta nu m-am gândit.
— Nici să nu te gândeşti.
Ne-am dus sus la vilă, ea s-a schimbat cu o fustă şi o
jachetă groasă de lână şi am plecat să ne plimbăm. Ce era
odată în Sinaia… orăşelul părea astăzi mai mult pustiu.
175
Doar ferestrele camuflate ale Cazinoului, prin care
răzbăteau acordurile muzicii, mai dau o oarecare viaţă
aleilor din parcul odinioară pulsând în freamăt şi veselie.
Acum, sub ramurile castanilor pletoşi se plimbau fritzi de
pe malurile Balticei şi ofiţeri români în convalescenţă. De
asemenea, aviatorii veniţi în refacere după zborurile pe
Stukas-uri. Puţine femei, civili rari şi foarte grăbiţi. Am
urcat încet în amurgul căzut pe nesimţite, drumul
Mânăstirii, spre Riegler. Masa se servea la pensiune până
la nouă. Am mâncat o îngheţată excelentă şi am băut
mazagran cu frişcă. După asta, ne-am aşezat pe o bancă de
pe aleea care ducea la Peleş, şi ne-am uitat la pădure.
Patefonul de la Riegler abia se mai auzea cu Blaue Himmel-
ul lui. Pădurea încremenise sub razele soarelui ce se
retrăgea spre munte… şi munţii, văzuţi pieziş, parcă
mureau şi ei în blocurile lor de stâncă şi se retrăgeau odată
cu soarele ce le scălda crestele. Niciodată n-am să mai pot
sui până-n vârful lor: înfiorat am revăzut văile, spuma
torentelor, brazii, toate potecile acelea pe care le băteam ca
adolescent, singur sau însoţit de prieteni… care prieteni?
Paul murise la Stalingrad, Victor era prizonier, Mihai
arsese cu avionul lui; dar în ’28 şi ’29, toţi erau vii, pârliţi
de soare şi fericiţi că trăiesc. Într-o vară, suisem valea Albă
spre Gălbinele, şi ca nişte nebuni, escaladasem săritorile şi
hornurile din valea Mălinului, traseu de alpinism, nu de
excursie: în pantofi de tenis şi-n cămăşi. Fără coardă, fără
pitoane, fără nimic. Eram obligaţi să suim mereu, de
coborât nici vorbă, ne-am fi rupt precis gâtul. Când am
sosit pe una din muchiile Coştilei, sfâşiaţi, cu coatele şi
genunchii sângerând, ne-au întâlnit băieţii dintr-o echipă a
SKV-ului braşovean, urcat dinspre Gura Dihamului, pe
valea Cerbului: s-au închinat când le-am spus pe unde am
venit. Nu ne-au crezut. Iar Mihai, căţărat pe un vârf de
stâncă, a întins braţele în lături ca două aripi şi a spus:
„Nu credeţi că dacă am să-mi dau drumul în gol am să şi
176
zbor?” Zburase, da, peste ani… îl adunaseră nici într-o
batistă, un ghem de carne, stofă şi oase calcinate.
— …Ce ai hămas aşa?
— Mă uitam la munte… tot ce-i acolo sus mi s-a închis.
Am înregistrat imediat patetismul răsuflat al vorbelor mele,
şi am adăogat: Dar poate mă duci tu o dată în cârcă, sau
de mai multe ori.
S-a rezemat de umărul meu.
— Te-aş duce, a şoptit. Te-aş duce şi mai sus de acolo.
Auzi…? Cântă cucii… Cum de cântă atâta de tâhziu?
Apelul melancolic al cucului străbătea pădurea, dulce şi
sacadat. Mirosul de răşină şi ierburi sălbatece umplea
aerul. Aş fi vrut, cât aş fi vrut să nu mai plecăm nicicând
de pe banca aceea, să ne-ngroape pe amândoi sevele
vegetale, muşchiul şi mormanele de frunze, să ne prefacem
fără să ştim în pământ, în cenuşă, în nimic. Umăr lângă
umăr, într-un amurg pe valea Peleşului… iar nimicul ăsta
să-l ducă apa departe, tot mai departe, spre adâncurile
lichide ale unui ocean depărtat şi albastru din care, cine
ştie? Am ieşit cândva tot un nimic, spre alte răsărituri şi
apusuri de soare.
— …A zbuhat. A zbuhat sphe castel. Tu ce chezi, hegii
ascultă cucu?
Îl şi vedeam, îi şi vedeam pe toţi Hohenzollernii foşti şi
viitori, în balcoanele rococo de pe cealaltă parte a pârâului,
stând şi ascultând visători cântecele de cuc de pe domeniul
lor seniorial… să nu fiu totuşi rău, oameni au fost, sunt şi
vor fi şi ca orice om de pe acest pământ, înzestrat cu suflet,
nu se poate să nu fi ascultat şi să nu asculte în continuare,
chemarea de singurătate a unui cuc.
Când s-a lăsat întunericul, am coborât la pensiune. Nu
era nimeni în sala de mese. Ne-a servit o fată cu un şorţ
savant scrobit, prezentându-ne farfuriile cu friptură rece şi
salată, ca pe nişte opere de artă.
— Aveţi un telefon?
177
— În vestibul, domnule. Ridicaţi receptorul şi aşteptaţi
să vă răspundă centrala. Doriţi vin sau bere?
— Behe, a spus Liliana. Ce colonie înthebuinţaţi,
domnişoară, i-a zâmbit îmbietor.
— Miughé, a foşnit fata, şi s-a dus săltat după bere.
— …Ahe un aeh de phinţesă. Poate e Cenuşăheasa, n-ah
fi de mihahe în ambianţa de aici, cu castelul atât de
aphoape, mi-a murmurat Liliana pe ton scăzut. Am vhut să
văd cum phonunţă, să nu cahe cumva să-i săhut mâna
când ne-om scula de la masă… sst, se-ntoahce.
Fata ne-a turnat bere, lăsându-ne singuri. O auzeam
într-o încăpere alăturată, clincănind cu tacâmuri şi farfurii.
Terminasem, când a revenit, pe umeri cu un şal cu ciucuri.
— Când plecaţi, vă rog să stingeţi luminile după
dumneavoastră. În vestibul arde doar becul de lângă
telefon. Uşa de la intrare se închide la unsprezece, dacă
mai ieşiţi şi întârziaţi, sunaţi – vă deschide doamna. Bună
seara, domnule. Sărut mâna, doamnă.
— Mi-a săhutat ea mâna. Înseamnă că nu-i phinţesă şi
că phinţesă sunt eu. Îi dai telefon sohii tale?
— Da. Uite cheia, suie şi aşteaptă-mă.
Nu se auzea un zgomot în vilă. „Domnii germani” erau la
popotă sau la Cazino. Am cerut legătura cu Poiana-
Ţapului. Am dat de Costelo:
— Ne gândeam c-ai fugit în lume şi-ţi trebuia un mijloc
de locomo… stai, dom'le, s-a enervat, ce-s manierele astea,
nu poate vorbi omul. Ţi-o dau pe mama, era să cad peste
bufet, aşa m-a îmbrâncit. O scurtă pauză, în care auzeam
în receptor „punerea la punct” a Elvirei şi bombănelile lui
Costelo, apoi a venit Elvira:… Ce s-a întâmplat, Toni?
Respira iute, părea îngrijită. Ce ai întârziat atât? Am fost
tare îngrijaţi să nu fi păţit ceva, Ploieştii au fost
bombardaţi, a fost alarmă şi în Bucureşti… de unde
telefonezi?
— Din Sinaia.
— Eşti în Sinaia? De ce nu vii încoace?
178
— Dorm aici. Vin mâine dimineaţă.
— Ce-i prostia asta? Spune, s-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic. Nu sunt singur, Eli. (Ce
dumnezeu, vorbeam ca un imbecil. Şi-i spuneam şi Eli, ca
în copilăria noastră.)
— Cu cine eşti?
— Am un invitat… o invitată, Eli. Cred că vom avea unde
s-o găzduim… dacă nu va sta în altă parte.
— De ce să stea în altă parte… o să stea la noi. O
cunosc?
— Da, e una din fetele care stă la etaj. Mi-a spus că te
cunoaşte.
— A… Atât, momentan: un a fără nicio inflexiune. Bine.
De ce nu vii cu ea?
— M-am gândit, totuşi, să vă pregătesc… să vă pregătiţi.
Am simţit că se afla cineva în vestibul. M-am întors. În
cadrul uşii, complet în semiobscuritate, se profila silueta
unui ofiţer german, cu mâinile vârâte în buzunarele
pantalonilor. Văzând că m-am întors, s-a înclinat uşor,
făcându-mi semn să continui conversaţia. Vârful
incandescent al unei ţigări îi puncta mijlocul obrazului, de
fapt mirosul acestei ţigări, un miros special de algă marină
arsă, m-a făcut să mă-ntorc.
— …Poate ai procedat bine, a ezitat Elvira. Perfect.
Atunci… te aşteptăm, vă aşteptăm mâine dimineaţă. Să nu
mâncaţi acolo, luaţi micul dejun aici. La revedere… stai
puţin, îmi vorbeşte Valentin… cum? A început să râdă.
Spune că probabil permisul pentru maşină a durat mai
puţin decât durează acum efortul tău de a ne cere
permisiunea să vii cu… cu doamna aceea la noi. Îţi dorim
noapte bună.
Şi a închis. Numaidecât a răsunat în receptor vocea
nazală a operatoarei: „Aţi vorbit? Patru minute, taxează
vila, cincisprezece lei.” Am închis şi eu, m-am dus în sala
de mese şi am lăsat o monedă de douăzeci de lei pe masă.
Ofiţerul german tocmai forma numărul la telefon, când am
179
trecut pe lângă el să ies. S-a înclinat iar, extrem de
civilizat.
— Danke’.
Era von Kopplitz.
Nu cred să mă fi recunoscut, stasem tot timpul cu
spatele. Şi vestibulul nu era luminat decât de becul mic
agăţat, deasupra telefonului. Camera noastră avea o
fereastră-uşă largă, care da pe un balcon de lemn. Liliana
mă aştepta pe balcon, cuibărită pe un chaise-longue,
uitându-se la pădurea compactă, ghicită doar după foşnet,
dincolo de vilă.
— Te-ai întohs? Ce-a zis?
— Că ne aşteaptă mâine.
— Mai bine ne aştepta poimâine, a oftat. Vino la mine.
Mi-a luat capul între palme. N-o vedeam mai deloc pe
întuneric.
— Săhută-mă. Pe ochi. Şi încet: Schisoahea aia să ştii că
eha adevăhată. Şi acum tot aşa gândesc… de ce unele fete
au şansa să se dâhuiască întâia oahă unui imbecil? Poate
nu-i fhumos ce spun, dah gândesc.
— Au şansa ca a doua oară să nu mai întâlnească un
imbecil. Tot e ceva.
— Da, mi-a plimbat degetele pe obraz. Da. Pahi
pheocupat… te stinghehesc?
Von Kopplitz. Chipul colţuros al căpitanului mi-a jucat
prin minte. Ce căuta aici? Dar şi Karin revenise, n-o
urmărise pe… Sta în vilă: mă recunoscuse sau nu mă
recunoscuse? Mai aveam vreun rost, eu, în jocul acesta? Şi
acum… ce joc continua să se joace? Cei doi nu apăruseră
în ţară, nu puteau s-apară doar pentru a şti dacă vrem sau
nu mai vrem să continuăm războiul alături de ei: Boniş,
Savciuc, Odette sau Marianka deţineau informaţii pe care
le deţineau şi ei. Şeful plecase în Elveţia, celălalt şef,
celălalt şef…
Întunericul de afară s-a accentuat brusc. Total negru şi
uniform. Cu o clipă mai-nainte zăream o pată de cer cu
180
stele mari, peste pădure. Nu le-am mai văzut. Mi-am auzit
sângele zvâcnind în tâmple.
— Ce este… la ce te uiţi?
Ridicasem fruntea să văd alte stele. Nu le vedeam. Nu
mai vedeam. Fără dureri şi brusc. Şi exact când am vrut să
şi spun asta cu voce tare, am revăzut stelele, conturul
caselor din faţă, vârful ondulat al pădurii foşnitoare. Bătaia
sângelui din tâmple încetase şi ea.
— Ce ai, ţi-e hău?
— Nu.
Mi-am aprins o ţigară, ferind flacăra chibritului în palme
şi sub balustrada balconului, să nu mi se strige: Lumina!
Ţigara mi s-a părut fără gust şi leşioasă.
— Ai, totuşi, ceva, m-a scrutat cu atenţie. Ţi-am văzut
ochii: ce spaime ţi-au apăhut în dosul loh?
— Spaima de a nu te mai vedea, i-am zâmbit, ceea ce era
şi adevărul.
Ne culcasem cam de o oră, când mi-a fost sete. M-am
dus să beau apă de la chiuvetă. Liliana dormea, luna intra
prin uşa-fereastră deschisă şi lumina magic camera. Am
băut şi am ieşit în balcon. În prag, m-am oprit. Bătea uşor
vântul, pădurea şi mânăstirea scânteiau sub lună, jos în
stradă un câine mirosea rigolele, fără zgomot şi ca o
umbră. Ce mi se întâmplase cu vederea… mi-am amintit că
la spital, medicii mă tot întrebau dacă mă simt bine cu
ochii. De ochi mă întrebau, mai puţin de rest: doar îmi
căzuse un tavan în cap. M-am aşezat pe chaise-longue… ce
aer bun. Cineva a tuşit sub mine şi m-am plecat peste
marginea balconului: pe unul din balcoanele primului etaj,
al doilea din dreapta mea, în uniformă şi cu braţele
încrucişate la piept, von Kopplitz privea nemişcat pădurea.
181
PARTEA A TREIA
182
13
31 iulie
Ieri a plecat Liliana, nici nu ştiu când au trecut trei

săptămâni de la descinderea noastră pe Zamora. La
zgomotul maşinii, Elvira a ieşit în verandă… drace, şi ea
era în mare ţinută: rochie destul de scurtă, sandale albe, o
jachetă olive de lână australiană pe umeri, pieptănată paj.
O apariţie de cottage englezesc, primindu-şi musafirii în
capul scărilor, cu un zâmbet foarte prietenos pe buze.
Liliana era descurajată, îşi pătase bluza în maşină, celelalte
bluze din valiză nu se asortau la pantalonii de shantung, şi
cu ăştia voia s-o dea gata pe soră-mea… ce problemă. Am
tachinat-o pe drum.
— Te hog să încetezi. Îmi vine să mă spânzuh.
— O faci când ajungem, în maşină n-ai cum.
Elvira a coborât scările, am vrut să i-o prezint.
— O cunosc pe doamna. Sunt încântată că aţi venit cu
Toni. Vă rog să intraţi.
— Îmi pehmiteţi să fac o hemahcă? Sunteţi mai
fhumoasă de cum vă ţineam minte de la Bucuheşti. Şi mult
mai doamnă phofesoahă decât e el un domn căpitan în
concediu.
Soră-mea a roşit şi a râs. Ea i-a întins cutia cu
bomboane cumpărate de la Riegler, sub sforicică aurită a
căreia pusese un boboc de trandafir (ia te uită, nici nu
observasem).
— Şi vă mulţumesc că mi-aţi spus şi mie „doamnă”.
Dacă-mi spuneaţi „domnişoahă,” înthe pahanteze fie spus
183
că nu mai sunt, aş fi fost pusă în postuha nefastă a unei
logodnice de ocazie. Îmi place să mi se spună domnişoahă
doah la thibunal: „domnişoahă avocat”, asta face o
imphesie de phospeţime şi dă spehanţe clienţiloh şi
judecătohiloh.
Elvira a râs iar şi a apucat-o de braţ. O câştigase. L-a
câştigat şi pe Costelo, dar mai ales, l-a câştigat pe Valentin.
Când am sosit noi, el nu era acasă, s-a întors de la fabrică
în jur de 5. Între timp Liliana fusese aranjată în casă, şi-i
„aranjase” pe toţi din casă, cu felul ei de a fi nonşalant şi
dezinvolt. Soră-mea rezolvase cu discreţie problema
statului nostru. Casa era destul de bine împărţită ca să nu
creieze dificultăţi pentru un oaspete în plus, dar oaspetele
acesta avea un statut special; nu era vorba de pudoare:
trebuia procedat cumva să nu se stârnească
susceptibilităţile nimănui. Indiferent de calitatea mea de
frate, mi-a fost totuşi un pic greu să-i spun Elvirei: „… Ştii,
vin cu o femeie la voi”. Liliana trecuse cu fruntea sus de
situaţia echivocă, pomenind cu graseiatul ei inimitabil de
postuha unei logodnice de ocazie… asta-i plăcuse Elvirei,
am văzut. Şi tocmai ca să n-o pună într-o astfel de postură,
îi dăduse camera opusă camerei mele de pe coridor, micul
salonaş cu dormeză şi cu acces la una din băi (vila avea
două), în care îi plăcea să se retragă după-amiezele, să
citească, să-şi corecteze tezele, să doarmă sau pur şi
simplu să nu facă nimic. Până să sosim noi, salonaşul
luase un aspect mai colorat, parte din păpuşile casei
(mania soră-mi, avea o întreagă colecţie, de la Betty-Boop,
Scufiţe Roşii şi doamne de Pompadour, până la blonda şi
codata Lorelei, ultima creaţie a unei celebre case de jucării
din Nürnberg) umpleau dormeza şi poliţele de pe pereţi.
Elvirei îi venise rău, când, deschizând uşa salonaşului să-i
arate Lilianei unde o să stea, găsise o săgeată cu pene de
tras la ţintă, din arsenalul „Costelo”, înfiptă în ea împreună
cu o bucată de hârtie: FITI BINEVENITĂ! BAREMI
DUMNEAVOASTRĂ (subliniat) SĂ AVEŢI GRIJĂ DE O
184
FIINŢĂ OROPSITĂ ŞI OCAZIONALĂ ÎN CASA ACEASTA. Nu
ştiu dacă gluma lui Costelo era foarte reuşită, la
optsprezece ani mai toate glumele ţi se par reuşite, în
special acelea făcute de tine; pe mine, în primul rând, m-a
lăsat mut de surpriză, cum naiba se gândise la asta… şi o
scrisese şi pe uşă. Elvira a albit.
— …Costelo, chemase cu o voce pe care nu i-o
cunoşteam.
Liliana se uita fix la hârtie.
— Ordonaţi, a apărut dulcele meu nepot în capătul
coridorului, cu mâinile vârâte în buzunarele aplicate ale
pantalonilor de pânză.
— Cum ţi-ai permis…! Şi scoate mâinile din buzunare!
Se îneca de enervare şi confuzie.
Costelo şi-a scos mâinile din buzunare, ne-a privit pe
rând, apoi s-a uitat la uşă. S-a uitat iar la noi şi a deschis
larg uşa salonaşului. În prag, ne-a primit un mieunat
subţire şi sfâşietor: un pisic mic gri, costeliv şi zbârlit, a
prins să i se frece soră-mi de picioare, cu o frenezie
tuşantă. (În clipa aceea, într-o fracţiune de secundă m-am
gândit la cotoiaşul maiorului Boniş. Şi ăla mieuna la fel.)
— …L-am găsit azi dimineaţă la barieră. Ştiu că mama l-
ar fi gonit, aşa că m-am gândit…
Brusc, a devenit roşu. Realiza abia acum ce altă legătură
se putuse face la inscripţia înfiptă în săgeată. S-a uitat
disperat la mine.
— Dar cum v-aţi putut închipui!…
I se umpluseră ochii de lacrimi. Liliana i-a zâmbit cu o
deosebită simpatie. S-a plecat şi a luat pisicul în braţe… ce
arătanie: simbol al părăsirii şi al unei înfometări de tip
indian, pe timp de secetă.
— …Asta nu-i glumă, s-a mai domolit soră-mea. Şi poate
doamnei nu-i plac pisicile.
— Chiah dacă nu mi-ah place, numai penthu atenţie şi
am să-l adopt… cu voia dumneavoasthă, a clipit graţios
spre ea Liliana. Nu mi-aş îngădui să phimesc un dah cahe
185
ah indispune-o pe mama dumitale. Aşa că cehe-i voie
fhumos şi am să pun şi eu o vohbă bună.
— Pot, mamă?
— Dacă doamna vrea. Elvira i-a aruncat Lilianei o
uitătură piezişă: casa era a ei, numai ea dispunea de ce
ţinea de casă, inclusiv pisicile vagabonde. Am încercat o
mică strângere de inimă, simţind-o iritată de incident.
— Nu mă puneţi în situaţia măgahului lui Buhidan.
Înthe timp moh cu pisicul în bhaţe. Şi atâta am ţinut să vă
cunosc… ah fi păcat, moh şi phea tânăhă.
Ochii soră-mi s-au înveselit. Mi-a venit s-o strâng pe
Liliana în braţe, de faţă cu toţi. La modul ei deştept arăta
că doreşte să-i fie interpretată venirea ca atare şi nu ca pe
o suită de zile libere la umplut nopţile într-o vară de război.
Iar dacă soră-mea urmase o facultate, urmase şi ea una
şi… cum spusese în scrisoare? Că era propriul ei stăpân.
Era pe deasupra şi o fată minunată, cu o prezenţă de spirit
fermecătoare. Cred că din ziua aceea, din clipa aceea
consumată în faţa uşii cu săgeata înfiptă în ea, am început
s-o iubesc, cu dor şi iubire. Mai târziu, pe verandă, m-a
apucat pe furiş de mână:
— I-am dat gata, da?
Îi dăduse. Costelo s-a tot foit pe scaun, s-a scărpinat în
claia de păr netunsă, pe urmă a spus, în timp ce Elvira
ieşise să ne aducă ce ştia ea că trebuie să ne aducă şi ce
pregătise:
— Aş putea să jur că mama i-a făcut vânt lui Mortimer.
(Pisicul dispăruse nicio oră după ce Liliana îi găsise acest
nume patronimic. „Un nume de homan englezesc, deşi ca
aspect, mâţocului i s-ah fi nimehit mai bine numele de
Pahpanghel.”)
— Ăsta nu-i nume.
— S-o chezi tu… ce notă luai la homână? De Budai-
Deleanu n-ai auzit?
186
— Ah, da, s-a strâmbat cu superioritate Costelo. Numele
e din Ţiganiada… şi dacă n-aş fi ştiut de Parpanghel,
rămâneam prost în viaţă, doamnă?
— Zi-mi Lili, ca să te deosebeşti de unchiul tău cahe-mi
spune Liliana. Nu, nu hămâi phost: hămâi incomplet.
Omul e bine să ştie de toate, şi în special să ştie ce-i al lui.
Am să-ţi demonsthez că e bine aşa şi nu altfel, când o s-
avem timp penthu demonsthaţii, şi dacă ţii la
demonsthaţii. Am să-ţi explic toate ca o mamă, a spus
tocmai când Elvira revenea cu atâţia brioşi, atâta şuncă şi
atâta cafea cu lapte puse pe tava încărcată la ultimul ei
refuz, că Liliana mi-a dat cu piciorul pe sub masă.
— Ce să-i explicaţi? i s-a adresat politicos soră-mea.
— Pehspectivele vieţii. Ştiu şi eu câte ceva desphe ele.
Iniţial, ştiinţele-natuhale am vhut să uhmez. Am uhmat
dheptul nici eu nu ştiu de ce.
Seara, plimbându-mă cu ea spre castelul Cantacuzino,
numai noi doi, mi-a declarat că minţise. Ca s-o flateze pe
soră-mea, dar a observat că n-o flatase.
— N-avea de ce să fie flatată. A urmat facultatea fiindcă
şi cumnatul meu tot asta urma, acolo l-a cunoscut. După
un an, el a abandonat naturalele ca să urmeze politehnica,
mecanica. Soră-mea nu era să se ducă după el, n-o
interesa o carieră inginerească. A terminat ce a urmat, iar
el ce şi-a dorit.
— Sunt simpatici toţi… dah de ce stau aici?
— El a fost puţin slab de plămâni. Şi-i place muntele, s-a
obişnuit. Şi soră-mea s-a obişnuit.
— Spune-mi: veneai des la ei?
— Nu prea.
— De ce?
— N-aş şti să-ţi spun.
— Pah mulţumiţi unul cu altul.
— Sper să şi fie, nu numai să pară.
Întunericul din jur ne înfăşură umed. Depărtat, lătrau
câini. Apoi o locomotivă a fluierat în gara din Buşteni, iar
187
fluieratul ei ne-a înfăşurat şi el cu un soi de deznădejde
înfiorată.
— …Adoh să aud fluiehătuhile de then. Noaptea şi la
munte. Pahcă-s ţipete.
A tăcut, după asta mi s-a strâns alături…
— Mai bine hămâneam la Sinaia. Ştii, jenată tot sunt
puţin. Am venit să fiu cu tine, n-aş fi venit cu nimeni altul.
Sunt eu iubeaţă, dah iubeaţă din amoh, din suflet. Nu-mi
cunoşti încă sufletul: ţi-l dăhuiesc sub stele şi cetină de
bhad… bine spus, nu găseşti?
Valentin şi Elvira ne aşteptau în kioscul din curte. O
lampă cu gaz, cu sticla camuflată în albastru şi lumina
întoarsă spre pădure, proiecta umbre palide pe masa pusă.
Costelo mâncase mai devreme, pleca la nişte puşti din
Buşteni. Valentin scosese din pivniţă şi nişte vin bun, avea
câteva rafturi cu „rarităţi”. Întâlnirea cu Liliana fusese
cordială şi la fel de deschisă ca şi cu soră-mea, de
dimineaţă. Nu era el omul care să se mire, sau să pună
întrebări superflue; nici pe mine nu mă întrebaseră, el şi
Elvira, ce a fost pe 4 aprilie. Nici de meseria mea nu mă
întrebau. Ştiau că lucrez într-un serviciu din MStM, sunt
sigur că şi bănuiau în ce fel de serviciu – şi tocmai pentru
că bănuiau, nu căutau să afle amănunte în plus. Îi
spusesem adevărul Lilianei, ne vedeam foarte rar, ne
scriam la fel. Uneori mai primeam un telefon din partea lor,
d-aia m-am şi mirat că pe timpul spitalizării mele, soră-
mea venise la Bucureşti, venise şi acasă să se intereseze de
soarta mea… dar începusem să simt nevoia de familie, de
un sânge asemănător: cum fac toţi când îmbătrânesc,
încep să ia calea bisericii şi a înfiptului de lumânări prin
sfeşnice… baremi să se pună bine cu cineva, la sfârşitul-
sfârşitului. Cu cineva de care n-aveau nevoie când erau
tineri. Mă puneam bine cu ai mei, fiindcă nu mai eram cel
dinainte, nu mai eram întreg.
— Îmi acordaţi revanşa în casă? i-a spus Valentin
Lilianei, odată terminată cina.
188
Revanşa la table, cu asta-l câştigase Liliana pe Valentin.
După ce el se întorsese de la Sinaia şi stase de vorbă cu
noi, din întâmplare ea zărise cutia de table.
— Joacă cineva table în casa asta sau e un simplu
decoh?
Valentin era mare tablagiu… de neînchipuit cum un om
serios ca el putea să se pasioneze după jocul ăsta stupid.
„Pierzi vremea”, spunea. „Ca şi pokerul, se joacă repede şi
la şansă. Ce altceva să fac, mă pregătesc de pensie.” O
învăţase şi pe Elvira. Jucau uneori împreună, jocul se
termina întotdeauna în nervi, soră-mea juca prea „fără
canoane”. Cu Costelo nu mai juca de mult, fiindcă „trişa” la
mutat pulurile.
— Jucaţi table? i-au lucit ochii la întrebare.
— Nu joc, eu câştig la table. Fac pante din fedehaţie… să
ştiţi că n-am voie să joc cu amatohi, dacă se află, sunt
descalificată: ca phofesionistă.
Au jucat două ore… e posibil? Şi pe Liliana o credeam
mai serioasă. (Nu jucase table cu Valentin ca să-l flateze şi
pe el, ci jucase de plăcere.)
— Bravo, doamnă, a închis Valentin tablele după
scurgerea celor două ore, cu un gest cam sec, nu-i nimic de
făcut. Aveţi un noroc la zar de m-aţi speriat.
— V-am spus că eu joc ca să câştig, nu-i vohba de
nohoc. Penthu mine, ca phofesionistă, nu există altă
altehnativă.
Ceasul arăta unsprezece.
— Noapte bună, a spus Valentin şi ne-a părăsit fără
nimic altceva. Soră-mea se retrăsese mai de mult, o durea
capul. Am rămas singuri.
— …Şi acum? mi-a zâmbit ea.
— Du-te şi te culcă. Eu am să fumez o ţigară pe terasă.
— Vin cu tine.
Tăcerea nopţii era deplină. Profilul muntelui se desena
mai întunecat, pe cerul plin de stele. Fumul alburiu al
fabricii de hârtie din Buşteni urca spre pădure ca un nor
189
compact. Se auzea când şi când zgomot de vagoane
tamponate în gară pe liniile de manevră. Am stat şi după ce
am fumat ţigara. Pe urmă a scârţâit portiţa: venea Costelo.
A suit treptele terasei, ne-a văzut.
— Nu v-aţi culcat? Pot să stau şi eu puţin cu voi?
S-a aşezat pe marginea parmalâcului, sprijinindu-se cu
spatele de unul din stâlpii de susţinere.
— Dă-mi şi mie o ţigară, Toni.
— Fumezi?
— Nu. O ţin s-o miros.
I-am dat o ţigară. Undeva, drept în faţa noastră, clipea o
luminiţă în pădure. A clipit un timp şi s-a stins, exact când
s-a pornit vântul. Parcă el o stinsese.
— Când mergem pe munte?
— Te duci cu Liliana, cu mine mai greu.
— …Chiar aşa? a şoptit. Îmi pare rău.
— Dacă ai să te duci cu Liliana, îmi povestiţi la coborâre
cum a fost. Iar eu am să revăd totul ca şi cum aş fi fost cu
voi.
— Îmi pare rău, a repetat. Stai… dar până la Gura-
Diham, pe valea Râşnoavei, spre Pârâul Rece, putem merge
cu maşina.
— Asta-i una şi mersul pe munte cu Liliana e alta. Sau
nu vrei să mergi cu ea?
— Merg, sigur că merg. Merge şi Martha. Numai doamna
să meargă cum mergem noi.
— Mulţumesc, tinehe. Chedeam că am heuşit să-mi
ascund hiduhile de pe obhaz. Cine-i Mahtha?
— O colegă, am răspuns eu în locul lui Costelo. O
păpuşică cu cozi şi pistrui.
— Peste optzeci, doamnă: i-am numărat.
— Hepahtizaţi în mod egal pe amândoi obhajii?
— Dreptul are un pistrui în plus. A pufnit înveselit.
— Şi ce-o fi de hâs, nimic nu e pehfect pe lumea asta..
190
— Vorbiţi mortal… ia spuneţi repede: capra sare piatra,
piatra crapă-n patru, crăpa-r-ar capul caprei în patru, cum
a crăpat piatra-n patru! Noapte bună.
A sărit de pe balustradă şi a intrat în casă. L-am auzit
umblând deasupra noastră, în foişor. Lăsase poarta
deschisă: se zbătea uşor între balamale. M-am dus s-o
închid, i-am pus zăvorul. Am intrat şi noi înăuntru, înainte
de a deschide uşa camerei, Liliana s-a rezemat cu spatele
de ea.
— Inthi puţin?
Dormeza era înfăţată în cearceafuri, pe măsuţa de lângă
ea se afla un vas cu margarete proaspăt culese. Şi icoana
din salonaş era schimbată. De obicei, aici se afla o icoană
de lemn, un Ioan Botezătorul. Elvira pusese în locul ei o
icoană pictată pe sticlă, veche de cel puţin o sută de ani.
Iisus înfăşurat în viţa mistică de vie, o foarte frumoasă şi
valoroasă icoană adusă de tata din Ardeal, care sta în
dormitorul ei: gestul m-a înduioşat.
— Aş fi vhut să-mi fac patul singuhă… am să-i spun
sohii tale mâine să mă lase să-l fac eu. Ştii de ce am eu
poftă acum? De o cafea. Cum putem să facem cafea?
— Fac eu.
M-am dus în bucătărie, am făcut cafea. Ai casei dormeau
de mult. Nici Costelo nu se mai agita în foişorul lui. Când
m-am întors, Liliana tocmai ieşea din baie.
— Cazanul eha fiehbinte, am făcut un duş… am
phovocat vheun dehanj? Dacă nu fac duş fiehbinte seaha,
sunt neom.
Nu era decât în pantalonii de pijama. În pâlpâiala
candelii de sub icoană, lumina era stinsă, bustul ei bronzat
tremura în luciri mate. Am luat-o în braţe.
— Întâi să ne bem cafeaua… tu nu ţi-ai făcut? Chiah am
vhut cafea, n-a fost un thuc.
Dorinţa urca în mine tulbure, fără oprelişti. Continuam
s-o strâng în braţe, într-o încleştare brutală.
191
— Nu, a gemut. Lasă-mă… mă doahe. S-a aşezat pe
dormeză. Dhagostea e bună s-o faci pe încetul, să ştii că
faci dhagoste, nu lupte libehe. A sorbit o înghiţitură din
ceaşca cu cafea. Ce se întâmplă cu tine, Toni? a şoptit.
N-am răspuns. S-a întins şi m-a tras de mână lângă ea.
Şi-a lipit obrazul de al meu.
— …Nu-mi plac pohnihile mohbide. Tu vheau să mă
iubeşti simplu, frumos.
Tonul ei era sfios şi şovăitor. O ruşine greţoasă m-a
năpădit, şi de ar fi fost femeie de stradă, ruşinea acelei
clipe tot greţoasă era.
— Când am venit atunci de la spital, eram trimis de
medici să…
Mi-a pus degetele iute peste buze, să tac.
— Ştiu. Ţi-am spus dimineaţa. Nohmal, a dat din umeri.
A băut, cafeaua, rămânând cu ceaşca în mână. Thebuiau
să ştie dacă… A zâmbit, s-a uitat în fundul ceştii. De fapt,
avansul l-am făcut eu, nu tu – şi p-ohmă am continuat
avansul ca nu cumva medicii să-ţi spună să încetezi, să nu
te suhmenezi. Eşti un phost, cu toată căpitănia ta… mai
phoastă am fost eu. Ţi-am şi schis, dah ai uitat… ce-mi
pasă.
La plecarea din camera ei, i-am spus c-o iubesc. La o oră
când munţii începeau să iasă din noapte şi stelele aproape
dispăruseră.
Peste două zile, dimineaţa, eram singur în sufragerie. A
doua zi era ziua mea de naştere: împlineam treizeci şi trei
de ani. Nu ştiu ce legătură am făcut între asta şi von
Kopplitz. Poate pentru că soră-mea şi Liliana erau
împreună la Sinaia, gândindu-mă la Sinaia, m-am gândit la
el. Un imbold în afară de mine m-a făcut să cer legătura
telefonică cu vila „Marianti”, voiam să aflu dacă stă în
permanenţă acolo.
— …O informaţie, am spus când mi s-a dat legătura. Un
căpitan german, von Kopplitz, locuieşte la dumneavoastră?
192
— Aici locuiesc mulţi căpitani germani, am recunoscut
vocea „prinţesei” care ne servise la masă pe mine şi pe
Liliana. Cum aţi spus că-l cheamă?
— Kopplitz. Von Kopplitz.
— Un moment să mă uit în registru… cum aţi spus,
Colpiţ?
— Kopplitz. Cu k de la Konrad, o de la Oana, p de la
Paul…
— Vă rog să fiţi serios, ce mă luaţi ca la telefoane? Am
înţeles. Stă uneori, când vine de la Braşov.
— Acolo e acum?
— O fi, mi-a închis telefonul.
N-aflasem mare lucru. Costelo era acasă, citea în foişor,
călare pe pervazul ferestrei deschise, un tratat de
anatomie. L-am întrebat dacă are treabă.
— Tocmai începusem să mă plictisesc. De ce?
I-am propus să mergem să ne plimbăm pe valea
Cerbului, cu maşina. A acceptat entuziasmat. Am ieşit pe
la gara din Buşteni, prin Trestie: Costelo m-a îndrumat; eu
ştiam drumul obişnuit pe la pensiunea Weber. Dimineaţa
era splendidă, fără un nor. În soare, muntele arăta ca
proaspăt spălat, cu toate muchiile şi tancurile scăldate
într-o transparentă lumină trandafirie. Dincolo de al doilea
podeţ de bârne de pe vale, am tras maşina pe o poiană
umbrită de brazi de lângă apă. Cabana-restaurant de la
poalele Dihamului nu era departe: i se zărea acoperişul
printre cetini.
— Mă duc să iau nişte bere şi crenvurşti, şi-i mâncăm
aici. Eşti invitatul meu, bătrâne.
Costelo a pornit în goană spre cabană, sărind când şi
când să atingă din mâini crengile mai joase ale brazilor. M-
am trântit în iarbă, cu faţa la cer. Curgerea torentului, la
câţiva paşi de mine, îmi strecura în trup o linişte şi
binefacere ciudată. Dintr-o singură pornire, m-am
dezbrăcat şi m-am cufundat în apa limpede şi rece ca
gheaţa. Şoseaua era ascunsă de brazi şi de alunişul crescut
193
pe malul torentului: n-aveam cum să fiu văzut de vreun
eventual trecător. Costelo m-a găsit pe malul celălalt, stând
la soare. S-a dezbrăcat şi el, şi a venit cu sticlele cu bere şi
crenvurştii la mine. Nu a părut prea impresionat la vederea
trupului meu.
— Soarele o să-ţi facă bine, atât a spus.
Am pus berea în apă. Mai mult de două ore ne-am prăjit
la soare pe nişte bolovani, ca şopârlele.
— Auzi, Toni… ce se mai aude cu nasulia?
— Ce nasulie?
— Ei, războiul. În Italia se înaintează. În insulele din
Pacific se înaintează. În nordul Franţei se înaintează.
Germania e zob de bombardamente. Ruşii vin încoace. Am
pierdut războiul.
— Cine ţi-a spus asta?
— Domnul Papuşec, a răspuns după o pauză.
— Ar putea să-şi ţină gura. Nu prea-s timpuri să stai cu
ea deschisă.
— El cam stă. A şi fost arestat pentru asta, când au fost
legionarii. Ştii, ţi-am spus când ai venit la Braşov.
Crucea de pe Caraiman sclipea pe cer, albă ca un
medalion. Dinspre Omu, ceaţa se lăsa lent pe colţii
Morarului. O împuşcătură a bubuit în pădure şi a clocotit
îndelung, rostogolită la vale.
— Umblă după urşi pe Coştila. Sunt o grămadă, îi dibuie
după balega lăsată. Şi pe Clăbucet sunt. Am văzut eu cu
Martha unu’, la zmeură.
— Şi Martha ce zice?
— Nu-i e teamă. Nici mie nu mi-e. Teamă… niciun
animal sălbatec nu atacă omul, decât în câteva cazuri:
dacă are pui, dacă pici peste el la mâncare, dacă-l ataci tu
şi-l răneşti, şi dacă e înfometat. Cum sunt lupii, iarna,
când se împerechează. În rest, nici leii din Africa nu atacă
omul de pamplezir. S-a ridicat într-un cot. Am citit într-o
carte scrisă de oameni serioşi, oameni de ştiinţă şi vânători
adevăraţi. Şi la urma-urmei, dacă te-ar ataca şi te-ar
194
mânca, tu nu mănânci găini, oi, vite… mănânci ce pofteşti
să mănânci, fără să-i întrebi şi pe cei care-i mănânci dacă
vor din inimă să se lase mâncaţi. De ce să nu mănânce şi
fiarele ce le place lor la stomăcel? Pentru că vrem numai
noi să le păpăm? Mă gândesc că lucrurile astea trebuie
odată şi odată puse bine la punct, Toni. După ce distrugi
tot ce e în jurul tău, pofta de distrugere nu-ţi mai dă pace.
Laşi animalele şi-ncepi să faci războaie, să nu-ţi pierzi
îndemânarea la distrugere.
— În cartea de care-mi pomeneşti ai citit şi astea?
— Nu, astea mi le-a spus domnul Papuşec.
— Te-ntrebam nu ce zice Martha despre urşi şi animale,
ce zice ea de domnul Papuşec şi spusele lui cu războiul.
S-a uitat la mine, aşa cum sta rezemat într-un cot,
moneda de argint atârnată la gât de un lănţişor tot de
argint (o purtase mama, cunoşteam moneda) îmi pendula
uşor peste obraz.
— Martha zice la fel. Şi eu zic la fel. Domnul Papuşec
spune că una e să faci război din necesitate, să te aperi,
cum făceau voievozii noştri – şi alta e să faci războaie ca să
cucereşti. Cum fac nemţii.
— Dacă vă spune mult chestii d-astea, nu vă văd bine pe
niciunul din voi. Auzeam că vrei să te faci medic-veterinar,
nu că vrei să-nfunzi puşcăriile. Eşti prea tânăr pentru
socotelile astea, şi tu şi Martha. Mă mir că domnul Papuşec
nu-şi dă seama.
— Ba îşi dă, d-aia ni le şi spune. Tu cu cine ţii, Toni?
N-aş fi crezut ca întrebarea asta de „opţiune” să-mi fie
pusă de un copil de optsprezece ani, care să-mi fie pe
deasupra şi nepot, într-o vale împădurită şi năpădită de
soare, lângă murmurul adormitor al unei ape scursă dintr-
un gheţar de munte, la o clipă când nu mai credeam în
nimic despre război şi viaţă, afară de dragostea mea pentru
Liliana, şi regretul unei existenţe, care aici, în iarba foind
de gâze şi mirosuri crude, se pulveriza nepipăibilă,
inconsistentă, în spatele meu.
195
— Iartă-mă, a spus domol, tu eşti ofiţer, n-am realizat.
Dă-l în brânză.
— Pe domnul Papuşec sau războiul?
— Nu mi-aş permite. Nu că e tatăl Marthei, şi Martha e
prietena mea: pentru că e un tip, să ştii. Războiul dă-l în
brânză, că n-o mai ţine. Când să mergem pe munte cu
doamna Liliana? Acum e timpul bun şi-n septembrie.
Începutul verii şi toamna.
— Când vreţi voi, n-o să vă facă obiecţii. Doar pentru
asta a venit la munte.
S-a trântit iar pe spate, punându-şi braţele sub cap.
— Rezistă la tăvăleală… vreau să spun, a tresărit, poate
să reziste la o excursie… eu şi Martha n-avem probleme cu
muntele, mai dormim pe la focuri în pădure, mai la o
stână, mai ne-nghesuim prin priciuri. Copiii lui Cioròbea,
altoiţi cu răşine, rădăcini şi bolovani de stâncă.
— Ce-i aia: „Copiii lui Cioròbea”, am zâmbit.
— Nişte expresii d-ale noastre. Hopa-hopa submarinu’,
şmecherii din Pireu, noi suntem copiii lui Cioròbea … Asta
când te-ntreabă cineva că de ce faci nu ştiu ce, că nu mai
eşti copil, îi răspunzi: noi suntem copiii lui Cioròbea, sau
întreg: Hopa-hopa submarinu’, şmecherii din Pireu, noi
suntem copiii lui Cioròbea. P-ormă, când te ia de sus o
fată… vai de mine, domnişoară, sunteţi regina nisipurilor
sau aţi mâncat budincă la prânz de vă nervaţi? Atunci
împrumutaţi-mi şi mie o pompă de umflat mingea de ping-
pong. Cioròbea mi se pare c-a fost un lăutar care umbla
îmbrăcat în costum naţional… de ce râzi?
— Eu nu te întreb cu cine ţii, ci cu cine semeni, nici
Elvira şi nici Valentin nu-s aşa.
— Aiurea. Nu mai ţin ei minte sau nu vor să ţină. Mama,
nu ştiu, tu poţi să ştii mai bine. Tata tot cu chestii d-astea
a umblat şi mai umblă încă. Dacă e bine dispus. Ce să-i
faci… babacii te-au fasonat, când şi când îi mai fasonezi şi
tu pe ei, s-arăţi că ştii regulile jocului. Că ai personalitate.
Glumesc, Toni. Mama şi tata sunt nişte fiinţe tare dulci…
196
nu-s părinţi închistaţi şi de tip vechi, cu ticuri şi
prejudecăţi feudale în materie de familie. (Cuvântul l-o fi
învăţat de la acelaşi domn Papuşec?)
— Nu prea înţeleg chestia asta cu feudalismul.
— Nu-i nevoie. Aşa zice şi James Joyce. Asociezi
conştient cu subconştient, real cu ireal, totul într-o
aparenţă de logică strictă.
— Credeam că domnul Papuşec zice.
— În asta. Ce-i drept, nu se bagă. Mă bag eu şi Martha.
— Eşti îndrăgostit? mi-am rememorat aprecierea Elvirei.
— Poate, s-a închis deodată în el însuşi.
L-am mângâiat pe obraz.
— Şi ea ce o să urmeze?
— Cum: ce o să urmeze? Bine-nţeles că medicina-
veterinară!
— Va fi o raritate.
— Martha este o raritate şi fără să urmeze medicina-
veterinară. Bem berea?
Nu-i plăcea discuţia despre Martha şi tatăl ei. Spre
ruşinea mea, mărturisesc că ştiam vag de James Joyce.
Costelo îi zvârlise numele ca pe un sunet de trompetă…
dragul meu Costelo.
— Cine ţi-a spus ţie prima oară: Costelo?
— Tata. L-a abandonat pe Costi, acum patru ani, ţii
minte începuseră să ruleze la noi nişte comedii americane,
cu doi tipi, Abbott şi Costello. A zis că semăn cu Costello,
chiar semănăm, la paisprezece ani. A fost ca un vânt de
nebunie, l-au adoptat pe Costelo, toţi: mama, colegii,
profesorii. Costelo mi-a rămas numele. Dar cu un singur
l… de ce, nu-ţi place? Cred că tata n-a greşit-o, Costelo mă
caracterizează mai mult decât Costi. Nu ca fizic, ca sens.
Costelo cu un singur l.
…Costelo era un filosof. Iar citarea lui James Joyce, cu
fapte acumulate, aparent fără legătură între ele, iată că
pentru a doua oară în dimineaţa asta mă ducea cu gândul
la puţinele zile de la Sofia… mit doppelt r und ypsilon? Nein,
197
nur mit ypsilon: discuţia dintre Odette şi Heinlein, la dans.
(Dar acum eram sigur că ea o inventase.) Von Kopplitz s-a
asociat celor două personaje atât de strâns unite între ele,
unite şi prin moarte, şi am ştiut cu o precizie matematică
că eu trebuie să mă duc la Braşov şi să văd de hauptmann.
Cât mai curând posibil.
Am băut berea. Da, soarele îmi făcuse bine, cu toate că
cicatricele de pe piept şi spinare se roşiseră ca focul. Când
ne-am dus la maşină, din aluniş a fugit un individ
zdrenţăros, cu un băţ în mână şi care şchiopăta. A fugit
spre nişte vaci, păscând pe malul torentului. Stase ascuns
şi se zgâise la noi… ce şi-o fi zis în mintea lui de cioban,
văzându-ne tolăniţi şi goi în iarbă, bând bere din sticlă.
(Probabil că el necitind „Satyricon”-ul lui Petronius Arbiter,
sau romanele pastorale greceşti, avea o minte mai puţin
sofisticată, deşi mă-ndoiesc.) Când am sosit acasă, niciun
sfert de oră după noi au apărut Elvira şi Liliana. A urmat o
scenă misterioasă cu fereli, ascuns de pachete. Costelo m-a
luat deoparte:
— Fetele umblă cu secretul lui Polichinelle. Ţi-au
cumpărat cadouri de ziua ta, nu e mâine? Şi băiatu’ ţi-a
pregătit un cadou… nu te alarma, nu e un pisic sau un pui
de răţuşcă scăpat de sub cuţit. Eu ţi-l dau acum, să scap
de obligaţie.
Cadoul lui Costelo era o pălărie de scoutboy, o pălărie
kaki de cercetaş. Veche.
— Dacă-mi promiţi să şi umbli cu ea, nu mereu, uneori,
am să te iubesc şi mai mult. E pălăria mea, am fost cu ea
şi la bacalaureat. Nu se mai poartă, ştii: de când cu
beretele de străjeri şi premilitari. Dar eu am tot purtat-o, pe
furiş. Pune-o… ia să te văd. Să mor de n-ai mutra unui
şerif. Îţi stă grozav. Când ai să-mbraci iar uniforma, să
umbli cu ea, ai să fii cap tăiat cu generalul Sheridan.
— Nu cu Robert Lee? l-am provocat.
— Lee era al sudului, şi sudul era sclavagist. Tu ai să
semeni cu generalul nordist Sheridan, care lupta pentru
198
libertatea americană, în războiul din 1861, şi pentru
libertatea negrilor.
— Domnul Papuşec face ravagii.
— Toni, iar începi. Tonul lui era rugător, totuşi ferm. De
ce insinuezi şi eşti maliţios? Nu el mă informează chiar în
toate. Am învăţat şi eu istorie şi am dreptul să-mi placă şi
să mă raliez ideilor care-mi plac.
— Asemenea celor din „Coliba lui moş Toma”, nu?… hai,
nu te supăra, vreau să te necăjesc. Tu ai dreptate în ce
spui. Să ştii însă că şi sudul şi nordul, indiferent de
câştigul nordiştilor, au luptat frumos şi amarnic. Cei care
au murit pentru sud, după cum gândeau ei, au murit
pentru independenţa câştigată de părinţii lor. Cei care au
murit pentru nord au murit ca să păstreze uniunea
înfăptuită de părinţii lor. Dintr-o parte şi dintr-alta au
căzut peste şase sute de mii de combatanţi. S-a schimbat
ceva, în perspectiva de acum. În cea de atunci. Lincoln a
fost împuşcat de un asasin. Istoria, din toate timpurile, are
această calitate: că dă lecţii pe loc, urmând a fi privite însă
prin perspectiva timpului. De ce te uiţi la mine aşa?
— Fiindcă şi domnul Papuşec spune cam la fel, a zis
încet. Încep chiar să nu înţeleg.
— Las-că te lămureşti tu. Tot cu timpul, l-am bătut pe
spate. Mulţumesc pentru pălărie. Am s-o port cu plăcere.
La masa de seară, mi-am pus preocuparea în aplicare:
mereu mă gândisem la ea. Câteva zile aveam nevoie să fiu
singur.
— Te duci pe munte? i-am spus Lilianei.
— Eu ştiu, a şovăit. Vhei tu să mă duc?
— Da. Ar fi păcat să nu sui pe creastă.
— Nu ştiu dacă am să le pot ţine thena, s-a uitat cu tâlc
la Costelo.
Soră-mea a devenit atentă.
— Ar mai merge şi alţii?
— Martha Papuşec, am spus.
— Şi când ar fi vorba să se ducă?
199
— Când spune doamna Liliana. Costelo făcea pe ghidul,
pe comandantul de expediţie dezabuzat, ungându-şi o felie
de pâine cu unt. (De la ţărănci, pe piaţă nu se găsea unt
din ăsta: galben, gros, din smântână de lapte veritabilă, nu
surrogat.) Eu sunt gata şi mâine. Cum mi se dă semnalul,
gata.
— …Ched că… N-am venit cu cele necesahe pentru o
excuhsie, s-a roşit Liliana.
— Nu ne ducem pe Ciomolungma, a muşcat o felie
zdravănă din pâine Costelo. Mai la nivel thraco-getic.
Picioare să aveţi, restul nu mai contează. Picioare şi suflu.
— Costelo.
Valentin a zâmbit o părere la tonul Elvirei. Soră-mea se
îndreptase în scaun, ameninţătoare: Costelo s-a plecat
brusc, cu capul vârât între umeri. (Teribil ce influenţă
poate avea logos-ul asupra oamenilor.) Liliana ne-a privit pe
rând:
— Thebuie să cumpăr. Dacă ştiam, azi am fost în
Sinaia…
— Nici să nu te gândeşti, a ripostat rezolut Elvira. Ai
nevoie de nişte pantofi de tenis şi sandale…
— Bocanci, a întrerupt-o moale Costelo.
— Şi sandale cu talpă mai groasă, a continuat
imperturbabilă soră-mea. Dacă o să plouă, n-o să umblaţi
prin ploaie. O să staţi la cabană. Un pulover gros, un wind-
jacke, o fustă.
— Un rucsac. Un şort. Un costum de baie.
— Co…!
Şi el a completat:
— …stelo, exact aşa mă cheamă. De ce, mamă? N-o să
facem şi plajă, sus? O să stăm mereu înfofoliţi, ca nevestele
de la ’48? Doamnă Liliana, cu mine mergeţi, nu cu mama.
Ea n-a mai fost pe munte de nu ştiu când. Rucsac vă poate
da Martha. Şi windjacke, cum spune mama.
— N-o să ia nimic de la Martha, fiindcă ce-i trebuie am şi
eu.
200
Disputa era amuzantă – şi Elvira o tutuia pe Liliana:
slavă-domnului, se împrieteniseră mai repede de cum mă
aşteptam.
— …Cred că ne potrivim la măsura piciorului. Şi
windjacke-ul îţi vine, un material foarte frumos, canadian.
Îmi spui de tot ce ai nevoie, Lili. Şi pe unde o să hoinăriţi?
— Aţi mai fost în Bucegi? a devenit important Costelo.
— O dată, când eham mică… până la căsuţa de pe Jepi.
Obişnuit mehgeam la mahe, la Mangalia.
În timp ce Costelo devenea din ce în ce mai important,
Liliana se pierdea, parcă-şi da examenul vieţii. În faţa unor
„oameni de munte” – chit că în afară de nepotu-meu,
Elvirei şi lui Valentin puţin le mai păsa de munţii din jurul
lor, cu care se obişnuiseră până la refuz – ea se comporta
ca o novice din ce în ce mai stingherită: era turburător de
drăguţă.
— Ah… căsuţa de pe Jepi. Şi către noi, cu o expresie ce
voia să însemne că nu e el de vină de asta: A fost doar până
la Schiel. O să ne ducem mai departe. Îmi dai tu itinerarul.
Toni, sau mă laşi pe mine?
— Fă un circuit normal şi nu prea greu. Suie întâia oară
pe munte.
— Mda. (Mi-a plăcut acest: mda. Un „mda” de om
plictisit, asupra umerilor căruia încep să apese
responsabilităţi nebănuite până atunci; dar şi un mda de
om sigur pe el, singurul în stare să-şi asume riscul
întreprinderii). EU zic să suim pe la Urlătoare, căsuţa de pe
Jepi, a zâmbit încurajator Lilianei. Dormim aici. A doua zi,
pe sub linia funicularului, coborâm la Bulboace. Dormim la
Turnverein, la cabană. A treia zi, cheile Zănoagei. Înapoi
prin cheile Tătarului, la Peştera. Dormim aici, la Colţi,
Padina, la călugări, vedem noi. A patra zi, începem să avem
antrenament, nu, suim la Babele, facem Crucea, ne-
ntoarcem la cabana Brav. Dormim aici. A cincea zi…
— Nu ne mai întoahcem niciodată înapoi? a făcut Liliana
pe speriata.
201
Am râs toţi. Costelo s-a posomorât.
— Am zis un circuit normal şi nu prea greu, Costelo.
— Şi ăsta-i anormal şi istovitor?
— Nu, dar nici în turul Carpaţilor să n-o angajăm pe
Liliana. Uite, întâia zi este bună. A doua zi faceţi Babele,
Crucea şi dormiţi la Brav. A treia zi, coborâţi la Peştera,
vizitaţi grota, schitul, vă plimbaţi prin cheile Tătarului.
Dormiţi cum ai spus. A patra zi, pe valea Obârşiei, Mecetu,
Omu. A cincea zi, valea Mălăieşti, Râşnov. Cu autobuzul,
cu o ocazie, la Braşov, s-o lăsaţi acasă pe Martha, şi voi
veniţi cu trenul. Sau coborâţi prin Bran.
— Şi care-i diferenţa? Că ai eliminat din traseu
Bulboacele şi cheile Zănoagei.
— Se mai pot face altădată, din Sinaia, pe la Vârful-cu-
dor şi Nucet. Varianta ţi-am făcut-o şi pentru Liliana şi
pentru Martha. Eu ţi-am dat cinci zile; varianta ta are
şapte. A cincea zi făceaţi Omu, a şasea vă opreaţi,
bănuiesc, la cabana Mălăieşti. A şaptea zi coborâţi.
O umbră a trecut peste fruntea Lilianei. Nu s-a uitat la
mine. Numai genele i-au pâlpâit peste ochii coborâţi pe faţa
de masă… n-o invitasem la soră-mea pentru şapte zile? Dar
mai putea fi vorba doar de şapte zile… cum să i-o spun,
acum, de faţă cu toţi? O şi spusesem de fapt; se mai pot
face altădată. Am repetat, ca să-i trezesc atenţia:
— Zilele n-au intrat în sac. Dacă după turul ăsta Liliana
prinde gustul muntelui, cine vă împiedecă să repetaţi
ascensiunile?
Şi-a ridicat iute şi întrebător ochii la mine. I-am zâmbit.
O lumină de bucurie i-a trecut prin pupilele căprui, o
lumină caldă, de mulţumire. Şi-a mişcat buzele într-un „te
iubesc” imperceptibil. Numai Elvira mi-a observat jocul,
femeile au un simţ special la asta. Când m-am uitat şi la
ea, ochii i se învăluiseră în aceeaşi căldură ca şi ai Lilianei,
cu altă semnificaţie: „Ai făcut bine”, mi-au spus ochii ei.
„Nu-i spuneai tu, îi spuneam eu să rămână”. Cum sta
lângă Liliana, ca într-un gest lipsit de semnificaţie, i-a pus
202
palma pe umăr, atingând-o cu o mângâiere delicată,
aproape aeriană. Costelo fugise în foişor, să aducă un ghid,
Valentin se tot uita nerăbdător la cutia cu table. Eu, soră-
mea şi cu Liliana continuam să ne zâmbim ca de o taină
ştiută de noi trei.
S-a hotărât plecarea pe munte peste două zile.
— …Şi mâine cum vrei să-ţi sărbătorim ziua? m-a
întrebat Liliana.
…Ah, ce mi-a plăcut pluralul… ea şi ai mei să mă
sărbătorească. M-a întrebat asta, în timp ce se lăsa bătută
la table de Valentin, şi el a văzut.
— …Doamnă Lili, n-am nevoie de milă. Am nevoie de zar,
şi zarul mă ocoleşte.
— Nu vă ocoleşte dhagostea, domnule ingineh, i-a
răspuns ea cu îndrăzneală. Dah eu aş spune când vă
întâmpină, să nu faceţi caz de ea, s-o daţi la spate. Aveţi o
soţie fehmecătoahe… ched că thebuie să mai învăţaţi jocul
ăsta, îmi pahe hău să v-o declah. Mai bine, în loc să jucăm
să vă dau lecţii phactice: cum se ahuncă zahu’ ca să dai
şase-şase, cum dau eu acum, cum se face o poahtă-n casă
siguhă, ca asta de acum… cum vă dau afahă cu două
puluhi, ca acum… Şi ce-i ăla un stambul pe stânga, ca ăsta
pe cahe-l fac eu acum.
Valentin râdea cam mânzeşte. A recunoscut că de mult
nu mai jucase table cu un partener atâta de tenace.
— S-o vedeţi pe sohă-mea Mili cum joacă: cu o singuhă
mână, a închis ea, delicat, cutia cu table. Pe mâine. Aveţi o
noapte şi o întheagă dimineaţă la dispoziţie, să heflectaţi la
spusele mele.
— Sunteţi grozavă. Şi să ştiţi… nu mă refer la table.
Deci, şi el o primea cu căldură în famiglia. Noroc că
Liliana juca table, altfel nu văd cu ce l-ar fi putut dispune
la modul ăsta. Sau dacă i-ar fi plăcut să ciocănească
pereţii, prizele şi ţevile de la baie, cum îi plăcea lui.
La ea în cameră, mi-a arătat un reşou electric şi două
ceşti de cafea, pe măsuţă.
203
— Le-am găsit la phânz… phicepi? Soha ta le-a adus.
Ştie c-ai fost azi noapte aici, ştie c-ai făcut cafea. Şi în cutia
dohmezei nu mai e o pehină, sunt două… îmi vine să inthu
în pământ. Spune: mă thimiţi pe munte să scapi câteva zile
de mine, aşa-i? Să nu minţi.
Am minţit.
— Odată ce eşti aici, n-are rost să te uiţi la munţi din
veranda casei. Serile, înainte de a mă culca, am să stau să
fumez o ţigară, am să privesc crestele şi am să-mi spun: „în
spatele lor, doarme o fată, adică o doamnă pe care cu o
lună în urmă o ştiam că există la un mod foarte sumar.
Astăzi ea există în inima mea cum nici nu-şi închipuie ea
că ar putea exista”.
— Da, să mi-o spui meheu, a închis ochii. Fiindcă şi fata,
adică doamna asta se gândeşte la băiatul, vheau să spun
căpitanul cahe fumează pe tehasă. Dhagul meu… ce bine
m-am disthat cu Eli la Sinaia, am fost pe tehasa
Cazinoului, am mâncat îngheţată de smeuhă, am băut
sihop de pohtocale, ne-am vântuhat ca două şcolăhiţe în
vacanţă, phin pahc, pe sthadă.
— Nu sunteţi în vacanţă?
— S-au luat şi doi tipi de noi, stăm şi ne uitam la un afiş
cu o cântăheaţă din Bhaşov. Au claxonat, ehau cu o
maşină albă de spoht, şi unu’ a spus hânjind ca un idiot…
eha un băiat fhumos, de ce să mint, cu o muthă de fhizeh
de lux: „Nu faceţi o plimbahe până la Bhaşov cu noi,
domniţeloh? Mehgem să ascultăm fetiţa de pe afiş”. Eham
cu spatele, Eli s-a întohs indignată şi celălalt s-a făcut ca
un hac fieht. — „Săhu-mâna, doamnă phofesoahă”, a
bâiguit, i-a dat cu cotul ăluia de la volan şi au plecat ca din
puşcă… ehau să inthe şi-nth-un pom. „Îl cunoşti?” am
înthebat-o pe soha ta. — „Ahe băiatul în clasa mea.” Îţi
închipui! De mine ca mine, dah îi văzuse picioahele din
spate, d-aia s-a legat de noi, Eli ahe nişte picioahe
splendide, toată e fhumoasă şi athăgătoahe. Şi să nu te fi
204
cunoscut pe tine… îmi ahdea să mehg la Bhaşov s-o văd pe
Kahin asta, sau cum îi zicea.
Karin.
— O cântăreaţă? am întrebat nepăsător.
— Nemţoaică. Îi fac o heclamă tehibilă. Una cu sâni de
Mae West, şi-o guhă plină.
Ea era. Era şi ea la Braşov, bine-nţeles. Deoarece şi von
Kopplitz se afla acolo. Liliana mi-a înlănţuit gâtul cu
braţele.
— Te iubeşte.
— Cine?
— Eli. Nici nu ştii cât. (Într-adevăr, nu ştiam.) Bănuiam
că e mai distantă, mai detaşată… şi când a fost la tine
acasă a fost simpatică cu mine, m-am gândit că nu putea
să fie altfel, nu mă cunoştea, n-o cunoşteam, nu-i făcusem
nimic pân-atunci. M-am temut venind aici. Acum nu mă
mai tem… de ce zâmbeşti?
— N-ai graseiat, n-ai avut r-uri. Eşti alta când nu
graseiezi. Nu mai eşti tu.
— Să ghaseiez atunci, ca să fiu eu. Eu ghaseiez foahte
puţin când pledez, habah n-am de ce. Soha ta zice că asta-
mi dă un fahmec în plus, cahe-oh fi alelalte fahmece…?
A doua zi, Valentin a venit mai devreme din Sinaia,
obosit şi plictisit. La fabrică lucrurile mergeau prost,
muncitorii lucrau de mântuială.
— Au ei ceva, şuşotesc prin colţuri cum le-ntoarce vreun
maistru spatele. Dăm produse de proastă calitate… şi ceea
ce-i curios, parcă nimănui nu-i pasă, nici patronilor. Ai
observat?… şi ziarele au un ton mai puţin peremptoriu. Iar
pe front, e un dezastru, Toni. Ne-am băgat într-o treabă
murdară, şi acum culegem roadele.
Costelo a adus-o pe Martha Papuşec: în aceiaşi pantaloni
cu care o văzusem întâia oară, cu o bluză cam…
„malagambistă”, în imprimeuri fanteziste. Cozile şi le
strânsese în jurul capului, colac. În felul ăsta, obrazul ei
slăbuţ şi pistruiat arăta ca al unui lemming mirat. În
205
picioarele goale, purta espadrile roşii, cele văzute întâia
oară erau în trei culori, din pânză de chaise-longue. Liliana
era în şort.
— …L-am cumpăhat de la Paneth-Jeune, e de comandă,
nu-s deplasată, nu?
A fost o mică şi plăcută petrecere intimă. Ce rost avea şi
aniversarea mea… nu m-am căznit să pricep. Drăguţ din
partea Elvirei, drăguţ din partea tuturor. Abia spre sfârşitul
mesei am încercat o senzaţie curioasă: eram trei perechi la
masă, două neoficiale, şi într-o ordine descrescândă a
vârstei. Amuzant. Martha Papuşec îmi adusese un batic
roşu, nou-nouţ, îl cumpărase să şi-l asorteze la espadrile,
dar mi-l făcea bucuroasă cadou (cred la îndemnul lui
Costelo): „Să-l purtaţi cu pălăria de cercetaş”, mi-a spus
aprinzându-şi unul câte unul pistruii. Am mâncat tort, am
băut şampanie, Liliana o cumpărase.
— …Nu-nţeleg de ce a ţinut morţiş să cumpere şampanie
Mott, a spus soră-mea. La Cazinou găseam o foarte bună
şampanie franţuzească şi nu cu mult mai scumpă.
— Mott e cea mai bună şampanie din lume, a spus
Liliana pe un ton pe care numai eu puteam să i-l înţeleg.
Am s-o beau întotdeauna, cu plăcehe. La mulţi ani,
căpitane, a ciocnit cu mine cupa. La mulţi ani şi să thăiţi.
Vă dohesc tot ce-mi dohiţi… n-o ştii? Tinefsohn şi
Hosenkhanţ, s-a adresat tuturor, ehau cehtaţi de ani de
zile, nu-şi vohbeau. De Iom Kipuh, ziua împăcăhii la
popohul cel ales iubit cu atâta călduhă de cestălalt supha-
popoh, ales că hasă (aici Martha Papuşec a pufnit în râs,
cred şi pentru felul cum graseia Liliana), Tinefsohn şi
Hosenkhanţ s-au întâlnit în uşa sinagogii… nu puteau
intha în sinagogă dacă ehau cehtaţi. Tinefsohn i-a întins
mâna lui Hosenkhanţ şi a zis: „Să ne-mpăcăm,
Hosenkhanţ. Eu îţi dohesc tot ce-mi doheşti, phicepi?” şi
Hosenkhanţ: „Ascultă, Tinefsohn. TU IAH ÎNCEPI?”
— M-aşteptam să spui o glumă mai bună, doamna
Liliana, s-a strâmbat Valentin.
206
— Şi partea picantă unde-i, a spus şi Costelo. Unde-i
partea picanta?
Liliana a deschis gura, ştiam cu certitudine că voia să-i
răspundă unde era, şampania o ameţise un pic, dacă ar fi
răspuns ce gândeam eu că o să răspundă, ar fi căzut toţi
laţi de pe scaune: îi hemahcasem tremurul nărilor. Am
răspuns în locul ei, nelăsând-o să înceapă vreun cuvânt:
— În James Joyce.
N-a înţeles nimeni, nici Costelo care-mi pomenise ieri de
el. Nici Liliana. Dar au râs toţi, probabil să-mi facă plăcere,
împlineam doar treizeci şi trei de ani. Întreaga după-amiază
am petrecut-o pe tăpşanul din spatele casei, jucând
croquet… ce mă mai miram eu de Valentin şi tablele lui;
dasem şi noi în mintea lui Costelo şi a Marinei, croquet-ul
era al lui. A jucat şi Elvira. Costelo şi Martha jucau ca nişte
aşi. Praf ne-au făcut. După ani şi ani de zile, prima dată o
vedeam pe soră-mea cu adevărat: se mişca cu graţie şi cum
tot sta aplecată la arculeţele prin care se căznea să facă să
treacă bila de lemn, îi zăream prin deschizătura bluzei (nu
mi-e ruşine s-o spun), pieptul ferm şi plin, deşi alăptase un
copil care cu o lună în urmă îşi dase bacalaureatul. Nu
purta sutien, pulpele ei n-aveau o cută, o striatură, o vână
urâtă. Iar părul îngrijit coafat, de acea culoare auburn,
brun-roşu, era natural şi fâlfâia în vânt ca la o fetişcană.
Cum i-l ştiam din tinereţea ei… sigur, era mai matură, un
pic mai obosită, dar tinereţea aceasta părea să i se fi oprit
în loc. Aerul de munte şi liniştea pădurilor înconjurătoare o
opriseră, mulţumirea sufletească a drumului ales, de la
care nu se abătuse un pas, fiindcă nu voise să se abată: în
felul ăsta, bănuiesc că devin vieţile unora clare, rotunde,
sigure. Fără bâjbâieli, şovăiri şi remuşcări târzii.
Spre seară, Liliana, Martha şi Costelo s-au retras în
casă, să-şi pună la punct excursia de a doua zi. Mâncare
caldă găseau sus, o completau cu salamuri, fructe, unt,
pâine şi dulciuri, mâine dimineaţa, de la cooperativa
fabricii din Buşteni, se hotărâseră, de fapt Costelo
207
hotărâse, să suie pe acolo, pe drumul fabricii de hârtie. De
la Martha tot luase ceva Liliana: o cipilică cu un ciucure
uriaş. La opt, Martha a plecat în Buşteni, avea o prietenă, o
colegă de clasă, unde-şi lăsase „echipamentul”. Costelo se
agitase pe tăcute, apoi renunţase să se mai agite: ochii
Elvirei aruncaseră un „nu” categoric la agitaţia lui, de a o
păstra pe Martha pentru la noapte acolo, să doarmă pe
canapeaua din sufragerie. Liliana se dusese cu ei, s-o
conducă pe Martha şi să-şi limpezească „la aeh” gândurile,
de şampania băută. Valentin se suise pe acoperiş, sârma
antenei de radio se desfăcuse în vânt.
— …Ce-a fost şi ideea asta cu excursia? m-a întrebat
Elvira. Lili abia s-a aclimatizat la noi. Mă tot întreb ce v-a
venit.
— O să se îndrăgostească de munte. Mai uită de
stupizenia cotidianului. Vede cerul aproape. Compania lui
Costelo şi a pistruilor Marthei e distractivă.
Stam în curte, eu pe treptele verandei, ea pe un chaise-
longue. Lăstuni săgetau pretutindeni, în mici ţipete
ascuţite. Cornul subţire şi palid al lunii se sprijinea cu
curbura între Jepi. Venus ieşise peste pădure… ce bine era
la soră-mea.
— Sunt bucuros că m-ai chemat să vin să stau la tine, la
voi, Eli. Nu te… deranjez?
Era să spun te deranjăm. Soră-mea sta sprijinită cu
capul de pânza chaise-longueului, cu picioarele vârâte sub
ea, uitându-se în sus. S-a răsucit uşor spre mine.
— Ce mai e şi prostia asta? De ce să ne deranjezi… eşti
la tine acasă. Ne vedem atât de rar.
— Da, mi-am aprins o ţigară. S-ar fi putut să nu ne mai
vedem deloc.
Am simţit că nu i-a plăcut replica. Un lung moment m-a
privit în tăcere, scrutându-mi nu obrazul: căutătura ei îmi
scruta sufletul.
208
— …Cum semeni cu mama, a spus încet. Parcă-i văd
fruntea şi ochii. Când am fost la Bucureşti, m-am dus la
mormânt. Era totuşi îngrijit.
— Am mai plătit eu când şi când la administraţie.
S-a lăsat iar tăcerea. Am auzit o înjurătură deosebită pe
acoperiş: lunecase Valentin. Pădurea din spatele casei ne
trimitea aromele ei de cetini pregătite la somn. O pace fără
de margini mi se lăsase înăuntrul trupului. O clipă am
închis ochii… „să zbor”, mi-am auzit ghidul, „să zbor
departe, peste cetini, peste cer”. La Sinaia, pe bancă cu
Liliana, aş fi vrut să fiu îngropat, să fim amândoi îngropaţi
de frunze şi seve vegetale.
— …Cât de singur eşti tu, Toni?
— Nu sunt singur. Nu mai sunt singur.
— Merită?
— Da.
— Şi eu cred. Deşi unii oameni par frivoli, cu o viaţă…
personală plină de agitaţie, nimicuri şi freamăte – în fond
sunt echilibraţi, deştepţi şi gingaşi.
— Da.
Mă surprindea exactitatea observaţiei. Elvira nu
pomenise numele Lilianei, ca să putem vorbi în voie, fiecare
din noi ştiind însă de cine vorbim.
— Te-ai gândit ce o să fie după terminarea concediului
medical?
— Ce o să fie: ce?
— Revii în… armată?
— Sunt în armată.
A treia tăcere dintre noi a fost ceva mai lungă. Valentin
se dase jos şi-ncerca radio-ul. S-a auzit deodată tare din
casă… les hitlériens ont massacré toute la populations
d’Oradour-sur-Glane37, şi imediat aparatul a scăzut din
intensitate şi nu au mai hârâit decât paraziţii acoperiţi de
vârtelniţa staţiilor de bruiaje.
— Niciodată n-am înţeles de ce te-ai făcut ofiţer.
37
…hitleriştii au masacrat întreaga populaţie din Oradour-sur-Glane.
209
Şi Liliana mă întrebase asta.
— Curios este că acum, în clipa când îmi pui întrebarea,
nici eu nu înţeleg.
— Îţi place uniforma, războiul?
— Războiul meu este altul. Mi-a venit să-mi muşc limba
în gură, era întâia dată când printr-o perifrază vorbeam
cuiva de MESERIA mea… spune-mi ce părere ai de Liliana,
am auzit că faceţi victime prin Sinaia, am adăogat pe un
ton de glumă.
— Ţi-am spus părerea, s-a ridicat de pe chaise-longue.
Cât despre imbecilul din Sinaia nu merită să-mi amintesc.
— O să-şi amintească el, am râs, dacă îl ai în clasă pe
copil. Aşa se întâmplă femeilor cu picioare frumoase.
— Vorbeşti prostii. Ştii ce i-a spus Lili?… ceva în genul:
„Auzi, maesthe… nu găseşti că eşti cam elastic să te
imphimi cu astfel de cuvinte?” Bine că au plecat, şi nu m-au
văzut râzând. Are un vocabular extrem de pitoresc. Mi-a
mai spus că mitocanilor, delicios cum spune ea:
mitocaniloh, e inutil să le dai lecţii de urbanitate, că tot nu
pricep; trebuie să li te adresezi pe limba lor. Într-o zi a
înjurat-o unul pe stradă, că avea eşancrura unei bluze
prea adâncită. Să se fi făcut că n-a auzit, mai ales că cel
care o înjurase era agresiv? „Nu, doamnă Eli. L-am înjurat
şi eu, şi încă sănătos… ce-mi aud mie urechile pe la
procese, judecătorii şi tribunale: – Du-te-n moaş-ta, i-am
ţipat, nu te uita, dacă nu-ţi place! Ce, eu mă uit că eşti
tuns ca o ţoapă şi că femeia de lângă tine – individul era cu
o femeie, poate nevastă-sa – ar mai putea să-şi taie
unghiile murdare de la picioare? Vezi că-ţi răstorn
conţinutul poşetei în cap, inclusiv potcoava de birjă găsită
pe Bărăţiei!” Mi se pare că vine.
Se deschisese portiţa. Da, Liliana era. Singură.
— Costelo n-a venit?
— A hămas să asculte nişte discuhi la fetiţa din Buşteni.
M-au dus toţi thei până la începutul Zamohei, imediat
după gahă. Vine şi el numaidecât.
210
— Trebuia să vină cu tine, Lili. Am să-i rup urechile.
— Nu i le hupeţi, că mâine plecăm în zohi şi nu ştiu dacă
se vindecă până atunci.
Am zărit sclipirea albă a dinţilor Elvirei, pe întunerec. Nu
s-a mai jucat table. La nouă şi jumătate toată lumea era în
pat, inclusiv Costelo. Nu ştiu cum s-a făcut, eu am rămas
despărţit de Liliana când s-a dus să se culce, parcă am
vorbit cu Valentin, mi-a pus radioul; n-am mai intrat pe la
ea, o vedeam dimineaţa la plecare. M-am culcat. După o
jumătate de oră, nu adormisem, m-a trezit din picoteală un
zgrumţurat la uşă. Zgrumţuratul s-a repetat. M-am dus să
deschid: era Liliana.
— …Penthu asta am eu două pehine la mine? Eşti
nesehios. Te ieht, e ziua ta. Tu n-ai flohi în camehă… dah
mă ai pe mine. Să ne luăm hămas-bun, căpitane, cheştini
suntem.
…La trei dimineaţa l-am auzit pe Costelo tuşind în foişor,
zgomotul unei ferestre.
— E timpul, a oftat Liliana. Ce m-o fi găsit să accept să
plec pe munte… sunt aşa bune camehele astea ale noasthe.
Şi-a pus iute pantalonii de pijama, bluza cu pinguini.
— Am o phesimţihe sthanie, Toni, s-a lipit de mine. Că o
să mi se întâmple ceva.
— Eşti superstiţioasă? Am şovăit. Dacă eşti, poate ar fi
mai bine să nu sui muntele, nu-i mare lucru. Costelo se
poate duce singur cu Martha.
— Nu e vohba de munte. De noi doi. Cu noi o să se
întâmple ceva.
— În ceea ce mă priveşte, s-a şi întâmplat.
— La hevedehe. M-a sărutat pe gură. Eli mi-a spus să
am ghijă de Costelo şi Mahtha pe munte.
— Nu cred să ai de ce. Mi se pare că domnul Costelo o să
trebuiască să aibă grijă de tine.
— Doamne feheşte, a făcut o mutră atât de caraghioasă,
încât am început să râd. Înţelegeam cam târziu quiproquo-
ul.
211
M-am îmbrăcat odată cu ei, i-am dus cu Citroën-ul s-o ia
pe Martha de la colega la care dormise, ne-am întors la
cooperativa fabricii de hârtie după cumpărături, pe urmă i-
am urcat până unde putea merge maşina, pe lângă curtea
fabricii, pe drumul spre Schiel. Martha şi Costelo au
pornit-o discreţi înainte, Liliana i-a ajuns din urmă. În
pantofii de tenis, cu windjacke-ul pus sub clapa
rucksacului, toate date de Elvira, cu un tricou norvegian
legat prin mâneci în jurul mijlocului, sistem Martha
Papuşec, şi cu cipilica cu ciucur… părea de când lumea şi
pământul dedată la chestii de-astea.
— Ahăt ca Humboldt pe Cohdiliehi? mi-a strigat
fluturând din mână, şi am prins chiotul de veselie al
Marthei Papuşec. Au dispărut printre brazii cu vârfurile
abia atinse pieziş de razele soarelui ascuns încă în dosul
muntelui. Am mai distins vocea tare a lui Costelo: „Buretele
ăsta e limba-boului, fistulina hepatica… unii-l mănâncă,
da’ nu noi”. Vocile s-au mai auzit un minut-două şi s-a
lăsat linişte. Doar păsările trezite în ciripituri şi scârţâitul
plângător al vagoanelor de funicular umpleau dimineaţa de
o limpezime de cristal. M-am întors acasă. Era 6 fără
câteva minute. În drum, l-am întâlnit pe Valentin, cu
motocicleta.
— Am uitat să-i spun Elvirei că azi mă duc la Câmpina,
am o treabă cu rafinăria. Nu m-aşteptaţi cu masa.
Urma să-i spun Elvirei ca nici pe mine să nu mu aştepte
cu masa. Am găsit-o strângând ceştile de pe verandă.
— Ce bei, lapte?
— Fă-mi o cafea.
M-am apropiat zâmbind de ea şi am cuprins-o de mijloc.
Am tras-o la piept.
— Nu mă confunda, a ridicat ochii frumoşi, şi zâmbetul i
s-a accentuat. Cu ce să te sehvesc, căpitane?
Şi a plecat repede. Când s-a întors cu cafeaua, i-am
transmis mesajul lui Valentin.
— Tu pleci undeva?
212
— Mă duc şi eu, la Braşov. Tocmai voiam…
— Mă iei şi pe mine? Te-ntorci după-masă, da? Şi dacă
întârziem, se descurcă Valentin. Sau te inoportunez
cumva? Îmi închipui că mergi cu maşina.
Cum s-o refuz… maşina era a lor.
— E complicat, s-a uitat lung la mine. Văd după mutra
ta că e complicat.
— Deloc. Plecăm în jur de opt, ai timp să te îmbraci,
unde fugi?
În maşină, i-am spus:
— Maşina e cunoscută. Cine o să vadă la volan un om
străin, o să spună că te-ai remăritat.
— Sau că mi-am luat un amant. Mai plauzibil.
În taiorul alb de vară, cu poşeta şi pantofii de năbuc, cu
banda tot albă din părul de culoarea care-mi plăcea enorm,
îmi plăcuse întotdeauna, foarte puţin fardată şi cu decenţă,
îmi făcea o plăcere deosebită s-o simt lângă mine şi să ştiu
că doamna de lângă mine este doamna sora mea.
— Ce treabă ai la Braşov, am întrebat-o.
— Un comision. Adică două comisioane.
Am mai întrebat-o înainte de Predeal, dacă nu vrea s-o
luăm pe varianta Râşnovului.
— Te oboseşte Timişul?
— Nu, dar valea Râşnoavei e mai puţin aglomerată.
M-am înşelat amarnic. De la Şipote şi până în apropiere
de Râşnov, convoaie de Henschel şi grele Diesel germane
ne-au tot venit în întâmpinare, încărcate cu soldaţi; şi-n
livezile dinainte de târguşor şi pe malul Gbimbavului erau
oprite camioane, soldaţii stau tolăniţi în iarbă sau
trebăluiau la râu… unde se duceau? Câteva baterii de
Vickers AA acoperite de prelate erau trase lângă zidul
uzinei electrice. Dincolo de Râşnov, şoseaua a fost liberă. În
Braşov am ajuns în jur de 10, de fapt şi de acasă plecasem
aproape de 9. Cerul se înnorase, dar nu a ploaie: în dosul
norilor, soarele călătorea palid şi fantomatic, aruncând
peste zidurile vechi şi coperişuri o lumină ca de
213
panopticum. Am ocolit încet piaţa. Exact când am oprit în
spatele Rathaus-ului, au sunat sirenele.
— Alarmă, a tresărit Elvira… Doamne!
Am încuiat maşina şi ne-am adăpostit într-un subsol. O
oră am stat pe nişte lăzi cu sticle de bere cehoslovacă
Luxus Klass. Cineva din subsol (unul din cei care în ocaziile
astea le ştiu pe toate), a spus că bombardează Ploieştii.
Elvira a intrat în panică, Valentin plecase la Câmpina. Îi
aşternusem o batistă pe una din lăzile cu bere şi sta pe ea,
albă, imaculată, elegantă; oamenii din subsol fuseseră
prinşi în stradă, erau în cămăşi mototolite, pantofi prăfuiţi.
Femeile cărau alimente. Se uitau la coafura şi pantofii de
năbuc ai soră-mi, ne auzeau şi accentul: o insesizabilă
posomorala transilvană, adresată tăcut regatului
nepăsător, plutea în subsolul cu miros de beci şi cărămizi
ude.
— …De ce tocmai azi a trebuit să se ducă la Câmpina,
repeta mereu Elvira. În timp ce eu sunt la Braşov!
— Linişteşte-te, şi dacă ai fi fost la tine acasă nu era
acelaşi lucru? Nu abăteai avioanele în altă parte, fiind în
pantaloni de interior sau capod. Cum ne e ferim noi, o să
se ferească şi el.
Mi-a aruncat o privire rapidă, şi-a muşcat buzele, lăsând
ochii în jos: tăieturile de pe obrazul meu, deşi
neîncurajatoare, o făceau să nu mai vorbească de pericolul
unui bombardament. Când a sunat încetarea alarmei,
afară erau un soare şi o lumină teribilă. Un megafon
anunţa în germană că avioanele intraseră în ţară pe la
Gura-Văii, bombardaseră Severinul şi Ploieştii. Pagubele
erau neînsemnate. Brusc, Elvira şi-a îndreptat trupul şi m-
a apucat de braţ.
— Sunt o alarmistă, Toni. De emoţie, mi se pare c-am
vorbit prostii… tu mă ierţi, eşti fratele meu. Singurul meu
frate. Şi ştii şi ce mă încântă nespus? C-ai început să fii şi
singurul meu prieten.
— Valentin nu ţi-e prieten?
214
— El mi-e bărbat, prietenia cu el este de altă natură.
Uite… să intrăm aici şi să mâncăm orez cu lapte şi
dulceaţă, şi să stăm de vorbă. Vrei?
Tot drumul mă gândisem cum s-ajungem mai repede la
Braşov, să mănânc un castron cu orez cu lapte şi dulceaţă,
să stau prieteneşte de vorbă cu soră-mea şi asta numai la
micul restaurant vegetarian pe care mi-l arăta ea acum…
mi-a venit să şi râd. Am intrat în restaurant. N-aveau orez
cu lapte şi dulceaţă, în schimb aveau sirop de mere şi
colţunaşi cu brânză. Fata venită la masă, cu un creion
după o ureche vârâtă jumătate în părul de un blond
spălăcit, i-a măsurat atentă taiorul alb al Elvirei. Ea a clipit
imperceptibil din gene de plăcere.
— Două porţii cu colţunaşi, şi două cafele mari negre.
— Nu mai beau cafea, Eli. Prefer un sirop.
Fata a plecat, după ce s-a uitat şi la pantofii şi poşeta
soră-mi, iar Elvira şi-a împreunat palmele sub bărbie.
— Ştiam că eşti amator de cafea. Vorbeşte-mi, Toni,
vorbeşte-mi de Lili. (Nu-mi dau seama dacă făcuse legătura
dinadins, între cafea şi Liliana.)
— Pentru asta ai ţinut să mergi cu mine?
— Te-nsori cu ea?
Am rămas ţeapăn în scaun, în timp ce fata revenise cu
colţunaşii cu brânză şi o ceaşcă cu cafea. Punând
farfurioarele şi ceaşca pe masă, s-a uitat şi la părul Elvirei,
probabil ca impresia să fie completă. N-aş putea spune că
întrebarea soră-mi îmi provoca jena sau indispoziţia
resimţită când cineva ţi se amestecă într-o intimitate care
te priveşte numai şi numai pe tine. Legăturile sufleteşti
dintre mine şi Elvira fuseseră întotdeauna sincere şi
corecte, întotdeauna de la distanţă, datorită diferenţei de
vârstă; n-am fost totuşi niciodată pentru ea „fratele meu
mai mic”. Când a plecat din casă, abia împlinisem
cincisprezece ani, ea avea o licenţă în buzunar şi profesa de
trei ani la gimnaziul din Sinaia. Un timp, venea destul de
des în Bucureşti, în ultima vreme, până la moartea mamei,
215
se ducea mama la ea şi sta la Poiana-Ţapului cu lunile. Ea
îl crescuse oarecum pe Costelo. Eu eram intern.
Corespondam fără entuziasme. Oricine m-ar fi întrebat de
viaţa de familie a Elvirei şi a lui Valentin, nu ştiu ce mare
lucru aş fi putut relata. Dar şi ei ar fi relatat acelaşi lucru
despre viaţa mea fără de familie. Prin venirea mea la
Poiana, aşa cum venisem şi singur, nu se schimbaseră
aceste relaţii, poate deveniseră cumva mai duioase. Din
momentul apariţiei Lilianei alături de mine şi între noi, cei
din familie, sentimentele se răsturnaseră înăuntrul lor
înşile: n-am cum să explic ce-nţeleg eu prin o „răsturnare
de sentimente înăuntrul lor înşile”, mie, sensul mi-e foarte
clar şi este de-ajuns. (Ca un gol astupat de un pod de
zăpadă, iarna. Aparent, ai impresia că nu există gol, că
zăpada este compactă: primăvara, podul se surpă şi
descoperă golul de sub el; când se surpă, zăpada se surpă
răsturnându-se în ea însăşi, arătând realitatea golului pe
care nu-l bănuiai acolo. În sfârşit.) Liliana fusese imediat
acceptată în famiglia Elvirei… nu trecuse o săptămână de
când alerga prin curte, în livada din spatele casei, de când
le spunea tuturor, pentru cel mai mic fleac: „scuzaţi
exphesia, pahdon imphesia”, nu trecuseră decât câteva zile
de când mă primea nopţile în salonaşul cu păpuşi, şi Elvira
mă întreba dacă mă însor cu ea. Surprinzător.
— …Să nu mă amestec?
— Amestecă-te, dragă. Îmi dai voie să te întreb şi eu: de
ce să mă însor cu ea? N-ar fi o problemă ce mă priveşte
direct sau ai ajuns la vârsta când mori să-i însori pe alţii,
odată ce cu propria-ţi persoană ai încheiat de mult şi
pentru tot restul vieţii o asemenea chestie? Colţunaşii ţi-au
dat ideea. Poate lipsa orezului eu lapte şi dulceaţă.
— Vasăzică nu vrei să fim prieteni.
Se întristase.
— Are vreo legătură?
— Are, m-a apucat cu drăgălăşenie de mână peste masă.
Fata care ne servise sta de vorbă cu o colegă, la gemuleţul
216
pe unde veneau din bucătărie comenzile. A văzut gestul
soră-mi, şi i-a dat cu cotul celeilalte, atrăgându-i atenţia la
ce se petrece la masa noastră. I-am sărutat mâna Elvirei –
şi asta ca nu numai chelneriţele, ci şi puţinii consumatori
din local să vadă cum o femeie mai în vârstă decât
însoţitorul ei se dedă în public la gesturi de fetiţă
îndrăgostită – şi cum tânărul cavaler răspunde cu
gratitudine îmbierii… probabil gândind cu aceeaşi
gratitudine la numerarul din poşeta albă şi luxoasă de
năbuc. Toni, a continuat Elvira, ţi-am mai spus: îmi place
enorm Lili. În dimineaţa cât am fost împreună la Sinaia, în
puţinul timp de când este aici, la noi, mi-a încălzit sufletul
sec de profesoară severă şi trecută.
— Ce să-ţi spun.
— Nu. Nu, aşa este. Nu că aş vrea să mă subestimez, ai
remarcat oglinzile din casă. Mai mă privesc în dânsele, ştiu
ce-mi poate pielea, de aici, până aici. Am patruzeci şi patru
de ani, nu ascund şi zic că am treizeci şi patru, ca alte
fiinţe stupide. Posibil uneori să arăt şi bine… când sunt
odihnită, fără griji şi îmbrăcată în taiorul ăsta, de exemplu.
Dar eu nu mai sunt tânără, Toni. Am un copil. Un copil
îndrăgostit, a zâmbit pierdut… îţi dai seama? Mă gândesc
cu un soi de voluptate indescriptibilă la clipa când n-o să
mai trebuiască să mă duc la şcoală: adio teze, cancelarie,
colegi. Livada, casa, pădurea, Valentin şi Costelo o să-mi
bucure existenţa, definitiv tihnită şi ajunsă la capăt, dorit
sau nedorit cu fervoare, dar la capăt. Ca o burgheză ce
sunt, gândesc şi visez burghez. Fiecare cu visurile şi
gândurile lui. Să nu te întristeze ce am să-ţi spun acum,
când am aflat ce s-a întâmplat cu tine pe 4 aprilie, a fost
prima oară când am suferit cu adevărat în ceea ce te
priveşte… mă ierţi? Nu fiindcă ai fost… accidentat la modul
ăsta idiot, dar a fost întâia oară când mi-am dat seama că
în afară de Valentin şi Costelo, viaţa mea mai poseda ceva,
ceva căruia îi acordam o importanţă secundară, fiindcă
totuşi îmi aparţinea acest ceva de totdeauna, de când mă
217
născusem, mă obişnuisem cu situaţia de fapt, cu starea
civilă: tu. Fratele meu. Te-am văzut la spital când încă nu
erai viu… totul mirosea a dezinfectante, a durere, a moarte.
Într-un pat, un trup zdrobit înfăşurat în bandaje, abia
respira: tu. Am simţit că mă înec, că nu se poate, că nu-i
adevărat. „Ăsta-i fratele tău, care deja se tocmeşte cu
luntraşii celuilalt tărâm.” M-am dus la tine să plâng, să
urlu realmente de durere. La tine acasă am cunoscut-o pe
Lili. Ştii ce mi-a spus? „Când eram mică, am fost bolnavă
de bronho-pneumonie. M-a îngrijit ce m-a îngrijit doctoru’
Rapaport, un evreu, şi într-o seară, când devenisem vânătă
şi fără respiraţie, s-a sculat de pe patul unde zăceam, şi
mama a ţipat: — Se face bine? Moare? — Personal, a
răspuns, am întreprins tot ce oamenii ştiu şi pot să
întreprindă. De-aci înainte, omul nu mai poate face nimic.
Dacă Cel-de-sus are bunăvoinţă, fetiţa va fi salvată. Şi Cel-
de-sus a avut, doamnă, uitaţi-vă bine la mine şi nu vă
ascundeţi nemulţumirea: m-a făcut bine şi avocată.” Toni,
în noaptea aceea m-am rugat lui Dumnezeu… ştii că nu
sunt nici religioasă, nici practicantă. Şi te-ai făcut bine.
Atunci te-am chemat la mine, să-ncepem să fim alături,
altfel decât am fost înainte. Şi suntem altfel decât am fost
înainte. Pentru mine, viaţa ta este foarte misterioasă, şi
efectiv nu mă interesează acea latură; asta de azi mă
interesează, ştiu că familia noastră a fost construită aşa:
nici femeile să nu alerge după bărbaţi, nici bărbaţii după
femei. Amândoi am moştenit genele mamei şi ale tatii.
Dar… uită-te în ochii mei, de ce-mi ocoleşti privirea? Lili
merită să alergi după ea. Toată viaţa. Şi ca să n-alerge
curând altul, ia tu iniţiativa asta. Ca să-mi liniştesc
gândurile.
— Dacă ea nu vrea să alerg? Dacă este doar un
amuzament dorit de ambele părţi? Scuză-mi brutalitatea,
ştiai că a mai fost măritată?
— Da. Mi-a spus după povestea cu pneumonia.
218
— Întâiul ei soţ era impotent, vorbim ca între prieteni, tu
l’as voulu, Georges Dandin… crezi că este cazul ca şi al
doilea să fie, de o altfel de factură? Să mă ţină toată viaţa
cu hapuri, nămol şi vată thermogen, recunoaşte că nu-i ce-
şi poate visa o femeie. O femeie ca Liliana.
— De ce o încurci?
— Ţi-a spus ea că o încurc?
Discuţia începea să-mi suie sângele în cap.
— Spun EU. Devenise semeaţă. Uite, Toni. Lili va fi
prietena mea. Te rog s-o respecţi. Te rog din suflet.
…Ei, fir-aş să fiu. „Hespectă-mă, căpitane”, mi-a parvenit
râsul ei de pe munte. „Hespectă-mă, cum spune doamna
Eli, dah nu în pat, că n-am făcut nimic dac-o să mă
hespecţi şi acolo.” O dorinţă mistuitoare m-a purtat spre
ea… nu spre trup. Spre glasul, zâmbetele, ochii şi gesturile
zilnice, care doar câteva ore de la plecarea ei îmi lipseau
enorm, mă făceau să mă simt înjumătăţit, incomplet. Ce-or
fi vorbit ele două, la Sinaia? În orice caz, n-o vedeam pe
Liliana vorbind cu soră-mea despre însurătoarea noastră.
Ultima dintre ele se gândea la ce mă aştepta în viitor şi
broda un vis… chiar irealizabil? M-a lovit direct gândul, ca
un pumn bine plasat. Elvira a privit deodată peste mine, cu
o expresie mirată şi surprinsă în acelaşi timp. Am întors
capul: în spatele meu, total schimbată, îşi vopsise părul
sau ce? Cu ochii ascunşi de o pereche de ochelari negri de
soare, se oprise Marianka.
— Bună ziua, căpitane. Pot să-ţi spun două vorbe? Mă
iertaţi, doamnă.
M-am ridicat în picioare. Marianka apăruse şi ea aici.
Nici n-am prezentat-o Elvirei. Deşi destul de cald, era în
trenci.
— …Dacă ieşim un moment afară, ar fi perfect.
— Mă-ntorc imediat, i-am spus Elvirei: se uita la
Marianka cu curiozitate, mai bine zis o măsura cu
curiozitate. Am ieşit în stradă.
219
— Nu s-ar zice că te plictiseşti în concediu. La mare n-ai
cunoştinţe feminine? Marianka zâmbea exact ca Odette:
provocator. Fără să înceteze să zâmbească, şi-a mijit ochii
în soare. Am fost în acelaşi adăpost, dar nu m-ai văzut. Am
aşteptat vizavi de restaurant, şi când am înţeles că o să vă
eternizaţi la produsele astea vegetariene, am intrat după
dumneata. Absolvă-mă pentru nepoliteţe. Şi brusc, pe un
ton foarte hotărât: Cred că eşti în Braşov de capul
dumitale. NU TE AMESTECA.
— Să mă amestec în ce?
— În orice. Repet, nu te amesteca.
— Oh, ce grad ai în armată ca să-mi ordoni?
— Nu ordon eu. Fii serios, căpitane. Nu ne vârî beţe în
roate, e primejdios.
A traversat trotoarul şi s-a pierdut în lumea de pe
stradă. Am reintrat în restaurant, Chelneriţa mi-a urmărit
trecerea spre masa Elvirei, de astă dată ostilă şi
dispreţuitoare: mă văzuse intrând cu Liliana, plecând cu
Marianka, revenind. Am înţeles din ochii ei că nu pricepea
ce găsesc cucoanele astea la un tip ca mine, sprijinit şi
într-un baston pe deasupra a toate cele.
— …Cine era?
— O cunoscută.
N-a zis nimic. Nici eu n-am zis. Într-un târziu, şi-a luat
poşeta de pe scaun.
— Nu-mi place. Are ceva în ea care nu-mi place.
— Am să-i spun… când o s-o mai văd: Sora mea nu te
place. Te-ai ars, ce te faci?
A făcut semn chelneriţei să vină la plată. Şi ca aceasta să
fie ferm convinsă că a asistat la ce-şi închipuia ea, totul
asezonat cu două porţii de colţunaşi searbezi cu brânză,
soră-mea a plătit consumaţia spunând în momentul când
fata se apropia de masă:
— …Plătesc eu, ai fost invitatul meu.
Iar chelneriţa a încasat banii de la ea, cu o mutră
compasionată. În stradă, Elvira s-a uitat în jur.
220
— Parcă pe aici era… a, uite-l. Aşteaptă-mă, mă întorc
imediat, a zvârlit peste umăr cuvintele pe care i le
spusesem şi eu ieşind cu Marianka din restaurant. A trecut
pe trotoarul celălalt, intrând la ceasornicăria „Schuller”. M-
am mişcat câţiva paşi încoace şi încolo. La Biserica Neagră
bătea clopotul. Porumbei ciuguleau printre dalele tocite ale
pieţii din faţa clădirii medievale a Rathaus-ului. La un colţ,
cânta o flaşnetă cu un şoricel alb. Multe uniforme germane,
la fel de multe ale grupului etnic. Din puştimea cu şepci
vişinii de catifea, destui purtau ostentativ brasarde cu
zvastică. Magazinele nu erau prea pline, dar nici goale nu
erau. Cu toată raţionalizarea, fraţii Rochus şi Potsudek nu-
ncetau să producă mezeluri. M-am mirat cât de impasibil
aştepta lumea la cozi. Jos, în spatele Bisericii, treceau
soldaţi cu fanfară: acordurile marşului intrării în Paris,
bubuiau triumfal între ferestre şi dughene… ei, asta se
petrecuse cu patru ani în urmă, în iunie 1940, Kameraden.
După toate aparenţele, curând o să trebuiască să
compuneţi unul şi al retragerii de acolo. Atunci am văzut,
lipit pe zidul ceasornicăriei unde intrase Elvira, afişul cu
capul Karinei. Din profil, cu bărbia un pic ridicată, să nu
lase umbre pe decolteul generos, surâzând, cu buzele
senzuale întredeschise şi un turban alb strângându-i
părul. Bine-nţeles că unul din anonimii străzii îi făcuse
mustăţi şi-i străpunsese ochiul, dar şi aşa mâzgălit,
obrazul ei de Junonă sculptural-planturoasă tot exercita o
ciudată atracţie la privit: Von 1 Juli bis 15 August, 11—2
Nt.; Die Berlinerin KARIN singt für Sie zu „COROANA”38. Deşi
nu se uita la mine, ci privea undeva în susul străzii, parcă
totuşi mă fura cu coada ochiului… ’ch gleichfalls singe für
dir, hast du etwas davon gehört, Kapitän? 39 Nu, ca să fiu
cinstit, domnişoară Schaki Herner, până cu o zi în urmă
38
De la 1 iulie la 15 august, berlineza Karin cântă pentru
dumneavoastră între 11-2 noaptea, la „Coroana”.
39
…cânt de asemenea pentru tine, ai auzit ceva în legătură cu asta,
căpitane?
221
nu auzisem de aşa ceva. Mulţumesc că ai fost lipită pe
stradă pentru ca să mi se vorbească de dumneata şi azi să
văd că nu mi s-a vorbit în zadar. Elvira ieşea de la
ceasornicărie, a venit la mine.
— Întâiul comision s-a făcut. Urmează al doilea: unde
stă Martha Papuşec?
— Martha… ce ai cu ea?
— Le-a spus părinţilor ei că nu întârzie mai mult de
două zile pe munte… Costelo m-a rugat să dau un aviz
telefonic şi să-i rog să nu se sperie dacă o să întârzie. Am
profitat că mergi la Braşov să-i, să le îndeplinim
rugămintea.
— Vorbeşti serios?
— Cât se poate de serios. Un aviz telefonic lua timp.
Gândisem că n-o prea vedeam eu printre farfuriile de
faianţă şi pendula veche cu cuc, în interiorul familiei
Papuşec – iată c-o vedeam. Am condus-o acolo cu un soi de
perversitate: merita să asist la această întâlnire dintre cele
două mame. Am lăsat maşina în josul străzii, unde o
lăsasem şi prima dată când fusesem să i-o aduc pe Martha
lui Costelo. Am suit la fel străduţa pavată cu bolovani de
râu şi plină de verdeaţa revărsată din curţile cu porţi de
cetăţi în miniatură. Când am împins portiţa, am zărit în
fundul curţii trei inşi, la o măsuţă lângă stupi. Unul din ei,
un om ce se apropia de cincizeci de ani, masiv, nu prea
înalt (şi ce am remarcat la prima ochire fugară, urât, dar de
urâţenia spiritualizată a Marthei, căci semăna cu ea, mai
puţin ca doamna Papuşec, semăna la expresie), îmbrăcat
cu un fel de salopetă, s-a ridicat de la masă şi a venit în
întâmpinarea noastră.
— Pe cine căutaţi? Se uita cercetător la soră-mea.
— Domnul Papuşec, i-a zâmbit ea, întinzându-i mâna.
Eu sunt mama lui Costelo. Dânsul este fratele meu, a mai
fost aici.
Ne-a dat la amândoi mâna, un pic mirat. De aproape
părea şi mai urât, cred din pricina obrazului boselat ca de
222
pumni. Rinichi sau ficat, m-am gândit. Omul ăsta trebuie
să se trateze, sau se tratează superficial. Era cu mânecile
cămăşii suflecate; înainte de a ne da mâna, şi le-a lăsat
repede în jos, nu ştiu de ce.
— Da, a spus, da, sigur. Milka, a strigat spre casă.
Milka!
Doamna Papuşec a ieşit în pridvorul cu geamuri.
— Avem mosafiri. Poftiţi în casă… pe mine iertaţi-mă, vin
numaidecât.
Doamna Papuşec a coborât treptele. Şi ea s-a uitat
mirată la Elvira. Pe mine m-a recunoscut, nici nu era greu
să mă recunoască. Pe urmă, timp de o oră, în interiorul cu
farfurii, ceas şi bufete pictate, s-a desfăşurat o scenă, mai
bine zis o suită de scurte scenete dând în ansamblu scena
cea mare pe care o compuneau. Oarecum fâstâcită, şi poate
nu acesta este termenul pentru agitaţia năpustită asupra
doamnei Papuşec din senin, am fost poftiţi în casă. Aici,
doamna Papuşec, după ce a aflat motivul vizitei noastre, s-
a roşit:
— Nu trebuia să vă deranjaţi, un aviz telefonic vă scutea
de o călătorie la Braşov… şi pe alarmă aeriană. Am tras o
spaimă…
Ne adusese dulceaţă şi cafele. Agitaţia se transformase
într-o atitudine de defensivă politicoasă. Am avut impresia
că prezenţa soră-mi o intimida. Totuşi, în conversaţia
destul de banală, urechile ei mici erau ciulite şi ochii în
patru, doar era mama Marthei, mama unei fete curtată de
un băiat. A spus la un moment-dat în treacăt:
— …Copiii sunt foarte buni prieteni. De mici. Noi ţinem
mult la Costelo. Parc-ar fi fratele Marthei.
De felul ei Elvira nu este prea prietenoasă, aş spune
dimpotrivă. Aici era. Doamna Papuşec, se uita când şi când
şi la mine cu o uitătură ce aducea cu: „Şi dumneavoastră,
domnule căpitan? Cum socotiţi prezenţa mamei lui Costelo
la mama Marthei?” Eu tăceam, problema era în afară de
mine: dar ştiam că Elvira nu venise numai pentru a nu da
223
un aviz telefonic; voia efectiv să-i cunoască pe părinţii
Marthei. Zâmbind graţios, mişcându-se în larg pe scaun,
ochii ei cercetau interiorul, mobilele, aranjamentul. De
totdeauna mi-au plăcut interioarele cu mobilier vechi şi de
valoare, cu tablouri şi lămpi frumoase. Interiorul Papuşec
avea un astfel de mobilier, moştenit din bătrâni – tablourile
erau echivoce, iar lampa sub care stam era o lampă
oarecare. Ce importanţă avea… covorul sighişorean agăţat
pe perete şi cel de pe podeaua ceruită-lună puteau să fie de
peste o sută de ani. Era interiorul unui om simplu, nu
chiar atât de simplu însă ca să-i şi placă ţigăncile cu sâni
goi şi corcoduşe prinse după urechi, făcute în serie de Zogu
Zaharescu sau Lazăr. Familia Papuşec prefera
reproducerile. Şi copiile după litografii: Napoleon pe Sfânta
Elena, Hus pe rug, Asasinarea lui Marat, Lev Tolstoi
pingelind cizmele unui mujic la Iasnaia-Poliana. Astea, în
camera în care stam, or mai fi fost şi altele. Pe urmă a venit
şi Papuşec-tatăl şi ne-a poftit la un pahar cu vin. Dar l-am
refuzat. Elvira a rămas cu nevastă-sa. Mie el mi-a arătat
stupii din grădină. Mosafirii dispăruseră.
— Cum de eşti acasă dumneata la ora asta, l-am
întrebat.
— Lucrez de noapte. A făcut un gest nelămurit din mâna
voinică. De noapte, de zi… una este să lucrezi cu conştiinţa
că braţele şi mintea îţi colaborează la ceva bun şi alta e să
ştii că le întrebuinţezi la distrugere şi moarte.
— Înainte, nu tot la motoare de avioane lucrai?
— Era timp de pace.
— Avea vreo importanţă? l-am privit cu calm. Un motor
de avion, şi-n timp de pace, şi-n timp de război, tot motor
de avion rămâne. Motoarele din timp de pace pentru ce
erau pregătite?
— Ca să-ţi doteze armata, să-ţi apere cerul în
eventualitatea unui atac. Acum nu ne-a atacat nimeni.
— Ai vrând-nevrând un aliat care are nevoie de motoare.
Ai şi tu nevoie. Asta-i situaţia.
224
A tăcut, cu o cută între sprâncene.
— Vreţi să fiu foarte sincer? Mult mai bine dacă n-aveam
un asemenea aliat, ca să nu simţim nevoia de avioane
pentru front, domnule căpitan. Uitaţi-vă la albinele mele. În
afară de culesul nectarului şi de hrană nu se ocupă cu
altceva. Se reproduc, fac ceară, miere şi mor. Sunt
excepţional organizate, au soldaţi numai pentru apărarea
coloniei. Nu atacă pe nimeni.
— Ei, mai înţeapă ele din când în când.
— În legitimă apărare, domnule căpitan. Se uita maliţios
la mine. S-o lăsăm încurcată. Spuneţi-mi, că n-am prea
înţeles… Martha întârzie pe munte?
— Două-trei zile în plus.
— Tinereţe, ce să-i faci. Da’ straşnic ne-a îmbrobodit
Costelo al dumneavoastră. A început să râdă. Nici cu
Martha nu mi-e ruşine.
— Auzi, domnule Papuşec… dumneata eşti român?
— De ce mă-ntrebaţi?
— Aşa, de curiozitate.
— Nu vă sună bine numele meu, şi-a adâncit iar cuta
dintre sprâncenele groase. Nu mă-ntrebaţi de curiozitate.
Sau nu numai de curiozitate. Eh, sigur, Papuşec poate da
naştere la presupuneri, nu are rezonanţa unui Ionescu, de
exemplu… cu tot numele meu, sunt român, şi încă un bun
român, domnule căpitan! Român get-beget, copil al
Transilvaniei: pe toţi strămoşii mei i-a chemat aşa, poate s-
o mai fi încurcat ei în timp şi cu alt sânge, cum am
încurcat-o eu cu nevastă-mea, care-i slovacă… are vreo
importanţă? Important este că sunt al pământului ăstuia şi
al României, când „România” nu reprezintă doar o ţară pe
harta lumii, ci, cum să spun… un sens, deosebindu-ne de
alte ţări de pe harta lumii astea neroade în care, după câte
se vede, am început să nu mai încăpem unii de alţii. Bine
spus, da?
— Eşti ortodox?
225
— Adică… dacă am fost vârât într-o cristelniţă la
biserică? A început să râdă. Sigur c-am fost, scapă vr-unu
de asta, mai ales când te vâră alţii? De ce mă întrebaţi?
— Tot de curiozitate. Ca transilvănean, român şi ortodox,
l-am privit în ochi fără să clipesc, sensul de care vorbeai ţi-
e foarte clar?
N-a răspuns imediat. Dar nici nu şi-a ferit privirile.
— Înţeleg unde bateţi. Am să vă răspund: eu zic, şi ca
mine zic şi alţii, suntem mai mulţi care zicem asta, că şi
noi şi nemţii am feştelit-o, spune-mi cu cine te aduni, ca
să-ţi spun cine eşti. Noi ne-am adunat cu Germania de
astăzi, deci, logic, ni se poate zice ce suntem noi astăzi.
După rebeliunea legionară, Antonescu a scos o carte, o
carte oficială, Pe marginea prăpastiei. Considera că la clipa
aceea ţara se afla pe marginea prăpastiei… continuă să se
afle, domnule căpitan! Prăpastia se adânceşte din ce în ce,
ameninţă să ne înghită definitiv pe toţi, să ne ucidă
sufletele şi picul de conştiinţă naţională pe care o mai avem
în noi. Privirea i-a devenit parcă tristă şi visătoare. Pâcla
asta ieşită din prăpastie a acoperit întreaga ţară… nu vă
îneacă şi pe dumneavoastră? Cu toate că încă mulţi profită
de ea, nu ne-am pierdut dreptul la o viaţă. Fiecare ţară-şi
are dreptul ei la soare şi la viaţă, cum o taie capul… ei, aici
e aici. (Vorbea cu mare uşurinţă şi pe tonul cu care s-ar fi
adresat unui… ageamiu. Mulţumesc, nene Papuşec.) Încă
n-am pierdut dreptul la soare şi la viaţă, că pe astea nu ţi
le poate lua nimeni, odată ce le ai căpătate prin sensul tău
de popor, şi ăsta-i un drept ce nu se judecă şi arbitrează
nicăiri… clar enunţat, da? Cu aluzii la ce se ştie, domnule
căpitan. Cu aluzii la ce ştiu toţi, nu, unii ştiu. Am pierdut
dreptul la istorie, dreptul la istoria de după război, care va-
mpărţi taberele şi va zice: ia ieşi afară să te văd care ai fost
cu nemţii şi care cu ăilalţi? Doamne, ce-ţi veni ţie
românaşule de al lui Avram Iancu, de al lui Horea, Cloşca
şi Crişan şi de al altora să te duci unde nu trebuia să te
duci? Acuşi ce să facem cu tine?
226
— Şi cam ce zici dumneata că o să se facă? (Discuţia
prindea să mă pasioneze. Papuşec-tatăl era un „charmeur”,
Costelo, la vârsta lui, nu putea decât să se entuziasmeze de
judecăţile şi tonul lui.)
— …O pedeapsă tot primim noi, vorba aia, şi Martha
mică, de-mi spărgea un pahar îi dam peste mână să se
înveţe să nu mai spargă.
— În felul ăsta vorbeşti şi la dumneata, la IAR, cu cei de
acolo? Eu zic, şi nu numai eu zic, ca mine zic şi alţii, suntem
mai mulţi care zicem asta, i-am repetat vorbele, că ar fi bine
să vorbeşti mai pe ocolite, domnule Papuşec.
— Spuneţi-mi nene Papuşec, „domni” sunt ăia de la
Voina, de la Costinescu şi Popovici unde lucrează tatăl
nepotului dumneavoastră, de la Schiel… pe ăştia să-i cam
scoatem din ciorbă, sunt oameni cumsecade şi inimoşi; sau
spuneţi-mi nea Ioane, aşa-mi zic toţi. Aţi întrebat cum
vorbesc la mine, la IAR? Vorbesc cum am vorbit de când
mă ştiu, domnule căpitan. Aţi fost pe front?
— Nu.
— Eu am fost, în ’914, aveam nouăsprezece ani. Sunt
născut în 1895. Am luptat pe frontul italienesc şi rusesc,
cu austro-ungarii. Am fost prizonier la ruşi. După Brest-
Litowsk, nu mult după pace, mi-au dat drumul…
— Acolo ai învăţat şi ce să vorbeşti? l-am întrerupt.
— Ştiam să vorbesc dinainte. Mă învăţaseră strămoşii
mei traşi pe roată. Să vă dau nişte miere pentru acasă, a
schimbat subiectul. L-am îmbiat mereu pe Costelo, zicea că
sparge borcanele pe bicicletă. Şi când nu era cu bicicleta,
zicea c-o mănâncă până acasă. Albinele mele, cum v-am
spus, sunt pacifiste din naştere. Nu le interesează că-i
război, fac miere ca-n timp de pace. O miere de zile bune şi
dulci.
Făcea s-o vezi pe Elvira primind două borcane cu miere
de la nenea Papuşec, astupate la gură cu hârtie de
pergament şi atât de frumos legate cu sfoară albă. Părinţii
Marthei ne-au dus până la poartă.
227
— Mai poftiţi, a spus madam Papuşec.
— Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră, domnule căpitan, a
spus nea Ion. Veniţi o dată cu Coste… cu băiatul. Vă
povestesc de prizonieratul meu, nu s-a putut abţine să nu-
mi facă cu ochiul.
— Lui mi se pare că i-ai povestit, i-am răspuns, fără să-i
fac şi eu cu ochiul.
Am coborât străduţa. Elvira păşind cu băgare de seamă
pe bolovani. Borcanele le-am dus eu până la maşină.
— Destul de simpatici, a murmurat soră-mea. Nu-mi
pare rău că i-am cunoscut.
— Oamenii d-aia-s făcuţi, să se cunoască, să se
lămurească, să se invite, şi când pot, să şi răspundă la
invitaţii, l-am parafrazat pe Ion Papuşec, cu o susţinută
seriozitate: rostise parcă ceva asemănător la un moment
dat, în conversaţia din grădină.
— Ce mai e şi asta?
— Vorbe, am suit la volan şi i-am deschis şi ei portiera
opusă.
Chiar mi se părea, oricât de cu bun-simţ gândite, că
erau simple vorbe de opoziţie la o situaţie dată. Cred însă
că Papuşec nu-mi putea spune de prima oară: „Sunt
comunist, domnule căpitan, şi lupt pentru comunism…
simplu şi corect exprimat, este?” Cred că n-o spunea nici
altora, decât celor cărora trebuia şi ţinea s-o spună.
Anumite idei ale lui Costelo păstrau izul conversaţiei cu
bărbatul din grădina cu stupi, asta mă cam neliniştea.
Costelo era un copil. M-am ferit să-i atrag atenţia Elvirei,
sau să-i povestesc ce am vorbit cu tatăl Marthei.
— …Uite, i-am spus doar, ambalând motorul Citroën-
ului. Nu crezi ca Martha ar fi o partidă pentru mine…
lăsând la o parte diferenţa de vârstă: m-aş stabili la Braşov,
aş îngriji de stupi, aş şterge de praf litografia lui Napoleon,
în amintirea gradului pe care l-a avut în armată, faţă de al
meu. Ar fi un vis, aţi veni să mă vizitaţi, v-aş face cadó din
mierea socrului…
228
— Eşti total idiot, s-a ofensat. Gândul acesta e sinistru
pentru toţi. Zău, Toni, uneori şi glumele au o limită.
— Nimic nu are limită, niciodată. Este teoria lui Jolliot-
Curie, francezul care a fugit cu apa tare din Franţa, înainte
să pună mâna nemţii pe ea.
În loc de răspuns, a deschis poşeta, a scos un pacheţel.
— Ţi-l vâr în buzunar.
— Ce este?
— Darul meu şi al Lilianei de ziua ta. Sinaia nu avea ce
doream noi, eram sigure că Braşovul o să aibă.
Darul lor era un ceas de mână, un cronometru Anker.
— Ce v-a apucat? (Liliana nu-mi spusese nimic.)
— …„Ce ne-a apucat”… frumos vorbeşti. Trebuia să ne
apuce şi ceva, ca să-ţi facem un cadou de ziua de naştere?
Porţi un ceas urât la mână, dragul meu, te rog să mă scuzi.
Movado-ul meu cu cadran fosforescent devenise un
simplu nikel strivit, pe 4 aprilie. Iar ceasul purtat astăzi
fusese un ceas bun, odinioară, acum era o rablă depăşită…
dar mă interesase atâta de puţin să-mi iau altul: niciodată
n-am făcut caz de timp, de tendinţa de a măsura timpul cu
instrumente cât mai precise, şi numai cariera mea de
militar mă obligase să am ceas. (Ofiţer fără grade şi ceas nu
se poate concepe în nicio armată din lume.) Altfel n-aş fi
avut, o spun cu fruntea sus, neumbrită de vreun nor de
confuzie sau ruşine.
— Nu trebuia să cheltuiţi. Sunteţi amândouă nişte fete
tare bune, Eli.
— Atunci aşteptăm să te şi porţi în consecinţă cu noi, a
întors obrazul spre mine, privindu-mă cu un anume tâlc.
Mă duci la gară?
— De ce să te duc la gară?
— Nu rămâi în Braşov?
— Nu.
…Nu mă puteam debarasa de Elvira la modul ăsta, dacă
mă gândeam bine, chiar: ce căutam eu la Braşov? Ce să
mai aflu? Apariţia Mariankăi, brutală prin insolitul ei,
229
apariţiile în acelaşi loc cu ea ale lui von Kopplitz şi a
Karinei, prevestitoare a unei urmări a celor întâmplate în
Bulgaria, nu puteau să scape celor ocupaţi să vegheze ca
tocmai astfel de apariţii să nu le scape; a face pe detectivul
particular, în genul simpaticilor gentlemeni îndrăgiţi de
Agatha Christie, sau de alt gen din literatura proslăvindu-l
pe colegul meu de grad Vernon Kell, era lucru primejdios şi
lipsit de scop, eu fiind la ora actuală pe tuşă, ca să
întrebuinţez una din expresiile dragi lui Costelo. Să-i ia
naiba pe toţi, mai bine mă însor. (Felul în care gândurile
mele m-au dus la această neaşteptată concluzie, m-a făcut
să ridic piciorul de pe pedală: motorul s-a oprit. Nici nu
pornisem.) Soră-mea se uita surprinsă.
— Atunci de ce ai venit?
— Într-o doară, am dat din umeri. Să mănânc cu tine
colţunaşi cu brânză şi să vizităm familia Papuşec. Şi să
primesc în dar un ceas.
— Ne-ntoarcem?
— Dacă vrei. Îţi stau la dispoziţie.
— Ţi-a schimbat programul… doamna (o scurtă ezitare)
cu care te-ai întâlnit în local? Am zărit-o şi în adăpostul
subsolului unde am fost pe timpul alarmei.
— Să zicem. Ce-ai spune de o plimbare prin Schei, sau
până la Bran? Majestatea Sa are acolo în pensiune o prea
frumoasă domnişoară, domnişoara S. Domnişoara cu
picioare lungi şi nas cârn. Ca să mai modernizeze din
obiceiurile familiei, în special ale tatălui lui abdicat. Hai să
fugim în lume, Eli. Să fugim departe de toţi şi toate. Sunt
sătul până-n gât.
O secundă ochii ei s-au tulburat. O singură secundă. A
surâs cum ştia să surâdă ea în tinereţea ei: un surâs
depărtat şi reconfortant totodată.
— Hai la Bran.
În trei sferturi de oră eram acolo. În dreapta aveam
westwand-ul Pietrei Craiului, în dreapta Bucegii, cu
Bucşoiu şi Omu. În amiaza liberată de nori, pereţii urcau
230
spre înălţimile albastre ca nişte aglomerări de catedrale
fără cusur… dincolo de ele, râdea sau îşi blestema zilele şi
necugetarea de a fi acceptat să se apropie de cer, în
picioare cu pantofii de tenis ai Elvirei, avocata Liliana: în
aer pur, soare şi foşnetul de nedescris al ierburilor şi al
brazilor. Castelul din Bran avea porţile încuiate. Cele
câteva pensiuni păreau şi ele pustii, vag locuite. Obloanele
trase le dau un aspect de melancolie şi tristeţe. Am mâncat
roşii şi am băut un pahar cu vin acru la cârciumioara din
apropierea castelului. În momentul în care ieşeam din
cârciumioara, un jandarm sta lângă Citroën.
— Nu-i voie de staţionat acilea. Staţionatu e pe partea
ailantă.
— Trebuia să existe şi un panou pentru asta. Nu l-am
văzut.
— Dacă-ţ spun io că staţionatu e interzis şi e pe partea
ailantă, e interzis şi e pe partea ailantă, nu discuta cu
mine. Actele.
I-am întins permisul de liberă circulaţie al maşinii, nu
permisul de conducere. A pocnit din călcâie, c-am tresărit,
a tresărit şi Elvira, deşi eu mă aşteptam să pocnească.
— Să trăiţi… şi să ne iertaţi, se vântură fel şi fel. Don
căpitan, zona e interzisă, ştiţi de când cam umblă
partizanii. E ordin să fim cu ochii-n patru şi să controlăm
pe fiştecare care trece. E şi castelu pân apropiere. La
pădure avem atenţie noi şi don maior.
— Şi merită să fiţi atenţi cu ea, caporal. E splendidă
A dat din umeri neconvins. La fel s-a uitat şi la pădure.
— …Partizanii vine de pe Valea Prahovei, îşi mută mereu
locurile… e şi greu să-i dibăceşti, a mormăit. După ei ar
trebui să umble vânătorii dă munte, că-s mai obişnuiţi. Ce
să-i faci, don căpitan? Stăm şi păzim ca pă moaşte
cantoanele şi codru – şi comuniştii ăştia tot aruncă în aer
fun tren sau o cisternă cu benzină… şi valea! Prinde orbu,
scoate-i ochii. Da dă un-să-l mai prinzi şi să i-i scoţi? Că a
şi trecut pă partea ailantă a muntelui, şi mai desface ş-
231
acolo nişte linii ferate sau dă telefon. Şi arme şi gloanţe ne-
au luat de la pichete… ne lasă bileţele cu mersi fraţilor, şi
s-auzim de sănătate când v-oţi libera – dacă mai apucaţi să
vă liberaţi.
— Ce partizani, mi-a spus Elvira pe drumul ele
întoarcere.
— Partizani. Care ţin parte la ceva.
— Am observat că de la un timp ai un stil special de
humor în doi peri, şi-a muşcat buzele. Înainte nu erai aşa.
— Înainte n-a fost şi 4 aprilie, Eli. Marile suferinţe şi
eşecuri te duc vrând-nevrând pe panta humorului negru.
Munţii şi livezile împădurite din jur ar fi fost totuşi un
adăpost binevenit pentru orice grup de partizani. La zisa
soldatului că „la pădure avem atenţie noi şi don maior”, m-
am gândit la maiorul Boniş, el îmi vorbise de partizani.
Maiorul Boniş… ce fără zgomot se mişca şi deplasa la fel
obiectele: s-o fi mişcând tot aşa pe frontul unde fusese
trimis disciplinar? Am simţit palma Elvirei pe braţ.
— Iartă-mă. Nu mi-am dat seama. A tăcut, privind
îngândurată şoseaua prin parbriz. Partizani, a spus încet.
Şi Costelo spunea că au început să existe partizani pe
Valea Prahovei.
— Mai întâi că pe unde trecem noi acum sunt afluenţi ai
Dâmboviţei, dar te scuz, eşti profesoară de naturale, nu de
geografie – şi-n al doilea rând, văd că nepotu-meu ştie cam
multe. De unde este el informat că au început să fie
partizani pe Valea Prahovei?
— I-a spus domnul Papuşec.
— Şi domnul Papuşec ştie cam multe. Vedeţi că-s
timpuri de ştiut mai puţine. I-am şi spus-o personal de
altfel.
— Despre ce aţi vorbit?
— Despre ce a vorbit, că eu l-am ascultat.
— Toni… domnul Papuşec este un agitator, nu-i aşa?
„Agitator.”
232
— Şi tu ai humor. Fostul meu şef mă plăcea că
întrebuinţez eufemisme. Observ că şi tu le întrebuinţezi,
deci e o moştenire de familie. Ce este aia: agitator? Asta-i
termen de gazetar şi de campanie electorală. Domnul
Papuşec e comunist.
— Mi-am închipuit.
— Totul se rezumă la propovăduirea unei idei, cel puţin
aşa ne spunea tata, ţii minte? Domnul Papuşec al vostru
nu propovăduieşte: pledează. Pledează o convingere…
înţelegi nuanţa?
— Da. Când propovăduieşti, nu neapărat şi argumentezi
ceea ce propovăduieşti, expui o axiomă, cum să zic. Când
pledezi o convingere, ca să spun cum ai spus tu, neapărat
trebuie să şi convingi de convingerea ta… nu ştiu dacă m-
am exprimat corect. Comunismul mă nelinişteşte… ştiu
atât de puţine despre el, iar ce ştiu nici măcar nu e
complet.
— O să-ţi completeze neştiinţa domnul Papuşec, nea Ion,
că aşa mi-a spus să-i zic.
S-a uitat la mine, să vadă dacă nu-mi bat joc de ea.
— Lumea evoluează, Eli, unii mai târziu. Alţii mai
repede. Se pare că, gazdele noastre de la Braşov fac parte
din cei din urmă.
A tăcut, preocupată.
— Am pierdut războiul?
— E ca şi pierdut. Cred că era pierdut chiar mai-nainte
de a-l începe. În privinţa asta sunt de acord cu Papuşec.
— Dar tu, ca militar, ştii lucruri în plus faţă de el!
— Mi se pare, am zâmbit, că pentru anume împrejurări
ştiu în minus… de ce te uiţi aşa la mine?
— Mi-e teamă, a spus încet. Obscur, nelămurit, mi-e
teamă… Toni, ce o să fie…? Costelo e un copil!
— Nu mai este. Îl consideri tu aşa.
— Dacă o să fugă de acasă… o să se căsătorească cu
Martha?
— Ai fi împotrivă?
233
— Nu ştiu… nu acum. Mi-e teamă pentru el.
— Papuşec e un tip simpatic, dar Costelo n-o să se
căsătorească la vârsta asta, chiar dacă pistruii Marthei nu-
l lasă noaptea să doarmă. I-am pus o mână pe braţ. Mai ai
pe cineva în perspectiva căsătoriei, afară de mine?
Calmează-te, cei din Braşov privesc viitorul cu încredere,
Costelo de asemenea, sper cel puţin, sau cred, am închis
discuţia.
Ea a continuat seara, cu Valentin. Elvira îi spusese că a
fost cu mine la Braşov şi că am vizitat familia Marthei.
Eram pe verandă, pe-nserat. Valentin arăta scârbit, din
pricina alarmei de la Ploieşti nu reuşise mare lucru la
Câmpina.
— Când s-a dat alarma şi la Câmpina, parcă i-a apucat
pe toţi strechea, nu i-a mai interesat nimic. Au fugit ca
potârnichile. După încetare, n-am mai prins pe niciunul cu
care aveam treabă. Şi ca nervii să-mi fie şi mai întinşi, la
ieşirea din Câmpina, chiar lângă casa lui Grigorescu, am
avut o pană de motor la afurisita de motocicletă. Două ore
nu i-am dat de capăt. Am reparat, şi pe pantele
Comarnicului, mi-a stat iar. Abia m-am târât până la
Poiana, cred că am apă în rezervorul de benzină. De la
Câmpina auzeam bubuiturile antiaerianei şi bufniturile
bombelor. Cât or să ne tot bombardeze aşa… nu s-or fi
plictisit şi americanii şi englezii, să n-aibă somn de
dimineaţă, somn ca lumea de noapte, şi aici, şi-n
Germania, şi-n Italia, şi-n Africa, şi mai ştiu eu unde.
A spus-o pe un ton atâta de convins, că ne-a făcut să
râdem.
— Ce o să fie cu noi după război?
— Am mai fost întrebat azi de asta. Depinde de situaţia
în care o să ne aflăm după război.
— Cauza noastră e pierdută. Pierdută şi fără şanse de a
fi considerată altfel. Haida-de… se mai poate pune
problema victoriei? Suntem la pământ, Toni. Cu purcica
moartă-n coşar şi cu uşa coşarului încuiată pe dinăuntru,
234
fără speranţe de a o mai scoate afară, decât dărâmând uşa
coşarului.
— Cam astfel gândeşte şi amicul Papuşec. Cu corectivul
că el e sigur că după ce se dărâmă uşa, trebuie să dai şi
peste mână celui pe care o să-i găseşti înăuntru încuiat,
alături de purcică.
Valentin şi-a frecat gânditor bărbia şi a dat afirmativ din
cap.
— Are dreptate. Cine a lăsat purcica să moară, încuind
şi uşa pe partea lui, să nu mai primească niciun ajutor?
Biata purcică… dacă stau strâmb pe chaise-longue-ul ăsta
şi judec drept, mai întreaga noastră istorie naţională e un
şir nesfârşit de astfel de nefericite purcele, culminând cu
cea de astăzi. Mirosul ei începe să devină nefast. Cine o să
dărâme uşa coşarului?
— Să-l întrebăm pe Papuşec.
— Tu ştii cine, eşti mai în drept să ştii ca ofiţer, cine o să
vină să ne dea peste mână.
— Deoarece sunt în pulover şi concediu medical am să
vă răspund: nu vă mai bateţi zadarnic capul. Are cine să şi-
l bată în locul vostru.
— Stai un pic, s-a înfierbântat cumnatu-meu, mie îmi
place să discut politică. E momentul să ieşim din război,
nu se mai poate, ne distrugem, ne…
S-a oprit. O maşină dinspre pod, oprise în dreptul porţii.
De la volan s-a dat jos un militar. S-a uitat în jur, apoi a
venit spre casă şi a împins portiţa. Nu se lăsase încă
întunerec complet: era căpitanul D. Căpitanul care-mi
bătuse la maşină raportul scris. Nu ne-a văzut pe verandă;
stând pe scaune, ne ascundea oarecum balustrada de zid.
M-am ridicat şi am scoborât treptele.
— Bună seara. Înaintează cu încredere, domnule
căpitan.
— Am onoare. Mi-a dat mâna cu lipsa de interes
manifestată şi la bătutul raportului. Putem sta undeva
liniştiţi de vorbă?
235
Între timp, Elvira şi Valentin se ridicaseră şi ei pe
verandă. Căpitanul D. a privit la mişcare la fel de
neinteresat.
— Pofteşte-l pe domnul căpitan în casă, Toni, am auzit
vocea Elvirei.
Căpitanul s-a înclinat spre verandă. Cumnatu-meu
intrase înăuntru. Elvira a şovăit, nu ştia cum să procedeze,
vedeam bine: să dispară şi ea, să mă lase singur cu noul
sosit?
— Sunteţi prea amabilă, graţioasă doamnă, să nu mă
consideraţi un grobian… nu vreau să-l deranjez decât pe
domnul căpitan, cu permisiunea dumneavoastră.
— O cafea totuşi o să beţi împreună cu fratele meu.
— A, aşa ceva nu se refuză niciodată. Cafeaua şi
cucoanele frumoase sunt pasiunea mea de burlac, doamnă.
Şi mie, încet: Vom sta singuri, domnule căpitan, sau…
vorbim pe urmă.
Am suit pe verandă, soră-mea ne-a adus cafelele, i-am
prezentat-o. N-a stat cu noi. Căpitanul D. şi-a aprins o
ţigară. S-a uitat la ceas.
— Ce aţi zice de o plimbare până la Braşov?
— Am fost azi-dimineaţă.
— Da. Aţi fost şi la Bran.
M-am uitat lung la el.
— Sunt filat?
A râs.
— Termenul este cam… echivoc. Mai ales în gura
dumneavoastră. Deşi, cum nu purtaţi uniformă, s-ar putea
să fiţi. Nu de noi, ştiţi că partidele în genere se joacă în mai
mulţi sau între două tabere. Luaţi-vă haina şi să mergem.
Mucul stins de ţigară îi atârna în colţul buzelor plictisite.
— Mergem s-o ascultăm pe Karin cum cântă. Sau n-aţi
aflat încă de prezenţa ei la Braşov? M-aş mira, afişe sunt
pe toate cărările Văii Prahovei.
— Or fi, dar eu sunt în concediu medical şi cu o misiune
sfârşită. Tot momeală?
236
— Carmac, de data asta, a zâmbit. Cârlig de prins
moruni.
— Până spre sfârşitul lui septembrie nu-mi convine. La
expirarea concediului am să mă mai gândesc.
— Credeţi? Vreau să spun: aveţi certitudinea că o să mai
aveţi şi timp de gândire?
Nu s-a mai dat nicio luptă în mine. De dimineaţă
ratasem Braşovul. Căpitanul D. venea ca un înger al
răului?… dimpotrivă. Mă privea un pic amuzat.
— Raportul a stârnit o furtună de aprecieri diferite… nu
pentru cum a fost scris la maşină de subsemnatul, pentru
ce a conţinut, în concepţia dumneavoastră. Iertaţi-mă, aţi
fost… am fost traşi, pe sfoară ca nişte începători. Vă spun
pe drum.
— Întârzii?
— Ştim când plecăm, domnule căpitan.
Elvira s-a speriat, spunându-i că „am treaba” cu
căpitanul D.
— S-a întâmplat ceva? Unde pleci noaptea, Toni?
— Asta-i bună, a spus cumnatu-meu. Ce-ţi pasă ţie?
În timp ce mă schimbam, Elvira a venit la mine în
cameră.
— E ceva cu serviciul? Tu eşti în concediu.
— Medical. E o diferenţă.
Brusc, m-a prins de braţ.
— Dar eşti bolnav, trebuie să te refaci, să ai linişte, a
ţipat, şi imediat am văzut după ochii ei că îşi regretă
ieşirea. Chefurile cu camarazi nu-ţi priesc, a adăogat pe un
ton neconvins.
Am apucat-o de umeri, şi întâia oară în viaţa mea am
sărutat-o pe buze.
— Cine ştie, Eli? Poate tocmai ele să-mi priască. Nu te
agita.
Căpitanul D. conducea într-o manieră sui-generis: fără
să se asigure la depăşiri, la curbe, nedând niciun fel de
prioritate. Pe şoseaua slab luminată de stele şi lună,
237
Cadillac-ul lui negru alerga ca scos din minţi. Nu-i vorbă că
am depăşit şi ne-am încrucişat cu rare vehicule, dar pe
pantele Timişului, de două ori era să intrăm în bornele
serpentinelor.
— Am cam obosit, mi-a spus. De trei ori am făcut
drumul de azi-dimineaţă. Întâia oară, de la Ploieşti, imediat
ce s-a dat alarma. Şi totuşi, a fost prea târziu.
Nu l-am întrebat ce a fost prea târziu. Priveam prin
parbriz cele două dâre albastre, lăsate pe şosea de fantele
de camuflaj ale farurilor. O patinare violentă, frânele m-au
aruncat înainte, dar căruţa a fost evitată… acum gemeam
în acelaşi stil.
— Căruţaşul dormea, imbecilul, s-a cramponat de volan
căpitanul D. A avut noroc că n-am intrat în el.
Celălalt avusese noroc.
— Nu-mi dai mie volanul, domnule căpitan? Am făcut
drumul azi doar de două ori.
— Nu-s chiar atât de obosit… adineaori aţipisem. Ştiţi, în
‘41 eram la corpul 1, la informaţii. Mă ducea tot noaptea,
un caporal – am adormit la un moment dat, frânt. Când m-
am trezit, am întrebat cât este ceasul. — Ha? a tresărit
caporalul. Mi-am dat seama că adormise şi el la volan… ce
chestie: maşina gonea prin hârtoape cu peste 80 pe oră, şi
eu, şi el adormisem. Pe perioada „somnului” nostru,
automobilul mersese singur, ca-n Topper şi fantomele, vă
aduceţi aminte de film? Grozav de amuzant.
— Mi-aduc aminte de film, tocmai d-aia ziceam să facem
schimb la volan. Să nu ne fie şi nouă mai puţin amuzant.
A râs.
— Acuşi ajungem. Suntem în Timişu-de-Jos.
— Îmi spuneţi despre ce este vorba?
— Sunteţi foarte, foarte curios?
— Nu. La Sofia, unde am fost foarte, foarte curios, m-am
ales doar cu curiozitatea.
— Să sperăm că aici ne vom alege şi cu altceva.
Frumoasă noapte, a scos capul pe portieră, privind cerul
238
plin de stele. Ce mi s-a părut mie întotdeauna curios la
natură este că e absolut impasibilă la aventurile omeneşti:
stelele răsar, iarba creşte, apusurile şi răsăriturile se
succed… chiar dacă noi facem război, murim şi tragem eu
tunul.
Maiorul Boniş îmi spunea că natura e poetică. Nu ştiu ce
asociere de idei mi-a venit în minte, între spusele lui Boniş,
ale căpitanului D. şi cele ale lui Ion Papuşec. Ultimul, în
discuţia noastră de dimineaţă, spusese, nu-mi amintesc în
care moment precis, că omul se desparte de trecut râzând.
Poate la unii să fie aşa. Eu niciodată nu m-am putut
despărţi râzând de trecut, indiferent dacă acel trecut nu
era prea luminos sau fericit: o dâră de melancolie, de păreri
de rău, de dulci regrete s-au adresat la ceea ce lăsam în
urma mea, ştiind că, bun, rău, trecutul n-am să-l mai
reîntâlnesc niciodată. Ion Papuşec bine-nţeles că voia să se
despartă de trecutul lui râzând. Eu, pe jumătate mutilat,
nu prea aveam de ce mă râde, chiar dorind o schimbare în
bine… ce schimbare în bine? Viaţa mea nu mai conta.
— Mai ştiţi ceva de maiorul Boniş?
— S-a împuşcat pe front, când grupul de comandă din
care făcea parte a căzut prizonier… observaţi că deşi
camuflat, Braşovul se ghiceşte înaintea noastră.
N-am încercat să observ. Vorbele nepăsătoare ale
camaradului meu mă loviseră drept în inimă: „Eu văd
cerurile prin fereastra biroului meu… şi e atât de mică
această fereastră.’” Cuvintele lui Boniş la despărţirea
noastră în Ruse nu fuseseră sincere, fiindcă avea şi el o
cheie în mecanismul cazului Savciuc, eu ghicisem vag
această cheie, dar astăzi, el era mort.
— Cum s-a întâmplat?
— Cum se întâmplă cu poveştile astea: un glonte de
pistol şi un zâmbet pe buze. Un gest inutil, totuşi măreţ,
domnule căpitan.
A întors obrazul spre mine: în vagul reflex al luminilor
cadranului de bord, am remarcat dintr-o dată fixitatea
239
ochilor lui. Şi tot atunci, i-am remarcat şi petliţele de la
gulerul vestonului. Erau petliţe negre, de artilerist.
— Cu maiorul Boniş am fost camarad de promoţie şi
coleg de bancă în şcoala militară.
O spusese tot nepăsător. Am înţeles că ăsta era tonul lui.
În Braşov, Cadillac-ul a cotit pe câteva străzi paralele cu
centrul, a oprit în faţa unei clădiri cu multe ferestre vopsite
în albastru. Un spital. Căpitanul D. a stins motorul.
— O să intrăm prin spate, intrarea clinicii.
Am ocolit clădirea, am suit trei etaje. Erau orele zece –
zece şi, coridorul unde am ajuns era pustiu. Mirosul
specific semăna cu cel de pe coridorul spitalului unde
stasem în Bucureşti. Liniştea ce domnea în clădire avea
ceva neliniştitor în ea. Un tip în halat alb fuma la o măsuţă
aşezată lângă ultima din uşi, la capătul coridorului. La
zgomotul de paşi, s-a ridicat în picioare.
— S-au făcut fotografiile?
— Da.
— Le-aţi trimis la confruntare?
— Acum o oră, domnule căpitan.
Vorbeau în şoaptă. Obrazul omului în halat alb îmi era
cunoscut.
— Locotenentul I. de la special, mi l-a prezentat
căpitanul D.
Omul în alb mi-a întins mâna.
— Am onoare, a şoptit şi el. Femeia a murit de îndată ce
aţi plecat, i s-a adresat căpitanului.
— Şi-a revenit?
— Nu.
— Să intrăm, m-a luat D. de braţ.
Am intrat într-o încăpere mică, cu lumina aprinsă.
Ferestrele închise erau vopsite în negru. Într-un colţ se afla
un pat. Cu un trup învelit cu un cearceaf alb. Căpitanul D.
s-a dus la pat, a ridicat un colţ de cearceaf: chipul tumefiat
şi însângerat, cu ochii larg-deschişi ai maiorului Blagoerov,
240
s-a ivit de sub cearceaf. Căpitanul D. a lăsat cearceaful să
cadă, s-a întors.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat. A primit o lovitură
grozavă.
— Accident de automobil. Şi-a aprins o ţigară, mi-a
întins pachetul, la gestul meu de refuz a dat din umeri.
Atunci oferiţi-mi o Camel de a dumneavoastră, să n-avem
remuşcări. Chiar la angajarea pe pantele Comarnicului… la
o curbă a intrat în ei un camion german coborând din sens
invers. A fost ucis pe loc, femeia, aţi auzit ce mi-a spus
locotenentul, a mai trăit câteva ore.
— Tocmai voiam să te rog să-mi explici… ai spus „ei” –
cine este femeia? (Vocea mea a fost albă şi liniştită, totuşi
aşteptam un alt răspuns.)
— Cred că aceea pe care şi dumneavoastră aţi cunoscut-o
sub numele de Odette.
— Glumeşti!
— Nu-mi permit în această cameră, mi-a răspuns cu
gravitate. S-a răsucit un pic spre trupul învelit în
cearceaful de pe pat, şi s-a înclinat. Şi duşmanului mort la
datorie îi acorzi respectul cuvenit. Timpurile sunt tulburi,
domnule căpitan, suntem în război, dar respectul ţine de
alte coordonate… este o chestie sufletească şi de atitudine.
Maiorul Blagoerov făcea parte din Intelligeace Service. Iar
Odette – ce târziu realizăm uneori anumite lucruri – făcea
şi ea parte din serviciul secret german. Dar asta, a zâmbit
îngheţat, sunt sigur că o bănuiseţi.
— De ce spui: Odette…? E vorba de sora ei geamănă.
— Sora ei geamănă a murit în blocul unde era să muriţi şi
dumneavoastră. Dumneavoastră aţi fost ATUNCI la
Marianka.
— Pot să ştiu exact despre ce este… despre ce a fost
vorba? am spus încet.
— Blagoerov şi Odette o urmăreau pe cântăreaţă, se
întorcea de la Ploieşti, unde-l condusese la aeroportul
militar german de lângă Floreşti pe von Kopplitz. Eu îi
241
urmăream pe toţi, am sosit zece minute după ce faptul se
consumase, pentru asta v-am spus venind încoace că „a
fost prea târziu”. Restul îl vom afla în noaptea aceasta.
Sper. Şi-a privit ceasul-brăţară. A-propos, sunteţi înarmat?
— Nu am arma la mine.
— Vă dau eu una. Mi-a întins un pistol. Încărcătorul e
complet, şi ţeava este cu surdină.
Nu am mai reacţionat. Mi se părea că locul meu era aici,
alături de căpitanul D. şi acţiunile lui. Nici nu-mi păsa de
urmări, dacă eram angajat în acţiuni ca particular sau în
serviciu comandat.
— Marianka era şi ea agentă germană?
— Nu. O să vă uluiţi – dar nu era: era agenta noastră.
Curios… ca două gemene să se confrunte la modul ăsta,
totuşi s-au confruntat. Aşa am şi reuşit să-i zăpăcim un pic
pe nemţi. Spun: „un pic”, fiindcă s-au făcut erori şi ei au
dibuit şmecheria. A fost o perioadă, însă, în care ne-am
aflat cu toţii într-un fel de… cum le spunea la drăciile alea
italieneşti… ah, ne-am aflat într-un fel de teatru gen
commedia dell’arte. Am nimerit-o, da? Nu prea mă ocup, şi
memoria liceului e depărtată.
— Aş putea s-o văd?
— Nu am de ce să vă refuz, şi-a privit iar ceasul-brăţară.
Urmaţi-mă.
Am ieşit. La măsuţă, locotenentul I. fuma în continuare:
scrumiera din faţa lui era plină de mucuri de ţigări. Unele
din ele fumegau încă. Căpitanul D. a deschis uşa camerei
alăturate celei în care se afla maiorul Blagoerov. Camera
aceasta era o sală mică de operaţie. Pe masa specială din
mijlocul ei, în bătaia puternică a lămpii multiplicatoare cu
arc, cearceaful de pe masă te lăsa să ghiceşti forma de
femeie întinsă sub el: din pricina sânilor. Căpitanul D. m-a
privit dintr-o parte şi a dat mult în lături cearceaful… de ce
o fi făcut-o la maniera asta? Am primit direct pe retină, ca
un şoc electrizant, imaginea corpului gol şi alb. O tăietură
oribilă la gât îi mutila claviculele. Odette însă parcă
242
dormea. Nuditatea ei n-avea nimica provocator într-însa.
Dincolo de viaţă, carnea mată, cu rotunjimile şi formele
dulci, pierduse atracţia sexului: o statuie palidă, fără o
echimoză, fără sânge în plus, cu umbre vinete şi adâncite
sub pleoapele închise.
— Sta în faţă, alături de maior. Nu înţeleg ce s-a mai
căutat prin operaţia de sutură, a murit sub cuţit.
Remarcaţi pata aceea de pe pulpa stingă, deasupra
genunchiului?
Era ca o mură, cafenie şi păroasă, de mărimea unei
alune.
— …Dacă v-aţi fi culcat cu ea sau cu cealaltă, ne-aţi fi
uşurat mult munca, a spus pe tonul lui nepăsător
căpitanul. V-aţi fi uşurat-o şi dumneavoastră, v-aţi fi
limpezit întrebările. Nu se putea să nu-i fi remarcat pata,
în… în situaţia de care vă pomeneam. Aţi fi deosebit.
Marianka n-avea această pată. Şi văzând că tăceam, a
continuat: Eu am asistat la dezgroparea ei şi a
dumneavoastră de sub dărâmături. Nu ştiu dacă pe 4
aprilie bomba n-ar fi căzut pe bloc şi fără să vă fi aflat
dumneavoastră în el. În orice caz, în noaptea asta poate
vom afla ce voia Gerhardt Heinlein de la Marianka. Se va
lămuri… sau nu se va lămuri o dată pentru totdeauna şi
cazul Savciuc. E timpul.
— Unde mergem?
— La „Coroana”. Maiorul Blagoerov a acţionat inteligent,
a intrat în jocul doamnei de pe masă. Bănuiesc că până la
un punct ea n-a simţit; am un miros că începuse să simtă,
în ultima vreme încerca să se pună în legătură cu noi.
Aproape majoritatea pionilor a fost măturată de pe tabla de
şah, domnule căpitan.
— Şi Savciuc? Tot timpul rămăsesem imobil, cu privirile
la Odette.
— Vă spun. Haideţi.
M-am apropiat de masa de operaţie: umbra mi s-a
proiectat pe trupul alb, pe buzele decolorate parcă am
243
ghicit o fluturare de dispreţ şi ironie: a rividerci,
comandante. Unde… când, Odette? Unde o să ne mai
revedem, măicuţă? Totul a devenit, vorba ta, adios
muchachos. De data asta un adios muchachos definitiv,
iremediabil. Am acoperit-o cu cearceaful. N-o văzusem
niciodată goală. Dorisem la Sofia, şi nu cu o aplecare
pătimaşă, să fac dragoste cu ea: fusese ceva mai complicat,
voiam s-o pedepsesc că mă înfrunta, la ora aceea, singura
pedeapsă aceasta ar fi fost, o împerechere în afara şi
împotriva dorinţei ei. Nu un viol sau o silnicie… într-o
seară, o dimineaţă, după un pahar cu băutură şi o clipă de
uitare de sine, ca ea să regrete ulterior ce a făcut – şi eu
chiar să nu-mi amintesc ce am făcut. Astăzi ea era moartă,
parcă la timp venise accidentul de automobil. Când am
acoperit-o cu cearceaful, dosul mâinii i-a atins un sfârc de
sân. M-am înfiorat, parcă atinsesem un mugure de copac
îngheţat. Am simţit pe braţ apăsarea mâinii căpitanului.
— …Minutul de reculegere a trecut. Fanfara militară
tace, toţi se descoperă. Fără discursuri, domnilor.
Cu chiştocul stins atârnându-i în colţul buzelor lăsate,
camaradul meu se uita la mine cu o căutătură ciudată.
— Fără discursuri, domnule căpitan, a şoptit. Nici
moartea asta, a schiţat un gest din cap spre masă, nu
rezolvă nimic. Pentru noi sau pentru alţii. Sunt morţi
tardive… de fapt nu Odette începe să se descompună în
moarte – NOI suntem de mult descompuşi. Învingătorul,
care o fi el, o să ia în primire doar nişte biete cadavre, cu
care – să mor, dac-o să aibă ce face.
Pe coridor, a vorbit pe un ton scăzut cu locotenentul.
Apoi am plecat la „Coroana”. Cadillac-ul a rămas în curtea
din spatele clinicii spitalului. Era aproape de unsprezece.
În restaurant ne-am aşezat la o masă mai retrasă, nu spre
centru, lângă unul din pereţi. Localul era destul de agitat,
plin de ofiţeri germani şi români, de civili şi femei bine-
mbrăcate. La unsprezece şi jumătate Karin nu apăruse.
Orchestra cânta liniştită tangourile şi foxurile la modă. La
244
un moment dat, la o scurtă pauză, bateria, pianul, şi un
saxofon au cântat câteva „blues” englezeşti de Glenn Milier,
şeful de orchestră dispărut recent pe frontul de vest… şi la
Sofia un pianist cântase „Rapsodia ungară” a lui Liszt… ce
înduioşători puteau fi toţi băieţii aceştia cu suflete de ţigani
în ei, luând parte la evenimentele internaţionale, în felul lor:
rezistenţi prin melodii interzise. La două-trei sute de metri
de aceste melodii interzise, Odette şi Blagoerov, despărţiţi
de un simplu perete, mai auzeau cum şi lăutarii de lux de
la „Coroana” făceau război secret? M-am uitat prin
restaurant. Mi s-a părut curios să nu-l văd la o masă pe
von Kopplitz, bând bere brună, fără o expresie pe chipul lui
tăiat în colţuri.
— …E la Berlin, a spus căpitanul D. parcă ghicind după
ce mă uit. Abia a plecat acolo, de dimineaţă. D-aia ne şi
hazardăm, a zâmbit.
Îl vedeam zâmbind întâia oară, nu-mi amintesc s-o fi
făcut şi în cealaltă dată când îl întâlnisem. Avea un zâmbet
trist şi care nu era zâmbet, un soi de strâmbătură vagă de
jale. Un chelner trecea pe lângă masa noastră.
— Nu cântă nimeni? l-a întrebat D.
— Froilain a trimis vorbă c-o doare-n gât, ne-a aruncat
acesta din mers.
— Nu fiii dezamăgit, mi-a zâmbit iar căpitanul D. E la ea
în cameră. S-ar putea să fie şi răcită. În camera numărul
326. O să ne cânte acolo, domnule căpitan.
— Ce vrei să faci? Te pot părăsi oricând, căpitane, îţi dai
seama. Te-am urmat, într-o doară. Îţi dai seama şi de asta.
— Da, oarecum, a acceptat cu o expresie visătoare subit
întipărită pe obraz. Bine-nţeles, sunteţi în concediu
medical, n-am uitat. Ştiţi însă că aţi fi putut să nu intraţi
dumneavoastră în concediu. Să intru eu. În acea
dimineaţă, eu trebuia să urc în acel bloculeţ, imediat ce
sosea aviatorul. V-am văzut pe dumneavoastră… suind şi
nu am mai suit. Poate eu aş fi căpătat un concediu definitiv
de la viaţă, înţelegeţi de ce.
245
— Da, nu e locul: dobitocul.
— Eh, a râs, nici aşa. Dar aţi avut noroc, eu s-ar fi putut
să n-am. Cine patronează chestiile astea cu fă-mă mamă
cu noroc şi aruncă-mă în foc? Ştie careva? În trei cuvinte:
trebuie să acţionăm rapid, situaţia s-a încurcat. Ne-am
prăbuşit, domnule căpitan. În trei luni, în cinci, armata
rusă va trece graniţa… Focşani, Nămoloasa, Galaţi? Haida-
de, sunteţi ofiţer ca şi mine, ştiţi că liniile astea de
fortificaţii sunt un bluff, ca şi linia de pe graniţa de vest,
atâta de trâmbiţată de generalii noştri genişti. S-a
pulverizat linia Maginot, a fost pulverizat zidul
Atlanticului… să fim serioşi, nu cu abatizele şi cazematele
noastre de lemn şi chirpici o să-i oprim în loc pe soldaţii lui
Stalin. Intră-n noi ca-n brânză de burduf. Germanii au
pierdut războiul – hei… ce bine ar fi fost să şi-l piarză
singuri. L-am pierdut, şi noi… asta, dumneavoastră şi cu
mine o ştim mai bine decât toţi de aici din restaurant. Ştiţi şi
ce înseamnă Naţiunile Unite: octombrie ’43, Moscova,
Molotov, Eden, Hull i-au pus bazele pentru Rusia, Anglia şi
America… Perfect, noi cei de la serviciile speciale le ştim
toate astea, a fluturat nerăbdător din degete pe faţa de
masă. Aşteptăm să vedem ce iese. Domnule căpitan, ce iese
şi cum iese. Dar Naţiunile Unite sunt formate din trei
parteneri, nu numai din cel de la răsărit. I-am contactat pe
toţi. Aceasta a fost misiunea separată a lui Savciuc. Boniş
a vrut să facă pe deşteptul, să furnizeze şi altora date
despre cromul german. Expedierea continuă a unor mari
cantităţi de minereu de crom din Turcia neutră în
Germania a devenit o problemă crucială pentru războiul
german, cu toate că relaţiile diplomatice şi economice
dintre ele prind să se răcească, datorită ameninţărilor clare
ale englezilor, dar mai ales ale ruşilor, pentru sistarea
acestor livrări. Informaţiile lui Boniş, venite prin Grecia, au
fost transmise căpitanului Savciuc: asta au aflat-o nemţii,
şi nu l-au iertat. Noi am reuşit, ca să contracarăm
eventualele lovituri, s-o opunem pe Marianka, Odettei…
246
Odette a ştiut foarte târziu, după moartea Mariankăi, că ea
lucra pentru noi…
— O încâlceală sinistră, căpitane, l-am întrerupt. Nu-mi
place când femeile sunt amestecate în treburi de astea. S-a
şi văzut rezultatul, iar eu nici măcar nu înţeleg pentru ce a
fost necesar să se verse atâta sânge. Mă mir de maiorul
Blagoerov.
— Captain Shelling, m-a corectat. Era cetăţean englez.
— În uniformă bulgară? De morţi numai bine, dar şi-a
riscat viaţa cu dinadinsul.
— Uniforma a purtat-o doar la noi în ţară, unde nimeni
n-avea ce să-l întrebe.
— Nici bulgarii? A cui a fost invenţia… oricând putea fi
arestat ca spion. De germani, de bulgari, de români.
— Ce interes am fi avut, m-a privit lung.
— Indiferent de teribila situaţie în care se află, ţara
noastră n-a ajuns însă chiar un no man’s land.
— Sunteţi sigur? La Severin, bombardierele englezeşti şi
americane aruncă şi afişe cu acest titlu: ROUMANIA NO
MAN’S LAND. Pe un fond cenuşiu şi frământat, pe care se
contorsionează un copac scheletic. România, ţara
nimănui… AI CUI VOM FI, domnule căpitan? Aveţi
informaţii că încercăm să obţinem o pace separată? Şi
atunci vă întreb din nou: AI CUI VOM FI ÎN VIITOR?
— Ai cui am fost şi până acum, căpitane: ai noştri.
Numai ai noştri. Ani trecut noi prin clipe şi mai patetice.
— Nu ca cea de astăzi, a murmurat. Suntem pierduţi.
Ori mergem până-n pânzele albe cu Hitler – şi praf şi
pulbere se alege de toţi şi toate – ori… S-a oprit.
— Ori?
— …Ori ne dăm bine cu cei cărora nu le-am făcut bine…
şi tot praf şi pulbere se alege la încheierea socotelilor din
urmă.
— Avem un Dumnezeu în cer şi pe pământ, pe marele
străjer.
247
— Da, da’ ăla a abdicat. Ne-a rămas doar Dumnezeu…
n-o să-şi întoarcă faţa de la noi? Prea l-am trişat în anii din
urmă.
— Ştii ce a spus poetul german Heine, pe patul morţii.
Era evreu şi trecuse la catolicism. Episcopul de Colonia a
vrut să-l împărtăşească. — De ce? a întrebat Heine. La ce
foloseşte? — Ţi se absolvă păcatul originar, păcatele
celelalte, te iartă Dumnezeu pentru marea confruntare pe
care o s-o ai în curând cu El, fiule. — Dumnezeu o să mă
ierte oricum, şi fără sfânta dumitale împărtăşanie, a
răspuns Heine: e meseria lui, es ist Seines Beruf. Asta spun
şi eu. O să ne ierte, d-aia-i Dumnezeu, să ierte.
— Şi o să fie de ajuns această iertare? O secundă, a
rămas cu capul în piept, gânditor.
— Bănuiesc că este înarmată.
— Karin? Este. Şi o bună ţintaşă pe deasupra. N-am
văzut-o decât ochind pisici, dar te poţi lămuri şi la astfel de
ţinte.
— Nu vreţi să mă ajutaţi?
— Ce ordine ai primit în privinţa mea?
Şi când am spus asta, m-am gândit la Liliana şi la
Elvira.
— N-am niciun ordin, domnule căpitan, abia şi-a mişcat
buzele. V-am văzut, aţi fost văzut în Braşov. Aţi stat de
vorbă cu Odette, aţi privit cu atenţie afişul Schakiei Herner.
M-am sugestionat să profit de… ştiinţa dumneavoastră
anterioară. O să fiţi… rezerva mea. Dumneavoastră puneţi
carmacul şi eu agăţ în cârlig.
— Nu realizez la ce ne foloseşte.
— Nici eu… dar are vreo importanţă? Ar fi ca în teoria
utilităţii finale: ultima înghiţitură s-ar putea să fie şi cea
mai preţioasă şi de folos. Agoniile scurte sunt şi cele mai
folositoare. Să-ncercăm o asemenea agonie „scurtă” şi să
împărţim beneficiul ei. (Zâmbetul jalnic îi apăruse pe buze.)
Nu beneficiul bănesc, nu e vorba de aşa ceva – beneficiul
moral. Ascultaţi, s-a plecat deodată brusc peste masă, că
248
fără să vreau am avut o mişcare de recul, von Kopplitz şi
doamna cu ţâţe de cântărit la terezie umblă la mai multe
fructe de cules în acelaşi timp. Cazul Savciuc, din punctul
lor de vedere, ca şi din al nostru, a fost elucidat: Savciuc
anihilat, Boniş trimis pe front, şeful ăl vechi şi-a luat
tălpăşiţa. Au vârât fructul în sac, s-au uitat după al doilea.
Şi ei, unii, umblă după englezi, după americani… i-a
interesat să ştie în ce fel umblăm şi noi după ei, dacă, nu-i
aşa, coincidem în felul umblatului. Nu se gândesc c-am
putea umbla şi după ruşi. Sau nu vor să gândească. Rudolf
Hess nu este o simplă păsărică ţicnită şi rătăcită de-a
surda spre coastele Albionului dominat de trabucul lui
Winston. Churchill; Vişoienii, Gafencii şi ceilalţi nici ei nu
sunt băieţi frumoşi şi deştepţi de plimbat pe la Cairo,
Casablanca sau Teheran, făcând reclamă vinurilor
romaneşti şi damelor din Buhuşi sau Turnu-Măgurele. Ce
se pregăteşte la noi, asta interesează grozav Reichul,
fiindcă flancurile din Iugoslavia şi Ungaria, şi aşa
periclitate, cu o „chestie” neprevăzută românească, îi
aruncă cu un ceas mai devreme în aer. Chestia asta o
miros Kopplitz und Karin, verigile au toate legături între
ele. Dacă reuşim s-o ademenim pe Karin, informaţiile vor fi
de prim rang.
— Informaţiile Odette-Blagoerov nu mai interesează?
— Vorba dumneavoastră: de morţi numai bine. Soldatul
căzut, sabia nu-l taie… nu ne mai interesează. Fiindcă, a
ridicat din umeri, un schimb Savciuc, presupunând că încă
există schimbul, nu are ce să aducă, cei doi fiind la ora
actuală înveliţi în cearceafuri.
— Nu te-ai gândit, căpitane, că acest accident cu
camionul putea fi provocat?
— Şi aşa să fie, duc cu ei în mormânt lucrul ştiut în plus
faţă de noi. Noi, însă, ne încercăm şansa, presupunând că
şi acest lucru în plus există, să-l aflăm pe altă cale.
— Şi cum vrei s-o „ademeneşti” pe Karin? Ai sensul
noţiunilor, căpitane, Karin este femeie.
249
— Mă gândesc să…
Nu şi-a continuat fraza începută. Masa noastră se afla
spre oficiul plin de agitaţie al restaurantului. În lipsa
cântăreţei, programul îl umpluseră câteva „girls” destul de
goale şi frumuşele, evoluând în dansuri spaniole şi gitane;
chiloţii şi sutienele presărate cu paiete îi entuziasmaseră pe
domnii ofiţeri germani. Prestidigitaţiile efectuate între
evoluţia fetelor de maestrul brahman Narhijmanpalji, cu un
straşnic şi autentic profil de locuitor al gropii Floreasca,
entuziasmaseră mai puţin: trucuri cu panglici, cu cărţi de
joc, cu şoricei albi. Brahmanul Narhijmanpalji avea un
suflet de patriot în el, majoritatea panglicilor scoase din
mâneci, dintre degete şi în final chiar din nasul unui
feldwebel placid de la o masă apropiată de el, erau panglici
tricolore, pe care maestrul le fâlfâia cu eleganţă, cinstind
ţara care-l găzduia, dar, mai precis, cinstind amintirea
compatrioţilor lui expediaţi brutal în Transmisia, în timp ce
aceia care rămăseseră netrimişi luptau şi mureau pe front,
umplând ţara de vaiete, gen: „Foaie verde, mere, pere, de
te-oi duce-acasă vere, să-i spui şi muierii mele, c-am rămas
fară de picere”. Acum era miezul nopţii, la unele mese
pocneau dopuri de şampanie, într-un colţ era sărbătorit un
Oberst cu pieptul plin de decoraţii. Ridicat în picioare, cu
cupa în mâna dreaptă şi cu stânga la spate, ţinea un
discurs pe care cei care-l sărbătoreau îl ascultau cu o
atenţie înţepenită. Orchestra cânta cu duioşie: Să trăieşti,
tăticul meu de pe front, maestrul Narhijmanpalji îşi fâlfâia
panglicile tricolore, cu turbanul alb pus cam pe o parte,
rotiţele ieşite din program, le vedeam dincolo de draperia
oficiului, mâncau în grup şi cu repeziciune profesională,
sandviciuri cu roşii şi brânză. În vremuri normale,
atmosfera unei „cazino” din Braşov ar fi fost alta, mai
lipsită de sare şi piper, încărcată de o politeţă şoptită pe
sub grelele candelabre rămase ca amintire de la stilul
therezian, toţi mâncându-şi fripturile în sos de smântână şi
salatele date cu zahăr, frumos, cuminte, fără clefăituri şi
250
ton ridicat. Războiul şi Diktat-ul de la Viena întorseseră şi
destrămaseră atmosfera, prin colonii sosiţi din vechiul
regat, prin spaima frontului, şi prin fetele la care toţi saşii
ăştia, cu strămoşi din războiul de o sută de ani, se uitau ca
la nişte perversiuni aruncate vieţii de un diavol balcanic,
ascuns cu cuibul în dosul statuii lui Honterus. Brusc, ca la
apăsatul unui buton nevăzut, atmosfera din local a căpătat
o notă de suspense, ca la începutul unei pantomime.
Capetele s-au întors aproape toate în acelaşi timp,
ascultând: afară sunau sirenele de alarmă, a doua oară
astăzi. (M-am gândit la replica lui Valentin: „nu s-or fi
plictisit şi americanii şi englezii, să n-aibă somn de
dimineaţă, somn ca lumea de noapte.” Nu s-or fi plictisind,
poate la Foggia nu găsesc distracţiile provocate de zborurile
deasupra Europei… mai o luptă aeriană, mai un baraj AA,
mai o prăbuşire spectaculoasă în flăcări.) Căpitanul D. s-a
ridicat pe jumătate de la masă.
— Asta ne mai lipsea.
— Exact asta ne trebuia, am rămas aşezat şi mi-am
aprins o ţigară.
Restaurantul se retrăgea precipitat la adăposturi.
Chelnerii o luaseră la goană cei dintâi. Câţiva mai grijulii
cu încasarea propriilor remize forţau consumatorii să
plătească şi pe urmă să facă ce or şti. Nouă nu ne-a dat
nimeni nicio importanţă. Căpitanul D. se neliniştise. După
cinci minute, în local rămăsesem singuri: mesele cu resturi
de mâncare şi băutură, cu altă mâncare şi băutură abia
sosită, paharele umplute cu vin, cu alcooluri, chipiile şi
eşarfele rămase prin cuiere şi pe spătarele de scaune te
făceau să presupui, nu ştiu cum, un sfârşit de bal, în zori,
când toţi au plecat şi numai obiectele lăsate mai amintesc
de ce a fost.
— Dacă şi Karin a coborât la adăpost, şi presupun că a
făcut-o, putem să-i vizităm camera, m-am trezit spunându-
i căpitanului. Nu sunt încă destul de convins de ce să
251
întreprindem vizita, dar e primul impuls care-mi trece prin
minte.
— Chiar vreţi să rămânem în clădire?
Timbrul vocii lui era uşor, uşor de tot alterat.
— Ai emoţii?
— …La urma urmelor, o moarte rămâne moarte în orice
situaţie.
A scos sticla cu vin din frapieră şi a umplut paharele.
— Atunci să bem şi să-i aşteptăm chibzuind pe barbari
să dea foc Romei septimontum. Noi, însă, cu ochii la uşă,
domnule căpitan, să nu ne strivească înghesuiala… Ce-i,
păpuşică? şi-a schimbat brusc tonul. Căutaţi pe cineva?
Here we are40.
De la oficiu apăruse una din fetele din program, bine-
nţeles îmbrăcată. Se sprijinea de uşorii ancadraturii
astupată cu catifea albastră şi se uita curioasă la noi. A
venit la masa noastră.
— De ce n-aţi coborât la adăpost, mi-a privit obrazul.
Nu-i vorbă că acolo pute a latrine şi a şobolani să-ţi verşi,
maţele. Gigi, ne-a întins o mână cu unghii foarte lungi şi s-
a aşezat pe un scaun. Căpitanul D. a zâmbit tragic şi mi-a
dat cu piciorul pe sub masă. Domnişoara Gigi şi-a lăsat
capul pe un umăr plăcut şi rotund.
— Ce beţi? Daţi-mi şi mie. Mi-e sete şi cald.
Căpitanul D. s-a ridicat şi a luat de pe o masă alăturată
un pahar cu şervetul în el. L-a privit în zare, a turnat vin.
— Simplu, i-a spus fata. Nu-mi place sifonul.
— Dar ce-ţi place?
— Să dansez. Lasă-te de bancuri, am venit la masa
voastră de plictiseală şi fiindcă în adăpost mirosea urât şi
erau prea mulţi nemţi.
— Şi-ţi plac românii?
A băut paharul cu vin pe nerăsuflate şi a oftat
mulţumită. Purta o bluză albă şi fustă în carouri. Destul de
sărăcăcioase amândouă: o fetiţă ca atâtea altele,
40
Aici suntem.
252
vânturându-se prin război şi existenţă, dormind, făcând
dragoste, şi nopţile dansând semi-dezbrăcată dansuri de
caracter.
— Aiurea. Români, nemţi, tot dracu’ ăla e. Am zis că-n
adăpost erau prea mulţi nemţi, asta nu-nseamnă că am
preferinţe. Sigur că la alegere îmi plac românii, le ştiu
limba şi apucăturile. Ofiţerii nemţi, să ştiţi însă, sunt
manieraţi şi civilizaţi.
— I-auzi, s-a minunat căpitanul D. N-o ştiam. În ce fel,
domnişoară Gigi? s-a prefăcut interesat.
— În toate felurile. Mai pune-mi o jumătate de pahar, m-
a apucat o sete de spânzurat, habar n-am, mi-a venit dintr-
o dată, jos, în adăpost. Mirosul mi-a dat-o.
— Sau nemţii.
— Faci pe deşteptul, da’ nu se prinde. Nu cu mine.
Lămuroiu? Ce ai la obraz, mi s-a adresat. Frontul?… Nu-mi
răspunde, a adăogat iute, ştiu că şi alţii te-or fi întrebând şi
nu-ţi place şi te-ai plictisit să tot răspunzi. Aveţi o ţigară?
I-am oferit eu. Căpitanul D. i-a aprins-o. A tras un fum,
s-a înecat, a început să tuşească. A strivit ţigara în
scrumieră, după ce i-a privit marca.
— Dă-le-n moaş-sa de Camel. Tu ce fumezi?
— Specialităţi cu plută.
— Bune şi cu plută. De ce le-o fi spunând „cu plută”, că
nu-i plută ca la sandalele mele.
A ridicat picioarele să ne arate. Da… pluta Specialităţilor
nu era pluta sandalelor, ridicase picioarele la nivelul mesei,
că amândoi i-am văzut chiloţii scurţi şi albi. O pereche de
picioare nervoase şi bronzate.
— Unde faci plajă? a întrebat-o D.
— La Codlea, la ştrand… e un ştrand mişto de tot. Nu se
compară cu lucrurile din Bucureşti sau cu Kiseleff-ul. Şi
soarele de munte e altul, îţi dă un bronz frumos, nu
bronzul ţigănesc de la Floreasca.
— Eşti bucureşteancă?
253
— Ploieşteancă, da’ mai mult prin Bucureşti mi-am dus
veacul. La Alhambra, la Tănase, în corpul de balet, am
dansat şi la Fu-Chang. De bombardamente am fugit aici…
ce să vă spun, numa’ azi au fost două.
— Alarme, a corectat-o căpitanul D. Când or veni şi
bombardamente în lanţ, fugi mai departe.
— Da, a râs. La Berlin. Şi acolo se bombardează. Îmi
spunea doamna Karin că la Berlin să vedem noi balete şi
viaţă de noapte… în ciorapi negri ajuraţi şi cu corpul liber
complet, sau numai sânii liberi. Şi la popó, pene albe sau
negre de struţ. O folie.
— Ce vorbeşti, s-a minunat a doua oară căpitanul D.
Pene de struţ veritabile-veritabile?
— Da, s-a entuziasmat ea, şi imediat s-a posomorât.
Auzi… poate crezi că sunt o ştoalfă. Află că nu sunt, îmi
pare mie băţ de Berlinul doamnei Karin. Eu sunt mai
patrioată decât voi doi la un loc. Faceţi un război pe care n-
ar trebui să-l faceţi, da’ eu sunt ca pasărea cerului, fac ce-
mi place şi ce cred eu că trebuie făcut. Vreau pene de struţ
la fund? Pun pene de struţ. Vreau altceva? Punem altceva.
Nu dau socoteală nimănui de viaţa mea, tu dai, că porţi
uniformă şi asculţi de toate comenzile tâmpite şi ordinele
ălor mai mari ca tine. Las’ că mi-a spus un prieten ce-i de
capul vostru. Şi vă văd eu pe unde scoateţi cămaşa – tu, l-a
împuns cu degetul pe căpitanul D., că domnul nu ştiu ce
hram poartă. Mâine. Eu, şi azi, şi mâine, şi poimâine o s-o
scot cum am mai scos-o: elegant şi sigur, ca o miledi.
Dealtfel n-am decât o cămăşuţă mai de doamne-ajută, aşa
că n-avem probleme.
— Dar în seara asta de ce n-a cântat doamna Karin, a
lăsat-o căpitanul să-şi termine monologul, şi a intervenit cu
o nonşalanţă care-i făcea cinste. I-a turnat încă o jumătate
ele pahar cu vin. Ea a pus palma pe gura paharului.
— Nu mai vreau, nu-s băutoare. Mi-a fost doar sete. Şi
când v-am văzut că nici voi nu v-aţi dus la adăpost, mi-am
spus că am cu cine sta până la încetarea alarmei… ce m-ai
254
întrebat? De ce n-a cântat Karin? E plecată. A plecat azi-
dimineaţă cu neamţul ei.
Căpitanul D. a tresărit: de fapt i-a zvâcnit un muşchi pe
obraz, în asta a constat „tresărirea”. Mi-a aruncat o privire
rapidă, interogativă.
— …Un căpitan înalt cu ochi albaştri?
— Da, vine mereu aici.
— De unde ştii c-a plecat şi ea?
— Am fost cu ei cu maşina, până la Ploieşti, la aerodrom.
Doamna Karin, căpitanul, eu şi o colegă, Lola. Poate aţi
văzut-o… bruneta din mijloc, cu picioare superbe de actriţă
de cinema. Eram libere, şi doamna Karin ne simpatizează,
pe mine şi pe Lola, zice că suntem altfel decât celelalte fete.
— Dumneata, cu Lola, Karin şi căpitanul, a repetat D. cu
ochii la mine. Şi cine s-a întors cu Mercedes-ul?
— Eu şi Lola. Lola a condus, eu am dormit pe perinele
din spate, n-am prea dormit noaptea trecută.
— Şi i s-a lăsat Lolei maşina pe mână? şi-a muşcat
buzele D.
— De ce să nu i se lase… are permis, i-a condus şi
maşina lui Papană, când s-a întors el din America.
Conduce foarte bine. Lola este o tipă excepţională, are şi
studii, da’ îi place să danseze şi să n-o bată nimeni la cap.
Îi place viaţa de noapte, visează s-ajungă odată la Holiud…
n-au mai făcut parale şi alţi români acolo? Mi i-a şi spus pe
nume, am uitat… Holiudul e atâta de departe. O lăsăm să
viseze, e bine când poţi visa la ceva. Dacă mai ai la ce visa,
şi timp ca să visezi. Personal, eu nu mai visez decât să
mănânc bine, să dorm bine şi să câştig bine.
— Chelnerul ne-a spus că doamna Karin e răcită, la ea
în cameră.
— A spus să spună şi el ce i s-o fi spus de alţii. O fi la ea
în cameră, da’ la Berlin, că acolo se ducea avionu’. Când se-
ntoarce, a zis că ne aduce nişte rujuri franţuzeşti. Şi ăsta
care-l am pe buze e italienesc. Cam închis, da’-l mai
combin cu un pic de Nivea, şi merge.
255
Căpitanul D. a lăsat ochii pe faţa de masă: devenise
roşu. Urmărirea lui se dovedea a fi o urmărire de operetă.
Fără să fiu răutăcios, l-am îmbiat cu o ţigară Camel. A
refuzat cu un gest din cap.
— A fost un accident pe şosea, i-am spus fetei.
— Ce accident? N-am auzit. Unde?
— Nu ştiu… între Ploieşti şi Braşov.
— Şi Lola era să facă unul, s-a animat. A gonit ca o
turbată de la Predeal, ne ţinuse în loc şi Câmpina, şi acolo
era alarmă. La Timiş sunt internaţi aviatorii care
bombardează… ce aş mai vrea să fiu internată şi eu ca ei:
papa – papă, plaja de soare – plajă de soare… când am
trecut noi, stau pe sub copaci şi fumau. Au urlat naiba ştie
ce pe limba lor, maşina avea număr german, i-a pus-o
comandamentul la dispoziţie doamnei Karin, d-aia nici nu
s-a băgat nimeni pe noi, nemţii nici atâta; Lola a scos capul
pe portieră şi le-a urlat şi ea vreo două, am râs ca două
nebune, da’ când a scos capul prin portieră, era să luăm
un pom prin mijlocul lui. I-am şi spus că să nu se mai ţină
de prostii când conduce, poate s-o păţească, mai ajunge şi
în coşciug la Holiudul mult visat. S-a răsucit pe jumătate
în scaun: Se-ntorc. A fost doar alarmă, n-au venit avioane.
O rumoare confuză urca subteran, creştea în intensitate,
ne-a învăluit din toate părţile. Restaurantul s-a umplut cu
mare zgomot, prima sosise orchestra, ce-şi acorda acum
instrumentele pe estradă. Pianistul şi cânta cu brio
şlagărul Toate trec, de unul singur.
— Aţi mâncat? Domnişoara Gigi ne aştepta cu încredere
răspunsul.
— O cacialma, domnişoară, s-a strâmbat D., dar
probabil că în zgomotul din jur, cred că ea a înţeles: o
ciulama, fiindcă privirile i s-au umbrit a bănuială.
— …Bună? a spus, totuşi, pe un ton neconvins.
— Excelentă, a mormăit D. Es unterliegt keinem Zweifel,
am fost traşi pe sfoară.
256
Mi-a plăcut pluralul: eu şi cu el fusesem traşi pe sfoară.
Şi că în privinţa asta nu mai încăpea îndoială. Gigi încă nu
înţelegea ce se vorbeşte.
— Ştii, bucătarii de aici cam trag partea lor, carne şi alte
condimente – nu prea se găsesc chiar la orice colţ de stradă.
Mici se fac însă foarte buni în local, bine dozaţi, tocaţi…
unul din bucătari a învăţat şmecheria de la Şmilovici de pe
Blănari, tot Bucureştiul e di granda. Şi-i învaţă şi pe alţii
şmecheriile lui turceşti. A clipit din ochi. Mici cuşăr ca la
Şmilovici, n-am mâncat în viaţa mea. Aldo m-a dus în
primăvară la Şmilovici… Aldo Solini, italianul ăla care
cântă la Vilson. Drăguţ băiat. Mor când spune „ciao” şi
„pronto”. Limba asta sigur l-a fermecat şi pe Decebal, d-aia
ne-am lăsat bătuţi de romani, s-o auzim mereu… de ce
râdeţi?
— Chiar aşa i-a şi spus Traian lui Decebal, când l-a
văzut întâia oară: Ciao, Decebal, come stai amore mio? am
căutat să fiu cât se poate de serios.
— Am spus, faceţi pe frumoşii. Zâmbea totuşi. Mâncăm
mici?
— De ce nu, domnule căpitan, ce altceva mai bun avem
de făcut?
— A, şi mătăluţă eşti ofiţer, s-a uitat domnişoara Gigi la
mine. Care-i mai mare… tu, văd că el îţi cere voie.
Mai era o oră până să se închidă localul. Am comandat
mici şi căpitanul D. a mai cerut o sticlă cu vin.
Comandasem zece mititei, din care domnişoara Gigi a
mâncat fără fasoane şase. Când am ciocnit paharele, D. a
spus: Sănătate. Gigi a băut paharul şi a tăiat cu furculiţa
pe din două unicul mic rămas pe platou.
— …Auziţi, ne-a vorbit meşterind, pe timpul lui Carol
întâi se spunea salutărică, că era România mică, pe timpul
lui Ferdinand s-a spus salutare, că era România mare, pe
timpul lui Carol al doilea s-a spus sănătate, că era pe
jumătate, azi se spune hail şi hoh, fiindcă nu mai e deloc.
257
— Frumoasă poezea, a-nchis pe jumătate ochii căpitanul
D. Frumoasă şi instructivă. Şi brusc, cu o voce molatecă:
Eşti de la Siguranţă, păpuşică?
— Ce-ţi veni? Nu-nghit sticleţii, de unde or fi ei.
— Atunci lasă Româniile în pace şi spune-ne dacă găsim
loc de dormit aici pentru la noapte.
— Nu mă duci înapoi, căpitane? l-am întrebat.
— Mai sunt câteva ore până dimineaţa… să profităm de
ele, s-a uitat într-un anume fel spre Gigi.
— Dumneata unde stai, credeam că locuieşti la Casa
ofiţerilor.
— Stau în Ploieşti, dar nu ştii: călătorului îi sade bine cu
drumul. Domnişoară, a apucat fata de mână peste masă, ai
relaţii sus-puse în stabiliment, nu-i aşa, fă-ne rost de două
ogeacuri.
— Unul din voi poate dormi la mine. Eu mă duc să mă
culc cu Lola. O cameră facem noi rost. Vreţi acum?
— Da, cu ocazia asta vedem şi dacă n-ai vreun defect
fizic la pluta de la sandale.
— Îi pun pe ăia de la bucătării să mă gâdile ca să şi râd
de ce spui.
S-a sculat şi a plecat spre holul restaurantului.
— Mă uimeşti, căpitane. Ce-s aiurelile astea?
— Dac-am pocnit-o în bară, o pocnim în continuare,
domnule căpitan. Fetiţa e precis agentă de Siguranţă, aţi
mirosit şi dumneavoastră, ceea ce nouă, ca să întrebuinţez
o expresie adecvată, ni se prea, fâlfâie. Dintr-un punct de
vedere, cel al uniformei ce cu onoare purtăm spre cinstirea
patriei: din alt punct de vedere, al profesiei, trebuie să ne
ferim, şi să nu ni se fâlfâie. Tot sunteţi în concediu, o zi, o
seară mai palpitantă se adaogă la impresii. RSHA-ul
triumfător al lui Kaltenbrunner, preluând anul ăsta şi
Abwehr, ştim precis că Schaki Herner şi von Kopplitz, încă
fac parte din Amt Mil, din Mil C… de ce au plecat amândoi
la Berlin, şi asta în chiar ziua în care Odette şi Shelling
258
dispăreau de pe arenă, la acest fapt o să ne gândim în
linişte la noapte… atenţie, vine.
Gigi se-ntorcea, legănându-se în şolduri.
— S’a fé. E la cucurigu, da’ are duş; şi noi, fetele, tot
acolo stăm, aproape de cer. Plecăm acum… sau mâncăm şi
o prăjitură?
Am mâncat şi o prăjitură. Restaurantul se golise pe
nesimţite. O brunetă ochioasă, în pantaloni negri, a trecut
pe lângă masa noastră şi i-a pus mâna pe umăr lui Gigi.
— Să nu-ntârzii, că pic de somn.
A mai stat câteva secunde precis calculate, să-i vedem
decolteul şi gambele cambrate şi s-a depărtat cu o
călcătură spectaculoasă. Gigi a dat din cap.
— Aţi fi putut să-i spuneţi să se aşeze un minut. Are
conversaţie, şi ştie o grămadă de lucruri.
— Tocmai de asta mă feresc, de fetele care au
conversaţie şi ştiu o grămadă de lucruri, s-a ridicat în
picioare D., chemând la plată. Şi ea… recită poezii?
Constituiţi-vă în cenaclu, dragă.
Gigi s-a făcut că n-aude. Am suit cu liftul la „cucurigul”
ei. Nu era rău, camerele cam mici doar, cu tavanul
mansardat. Căpitanul D. a plecat cu fata. Rămas singur,
m-am trântit pe pat. Totul mi se părea de un neverosimil
suspect, şi poate nu acesta era cuvântul: fantastic s-ar fi
potrivit cel mai bine. Cu patru luni în urmă, mă aflam de
asemenea într-un hotel, o cameră dincolo de mine aflându-
se doi ochi de tătăroaică, azi închişi pentru totdeauna ca şi
ai soră-si… la naiba, moartea vine atât de pe nepregătite
pentru unii? Nu aprinsesem lumina. Am deschis fereastra.
Mult timp am stat rezemat de pervaz, uitându-mă nicăieri
şi niciunde. Pe urmă, am ieşit cu precauţie pe coridor: nu
se auzea un zgomot. Am parcurs repede coridorul, am
coborât un etaj. Nu uitasem, camera 326. Camera Karinei.
Am intrat la lavabourile de pe coridorul etajului – aceeaşi
linişte pretutindeni. Am desprins o sârmă de la o chiuvetă.
Camera 326 era alături… dacă aş fi fost surprins, am să
259
fac pe beatul. Mă cuprinsese o febră extraordinară. Febra
cunoscută… nu-mi spunea şeful că am suflet de Harry Piel
în mine! În cinci minute, uşa cu numărul 326 era deschisă.
I-am pus zăvorul pe partea cealaltă şi am rămas în
întuneric, ascultând: dacă povestea cu plecatul Karinei era
o poveste inventată de Gigi, şi cântăreaţa se afla în
cameră… nu, nu era. Mi-am aprins bateria (port una în
permanenţă la mine de când am venit la Poiana, Zamora e
foarte întunecoasă, cu camuflajul) după ce m-am convins
că sunt singur şi că draperiile de la ferestre sunt trase.
Mare neorânduială în cameră, dulapul avea uşile deschise.
În fundul dulapului, într-o valiză sub rochii, un aparat de
emisie-recepţie minuscul… nici nu se putea fără el. Sub
măsuţa cu oglindă, era un coş cu hârtii… ce m-a împins
să-i luminez fundul: bucăţele de hârtie pe jumătate
calcinate, resturile unor fotografii rupte. Fotografiile erau
ale ei, hârtiile le-am parcurs rapid, şi mi s-au iuţit bătăile
inimii… ERA POSIBIL? Şansa aceasta, în cadrul acţiunii
nebuneşti întreprinse de mine la Karin în cameră (cele
două pahare cu vin băute în restaurant mă împinseseră la
ea?) nu putea fi adevărată, mă iluzionam. Dar nu,
fragmentele nu erau o iluzie. Le-am vârât în buzunar, am
stins bateria. Nu mai puteam întârzia, trebuia să sui la
etajul de sus, să cercetez. Exact când am ajuns în mijlocul
camerei, mai aveam de străbătut micul vestibul de la
intrare, am simţit o zvâcnitură în ceafă şi NU AM MAI
VĂZUT. Ce mi se întâmplase şi pe balconul vilei „Marianti”,
cu Liliana. M-am cufundat brusc într-un alt întunerec
decât cel din cameră… Dumnezeule. CUM IES DE AICI?
Am întins mâinile în lături, am dat de zid. Unde era uşa
vestibulului… unde era uşa? Am înaintat un pas, m-am
împiedicat în covor. Înclinarea trupului m-a făcut să
întâlnesc tocul unei uşi… aceasta era uşa vestibulului. M-
am încleştat de ea. Un timp am stat aşa, încleştat de uşă.
„Nu se poate”, mi-am auzit gândul febril, „nu se poate
tocmai acum. Ţi se joacă o farsă”. Să judec. Să judec cât
260
mai iute. „Nu mai judeca”, mi-am auzit iar gândul. „Ţi-ai
jucat singur o farsă”… Şi negrul ăsta îngrozitor, bezna care
mă apăsa parcă înăuntrul trupului. Şoarece prins într-o
cursă sinistră, dar… Am înţepenit: în spate mi se înfipsese
ceva dur, şi eu ştiam ce este acel ceva dur. Un revolver. O
voce a şoptit:
— Cuminte, şi fără mişcări de prisos. Wo möglich. Jetzt,
Hände hoch!41
Vocea căpitanului D.
— Nu-i necesar, căpitane. Sunt cuminte oricum.
Exclamaţia lui mi-a biciuit timpanul.
— Dumneavoastră!…
Am simţit o mică lumină plimbându-mi-se pe ceafă, avea
şi el o baterie. M-am întors: am simţit lumina şi pe pleoape.
Nu-l vedeam.
— Mă urmăreşti, în loc să te ocupi de Gigi.
— Să… să ieşim numaidecât de aici, m-a apucat de braţ.
Ce vă uitaţi aşa la mine?
— Nu mă uit. Nu văd, căpitane. Pe unde ai intrat?
— Pe balcon, e fereastra deschisă, balconul e chiar sub
balconul camerei fetei, şi mai ieşit în afară. Am sărit pe el…
cum: nu vedeţi, a realizat abia atunci ce-i spusesem.
— Scoate-mă iute afară, am orbit.
— Ce!…
Bănuiesc că mă privea atent. Îi auzeam respiraţia
precipitată. Strânsoarea mâinii pe braţul meu s-a
accentuat.
— Pe unde ieşim?
— Pe uşă, e zăvorul pus pe dinăuntru, nu ne-ngrijim
dacă rămâne deschisă.
Am ieşit pe coridor.
— Totuşi uşa asta trebuie închisă… cu ce aţi descuiat-o?
I-am întins sârma.
41
Pe cât posibil. Acum, mâinile sus!
261
— Gata, a spus după un minut sau două. M-a luat de
braţ. Fiţi atent… urcăm scări, aşa… Chiar nu vedeţi
absolut deloc?
— De mâine intru în subsistenţa dumitale, mă duci să
cerşesc pe treptele unei biserici. Aş prefera în faţa
comandamentului teritorial.
M-a împins într-o cameră.
— E camera lui Gigi. Trântiţi-vă pe pat. Ce simţiţi?
— Nimic, căpitane. Nu văd.
A urmat o tăcere care se prelungea.
— Aţi mai avut din… asta? Ne aflăm într-o situaţie
faimoasă, domnule căpitan, n-am ce zice. Şi imediat: Aţi
găsit ceva la cântăreaţă?
— Nu.
Şi în momentul când am spus „nu”, i-am văzut brusc
faţa: sta în picioare lângă pat şi se uita la mine cu o privire
înfricoşată. Camera era plină de costume, bluze, pălării. De
oglinda unei noptiere atârna o ghitară. În cameră mirosea a
farduri şi loţiuni femeieşti. Poza mare şi înrămată a
domnişoarei Gigi, râzând şi cu un chipiu de aviator pe
zulufii zburliţi, mă privea şi ea de pe un perete.
„Cantonamentul” baletistei era foarte simpatic şi atrăgător.
— Trebuie adus un doctor. Aveţi vreo idee cum să
procedăm?
— Mi-a trecut,
— Cum: v-a trecut?!
— Cum se trece. Nu mă mai fixa cu mutra asta de
nenorocire. Te văd.
— Vedeţi?
— Chiar mai bine ca-nainte. Cum ţi-a venit să coborî pe
balcon… dacă te vedea cineva în postură d’homme-
mouche?
— Zău vedeţi… am tras o spaimă! Şi dacă n-apăream şi
eu? N-aţi jucat cinstit, domnule căpitan.
— Ca şi dumneata, de altfel. Suntem chit.
262
Şi-a muşcat buzele. Pe urmă a zâmbit. Uşa s-a deschis şi
în prag s-a profilat silueta Gigiei, în pijama.
— Vorbiţi mai încet, nu putem dormi, mâine ne trezim
devreme.
— La ce oră începeţi serviciul, i s-a uitat la pieptul
promiţător D.
— Ne ducem la ştrand, da’ la unu ne-ntoarcem, să fim la
repetiţie.
— Vai de capul vostru, rău o mai duceţi. Şi Gigi i-a scos
limba şi s-a retras îmbufnată.
— Eram sigur că dormi cu ea.
— Da, ca să mă buzunărească şi să spună alor ei şi cine
sunt. Nu-i fată proastă, a-nghiţit găluşca. N-o să iasă din
asta un conflict între autorităţile speciale civile şi cele
militare. Nu-mi revin cu chestia de la cântăreaţă din
cameră. În sfârşit, esenţialul este că v-aţi revenit. Pe
cuvântul dumneavoastră de onoare că n-aţi găsit nimic,
ACOLO?
— Îmi forţezi conştiinţa, dar ai picat la un moment
potrivit să mă scoţi dintr-o teribilă încurcătură. Cred că
socotelile astea cu ochii mi se trag de la 4 aprilie: m-ai
dezgropat de sub un bloc, şi blocul ăla mi-a căzut tot în
cap, căpitane. Îţi spui că am avut un cap de fier să suport
povara… capul de fier îţi mulţumeşte. La Karin există un
aparat de emisie-recepţie. Există şi astea.
Am scos din buzunar fragmentele de hârtie; le-am întins
pe măsuţa de lângă pat.
— Încuie uşa.
În zori, fragmentele erau, cât permiteau rupturile,
descifrate, imaginate cu legăturile necesare de logică, pe
date ştiute sau presupuse din contextele trunchiate. (Cu
ocazia asta fac o menţiune specială pentru camaradul meu:
era extrem de rapid şi priceput.) Am aprins câte o ţigară şi
ne-am uitat în tăcere unul la altul.
263
— Nu este o cursă? a murmurat. D. Aruncate într-un coş
de hârtie, la îndemâna personalului de serviciu, a altui
personal…
— Nu cred. Tocmai fiind lăsate în maniera aceasta, nu
tentează. Nimeni nu-şi poate închipui că resturile dintr-un
coş de hârtii au vreo importanţă. Iar dacă este o cursă, este
o cursă întinsă ambelor părţi, documentele se pot verifica.
Ne-am aruncat iar ochii pe fragmentele găsite:…Nur zur
persönalichem Unterrichtung42. Mil B und C (deci pentru
spionajul în vest şi est). 1. CHURCHILL către STA… sovietic
să-şi asume iniţiativa în România… britanicii… Grecia.
Preşedintele a fost de acord (probabil Roosevelt, n.m.)…
experienţă timp de trei luni… nu poate spune că el afectează
viitorul Europei sau că o împarte în sfere de influenţă… 2…
reia (Turcia?) este gata să rupă relaţiile cu… operaţii
militare comune în Bulgaria şi în regiunea mării Egee, lucru
pentru… moment… clopote de înmormântare. 4. În
Normandia (fragmentul cel mai eliptic, lipsă punctul 3)…
pierdut… lărgească… luptele se vor desfăşura neîncetat. 5…
speră să forţeze linia Pisa-Rimini (Deci Italia, lordul
Alexander)… strategice bune. 7…direcţia Vilno. (Spre
Polonia.) 8. Am primit splendida Dv. Fotografie, trimisă cu o
dedicaţie care sporeşte simţitor plăce…
Un mesaj al lui Churchill către mareşalul Stalin, venit
(cum naiba?) prin serviciile Amt Mil-ului lui Canaris
(Abwehr), adică tot pe linie RSHA. Coresponda ca sovieticii
să-şi asume iniţiativa în România, iar britanicii, fără a se
mai sfătui cu ruşii, în Grecia… eternul bazin mediteranean,
cu eternele baze şi interese strategice ale Angliei, între cele
două strâmtori, şi faţa spre Turcia şi Balcani. A fost
informat şi preşedintele Roosevelt, care se declară de acord
cu practica: probabil corespondenţa tripartită era greoaie şi
întârzia iniţiativele personale ale celor trei aliaţi; iar
practica – (Ruşii cu România şi britanicii cu Grecia) să fie
continuată cu titlu de experienţă timp de trei luni, nimeni
42
Numai pentru folosirea personală.
264
neputând spune că el afectează viitorul Europei sau o
împarte în zone de influenţă. (Aluzie la conferinţa tripartită
de la Teheran, poate Cairo)… Dar la urma urmelor în ce o
împart? Punctul 2 pomenea de Turcia, care este gata să
rupă relaţiile cu… bine-nţeles forţele Axei. Premierul englez
o scălda, dacă Turcia ar face acest pas, din sensul
fragmentelor reieşea că Stalin voia acest lucru, operaţiile
militare ar fi grele, un nou front în Bulgaria, pe marea
Egee. Clopotele de înmormântare nu se puteau lega decât
de declararea de război a Turciei, Germaniei. Punctul 3 nu-
l aveam. La punctul 4 se vorbea de debarcarea în
Normandia, de continuarea luptelor, de lărgirea frontului
sau a capetelor de pod existente. La 5, luptele din Italia
(ajunse în dreptul văii Padului), încercau pentru trupe
poziţii strategice mai bune, desigur prin aceasta atrăgând
pe frontul italian alte rezerve germane de pe alte fronturi. 7
era probabil începutul ofensivei ruseşti în Polonia, casus
belli al anului 1939… ne-ntorceam de unde am plecat.
Eram posesorii unui aur de cea mai bună calitate. Mai
puţin pentru punctele 2-7, ele ne atingeau tangenţial, în
ansamblul operaţiunilor. PUNCTUL 1 AVEA O
IMPORTANŢĂ EXTREMĂ PENTRU NOI. Căpitanul D. fuma
fără o vorbă.
— Vă simţiţi în stare să ne înapoiem imediat la
Bucureşti? mi-a spus strivind ţigara într-o farfurioară de pe
măsuţă.
— Eu… de ce?
— E mai bine, domnule căpitan. E patru – la şapte cel
târziu suntem acolo, cu trofeul dumneavoastră.
— Cu trofeul dumitale, căpitane. Ţi-l cedez. Sau, cu
trofeul nostru.
A roşit.
— Vedeţi… bine-bine? Rezistaţi?
— Dacă nu mă vâri într-un camion german şi nu adormi
la volan, rezist.
265
Am plecat. Căpitanul D. i-a lăsat fetei pe măsuţă o
monedă de 500 de lei.
— Nu-i cam mult?
— Îşi cumpără alte sandalete cu talpă de plută… cele pe
care le purta începuseră să se… demodeze la cusături, a
zâmbit. Drăguţă persoană, şi-a înghiţit zâmbetul într-un
oftat. Când şi-a ridicat picioarele la masă, să ne arate
tălpile, nu i-aţi remarcat chiloţeii: nişte chiloţei tare
nostimi. Ducă-se cu chiloţei cu tot… patria ne cheamă la
alte treburi mai serioase.
L-am luat şi pe locotenentul I., de la spital, cu noi.
— Cu… trupurile ce se face?
— Se ocupă cei de la diverse, a înălţat din umeri. Îmi
închipui că le ard. Sau le îngroapă cu onoruri militare.
N-aş putea spune că spiritul era de cea mai bună
calitate. Pe drum n-am prea vorbit. Conducea locotenentul,
eu cu D. am stat în spate şi am dormit. Am deschis ochii o
dată la intrarea în Ploieşti, şi ne-am trezit definitiv la vila
Minovici. Frunzişurile de pe malul lacurilor arătau
mohorâte şi triste: ploua mărunt, o ploaie ca de toamnă,
cerul se târa învăluit în fumuri cenuşii. Pe sub jgheaburi şi
umbrele, trecătorii se mişcau şi ei pe pavajele lucii, cu
picioare ca de plumb. Ei, bravii mei compatrioţi, dac-aţi şti
ce duce Cadillac-ul acesta, care când şi când vă împroaşcă
cu noroaiele aruncate de roţi… sunteţi pregătiţi sufleteşte?
…
La şapte şi un sfert, Cadillac-ul intra pe poarta Marelui
Stat Major. La şapte şi douăzeci, noul şef ne primea la el în
birou. La opt fără cinci, a aprins o ţigară şi a strâns din
buze.
— Karin ne-a interesat mai puţin pe noi. Von Kopplitz
întruneşte maximum de puncte posibile pentru a stârni
interesul de aliat, a completat privindu-şi unghiile. Nu-mi
place ca subordonaţii serviciului pe care-l conduc să-şi
încalce atribuţiile şi să procedeze la acţiuni necontrolate în
prealabil. Accidentul de la Comarnic închide un capitol,
266
domnilor. Privirile lui erau reci şi penetrante. Plecarea lui
von Kopplitz ne deschide un altul… totuşi, la noi cam
domneşte harababura, vi s-au dat directive cu care eu nu
sunt de acord… a propos, căpitane, i s-a adresat lui D.
(acţiunea fusese povestită ca întreprinsă în comun de
ambii, desigur fără a mai pomeni de Gigi şi de „orbirea”
mea) ce-mi prezentaţi este conţinutul coşului de hârtii?
Presupun că originalele le-aţi lăsat acolo.
— Nu, acestea sunt originalele. Sau copiile, a răspuns
surprins D. Nu aveam timp la descifrat în camera
cântăreţei.
— Acestea sunt copii, căpitane, şi-a privit iar unghiile
şeful. Originalele se află în coşul de hârtii.
D. s-a uitat la mine. Eu mă uitam la şef… începusem să
înţeleg: ce folos, înţelegeam întotdeauna prea târziu.
— …În jur de ora douăsprezece noaptea, goniometriştii
noştri au precizat existenţa aparatului de emisie-recepţie
din Braşov. Pe o lungime de undă codificată, ni s-a
transmis textul adus de dumneavoastră: transmis din
camera de hotel a cântăreţei.
— Gigi, am spus.
— Gigi, a încuviinţat şeful. A lăsat în coşul de hârtii
copia fiindcă s-a gândit că doamna Karin se putea şi
întoarce. Şi a transmis pe releu, ca şi nemţii să-şi închipuie
că ei transmit, de la un aparat a cărui existenţă o ştiu şi o
tolerează. Fiindcă-s mai bine organizaţi ca noi, domnilor, a
ridicat tonul. Dumneavoastră sunteţi buni meseriaşi… aţi
lucrat excelent, cam hazardat şi cu trucuri ce v-ar fi putut
pune în situaţii dificile, iar pe noi, sub ancheta domnului
mareşal. A doua oară, lucru excesiv de grav şi
compromiţător. Din fericire, pe Gigi am introdus-o eu în
reţea. Un agent de dublu rol, dar un agent foarte
îndemânatec. Cred că vă aştepta cu sufletul la gură să vă
întoarceţi de la etajul de dedesubt. Pe urmă a coborât şi a
pus la loc în coş ce luase.
267
Căpitanul D. se făcuse la faţă de culoarea tichiei
cardinalului Richelieu. Eu am început să râd: tâmpită
postură. Şeful ne-a oferit ţigări, cu un gest magnanim.
— Nu-i nimic, băieţi. „Coţofana”, vreau să spun Gigi, a
uitat să pună un fragment la copii… vi-l completez eu! A
desfăcut un dosar, a urmărit cu degetul. Adică două
fragmente: Unul este punctul 3, lipsă la dumneavoastră,
care spune: Nu fac decât să vă expun consideraţiile mele
personale – adică ale lui Churchill – asupra acestor
probleme, pe care domnul Eden. La rândul său, i le
comunică domnului Molotov. Şi la punctul 8, continuarea:…
sporeşte simţitor plăcerea ce mi-o procură, e vorba de
fotografia lui Iosif Stalin trimisă cu dedicaţie lui Churchill.
Vă mulţumesc foarte, mult. A închis dosarul şi a rămas cu
palma pe el. Îmi faci un raport scris, domnule căpitan.
Singur, e bine ca numele dumnealui să nu figureze. Şi mie:
Ce mai spui? Ah, aveam o treabă cu dumneata… vrei să ne
laşi un moment, căpitane.
D. a ieşit fără o vorbă.
— Harababură mare la noi. A repetat. În fond… de ce n-
ar fi, corabia a început să ia apă. Să vedem cum or ţine
lipiturile, poate grăbesc nemţii fabricarea armelor secrete –
ceea ce nu-mi doresc să le şi fabrice, n-are rost să
prelungim o agonie. La Poiana-Ţapului stai… în raza
domiciliului dumitale sta şi o anumită persoană. Şi-a privit
a treia oară unghiile. Pătrăşcanu. Nu ca o acţiune a
noastră, a adăogat repede, se ocupă alţii… ca o informare
personală, poate ne-ai putea ţine la curent cum se
comportă, cu cine se întâlneşte acel domn, cine îl vizitează
dintre politicieni.
— Sunt militar, am spus sec. În concediu, dar încă
militar, domnule colonel. Mi-aş înjosi gradele pe care le
port, amestecându-mă în treburi ce nu mă privesc şi nu ne
privesc.
— Ne privesc mai al dracului decât crezi, s-a posomorât.
A fost o simplă… tatonare. Rămâne între noi. Eşti liber.
268
— Până-n septembrie, am accentuat.
— Nici noaptea trecută nu am ordonat ceva în privinţa
dumitale, m-a privit cu un fel de respect. Ei, odihnă
plăcută, a plecat ochii. Recunoaşte însă că ieri noapte v-aţi
comportat ca doi băieţandri. Gândeşte-te în timp ce te
odihneşti la accidentul Odette-Blagoerov, alias Shelling…
fiindcă poate acela a fost un accident venit la momentul
potrivit. Şi, te rog, trimite-l pe căpitanul D. la mine.
Căpitanul D. aştepta pe coridor, la o fereastră.
— Ne-a lucrat pieziş, mi-a spus. Facem parte din garda
veche, şi el are nevoie de o gardă nouă. Mulţumesc,
domnule căpitan, mi-a întins mâna. Nu sunteţi prea
supărat pe mine. Eu sunt. Să mor spânzurat de nu fac un
drum la Braşov să mă întreţin pe chestii profesionale cu
camarada noastră Gigi. Baremi cu atâta să mă aleg dintr-o
jalnică misiune. Vreţi să vă fac rost de o maşină pentru
întoarcere? Cred că nici şeful nu v-ar refuza. Deci, n-am
aflat ieri-noapte ce a vrut Heinlein de la Marianka, şi nici
n-o vom afla.
— Am început să văd prin ceaţă, căpitane: cred că
Heinlein voia să-i spună prin anticipaţie ceea ce Karin s-a
dus să afle la Berlin, împreună cu von Kopplitz.
— Adică.
— Mai mult nu ştiu nici eu. Nu, n-am nevoie de o
maşină… poate doar ele una care să mă ducă până la
spitalul militar.
— Vă duc eu, cu Cadillac-ul, n-o fi foc: am să pretextez
că nu m-aţi găsit când v-a spus să mă căutaţi.
La spitalul militar, prima fiinţă pe care am zărit-o ieşind
dintr-un salon a fost maica Clotilde. Era cu spatele. I-am
pus uşor mâna pe umăr. S-a întors.
— Domnul căpitan…!
I-au râs nestăvilit ochii. Slăbise, părea obosită!.
— … V-aţi mai adus aminte de noi?
— M-am gândit mereu la dumneata, am minţit. Ce faci,
soră?
269
— Ne ocupăm cu nefericirea oamenilor, domnule
căpitan. Şi când găsim timp, şi cu mângâierea sufletelor
lor.
— Domnul colonel este în spital?
— Da, e la vizită.
— Am să-l aştept pe banca din grădină unde stăteam
noi, soră… ţii minte? Şi dumneata ai să mă anunţi când
termină.
A tăcut. Doar a zâmbit sfios, cu o roşeaţă suită pe obraz.
Iar eu, chiar m-am dus la banca aceea, pe care am găsit-o
neocupată de nimeni. Parcă erau şi mai mulţi estropiaţi ca
în perioada spitalizării mele. O pace nelalocul ei,
învestmântată în răcoarea frunzişurilor şi a aleilor ude,
înfăşură grădina spitalului. Ploaia încetase, câteva raze de
soare se furişau palide printre sfâşierile de nori. Picurii de
pe frunze se cerneau rar, mirosea a flori strivite. În halatele
lor uniforme, pensionarii spitalului ieşiseră la aer pur. În
liniştea înconjurătoare, doar scrâşnetul paşilor sau al
bastoanelor pe pietriş anima atmosfera ce ascundea în ea
atâtea drame, deznădejdi şi chinuri neîncetate. Am stat
singur şi fără gânduri vreo zece minute. Apoi s-a apropiat
un băiat înalt, fără un picior, şi s-a aşezat pe bancă. S-a
uitat atent la mine.
— Parcă v-am mai văzut… n-aţi fost internat aici?
— Da.
— D-aia ziceam. Şi-a aprins un Plugar galben. Am stat
pe acelaşi coridor… eu eram la salonul paisprezece. Vă
internaţi iar?
— Nu.
— Eu sunt la a opta internare. Adică re-internare, cu re-
ul ăsta de şapte ori înaintea cuvântului internare. O
fractură cominutivă la picior. Glonte cu fosfor. M-au tot
operat la el, de doi ani, nu se închidea rana. P-ormă, anul
trecut se petrecea asta, s-a închis. Am luat concediu – o
lună, vă daţi seama ce bestii – şi au vrut să mă trimită din
nou pe front. Le-am spus să nu mă trimită, că pierdusem
270
obişnuinţa lui în ultimii doi ani, nu? Şi ce să facă pe front
cu un sublocotenent de rezervă care-şi pierduse obiceiul şi
obişnuinţa… eu le-am spus, eu am auzit. Cam astfel se
întâmplă întotdeauna. Am avut noroc că m-am îmbolnăvit
de gripă, nu ştiu cum am făcut când am venit aici, puteam
fi trimis la orice spital de zonă interioară, da’ cu o sfântă şi
românească pilă am cerut tot spitalul militar căruia-i
cunoşteam organizarea şi caracterul medicilor… nu ştiu
cum am făcut când am venit aici şi după ce m-am vindecat
de gripă, că tocmai când umblau să-mi dea concediu, am
alunecat pe scări şi mi-am rupt piciorul. Şi-atunci, să nu
mai aibă probleme, mi l-au tăiat definitiv. Aşa că s-au ars
cu frontul lor. Iar eu m-am ars de unul din membrele
ambulatorii… o să mă descurc: te descurci cu un singur
cap, vorba aia, o să ne descurcăm şi cu un singur picior. Îl
ştiţi pe locotenentul ăla cu insula Saipan, rezervist ca şi
mine, îl ştia tot spitalul: s-a azvârlit într-o bună zi pe
fereastră, la o alarmă aeriană. Când s-o termina şi războiul
ăsta… fac rost de o proteză ca lumea şi mă duc instructor
la o şcoală de dans, dau în paşte şi matematică şi tot. Ce
ziceţi, se sfârşeşte?
— Plus sau minus infinit sunt o speculaţie abstractă în
matematica de care pomeneai, domnule sublocotenent, m-
am ridicat în picioare: pe alee apăruse maica Clotilde, cu
palmele vârâte în mânecile largi negre. Practic, orice lucru
este finit, are un început şi un capăt. Quibus dictis, şi
războiul se va sfârşi undeva, cândva, cumva.
— Da, a scos din buzunarul halatului altă Plugar şi a
aprins-o de la chiştocul consumat. Mai ales cumva.
Colonelul-medic m-a primit cu multă cordialitate. A
ascultat cu atenţie ce i-am spus despre ochi. Imediat a
încercat să vorbească la telefon cu pavilioanele de
oftalmologie şi neurologie, dar toţi erau plecaţi.
— …N-aş vrea să te consulte puţoii ăia din subordine.
Aşteaptă până mâine, îi prind eu pe Vlad şi pe domnul
general Climescu. Ar fi bine să te vadă întâi Vlad, e foarte
271
priceput, şi psihanaliza lui nu e chiar de lepădat, face o
vogă teribilă. Am certitudinea că lapsusurile dumitale de
vedere ţin nu de o leziune la cap, ci de o traumă psihică.
— Vin mâine, domnule colonel. Şi aşa, numai simpla
vedere a spitalului îmi dă ameţeli.
— Vino, căpitane. Vino la prima oră, am să vorbesc cu ei
acasă, diseară. Altfel, te simţi bine?
— Bine, domnule colonel.
— Asta-i esenţialul. Şmecheria… o întrebuinţezi normal?
N-am înţeles la început despre ce „şmecherie” este vorba.
Aveau un limbaj şi medicii ăştia… Colonelul m-a bătut
amical pe spate.
— Funcţia creează organul, amice. Întrebuinţează-l. Îţi
repet, ca să te simţi întreg, să trăieşti nu cu viaţa în jurul
dumitale: cu viaţa în dumneata. Vechiul cult phallic şi cel
actual, la anumite triburi africane, asta semnifică. Cu
şoldul ai neplăceri?
— Când stau mult aşezat.
— Bine, îţi mai fac şi eu un control, mâine. Să ştii,
totuşi, că mişcarea nu-ţi strică.
M-am dus acasă şi m-am culcat. La prânz mi-a fost lene
să mai ies în oraş, să mănânc. În răcitor rămăsese nişte
brânză adusă de Liliana de la Dărăşti. Se întărise, dar
parcă a fost mai bună aşa tare. În drumul spre casă
cumpărasem o sticlă cu lapte şi cornuri: a fost un prânz
minunat, la Poiana-Ţapului prea se îndopau toţi cu lucruri
grele. Am ascultat discuri, am fumat şi am citit: de fapt am
recitit parte din poeziile lui Blaga, strânse într-un volum
mai vechi. La curţile dorului:… „De luni de zile visez, / Pe-
un galben liman portughez /…” din perioada când fusese
ambasador în Portugalia. Pe seară, mi-am adus aminte să-i
dau un telefon Elvirei. Am căpătat legătura peste două ore,
şi ce legătură, pe un fir secundar şi auzindu-se parcă
vorbeam cu Tombuctu. „— … Când te-ntorci? mi-a strigat
depărtat Elvira. Ce faci la Bucureşti? Să cumperi nişte
cafea, pe aici nu se mai găseşte deloc!” Pe urmă n-am mai
272
auzit-o, firul pârâia. Vuia şi păcănea. Apucasem însă să-i
spun că mă-ntorc a doua zi. Când am închis, pe poarta
curţii şi-a făcut apariţia Mili, sora Lilianei, însoţită de un
june tânăr pieptos, în pantaloni de flanel şi cămaşă ecosez
descheiată larg la pieptul bronzat, să i se vadă cruciuliţa
sclipitoare de aur, agăţată cu un lănţişor la fel de sclipitor,
de grumajii voinici. Se daseră jos dintr-un Bugatti
decapotabil tip-sport. Ea a văzut ferestrele deschise la mine
şi s-a apropiat de cea care da în curte, cu toate că lumina
era stinsă. A ciocănit în geam.
— Sunteţi aici, domnule căpitan?
Am ieşit la fereastră.
— Bună seara… sunteţi singur? Liliana n-a venit?
— Liliana e pe munte, domnişoară. Eu am avut nişte
treburi la Bucureşti, mă întorc mâine.
— Grozav, s-a bucurat, şi noi plecăm mâine, spre
Câmpulung, am venit să pregătesc valizele.
Atunci l-am văzut intrând pe poartă şi pe tatăl ei. Junele
sta discret mai la o parte.
— Domnul căpitan e aici, tată, i-a strigat ea. Liliana e pe
munte. Când se-ntoarce?
— Probabil răspoimâine. Am onoarea, domnule, şi el a
dat cu tristeţe din cap.
— Nu v-aţi dus cu… A tăcut imediat, jenată.
— E cu un nepot al meu, băiatul sorii mele, şi cu o
prietenă a lui, i-am zâmbit. Pe mine doar cu targa să mă fi
cărat cu ei.
— Mă gândeam să-i telegrafiez că ne mutăm domiciliul la
Câmpulung… acum o s-o anunţaţi dumneavoastră.
Rămâneţi acasă? a adăogat repede.
— Cred că da.
— Să nu plecaţi, în maximum un sfert, o jumătate de
oră, vă chem să stăm de vorbă. Da?
După trei sferturi de oră m-a sunat la telefon.
— Cum vreţi: să suiţi la noi, sau să coborâm la
dumneavoastră?
273
— Sunteţi mai mulţi?
— Eu şi Gughi, a tâs, tata s-a şi culcat. Vă deranjează să
coborâm noi?
— Coborâţi, domnişoară.
A coborât urmată de „Gughi”, care purta scârbit o
farfurie încărcată cu fursecuri şi o sticlă: am ghicit după
culoare, lichidul acrişor-violet născut din străduinţele
viticole ale lui nea Teniţă. Mili şi-a rotit ochii curioasă prin
salonaş.
— E întâia oară când vă văd interiorul.
Gughi a tuşit discret la afirmaţie.. I-am poftit să ia loc,
am destupat sticla. Mili mi-a spus că s-au hotărât să
meargă la Câmpulung la o mătuşă, până spre sfârşitul lui
august.
— …Gughi merge şi el la Rucăr, profităm să plecăm cu
toţii, pe dumneavoastră vă lăsăm în drum, suntem pe
acelaşi itinerar.
— Doar dacă nu o luăm pe la Târgovişte şi prin Cheile
Dâmboviţei, care este şi drumul de fapt, din moşi-strămoşi
spre acele locuri, a rostit Gughi, cu gura plină de mici
pricomigdale. Pornind din Bucureşti. Bine-nţeles că poţi
ajunge şi prin Piteşti, ocolind graniţa de vest, de sud, de
nord, n-are importanţă, de ajuns ajungi şi la Rucăr.
— O să mergem aşa ca să-l lăsăm pe domnul căpitan la
Poiana-Ţapului, a spus categoric Mili, privindu-l cu
seninătate, dar direct la obiect.
— Nu te frământa, i-am spus. Am să merg cu trenul.
— De ce cu trenul când domnul Gughi are patru locuri la
mijlocul lui de locomoţie? Ai să mergi cu noi, domnule
căpitan, m-a tutuit şi mi-a închinat paharul. Ce face
Liliana?
— Bine, domnişoară. Sper că acum doarme la cabana
Brav, gândind cu melancolie la bărăganul cel fără de cote
de nivel.
A râs şi a mai băut un pahar cu vin.
274
— Simpatic aici. Spunând asta, privea fix cordonul
Lilianei, uitat pe un spătar de fotoliu. Şi ea avea unul la fel.
(M-am făcut că nu-i observ direcţia privirii.) Ştii, eu am să
iau şi ceva lucruri de ale Lilianei… ea poate să vină când
vrea la Rucăr, a adăogat repede, să nu mai facă un drum
inutil la Bucureşti. E informată că mergem la tanti Paula.
Pe urmă, Rucăr e foarte aproape de Poiana-Ţapului. Şi eu
pot să-nvăţ. Mai bine pentru examenele de la toamnă, la
Rucăr.
Nu s-a mai uitat la cordon, mi s-a uitat drept în ochi, cu
o curiozitate nemascată şi foarte feminină. Prietenul ei se
tolănise pe dormeză şi umbla la aparatul de radio. L-a
închis la un moment-dat cu un gest plictisit. S-a ridicat în
picioare.
— …La ce folosesc bruiajele astea, căpitane? Să nu mai
poţi asculta nimic adevărat la radio?
— Depinde de ce înţelegi dumneata prin „adevărat”.
Staţiile de bruiaj au un adevăr, iar cei care sunt bruiaţi alt
adevăr.
— Aiurea. Şi-a aprins pipa: o pipă scurtă „brûle-bouche”.
Tata ţine cu nemţii, a ţinut întotdeauna, bunica lui a fost
nemţoaică, a venit odată cu Carol Întâi în România. Dacă-l
auzi vorbind despre nemţi şi război, mai că te convingi că
spune lucruri adevărate. Când vorbeşte despre francezi,
englezi sau americani, iar mai că te convingi că şi astea
sunt lucruri adevărate. Şi atunci care-i adevărul?
— Pe calea împărătească de mijloc. E cea mai înţeleaptă.
— Aiurea, a pâcâit din pipă. Aiurissimea.
— Încetează cu expresia asta, i-a spus Mili. Caută alta.
Uită-te prin rafturile cu cărţi ale bibliotecii domnului
căpitan, să vezi că nu e o expresie de folosit pentru un băiat
de general.
Mi-o spunea mie, nu lui. Reţinusem numele, numele
generalului xxx. Îl pensionaseră pentru incapacitate, cu un
an în urmă. Îl cunoscusem şi eu, la MStM: pentru
generalul xxx, războiul consta doar în marşuri de apropiere
275
şi marşuri de desprindere de inamic. (Scriitorul Brăescu,
deşi nu totdeauna cu o corectă bună-credinţă, portretizase
zeci de astfel de figuri, asemănătoare tatălui domnului
Gughi.)
— N-o fi, s-a strâmbat xxx-junior, dar este adecvată.
Auzi, căpitane: vreo cinci luni am fost şi eu pe front,
sergent tere, la transmisiuni… şi nu că trebuia ca băiat de
general să dau exemplu, asta e prostie, că-mi stătea mai
bine acasă, cu textilele pe care le-am învăţat. M-au evacuat
că m-am îmbolnăvit, pe urmă m-am reformat eu, îmi
ajungea ce văzusem şi păţisem, să se mai ducă şi alţii. Să
ştii că sunt curajos şi dotat fizic: am jucat rugby, am fost în
liceu campion naţional de disc la juniori, în ’39 umblam la
nataţie în egal cu Pullok, pe suta de metri crawl… ai auzit
de Pullok, a fost campion. Acum o fi la unguri, a rămas în
Ardealul cedat, era ungur-ungur. Aş fi putut urma o şcoală
de ofiţeri de rezervă până la capăt, zic până la capăt,
fiindcă am urmat aşa ceva, dar, cu tot numele pe care-l
port, am făcut ca să n-o termin şi să mă trimită la
regiment. Numai să-i cauzez neplăceri lui ăl bătrân, care-şi
lua şi el adio de la vipuşca roşie şi frunzele aurite de stejar.
Nu… nu greutăţile frontului sau moartea m-au
înspăimântat: ci că trebuia să lupt, să luptăm de-a surda.
Să luptăm aiurea. Ai fost pe front?
— Nu.
— Dac-ai fi fost, şi dacă n-ai fost nu se poate să nu ştii,
te luai cu mâna de cap auzindu-i vorbind pe soldaţi. La
Marăşeşti, luptaseră împotriva nemţilor, aliaţi cu ruşii. Azi
luptă împotriva ruşilor, aliaţi cu nemţii.
— Da, şi?
— Cum: da, şi? Ca un soldat să lupte, trebuie să şi ştie
pentru ce luptă, altfel este aşa cum zic eu: luptă aiurea. Se
duce ca oaia spre prăpastie.
— Preferai o ocupaţie ca în Franţa, de exemplu?
— Nu este? m-a privit batjocoritor.
276
Dintr-o dată m-am simţit groaznic de obosit, de
dezamăgit şi de inutil în conversaţie. Fata asta frumuşică,
băiatul ăsta muşchiulos şi cu cruciuliţa de aur a
strămoşilor lui atârnată la gât, coşmarul în care trăiau, în
care trăiam… să beau, să beau vârtos, chiar dacă n-aveam
voie, era singura soluţie. Mili m-a pironit cu o căutătură
speriată.
— Hai să ascultăm discuri, mi-a spus rugător. Ştiu că ai
o colecţie de prima mână. Pune-ne Ravel… „Bolero”-ul. Sau
ceva la pian, Liliana a povestit că ai Chopin. Pune Chopin,
domnule căpitan. Şi tu ai putea să-ţi mai ţii gura, i-a zvârlit
prietenului ei. Eşti în casă străină.
— Ce-i drept, a aprobat el. Nu te supăra, mi-a zâmbit.
Vorbim ca… între telectuali; tot nu iese nimic din discuţia
noastră. O frecăm să ne aflăm în treabă, în timp ce inima
din noi ţâţâie ca inima de greier.
Aproape de miezul nopţii, el a plecat. Revenea să ne ia la
7 dimineaţa. Mili l-a dus până la poartă, am auzit motorul
pornind, apoi ea a venit la fereastră, o deschisesem şi
ridicasem transperantele de camuflaj.
— Îţi cer scuze.
— Pentru?
— Pentru Gughi.
— Fii serioasă. (Cum sta în întunerecul curţii, o secundă
mi s-a părut că e Liliana, semănau între ele.)
— Ştii ce mi-a spus în poartă? Că eşti un tip mişto.
— După ce o fi văzut?
— După ce am văzut şi eu, căpitane… îmi dai voie să-ţi
spun aşa? Ca Liliana, a adăogat încet.
— Te duci să te culci?
— Da, m-a privit brusc mirată. Înainte strâng lucrurile…
de ce mă-ntrebi? (I se schimbase vocea, bănuiesc că-şi
imagina c-o chem să doarmă cu mine.)
— Înainte de a adormi, fă-ţi o cruce mare şi zi: să ne
ferească Dumnezeu de mai rău.
277
— Pe mâine dimineaţă, a şovăit. Apoi a dispărut în
întunerec.
…Iar eu mi-am amintit că-i spusesem colonelului-medic
că mâine dimineaţă vin la spital să mă consulte Vlad şi
Climescu. Ei, or să-mi consulte altădată ochii, capul tâmpit
şi scârba din suflet. M-am culcat, mult timp nu am putut
s-adorm, ascultând ţârâitul greierilor din curte. Vasăzică,
nici măcar o informare ca aceea a lui Churchill către Stalin
nu mai mişca pe nimeni… doar pe mine şi pe căpitanul D.
Însemna că soarta ne era pecetluită, în desfacerea
lemnăriei ţării troznind din încheieturi, astfel de informaţii
nu numai că nu mirau, dar nu stârneau nici panică: capul
ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu… dar cu… Am strâns
din dinţi şi mi-am dat seama că suntem singuri. Singuri în
faţa propriei soarte… pe care o dată în plus o forţasem ca
să continuăm să stăm cu ochii deschişi sub cerurile,
copacii, apele şi munţii nefericitei noastre patrii. Îmi părea
rău că plecam peste câteva ore: nu-mi explic de ce, aş fi
vrut să trec pe la mormântul tatii şi mamii. Am să trec
când mă-ntorc, poate mă-nsoţeşte şi Elvira.
La 10 eram în Poiana-Ţapului, ne oprisem o jumătate de
oră în Câmpina, la Agneta, să mănânce Mili o prăjitură şi
să cumpere pentru tanti Paula un carton cu „violete”,
Agneta era cunoscută pe întreaga vale a Prahovei pentru
specialităţile astea.
— Grăbiţi-vă, ne-a spus tatăl Miliei (rămăsese în
maşină), suntem în apropierea, sondelor şi a rafinăriei.
Bietul om: avea o spaimă teribilă de alarme şi de
avioane. Încolo, chipul lui posomorât nu exprima decât un
iremediabil plictis; trebuind să-şi crească singur fetele, nu
reuşise să le şi stăpânească. Îi era şi un pic frică de
personalitatea şi je m’en fiche-ismul lor debordant. Lipsite
de prejudecăţi, libere în concepţii şi apucături, surorile
stăpâneau ele casa. Cunoscând-o mai bine pe Liliana,
începusem să apreciez încărcătura sufletească a celor două
surori… deşi la prima analiză te-ai fi putut scandaliza. Nu,
278
nu era nimic de scandalizat în felul lor de a fi… era aproape
un eroism în a acţiona şi a trece prin cursele sau potecile
netede ale vieţii. Drumul l-am făcut eu în faţă, lângă
Gughi. El voise aşa, când a văzut-o pe Mili în şort.
— …Ia treci mătăluţă în spate lângă tăticu’, n-am chef să
umblu-n zigzag când schimb vitezele şi-ţi ating una din
pulpele astea durdulii. Am să stau cu dom căpitan, nu
prezintă pericol.
— Ce are şortul, şi-a privit cu prefăcută surpriză
picioarele grăsuţe, arse de soare. (Într-adevăr, n-avea ceva
special, doar că îţi lăsa impresia că n-are niciun şort.) Şi-a
pus ambele palme pe pulpe, şi a declamat, cu capul dat pe
spate: „…Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci, /
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.” Cu lozinca
asta preluată din lirica populară norvegiană, conduci un
automobil strâns lipit şi de Dorothy Lamour în costum de
baie.
— Puteai pune o fustă, s-a făcut auzit glasul tatălui. De
ce să se zgâiască toţi la tine? Maşina e descoperită, o să te
murdăreşti pe picioare de praf, a coborât vocea cu o
melancolie de nedescris.
În Poiana, am vrut să mă lase la barieră, traversam,
şinele şi intram pe şoseaua Zamorei.
— Se poate, căpitane, s-a ofensat Gughi. Unde a mers
mia, meargă şi suta, nu mă-ndoiesc că mă duci pe un
drum practicabil şi fără sorţi de a fi jefuiţi de briganzi. Nu
ştiu cine mi-a spus că au apărut prin împrejurimi.
— Vrei să spui: partizani.
— Bine-ntors, aşa-i… şi în Iugoslavia nemţii întâi le-au
spus briganzi, pe urmă partizani, şi acum se luptă cu
„trupele lui Tito”.
Elvira sta în chaise-longue, lângă verandă, şi tricota. La
zgomotul automobilului, a înălţat privirile. Până să se
dumirească cine suntem, ne şi dasem jos din Bugatti.
(Insistasem să intre la vilă, s-o cunoască pe soră-mea.
Curios, cel mai ampresat a fost tatăl, şi am înţeles şi de ce:
279
cinci minute după prezentări, m-a întrebat discret unde
este baia.) Când a văzut grupul intrând pe poartă, Elvira a
lăsat lucrul în iarbă şi s-a ridicat. Pe mine nu mă văzuse,
eram în urma Miliei, şi ea se uita surprinsă la grupul ce
înainta spre ea. În sfârşit, m-a remarcat şi şi-a trecut iute
mâinile prin păr. Nu reuşea să-şi pună din mers
sandaletele cărora le descheiase bareta.
— Tatăl Lilianei, sora Lilianei şi domnul xxx. M-au adus
cu maşina. Sunt în drum spre Rucăr.
Elvira i-a poftit pe verandă, a plecat să ne facă o cafea,
pe tată l-am îndrumat la una din băi, am rămas cu Gughi
şi Mili.
— Straşnic, căpitane, s-a entuziasmat Mili. Da’ ce soră
frumoasă ai… eu n-am văzut-o când a fost la Bucureşti. O
cucoană foarte nostimă. Nepotul e mare?
— Costelo? Optsprezece ani, în vara asta şi-a dat
bacalaureatul.
— Nu se poate… se ţine formidabil!
Pe aceste ultime cuvinte a reapărut tatăl. A privit-o cu
reproş. Probabil că ea-i ştia reacţiile, că i-a spus înălţând
din umeri:
— E vorba de doamna, nu de tine. Deşi tu te-ai fi putut
ţine până la Rucăr, şi el a oftat şi s-a posomorât şi mai
mult. Ah… du-te şi adu din maşină unul din cartoanele cu
prăjituri, Gughi.
— Două ai luat, cum ţi-a dat prin cap?
— Şi dacă nu intram aici, îi dam căpitanului cartonul.
Nu e îngrijită în casa asta Liliana?
„Îngrijită”: se uita la mine cu aceeaşi expresie avută şi
ieri seară, când observase cordonul soră-si. Elvira profitase
de făcutul cafelei, să se mai aranjeze pentru vizită. Gughi i-
a prezentat cartonul cu violete şi ea a mulţumit atât de
graţios, că era să cad lat de pe scaun: prezenţa Lilianei lăsa
urme vizibile.
Au stat vreo douăzeci de minute, au băut cafeaua,
refuzând prăjiturile, „asta ar fi culmea”, a spus Mili, „să le
280
mâncăm tot noi care le-am adus”, au declarat că
împrejurimile sunt încântătoare, casa o minunăţie, Mili mi-
a lăsat numărul de telefon al tantiei Paula de la Rucăr,
„cred că nu-l ştie pe dinafară şi să sune imediat ce se
întoarce de pe munte” şi au plecat.
— …Unde ai fost, Toni?
Elvira îmi scruta cu nelinişte obrazul. Am mângâiat-o pe
braţ.
— În Bucureşti, să văd dacă n-am uitat radioul deschis.
— Mai pleci?
— Nu.
— Alaltăieri a fost un accident de maşină lângă
Comarnic. Au murit un bărbat şi o femeie, mi-a spus după
o tăcere. O coliziune cu un camion cu soldaţi germani.
— Cine ţi-a spus?
— Valentin… sunt muncitori pe naveta asta.
— E atât de important faptul? Nu te-am văzut citind
ştirile diverse de prin ziare, sau comentându-le.
— … Nu, dar şi tu umbli cu maşina.
— Eli, draga mea. I-am sărutat mâna. M-a mângâiat cu
dosul palmei pe obraz. Ne uitam unul la altul: a trebuit să
plec privirea. Ce spui de sora Lilianei?
— Nu se compară. (N-a mai spus şi cu cine nu se
compară, de la sine înţeles.) Tatăl lor pare de pe altă lume.
Şi tânărul cine era?
— Băiatul generalului xxx, inginer în textile.
— Cam arogant.
— Cam.
— Ai mâncat? Să-ţi fac nişte ouă. Am şi o felie de
jambon.
— Nu mi-e foame. M-aş culca puţin la soare, lângă
pădure.
— Ia pledul ăla galben. Am să vin şi eu să-ţi ţin de urât.
Atât. O conversaţie ca de serviciu. Am luat pledul galben
şi am suit livada din spatele magaziei-garaj. Mi-am scos
cămaşa şi m-am trântit cu faţa în sus, privind cerul
281
albastru. Chiar în bradul sub care stam, o veveriţă ronţăia
conuri de brad. Peliculele străvezii îmi cădeau pe piept.
Vedeam micuţa lighioană roşcată cum ţine conul şi cum îşi
mişcă boticul cu repeziciune. Depărtat, cânta o pasăre…
hegii oh fi ascultând cucu? Am zâmbit amintirii.
— …La ce te gândeşti?
Elvira sta în picioare lângă mine. S-a aşezat pe pled.
— La nimic. Tu nu crezi că suntem coborâţi din cer, Eli?
— Nu. Provenim din mâluri. O celulă cu ghiare căţărată
pe ţărm spre căldura soarelui, dospind lent în această
căldură şi devenind prin evoluţie om, fiară, peşte, insectă.
Dac-am veni din cer, am fi mai buni, mai frumoşi, n-am
face războaie, asasinate, violuri şi incesturi, nu ne-am urî
şi dispreţui, nu ne-am ascunde unul de altul. Sunt
profesoară de ştiinţe-naturale, dragă, cu toate că fata unui
profesor de teologie. Dar ce gânduri sunt astea?
Se ferea să-mi privească bustul. I-am luat mâna şi i-am
lipit-o de piept, în dreptul inimii.
— Nu suntem coborâţi din cer, am spus, dar crezi că sub
palma ta bate o inimă?
— O simt că bate, a şoptit. Brusc i s-au umplut ochii de
lacrimi. Am ghicit după scurta tremurătură a mâinii şi a
trupului ei, că plânge: eu ţineam ochii închişi.
— Ce s-a întâmplat, de ce plângi?
M-am ridicat într-un cot. Mi-a înlănţuit gâtul cu braţele.
— …Nu ştiu… îmi vine aşa, să plâng, a bolborosit. Cât
trebuie să fi suferit… doamne, la cine te-ai dus atunci în
bloc, Toni?
…Ce importanţă mai avea? Am silit-o să mi se uite în
ochi: boabele de lacrimi îi tremurau pe gene, sticlind în
soare ca nişte minuscule curcubee, nu văzusem niciodată
asta.
— La sora celei pe care ai văzut-o la Braşov.
Nu cred că se aştepta la vreo mărturisire. Era totuşi
femeie: şi-a oprit răsuflarea şi, cum o ţineam în braţe, i-am
prins încordarea, atenţia trezită.
282
— Iar cea pe care ai văzut-o la Braşov a murit în
accidentul de pe serpentinele Comarnicului. Erau surori
gemene.
Veveriţa din brad sărea acum de pe o cetină pe alta. N-
am mai auzit pasărea. M-am lăsat iar pe spate, şi am
închis ochii. Tăcerea dintre noi a durat mult. Apoi i-am
simţit degetele plimbându-mi-se într-un fel de mângâiere
temătoare pe cicatricele de pe piept.
— Ai iubit-o…?
— M-a mai întrebat cineva la fel. Nu. Şi acum să tăcem,
Eli. Presimt că în curând exact tăcerile vor fi primejdioase,
dar nu-mi pasă.
Până la revenirea Lilianei şi a lui Costelo, n-am făcut
mare lucru. Ne-am trezit cu ei pe data de 21, seara: cu o zi
înainte, posturile de radio, inclusiv cele străine, nu mai
încetau să analizeze nereuşita atentatului îndreptat
împotriva lui Hitler… adevărat, povestea servietei cu bomba
părea de necrezut. Emisiunile posturilor germane înşiruiau
liste cu generali, alţi ofiţeri, civili, din Reich şi din
garnizoanele de ocupaţie. Führer-ul vorbise la radio: vocea
lui răguşită atrăsese atenţia lumii asupra persoanei lui
păzită de graţia divină, fiindcă numai astfel explica el şansa
de a fi scăpat din atentat. Sigur că va urma o alta noapte a
„cuţitelor lungi”. Pentru prima oară l-am văzut pe
cumnatul meu nemaipomenit de excitat.
— …Culmea, mai că-ţi vine să crezi că dementul ăsta
într-adevăr e ocrotit de o forţă supranaturală… jur că eu
nu l-aş fi ratat, de l-ar fi păzit toate forţele supranaturale
din lume! Dacă vrei să scapi de cineva, scapi… întreaga
istorie universală demonstrează că am dreptate: cu
pumnalul, cu otrava, cu glontele, cu ştreangul – scapi.
Numai de ăsta nu scăpăm.
— Nici de noi, că ne-am întors, fraţilor, am auzit vocea
lui Costelo la poartă. A împins-o, lăsându-le să treacă pe
Liliana şi Martha. De la pod ţi se aude vocea.
283
Au suit veranda, tuciurii, cu nasurile jupuite, cu sacii
încărcaţi de cetini şi bujori de munte. Liliana m-a căutat
din priviri: cu ochii strălucitori, dar obosiţi – ce slăbise aşa?
— Ei, bravo, s-a bucurat Elvira, cum a fost?
— Minunat, a gemut Liliana lăsându-se greu pe unul din
scaunele de paie. Şi la mohţi am să le povestesc de
excuhsia asta… mulţumesc lui Dumnezeu că în sfâhşit am
ajuns şi acasă.
Elvira a sărutat-o, a sărutat-o şi pe Martha. I-a luat
mâinile Lilianei, le-a ţinut într-ale ei.
— Ai slăbit, Lili… te punem la cură de-ngrăşat, s-o
ajungi din urmă pe sora ta. A fost aici, acum câteva zile.
— Mili? s-a mirat. Cu cine a venit şi de ce?
— M-au adus pe mine cu maşina de la Bucureşti: ea,
tatăl tău şi dacă-ţi spune ceva numele, un oarecare domn
Gughi.
— Şi tu ce-ai căutat la Bucuheşti, căpitane? Pe mine mă
thimiţi să-mi dau sufletul şi tu o ştehgi în vâjâială?
Deşi plină de voie bună, Liliana era totuşi obosită: după
ce am mâncat s-a dus să se culce. Noi am rămas pe
verandă la taifas. Martha rămânea să doarmă la noi, Elvira
se muiase, nu-mi explic de ce.
— V-a cerut la toate cabanele permisul de acces în
munte? l-am întrebat pe Costelo. (Ca să poată face
excursia, trebuiseră să obţină un astfel de permis de la
jandarmii din Buşteni.)
— Absolut, doar în Cocora nu ni l-au cerut.
— Era lume?
— Nu prea. A fost pe cinste, bătrâne. A mers şi Liliana,
nu te-a dat de ruşine… doar în prima noapte nici pe scaun
nu putea să stea: umbla pe vine. Am avut şi un timp bun.
— N-aţi coborât pe la Mălăieşti, m-am uitat la Martha.
— Nu, am coborât pe valea Morarului şi pe valea
Cerbului.
— …Sunteţi nebuni, aţi coborât valea Morarului?
284
— Să culegem floarea-reginei, a ridicat nepăsător ochii-n
tavanul de bârne al verandei. Că pe potecile pe care şi
Walther Agathon a fost cu bicicleta, nu cresc. Ştii că
vânătorii de munte de la Piatra Arsă au ajuns până la
„pichetul roşu”? E plin muntele de ei. Am avut un
locotenent care ne-a urmat cu o grupă cu aparate de
radio… nu mai scăpăm de el. Cum scoteam nasul din
jnepeniş, îi întâlneam mutra bleaga.
— Costelo, a zâmbit Martha. Nu povesti!
— …Două zile, nimeni n-a spus nimic, a continuat el
imperturbabil. A treia zi, mi-am spus: „Sunt o căpetenie
Sioux, sau nu sunt? Am plecat eu cu femeile mele din
bivuac, cale de şase sau şapte apusuri de soare, să ne mai
clătim sufletele amărâte la soare şi libertate alpină sau n-
am plecat? Ce vrea faţa-palidă cu galoane, ce vreau
celelalte feţe-palide cu berete şi bocanci terfelită? Şi pe cine
anume vreau? Pe mine în niciun caz, când feţele-palide se
uită cu ochii muiaţi în duioşie, nu se uită aşa la bărbaţi.
Aşa se uită la squaw-uri”…
— Eşti idiot, şi-a accentuat zâmbetul Martha.
— …„Şi la care din squaw-uri”, mi-am spus iar, după ce
am scalpat câteva felii de salam de Sibiu, „la care, bătrâne
Ochi-de-Cârtiţa? La fetişcana cu pistrui nu se uită feţele-
palide, fetişcana cu pistrui, e prea subţirică, picioarele ei
sunt neformate şi după genunchii juliţi se vede că abia şi-a
dat bacalaureatul şi este în subsistenţa mea sufletească. În
subsistenţa căpeteniei. (Martha a pufnit, Valentin a schiţat
un surâs, Elvira se dusese cu Liliana.) Rămâne ceastălaltă
squaw, squaw-ul ai cărei genunchi demonstrează că şi-a
dat de mult bacalaureatul şi alte examene înalte… pe
marele Manitou şi veşnicele vânători de bizoni graşi”… dar
această squaw mi-a fost încredinţată de unchiul meu, dată
în pază, în educaţie montană! Faţa-palidă se juca cu focul.
A treia zi, squaw-ul cu număr impar s-a aşezat pe o
buturugă lângă faţa-palidă cu grad de locotenent, i-a
zâmbit din toţi dinţii care la cabane prăpădeau pâinea şi
285
conservele Robert şi zmulgând frunzele unei crenguţe, i-a
spus: — Când te-a înălţat la ghadul ăsta, domnule
locotenent? Deschid o paranteză: acest squaw nu pronunţă
litera r, de micuţă-copilă, închid paranteza. — La 10 mai,
domnişoară, a roşit locotenentul. — Şi sigur, vrei să ajungi
general? — Ca tot omul. Şi dacă am să pot, i-a privit el cu
încredere genunchii nejuliţi. — Să-ţi pun o proptea? i-a
privit şi ea pătrunzător ochii duioşi. — Oh, domnişoară. —
Doamnă, a apăsat squaw-ul. Sunt soţie de general,
locotenent, soţul meu trebuie să pice dintr-un moment
într-altul la cabană… să te ţii pe aproape să te prezint. În
cinci minute faţa-palidă şi însoţitorii lui au dispărut
dincolo de zările Horoabei.”
A doua zi, am dus-o pe Martha la Braşov. Numai Costelo
ne-a însoţit în Citroën, Liliana a rămas în Poiană. (De fapt
a oprit-o Elvira, să stea de vorbă cu ea.)
— Şi aşa, bătrâne, mi-a spus Costelo pe drum, au vrut
să-i vină de hac lui Hitler şi nu i-au venit. Cum s-a
petrecut afacerea?
— Încă nu se dau prea multe amănunte. Cu o bombă
care a omorât pe alţii, nu pe cine trebuia.
— O să-i pară rău domnului Papuşec.
Papuşec-tatăl – l-am găsit acasă, lucra tot în schimb de
noapte – nu şi-a manifestat părerea de rău. Era preocupat,
părea distrat.
— V-am văzut în Braşov, acum câteva zile. Eraţi cu sora.
Vă plimbaţi, ce vă pasă, domnule căpitan, m-a privit nu
ştiu cum.
— Ce alta să fac? mi-am amintit de noaptea de la
„Coroana”, de trupul alb al Odettei, de figura însângerată a
maiorului Blagoerov… mi se pare că lunile care or să vină
or să fie nişte luni fierbinţi, l-am privit şi eu, ştiind însă
cum să-l privesc.
— Credeţi, a spus nepăsător. S-ar putea… nu prea
plouă.
286
— Auzi, nene Papuşec, îmi dai voie să-ţi spun nene,
drăguţă fată ai.
— Eh, drăguţă e cam mult spus… n-are cu cine semăna
să fie drăguţă. E fată bună, asta da. A râs încetişor. La o
femeie e mai bine să fie drăguţă, decât bună, dar asta-i
situaţia, domnule căpitan: alta mama nu mai face.
Generaţiile noi de fete s-au cam schimbat. După timpuri,
că şi timpurile s-au schimbat.
— Se schimbă, am insinuat.
— Da, se schimbă. Totul se schimbă pe lumea asta. E
necesar să se schimbe, dacă rămâi pe loc, e de rău.
Am tăcut amândoi. Stam în grădină, lângă stupi.
Albinele zumzuiau, florile proaspăt udate răspândeau
mirosul lor crud şi vegetal. Doi-trei porumbei „franţuzeşti”
se fugăreau pe deasupra noastră.
— …Şi cum a fost în prizonieratul celuilalt război, l-am
zgândărit. Dacă ţii minte, mi-ai spus că-mi povesteşti când
mai trec pe la dumneata.
— E o poveste lungă, a zâmbit. Chiar vă interesează?
— De ce să nu mă intereseze?
— Ei, îmi zic că n-aţi trecut chiar pentru asta. De ce
sunteţi neliniştit, domnule căpitan? mi-a zvârlit brusc.
— Nu sunt neliniştit. Aş putea spune că sunt liniştit.
Aştept.
— Ce?
— Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin.
— Dacă-i vorba de morţii de pe front, ăia nu mai învie de
sub bulgării lor de pământ. Cât despre „viaţa veacului ce va
să vie”, da… merită aşteptat. Nu viaţa veacului de care
pomeneşte crezul religiei, o altă viaţă a veacului. Foarte
aproape de noi, şi din alt crez.
— Mult îţi mai place dumitale politica.
— Mult îmi mai place viaţa, domnule căpitan.
— La urma-urmelor, politica e un corolar al vieţii, nu?
287
— Nu întotdeauna. Şi pentru că îmi place „să fac
politică”, cum spuneţi, depinde ce fel de politică este
considerată ca un corolar al vieţii.
— Oricare politică.
— Şi cea fascistă sau nazistă? Legionară?
— Chiar şi astea.
— Glumiţi?
— Este o înţelegere a vieţii, ca oricare alta. Strâmbă, să
zicem, degradantă, criminală… dar nu toţi oamenii pot
gândi în acelaşi chip despre viaţă şi sensurile ei. Nu te
încrunta, eu nu politică vreau să discut cu dumneata, ci
filosofie… filosofia are calitatea de a nu-şi impune
credinţele prin violenţe şi mutilări de conştiinţe.
Eşti liber să accepţi, sau să respingi.
— Şi dumneavoastră acceptaţi filosofia fascistă sau
nazistă?
— Nu. Ca să fiu sincer, nu-mi accept decât propria mea
filosofie.
— Şi cei din jur?
— Cei din jur: ce?
— Nu vreţi să daţi nimic din filosofia dumneavoastră
personală, celor din jur? Poate este o filosofie bună, şi o
aşteaptă… deşi azi, nu filosofi ne trebuie nouă. De clănţăi
în gol suntem sătui.
— Vreţi clănţăi în plin.
— Da, a spus după o pauză. Vrem să ne ridicăm de la
pământ, nu cu vorbe, cu fapte. Ca să – vă amintiţi ce
vorbeam data trecută – ca să ne regăsim sensul, azvârlit la
gunoi de ani de zile.
Data trecută de care pomenea, discuţia lui fusese mai
pitorească, îşi pigmenta monoloagele cu: „am întors-o
frumuşel, ai” eu „bine spus, da”, şi altele de acest fel;
astăzi, era mai sec, mai tranşant, mai puţin bonom:
căutătura lui conţinea o asprime abia voalată.
— …Aşteptaţi, atunci, domnule căpitan, şi-a privit
pentru o clipă palmele mari şi solide. Fiecare este liber să
288
aştepte în felul lui, nu? Unii cu sufletul la gură de frică,
alţii cu sufletul la gură de speranţă, alţii fără niciun
suflet… ca tot creştinii. Rămâneţi mai mult la munte? a
trecut brusc la alt subiect.
— Rămân. Câte camere ai dumneata aici?
— Trei, a înălţat sprâncenele, un pic mirat. De ce?
— Mă gândeam, i-am imitat gestul, cu privitul palmelor,
că ai să poţi găzdui la dumneata niscaiva soldaţi… când or
veni în vizită.
Se uita la mine, fără să înţeleagă. Pricepând, a schiţat
un zâmbet.
— Să ne-ntoarcă vizita, domnule căpitan. Precizaţi…
bine-nţeles că o să găzduiesc, dacă o să trebuiască să
găzduiesc, nu mă sperii eu de asta. Mosafirii vin şi pleacă.
Chiar soldaţii vin şi pleacă, o ştiţi mai bine ca nimeni altul.
M-am întors cu Costelo de la Braşov, spre prânz.
Conversaţia cu Papuşec alunecase apoi pe alte făgaşe
lipsite de importanţă. Doar înainte de a ne lua rămas-bun,
mi-a spus ca din treacăt:
— …Nu prizonieratul mi-a vârât în cap ideile, domnule
căpitan. Le aveam şi înainte de el… de pe timpul când eram
cum e Costelo al dumneavoastră.
Ce o fi vrut să sublinieze prin asta: ca şi cum, în
încheiere şi pour la bonne bouche, încerca să mă convingă
de ceva sau, la rându-i, încerca să-mi vâre în cap ceva.
— Şi mie şi Marthei, Liliana ne-a devenit foarte
simpatică, mi-a zis Costelo.
— De ce, mă?
În faţă, şoseaua netedă intra între munţi. O ceaţă albă şi
subţire se târa peste pădure.
— Habar n-am precizamente. Ne-a devenit. Are haz şi nu
face pe deşteapta de Bucureşti. Şi are o conversaţie utilă.
— Ce-nţelegi prin: conversaţie utilă?
— Adică o conversaţie cu folos. Şi sinceră, nefăcută, în
plus, şi graseiază, ceea ce a ridicat-o cu cinci puncte în
ochii noştri… oricât am încercat eu şi Martha s-o imităm,
289
n-am reuşit. În prima seară de munte, a vrut să vă dea
telefon de la cabană. A fost dezolată când a aflat că nu se
poate, că nu e fir de centrală, în jos. „Atunci o să-mi
transmit gândurile prin telepatie.” Şi a rămas cu pumnii
strânşi şi cu privirile aţintite în gol… aţi recepţionat
mesajul?
Îl simţeam că se uită la mine. Prima seară de munte…
seara Odettei şi a camerei de la „Coroana”: stranie
coincidenţă.
— Nu cred în prostiile astea, a reluat, dar totuşi este
ceva. Ştiu că uneori fac jocul ăsta cu Martha: îi spun la o
anumită oră să se gândească, la aceeaşi oră să mă gândesc
şi eu… uneori, jur că se prinde. Ara impresia atunci că mi
se spun şoaptele pe care le aştept. Auzi, Toni, de mult mă
preocupă… de ce nu se întrebuinţează şi în armată chestii
d-astea? N-ai mai avea nevoie de nici prea mulţi soldaţi şi
s-ar şti cu precizie ce vrei să întreprinzi.
— Dintr-o parte şi dintr-alta. La ce ţi-ar mai trebui
armată, soldaţi, armament? Toţi s-ar ocupa de telepatie,
să-şi transmită gândurile şi iniţiativele, nu? Asta-i
literatură a la Wells. Nu ţine.
— Domnul Papuşec spune că va veni o zi când va ţine,
când nimeni nu va mai face război şi o să fim altfel.
— Da, o să fie grozăvie, cum n-a fost şi n-o să fie, pe
maidan o să plouă cu salam, la rigole o să plouă cu fasole.
— Ce-i asta, a râs. Compui versuri?
— Compun alţii şi pentru mine. La Tănase. Şi încerc să
am şi eu conversaţie utilă, Costelo.
Până pe 30, când a plecat Liliana, am mai fost o dată la
Braşov, pe valea Cerbului, spre Pârâul-rece. Pe 28,
americanii au bombardat masiv Bucureştii. Pe 29, ruşii au
forţat Vistula, şi au început să se scurgă spre Baltica. Dar
munţii din Poiana şi Braşov au rămas aceiaşi:
impenetrabili, albaştri şi-nvăluiţi în tainicele,
fermecătoarele lor păduri. Nicio forţă din lume nu-i putea
disloca din cuibul lor de piatră şi neguri şi nici nu-i va
290
disloca. De la revenirea de pe munte, am remarcat o
schimbare la Liliana: uşoară, nevăzută. Nu mă puteam
înşela. Se făcuse mai tristă. Glumea, râdea, îşi arunca
oricui şi oricând remarcele ei „sui generis”… peste toate
astea se lăsase însă un fel de contrarietate, de stânjeneală.
Am întrebat-o de ce. Într-un amurg, pe o pajişte de la
intrarea văii Laucăi. Stam în iarba plină de stânjenei şi
margarete, venind dinspre drumul cabanei Trei-Brazi.
Culmile domoale ale Clăbucetului, în stânga noastră,
pădurile astupând Dihamul, în dreapta, începuseră să se-
ntunece sub soarele ce se stingea treptat. Răcoarea
muntelui cobora în vale. La marginea şoselei, Citroënul
părea un gândac mic negru.
— …Nu-s thistă. Pheocupată. Şi încet: Nu thebuia să vin
aici, Toni.
— De ce nu trebuia?
Sta aşezată pe jachetă, ţinându-şi genunchii înlănţuiţi
cu braţele. A ridicat capul şi a privit cerul.
— Aşa. Nu pot să-ţi explic. Când şi când, eşti invadat de
sentimente vagi, de sentimente nefinite nicicum… nu ştiu
să-ţi spun în ce constă toate astea şi cum îţi pot schimba
pe nesimţite buna dispoziţie şi sufletul. De când am fost pe
munte mi se întâmplă.
Pentru a doua oară de când o cunoşteam vorbise fără să
graseieze: la ea, faptul te izbea fără să vrei. Cu atât mai
mult te izbea, cu cât tonul era grav şi reţinut.
— …Toţi se poahtă bine cu mine, sunt dhăguţi şi
phevenitohi, nu am de ce mă plânge, aş mânia pe
Dumnezeu. M-au „acceptat” cu o bunăvoinţă tuşantă.
Bine-nţeles din phicina ta, asta mă bucuhă: înseamnă că te
pheţuiesc şi ţin la tine… ştii că-s lipsită de false pudohi şi
phejudecăţi. Dah pe munte m-am simţit înth-o situaţie
făhă ieşihe.
— Ce situaţie?
— Bah, nu eham nici mama. Nici soha lui Costelo sau a
Mahthei. Eham phietena unchiului, şi de fapt nu-mi dau
291
seama dacă sunt şi asta. Moh să fac dhagoste cu tine… aş
vhea însă să fim phietem-phieteni.
— Nu suntem?
— Nu. S-a lăsat pe spate în iarbă, acoperindu-şi ochii cu
cotul drept îndoit. Nu ştiu nimic de tine, Toni, şi tu ştii
totul, sau aphoape totul desphe mine. Şi atunci am
imphesia că înthe noi legătuha este făcută numai de
simţuhi… şi mă simt umilită, fiindcă chiah dacă sunt
făcută din simţuhi şi senzualitate, nu sunt făcută numai
din asta. Mă simt umilită şi stinghehită… nu vii sphe
sufletul meu, nu vhei sau te opheşte ceva să vii. Ne
întâlnim câteva minute în pat, şi eu vheau să ne întâlnim
zeci de minute şi altfel. Să-mi vohbeşti de tine şi de
gânduhile tale.
— Vrei să fii soţia mea? i-am spus brusc.
A dat cotul la o parte şi m-a privit în tăcere. În ochii ei
nu se oglindea mirare, bucurie, satisfacţie: era o căutătură
grea şi totuşi liniştită. Obrazul şi mai pârlit de soare de
când coborâse muntele părea depărtat şi ca o mască.
— Ai nevoie de un hăspuns imediat?
— Da.
— Şi-mi hăspunzi şi tu imediat, de ce te-ai dus la
Bucuheşti? Şi cine a fost la tine în ziua când m-ai căutat ca
să mă aduci aici?
— Nu. N-are legătură cu întrebarea mea.
— Exact cu ea ahe. Cu phietenia noasthă… ce să faci cu
mine ca soţie, căpitane?
— Ai dreptate, am murmurat. Plecăm, s-a lăsat rece.
Şi m-am ridicat, ajutând-o şi pe ea să se ridice şi să-şi
pună pe umeri jacheta. Am mers încet pe poteca dintre
margarete, spre automobil. N-am vorbit. Când am ajuns la
maşină, mi-a făcut faţă.
— O femeie nu se cehe aşa în căsătohie, Toni. Zâmbea.
Cu o femeie întâi se fac planuhi de viitoh, apoi te
căsătoheşti cu ea. Ştiu din expehienţă, mai thecând o dată
phin stahea asta. Căsătohiile sunt fhumoase, cam lungi.
292
Tocmai că sunt lungi, thebuie să fie lungi, a mea a fost o
căsătohie scuhtă, şi tot pe scuht nici n-a fost căsătohie, să
ne cunoaştem înainte: pe pahcuhsul căsătohiei nu-i timp
de cunoscut, şi s-ah putea să ne cunoaştem gheşit. Dhagă,
m-a mângâiat pe obraz. Lasă timpul să ne înveţe ce avem
de făcut. Ce-i bine de făcut.
Pe 29 seara, mi-a spus că a doua zi pleacă la
Câmpulung. A vorbit la telefon, de faţă cu toţi. Elvira m-a
privit pe furiş. Costelo a ameninţat-o cu degetul.
— A, sunteţi trădătoare. Abia acum începe muntele să fie
munte… cui ne laşi? N-ai niciun cuvânt de spus, căpitane?
— Pahcă nu mai mă pot întoahce, penthu o zi sau două?
La Câmpulung stăm mai mult de o lună. Cu ocazia asta vin
echipată şi ca lumea. P-ohmă, şi la Câmpulung sunt
munţi… puteţi veni voi să v-ahăt munţii mei: înthe timp fac
şi anthenament şi vă hup guha… am spus bine?
— De ce nu mai stai, Lili, i-a spus Elvira. Crezi că la
Câmpulung o să te… simţi mai bine? Şi a roşit.
— În niciun caz. Tanti Paula e o pisăloagă de mahe
capacitate… thebuie: omul mai vine, mai stă, dah mai şi
pleacă. Mi se sfâşie inimioaha după supele de hoşii de aici,
gândindu-mă la cele cu kimen de unde mă duc… nu fiţi
thişti, sau nu vă phefaceţi că sunteţi thişti: încă puţin, şi
voi fi iahăşi phinthe voi, vohba lui Iisus.
Am dus-o cu maşina la Câmpulung. A venit şi Elvira cu
noi: îmbrăcată în culorile unui fluture frumos, fardată cu
îngrijire. La bluza Lilianei strălucea broşa de aur a mamei,
pe care soră-mea o purta atât de rar… când i-o dase? Au
stat în fund, au vorbit pe şoptite tot drumul, luându-mă
rar părtaş la discuţia lor. De la Predeal am luat-o pe
şoseaua spre Râşnov.
— Opheşte, a spus deodată Liliana..
Am oprit. În dreapta se întindeau pajiştile dintre valea
Rişnoavei şi valea Laucăi. Liliana s-a dat jos, ne-am dat şi
noi.
293
— Ce fhumos e aici, a şoptit, şi a rămas cu ochii pierduţi
pe ierburile cu flori suind pantele munticelului. În dreptul
bradului trăsnit, stasem cu ea alaltăieri.
— E linişte… auziţi ce linişte? Privirile i se voalaseră, a
palpitat imperceptibil din gene. Înth-o linişte ca asta aş
vhea să moh, să mă piehd phinthe mahgahete. Vohbesc
phostii, a zâmbit. Cum îi spune văii, căpitane?
— Valea Laucăi.
— E un nume uhât. Penthu cât este de fhumoasă, n-ai
hăspuns s-o cataloghezi. Am să-i spun valea-făhă-de-
răspuns. Mehgem?
Am înţeles la ce făcea aluzie. După Rucăr, la bifurcătura
despărţitoare, una spre Târgovişte, alta spre Câmpulung,
am oprit iar: treceau elevi de şcoală militară în marş.
Salopetele kaki de urzici şi galbenul tivit cu roşu de la
capele îi arătau a fi rezervişti, probabil şcoala de infanterie
de la Câmpulung. Coborau spre Voineşti, ştiam că în
regiune îşi fac manevrele de vară. Am claxonat, să treacă
pe dreapta, nu era să aştept un batalion întreg să tropăie
prin mijlocul, drumului, înecându-ne în praf. Elevii îşi
purtau echipamentul de război în spinare, căştile pe cap,
cărau puşti-mitraliere, mitraliere, ţevi şi plăci de brandt-
uri, căluţi păroşi şi slabi se opinteau la Bofors-uri şi
Erlikoane AA. Toţi se uitau la noi cu nişte căutături de
oameni obosiţi şi asudaţi, zâmbind şi dându-şi coate la
vederea femeilor proaspete, din automobil. Am claxonat mai
insistent.
— Eşti impacientat?
Un locotenent înalt în echipament de zonă, cu bonetă şi
o cravaşa în mână. S-a oprit lângă automobil, uitându-se şi
el în spatele lui.
— …Trece armata, domnule, şi-a bombat pieptul.
— O văd şi eu, domnule locotenent. Ar putea să treacă
pe dreapta.
Parcă i-aş fi dat o palmă. A căscat gura ca un peşte pe
uscat, dar n-a mai apucat să şi spună ceea ce voia să
294
spună: din spate s-au auzit claxonaturi repetate, elevii s-au
dat pe dreapta. Într-un nor de praf, a apărut altă maşină.
Maşina colonelului şcolii. A scos capul pe portieră şi a
strigat:
— …Toată lumea pe dreapta, ce-i debandada asta,
locotenent? Fruntea sus, umblă drept, elev… calcă apăsat,
te privesc strămoşii din fosta cetate de scaun!
Automobilul s-a depărtat, locotenentul nici n-apucase să
comande „pentru onor”. Ne-am depărtat şi noi spre
umbrele strămoşilor din fosta cetate de scaun.
— Eşti răutăcios, a spus Elvira… băieţii ăia erau aşa de
obosiţi. Chinuiţi.
N-am răspuns. Ruda Lilianei locuia destul de central în
Câmpulung. Am intrat în casă la acea tanti Paula, al cărui
bărbat, acum la pensie, un om delicat şi sfios, furişându-se
pe lângă mobile şi pereţi ca o umbră ce nu doreşte să
incomodeze pe nimeni, fusese profesor la liceul din
localitate. Ni s-a servit vişinată, Mili ne-a făcut cafea, tatăl
ne-a informat că Bucureştiul a fost bombardat şi astăzi –
oare ce o fi pe acasă; profesorul asculta cu religiozitate
radioul: „Diseară o să se dea un discurs al mareşalului”, a
spus, iar tanti Paula i-a arătat Elvirei broderii ţesute de ea.
Liliana se aşezase pe o canapea. Când şi când mă căuta
din ochi, şi atunci privirile ei deveneau interogative şi ca
suspendate.
— Îţi telefonez mâine dimineaţă, mi-a spus la despărţire.
Nu fi supărat. Şi cum nimeni nu ne da vreo atenţie, m-a
sărutat iute pe obraz.
La plecare, am luat-o pe Mili cu noi, până în piaţă.
— Să mai veniţi, nu ştiam că ai maşină, domnule
căpitan. Cu maşina nu e o problemă… ne faceţi plăcere. Şi
dumneavoastră să veniţi, i s-a adresat Elvirei. Veniţi
dimineaţa cu domnul căpitan, staţi până seara.
Împrejurimile sunt straşnice, avem râul Târgului în
apropiere, putem merge la Curtea de Argeş. Promis?
295
— Promis, i-a surâs cu simpatie Elvira. I-am promis şi
Lilianei că o să venim.
Drumul de întoarcere l-am parcurs mult timp în tăcere.
Elvira sta lângă mine.
— V-aţi certat? i-am auzit vocea într-un târziu.
— Nu. Am cerut-o în căsătorie, Eli.
Pauză. Nu voiam să mă uit la ea.
— Nu mi-a spus, a şoptit. Şi?
— Şi. Întrebarea a rămas fără răspuns. Poate-i mai bine
aşa… ar fi urmat şi sumedenie de formalităţi, aprobări de
la superiori, dispense, o eventuală foaie de dotă… îţi dai
seama?
— Toni.
Cu o voce mică, rugătoare.
— Nu-ţi bate capul, Eli. Pe ea am pus-o într-o postură
delicată. În vacanţe, femeile sunt dispuse să facă fel şi fel
de nebunii, de imprudenţe… poate, eventual, şi o căsătorie.
Dar pentru asta, partenerul ales să nu fi fost îngropat sub
dărâmăturile unei case la un bombardament. Este unicul
loc din care nu-ţi alegi un bărbat. Partea stupidă este că m-
am îndrăgostit de Liliana.
Nu mi-a răspuns. Când m-am întors spre ea, avea ochii
plini de lacrimi. Noaptea, am ascultat cu Valentin un post
german de radio. Încă se vorbea de atentatul împotriva lui
Hitler. A urmat o listă cu executaţi. Printre numele de
generali şi alţi ofiţeri, speaker-ul a pronunţat cu acelaşi ton
profesional şi convins un nume la care mă aşteptam cel
mai puţin să-l aud pomenit: Johann-Aloisius-Maria von
Kopplitz. ENTHAUPT43.
43
Decapitat.
296
14
15 august
De zile întregi n-am mai scris un rând în caietul ăsta.

Aproape nici nu ştiu ce să mai scriu în el… îl începusem ca
să-i umplu foile şi mie orele libere. În timpul din urmă, mai
ales după plecarea Lilianei de la noi, reflectasem la fel şi fel
de lucruri. Bine-nţeles că viaţa mea nu suferise modificări
importante prin refuzul primit la întrebarea pusă într-un
amurg pe Valea Laucăi. În fiecare zi, Liliana mi-a telefonat
de la Câmpulung, a vorbit cu Elvira, a vorbit şi cu Costelo
sau Valentin. Într-o singură seară, pe 12 august, am primit
un telefon mai târziu ca de obicei. Ai casei se culcaseră, eu
fumam pe verandă. Până la ieşitul pe verandă, ascultasem
radioul, ceea ce nu prea făceam înainte. Ştirile se
precipitau. Turcia rupsese relaţiile diplomatice şi
economice cu Reichul. (Deci mesajul găsit în camera de
hotel a Karinei nu fusese trucat.) În Polonia, generalul Bór-
Komorowski începuse deznădăjduita, romantica şi inutila
insurecţie varşoviană a „Armatei Ţării”, împotriva
ocupantului… după ştirile primite de acolo, cu zero şanse
de reuşită. Bătăliile din Italia, din Pacific continuau în
favoarea americanilor, Grecia se clătina, Balcanii se
clătinau, oriunde se aflau trupe germane totul se clătina.
Charles de Gaulle nu mai transmitea mesaje şi apeluri la
rezistenţă: chemase la arme Franţa luptătoare, generalul
Leclerc se-ndrepta încet spre Paris, aliaţii pregăteau a doua
debarcare în sudul provensal al ţării. Frontul Iaşi-Chişinău
se-ngusta sub presiunea lui Malinovski. În spatele meu,
297
evenimentele la care luasem parte ca pion pe un eşichier
complicat şi încâlcit se estompaseră, îşi pierduseră
conturul ferm, Karin dispăruse: îi lichidase pe toţi, abătând
mereu atenţia nu asupra ei, ci asupra celorlalţi – ultimului
cu care-şi împărţea culcuşul apăsându-i şi gâtul pe butuc.
M-am gândit în seara aceasta de pe verandă, ascultând
zgomotele nelămurite ale pădurii şi privind stelele, să
demisionez din armată… un gând la fel de nelămurit ca şi
tot ce mă-nconjura; e greu să explic acum de ce şi pentru
ce şi încă mai greu să presupun şi cine ar fi înţeles gestul şi
cum trebuia înţeles. Demisia mea ar fi avut o semnificaţie
numai pentru mine, în rest nu mă interesa ce puteau
spune unul sau altul, superiorii mei. Sufletul meu era
curat şi limpede ca cristalul – asta conta. Iar patriotismul
meu nu era un patriotism de duzină, ca al altora:
generaţiile de preoţi, de intelectuali, de ţărani şi toţi cei
care-mi daseră o picătură din sângele lor puteau să se
gândească liniştiţi la mine, din mormintele lor. N-aveau de
ce să roşească, nici să se ruşineze. Încercasem să veghez ca
somnul lor să nu fie chinuit şi umilit, dacă nu reuşisem…
A sunat telefonul şi mi-a curmat circuitul în care mă
angajasem. Era Liliana.
— …Iahtă-mă că te chem aşa de tâhziu, sun din ohaş.
(Vag, se auzea în receptor vuiet de tobă, de muzică.) Ce
faci?
— Fumez.
— Satu ahde şi baba se piaptănă. Când vhei să ne
căsătohim, Toni?
— Ai băut ceva?
— Dacă-mi spui când, am să şi beau… N-am mai prins-
o, păcăniturile de pe linie au fost înfiorătoare o perioadă de
timp, pe urmă i-am auzit din nou vocea:…mahile spehanţe,
ai citit? Alo… da, vohbim domnişoahă, m-am gândit bine,
îmi pun şi eu o mahe spehanţă în viaţă, vii mâine… nu
mâine, vii poimâine în Câmpulung să stăm de vohbă? Te
aştept. Săhut-o pe Eli din pahtea mea. Noapte bu…
298
Nu am mai putut obţine reluarea legăturii. Eram fericit:
Nu ştiu, acceptarea Lilianei venea prea târziu, deşi doream
să vină.
A doua zi, Papuşec a fost arestat. L-au arestat în uzină.
Costelo ne-a adus vestea, fusese la Braşov când s-a
petrecut faptul.
— Trebuie făcut ceva, a spus cu o voce tremurătoare. Vă
daţi seama… trebuie făcut ceva!
— Doar pe el l-au arestat?
— Un grup, un grup amestecat, din Braşov, din Azuga…
de pe întreg firul munţilor.
— Unde i-au dus?
— Cine ştie? Toni, s-a uitat la mine, trebuie să-l ajutăm,
să-i ajutăm. Martha e disperată.
— Am să vorbesc cu Liliana. E avocată. Să vedem ce se
poate face.
— Vorbeşte, Toni, m-a rugat şi Elvira. Era sincer
afectată. Vorbeşti acum?
— Mâine, mă duc la Câmpulung.
— Să nu fie prea târziu, a bolborosit Costelo. De ce nu
vorbeşti acum?
— Nu prin telefon se pot vorbi lucrurile astea. Potoleşte-
te, o să căutăm să aranjăm într-un fel. Să vrea numai
Liliana să se ocupe.
— Vin cu tine s-o rog eu.
A doua zi am plecat cu Costelo la Câmpulung. Plecasem
devreme de tot, când am ajuns, soarele abia răsărise
deasupra oraşului. Casa încă nu se trezise. Nu aveam de
ales: am sunat la uşa de la intrare. După destul timp, mi-a
deschis profesorul, în pijama şi târşâindu-şi papucii. Întâi
nu m-a recunoscut.
— Pe cine căutaţi, şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nasul
subţire şi palid. Ah, a tresărit, domnul căpitan… intraţi,
intraţi vă rog.
299
— …Dacă e la fel de prost ca ieri, să nu mai aducă lapte
deloc, luăm din piaţă de o mie de ori mai bun, s-a auzit în
spatele lui vocea somnoroasă a tantiei Paula.
— E domnul căpitan, s-a întors el stânjenit. A venit cu
maşina..
— Şi de ce-l ţii la uşă? a vibrat vocea, devenită brusc
sonoră. Intraţi, domnule căpitan, acuşi trezesc fetele… ce-
or să se bucure!
— V-am deranjat, pot aştepta pe banca din grădină. Şi
ora este cam nepotrivită…
O fereastră s-a deschis la balconaşul de lemn de la etaj,
a apărut capul cârlionţat al Miliei, a privit în jos, s-a retras
imediat.
— Lili… a venit Toni!
Totuşi, cu împotrivirile de rigoare ale celorlalţi, am
aşteptat-o pe bancă. În faţa băncii era şi o măsuţă pe care
fusese uitată o revistă ilustrată. N-am apucat să-i răsfoiesc
o pagină, şi Liliana s-a ivit lângă măsuţă: în picioarele goale
şi cămaşă de noapte peste care aruncase în grabă un şal
galben.
— Ai adus şi pheotul, căpitane? Unde-s inelele? Râdea,
întinzându-nii mâna.
— Papuşec-tatăl a fost arestat, m-am ridicat de pe
bancă.
— Când a fost ahestat?
— Ieri, în fabrică.
Am fost impresionat de cum şi-a cules primele
informaţii: cu siguranţă, lapidar, concentrat. Ca o
profesionistă ce era, fără mirări sau înduioşare. L-a chemat
pe Costelo din maşină, să-i relateze cu exactitate cum s-a
petrecut. Doar aici a devenit mai nervoasă: „…De ce l-ai
lăsat la poahtă ca pe un pui de bogdaphoste, căpitane.” N-
am intrat în casă, am rămas la bancă. Tanti Paula,
îmbrăcată ca de biserică şi cu pantofi în picioare, ne-a
adus cafea şi cornuleţe proaspete, Mili s-a dat şi ea jos din
300
cameră, târând un pled după ea, dar Liliana a gonit-o. S-a
dus fredonând să se trântească în fundul grădinii.
— Deci, mehgem la Bhaşov, a conchis simplu Liliana. Să
ne intehesăm cine l-a ahestat şi unde se află. Nu e o theabă
simplă, să ştiţi. Siguhanţa nu-i ahe la stomac pe avocaţi…
mai ales înth-un caz ca ăsta. Să nu ne facem iluzii, dah să
nu pohnim nici cu phemiza deziluziei. În cinci minute simt
îmbhăcată.
— Luaţi-mă şi pe mine, domnule căpitan, a strigat de pe
pled Mili. N-auzise ce vorbeam, doar că Liliana pleacă cu
noi.
— Nu ne ducem la plimbahe, a repezit-o Liliana. Vhei să
te plimbi, hoagă-l pe Gughi să te plimbe.
— De ce să-l rog pe Gughi, când îl pot ruga pe domnul
căpitan? Mă iei, căpitane? Te rog.
— Hoagă-te mai bine lui Dumnezeu să nu-mi ies din
pepeni. Dacă ţii s-o iei, ia-o, mi-a spus încet. Dah cu ea în
camehă, acolo, nu dohm, dacă întâhziem cumva la Bhaşov.
Şi cât aş fi vhut să stăm astăzi doah noi doi…
— Am glumit, a chicotit Mili. Am glumit, domnule
căpitan… ce să fac la Braşov?
Liliana a avut însă ce face, ne-am revăzut abia spre
prânz. Alcătuise un plan de bătaie judicios. Se ducea la
IAR, la procurori, la Papuşec-mama, la Siguranţă – deşi se
îndoia că va avea acces.
— Costelo mă poate însoţi la doamna Papuşec, chiar
dacă locuinţa este supravegheată, el vine la fată, se ştie că
vine des în casă. Eu sunt avocată, n-am de ce să mă feresc.
Tu, Toni, nu te ţii de noi, ne dăm un punct fix de întâlnire
undeva… un punct insignifiant, să zicem în cafenea la
„Coroana”. Doar până la IAR mă duci cu maşina. Costelo
să se ducă la Martha, au nevoie de el.
Cei de la IAR i-au dat prea puţine informaţii: doi tipi îl
acostaseră pe Papuşec în momentul când intra pe poarta
fabricii. Îl luaseră cu o maşină. De la alte secţii mai
fuseseră ridicaţi în felul ăsta încă cinci inşi. Dar uzina îşi
301
avea antenele ei, şi la ciment, fuseseră arestaţi oameni,
câţiva navetişti de la Dârste nu apăruseră, nevestele
telefonaseră după ei. Din Azuga, Buşteni, Sinaia,
Comarnic, aceleaşi veşti. (Cu Valentin nu discutasem, nu
venise acasă, rămânea noaptea la Sinaia. Vorbise cu Elvira
la telefon, bine-nţeles că nu vorbise de asta.) Liliana a
plecat grăbită, Costelo mi-a strâns puternic mâna.
— Ce fată bună, bătrâne. Eram sigur că nu ne lasă, am
văzut-o pe munte, mă pricep la oameni.
A pornit în goană spre Martha şi maică-sa. Am intrat în
cafeneaua „Coroanei” şi am cerut un şvarţ. Au trecut două
ore bune, şi nu era decât 12. M-am dus în sala alăturată,
să joc singur biliard, să mi se scurgă mai pe nesimţite
timpul. Încercam bricole de vreo zece minute, când am
simţit pe cineva în spatele meu. M-am întors: Gigi mă
privea surâzătoare, cu mâinile vârâte în buzunarele
aplicate ale unei fuste pepite, despicată-n părţi.
— Bună ziua. Jocul ăsta nu se joacă-n doi?
Uitasem de ea, că „lucrează” aici. Mai bine l-ar fi întâlnit
pe căpitanul D., m-am gândit rapid. Am lăsat tacul lângă
manelă şi m-am rezemat de biliard.
— Bună ziua. Sigur, în doi se joacă… ştii să joci?
— Ce nu face omu’ pentru o bucată mai albă de pâine, a
râs. A luat un tac din rasterul alăturat, şi a început să-i
frece vârful cu cretă albastră. Biliardul îţi destinde nervii.
Aşa se spune. Singur-singurel?
„Luate-ar naiba, păpuşică, cine mi te-a scos în cale?” Îmi
întindea creta din vârful degetelor cu unghii lungi.
— Cine începe?
— Punctul.
Eu, deci: am ratat. Mi-a făcut o suită de şapte
caramboluri.
— Ei, ştii să joci.
— Ştiam. De când dansez, am mai pierdut obiceiul… În
seara aia m-aţi cam lăsat mască.
302
Am făcut şi eu patru puncte. Nu mă puteam întinde
peste masa de biliard, din pricina piciorului, a observat. A
început să joace „moale”, cum se spune în limbajul jocului.
Adică să-mi lase bile, să nu mă căznească la exhibiţii.
— N-ai vrea mai bine să bem o bere? M-am plictisit de
joc.
— Abandon? m-a privit printre gene. Se poate. Ne-am
aşezat la una din mesele sălii de biliard.
Citroën-ul era tras la trotoar, în faţa restaurantului,
dacă Lilianei nu-i dă în gând să mă caute la biliarde, ştie
că sunt în „Coroana”, o să mă aştepte. Un chelner tinerel
ne-a adus două halbe cu bere Czell. Punându-le pe
marmura mesei, i-a făcut fetei cu ochiul.
— Sănătate, căpitane, a ciocnit halba de halba mea. N-
am uitat că şi tu eşti căpitan, nu-s uitucă deloc… ce-ţi face
prietenul? Auzi, a pufnit, ne şi scornisem planul, eu şi
Lola, să mai comandăm nişte mici şi vin la cameră – şi
unde-i mama să ne vadă… biata mama, a pus puţină sare
în bere, a clătinat halba. Când o-ntreabă cineva prin
Ploieşti că: ce-ţi face fata, vorbeşte de mine ca şi cum aş fi
cel puţin doamna Capsali!
— Că veni vorba de doamne… doamna Karin s-a întors?
— Nu. Nici nu se mai întoarce, acum cântă aici în cor,
două surori.
— Nici… prietenul ei, căpitanul, nu s-a mai întors?
— Ştii ce, căpitane? Hai să nu ne mai jucăm de-a v-aţi
ascunselea, că mă doare capu’ de ale mele, nu ţin să mă
doară şi de ale altora. Ai să-mi transmiţi ceva special? Ce
rost are s-o bălmăgim… dacă n-ai, ne bem berea, îmi faci şi
o vizită sus dacă vrei, cu toate că sincer vorbind, chestiile
astea nu-mi plac decât noaptea, când pe urmă poţi să
dormi, nu să te duci la repetiţie, să mănânci, să deschizi
uşa la orice ciocănit.
— Eşti dintr-o bucată?
— Par din mai multe? m-a privit mirată. Adică cum,
dintr-o bucată.
303
— O fată ca tine, deşi ar putea să pară că-i îmbucătăţită,
cel mai adesea este dintr-o bucată. Eşti? (Dintr-o dată nu-
mi venea s-o dau naibii.)
— Sunt, şi-a umflat pieptul atât de des privit cu peste
două săptămâni în urmă de căpitanul D.
— În noaptea aia ai mai spus că eşti patrioată. Mai
patrioată decât eu şi camaradul meu la un loc.
— Am zis, da. Ştiu şi când… în discuţia despre ofiţerii
nemţi. Şi v-am spus că nici ştoalfă de trotoar nu sunt.
— Nu eşti, Gigi. Eşti o fetiţă simpatică şi curajoasă, un
fluturaş aruncat ici şi colo de valurile vieţii ăsteia ce n-
alege. Toţi mi-au vorbit frumos de tine.
— Lasă siropu’. Roşise. Zi mai departe.
— Cum te ai cu Siguranţa?
A băut din halbă, a pus-o cu băgare de seamă pe masă.
— Siguranţa de la maşina de călcat?
— Dacă ţii cu tot dinadinsul. Spune, cum te ai?
— Ne stimăm reciproc, şi-a dezvelit dinţii mici şi regulaţi.
Bonsoar, Gigi. Salut, şefule.
— Îmi faci un serviciu?
— Pe cine ai înăuntru?
— Am spus că eşti o fată minunată. Îl cheamă Papuşec,
Ion Papuşec. A fost arestat ieri, lucrează ca maistru la IAR.
— Ce vrei să ştii?
— Unde este şi de ce a fost arestat.
— Dac-a fost arestat ieri, îţi spun eu de ce a fost arestat:
pentru sabotaj, organizaţie subversivă şi ilegală. Pentru
defecţiuni la avioanele trimise pe front. Pentru ce se
arestează comuniştii. Unde este… asta să-ncercăm să
aflăm.
S-a ridicat de la masă, a rămas proptită-n palme de ea.
— Ţi-e prieten? m-a privit pătrunzător.
— Fata lui e prietena nepotului meu.
A continuat să mă privească câteva secunde, în acelaşi
fel.
— Câţi ani au?
304
— Optsprezece.
— Mă forţezi să fiu patrioată.
A plecat spre restaurant. Am mai cerut o halbă de bere.
În acel moment, în sala de biliarde a apărut Liliana. M-a
zărit şi s-a îndreptat iute spre mine.
— N-am heuşit nimic, s-a aşezat greu pe scaunul pe care
stase Gigi. Am imphesia că nu mai este aici… am dat de un
comisah, o bhută. „Ocupaţi-vă de divohţuhi, nu de
chiminali”, mi-a spus. „Şi de unde ştiţi că noi l-am ahestat
şi că este aici? Cine v-a infohmat?” Am să mai încehc la
phocuhatuhă, am un coleg, dah eha la o descindehe,
hevine la două… pot să sohb o guhă de behe, Toni? Mi-e
sete.
A întins mâna spre halbă, uitându-se la Gigi care se
apropia de masă. Fata s-a oprit lângă noi… cum se oprise
şi Odette, sau Marianka, sau Olena, lângă masa la care
stam cu Elvira. Tot la „Coroana”. I-am tras un scaun de la
o masă alăturată. Gigi s-a aşezat fără fasoane.
— Domnişoara Gigi, am prezentat-o.
Gigi mi-a făcut pe furiş un semn întrebător din ochi: pot
să vorbesc faţă de ea?
— Spune, Gigi. Te ascultăm.
Liliana privea corsajul fetei. Gigi şi-a pus picior peste
picior, pentru ca persoana care-i ocupase scaunul să
remarce, în plus de decolteu, şi ce gambe şi pulpe de
dansatoare are – şi chiar avea, bine-nţeles – a servit cu
dezinvoltură o ţigară Camel (ferindu-se să-i tragă fumul în
piept).
— Grupul a fost dus la Ploieşti, un lot baban, căpitane.
Probabil că acolo o să se ţină procesul, îl au pe generalul
Turbatu – ce nume şi pe ăsta – la curtea marţială: înţelegi.
Mai curând trece cămila prin urechile-acului, decât să-i
scape ăstuia un acuzat nepedepsit. Cunosc, sunt
ploieşteancă. Procesul o să-nceapă în septembrie. Să le
rotunjească dosarele, mi-a făcut cu ochiul. S-a uitat în gol
şi a zâmbit. „De când te ocupi de roşii, Gigiloanţă”, mi-a
305
spus persoana căreia i-am telefonat. Ce cadou ţi-au
promis? O casă de mode la schimbarea calimerii?”… o fi zis
că e spiritual, doamne-iartă-mă.
A strivit ţigara pe farfurioara pe care fusese adusă ultima
halbă de bere şi s-a ridicat în picioare.
— …Ei, mă duc. Mă bucur că ţi-am putut fi folositoare.
M-am ridicat şi eu.
— Mulţumesc, Gigi… cum să te răsplătesc?
Întors cu spatele spre Liliana, am schiţat gestul să duc
mâna la buzunarul de la piept al vestonului. S-a încordat
ca o tigroaică.
— Nu ne cunoaştem încă destul de bine ca să-ţi pot
zvârli halba de pe masă în cap. Te-am servit…
camaradereşte, m-a privit drept în ochi.
— Ca în noaptea când ne-am cunoscut? i-am susţinut
privirea.
— În noaptea aia. Aţi făcut cum v-a tăiat capul.
— …Mă duci la phocuhatuhă, s-a ridicat de la masă şi
Liliana. Am să thec să-l iau pe Costelo şi mehgem
împheună.
Abia când am ieşit din local, mi-am dat seama că Gigi
era încă cu noi. Liliana nu mă întrebase nimic, o vedeam
însă puţin nervoasă.
— Eşti cu maşina? s-a animat Gigi. Unde te duci?
— O las pe doamna dincolo de biserică şi o aştept să-şi
termine treaba cu procuratura, ai auzit,
— Atunci, tranzacţionez cu doamna, s-a întors iute spre
Liliana. Doamnă avocat, îi daţi voie domnului căpitan să se
repeadă până la Codlea… nu face douăzeci de minute.
Tocmai bine până terminaţi dumneavoastră, la procuratură
se cam aşteaptă. Şi avocaţii aşteaptă, credeţi-mă. Deşi dacă
vă duceţi să vă interesaţi de ce am spus eu adineaori la
masă, nu cred că o să aflaţi altceva decât am aflat eu.
Luată pe nepregătite, Liliana a înălţat surprinsă din
umeri. Gigi a interpretat înălţatul din umeri ca pe o
acceptare: s-a luminat toată la faţă.
306
— Vă mulţumesc… vin imediat înapoi!
I-am deschis portiera din faţă Lilianei. S-a suit, m-am
suit şi eu.
— Cine-i fata asta?
— Dansează în restaurant dansuri apaşe.
— Ai helaţii.
— În cinci minute am ştiut, graţie ei, că Papuşec a fost
dus la Ploieşti.
— Înthebuinţează un limbaj foahte colohat. Dah nu mi-ai
spus cine e… cine sunt, văd un ghup compact.
Gigi revenea alergând pe trotoar, urmată de alte două
fete: în rochii de plajă, balansând saci coloraţi. Una din ele,
brunetă şi ochioasă, o mai văzusem: Lola.
— Gata, a deschis Gigi portiera din spate. Suiţi, fetelor…
eu la mijloc. S-au înghesuit pe perinele din fund. Liliana a
zâmbit, a văzut că mă uit dezolat la ea, a zâmbit şi mai din
plin.
— O exeuhsie încântătoahe.
— Dânsa e Lola, o cunoşti… ea e Patricia, o cheamă
Vasilica, da’ Patricia sună mai corect; „dansează o
seghedilă andaluză domnişoara Vasilica”… nu ţine. Patricia
e altceva, are şi aliură. Colegele mele, doamnă, s-a plecat
spre Liliana. Până vă ocupaţi dumneavoastră cu
procuratura, domnul căpitan ne duce la ştrandul din
Codlea… tot mai prindem puţin soare. Azi n-avem repetiţie.
Nici nu vă daţi seama când se-ntoarce.
Am lăsat-o pe Liliana în colţul străzii lui Papuşec. Ne-am
înţeles s-o aştept în faţa Tribunalului, peste o oră şi
jumătate. Gigi a escaladat bancheta din faţă şi a trecut în
locul ei. Celelalte două fete au apucat-o de picioare, ea s-a
zbătut, iar Liliana se uita la scenă cu buzele strânse.
— Să n-aveţi grijă, i-a strigat Gigi ţinută de mâinile
„colegelor” ei care încercau să-i scoată sandalele… domnul
căpitan e pe mâini bune… nu fiţi tâmpite, că mă supăr, s-a
debarasat de strânsoare şi aproape mi-a căzut în braţe.
Le-am dus până la Codlea cu suta pe oră.
307
— Conduceţi bine, mi-a spus Lola cunoscătoare. Îmi
place că luaţi strâns virajele. De ce nu umblaţi în
uniformă?
— L-ar împiedica centironul la viraje, a răspuns în locul
meu Gigi. Patricia fuma demnă, cufundată într-o langoare
plictisită. Era cea mai frumuşică dintre toate, domnişoara
asta, Vasilica… sub reflectorul mic roşu, în voal străveziu,
dansând cu picioarele ei, până nu de mult zgâriate de
mărăcinii Văii Plângerii de la Bellu, sau de cioburile
fundului barierei Vergului, o palpilantă seghedilă andaluză:
o fi ştiind şi unde vine asta? Gigi mi-a surprins privirile
aţintite pe oglinda-retrovizor.
— Trage-ţi rochia mai jos, s-a strâmbat. (Nu s-a întors să
vadă dacă rochia Patriciei era şi ridicată, probabil însă că
ştia ea ce ştia.) Nu seduceţi şoferul.
— Poate fi? s-a auzit o voce de alto din fund. Domnul
căpitan are ochi de gheaţă. Ochi de Fram, ursul polar.
— L-ai citit? a întrebat-o Lola. Ai cultură, dragă.
— Precis, fiindcă-mi place culturismul, a tras moale un
fum Patricia. Îţi place culturismul, domnule căpitan?
— Nu-i place decât turismul, d-aia ne şi duce cu maşina,
a spus Gigi şi mi-a dat cu cotul.
Cu prostii de-astea am ajuns şi la Codlea. Gigi a rămas
în urma fetelor.
— Suntem chit, căpitane. Mersi frumos. Sper că doamna
care era cu tine nu s-a şifonat. Dacă ai vreodată timp, mai
treci să stăm de vorbă. A înălţat ochii, devenind serioasă.
Să nu-mi porţi ranchiună: Odette a fost în filajul meu la
Braşov. Şi la Bucureşti a fost… într-o dimineaţă, pe o
străduţă lângă Foişor. Mi-a pus mâna pe braţ. Ne-am izbit
unul de altul, căpitane – şi păsărică dintre noi a închis pe
vecie ochii ei ca migdala. Ce să faci… te mai întreb ceva:
eşti patriot dacă te interesezi de comunişti? N-am prea
înţeles.
— Eşti patriot dacă te interesezi acum de tot ce este
împotriva nemţilor.
308
— Aha. A zâmbit uşor. Şi comuniştii crezi că-s numai
împotriva nemţilor? Ar fi simplu… în sfârşit. La revedere.
A fugit după Lola şi Patricia, care o aşteptau pe partea
cealaltă a şoselei. M-am întors la Braşov. Gigi avusese
dreptate: Liliana nu aflase de la colegul ei, decât ce aflase şi
Gigi de la celălalt coleg; fiindcă precis că umbla şi pe
tabloul acela. Costelo coborâse în oraş cu Martha. Fata era
liniştită, stăpână pe sine. Tăcută ca de obicei.
— Bine că ştim şi atât, a mângâiat-o pe obraz Liliana. E
mahe luchu. Acum, thebuie să ne intehesăm când se
complectează dosahul… cei de aici oh să mă sehvească cu
data încheiehii anchetei, fohmale sau nefohmale. Să
aşteptăm.
— Da, a spus Martha, i-au scânteiat ochii. S-a repezit şi
a strâns-o în braţe. N-o să uităm ce faci pentru noi, Lili.
— Ba să uitaţi, că nu fac nimic. Telefonează-mi la
Câmpulung, vezi însă ce vohbeşti. Toni o să ţină meheu
legătuha. Îmi place că nu vă piehdeţi cu fihea.
Liliana s-a întors cu mine şi Costelo la Poiana, nu la
Câmpulung: n-o întrebasem dacă vrea să revenim la
Câmpulung. În momentul în care am trecut pe podul curb
de deasupra şoselei spre Timiş, şi-a pus palma pe mâna
mea strângând schimbătorul ele viteze. Atingerea a fost ca
o confirmare a continuării drumului.
— …Ai dus fetele la şthand? (Am ghicit privirea lui
Costelo aţintindu-mi ceafa.)
— Da.
— Şi cum se întohc de acolo?
— Cu autobuzul sau cu o ocazie. Cum te-ntorceai şi tu
de la Dărăsti.
— Te hog să nu fii impehtinent, avem şi copii în maşină.
— …Ce fete, bătrâne? s-a interesat Costelo.
— Fetele lui popa Stan.
— Care popa Stan?
— Alea care fac apel la tribunal, că nu s-au ă-ă de-un
an.
309
— Nu păheau chiah în halul ăsta. Unchiul tău, s-a întors
Liliana spre Costelo, fhecventează în ohele libehe, bahuhile
phovinciale de noapte. Ahe phietene phinthe piciohuşele de
acolo. Le duce cu maşina la şthand, le invită la bene…
Elvira s-a bucurat grozav când a văzut-o pe Liliana. Şi
lui Valentin i-a părut bine. Am vorbit mult despre cazul
Papuşec.
— …Ce nevoie are omul ăst de astfel de poveşti, a spus
Valentin. Suflă un vânt de nebunie, nu era momentul. Şi
voi nu întreprindeţi nimic? mi s-a adresat.
— Care noi?
— Armata… ofiţerii. Nu puteţi acţiona în vreun fel?
— Acţionează Papuşec.
— Nu’ aşa… printr-o răsturnare totală. Armele sunt la
voi, nu la Papuşec. N-aţi putea prelua… puterea, a ezitat.
Ruşii sunt cu un picior pe malul Nistrului. Ce faceţi?
— Cei aliaţi în concediu fac ce fac toţi cei aflaţi în
concediu. Valizii îşi văd de validitatea lor. Cât despre
preluarea puterii – nu militarii o au? Parcă aşa ştiu.
— Mă gândesc la alţi militari, Toni.
— Nu te mai gândi: zidul are ochi şi urechi.
Toţi de la masă se uitau la mine. Costelo şi-a muşcat
buzele.
— Toni, a şoptit Elvira. Ce-i asta… ne jigneşti.
— Vă iubesc, Eli. E o diferenţă. Pentru asta spun ce
spun. Vă iubesc prea mult ca să nu-mi pese dacă păţiţi
ceva, ceva infinit mai grav decât ce înfruntă la ora actuală
tatăl Marthei Papuşec.
Atmosfera se întristase. Liliana s-a mişcat pe scaun.
— Am auzit o theabă amuzantă azi, mi-a spus-o colegul
meu de la phocuhatuhă. Înth-un compahtiment de then
ehau pathu inşi… nu se cunoşteau, călătohi. Mehge thenul
taca-taca, şi unul din ei face: „ah”. Mai mehge ce mehge
thenul taca-taca, face şi altul: „oh”. Iah taca-taca, şi al
theilea oftează şi el din hăhunehi: „u-u-uf”. Al pathulea
călătoh zice: „Aşa ne thebuie”… nu-i bună?
310
— Vreţi vin? a întrebat Valentin. Apropo, casa de lângă
noi a început să fie supravegheată mai cu asiduitate. De
două ori a trecut azi pe aici plutonierul din Buşteni, pe
bicicletă.
— El e acasă? a zis Costelo.
— Nu l-am văzut.
Valentin s-a dus după vin. Costelo aţintea posomorât
faţa de masă. Liliana sta lângă el. I-a trecut mâna prin păr.
— N-ai hâs de gluma mea. Să ştii că mă supăh. N-ai
auzit ce a spus colonelul ăla de la şcoala militahă… nu, nu
ehai cu noi, Eli eha. A spus: Fhuntea sus! Îţi spun şi eu:
fhuntea sus, pahtida nu s-a jucat până la capăt. Dah să
ştii de la mine, când vâhi mâna în cuibul cu vipehe, îţi
asumi şi hiscul muşcatului. Altfel nu vâhi mâna.
— Şi nu e curaj să vâri mâna, ştiind că muşcă? a privit-o
pieziş.
— Ba da. Folosind la ce?
— O să se vadă la ce, s-a ridicat de la masă şi a vrut să
plece. L-am reţinut.
— La toţi ne pare rău de ce s-a petrecut, nu fi copil. Mai
mult de atât, acum, n-ai ce să faci. Stai jos şi sărută-i
mâna mătuşii tale, că i-ai vorbit urât.
Liliana a rămas dreaptă pe scaun. Privirile ei mă
implorau să tac. Elvira a întors capul la ea.
— Ce mătuşă, a sesizat Costelo mişcarea celor două
femei. Totuşi s-a uitat la Liliana. Valentin reapăruse cu o
sticlă cu vin sub braţ. A rămas şi el în pragul uşii,
ambianţa îi spunea ceva.
— Toni, a şoptit pentru a doua oară în seara asta soră-
mea şi s-a ridicat de pe scaun.
— Ce mătuşă, bătrâne, a explodat Costelo… Lili e o
prinţesă! Prinţesa-prinţeselor!
I-a sărutat mâna, la fel de exploziv. Elvira a sărutat-o pe
obraji.
— Ce se petrece aici, a înaintat pe verandă Valentin. Am
şi eu de sărutat ceva?
311
— O viitoare cumnată, după câte înţeleg eu, maestre, l-a
împins Costelo spre locul Lilianei… de-aţi şti – cât îmi
doream să am şi eu o mătuşă, cum au toţi – mă plictisisem
numai de un unchi. Intrăm în rândul lumii, fraţilor, intrăm
în rândul lumii… acuşi să te ţii ascensiuni!
…Târziu, în camera-salonaş (rămăsese fără nicio
transformare de la plecarea la Câmpulung), Liliana s-a
ridicat într-un cot lângă mine.
— Ne-am phipit?
— Nu.
— …Cum o să fie, Toni, a murmurat.
— Depinde de noi. Ştii ce aş vrea eu în clipa asta?
— Ştiu, fiindcă şi eu vheau: o cafea… nu, m-a reţinut să
mă scol, ca viitoahe nevastă, mătuşă şi dublă cumnată, am
s-o fac eu.
Reşoul nu mai era în cameră. A îmbrăcat iute capodul
împrumutat de Elvira şi s-a dus la bucătărie. În uşă s-a
întors.
— Dhagă, a spus cu ochii mari, un fel de spaimă
neliniştită oglindindu-i-se în ei, dhagă… a mai şoptit unul
sau două cuvinte ininteligibile şi a ieşit.
Am rămas singur în pâlpâiala candelei, ascultând… ce?
Mi-am auzit, gândul: Toţi trecem prin acest fum al
amăgirilor care se cheamă viaţă… cine-mi spusese asta,
citisem undeva. Un verset de psalm. Poate n-ai dreptate,
psalmistule. De ce neapărat al amăgirilor, viaţa e destul de
concretă, o ştiu şi eu, chiar aşa cum sunt.
312
Aici se termină manuscrisul căpitanului. N-aş putea

preciza cum mi-a parvenit, cine mi-l dăduse: l-am găsit
între nişte cărţi, o serie de pachete pe care le-am triat mult
mai târziu decât le primisem. (Când spun „mult mai
târziu”, nu e vorba de zile sau săptămâni, ci de ani.
Pachetele se amestecaseră în locul unde le ţineam, îmi
fuseseră date de oameni diferiţi, nu puteam reconstitui ce
cărţi îmi dăduse unul, şi ce cărţi altul. Iar oamenii ce-mi
daseră cărţile nu-i mai aveam la îndemână.) Era un caiet
cu învelitoare de piele, semănând cu o carte, prin asta
neatrăgându-mi atenţia în mod deosebit; mi-a atras-o, în
momentul aranjatului cărţilor… un manuscris, ce mai era
şi asta? Nu era semnat, scrisul mi-era necunoscut. L-am
frunzărit – şi mi-am pierdut o noapte citindu-l. Mai bine zis
nu mi-am pierdut noaptea, fiindcă după ce l-am terminat,
am rămas cu o ciudată senzaţie, singur în birouaşul prin a
cărui fereastră începeau să se filtreze zorile. Evenimentele
şi unele fapte povestite de căpitan mi s-au reactualizat
brusc în memorie şi, deşi n-aş putea spune că manuscrisul
îmbrăţişa o vastă frescă a epocii acelea, cred că autorul nici
nu încercase aşa ceva, de altfel o şi spune pe undeva în
paginile lui, totuşi acea epocă mi-a invadat, ca un lichid
fierbinte şi subteran, amintirile… ei da, a fost cândva şi o
astfel de epocă. Manuscrisul era neterminat, ce se
întâmplase până la sfârşit cu căpitanul? Am făcut
investigaţii, m-am agitat, ar fi inutil să arăt iarăşi de ce şi
cum m-am agitat, precizez doar că investigaţiile şi
cercetările mele s-au oprit la persoane civile, la arhivele
militare neavând acces, în speciali la anumite arhive. Din
toate personajele căpitanului nu am reuşit să vorbesc decât
cu Costelo, restul fiind morţi, plecaţi din ţară sau
313
pierzându-li-se urma în trecerea anilor. Am dat destul de
greu de Costelo, bănuiesc că nu mai este cazul să arăt cât
a fost de surprins ascultând la telefon ce-i spuneam despre
manuscris.
— …Un manuscris al unchiului meu? Da, şi ce să vă
relatez eu în privinţa asta?
I-am spus că mi-ar fi anevoios să-i explic despre ce este
la urma-urmelor vorba. Ne-am putea întâlni cumva, la
mine, la el, dacă nu-l deranjează o asemenea întâlnire.
— Bine-nţeles, bine-nţeles, a răspuns cu oarecare
şovăială în voce, nu-i o problemă întâlnitul… nu prea am
timp, sunt mai toată vremea plecat în provincie… staţi:
sâmbăta viitoare vă convine? Îmi daţi un telefon vineri şi
stabilim ora întâlnirii. Prefer să veniţi la mine.
Vineri i-am telefonat şi sâmbătă m-am dus la el.
Văzusem din cartea de telefon că nu stă în fostul
apartament al căpitanului de lângă Foişor, de altfel strada
aceea fusese demolată şi se construiseră locuinţe noi, cred
prin 1950. Locuia pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o casă
veche, parter şi etaj. Avea la parter două camere, cu baie şi
bucătărie. Mi-a deschis el… în orice caz, Costelo trebuia să
fie bărbatul acesta înalt, de parură solidă, cu părul
cenuşiu, păstrându-şi încă ochii mângâioşi şi catifelaţi „de
fiinţă oropsită”, cum spunea căpitanul în manuscris. Un
coker negru m-a lătrat cu înverşunare în vestibulul cam
întunecos şi s-a retras mârâind sub un fotoliu, de unde a
continuat să mârâie când şi când înfundat cât am stat
acolo, pe urmă a tăcut şi l-am auzit sforăind ca un om. Nu
am văzut vreo femeie în apartament. Discuţia între mine şi
Costelo s-a angajat într-un târziu, părea în defensivă şi nici
să înţeleagă ce voiam de la el.
— Vă rog să-l citiţi şi, dacă se poate, să mi-l continuaţi.
Verbal. Cu permisiunea dumneavoastră, ca profesionist, aş
vrea să întrebuinţez manuscrisul.
A răsfoit filele. Le-a răsfoit îndelung, mi-am dat seama că
nu citea. Ochii lui nu urmăreau rândurile cu litere
314
mărunte: îşi urmărea propriile gânduri, gândurile ce
desigur îl purtau cu treizeci de ani înapoi. A pus caietul pe
biroul de lângă fotoliile noastre, lângă o foarte frumoasă,
enigmatică şi mică statuetă de bronz a lui Buddha.
— …El scria la noi ceva, atunci, a ridicat ochii la mine.
Vorbise încet. Dar cum a ajuns scrisul lui la
dumneavoastră? Beţi un coniac, un pahar cu vin?
N-a aşteptat răspunsul, a ieşit din cameră. M-am uitat în
jur. Astea, desigur, sunt icoanele de care pomeneşte
manuscrisul, am recunoscut un scaun, o altă mobilă.
Deasupra biroului, atârna fotografia mărită a unei fete de
19 ani, cu un oval frumos şi ochi nemaipomenit de calzi şi
luminoşi, ochii lui. Tocmai intra cu o sticlă şi pahare.
— Mama dumneavoastră? am întrebat.
— Da, a privit o clipă fotografia. Mama, în ziua când şi-a
dat bacalaureatul. Se încheiase pacea din întâiul război.
A pus sticla şi paharele pe un taburet tras de sub biroul
scobit. A turnat coniac.
— Doriţi şi sifon sau apă minerală?
— Nu… staţi singur în apartament?
— Mai este o familie alături, un inginer, cu soţia şi doi
copii. Apartamentul a fost întreg iniţial, în timpul
războiului s-a împărţit în două.
Nu asta îl întrebasem. A simţit. După o tăcere, a dat din
umeri.
— Eu, da, locuiesc singur. De o perioadă. Mai precis, de
cinci ani. Am divorţat.
Nu cu Martha Papuşec fusese căsătorit.
— …Se-ntâmplă şi la case mai mari, a adăogat zâmbind.
Beţi, vă rog. Este coniac franţuzesc VSOP, mi l-a adus un
prieten chiar de la sursă, din Cognac. Poate aţi fi vrut un
pahar cu vin.
— E un coniac excelent, îl prefer. Spuneţi-mi… sunteţi
medic veterinar?
— Nu… de ce mă întrebaţi? Am avut, odinioară, un astfel
de gând.
315
— Unchiul dumneavoastră, căpitanul, vorbeşte în
manuscris de acest gând.
— Deci e un manuscris care mă şi priveşte?
— Oarecum, o mare parte din el se referă la intervalul
cât a stat la Poiana Ţapului.
— Serios? a devenit brusc interesat. Înţeleg atunci de ce
m-aţi întrebat dacă sunt medic veterinar. Sunt arheolog.
Am vrut să urmez medicina veterinară, ador animalele şi
natura. Nu s-a putut, imediat după 1944, a zâmbit iar, a
trebuit să fiu funcţionar, am lucrat şi pe nişte şantiere de
construcţii… cred că vă aduceţi aminte de acele timpuri. În
1949, am reuşit să intru la facultate, la istorie, eram eu un
pic bătrâior pentru un student, aveam douăzeci şi trei de
ani… în sfârşit: medicina veterinară a rămas mereu în
spatele meu ca un vis dorit şi irealizabil. Căţeaua pe care o
auziţi sforăind cu atâta frenezie sub fotoliu, am operat-o
acum o lună de o tumoare mamară. Va mai trăi încă trei,
să spunem patru luni după operaţie. Despărţirea de ea va fi
pentru mine o clipă teribilă, pentru că atunci realmente voi
rămâne definitiv singur. Cu regretul că nu am urmat
medicina veterinară s-o fi făcut bine, fiindcă sunt sigur că
eu aş fi făcut-o bine. Sunt dezolat că nu-mi apreciaţi
coniacul. Fiind un degustător şi mare apreciator al
alcoolurilor subtil-volatile, când l-am primit m-am bucurat
ca un copil.
— Ca un copil al lui Ciorobea?
S-a uitat la mine, cu o cută între sprâncene.
— Şi asta e spus în manuscris? a murmurat.
El pleca a doua zi la Slatina, unde se deschiseseră nişte
săpături.
— Sper să fiu pe la mijlocul săptămânii viitoare înapoi.
Am să iau caietul cu mine, cum mă-ntorc, vă telefonez.
Mi-a telefonat chiar mai curând, într-o seară. A doua zi
dimineaţa ne-am întâlnit. Tot la el acasă.
— Cum faceţi cu câinele, când plecaţi? l-am întrebat.
316
— Îl iau cu mine. Mă însoţeşte pretutindeni. De data
asta o să vă dau vin, am adus un vin bun de regiune. Am şi
nişte cârnaţi uscaţi olteneşti, jumări… ce spuneţi, merge?
Am băut vin, am gustat cârnaţii uscaţi şi jumările. Pe
urmă, în toiul unei discuţii banale oarecare, despre munca
dusă, sau despre organizarea muzeelor arheologice, care
după părerea lui erau prea cu toatele lipsite de fantezie,
„există şi o fantezie a aranjamentului exponatelor, dacă
acestea din urmă, prin structura lor, nu predispun la
fantezie”, mi-a spus, în timp ce scotea dintr-o servietă
caietul încredinţat.
— Sunteţi deziluzionat?
— De ce să fiu deziluzionat?
— Ne întâlnim în altă „conjunctură”… băiatul de atunci
nu mai este acelaşi. În fond, nu despre mine vreţi
dumneavoastră să aflaţi ce s-a întâmplat în acel august, şi
după el… Fantastic. A tăcut.
— De ce aţi spus: fantastic?
— Vedeţi… Toni nu ne-a spus niciodată ce face, nici noi
nu l-am întrebat. Citind caietul pe care mi l-aţi dat, după
atâţia ani, ei se ridică în faţa mea la înălţime de turn. Aşa-l
văd eu acum. Iar întâmplările trăite de el sunt de-a dreptul
fantastice. Bietul Toni. A rămas cu paharul în mână,
gânditor. Pe o parte din cei amintiţi în manuscris nu i-am
cunoscut, nu ştiu cine sunt… restul nu mai sunt. În 1948,
noi ne-am mutat la Bucureşti, în apartamentul lui Toni.
Cei de sus nu au mai revenit, au vândut apartamentul, Mili
ştiu că este undeva prin Bahamas sau Antile, undeva în
largul oceanelor, a zâmbit. Tata a murit în ’51, de inimă.
Mama se pensionase şi ea de boală, a murit în 1960, abia
mă căsătorisem. Am stat împreună. N-aş putea spune că
au fost zile foarte senine, dar au fost nişte zile, domnule. S-
a uitat la fotografia atârnată deasupra biroului. Era exact
aşa cum a descris-o Toni… n-o să mă credeţi. Săpăturile
arheologice le-am deschis la Dranovăţu, la egală distanţă şi
de Piatra Olt, între luncile Oltului şi Olteţului. Cultură de
317
prund. Vreo două zile a plouat, am stat inactivi. Am profitat
să citesc caietul, într-o seară mi s-a părut că mama e în
odaie şi se uită la mine cu ochii ei frumoşi. Apoi imaginea a
dispărut – şi am rămas singur, în timp ce ploaia şi vântul
de afară se zbăteau ca nişte fiinţe vii. Personal, m-am
regăsit în manuscris, şi de ce să mint? manuscrisul mi-a
redeschis vechi şi gingaşe prostii sufleteşti.
Şi-a turnat vin, eu l-am refuzat: e destulă vreme de când
astfel de alcooluri „subtil-volatile”, cum le catalogase gazda
mea, nu mai îmi provoacă plăcere, ci numai dureri (ca să
nu spun bătăi) de cap. Şi-a aprins o ţigară, a fumat
aproape jumătate din ea fără să scoată un cuvânt.
— …Papuşec a fost eliberat imediat după 23 august, a
spus când nu mă aşteptam ca el să vorbească. Pe urmă o
să înţelegeţi că fac aluzie la lucruri intime, şi indiferent de
depărtarea lor în ani, totuşi nu-mi place să vorbesc de ele.
În ’45 ei s-au mutat în nordul ţării, la o vară de frate, ceva
în genul ăsta… a fost o despărţire pe fugă, la un fel de
înghesuială grăbită, cum de altfel erau şi timpurile. Nici nu
ştiu prea bine de ce au plecat din Braşov. Eu eram în
Bucureşti, ani de zile n-am mai ştiut nimic de ei. Cam aşa
se întâmplă cu dorurile de tinereţe, a zâmbit. Ce să-i faci…
la dolce vita, dar o dolce vita inversă decât sensurile
filmului lui Fellini. Martha s-a transformat într-un abur,
întâi al depărtării, apoi într-un abur dens şi definitiv, fără
formă sau speranţă. Mi-a scris în ’51 o scrisoare care a
rătăcit luni de zile până să mă găsească. Am primit alta în
anul morţii mamei. În acelaşi an a murit şi doamna
Papuşec. Martha are trei copii, tatăl ei se apropie de optzeci
de ani, a lucrat la minele de pirită de lângă Valea Vinului…
ce anume nu-mi dau seama, el era specialist în motoare de
avioane, nici Martha nu mi-a explicat, Papuşec a fost cred
că este încă un comunist cinstit şi generos. Cei din nord n-
au avut decât de câştigat cu cinstea, generozitatea şi capul
lui de meseriaş util şi dintr-o bucată. Poate aş fi putut să
mă duc să-i văd, a spus brusc, căutând parcă să se
318
convingă pe sine că aşa ar fi fost normal. Nu ştiu de ce n-
am făcut-o… dar, la urma-urmelor, ce rost ar fi avut?
Devenise îngrijorat, stângaci. Da, ce rost? Ea are un bărbat
– şi la vremea aceea şi eu aveam o nevastă. Mai bine să
rămâi cu visurile… nu cu toate, doar cu unele visuri, nu
găsiţi?
A tăcut iar. Într-un târziu a oftat – şi a clătinat din cap.
— Papuşec mi se pare că ţi-a format adolescenţa, am
insinuat fără răutate.
— Da, a încuviinţat, nu mă sfiesc s-o declar. Papuşec nu
m-a învăţat decât lucruri bune. El, părinţii mei… chiar
Toni nu m-au învăţat decât să fiu om. Să nu fiu mic
sufleteşte, duplicitar şi abject: asta m-au învăţat cu toţii.
Sunt mândru de învăţătură şi de ei. Şi acum, am să vă
spun cum au murit Toni şi Liliana, în ziua de 24 august
1944. Manuscrisul poartă ca ultimă dată 15 august. De
fapt, el se încheie în noaptea de 13, pe 15 a început să
scrie şi nu a mai terminat ce voia să scrie. Aţi remarcat că
majoritatea datelor din manuscris sunt aşa: el datează 27
iunie evenimente care se întorc mult înapoi; 27 este data la
care scria. Pe ziua de 14 după amiaza, Toni a dus-o înapoi
la Câmpulung pe Lili. Vă daţi seama că vestea însurătorii
lui ne-ntorsese domesticul nostru pe dos. Mama era
încântată, o îndrăgea nespus pe Lili. Şi merita îndrăgită…
nu vă închipuiţi ce fiinţă simpatică şi drăguţă era. Replicile
din manuscris sunt autentice, dar „H”-ul cu care Toni i-a
înlocuit graseiatul nu poate exprima adevăratul delir ce te
cuprindea când o auzeai vorbind. Fiindcă şi mutra ei parcă
graseia odată cu vorbele rostite… nu, n-am cum să vă fac
să înţelegeţi.
— Înţeleg foarte bine.
— Şi n-aţi simţit din manuscris cât o preţuia Toni?
Oriunde este pomenită, paginile sunt de o plasticitate
extraordinară. Ca să fiu sincer… iar acum nu mai are
niciun fel de importanţă, pe munte m-am şi îndrăgostit un
pic de ea… oh, nu, eu eram îndrăgostit de Martha – o altfel
319
de îndrăgostire: pentru cum se mişca, cum râdea, cum se
încrunta. Şi cum i-a spus tontului ăla de locotenent de
vânători că e soţie de „genehal”… am revăzut scena, eu o
povestisem doar, iar Toni a înregistrat-o cu o minuţie
fenomenală… dulcea noastră squaw din acel iulie de
neuitat…
Îi tremura vocea, i-a tremurat şi mâna apucând paharul
cu vin. Bărbatul de patruzeci şi opt de ani mi-l închipuiam
la optsprezece, ars de vânt, în pantaloni scurţi undeva pe
un munte plin de soare şi frumuseţe, cu treizeci de ani în
urmă: se mai loveau imaginile… din nefericire cred că nu.
Nici numele nu se mai lovea. Numele dat de un tată după
cuplul Abbott şi Costello. Costelo cu un singur l, să-l
caracterizeze ca sens.
— …Toni s-a întors pe 15 august noaptea la Poiana, a
continuat. Ce s-a petrecut în zilele ce au venit? Mai nimic,
Lili telefona serile, Toni se ducea cu maşina la Predeal sau
Buşteni. Pe 19 s-a rupt frontul de la Iaşi. Pe 20, mama a
cumpărat două verighete de la Braşov, l-a forţat pe Toni să
se ducă să-i dea una Lilianei. De la Papuşec nu aveam
nicio veste, dar aveam încredere în unchiul meu şi în Lili.
Pe 22, Toni s-a dus la Câmpulung. Pe 23, când toţi
ieşiserăm din case, aprinsesem luminile şi chiuiam fericiţi,
după proclamaţia citită la radio, Toni a reuşit să ne cheme
la telefon de la Câmpulung.
— E pace, aţi auzit? i-a strigat mama. Când vii, când
veniţi aici?
Toni i-a spus că a doua zi şi a închis.
— Doamne, şi-a apucat tâmplele între palme mama, nu
trebuia să-i spun să se întoarcă… drumurile sunt sigure
acum? Pretutindeni sunt nemţi.
— Nu uita că şi el e soldat, i-a spus tata. Cu o maşină se
strecoară mai uşor.
— …De moartea lor am aflat abia pe 25 dimineaţa, a
spus încet. Ne-am dus acolo, nu mai erau decât trupe
române. Muriseră chiar la intrarea în valea Laucăi… unde
320
voise să moară Lili… vă amintiţi din manuscris? Maşina
derapase de pe şosea şi intrase de-a curmezişul pe pajiştea
cu margarete. Era ciuruită de gloanţe, cu parbrizul spart.
Ni s-a spus că Lili a fost omorâtă în maşină – nemţii, un
post de puşcă-mitralieră al trupelor ce se retrăseseră spre
Râşnov, au tras când a apărut maşina. Poate şi Toni a fost
lovit, de asta a derapat maşina. Poate, m-a privit lung, să-i
fi venit chestia aia la ochi. Sau a întors-o el. Un muncitor
din gărzi fusese martor pe partea cealaltă a dâmbului
şoselei. Toni s-a dat jos cu trupul Lilianei în braţe, a fugit
spre un brad, s-a adăpostit în dosul lui. Douăzeci de
minute a tras cu pistolul, a avut două pistoale la el, şi ştiu
şi de ce, citind manuscrisul. A doborât cinci inşi. Apoi a
ieşit în faţa bradului, a zvârlit spre nemţii rămaşi
revolverele cu încărcătoarele golite şi şi-a încrucişat braţele
la piept, cu spatele rezemat de brad. Înţelegeţi… a lăsat
ochii în jos, să le ascundă strălucirea, ca şi cum le-ar fi
spus: „Nu mai am gloanţe, băieţi. Jucaţi corect.” L-au
ţintuit de brad cu o rafală. Pe Lili am găsit-o în dosul
bradului, lovită în piept. Avea verigheta în deget. Toni
primise pe puţin cincisprezece gloanţe… n-am să-i uit
ochii: deschişi şi un pic miraţi. Căzuse în genunchi,
trunchiul bradului îl păstrase în poziţia aceea, cu capul
înclinat pe un umăr. I-am îngropat pe amândoi în cimitirul
cel mic dinspre Pârâul Rece. Asta-i tot.
Da, aşa şi trebuia să fie totul, m-am gândit, Costelo luase
câinele pe genunchi şi-i mângâia urechile buclate. Căţeaua
se lăsa mângâierii, privindu-mă cu atenţie. Prin fereastra
deschisă, zgomotele bulevardului şi soarele intrau din plin.
O pată a jucat câteva secunde pe fotografia surorii
căpitanului, şi mi s-a părut că fotografia îmi zâmbeşte cu
un soi de tristeţe.
— Papuşec a avut o activitate teribilă pe valea Prahovei,
a fost creierul acţiunilor de acolo, sau cel puţin unul din cei
care lucrau pe atunci între Ploieşti şi Braşov… bine că n-au
321
pus mâna pe el decât spre sfârşitul războiului. Câteva luni
mai devreme ar fi fost pierdut.
Mi-a zâmbit.
— Tata îl cunoştea.
M-am uitat la el.
— N-am găsit şi nici n-am înţeles asta în manuscris.
— Erau lucruri pe care Toni n-avea de unde să le afle. Şi
poate nici n-a vrut să le scrie în manuscris. Într-o zi,
înainte de a veni el la noi la Poiana, am dat de tata la
Braşov. Vorbea cu Papuşec în grădina casei lor, cu încă
cineva. A fost o întâlnire curioasă, fiindcă ar fi trebuit să fie
la Câmpina, aşa spusese că se duce. Şi nici Papuşec nu
mi-a spus vreodată că l-ar cunoaşte. Mie mi-a spus că
nimeni nu trebuie să ştie c-a fost acolo, nici mama. M-am
conformat dorinţei lui. Pe urmă, l-am mai întâlnit pe tata la
Braşov. Şi Papuşec a fost la noi, când nu era mama acasă.
A rămas cu ochii la mine. Acum înţelegeţi?
— Ce să înţeleg?
A dat din umeri.
— În fond… ce importanţă mai are asta acum? Important
este că amândoi m-au învăţat, aşa cum am mai spus-o,
numai lucruri bune, şi că amândoi credeau în ceva. Asta-i
şi sensul vieţii: să crezi în ceva. În plus, să urăşti numai ce
trebuie urât – şi să iubeşti numai ce trebuie iubit.
M-am ridicat. Nu ştiu de ce, nelămurit, începuse să-mi
fie un pic milă de el… ei, Doamne, trecuseră treizeci de ani.
TREIZECI DE ANI.
— Vă mulţumesc. O să mai vorbim la telefon.
Mi-a întins manuscrisul lăsat pe birou. Înainte de a mi-l
întinde, l-a deschis şi a rămas cu el deschis în mâini. Apoi
l-a închis brusc.
— …Trei copii, a spus cu privirile aţintite în gol. Mă
întreb… or fi toţi la fel de pistruiaţi…?
S-a ridicat şi el. Câinele i-a sărit de pe genunchi, cu un
mârâit contrariat.
— Aţi găsit şi un titlu manuscrisului?
322
— Aş vrea să-l intitulez: Fluturii albi mor spre sfârşitul
verii.
— Este un titlu exact, a spus după o tăcere. Şi Toni, şi
Liliana au fost doi fluturi puri şi frumoşi. Nu
dumneavoastră să-mi mulţumiţi. Eu vă mulţumesc pentru
amintirile pe care mi le-aţi reîmprospătat… mi-au făcut
bine, mi-au făcut rău? Nu-mi dau seama. Vocea i s-a frânt.
Oricum, în sufletul meu, fluturi de felul acesta nu mor
niciodată.
Iulie 1973
323

Alexandru Struteanu - Fluturii Albi Mor Spre Sfarsitul Verii #1.0 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Struteanu - Fluturii Albi Mor Spre Sfarsitul Verii #1.0 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fluturii albi mor spre sfârşitul verii

În fericire se ascunde nefericirea

Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu

La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere

— Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi

La prânz am mâncat la un bufet-bar, gen Herdan-urile

…Odette! Într-o pempantă rochie neagră, scoţându-i în

Un lucru nu-l puteam încă situa nicicum, în privinţa lui

Dimineaţa devreme. L-am chemat de la un telefon public

…Ce ştiam eu de maior? Ce ştiau şi alţii, cu mici

A doua zi, oraşul era inundat într-un soare orbitor.

Cinci sute de kilometri pe nişte şosele într-o stare mai

În dimineaţa zilei de 4 aprilie mă oprisem la vitrinele

De doua zile mă aflu la Poiana-Ţapului, la Elvira şi

Mă simt excepţional la Elvira şi Valentin: una dolce

Ieri a plecat Liliana, nici nu ştiu când au trecut trei

De zile întregi n-am mai scris un rând în caietul ăsta.

Aici se termină manuscrisul căpitanului. N-aş putea

S-ar putea să vă placă și