TESTAMENT

Fiecare poet îşi impune o viziune proprie asupra actului poetic; aceasta este
expusă tematic în articole programe, numindu-se artă poetică. ,,Ars poetica” reprezintă o
profesiune de credinţă pe care Arghezi şi-a exprimat-o în mai multe poezii, dar cu
precăderi în ,,Testament.”
Aşezată în frunte volumului de debut din 1927, poezia prezintă probleme de
ideologie literară şi de tehnică artistică. Textul poeziei nu versifică însă, în sensul că
surprinde stări ale existenţei. Ceea ce frapează întâi în poezia lui Arghezi este rezonanţa
unor neaşteptate împletiri lexicale. Asociaţiile rezultate au un dublu efect: material şi
ideal. Formulele sunt aproape aforistice cu idei penetrante poetic. Ordinea porneşte de la
cuvântul ,,carte,”cuvânt – cheie al întregii poezii:
,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri , după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte”.
,,Cartea” e astfel o treaptă : ,,Cartea mea-i fiule o treaptă”, ce face legătura între ,,străbunii
mei” şi ,,tânăr” .
Poetul evidenţiază şi elogiază strădania strămoşilor care prin ,,râpi şi gropi adânci (…) suite pe
brânci” au făcut posibilă existenţa sa în continuare , ,,cartea” este ,,hrisov” , document , mărturie de
credinţă a trecutului : ,,De osemintele vărsate-n mine”. Acest document atestă mutaţia muncii
creatoare din plan material în plan spiritual :
,,Ca să schimbăm , acum , întâia oară ,
sapa-n condei şi brazda-n călimară”.
Seva liricii argheziene îşi are rădăcinile în limba poporului . ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite”, pe care a modelat-o şi a aşezat-o în temelii prozodice : ,,Eu am iscat cuvinte potrivite”.
Poezia sa este ,,leagăne urmaşilor stăpâni”, sugerând un proaspăt izvor de alinare al sufletului
omenesc .
,,Cuvintele potrivite” sunt ,,versuri şi icoane” din limba strămoşilor a căror ,,cenuşă” a preschimbat-
o în ,,Dumnezeu de piatră” , ,,Hotar înalt”.
Rolul social al ,,cărţii” se evidenţiază în mai multe versuri :
,,Am luat ocara şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
,,Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară”
,,Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a tuturor”
Aderenţa lui Arghezi la estetica urâtului este evidentă şi în această poezie:
,,Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”
Cartea, ,,slovă de foc şi slovă făurită” ascunde în ea ,,mânia bunilor,” flacăra
nestinsă a conştiinţei lor. Interesant este de urmărit jocul ideilor. Singurul bun lăsat
urmaşilor este o carte de poezie;carte este ,,hrisovul cel dintâi”ce consemnează mutaţia
muncii creatoare din plan material în plan spiritual, realizându-se astfel schimbul
instrumentelor de muncă. Poezia se defineşte apoi ca esenţă de cuvinte din limbajul
comun. Ea s-a născut din ,,bube, mucegaiuri şi noroi,” care au menirea de ai aminti
izvoarele. Poezia apare astfel ca o floare a răului, o metamorfoză a suferinţei. Cartea este
răzbunătoare, e ,,bici răbdat” iar frumuseţea obişnuită prin foc şi trudă ascunde o mânie
ucigătoare.
Poezia lui Arghezi, în întregime, este o ilustrare excepţională şi riguroasă a ,,artei
poetice” din ,,Testament”dezvoltată pe o concepţie rămasă nealterată de-a lungul întregii
sale vieţi.

Amintiri din copilarie

„Ion Creangă este scriitorul care are inegalabilul merit de a fin sintetizat într-o operă tot
ceea ce limba română are mai valoros, operă care va dăinui tot atâta timp cât va exista poporul
român cu idealurile acestor oameni”.
El este „scriitorul genial care a adus limba poporului român în centrul literaturii
culte”, închinându-i acesteia un monument etern, o operă de mică întindere, formată din
„Amintiri din copilărie”, „Basme”, „Poveşti şi povestiri” şi nuvela „Moş Nechifor
Coţcariul”. Aceasta este opera lui ion Creangă, suficientă însă ca despre ea să fi
pronunţat generaţii succesive de critici şi istorici literari, atât din ţară cât şi din străinătate.
George Călinescu a fost unul din marii critici care ni l-a înfăţişat pe ion Creangă în
dimensiunile sale reale: „Întâiul mare scriitor român, ieşit chiar din rândurile poporului, scriind
despre popor, însă ridicându-se la înălţimea marii arte” şi tot el afirmă că Ion Creangă este „însuşi
poporul român, surprins într-un moment genial al expansiunii sale”.
Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic : o condică de nou-
născuţi a satului Humuleşti din 1839. Între 1846 şi 1855, urmează Seminarul de la Socola (Iaşi)
după care este hirotonosit diacon. Nesimţindu-se însă atras de preoţie în 1864 se înscrie la Şcoala
normală „Vasile Lupu” din Iaşi, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte
de a o termina. A fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi şi a elaborat manuale şcolare
pentru care a scris povestirile: Inul şi cămaşa, Acul şi barosul, Cinci pâini şi altele. În 1875 îl
cunoaşte pe Eminescu. Publică până în 1878 şi celelalte poveşti. Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi
bani, Dănilă, Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-alb, Fata
babei şi fata moşneagului, Ivan Turbincă.
După seria poveştilor când scriitorul ajunge la o rafinare artistică a limbii populare în 1881 începe să
publice Amintiri din copilărie „primul roman al copilăriei ţărăneşti”. Primele trei părţi ale
Amintirilor sunt publicate până în martie 1882 iar partea a IV-a apare postum în 1892, deşi, ea
fusese scrisă se pare în 1888.
În acest roman scriitorul evocă copilăria dintr-o perspectivă nostalgică, proiectată într-o lume a
satului tradiţional. Într-o viziune de data aceasta clasică cu vădită tendinţă de evocare scenică
scriitorul ne poartă în lumea mirifică a copilului universal.
Scriitorul a mai publicat şi povestirile: Moş Ion Roată, Ioan Roată şi Vodă Cuza, Popa Duhu,
Poveste, Povestea unui om leneş, Inul şi cămaşa, anecdote istorice sau parabole despre condiţia
umană prezentate cu vădită tendinţă moralizatoare. Mai publică şi nuvela: Moş Nichifor Coţcariul
în care evidenţiază şiretenia şi volubilitatea populară.
Creangă se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889.
Ceea ce impresionează în întreaga operă a lui Ion Creangă este că prin ea respiră
întreaga viaţă socială şi cadrul natural al Humuleştilor. Basmele, poveştile, deşi îşi
desfăşoară acţiunea în lumi imaginare, cu personaje pe măsură, ghicim cu multă uşurinţă
că dincolo de aura fantastică oamenii şi locurile sunt din zona Humuleştiului. De altfel,
„Amintiri din copilărie” cuprinde până la saturaţie ideea apartenenţei scriitorului la
colectivitatea umană a satului, aderenţa de nedezlipit a acestuia la locurile natale, astfel
încât fiecare din cele 4 părţi ale AMINTIRILOR începe cu referiri directe la casa
părintească, la oamenii, la frumuseţea şi rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc
Humuleştiul. Mândria cu care autorul vorbeşte despre acest „sat mare şi vesel, sat vechi
şi răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi
voinici şi fete mândre ce ştiu a învârti hora, dar şi suveica, cu preoţi mândri şi dascăli şi
poporani ca aceia de făceau mare cinste satului lor” impresionează încă din prima parte
a Amintirilor.. Deşi se ştie că Humuleştiul era un sat apăsat şi el de toate grijile şi nevoile
vremii, Creangă, întorcându-se la locul copilăriei sale, îl prezintă de pe poziţia copilului
ce nu putea fi impresionat de greutăţile vieţii: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se
gândesc la neajunsurile vieţii?”. Nostalgia etern umană a copilăriei aduce o idealizare
firească şi dă evocării un contur tremurat: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, parcă-mi saltă şi
acum inima de bucurie”.Cunoscând din primele 3 părţi puternicul sentiment ce-l leagă de
locul natal, nu ne mai mirăm când, în partea a IV-a, povestind ruperea de acest spaţiu,
autorul începe cu o triplă comparaţie menită să sugereze durerea despărţirii de spaţiul
humuleştean: „Cum nu se dă ursul scos din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la
câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în
toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola”. Exclamaţia „Dragu-mi era
satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul şi limpede ca
cristalul în care se odihneşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri” deschide
un pasaj de un tulburător lirism care se trece firesc de la trecutul istoric („Cetatea
Neamţului de atâtea veacuri”) la orizontul vieţii familiale, sugerat de substantivele
adunate-n enumeraţia „tata, mama, fraţii şi surorile”, orizont ce se lărgeşte treptat până
la cuprinderea întregului sat de bucuriile copilăriei: „băieţii satului, pe gheaţă, la săniuş,
zile frumoase de sărbători” şi cu frumuseţile naturii: „dumbrăvile şi luncile umbroase,
prundul cu ştioalnele”. Frumuseţea locului nu i se pare destul de convingătoare dacă nu
aminteşte de obiceiurile şi creaţia artistică şi astfel enumeraţia continuă cu „şezătorile,
clăcile, horile şi toate petrecerile din sat”, amintind de Mihai Scripcarul, rapsodul
satului.
“Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă.
Cartea este un “roman” al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectata
în spaţiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu
reflecta numai dominantele vârstei, ci si specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri
din copilărie” este si o evocare a satului tradiţional.
Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva
îndepărtată a maturităţii, fiind dominată de un impuls afectiv greu de stăpânit: nostalgia.
Construcţia textuală nu urmează rigorile compoziţiei clasice. In cele patru părţi,
scriitorul nu urmăreşte o ordine cronologica a desfăşurării faptelor, ci selectarea acelor
momente ce constituie puncte de referinţă in formarea eroului.

Partea I se deschide cu evocarea şcolii, ridicată prin strădania părintelui, unde s-a adunat o
mulţime de băieţi şi fete, printre care si Nică Dar copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, aşa ca primesc
în dar pe “Calul Bălan” si “Sfântul Nicolai” pentru a-i îndemna în acest sens. Nica va răspunde
numai la stăruinţele mamei si ale bunicului David Creangă. Rupt de vatra satului, Nică pleacă
împreună cu bunicul său la şcoala din Broşteni. Aici, eroul va avea parte de o serie de peripeţii:
căderea în Ozana, şederea în gazdă la Irinuca, umplerea de râie căprească, fuga cu pluta pe Bistriţa.
Începutul părţii a II-a stă sub semnul lirismului nostalgic, evocarea îndreptându-se asupra
casei părinteşti. Apare chipul mamei, o dată cu întâmplările din copilărie: uratul de Anul Nou,
pupăza din tei, la scăldat, etc.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul părţii a III-a) este o modalitate de disimulare a
intenţiilor unui artist genial, conştient de valoarea propriei creaţii. In acest capitol, eroul devenit
adolescent este înfăţişat urmându-si în continuare drumul, ca elev la şcoala domneasca din Târgul
Neamţului, apoi la şcoala de catiheţi din Fălticeni.
In capitolul al IV-lea, memoria afectivă a eului narator reface drama adolescentului care,
în toamna lui 1855, părăseşte satul pentru a urma seminarul de la Socola. Această despărţire
reprezintă dezrădăcinarea din universul Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei.

UMORUL, semn al vitalităţii poporului nostru, învinge tristeţea. Umorul lui Creangă se vădeşte
mai ales în exprimarea poznaşă, mucalită. Exemplele pe care le adună Creangă în scopul
convingerii mamei sale să-l dea mai curând la mănăstire stârnesc râsul sincer, căci chipurile
călugărilor pe care le alege ca model tind spre caricatură: „Ş-apoi pune-ţi cuvioase Ilarie plosca
cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunarele
dulamei, pistoale în brâu pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi cu sabia duhului în mână şi
pletele în vânt ia-o la papuc peste piciorul Răului spre Cărarea Afurisită dintre Secu şi Agapia
din deal.”
Deşi povesteşte o întâmplare tristă, autorul face haz de necaz , ca atunci când cei doi se văd nişte
„babalâci gubavi şi oftigoşi, numai buni de făcut popi”.
Există în Amintiri numeroase situaţii hazlii: scăldatul, furatul ,cireşelor, al pupezei.
Nepotrivirea de situaţii: drumul cu caii lui moş Luca – pentru a face şi mai evidentă nenorocirea
ce-i lovise, autorul face o descriere a zilei de sărbătoare în care se hotărâse plecarea, într-o
puternică antiteză cu starea lor sufletească: „fete şi flăcăi, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoare,
foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe feţe. Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în
căruţa lui moş Luca, ne duceam surghiun dracului pomană”. Descrierea cailor lui moş Luca,
„slabi şi ogârjiţi”, în antiteză cu cea făcută de Smaranda, accentuează ridicolul situaţiei iar
meditaţiile celor doi tineri pe seama şcolii, în loc să stârnească compasiune, provoacă un râs
spontan: „tot umblând noi din şcoală-n şcoală, mai mult ia, aşa, de frunza frăsinelui, mâine –
poimâine avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi oftigoşi”.
O anumită şiretenie sintactică duce la alunecarea povestirii de la serios la glumă: „Căci nu vă
pară lucru de şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult,
nici mai puţin.”
Cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Râsul
este stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire este să îngroaşe, să exagereze, să
caricaturizeze.
Ponderea o are însă ironia şi autoironia. Ironia scriitorului are o paletă largă de
manifestări: este ascuţită, plină de otravă, atunci când se referă la cei bogaţi, lacomi inculţi şi
nesinceri. Ironia la adresa feţelor bisericeşti şi la adresa lui moş Luca, „însurăţel de-al doilea”,
este cunoscută: „preoţii noştri n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului, nu-i încape
cureaua de pântecoşi ce sunt. D-apoi călugării, o adunătură de zam,paragii duglişi din toată
lumea, cuibăriţi prin mănăstiri, ce nu le ajung?”. Autoironia este evidentă: „şi cu câte ştiu, şi cu
câte nu ştiu, mâine poimâine pot să ajung dichiu la vreun mitoc, ş-apoi mila sfântului!”. Dar cele
mai remarcabile din punct de vedere al autoironiei rămân partea a III-a a Amintirilor.”Când mă
lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binişorul nici atâta” şi finalul
părţii a doua: „nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40
,nu m-am făcut; dar şi sărac, aşa, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt,
niciodată n-am fost”.
Aluziile, zicalele şi proverbele („Ursul nu joacă de bună voie”), expresiile populare
(„ştii tu moarea mea”), îmbinările neaşteptate de cuvinte („surghiun dracului pomană”)
creează efecte deosebite, constituind surse variate de umor.
Numărul personajelor ce apar în “Amintiri din copilărie” este relativ mare.
Aproape toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directă, prin acţiune ori limbaj.
Creangă reuşeşte să le schiţeze o individualitate prin tehnica detaliului, care îi permite să
nuanţeze caracterele.
Multe personaje se reţin prin lapidarele şi expresivele caracterizări pe care le face autorul:
Smărăndiţa e o “zgâtie de fată”, bădiţa Vasile - “harnic şi ruşinos ca o fată mare” etc.
Altele seamănă cu eroii din basme: Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, Nică Oşlobanu pare o
variantă a lui Chirică din povestea “Stan Păţitul”.
Mai bine conturate sunt portretele părinţilor: Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar,
dar dispreţuieşte învăţătura. Ca fire e moale, dar Creangă îl laudă pentru plăcerea de a se
juca cu cei mici şi pentru munca depusă pentru a-şi întreţine familia. Smaranda este fiică
de vornic şi având fraţi cu învăţătură se socoteşte superioara soţului ei ca putere de
înţelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o fiinţă
autoritară, dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata si pedeapsa. Absenţa
portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic. Creanga o evoca mai întâi ca
pe o fiinţă cu daruri fantastice: “cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunaţii:
alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi,
înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii” etc. Apoi este văzută prin modul in
care îşi manifestă grija faţă de casa şi de destinul copiilor.
Nică se conturează de la indeterminare la autodeterminare. Urmărind evoluţia şcolară a
lui Nică, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale intelectuale.
Eroul este: “slăvit de leneş”, “un pierde vară” împins spre învăţătură de mama şi bunicul
sau. Nică se defineşte şi în relaţia cu celelalte personaje ale operei menite să înfăţişeze
varietatea firii umane. Călinescu spunea ca în Amintiri Creangă evocă “copilăria
copilului universal”, cu pozne şi întâmplări a copilului din totdeauna şi de peste tot.
Astfel este descris cum: Nică prinde muşte cu ceaslovul, cum dărâmă cocioaba
Irinucăi la Broşteni, cum fură cireşe de la mătuşa Mărioara, cum fură pupăza din tei, in-
tâmplari de la scăldat, cum scapă de râie. Nica apare ca orice copil de la ţară,
neastâmpărat, care are o “copilărie vesela si nevinovată” în mijlocul familiei şi al
megieşilor.

Din punct de vedere al artei narative, Creangă este un povestitor desăvârşit,

impresionând prin modul in care “spune”. Principala trăsătură a operei lui Creanga este
tendinţa scenica, tehnica orala a spunerii. Frumuseţea Amintirilor decurge din oralitatea
stilului. George Călinescu spunea că „Ion Creangă vorbeşte ca un povestitor, ca un om
care stă pe laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou în naraţiune”. Semnul distinct
al oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor si verbelor
imitative (“troscpleosc”, “a banani”, “a bâzâi”, “huţa” etc.) dar şi mulţimea zicerilor
tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a întrebărilor şi exclamaţiilor. Alteori in
text apar versuri populare sau forme ritmate.
O altă trăsătură a operei “Amintiri din copilărie” este dinamismul anecdotic,
uluitoarea năvală a întâmplărilor, rapiditatea cu care se derulează isprăvile.
Exprimarea este vie, autentică, fraza e bogata în verbe, devine puternic
evocatoare, iar întâmplările si oamenii prind viaţă. Scrisul lui Creangă este lipsit de
metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparaţii şi din prezenta altor tropi:
“plângea ca o mireasa”, “mi-i era a învăţa cum nu ii e câinelui a linge sare”.
Comparaţiile sunt din limbajul popular: "cum nu se dă scos ursul din bârlog... aşa nu mă
dam eu dus din Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei". Epitetele sunt adesea regionalisme
sau creaţii lexicale proprii: călugării „o adunătură de zamparagii "duglişi".
Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei
povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV-a. Descrierea
apare în două momente ale acţiunii, când evocă universul copilăriei şi când îşi întoarce
privirea înapoi, spre munţii Neamului, din vârful codrilor Paşcanilor. Dialogul ascunde
conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele,
înviorează acţiunea, o propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea
plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine.
G. Călinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei
istorică ce se numeşte poporul român".

Amintiri din copilărie, partea a IV-a – completări

Drumul la Socola apare ca o îndepărtare progresivă de singurul loc pe lume unde se putea
trăi fericit: „rămân satele şi locurile frumoase în urmă-ne şi tot altele necunoscute ni se
înfăţişează înainte”. Apare din nou enumeraţia, stârnind o nemărginită duioşie: „pentru
fiecare pârâu, fântână, vâlcică ce lăsam în urmă-ne scoteam câte un suspin adânc din
piepturile noastre”. O dată cu munţii ce dispar, ultimele legături cu locurile natale se rup
şi certitudinea înstrăinării este puternică. Popasul de la Blăgeşti subliniază diferenţele
categorice între viaţa de la munte şi cea de la câmp: „Cum treci Siretul, apa-i rea şi
lemnele-s pe sponci; vara te înăbuşi de căldură şi ţânţarii te chinuiesc amarnic”.
Antiteza este în avantajul munteanului: „Halal pe la noi” Apele-s dulci, limpezi ca
cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile;
oamenii, mai sănătoşi, mai voinici, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti
de pe la câmp, sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în
toată viaţa lor”.
Localităţile enumerate indică traseul cunoscut: Ruginoasa, Târgu Frumos, Podu Leloaiei.
Intrarea în Iaşi pe rohatca Păcurari provoacă ironia unui flăcău al dracului care se
adresează lui moş Luca cu seriozitate: „Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să
nu-i ieie vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!”.
Supărarea lui moş Luca, ocările la are recurge împotriva chiolhănosului şi ticăitului
provoacă veselie, iar soluţia băieţilor de a se confunda cu drobii de sare duce această
veselie la apogeu, astfel încât intrarea în Iaşi se face cu bună dispoziţie.
Dăscălimea adunată la Socola stimulează ironia scriitorului: „Unia mai tineri, iar cei mai
mulţi cu nişte târsoage de bărbi cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu
părinţii lor, şi preoţi şi mireni şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele”.
BALTAGUL

Opera lui Mihail Sadoveanu Epoca în care scrie M. Sadoveanu este epoca marelui roman
realist, dar şi a romanului modern. Se disting patru mari teme ale operei sale:
1) Condiţia socială este prezentată în opere ca:,, Dureri înăbuşite” ( 1904 ) ,,Crâşma lui moş
Precu” ( 1904 ) ,, La noi în Viişoara” ( 1907 ),, Bordeienii” (1912 ) ,,Hanu Ancuţei”(1928 ) şi
,,Baltagul” (1930 ), evocând viaţa celor mulţi şi necăjiţi, obiceiuri şi tradiţii din viaţa păstorilor , etc.
Ţăranul păstor al unei lumi vechi, arhaice, este în conflict cu elementele civilizaţiei moderne.
Sadoveanu descrie retragerea ţăranilor din faţa civilizaţiei precum şi sentimentul dezrădăcinării şi al
alienării. Adevărul, dreptatea, demnitatea, iubirea pătimaşă, alcătuiesc universul sufletului ţărănesc.
În primele creaţii inspirate din lumea satului se resimt influenţe naturaliste , cum ar fi în ,,Dureri
înăbuşite”. Odată cu volumul ,,La crâşma lui moş Precu” scriitorul insistă asupra explicării relaţiilor
sociale dintre personaje , opera devenind un adevărat studiu social , moral şi psihologic .
Romanul ,,Baltagul” înfăţişează meşteşugurile primordiale, viaţa pastorală, transhumanţa, urmărind
pe de o altă parte un plan al acţiunii , ceea ce lasă impresia unui roman poliţist . ,,Hanu Ancuţei”
este considerată una din cele mai reuşite opere prin realizarea artistică deosebită , prin reliefarea
specificului popular şi a specificului naţional .
În epica condiţiei sociale , în care satul este păstrătorul specificului naţional apar ,,scene
săteşti şi moravuri săteşti” nesupunerea la lucru , revolta spontană , haiducia , transhumanţa .
2)Viaţa târgurilor de provincie apare în ,,Floarea ofilită” (1905 ) , ,, Însemnările lui Neculai
Manea” (1907 ), ,,Apa morţilor” ( 1911 ), ,,Jocul unde nu sa întâmplat nimic” ( 1933 ), ,,Câinele”
( 1904 ), ,,Balta liniştii” ( 1908 ), ,,Haia Sanis” ( 1908 ) . Evocă un spaţiu închis , târgul inert care
distruge sufletul omenesc .
3)Despre natura patriei vorbesc ,,Dumbrava minunată” ( 1922 ), ,,Ţara de dincolo de
negură” ( 1926 ), ,,Împărăţia apelor” ( 1928 ) , ,,Măria sa Puiul Pădurii” ( 1931 ), ,,Nopţile de
Sânziene” ( 1934 ), ,,Valea Frumoasei” ( 1938 ), ,,Ochi de urs” ( 1938 ), ,,Ostrovul lupilor” ( 1941 )
şi ,,Noda Florilor” ( 1951 ). Natura este văzută ca o condiţie a libertăţii , dezvăluind frumuseţea şi
armonia peisajului românesc , adânca comuniune a omului cu natura . ,,Ţara de dincolo de negură”
desemnează ţinutul Deltei văzut sub dubla magie a unei naturi feerice şi a amintirii . Pentru M.
Sadoveanu natura trăieşte în multiplicarea colosală a exemplarelor de floră şi faună .
4)Condiţia istorică prezintă epoca de început a neamului , istoria Moldovei cu Ştefan cel
Mare , cu Ioan Vodă cel Viteaz , Ştefan Tomşa , Vasile Lupu , Duca Vodă , în opere ca : ,,Creanga
de aur” ( 1933 ), ,,Fraţii Jderi” ( 1935 – 1942 ), ,,Şoimii” ( 1904 ), ,,Nicoară Potcoavă” ( 1952 ),
,,Neamul Şoimăreştilor” ( 1915 ) , ,,Nunta domniţei Ruxandra” ( 1932 ) şi ,,Zodia Cancerului”
( 1929 ) . Romantică într-o primă perioadă, opera lui Sadoveanu se va concentra într-o amplă frescă
socială , un adevărat epos al poporului român . Sadoveanu vede istoria ca pe o scenă imensă , un
spaţiu epopeic , legendar şi mitic . Creator al romanului de evocare istorică , asociază trecutului
natura , folclorul şi filozofia populară . Scrierile sale sunt construcţii baladeşti .
Baltagul a apărut în 1930
Romanul este o specie a genului epic in proza cu o acţiune complexă desfăşurată
pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, şi cu conflicte sociale sau psihologice.
Demonstraţie – „Baltagul este un roman”:
- roman mitic deoarece are la baza mitul pastoral din balada Mioriţa: conflictul
economic intre ciobani urmat de moartea unuia dintre ei.;
- roman monografic deoarece prezintă viata si obiceiurile muntenilor sub toate
aspectele: datini, tradiţii, concepţii despre viata, etc.;
- romanul are un caracter iniţiatic pentru ca unul dintre personaje - Gheorghiţă –
străbate drumul cunoaşterii, se maturizează treptat prin experienţele acumulate.
- firul central al acţiunii este alcătuit din drumul Vitoriei: pregătirile pentru plecarea
la drum alături de Gheorghiţă pentru a-si găsi soţul, nunta si botezul întâlnite în drum,
mărturisirea crimei. Există acţiuni retrospective: relatările Vitoriei despre viaţa
alături de Nechifor Lipan realizate prin monologul interior si refacerea traseului
străbătut de Nechifor din mărturisirile oamenilor
- Sunt numeroase conflicte: conflictul social (împrumutat din balada Mioriţa) si altele
psihologice (îndoielile Vitoriei Lipan, lupta interioară din conştiinţa asasinului până
la mărturisirea crimei);
- varietatea de personaje: Vitoria (personajul principal), Nechifor Lipan (personajul
absent, portretul lui fiind realizat retrospectiv); Gheorghiţă, fiul Vitoriei; Minodora,
fiica Vitoriei, este o fata gata de măritiş; Calistrat Bogza si Ilie Cutui, asasinii lui
Nechifor, precum şi celelalte personaje cu care toţi aceştia interacţionează pe
parcursul romanului.
- romanul are o tenta psihologică importantă: crima înfăptuită in vederea câştigului
care va fi în final descoperită.
Titlul este simbolic Baltagului este unealta magică însuşită de răufăcător şi redobândită de erou,
care rămâne nepătată de sânge .
Subiectul porneşte de la neliniştea Victoriei Lipan cauzată de întârzierea soţului . Povestea se
desfăşoară pe fundalul unei existenţe pastorale , de specific naţional .

Momentele subiectului Expoziţiunea constă în prezentarea locurilor şi a

personajelor. Intriga este alcătuită din îngrijorarea Vitoriei pentru soţul ei. Desfăşurarea
acţiunii este constituită din plecarea la drum alături de fiul sau, Gheorghiţă, şi găsirea
rămăşitelor pământeşti ale lui Nechifor. Punctul culminant îl reprezintă mărturisirea
crimei înfăptuită de cei doi criminali iar deznodământul o înfăţişează pe Vitoria cu
planurile ei de viitor.

Naraţiunea , simplă , ar putea fi reţinută schematic în 3 părţi(compoziţia):

1) momentul aşteptării , până în momentul plecării Vitoriei în căutarea lui Nechifor Lipan .
2) căutarea lui Nechifor Lipan , începând cu capitolul VII .
3) actul justiţiar , îndeplinirea datoriei creştine şi cinstirea mortului .

Are ca punct de plecare condiţia socială , obiceiuri şi tradiţiile din viaţa păstorilor. La baza
romanului a stat balada ,,Mioriţa” pe care Sadoveanu a transfigurat-o într-o operă profund originală.
Faptele din Baltagul se petrec spre finele secolului XIX , începutul secolului XX înfăţişând o
societate patriarhală arhaică care trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii
moderne ( tren , telefon , etc.). Romanul începe cu prezentarea succintă , cu infuzii romantice , a
vieţii păstorilor (vechime , felul de viaţă , psihologia), fixată într-o cosmologie populară .Sadoveanu
a fost deosebit de interesat de viaţa ţăranului de la munte , a fost fascinat de frumuseţea vieţii lui , de
puterea de a învinge greutăţile . În mod deosebit s-a simţit mai atras de ţăranii de pe valea Tazlăului
şi a Bistriţei , unde-şi va situa acţiunea romanului . Parabola de la începutul romanului, o intrigă
antropologica ce sugerează conflicte repetabile în decursul devenirii umane , este pretextul de a intra
în substanţa romanului . În roman se vorbeşte în primul rând despre modul de viaţă patriarhal al
ţăranului de la munte . Casa cu prispă , tindă, ogradă cu adăpost pentru vite şi şură e aşezată după
datina locului , cu toate cele de trebuinţă . Satul , cu ulicioare lungi şi ocolite , cu cărări printre
grădini , are crâşmă şi biserică . Preotul este şi sfetnic . Viaţa se desfăşoară calendaristic , între
plecarea turmelor la păşunat şi întoarcerea lor în iernatic . Din tradiţie şi datini se formează şi
conduita morală a oamenilor . Minodorei i se impută un comportament neconform realităţii
rurale ;ei nu-i trebuie ,,valţ şi bluză”, pentru că este fată de măritat şi altele trebuie să fie preocupările
ei .

Caracterizarea lui Nechifor Lipan

Oier. Soţul Vitoriei Lipan, ucis de cei doi tovarăşi ai săi: Bogza si Cuţui, pentru a
pune stăpânire pe cele trei sute de ori ale sale. Cioban „foarte priceput in meşteşugul
oieritului” şi foarte avut. Numele lui adevărat era Gheorghiţă, dar la patru ani
îmbolnăvindu-se i s-au făcut „sfintele masle” i s-a schimbat numele „ca sa nu-l mai
cunoască bolile si moartea” în Nechifor. A ajuns un bărbat falnic, „îndesat si spătos” cu
mustaţă neagra si ochii cu sprâncene aplecate; „om vrednic si fudul” care „nu se uita la
parale numai sa aibă el toate după gustul lui” Vitoria ştie ca era „om cu harţag la chef”,
„cu mare curaj” si ca „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Purta mereu la el un baltag. „De
hoţi nu se temea, avea stăpânire asupra lor”. O dată, îşi aminteşte Vitoria, a alungat nişte
hoţi doar din vorbe. Trebuie sa fi fost omorât prin viclenie, „de prieteni” gândeşte Vitoria
Lipan. Avea si obiceiul „să-şi abată calul în preajma muierilor ,lucru aflat de la Vitoria de
la ciobanii cei vârstnici. A fost omorât intre satele Sabasa si Suha şi aruncat intr-o râpă cu
cal cu tot. Personajul secundar trăieşte doar din amintirile Vitoriei Lipan si din
reconstituirea evenimentelor făcută de aceasta.

Elemente premergătoare de caracterizare ale Vitoriei Lipan

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Ea
este o femeie simpla de la tara, neştiutoare de carte dar cu frica de Dumnezeu şi dotată cu
destulă înţelepciune, abilitate si spirit de observaţie, reuşind să se descurce in situaţii
dificile şi reuşind până la urma sa descurce iţele încurcate ale acestei crime, dovedindu-se
a fi un adevărat detectiv particular.
Avea înfăţişare plăcută, era înaltă cu ochi căprui şi păr castaniu şi îşi iubea soţul, copii şi
gospodăria de la poalele muntelui. Ar fi visat sa se mute in locuri cu condiţii de trai mai
blânde dar ca şi bradul sau ca orice muntean, ea îşi are originea la poalele Rămânea
adesea singura, învârtind fusul sau suveica, având grijă de gospodărie şi de copii. Ca o
bună creştină ţine post, se roagă şi se sfătuieşte cu părintele Daniil

FIRUL ACŢIUNII

1) Romanul debutează cu o povestire parabolică. Acţiunea e localizată în Moldova, M-

ţii Tacăului, satul Măgura; în care locuieşte Vitoria Lipan. Nechifor Lipan, soţul
Vitoriei, plecase, toamna, la Dorna să cumpere nişte oi şi nu revenise la timp. Fiul
său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei,, iar acasă rămăseseră Vitoria şi
Minodora, fiica acesteia, care avea o relaţie de dragoste cu fiul dascălului din sat. În
 somn femeia are un semn rău despre soarta soţului: îl vede “călare, cu spatele întors
către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”.
2) Se produce un alt semn: cocoşul cântă pe prispa casei întors înafară, un semn de
plecare, spuse Vitoria. Mama îşi anunţă fiica de intenţia de a o căsători cu “un român
aşezat cu casă nouă şi cu oi în munte”.
3) Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte,
căci el crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare. La aceasta, femeia spune că
Nechifor “poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se
află; însă după aceea vine la sălaşul lui”.
4) Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea
satului. Bătrâna îi ghiceşte în cărţi: “una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl
reţine lângă ea pe bărbat, dar Vitoria nu prea crede.
5) Vitoria nu ascultă vorbele răutăcioase ale bătrânelor din sat, şi este hotărâtă să-l caute
pe dispărut oriunde ar fi el. Ea îşi plănuieşte cu de-amănuntul plecarea, îşi pregăteşte
sufletul, ţinând post şi rugându-se. De asemenea îşi pregăteşte casa şi îşi gândeşte
drumul pe care îl va urma. După bobotează primul drum îl face la mănăstirea Bistriţa
pentru ca Sf. Ana să-i lumineze mintea şi să-i arate calea pe care s-o urmeze.
Arhimandritul o povăţuieşte să meargă la Piatra şi să se adreseze stăpânirii
pământeşti. “Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăţiei cele mari.(…) Du-te
la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări."
6) Vitoria şi Gheorghiţă au plecat de dimineaţă la Piatra unde au oprit la un han pe care
îl cunoşteau; acolo au întrebat de prefect. Munteanca i-a povestit prefectului că soţul
ei plecase să cumpere nişte oi de la Dorna şi nu s-a mai întors deşi trecuseră şaptezeci
şi trei de zile. Prefectul o asigură că o să cerceteze şi că trebuie să scrie o plângere (o
jalbă). Acasă femeia se rugă de părintele Daniil să-i facă jalbă, iar în jalbă îl rugă să
scrie de toate necazurile ei. Ea plănuise să plece la Dorna ca fiul ei, pe Minodora să o
ducă la mănăstirea Văraticului unde e o soră de-a mamei călugăriţă, iar casa o va lăsa
pe mâna părintelui Daniil.
7) În 9 martie într-o zi de iarnă cu soare părintele Daniil a făcut o slujbă importantă.
Vitoria şi Gheorghiţă au dus la biserică multe daruri. În Vitoria se cuibăreşte sentimentul
dureros a morţii soţului ei .Trimite pe fata ei , Minodora , la mănăstire , părintele îi scrie o jalbă
către autorităţi şi face o slujbă pentru cei ,,40 mucenici din Sevasta”. Lasă gospodăria în grija
argatului Mitrea şi împreună cu Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor .
8) În drumul lor făcură un popas pe malul Bistriţei lângă o topliţă; de acolo au pornit de-
a lungul Bistriţei până ce i-a prins noaptea lângă un han la Donea. Acolo munteanca
se preface că-l caută pe Lipan pentru nişte bani şi află că acesta nu a mai fost văzut
pe-acolo din toamnă.
9) Următorul popas este casa lui David la Călugăreni lângă Piatra Teiului . În acea seară
Vitoria a început să depene amintiri cu Lipan. În dimineaţa următoare merseră până la
Farcaşa unde se opriră din nou.“Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe;
(…)şi I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi.”
10) În Farcaşa îi găzduieşte un fierar, moş Pricop, de la care Vitoria află că soţul ei oprise
acolo, pentru potcovirea calului său, în drum spre Dorna.
11) Pe drum, la Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez la care au fost nevoiţi să
participe; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi,
care “au întins plosca şi au ridicat pistoalele. Ori beau (…) ori îi omoară acolo pe
 loc”; iar ei se conformează. Ajunşi la Vatra Dornei află de la un slujbaş că în
noiembrie Nechifor cumpărase trei sute de oi; din acestea vânduse o sută de oi altor
doi gospodari, împreună cu care plecase mai departe.
12) Vitoria Lipan află de la un crâşmar că soţul poposise acolo împreună cu doi ciobani.
Vitoria indicând semnalmentele soţului ei, mai ales căciula brumărie pe care el o
purta, merge din cârciumă în cârciumă. Mama şi fiul fac din nou un popas, după ce
trec de satul Sabasa peste muntele Stânişoara, în satul Suha,unde crâşmarul, d-l Iorgu
Vasiliu, îşi aduce aminte de trecerea turmei de trei sute de oi, dar însoţită fiind numai
de doi stăpâni, fapt confirmat şi de soţia lui; pe unul dintre oieri îl chema Calistrat
Bogza. Pentru femeia oierului dispărut începe să “se facă lumină. La Sabasa, fuseseră
trei. Dincoace,(…), Nechifor Lipan nu mai era.”.
13) Soţia d-lui Vasiliu îi spuse Vitoriei că pe celălalt îl cheamă Ilie Cuţui şi ambii sunt
locuitori ai satului Doi Meri. Victoria discută cu cei doi ciobani, ei spunând că i-au
plătit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniţi în Sabasa Vitoria şi fiul ei
opresc la cârciuma d-lui Toma după care îl recunoaşte pe Lupu, câinele soţului, într-o
gospodărie.
14) Gospodarul care-l ţinuse pe Lupu i-a căutat stăpânul înainte de a-l lua. După ce
plăteşte o recompensă, ea îl ia cu sine. Era deja primăvară şi Vitoria împreună cu
câinele, care o însoţea, asemeni fiului, îşi conducea stăpânii intr-o prăpastie. Nechifor
“era acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor”. Iar craniul uman purta urmă de baltag.
15) Privind resturile pământeşti ale tatălui, Gheorghiţă “plângea ca un copil mic”, dar
mama lui era fermă şi se duse in sat după ajutoare. A treia zi soseşte subprefectul
Anastase Balmez care constată moartea violentă a lui Lipan, care îi sugerează să
întrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui să ducă oile de la Dorna dacă ştiu de
vânzarea de oi.
16) În timpul interogatoriului la care-i supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul
primeşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie. Femeia
invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare. Rămăşiţele pământeşti ale
lui Lipan sunt îngropate în cimitirul din Suha. “Eu, (…), am trăit pe lumea asta numai
pentru omul acela al meu şi-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi
mai rămân puţine zile, cu nor.”.
17) Are loc praznicul de după înmormântare, la casa d-lui Toma. Vitoria îi cere lui Bogza
să-i dea baltagul său lui Gheorghiţă pentru ca flăcăul să-l admire. Apoi spune cum a
fost ucis bărbatul ei: urca muntele Stânişoara împreună cu doi tovarăşi din care unul
l-a lovit cu baltagul în cap pe la spate şi l-a împins în vale cu cal cu tot. Calistrat
Bogza se înfurie, căci se simţea învinuit (“- Destul! răcni omul, destul!”), iar
Gheorghiţă îl loveşte cu baltagul în frunte şi dă drumul câinelui, ce-l muşcă de gât.
Simţind că va muri, ciobanul recunoaşte crima sa şi a lui Ilie Cuţui. Vitoria îi spune
fiului că va plăti tot ce trebuie pentru a recupera turma furată, de asemenea o vor lua
pe Minodora de la mănăstire; dar mama tot nu este de acord cu relaţia ei cu feciorul
dascălului.

Tragedia nu este scopul romanului . Sadoveanu realizează o monografie a satului românesc de

tip arhaic : peisajul , datinile şi oamenii , prezentând evenimente fundamentale din viaţa omului
( cumătrie la Borca şi înmormântare la Cruci )
 Modul de expunere dominant este naraţiunea. Dialogul are şi el rol în caracterizarea
indirectă a personajelor iar descrierea prezintă locurile si aspectul fizic al personajelor.
Naraţiunea este modul de expunere prin care se realizează fapte şi întâmplări intr-o
succesiune logică. Descrierea este modul de expunere prin care se înfăţişează trăsăturile
caracteristice ale unor obiecte, privelişti, fenomene din natura, chipuri de oameni, stări
sufleteşti. Dialogul este modul de expunere ce consta in convorbirea dintre doua sau mai
multe personaje.

“S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor: ceea ce

povesteşte el sunt o mie si una de nopţi ale romanilor[…].
N. Manolescu

CĂPRIOARA
de Emil Gârleanu
În 1910, Emil Gârleanu publica volumul Din lumea celor care cuvântă, prin care
„inaugurează" în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor,
gâzelor si animalelor. Cu toate că a avut ca model Histoires natureles ale lui Jules
Renard, Gârleanu creează o operă plină de originalitate, cu trăsături proprii,
manifestându-si în ea individualitatea sa artistică".
Scriitorul, foarte bun cunoscător al naturii şi înzestrat cu un excepţional spirit de
observaţie, creează adevărate lumi ce devin cuvântătoare, care se fac. purtătoare ale unor
trăsături umane, ce, semnifică frumosul, în schiţa Gândăcelul, miniaturalul, umorul fin
sunt elemente cu ajutorul cărora Gârleanu ilustrează ideea necesităţii de a aspira spre un
ideal, ideea de autodepăşire. Antiteza dintre realitate — puterile gândăcelului — şi
aspiraţie — ajungerea la soare — subliniază încrederea în forţele proprii: „Nu cumva era
o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ ?
.. Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întrebi ?
Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare ! Şi cum
să ajungă ? Privi în sus, şi atunci, deasupra căpşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica
aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar, dedesubtul bulgărului
de aur, să-i culeagă razele".
Propoziţiile interogative, exclamative, metaforele, comparaţiile, epitetele,
diminutivele devin mijloace de caracterizare cu bogate sugestii semantice. Procedeele se
reîntâlnesc, si în alte schiţe ale volumului ca : Musafirul, Fricosul, Mărinimie, Pasăre de
noapte, Nedespărţite, Căprioara.
Semnificaţii. Structură
În schiţa Căprioara, se subliniază puterea dragostei materne duse până la
sacrificiul suprem. La început, tabloul pare a respira împăcare şi linişte : „Pe muşchiul
gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei.. Acesta şi-a întins
capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui si, cu ochii închişi, se lasă
dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a
iedului."
Triplul şi dublul epitet, comparaţia evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe
vieţuitoare, armonia dintre ele şi natură. Dar în sufletul căprioarei se dă o luptă puternică
între dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el, pentru că vremea
înţărcatului trecuse. Învingându-şi cu greu dragostea de mamă, se hotârăşte să-l ducă la
„ţarcurile de stâncă din zare", unde ar fi ferit de primejdii. În drum, mama îi încearcă, cu
grijă puterile şi se încredinţează că acesta „i se ţine voiniceşte de urmă". Natura devine
însă ameninţătoare: „Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolţi de frunze, pe urmă
prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a
pădurii."
 Ca o prefigurare a trecerii căprioarei în nefiinţă, drumul ei duce de la seninătatea
luminoasă a poienii, la întunericul plin de spaime şi ameninţări din inima codrului.
Imaginile sunt structurate gradat, lumina scade, iar spaţiul se micşorează treptat. Pădurea
se dovedeşte a fi într-adevăr plină de primejdii, iar căprioara se sacrifică pentru a-şi salva
puiul : „Prăbuşită în sânge, la pământ, supt colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul
întors spre iedul ei şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii,
căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii."
Tensiunea puternică a momentului se transmite printr-o exprimare sugestivă —
iedul „se topeşte în inima pădurii", aşa cum imaginea lui se va topi în privirea şi inima
mamei.
Profund observator al vieţii, Emil Gârleanu realizează o „evocare narativă" de o
concentrare maximă, coborându-se la dimensiunile eroilor săi. El umanizează „lumea
celor care nu cuvânta", tratând-o cu înţelegere, blândeţe, delicateţe. Portretele se
realizează fie prin descrieri directe, fie prin desfăşurarea faptelor. Volumul Din lumea
celor care nu cuvântă constituie partea cea mai apreciată din opera lui Emil Gârleanu.
PUIUL
de Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti

O bună parte din creaţia lui l. Al. Brătescu-Voinesti prezintă valori didactice deosebite,
în povestiri ca Privighetoarea, Puiul. Autorul antropomorfizează natura sau surprinde
anumite aspecte ale relaţiilor dintre om si natură, aspecte care dobândesc semnificat
profunde.

Semnificaţii. Structură
Tema povestirii Puiul este naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul copilăriei, iar
ideea este necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părinţilor, respectarea
poveţelor acestora, cuprinsă în motto-ul : „Sandi, să asculţi pe mămica".
La început, viaţa prepeliţei şi a puilor ei se desfăşoară liniştit, iar autorul foloseşte
miniaturalul, graţiosul, interjecţia onomatopeică, pentru a ne introduce în acel mic
univers: „Prepeliţa prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele
mici, si ei, pic ! pic ! pic !, cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât." Chemarea cea
ascultată a mamei era „pitpalac !".
Puiul cel mai mare, din dorinţa de a cunoaşte repede totul, nu ţine seama de sfatul
mamei de a sta ascuns, şi este prins, la început, de un secerător, dar e eliberat, apoi însă
este împuşcat într-o aripă de un vânător. Viaţa familiei începe astfel să fie zbuciumată.
Mama îşi continuă exerciţiile de zbor cu puii sănătoşi; dar sufletul ei se frământă dureros,
pentru a găsi o soluţie : „în inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se
rupă în două : jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei
înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa cu disperare. Suflarea
duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi a hotărât-o. Decât să-i moară toţi
puii, mai bine numai unul — si fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a
zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde : — Nu mă lăsaţi ! Nu mă
lăsaţi !"
Intensitatea trăirilor are puternice valenţe educative pentru cei mici; exemplele
alegorice sunt ilustrative.
Naraţiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor, dar determinat de
schimbarea anotimpurilor în durata anului, surprinzându-se astfel anumite elemente
specifice; deci drama prepeliţei si a puiului ei se prezintă pe fundalul general al
anotimpurilor :
 • Primăvara:
- sosirea prepeliţei;
- construirea cuibului;
- clocitul şi scoaterea puişorilor;
• Vara:
- creşterea puilor;
- prinderea şi eliberarea puiului cel mare;
• Toamna:
- exerciţii de zbor pentru plecare;
- sosirea vânătorului şi rănirea puiului;
- zbuciumul;
- plecarea;
• Iarna:
- moartea puiului
Deci: naştere (primăvara), creştere (vara), maturizare (toamna), moarte (iarna).
Moartea va învinge însă numai în cazul unui singur pui : „La marginea lăstarului,
un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până
adineauri, urmează acum o picoteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de
vedenii. . . mirişte .. . un carâmb de cizmă pe, care se urcă o furnică . . . aripa caldă a
mamei. Se clatină într-o parte si într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei
împreunate ca pentru închinăciune." Pentru ceilalţi pui, timpul continuă, încadrându-se în
viitoare anotimpuri.
Procedeul esenţial folosit de autor este personificarea.
Alexandru Brătescu-Voinesti se vădeşte un mare iubitor al naturii, şi doreşte ca
omul să o ocrotească, dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul, armonia.
Realitatea aceasta a relaţiilor dintre om şi natură insuflă povestirii o stăpânită mâhnire.
Dumbrava minuna de Mihail Sadoveanu
Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile
caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de Mihail
Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş Năzdrăvan, Un
om năcăjit s.a.).
Dumbrava minunată se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul
realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub aspect
compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un titlu
semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca plăsmuieşte o
expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică simplă evidenţiază
drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă întâlnită în numeroase alte
basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este conceput într-o simetrie perfectă,
în prim-plan apărând :
a) Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror
trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea
morală a Lizucăi ;
b) „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o străbate
fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;
c) episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi fericită în
casa bunicilor, lângă cei dragi.
Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia copilului
Părţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple
semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului între
planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a imaginilor care
oglindesc :
⇒ o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite
⇒ o natură transfigurată de imaginaţia copilului
Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea
şi delicateţea sufletească. Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din detaliile
acumulate pe parcursul derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia Vasilian, femeie frivolă,
ca si pentru slujnica acesteia, Lizuca este „o ruşine si o nenorocire", „gânganie"...,
„dihanie şi soi rău" etc. Succesiunea de epitete si metafore depreciative sugerează
prăpastia dintre mama vitregă si fetiţa orfană, imposibilitatea comunicării lor pe plan
afectiv.
Intr-un evident contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi :
„Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea
strâmbă si în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb si
cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu
genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si arăta, în
rotunzimea lui, felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică si delicată du-
duia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o mică floare de
lumină."
Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei,
înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă totul în
jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul ei, Patrocle, este
un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o mângâia ; „împărăteasa fur-
nicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a lăsat acasă căţeluşa „cu dinţii de
fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este dojenit pentru nişte injurii etc.
Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini, pregăteşte trecerea de
la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a prichindeilor, precum si a altor
personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea
lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi
cotloane necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi
duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."
Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi natură,
ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în plan fantastic, alături de
suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă sau pe ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o
himeră.
Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia
spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia aparţin.
Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă
binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori :
„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un ochi.
— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?
— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !
— Şi pe servitoare?
— Si.
— Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de întâmplările nopţii
la hotarul împărăţiei minunilor".

Miezul iernii
Intre pastelurile lui Vasile Alecsandri inchinate anotimpului alb (Iarna, Viscolul, Gerul,
Sfarsitul iernii s.a.), se include si cel intitulat Miezul iernei care completeaza tematic
aceastaserie.
Aceasta poezie este, neindoielnic, un pastel, intrucat, in primul rand, poetul apeleaza
la descriere pentru a infatisa unele aspecte din natura. Astfel, el zugraveste imaginea
unei nopti de iarna, cu un ger cumplit, care transforma complet natura. inghetul cuprinde
pana si astrele si cerul („stelele par inghetate", „cerul pare otelit"), stejarii trosnesc de ger,
iar zapada scartaie sub picioare. Sub imperiul gerului, natura capata imaginea „unui
templu maiestos", in care lumina lunii sporeste frumusetea rece, neclintita a peisajului.
Imaginea acestui templu este completata apoi de miile de stele care ard „ca vecinice
faclii", de munti, care ii sunt altare, si de codri - adevarate orgi sonore - , unde se aude
vuietul ingrozitor al crivatului. Totul pare fara viata, neclintit, pana ce isi face aparitia un
lup „ce se alunga dupa prada-i spaimantata".
Dupa cum se observa, elementele descriptive apartin atat cadrului terestru (padurile,
zapada, campiile, casele, muntii, codrii), cat si celui cosmic (stelele, luna, cerul, razele
etc), iar toate acestea se subordoneaza cuvintelor cheie din poezie - „ger amar, cumplit" si
„templu maiestos". Cu ajutorul acestor elemente poetul descrie tabloul sinistru al iernii,
salbaticia ei, sugereaza un spatiu infinit, solemn si grandios, dar, ca in orice pastel, isi
exprima direct si propriile sentimente in fata acestor aspecte din natura. Mai intai poetul
traieste senzatia de frig, de inghet, de stingere a vietii, ca apoi sa dea glas sentimentelor
de uimire si de admiratie fata de maretia si solemnitatea naturii.
Aceste atribute ale peisajului ii produc poetului o deosebita incantare, incat exclama: „O!
tablou, maret, fantastic!", dar, in final, senzatia de neclintire, de incremenire creeaza
impresia de pustietate si de tacere apasatoare.
Aceste sentimente sugereaza si prezenta eului liric, accentuata de interjectia „o" si
vocativul „tablou maret, fantastic".
Trasaturile specifice peisajului sunt infatisate, ca in orice pastel, prin intermediul unor
imagini artistice. Predominante sunt cele vizuale („zapada cristalina", „campii
stralucitoare", „fumuri albe", „vazduh scanteios", „farul tainic de lumina", „stele
argintii"), dar sunt prezente si imaginile auditive („trasnesc stejarii", „organe sonore",
„note ingrozitoare"). in cadrul imaginilor vizuale, culoarea predominanta este albul,
exprimat direct sau doar sugerat mai ales prin adjective -albe, scanteios, stralucitoare,
argintii etc. -, toate acestea avand valoarea stilistica de epitete cromatice.
Imaginile vizuale sunt realizate si prin comparatiile „fumuri albe ... ca inaltele coloane",
„ard ca vecinice faclii", sugerand un alb sters sau galbenul pal.
Epitetele „sonore" si „ingrozitoare" ale substantivelor „organe" si „note" contribuie la
realizarea imaginilor auditive care evidentiaza vuietul crivatului, care cutreiera templul
solemn al naturii.
Din cele aratate se constata ca aceasta poezie este un pastel, intrucat autorul descrie
aspecte din natura care compun un peisaj hibernal, evidentiind notele lui caracteristice.
Totodata, el isi exprima propriile sentimente si realizeaza unele imagini artistice prin
intermediul figurilor de stil.

Iarna pe ulita - comentariu

In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar a
doua zi s-a oprit.Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese ca
norii a inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezinta
imagini vizuale, auditive.

In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul vine
de la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se observa
personificarea: "vantu-i linistit acum".

Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheie

cu personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Ne
transmite un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.

Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau
veseli in zapada si se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentiment
de fericire, bucurie si veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator si
comparatia: "gura fac ca roata morii".

De aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roata
morii ce se invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care se
galcevesc.

Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice,
de unde reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul ne
da de inteles ca acei copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.

Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea
"de foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A sasea
strofa descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.

Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepe
cu inversiunea: "haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prea
lunga si o tara de pamant. Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isi
tara cu greu haina si comparatia "cinci ca el incap in ea".

In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de mama sa in sat. Copilul era
incruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de grea pentru el. Aceasta
strofa ne transmite un sentiment de admiratie si remarcare de sine.

A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoarele
versuri aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decat
el. Ne transmite un sentiment de amuzament.

A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuia
sa mearga cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de unde
reies imagini vizuale si auditive. Ne transmite un sentiment de amagire.

A unsprezecea strofa prezinta ce a vrut copilul sa faca atunci cand a vazut atatia copii. A
vrut sa se intoarca din drum, dar era prea tarziu. Toti ceilalti copii il vazusera deja.

A doisprezecea strofa incepe cu glumele facute de caciula copilului. A treisprezecea

strofa incepe cu inversiunea "altii-n gluma parte-i tin". Observam ca toti copiii isi bateau
joc de el.

In a paisprezecea strofa este descrisa o baba care este imbracata cu un cojoc rupt. Ea se
oprise sa vada de unde vine zgomotul acela mare. A cincisprezecea strofa incepe cun
inversiunea "s-otaraste rau batrana".

Observam ca batranei ii pasa de baiat, incercand sa-l scoata dintre copiii care isi bateau
joc de el. In a saisprezecea strofa poetul ne da de inteles ca baba nu uitase ameliorarea
conflictului dintre baiat si copii luandu-l de acolo. Ne transmite un sentiment de mila.
In a saptesprezecea strofa ne dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu a
durat mult deoarece copiii se tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea
"plina-i strimta ulicioara". In a optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.

Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a nouasprezecea strofa observam ca

batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa enumeratia "bat,-njura.

..da din maini" de unde observam imagini dinamice.

Ne transmite un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana se

invartea cu batul in mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei.
In urmatoarea strofa ni se descrie ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isi
facea cruce de ceea ce vedea.

In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latre
cainii din curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa se
observa un dialog intre cativa sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.

Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de pe
ulita satului.

DORINTA
Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui
sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este durerea
iubirii neimplinite.
Publicata la 1 septembrie 1876, in revista „Convorbiri literare", poezia „Dorinta" este
alcatuita din sase strofe.
In aceasta poezie, eul liric isi exprima propriile sentimente: dorul de dragoste, aspiratia
spre fericire, comuniunea cu natura.
Titlul exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, sub
ocrotirea batranului codru.
Universul operei (idei, sentimente):
Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi
indragostiti vor lua parte la ritualul erotic.
In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund „prispa cea de brazde")
izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine
insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul,
„blanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului de
dragoste.
Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ („ Vino")
si a doua verbe la indicativ prezent {„tremura" si „ascund"); cu deosebire ultimele doua
creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al
certitudinii.
Incepand insa cu strofa a Ii-a, verbele la conjunctiv („sa alergi", „sa cazi", „sa
desprind", „sa ridic") sau la indicativ viitor („sedea-vei", „vom fi", „or sa cada", „vom
visa") proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal.
in urmatoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este „o
mireasa blanda din povesti"1 („Sa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de
tei.
Cateva elemente de portret („ Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealul
tanarului indragostit.
In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un „vis ferice" niciodata
implinit.
Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul
izvoarelor si susurul vantului („ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare, / Blanda
batere de vant").
In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile: „Adormind de armonia
/ Codrului batut de ganduri".
Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice2 versuri eminesciene, in care
aliteratia vocalei „a" si a consoanei „r" da nastere unei muzicalitati sublime.
In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea sa
aiba doua semnificatii:
cazute din „teiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatii
neprihanite;
pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi („ Or sa cada randuri-randuri"), pe
masura ce teiul isi va „ninge" petalele anilor peste clipa iubirii.
Mijloace artistice:
La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant
(„crengi plecate"). epitetul ornant („fruntea alba", „parul galben"), personificarea
izvorului care „tremura pe prund", inversiunea „Singuratece izvoare", „Blanda batere
de vant" si altele.

In conturarea spatiului iubirii, epitetele: .„singuratece izvoare" si ..blanda batere de

vant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este
visata clipa de dragoste.
In „Dorinta", personificarea codrului „batut de ganduri" reprezinta natura surprinsa in
meditatie asupra propriilor sale glasuri.
In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri ar putea sugera troienirea sub flori
si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a
vietii.
"Balada unui greier mic" de George Toparceanu

Peste dealuri zgribulite,/Peste ţarini zdrenţuite,/A venit aşa, deodată,/Toamna cea

întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,/Botezând natura udă/C-un mănunchi de ciumafai, -/Când se

scutură de ciudă,/Împrejurul ei departe/ Risipeşte-n evantai/Ploi mărunte,/Frunze
moarte,/Stropi de tină,/Guturai…

Şi cum vine de la munte,/Blestemând/Şi lăcrimând,/Toţi ciulinii de pe vale/Se pitesc prin

văgăuni,/Iar măceşii de pe câmpuri/ O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuş,/Din căsuţa lui de humă/A ieşit un greieruş,/Negru, mic, muiat în
tuş/Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu

s-adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fi’ndcă nu-
mi dă niciodată,//Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a isprăvit…/Cri-

cri-cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!

Cunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si a

micilor vietuitoare, George Topârceanu a înfatisat în lirica sa acest univers cu duiosie si
umor, el fiind un sentimental care transforma "-n glume lacrimile clare".

O astfel de opera literara este si "Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul
"Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele si
triste".
Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu
monologul greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie". (C. Ciopraga)

Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru
versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei ("A venit asa,
deodata") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp
("Peste dealuri zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului natural sunt
caracterizate prin epitetele zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni
ai enumeratiei peste dealuri, peste tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din
trasaturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga,
slaba si zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în
urma sa toate relele posibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./"
Enumeratia ploi, frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza
epitetele marunte si moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui
anotimp si transmite un sentiment de neliniste si de teama.

Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de la munte/Blestemând si

lacrimând": cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o întâmpina "cu
grabite plecaciuni", iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din casuta
lui de huma". Atât toamna, care blestema si lacrimeaza (sugestie a vântului si a ploii), cât
si celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare:
"se pitesc", "întâmpina", "a iesit". Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier,
scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea
enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu bruma". Duiosia si compasiunea cu
care Topârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia sunt evidentiate atât de
enumeratia anterioara, cât si de diminutivele "casuta" si "greieras".
Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie,
depasind cu mult gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna".
Toamna îl gaseste pe greier cu camara goala, fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa
izvorâta dintr-un calcul gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte de Craciun./ Ca
puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/"). Drama micii vietati este cu atât mai mare,
cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina furnica" este exclusa atâta timp cât orice
încercare este urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-mi da niciodata,/ Si-apoi umple
lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../". De aceea, în cuvintele greierului îsi face loc
disperarea si resemnarea ("Dar de-acus, [...]/ Dar de-acus s-a ispravit.../"), singura
consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s mic si
necajit/"

In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, "folosit ca mijloc de
transmitere a duiosiei" (D. Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere
pasivitatea, neglijenta, naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în
reliefarea atitudinii poetului îl au si epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul
..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si adjectivele cu rol de nume predicativ "mic si
necajit", care îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.

Prin personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant, [...] un umil

functionar. [...] un poet necunoscut, neanteles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia,
Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, aceasta
balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, chiar daca îsi are nota ei de originalitate
evidenta.

Harap Alb – comentariu

de Ion Creanga

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este
un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri
literare", la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul "Timpul".
Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul
popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică
a acestei creaţii.
Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul
craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate
întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul
din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te
cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb",
deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de
Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât
jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul
său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie
spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă
cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn,
capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul
tatălui.
Construcţia şi momentele subiectului
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca
modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm:
"Amu cică era odată într-o ţară". "Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult,
deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator
omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând
eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la
bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.
Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la
capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin
evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era
odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era
împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră
de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare
era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia la altă margine ". In
acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică -
întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.
Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi
viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la
încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa
de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un
pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este
dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici
împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.
Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa".
Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară
tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi
ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să
aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei,
(călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul
pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi
lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea
părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul
roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale
basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă
depăşirea primei probe de către eroul principal.
Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane
tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în
codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori,
dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai
când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui
său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el
se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă
narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi
şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm
Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât
până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să
coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul
peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de
unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul
de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept
nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând
astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă,
respectându-şi jurământul făcut.
Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul
se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la
grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă -
"ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici
elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a
spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a
efectuat.
Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea
probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte
minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i
aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la
Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba.
Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte
pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu
cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută
pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă
spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.
După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat
împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite", în timpul petrecerii, incitat de poveştile
bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă
degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".
Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul
spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-
apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat.
Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb
întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe
nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are
nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se
învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o
aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un
buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de
nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.
Acţiunea continuă cu formule mediane -"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb
întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni
ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este
tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va
avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit
(negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără
suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci
nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe
dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."
Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind
introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult
mai este" - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se
constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă
foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa
rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este
un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară
într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că
crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de
"sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până
dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc
aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o
parte şi macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor.
Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată
noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau",
altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la
poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o
păsărică şi "zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia
izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.
Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă
perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, "ferice de
tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu
vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe
fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul,
"ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o
stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.
Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica
ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un
loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata
împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne
ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile
privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă
spânului, "fiind nebun de dragostea ei".
Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se
apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de
frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit
acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de
furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o
singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul.
Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în
înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului
Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri
miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi
cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se
trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl
sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească
binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor
negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns
lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta
împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi
împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în
buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi
sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani
întregi şi acum mai ţine încă".
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă.
Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine
încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară
cine nu, se uită şi rabdă".

D-l Goe

Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa
opera o adevarata „comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului
al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii
ale vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane
etc. Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si schite, cat si in nuvele, in
povestiri si in operele dramatice. e8v6821ee18psf Educatia defectuoasa primita in familie
si in scoala, coruptia, traficul de influenta si favoritismul, manifestate in lumea scolii,
constituie teme concretizate in schite ca Vizita..., D-l Goe..., Bacalaureat, Lantul
slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a.
Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai
citite si gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in
personajul principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite in
familie. Cititorul este atras de succesiunea dramatica a unor fapte „inedite" si pline de
talc, rezultat firesc al extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului.
Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind
publicata cu un an mai inainte in ziarul „Universul" din 12 mai, si infatiseaza contrastul
dintre pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in
comportamentul copilului.
Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul
reverentios „domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim ca Goe
nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura - un repetent -, rasfatat si obraznic.
Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua
universuri umane pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului —, intrucat Goe
se comporta ca „un om mare", pe cand cele trei „dame" se maimutaresc, se comporta
ridicol, „ se copilaresc" pentru a fi pe placul „puisorului".
Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur
moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul
pana la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si
al personajelor, caci schita este o opera epica in care apar ca elemente constitutive
actiunea, personajele si naratorul.
Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente
ale subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca „tanarul Goe", impreuna cu cele
„trei dame", „frumos gatite" asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul
accelerat care trebuie sa-1 duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat intr-un frumos
costum de marinar si este „impacientat" si „incruntat", deoarece trenul nu soseste.
O discutie „filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu
concluzia surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: „ - Vezi ca sunteti
proaste amandoua?".
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii.
Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor „cu barbatii".
Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor
care-1 sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea
palariei si a biletului de calatorie care era „in pamblica palariei", iar tipetele lui Goe, ca sa
opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si conductorul care cere biletele la
control. Dupa lungi „parlamentari", in genul discutiilor de mahala, cele trei doamne sunt
nevoite sa plateasca biletul puisorului si... o amenda „pe deasupra".
Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din aceasta
disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta, „se reazema in nas de clanta usii de la
cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei,
a luat si „un beret" pe care i-1 ofera lui Goe in locul palariei. Mamita, dupa ce se preface
ca este suparata, ii da „o ciucalata" si scena ia sfarsit printr-o avalansa de pupaturi.
In timp ce „cucoanele se dau in vorba de una, de alta...", Goe dispare de pe coridor.
Mama-mare e disperata pana ce aude „bubuituri in usa compartimentului unde nu intra
decat o persoana". Goe se blocase in cabina de toaleta, dar „captivul" este eliberat, gratie
interventiei conductorului. Din nou cucoanele rasufla usurate si-1 saruta pe cel eliberat
„ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta".
Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa stea
cu „puisorul" pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain". Acum actiunea atinge
punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor „lui
mam-mare: - Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!". Trenul se opreste, lumea se
alarmeaza, personalul de serviciu „umbla forfota", dar nimeni nu poate sti cine a tras
semnalul de alarma, deoarece „mam-mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in
brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau „tocmai in vagonul de unde zburase mai
adineaori palaria marinarului".
Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii
ajung la Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras,
cerandu-i birjarului sa le duca „la bulivar".
Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din
relatarea faptelor si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de situatie,
cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui estetice se remarca, deopotriva, umorul si
ironia.
In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman
cuprinzator si o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din
comicul de situatie si de limbaj.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-o
opera epica, talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei
scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile
autorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra - ordinara
abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte
momente si schite, un adevarat „monument" de arta literara.
Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si in
schite acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita
constituie o secventa cu semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al
societatii de la sfarsitul secolului tiecut, creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.

Referat "Vizita" de Ion Luca Caragiale

Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale [1852-1912] a
ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin
comediile: "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierduta" si "D-ale carnavalului", în care
prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea.

Numele sau este legat si de inegalabilele "Momente si schite", în care prezinta, într-o
viziune comica, întâmplari la care participa personaje reprezentative din
societatea contemporana autorului.

"Schita este o opera epica - o naratiune - în proza, de mici dimensiuni, în care se

relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o
schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns.

In opera literara "Vizita", care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce

evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie.

Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata

urmarile "educatiei" despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului. Prin folosirea
substantivului "vizita", în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general
întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca
urmare a unei proaste educatii.
"Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin
intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în
aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de
personaj-narator justifica povestirea la persoana I".

Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în "momente ale subiectului". Prima fraza a

schitei, "M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina" ca
"s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,...", constituie intriga
actiunii [cauza actiunii].

Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în "expozitiune" autorul îl prezinta pe Ionel, "un

copilas foarte dragut de vreo opt anisori", "îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de
mare tinuta". Musafirul îi duce în dar copilului o minge "foarte mare de cauciuc si foarte
elastica", ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta
despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din
societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului,
deoarece "s-a facut baiat mare".

Desfasurarea actiunii evidentiaza urmarile "educatiei". Primul efect al acesteia se vede

imediat, deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrâna", care-i
aclama mamei ca Ionel "nu s-astâmpara" si e gata sa rastoarne masina de facut cafea.
Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata
cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul
maior", "luând o poza martiala". Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi;
rugându-l sa nu se mai apropie de masina", îsi continua conversatia cu musafirul.

In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde "pe doua mese, pe canapea, pe
foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii" si alege o trâmbita si o toba, cu care,
în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se
mai înteleg. Observatia mamei "ca nu e frumos când sunt musafiri" si mai ales precizarea
oaspetelui ca "la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul
copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este
"jupâneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata.

Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste
cutezanta, deoarece se alege cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept,
întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil,
pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i

precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si "maiorului" "îi cam place". Surprins,

musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o "otrava", iar copilul, care lucra "cu lingura în
cheseaua de dulceata", întreaba obraznic: "Dar tu de ce tragi?".

Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare
în "vestibul", de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din
tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La
îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la
carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa
ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal" ai candelabrului, îi zboara musafirului
ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi
consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon "iese cu nitica apa calda".

In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza
tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este "disperata", îl stropeste cu apa rece, pâna
îsi revine.

Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce
disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata - ca sa-i toarne dulceata în sosoni.

"Intâmplarea povestita - vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în
câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si
toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa
personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul."

Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii,
fiind "eroul" întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, "proasta crestere".

Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda

faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect
fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi
si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din
tabachera musafirului.

Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a
face educatie.

Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei
Popescu - personaj secundar - sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum
pretindea la începutul schitei.

Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care
relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica.

Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita "Vizita". El îmbina, în

principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia
trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod
de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui

Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. "Deoarece este o opera literara
epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste
o singura întâmplare - vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu
ocazia onomasticii s fiului sau - prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a
personajelor-proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa
fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea "Vizita" de
I.L. Caragiale, este o schita."

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia folclorica

romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si
limitele fericirii.
Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje fabuloase,
grupate dupa cele doua dimensiuni ale vietii: binele si raul), "Tinerete fara batranete si
viata fara de moarte" face parte din acele basme care au ca motiv imparatul fara urmas.
Astfel, se nareaza intamplari ale unui "imparat mare" si ale unei imparatese "amandoi
tineri si frumosi" care insa nu puteau avea copii. "Un unchias dibaci" daruieste
imparatului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un Fat-Frumos" dragastos, dar, spune
batranul, "parte n-o sa aveti de el".
Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se promite "tinerete fara batranete
si viata fara de moarte". Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului.
La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui sau fagaduinta
facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte
"nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut".
Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o cautare a
unui ideal superior, a nemuririi.
Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab", dar si el nazdravan, care il
invata ce trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si
curata hainel si armele tatalui sau, calul "odata se scutura" si "toate bubele si rapciuga
cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru
aripi". Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la numeroase probe
de viata, cum au fost: invingerea Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu
Gheonoaia, ambele blestemate de parinti pentru rautatea lor si transformate din fete
frumoase in "lighioi" si care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul".
A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste
"tinerete fara batranete si viata fara de moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar
ajutati si de "doamna palatului", cei doi razbesc din nou.
Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu cunostea
scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, "alergand dupa
un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa",
pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului,
Fat-Frumos ia calea intoarcerii.
Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o poveste
auzita din batrani. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar
Fat-Frumos nu observa ca barba si parul ii albisera".
Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp ce Fat-
Frumos se simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.
 Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu
poate fi depasita decat simbolic.
Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si
schimba conditia existentiala.
Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele
de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea
fabulosului, pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile
geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu
putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt
oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o
mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile
nefavorabile eroului principal.
Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator
spatiul". Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile
populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica,
prezente in text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea,
monologul interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare.
Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in
mod fabulos.
Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia
narativa a basmului, structurata pe motive:
1. motivul imparatului fara urmas
2. motivul dorintei imposibile
3. motivul probelor depasite
4. motivul dorintei implinite
5. motivul dorului de parinti
6. motivul reintoarcerii la conditia umana

FLORIŢA DIN CODRU

Ioan SlaviciCa şi Eminescu şi Creangă, Slavici a cunoscut încă din copilărie tezaurul
folclorului şi a înţelesconcepţia despre lume a poporului din rândurile căruia s-a
ridicat.Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de
înclinaţiile spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa
înţelepciunii şi a năzuinţelor permanente ale poporului.Aşadar, Slavici a găsit în folclor
izvoare nesecate de inspiraţie, dar el nu a prelucrat mecanicceea ce i-a oferit
modelul popular. Scriitorul a adăugat elemente noi, îmbogăţind,
prelucrând şidezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o
amprentă personală.O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi
acordarea rolului de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu
calităţi deosebite este pe primul plan în poveştile:
Ileana cea şireată, Limir-Împărat, Floriţa din codru.
În povestea
Floriţa din codru
, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în Transilvania, cişi în folclorul unor
popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile şi
prelucrărilemultor creatori de basme: Muntenia –
 Nărămuza
, Moldova –
Cine-i mai frumoasă?,
Ungaria –
Ceamai

frumoasă femeie din lume,

Albania –
Fatime
, Portugalia –
Regina vanitoasă
, Germania şi Rusia –
Albă ca Zăpada
.La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc.
Floriţa nu estefată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a
plecat într-o dimineaţă dupălemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o
fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară. Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în
braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făceamai frumoasă. Oamenii i-au
spus Floare.Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. Aceasta o pune pe
Floriţa la tot felul demunci peste puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa,
crâşma, curtea, să fiarbă mâncare,să taie lemne, de dimineaţă până noaptea.Ori de câte
ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce
segătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot
mai frumoasă eFloriţa.În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe
vrăjitoarea Boanţa, s-o omoareîn codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia
ochii de căprioară care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că
sunt ai Floriţei.Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi
socoteşte nişte oameninăpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face
mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şiastfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme.
Aceştia se lasă de hoţie.1

Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte
vrăjite: inel,rochie,
firul morţii
. Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămânlângă
sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce la palat.
Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos
firul morţii
. Floriţa reînvie şi devine soţiafiului de împărat.Floriţa e personajul principal al
basmului, care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prinfrumuseţe deosebită,
prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile,
fiind plină de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită
Floriţei, devin oamenicinstiţi.Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra
hoţilor, pune în evidenţă o însemnată ideeetică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului
bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameninărăvaşi.Slavici a adăugat noi
valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare.
Sporireasemnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil
moral, precum şi modul în care concepe finalul basmelor sale.Datorită profundului
caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru
.Deosebitele sale calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.

O scrisoare pierdutade I.L.CaragialeCapodopera dramatugiei lui Caragiale esteO

scrisoare pierduta
(1884) şi îşi păstrează oregretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe
Caragiale, pentru că ar însemna căFarfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai
exista. Caragiale critică în acesată comediefarsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei
este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şiale vieţii de familie din epoca
respectivă. Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în
lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de
orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este
o luptă de principii, ci de interese personale.
Suntem în anul de graţie 1883.
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi
de munte.Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa
alegerilor este acelaşi peste tot.Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că
este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în
lupta politică.Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori
compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui
Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălatluminează caractere,
psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui
care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi
sprijinitde Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.Găsind scrisoarea
compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă
nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe careo
conduce -
Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o
poliţăfalsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare
candidatul dela centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza:
mai prost ca Farfuridii, şi maicanalie decât Caţavencu
.Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o
scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text
particular era un mijloc frecventfolosit.Problematica piesei se poate reduce la două
cuvinte: politica şi amorul. Este însă maicomplexă. În primul rând Caragiale critică farsa
alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare
hotăreşte viaţa politică unui orăşel.Dramaturgul surprinde mij loacele necinstite,
folosite în lupta politică, coru pţia şidemagogia politicienilor. În acelaşi timp
pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni dinvremea sa.Aceste trăsături
negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie.
Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput,
mai abilîn lupta pentru putere.Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele
sunt definite comlex, prin fapte,nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită
preţioaselor indicaţii scenice ale autorului.Caragiale îşi pune personajele să
vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează,demonstrându-şi
prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile
cutrăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul
latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul).
Dandanache este prostul vanitos. Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi
locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şiindependent. Este directorul ziarului
Răcnetul Carpaţilor
, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului
demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atingescopul. Deviza sa este
scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul
Gambetta
. Pentru a câştigalupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta
vreme cât are scrisoarea esteorgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea
devine umil, linguşitor, supus. Principalatrăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se
adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit săschimbe masca. Discursurile sale pun în
evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie săemoţioneze, să plângă, să
influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la
tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice
sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta
electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi
pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le
aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească
fruntea. Esteemoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere
completă.Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!…
(plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa
de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai
tare.)…Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne…
(de-abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţăr işoara mea … (plânsul l-a
biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!…
(acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la
viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care
ascundă o puternică dori nţă de parveni re. Exprimarea lui Caţavencu
cuprinde numeroase contradicţii ,greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică:
Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…
;
…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noiaclamăm munca, travaliul, care
nu se face de loc în ţara noastră!
Scopul pentru care luptăCaţavencu este
că România să fie bine, şi tot românul să prospere
(să îmbogăţeze). Presupune căeşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că
un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul
prilej.ComiculCaragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub
învelişul râsului seascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor
şi ale societăţii. Şi în comedia luiCaragiale sursa comicului este contradicţia
dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în
realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul
alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache,

Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală

pe care ar trebuisă o reprezinte (Zoe în contr ast cu o femeie cinstită,
Caţavenc u în contrast cu ade văratul politician).Sunt prezente în această comedie
diferite nuanţe ale comicului.Criticii literari au observa t că dramaturgul
Caragiale deplas ează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor
comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În
acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac
şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a
personajelor.Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de
personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre
origine, profesiune , nivel de cultură,inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine
excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truism e,
contradicţii , nonsensuri. Toate aceste greş eli de limbă sunt oinepuizabilă
sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al
acestor personaje.Pronunţarea greşită a unor cuvinte: a
ndrisant
,
bampir
,
plebicist
,
renumeraţie
(Pristanda);
capitalişti
(Farfuridi).Ticurile sau autonomismele verbale:Farfuridi:
La douăsprezece trecute fix.
Pristanda:
curat
(
murdar
)Trahanache:
Stimabile
;
Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni:
După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de
amuzament,ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de
alimentate) -Farfuridi,Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă
Dandanache-; rădăcinile semnificative-Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor
acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .Vorbind despre talentul lui Caragiale în
caracterizarea personajelor prin nume, criticulIbrele anu preciza:
Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte
din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei
comedii a luiCaragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au
numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea
aamplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache,
Zoe care suntalarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim
plan apare Caţavencuşantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a
piesei. La acest conflict fundamentalautorul adaugă o serie de conflicte noi,
secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub
numele de tehnică bulgărului de zăpadă.

Chirita in provinţie – Comentariu

de Vasile AlecsandriComedia reprezintă specia literara a genului dramatic cult in care ni
se prezintă o seriede evenimente menite a stârni rasul. Categoria estetica prin intermediul
căreia sunt surprinseevenimentele se numeşte comic. Sursele comicului variază in funcţie
de ceia ce surprinde sisatirizează scriitorul: comicul de situaţie, de limbaj, intenţie, nume,
caracter.„Chirita in provinţie” reprezintă o comedie de moravuri întrucât Alecsandri
surprinde,satirizează moravurile societarii: corupţia, snobismul, incultura, parvenismul.
Astfel,V.Alecsandri abordează tema inlaturarii corupţiei, a dorinţei de a parveni,
ducându-si personajele, impingadu-le in zona ridicolului, subliniind discrepanta dintre
esenţa si aparenta,criticând diferenţa dintre ceia ce sunt in realitate si ceia ce vor sa para
personajele comediei.Titlul comediei ne indica numele protagonistei, Chirita, un personaj
ridicol, dornic de a parveni, un personaj a cărui imagine este adusa in prim-plan ca fiind
simbolul snobismului,inculturii si al parvenismului. Întreaga acţiune se concentrează in
jurul acestui personajfeminin, scriitorul conturându-i un portret moral prin acumulare de
trasatori si prin fuziuneamodalităţilor de caracterizare directa (indicaţii scenice si replicile
altor personaje) cumodalităţile de caracterizare indirecta (limbajul, atitudinile, faptele
personajului). Titlul opereiconţine de asemenea si o coordonata spaţiala: „in provinţie”,
ce subliniază si anticipeazăinarvertenta dintre esenţa si aparenta, Alecsandri ironizând
dorinţa Chiritei de a se sincronizacu moda Parisului.Comedia este structurata in doua
acte, iar răsturnarea de stituatii, limbajul si gesturile personajelor stârnesc hazul. Ca
moduri de expunere dominante întâlnim dialogul si monologulce constituie modalitatea
de caracterizare indirecta a personajelor si au rolul de a conturacaracterul personajelor,
dezvăluindu-ne totodată firul întregii acţiuni. Singurele intervenţii intext ale scriitorului
sunt indicaţiile scenice care, inserate intre replicile personajelor, constituieo modalitate
directa de caracterizare a personajelor oferindu-ne informaţii cu privire la gestica,mimica
personajelor, dar si cu privire la decor. Personajele comediei sunt relativ puţine,
insaconturează prototipuri umane, viabile si in ziua de astăzi. Astfel, Chirita
simbolizeazăsnobismul, incultura, corupţia, parvenismul, ca si şotul acesteia. Luluta
simbolizează orfana,capabila insa a iubi sincer; Leonas simbolizează tipul inteligent, abil,
ce reuseste sa învingă sisa demaşte corupţia; Gulita este tipul retardatului, incapabil a lua
singur decizii si a-si asumaresponsabilitatea.Comicul de limbaj se realizează prin vorbele
unor personaje intr-o franceza inventatade ele („furculission”, „lingurission”), utilizarea
unor neologisme cu forme si sensuri greşite(Chirita: „Nu sunt ipocondra”). Comicul de
caracter se manifesta prin personajul Chirita, carese lauda in fata celorlalţi ca ar fi o
persoana cultiva care ştie multe lucruri din Occident, dar eainga mai are idei învechite,
specifice Orientului.Folosirea diminutivelor ca nume – Luluta, Gulita, Chirita, exprima
cam ce pot gândi personajele, ele fiind oarecum hilare. Fiecare personaj se crede grozav
intr-un anumit domeniu,dar acest lucru este eronat, deoarece termeni ca ipocrizia,
incultura, snobismul si corupţiadescriu foarte bine acţiunile personajelor din opera.De-a
lungul comediei, prin intermediul situaţilor hilare, V.Alescsandri satirizeazăsocietatea,
moravurile acesteia, ridiculizându-si totodată personajele călăuzite de dorinţa de
a parveni si de a accede in societate. Dorinţele Chiritei, un personaj ilar, privesc
sincronizareamodei de la Paris cu cea din provincie, schimbarea statului social dorind
investirea in funcţiade ispravnic al şotului si casatoria unicului fiu, Gulita, cu orfana
Luluta.Utlizand un procedeu romantic, Vasile Alecsandri pune in antiteza doua
cupluri:Chirita si şotul sau, cuplu caracterizat prin snobism, incultura si corupţie, si
cuplul format din

Leonas si Luluta, un cuplu romantic, de o idee pura, un cuplu adept al ideilor

inovatoare,capabil in finalul operei a demasca corupţia