Sunteți pe pagina 1din 750

Secţiunea VII

CONFECŢII TEXTILE
VII.1
DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA
ÎMBRĂCĂMINTEI

VII.1.1. Generalităţi privind definirea îmbrăcămintei


Îmbrăcămintea reprezintă, în sens larg, totalitatea obiectelor care îmbracă corpul
omenesc (exceptând încălţămintea): lenjerie, cămaşă, sacou, pardesiu, pălărie, ciorapi etc.,
iar veşmântul este un nume generic pentru un produs de îmbrăcăminte.
Diferitele tipuri de produse de îmbrăcăminte s-au individualizat de-a lungul epocilor
istorice, o dată cu evoluţia vestimentaţie, în funcţie de raportul corp-produs de îmbrăcăminte
şi de modul concret în care rezolvă protejarea părţilor principale ale corpului. Din punct de
vedere anatomic, corpul uman este divizat în 5 părţi principale, aşa cum rezultă din
fig. VII.1.1.

Fig. VII.1.1. Părţile principale ale corpului


omenesc:
1 – cap şi gât; 2 – torace; 3 – membre superioare;
4 – bazin; 5 – membre inferioare.
786 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Legătura dintre părţile principale ale corpului şi modul în care acestea pot fi protejate
de un anumit tip de produs, sau o parte componentă a unui tip de produs, este următoarea:
1 – gluga – protejează capul şi gâtul;
2 – vesta – protejează toracele;
3 – mânecile – protejează membrele superiore;
4 – chiloţii – protejează bazinul;
5 – pantalonul protejează membrele inferioare.
În figurile VII.1.2 şi VII.1.3 sunt prezentate, schematic, desfăşuratele plane ale
acestor tipuri de produse sau doar părţi componente de produs, care se regăsesc în structura
de bază a unui tip de produse. Tipurile de bază ale produselor care protejează diferitele părţile
principale ale corpului sunt structurate printr-un mod determinat de combinare a acestor
tipuri sau părţi componente de produs.

Fig.VII.1.2. Desfăşuratele plane la produse cu sprijin pe umeri.


Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 787

Fig.VII.1.3. Desfăşuratele plane la produse cu sprijin în talie.

În tabelul VII.1.1 se exemplifică modul în care sunt constituite unele tipuri de


produse.
Tabelul VII.1.1
Constituirea tipurilor de produse din părţi componente corespunzătoare părţilor corpului
Tipul produsului Părţi componente Părţi de corp protejate
Hanorac 1+2+3 Cap şi gât, torace, membre superioare
Bluză, cămaşă 2+3 Torace şi membre superioare
Jachetă, sacou 2+3+4 Trunchi şi membre superioare
Pantaloni 4+5 Bazin şi membre inferioare
Torace, bazin, membre superioare şi membre
Rochie, palton 2+3+4+5
inferioare
Cap şi gât, torace, bazin, membre superioare şi
Combinezon 1+2+3+4+5
membre inferioare

Acest mod de divizare permite diferenţierea mulţimii produselor de îmbrăcăminte în


două grupe constructive, în funcţie de suprafaţa de sprijin a produselor pe corp: produse cu
sprijin pe umeri şi produse cu sprijin în talie.
Prin suprafaţă de sprijin se înţelege zona în care produsul cuprinde strâns corpul şi în
care trebuie să se asigure o înaltă corespondenţă între corp şi produs.
Pentru produsele cu sprijin pe umeri (acoperă prioritar partea superioară a corpului),
suprafaţa de sprijin este delimitată superior de linia umerilor şi de baza gâtului, anterior de
proeminenţa toracelui, iar posterior de proeminenţa omoplaţilor.
Produsele cu sprijin în talie acoperă partea inferioară a trunchiului şi membrele
inferioare, parţial sau total, şi au suprafaţa de sprijin delimitată superior de linia perimetrului
taliei, anterior de proeminenţa abdomenului şi posterior de proeminenţa feselor.
Tipurile de produse se pot defini în funcţie de poziţia suprafeţei de sprijin şi de modul
de protejare a părţilor corpului.
788 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În funcţie de poziţia în raport cu corpul şi de proprietăţile materialelor, produsele pot


prezenta formă flexibilă (instabilă) sau forma spaţială (rigidă).
Forma flexibilă (instabilă) este caracteristică produselor care prezintă stratul de
contact cu pielea sau primul strat pentru lenjerie, confecţionate din materiale subţiri: lenjeria,
cămăşile, rochiile din materiale subţiri, produsele din tricot, îmbrăcămintea copiilor etc.
Forma spaţială (rigidă) este specifică produselor de îmbrăcăminte exterioară,
confecţionate din materiale de grosime medie sau mare şi prevăzute cu straturi suplimentare
de consolidare a formei (rigidizare pe diferite forme ale corpului: piepţi, gulere, revere).
Îmbrăcămintea este formată dintr-un număr diferit de repere, create din structuri
plane, asamblate prin diferite procedee. Numărul forma şi dimensiunile reperelor depind de o
serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
− forma corpului omenesc;
− proprietăţile materialului şi tehnologia de execuţie a produsului;
− destinaţia şi tipul produsului (cerinţe estetice, modă).
Ca urmare a simetriei corpului, îmbrăcămintea se creează din repere simetrice, aceasta
fiind constituită din:
− repere principale, care sunt părţi componente ale îmbrăcămintei care nu pot lipsi din
structura unui produs;
− repere secundare, care sunt acele părţi componente care pot lipsi (guler, mânecă,
betelie, cordon, buzunar).
Aşa cum s-a văzut, dimensiunile şi forma produselor de îmbrăcăminte, sunt
determinate în primul rând de dimensiunile şi forma corpului omenesc, îmbrăcămintea
nefiind însă o copie fidelă a acestuia, nici chiar pentru primul strat de pe corp.
În fig. VII.1.4 sunt reprezentate modelele tipice ale unor tipuri de bază ale produselor
de îmbrăcăminte, iar în cele ce urmează, sunt date definiţiile câtorva produse de
îmbrăcăminte:
− maioul este un produs cu sprijin pe umeri, care acoperă trunchiul, are răscroială
pentru gât şi braţe şi se îmbracă direct pe piele;
− chilotul este un produs cu sprijin în talie, care acoperă bazinul sau parţial şi
coapsele, separat, şi se îmbracă nemijlocit pe corp;
− cămaşa pentru bărbaţi este un produs cu sprijin pe umeri, care acoperă trunchiul şi
membrele superioare, are închidere pe feţe, guler şi este confecţionat dintr-un singur strat de
material;
− bluza pentru femei este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri, care
protejează trunchiul, are sau nu are închidere, este cu sau fără mâneci, fiind confecţionată
dintr-un strat de material cu grosime mică;
− fusta pentru femei este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin în talie, care protejează
bazinul şi membrele inferioare, parţial sau total;
− pantalonul pentru ambele sexe este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin în talie,
protejează bazinul şi membrele inferioare, separat, parţial sau total;
− rochia este un produs de îmbrăcăminte pentru femei, care protejează trunchiul,
facultativ membrele superioare şi parţial membrele inferioare, se constituie din corsaj şi
fustă, indivizibile sau croite separat şi asamblate pe linia taliei;
− impermeabilul este un produs de îmbrăcăminte exterioară ce protejează trunchiul,
membrele superioare şi parţial membrele inferioare, are închidere pe toată lungimea feţei şi
este destinat protecţiei corpului de intemperii(vânt, ploaie); stratul exterior este confecţionat,
de obicei, dintr-un material cu permeabilitate redusă la aer şi apă;
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 789

Fig. VII.1.4. Tipuri de bază ale produselor de îmbrăcăminte:

a – pardesiu pentru femei; b – palton pentru femei; c – rochie; d – jachetă pentru femei; e – fustă; f –
vestă pentru femei; g – pantalon pentru femei; h – palton bărbătesc; i – sacou bărbătesc; j – vestă pentru
bărbaţi; k – pantaloni pentru bărbaţi; l – hanorac bărbătesc.
790 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

− hanoracul este o haină scurtă, confecţionată din materiale cu compactitate mare, de


obicei impermeabile, este prevăzut cu glugă şi este folosit în anumite competiţii sportive sau
în excursii;
− pelerina este o haină largă, de lungimi variabile, fără mâneci, adesea cu glugă, care
se poartă peste altă îmbrăcăminte; este în formă de guler mare, acoperă umerii şi bustul şi se
poartă peste pantalon sau peste rochie;
− pardesiul constituie obiectul de îmbrăcăminte exterioară mai subţire decât paltonul,
care se poartă primăvara şi toamna peste îmbrăcăminte uzuală;
− paltonul este o haină de iarnă, executată din stofă groasă şi căptuşită, care se poartă
peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte.
Această enumerare poate fi extinsă.

VII.1.2. Clasificarea produselor de îmbrăcăminte


La baza clasificării produselor de îmbrăcăminte stă funcţia principală pe care trebuie
să o îndeplinească orice produs de îmbrăcăminte, care este cea de protejare sau acoperire a
corpului, produsul fiind un înveliş al suprafeţei exterioare a acestuia. Astfel, în baza
precizărilor de mai înainte, îmbrăcămintea poate fi divizată în trei clase şi anume:
îmbrăcăminte uzuală, îmbrăcăminte de producţie şi îmbrăcăminte pentru sport.
Clasa îmbrăcămintei şi vestimentaţiei uzuale este cea mai bogată şi cuprinde
subclasele:
− îmbrăcăminte exterioară;
− îmbrăcăminte uşoară (intermediară);
− lenjerie de corp;
− corsete;
− acoperământ pentru cap.
La rândul lor, subclasele se împart în grupe:
• îmbrăcămintea exterioară: paltoane, scurte, pardesie, sacouri, vestoane etc.;
• îmbrăcămintea uşoară: rochii, bluze, cămăşi, fuste, şorturi etc.;
• lenjeria de corp: pijamale, cămăşi de noapte, chiloţi, indispensabili, slipuri, costume
de baie;
Grupele, la rândul lor, se împart în subgrupe, ţinând seamă de sex şi vârstă (confecţii
pentru bărbaţi, pentru femei, pentru băieţi şi fetiţe de vârstă preşcolară sau şcolară, pentru
adolescenţi, pentru copii de creşă şi pentru nou născuţi).
Un alt criteriu de clasificare a îmbrăcămintei uzuale este cel legat de sezon sau ocazie
(pentru iarnă, demi şi vară, de casă, festivă sau de gală şi sportivă).
De asemenea, îmbrăcămintea se diferenţiază după particularităţile fibrelor materia-
lului din care se confecţionează: din lână, bumbac, mătase naturală, fibre artificiale, fibre
sintetice şi amestecuri din fibre sintetice sau artificiale cu fibre naturale.
Îmbrăcămintea uzuală este caracterizată şi de model, determinat de forma sa, siluetă
existenţa şi forma detaliilor (buzunare, garnituri, borduri, mâneci etc.).
Din clasa îmbrăcămintei de producţie sau de protecţie fac parte produsele cu
destinaţie specială şi uniformele. Vestimentaţia specială serveşte pentru protecţia împotriva
acţiunii factorilor periculoşi şi vătămători, pentru păstrarea capacităţii de muncă a omului.
Aceasta se subîmparte în grupe dependente de proprietăţile protectoare: pentru protecţia
împotriva leziunilor mecanice, poluării generale de producţie, temperaturii ridicate,
substanţelor radioactive, radiaţiilor Roentgen, câmpurilor electrice, prafului substanţelor
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 791

toxice, apei acizilor, bazelor solvenţilor organici, petrolului, produselor petroliere, uleiurilor
şi grăsimilor, factorilor biologici periculoşi etc.
Fiecare grupă de confecţii speciale se divizează în subgrupe, în dependenţă de factorul
periculos şi vătămător concret. De exemplu, subgrupa îmbrăcămintei de protecţie împotriva
temperaturii ridicate include produse pentru protecţie contra radiaţiilor termice, scânteilor,
stropilor de material topit, arsurilor, flăcării deschise. Îmbrăcămintea specială cuprinde:
scurte, pantaloni, combinezoane, pardesie etc.
Uniformele se execută pentru militari, lucrătorii departamentelor speciale (flotele
maritime şi fluviale, transportul feroviar) şi elevi.
Produsele principale de uniformă sunt: mantaua, paltonul, tunică, pantalonii,
costumul, rochii, lenjeria şi acoperământul pentru cap.
Produsele de îmbrăcăminte pentru sport cuprind produse destinate protejării corpului
împotriva traumelor mecanice şi favorizării obţinerii unor performanţe înalte într-o anumită
disciplină sportivă. Astfel, îmbrăcămintea pentru sport se împarte în îmbrăcăminte pentru
sporturi de performanţă, îmbrăcăminte pentru sporturi de agrement, îmbrăcăminte pentru
timp liber, iar fiecare dintre acestea se împart în funcţie de disciplina sportivă, perioada
anului în care se practică sportul respectiv, etapele de competiţie (antrenament, competiţie,
festivităţi etc.).
Toate aceste precizări permit evidenţierea următoarelor criterii de clasificare a
îmbrăcămintei:
a) în funcţie de vârsta purtătorului:
− îmbrăcăminte pentru copii:
• nou-născuţi şi sugari;
• copii mici (1-3 ani);
• preşcolari (3-6 ani);
• şcolari mici (6-10 ani);
• şcolari mari (10-16 ani);
− îmbrăcăminte pentru adolescenţi şi adolescente;
− îmbrăcăminte pentru adulţi (femei şi bărbaţi);
b) în funcţie de materia primă folosită:
− îmbrăcăminte din ţesături;
− îmbrăcăminte din tricoturi;
− îmbrăcăminte din blănuri naturale şi imitaţii de blană;
− îmbrăcăminte din piele şi înlocuitori;
− îmbrăcăminte din textile neţesute;
c) în funcţie de sex:
− îmbrăcăminte pentru bărbaţi;
− îmbrăcăminte pentru femei;
d) în funcţie de anotimpul în care se poartă:
− îmbrăcăminte subţire pentru vară;
− îmbrăcăminte semigroasă pentru primăvară-toamnă;
− îmbrăcăminte groasă pentru iarnă;
− îmbrăcăminte pentru tot timpul anului;
e) în funcţie de punctele de sprijin pe corpul omenesc:
− îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri (fig. VII.1.5, a):
• îmbrăcăminte scurtă (mini), având linia de terminaţie la nivelul taliei (bluze,
pulovere, veste, bluzoane etc.);
792 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

• îmbrăcăminte medie (midi), cu linia de terminaţie la nivelul şoldurilor (jachete,


bluze, sacouri, vestoane, cămăşi pentru bărbaţi şi maieuri din tricot);
• îmbrăcăminte lungă (normală), a cărei linie de terminaţie este situată la nivelul
genunchilor (rochii, pardesie şi paltoane, mantale, pelerine de ploaie şi raglane);
(La îmbrăcămintea cu sprijin pe umeri, lungimea de bază se consideră de la
răscroitura gâtului până la terminaţia inferioară, stabilită în funcţie de model.)
− îmbrăcăminte cu sprijin în talie (fig. VII.1.5, b):
• îmbrăcăminte scurtă (mini), cu terminaţia la nivelul coapsei (pantaloni scurţi şi
fuste scurte);
• îmbrăcăminte cu lungime medie (midi), cu terminaţia la linia genunchilor (fuste
de toate categoriile, pantaloni pescăreşti şi pantaloni pentru golf);
• îmbrăcăminte foarte lungă (maxi), cu terminaţia pe linia gleznei piciorului
(pantaloni şi fuste model maxi);
(La îmbrăcămintea cu sprijin în talie, lungimea se măsoară de linia taliei până la
terminaţia inferioară situată în funcţie de model.)
f) în funcţie de destinaţie:
− îmbrăcăminte exterioară (strat intermediar sau ultimul strat în ansamblul
vestimentar);
− lenjerie;
− produse de corsetărie;
− produse pentru cap;
− produse pentru membre superioare;
− produse pentru membre inferioare.
Îmbrăcămintea exterioară poate fi:
− clasică;
− fantezi;
− pentru sport;
− de protecţie;
− pentru diferite ocazii;
− pentru diverse uniforme.
Îmbrăcămintea de protecţie cuprinde următoarele sortimente:
− costumul salopetă;
− costumul salopetă-combinezon;
− costumul pentru mineri;
− halate pentru medici;
− pantalonul cu pieptar;
− impermeabile;
− fulgarine;
− pelerine etc.
Îmbrăcămintea pentru uniforme poate cuprinde:
− costumul şi mantaua pentru cadre militare;
− costumul şi mantaua pentru silvicultori;
− costumul şi mantaua pentru elevi;
− costumul şi mantaua pentru paznici;
− costumul şi mantaua pentru ceferişti etc.
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 793

Lărgirea gamei de ţesături, tricoturi şi furnituri, a specializării creatorilor, a


îmbunătăţirii tehnologiilor, a dotării cu maşini moderne au dus şi vor duce la îmbunătăţirea
continuă a gamei sortimentelor de îmbrăcăminte.

Fig. VII.1.5. Clasificarea îmbrăcămintei după lungime şi punctele de sprijin pe corpul omenesc:
a – îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri; b – îmbrăcăminte cu sprijin pe talie.

VII.1.3. Modele de structuri ale principalelor produse


vestimentare
În vederea utilizării corecte a termenilor care definesc principalele produse de
îmbrăcăminte şi părţile componente ale acestora, precum şi ca urmare a necesităţii stabilirii
cu exactitate a masei relative şi cunoaşterii componentei structurilor vestimentare cu diferite
destinaţii, se prezintă în fig. VII.1.6 – VII.1.17 cele mai semnificative exemple.
Noţiunile asociate fiecărui desen facilitează pe de o parte stabilirea unui limbaj unitar,
iar pe de altă parte evidenţierea elementelor necesare în scopul codificării si unificării
constructiv – tehnologice.
794 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.1.6. Sacou bărbătesc.


Căptuşeală
Cusătura umărului
Faţă-partea dreaptă (exterior)
Mânecă dreaptă
Guler
Spate (exterior)
Partea de dedesubt (jos) a mânecii
Guler
Mânecă stângă
Faţă-partea stângă (exterior)
Cusătură laterală
Buzunar mic exterior
Pensă de rever
Nasture
Pensa din faţă (din faţă)
Butonieră.
Buzunar lateral cu clapă
Pensă de subraţ
Buzunar mic de piept (cu laist)
Cusătură pe mijlocul spatelui
Şliţ pe mijlocul spatelui
Cusătura umărului
Cusătura răscroielii braţului
Cusătură laterală
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 795

Fig. VII.1.7. Sacou bărbătesc.


Căptuşeala mânecii
Căptuşeala feţei – partea dreaptă
Cută de lejeritate pe mijlocul spatelui
Întăritura umărului
Întăritura vârfului de rever
Întăritura răscroielii braţului
Plastron
Bandă de acoperire
Pânză de corp
Întăritură pentru butoniere
Buzunar interior
Rever fără vârf
Căptuşeala feţei partea stângă
Partea îndoită a dosului de guler
Linia de îndoire a dosului de guler
Căptuşeala spatelui
Cusătura capului de mânecă (cuglu)
Partea de deasupra a mânecii (faţă)
Cazură
Cusătură de margine în faţă
Cusătura pe linia cotului
Cusătura interioară terminaţia mânecii
Cusătura de asamblare a căptuşelii cu bizetul
Pelerină
Faţa gulerului
Ştei
Tăietura colţului de guler
Cazura gulerului
Dosul gulerului
Baza gulerului
Punct de îmbinare
Partea de dedesubt a mânecii (spate)
796 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.1.8. Vestă bărbaţi.


Faţă – partea stângă
Căptuşeală
Spate
Faţă – partea dreaptă
Bizet
Cusătura umărului
Răscroiala braţului
Pensa din faţă (din talie)
Cusătură laterală
Tiv
Faţă – partea dreaptă – exterior
Buzunar de piept (cu laist)
Nasture
Butonieră
Buzunar din partea inferioară (cu laist)
Cusătura umărului
Răscroiala braţului
Cusătură laterală
Pensa
Cută de lejeritate pe mijlocul spatelui
Căptuşeala spatelui
Căptuşeala feţei – partea dreaptă
Şliţ
Faţă – partea stângă – exterior
Bizet exterior
Margini cu vârf ascuţit
Spate (exterior)
Cusătura de mijloc a spatelui
Cordon ajustabil (şnaluri)
Căptuşeala feţei – partea stângă
Pensă
Pânză de corp
Cusătură de margine în faţă
Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 797

Fig. VII.1.9. Pantaloni bărbăteşti.


Buzunar lateral
Cordon (betelie)
Cusătură laterală
Faţă – partea dreaptă
Manşetă
Faţă – partea stângă (exterior)
Faţă – partea dreaptă (exterior)
Buzunar pentru ceas
Şliă pentru nasturi (partea dreaptă)
Cusătură interioară
Pensă
Spate exterior
Cusătură interioră
Cută (fald)
Tighelul şliţului
Faţă – partea stângă
Manşetă
Buzunar la spate (cu clapă)
Cusătura de la spate pe linia şezutului
Cusătură laterală
798 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig.VII.1.10. Pantaloni bărbăteşti.


Cordon (betelie)
Gaică în formă de trapez
Prelungirea beteliei (limbă)
Gaică îngustă
Bandă cu butoniere
Căptuşeala benzii cu butoniere
Căptuşeala părţii din faţă a şliţului
Cusătură de asamblare a cordonului cu căptuşeala acestuia
Cusătură de asamblare cu pantalonii
Pungă buzunar spate
fungă buzunar faţă
Bazon
Adaosuri croite în bie (bailog)
Şiret protector
Nasture
Căptuşeala benzii cu nasturi
Bandă cu nasturi
Tighelul şliţului cu nasturi
Căptuşeala cordonului (beteliei)
Căptuşeala prelungirii beteliei
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 799

Fig.VII.1.11. Impermeabil bărbaţi.


Guler
Căptuşeală
Rever
Partea de deasupra a mânecii reglan
Partea de dedesubt a mânecii raglan
Cordon
Cusătură pe mijlocul spatelui
Şliţ pe mijlocul spatelui
Cusătură laterală
Guler
Faţă – partea stângă exterior
Faţa gulerului
Partea răsfrântă a gulerului (pelerina)
Baza gulerului (ştei)
Cazură
Butonieră de rever.
Cusătură raglan
Spate – exterior
Buzunar interior vertical
Cusătură de margine în faţă
Bizet
Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul
Rever fără vârf
800 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig.VII.1.12. Impermeabil bărbaţi.


Faţă – partea stângă
Faţă – partea dreaptă
Nasture
Butoniere
Gaică
Buzunar lateral cu laist
Cusătură laterală
Margine dreaptă
Întăritură inserţie (pânză de corp)
Căptuşeala feţei – partea dreaptă
Căptuşeală spate
Cuta de lejeritate pe mijlocul spatelui
Partea de deasupra a mânecii raglan (exterior)
Cusătură de subraţ
Cusătură pe linia cotului
Partea de dedesubt a mânecii raglan (exterior)
Tiv
Cusătură de încheiere a feţei cu spatele părţii superiore a mânecii
Cusătură pe linia cotului
Gaică
Nasture
Terminaţia mânecii
Căptuşeală mânecă
Căptuşeala feţei – partea stângă
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 801

Fig.VII.1.13. Jachetă pentru femei.


Rever fără vârf
Faţă – partea dreaptă (exterior)
Partea de deasupra a mânecii(superioară)
Cusătura umărului
Cusătura răscroielii braţului
Pensă de bus
Cusătura părţii laterale (pensă de subraţ)
Cusătură laterală
Tiv
Guler
Bizet
Faţă – partea stângă (exterior)
Partea de desubt a mânecii (inferioară)
Cusătura umărului
Pensă din linia umărului
Pensă talie
Butonieră
Cusătură laterală
Cusătură pe mijlocul spatelui
Guler
Spate (exterior)
Partea de deasupra a mânecii (superioară)
Partea de dedesubt a mânecii (superioară)
Cusătura răscroielii braţului
Nasture
Buzunar lateral (cu doi refileţi)
Margine rotunjită
802 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig.VII.1.14. Jachetă pentru femei.


Cazură
Bizet aplicat
Cusătură de asamblare a feţei cu partea superioară a bizetului
Cusătura de asamblarea părţii superioare a bizetului cu faţa
Cusătură de aplicare
Linia de îndoire a bizetului
Cusătura de asamblare a căptuşelii cu bizetul
Pânză de corp
Bandă de întărire a răscroielii braţului
Pensă de bust (laterală)
Pensă de talie
Bandă de întărire a marginii
Cazură
Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul
Cusătură de aplicare a bizetului pe cant
Partea răsfrântă a feţei gulerului (pelerina)
Cazura gulerului
Baza dosului de guler
Cusătura interioară pe linia de îndoire a braţului şi antebraţului
Cusătură pe linia cotului
Terminaţia – marginea – mânecii
Punct de îmbinare
Guler – rever
Faţa gulerului
Forma (tăietura gulerului)
Partea îndoită a dosului de guler
Linia de îndoire a dosului de guler
Punct de îmbinare
Cusătura de subraţ
Cusătura interioară pe linia de îndoire a braţului şi antebraţului
Cusătură pe linia cotului
Tiv
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 803

Fig.VII.1.15. Planşa VII.10: Rochie „Princesse“.


Rochie „princesse“ – faţă
Faţă – panou lateral stâng
Faţă – panou de mijloc
Faţă – panou lateral drept
Rochie „princese“ – spate
Spate – panou lateral stâng
Spate – panou lateral mijloc
Spate – panou lateral drept
Cusătura umărului
Finisare vizibilă a răscroielii feţei (şiret, bie aplicat pe faţă)
Pensă de bust lateral
Cusătură laterală
Cusătură montată din umăr până în jos
Cusătura umărului
Pensă de talie
Cusătură montată din umăr până jos
Faţă – panou lateral stâng â
Faţă – panou lateral drept
Finisare vizibilă a răscroielii gâtului (şiret, bie aplicat pe faţă)
Cusătură montată din umăr până jos
Faţă – panou de mijloc
Tiv
804 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig.VII.1.16. Rochie „princesse“.


Spate – panou lateral stâng
Finisare invizibilă (pe dos) a răscroielii braţului
Cusătură laterală
Cusătură montată din răscoiala braţului în jos
Cusătură umărului
Pensă din linia umărului
Spate – panou de mijloc
Finisare invizibilă (pe dosul produsului)
Cusătura montată din răscroiala braţului până jos
Cusătură pe mijlocul spatelui
Interiorul cutei
Cusătura umărului
Pensă din linia umărului
Căptuşeală – partea din spate
Spate – panou lateral drept
Pensă de talie
Cusătură laterală
Cusătură pe mijlocul spatelui
Tiv
Pensă de bust
Interiorul cutei
Pensă de talie
Cusătură laterală
Căptuşeală – partea din faţă
Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 805

Fig.VII.1.17. Cămaşă bărbătească.


Guler cămaşă
Faţă – partea dreaptă
Faţă – partea stângă
Spate cămaşă
Mânecă (dintr-o bucată)
Faţă cămaşă – partea dreaptă
Cusătura umărului
Platcă
Cusătura răscroielii braţului
Cusătură laterală
Nasture
Tiv
Spate cămaşă
Faţă cămaşă – partea stângă
Răscroiala gâtului
Margine dreaptă
Butonieră
Guler cămaşă
Partea îndoită a dosului de guler
Dosul gulerului
Baza dosului de guler (ştei)
Baza feţei de guler (ştei)
Faţa gulerului
Întăritura (inserţia) pelerinei
Întăritura (inserţia) şteiului
Mânecă cămaşă
Cusătura capului de mânecă (cuglu)
Cusătură de subraţ
Cusătura de încheiere a mânecii
Bentiţa mai lată a şliţului
Manşetă
Şliţ
Bentiţa mau subţire a şliţului
VII.2
FUNCŢIILE PRODUSELOR
VESTIMENTARE. INDICATORI
SPECIFICI

VII.2.1. Definirea funcţiilor îmbrăcămintei


Ţinând seama că utilizarea produsului vestimentar dă valoarea sa de întrebuinţare, se
impune stabilirea unei legături între aceasta şi calitate, ambele putând fi analizate prin
sistemul de funcţii la întrebuinţare, grupate în: funcţia de apărare, funcţia fiziolo-
gico-igienică, funcţia estetică şi funcţia informaţională. Acestea, la rândul lor, evidenţiază
anumite proprietăţi de întrebuinţare ale materialelor, modul de dirijare a calităţii, cât şi modul
de înlocuire reciprocă, încât produsele să prezinte, în ansamblu, funcţii asemănătoare.
Structura vestimentară are un caracter nu numai cvasifiziologic, ci şi sarcina de a
proteja organismul de influenţele negative ale mediului şi intemperiilor, cât şi de a corecta
înfăţişarea exterioară a omului, supus permanent concepţiilor schimbătoare de etică şi modă
ale timpului. Se distinge caracterul multifuncţional al vestimentaţiei, ce constituie un
ansamblu, ale cărei părţi sunt corelate structural şi funcţional.
În ansamblul funcţiilor produselor vestimentare sunt incluse patru grupe de indicatori
de calitate şi anume:
− indicatori fiziologici (sanogenetici);
− indicatori ce caracterizează valoarea de prezentare;
− indicatori specifici la purtare;
− indicatori specifici comportării la întreţinere;
În grupa indicatorilor sanogenetici sunt incluse următoarele funcţii:
− permeabilitatea la aer;
− permeabilitatea la vapori;
− capacitatea de izolaţie termică;
− impermeabilitatea la apă;
− masa produsului;
− hidrofilie, higroscopicitate, hidrofobie şi impermeabilizare;
− gradul de nocivitate al produsului;
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 807

− încărcarea electrostatică;
− acţiunea alergică a produsului;
− comportarea la transpiraţie.
În grupa indicatorilor ce caracterizează valoarea de prezentare pot fi incluse
următoarele funcţii:
− încadrarea în gama dimensională impusă;
− încadrarea în limitele efectului dinamic;
− încadrarea în limitele impuse ale indicatorilor estetici privind: aspect interior şi
exterior conform modelului, rigiditate-flexibilitate-drapaj, elasticitate, luciu, tuşeu, culoare,
desen, finisaj chimic;
− stabilitatea dimensională la purtare;
− revenirea din şifonare.
Indicatorii specifici comportării la purtare includ:
− rezistenţa asamblărilor la purtare şi glisare;
− rezistenţa la dezlipire după termolipire;
− rezistenţa la frecare;
− rezistenţa la îndoiri repetate;
− rezistenţa la acţiunea microorganismelor;
− rezistenţa la murdărire;
− efectul pilling în procesul purtării;
− rezistenţa culorii, desenelor şi imprimeurilor.
În grupa indicatorilor privind proprietăţile de întreţinere se includ:
− funcţia de sorbţie-desorbţie şi timp de uscare minim;
− rezistenţa la spălări şi curăţiri repetate, la tratamentul de antistatizare, la îmbinările
prin termolipire, culorii şi stabilităţii dimensionale;
− comportarea la acţiunea solvenţilor organici specifici curăţirii chimice (stabilitatea
dimensională, modificarea culorilor, rezistenţa îmbinărilor prin termolipire etc.).
În funcţie de destinaţia produselor, grupa de caracteristici funcţionale are o anumită
pondere în valoarea de întrebuinţare a produselor.
Destinaţia confecţiei determină, de fapt, funcţia sa principală, iar condiţiile exploatării
determină funcţiile auxiliare. Sub denumirea de funcţia îmbrăcămintei se subînţelege acel rol
pe care acesta îl joacă în viaţa omului. Drept măsură a perfecţiunii funcţionale a îmbră-
cămintei este şi concordanţa acesteia cu exigenţele consumatorului. Funcţia îmbrăcămintei
este condiţionată de forma sa volumetrică, de materialul din care se realizează, de culoarea,
de forma constructivă etc.
Funcţiile vestimentaţiei utilitare se împart în două grupe: utilitare şi social estetice.
Funcţiile utilitare ale îmbrăcămintei depind de modul de utilizare practică, în
vestimentaţia uzuală aceste funcţii se subîmpart în funcţii de protecţie şi utilitar practice.
Funcţiile de protecţie ale îmbrăcămintei sunt incluse în principalele funcţii utilitare,
îmbrăcămintea contemporană protejează omul de influenţele negative ale mediului fizic
(electricitate statică, praf, supraîncălzire, apă fierbinte etc.), mediului biologic (muşcăturile
insectelor, rozătoarelor, acţiunea bacteriilor, ciupercilor, plantelor etc.), mediului
fiziologico-psihologic (suprasolicitări statice, dinamice, hipodinamice emoţionale), mediului
natural (radiaţia solară, umiditatea atmosferică şi a solului, vântului etc.) şi acţiunilor
mecanice (lovituri, incizii etc.).
Funcţiile utilitar-practice includ funcţiile specifice destinaţiei şi utilizării practice.
Funcţia aferentă destinaţiei constă în asigurarea cu ajutorul vestimentaţiei a proceselor pentru
808 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

care este destinată, adică pentru lucru, odihnă etc. îmbrăcămintea care nu este adaptată pentru
aceste procese poate deveni cauza apariţiei stării de oboseală, înrăutăţirii stării sănătăţii,
scăderii productivităţii muncii etc.
Funcţia practică este caracteristică unor grupe de îmbrăcăminte (corsete, sutiene etc.)
care au rolul de a fixa anumite sectoare ale corpului într-o stare bine definită sau pentru a le
atribui o anumită formă.
Funcţiile social-estetice ale vestimentaţiei constau în latura spirituală, adică însuşirea
îmbrăcămintei de a oglindi utilitatea sa naturală şi socială, frumuseţea şi perfecţiunea, de a
conţine o anumită informaţie.
Aceste funcţii pot fi departajate totuşi în funcţii sociale şi estetice. Funcţiile sociale
caracterizează concordanţa confecţiilor cu necesităţile sociale şi rolul acestora privind
funcţia socială, care poate fi foarte diversificată. Această grupă include funcţiile
moral-estetice, informaţionale, educative, vizual-comunicative şi funcţia de stimulare a
activităţii psihice. Funcţia estetică a îmbrăcămintei constă în proprietatea acesteia de a crea
omului satisfacţie emoţional-senzuală, prin expresivitate, design şi armonia sa cu mediul
înconjurător, cu aspectul exterior al omului etc. Fiecare model de îmbrăcăminte de un anumit
tip îndeplineşte nu toate funcţiile, ci doar câteva, din care una sau două sunt principale, iar
celelalte auxiliare. De exemplu: principalele funcţii ale paltoanelor, scurtelor, costumelor
sunt izolaţia termică mare, protecţia corpului de influenţele nefavorabile ale mediului natural
şi decorul acestuia; a rochiei pentru femei sunt reglarea cedării de căldură a organismului,
crearea condiţiilor favorabile pentru muncă, odihnă şi de a scoate în evidenţă trăsăturile
favorabile femeii.
Funcţiile îmbrăcămintei pentru sport, producţie şi ale uniformei depind de condiţiile
de exploatare şi sunt determinate de acestea. Pentru multe tipuri de îmbrăcăminte pentru
sport şi producţie cea mai importantă este funcţia de protecţie, iar a uniformei, funcţia de
protecţie şi de semnificaţie.
În limbajul de toate zilele, noţiunea de „bine îmbrăcat“ se referă, de obicei, la aspectul
exterior, la desenul, coloritul modelului sau pieselor componente ale îmbrăcămintei, la calita-
tea materialelor, într-un cuvânt la caracteristicile ce exprimă moda pentru perioada respectivă.
Chiar teoriile de definire ale esteticii şi frumosului sunt privite prin această prismă. Acestei
noţiuni i se impune asocierea şi sensului legat de destinaţia fiziologică fundamentală a
îmbrăcămintei, a conţinutului ştiinţific al criteriilor care stau la baza creării produselor
vestimentare, ale fiinţei umane, în funcţie de principala menire a acestora de a asigura
folosirea deplină a facultăţilor fizice şi intelectuale ale omului, prin crearea unei senzaţii de
confort, de stare plăcută, chiar într-un mediu climatic înconjurător greu de suportat.
Prin urmare, fiziologia produselor vestimentare, sau, mai bine zis, ştiinţa produselor
vestimentare, cu subnoţiunile de: fizica, chimia şi tehnologia mecanică de realizare se ocupă
cu proprietăţile igienice ale acestora, care se reflectă în modul cel mai diferit în: sănătatea,
capacitatea de muncă şi capacitatea de confort a purtătorului şi, într-o mare măsură, în
psihologia omului.
Fiziologia produselor vestimentare este definită de următorii factori principali:
− climatul înconjurător (temperat, tropical, arctic, ecuatorial);
− corpul uman (structura lui fiziologică);
− activitatea omenească;
− structura vestimentară cu particularităţile straturilor, formele acestora şi sisteme
specifice (costum, palton, îmbrăcăminte etc.).
Aceşti factori se influenţează reciproc, continuu fiind într-o interdependenţă aproape
totală, a cărei înţelegere este uşurată prin reprezentarea:
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 809

CLIMAT CORP UMAN ACTIVITATE

PRODUS

În relaţia om-vestimentaţie-mediu sunt satisfăcute necesităţile materiale ale omului,


corelate cu necesităţile antropometrice, fiziologice şi igienice şi, în acest sens, tipic pentru
caracterizarea proprietăţilor funcţionale se dovedesc a fi: complexul de însuşiri variate,
dimensiunile, masa raportată la dimensiune, gradul de izolare al omului faţă de mediul fizic,
caracterul conformaţiei exterioare, dintre care concordanţa cu necesităţile moderne.
În afară de aceste cerinţe se impune şi satisfacerea necesităţilor materiale, care includ,
în general, caracteristici privind valoarea de prezentare, cât şi asigurarea funcţionalităţii în
timp, adică durabilitatea produselor.
Prin urmare, este necesară stabilirea unei ponderi corecte a importanţei fiecărei grupe
de proprietăţi incluse în primele trei grupe. Astfel, în cazul costumelor, ponderea este de
0,33; 0, 3 şi 0,37, în cazul celor obişnuite, şi 0,29; 0,45 şi 0,26, în cazul costumelor de ocazie
sau elegante. Din cele prezentate rezultă din nou caracterul cvasifiziologic al îmbrăcămintei,
deoarece, ca şi pielea, aceasta are, pe ansamblu, funcţii sintetizate în funcţia de protecţie,
adică de eliminare a substanţelor de degradare de la suprafaţa pielii.
Menţinerea constantă a temperaturii corpului uman în orice condiţii climatice şi de
activitate este funcţia principală a produsului, care, în acest scop, trebuie să posede trei
calităţi esenţiale:
− capacitatea de izolare termică, de reţinere a căldurii emante de corpul omenesc în
anumite condiţii şi transportul ei în alte condiţii;
− capacitatea de absorbţie continuă a umidităţii, transportul şi evaporarea transpiraţiei
emanate de corp;
− capacitatea de aerisire permanentă a corpului.
Chiar la o schimbare rapidă a influenţelor interioare sau exterioare, purtătorul trebuie
sa aibă aceeaşi senzaţie de stare plăcută, prin urmare, ansamblul vestimentar nu este unicul
factor ce condiţionează confortul. Zona de confort este determinată de condiţiile fizice şi
fiziologice limitate.
Corelarea celor trei parametri, întâlnită şi sub denumirea de „acord triplu fiziologic“,
trebuie adaptată cerinţelor diverse, ţinând seama de caracteristicile materialelor şi geometria
produselor. Produsul se adaptează cerinţelor diverse din timpul zilei, termoreglarea fiind mai
puţin solicitată în cazul îmbrăcămintei corespunzătoare, iar corpul este apărat de subrăcire
sau supraîncălzire. Principiul de bază al reglării naturale a temperaturii este corelarea între
cantitatea de căldură formata şi cea eliminată.
În sistemul corp-produs-climă, singura variabilă liberă este ansamblul vestimentar.
De aici se deduce ceriţa că încă de la conceperea acestuia să se ţină seama de condiţiile
corporale şi climatice. O asemenea cerinţă de confort maxim a produselor vestimentare,
corespunzător variaţiei în limite restrânse a parametrilor arătaţi, duce, pe lângă îmbrăcămin-
tea specială, în mod obligatoriu la îmbrăcămintea cercetată şi proiectată în mod ştiinţific.
La capacitatea de reţinere a căldurii sau termoizolare trebuie să se facă distincţie între
transportul de căldură uscată şi transportul de căldură umedă. Aerul, după cum se ştie, este
rău conducător de căldură, respectiv foarte bun izolator, dar calităţile sale, din acest punct de
vedere, sunt influenţate de umiditatea relativă din microclimat.
În întregul ansamblu vestimentar, izolarea se datorează în principal acestui strat
staţionar de aer din fibre sau cuprins între suprafeţele textile. O comparaţie între
conductibilitatea termică a diferitelor materiale destinate produselor vestimentare arată că
810 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

aproape nu există diferenţe, astfel că nu se pot trage concluzii pentru practică, mai ales în
cazul celor cu parametrii de structură corespunzători. Capacitatea de reţinere a căldurii de
către materiale depinde, prin urmare, de volumul de pori, sau grosimea geometrică a
straturilor de aer. În funcţie de forma fibrei, structura şi tehnologia de prelucrare, poate fi
variat în limite foarte largi raportul aer-masa de fibre. Aici se situează caracteristicile
esenţiale şi avantajoase fibrelor textile, care pentru scopul respectiv pot fi produse ca „fibre la
cerere“, cu proprietăţi dorite. Printr-o ondulare înaltă, prin spire neregulate elastice, prin
stabilirea gradului de elasticitate dorit, prin fixarea valorilor de contracţie şi varierea formei
secţiunii, combinate atât cu torsiunea optimă a firului, cât şi cu contextura ţesăturii, în
practică se poate produce un material textil cu destinaţie corespunzătoare în ansamblul
vestimentar.
Aerul din jurul corpului omenesc este factorul decisiv pentru confort. El este factorul
principal de orientare a fluxurilor de căldură şi influenţează reţinerea sau eliminarea
umidităţii. Zona în care are loc, în spaţiile mici dintre piele şi materialul textil, schimbul
permanent de aer, căldură şi umiditate poartă denumirea de microclimat. Această zonă este
de fapt zona principală de preluare reciprocă de sarcini, cu acţiune permanentă pentru
transportul de căldură, bioxid de carbon şi alte emanaţii ale corpului. Aici pot exista mase
staţionare de aer, dar pot apărea şi curenţi turbionari. Deoarece produsul se compune din
straturi de material şi aer, are loc o nivelare a climatului din interior spre exterior, evitându-se
climatul de seră.
Măsurători de temperatură şi umiditate în microclimat, cât şi între diversele straturi,
au arătat că stratul produsului are o influenţă hotărâtoare pe baza structurii şi permeabilităţii
lui asupra variatei treptate a temperaturii şi umidităţii.
Astfel, se realizează un domeniu integral al climatului produsului, prin care se
stabileşte microclimatul şi confortul omului. Aceste cunoştinţe ştiinţifice actuale de bază sunt
valabile pentru oricare material textil şi sunt, în esenţă, din punct de vedere practic,
independente de fibră. La materialele din fibre sintetice se remarcă o caracteristică
suplimentară esenţială. În timp ce, în general, absorb puţină umiditate, sunt capabile, pe baza
caracterului hidrofil al suprafeţei, să transporte umiditatea, mai ales în faza lichidă, spre
exterior, favorizând schimbul de căldură, gaz, respectiv aer. Această proprietate este
accentuată mai ales în cazul în care acestea se găsesc în suprafeţe textile tricotate.
La proiectarea produselor vestimentare, ţinând seama de calităţile fibrelor, trebuie să
se conceapă articole de îmbrăcăminte avându-se în vedere: scopul de utilizare, respectarea
structurii optime şi a parametrilor textili în lumina cunoştinţelor din domeniul fiziologiei
actuale a acestuia.
Cercetări remarcabile sunt întreprinse, prin urmare, pentru realizarea „îmbrăcămintei
planificate“, care să fie plăcută, sănătoasă, tolerată de piele, uşor de întreţinut şi în
concordanţa cu vârsta purtătorului.
În preocuparea de ridicare continuă a nivelului de trai şi de creare a unor condiţii cât
mai bune de lucru, îmbrăcămintea ocupa un rol însemnat.
Deci, unul dintre aspectele principale ale acestei probleme complexe este stabilirea pe
baze ştiinţifice a însuşirilor optime pe care trebuie să le îndeplinească produsele
vestimentare, pentru a corespunde scopului şi exprimarea acestor parametri prescrişi în
standarde, care să stea la baza proiectării şi orientării producţiei industriei de îmbrăcăminte.
Stabilirea valorilor etalon pentru cei trei parametri: It –izolaţie termică, Au – absorbţia
umidităţii şi Pa – permeabilitatea la aer (It Au, Pa), care să completeze indicaţiile dimensionale
şi de confecţionare a produselor, este o problemă de actualitate şi trebuie fundamentată şi pe
baza condiţiilor corespunzătoare diferitelor zone geografice.
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 811

Prima forma de legătură dintre cei trei parametri a fost prin reprezentarea acestora în
triunghiuri fiziologice, conform indicaţiilor din fig. 2.1 (a, b, c), unde s-au notat:
It – capacitatea de izolare termică, de reţinere sau transport al căldurii corpului uman;
Au – capacitatea de absorbţie a umidităţii şi transportul acesteia;
Pa – permeabilitatea la aer, cu capacitatea de aerisire a corpului.
Dacă, de exemplu, se exprimă izolaţia termică şi transferul de căldură în m2K/W,
W/mK sau W/m2K, comportarea în mediu umed, unităţi specifice hidrofiliei,
higroscopicităţii, permeabilităţii şi rezistenţei la trecerea vaporilor, permeabilitatea la aer şi
rezistenţa la trecerea aerului în m3/min m2, mm h m2/kg şi se raportează la valori ţinând
seama de o anumită scară pe laturile unui triunghi echilateral (ItAuPa), se obţin punctele
A,B,C, care, la rândul lor, formează un al doilea triunghi, corespunzător structurii îmbră-
cămintei, destinate unui anumit anotimp şi unei anumite zone. Ponderea caracteristicii în
complexul proprietăţii fiziologice este dată de mărimea triunghiurilor I, II, III.
Deoarece este vorba de valori, procedee şi noţiuni total diferite, nu este posibil să se
facă o comparaţie directă.

Fig. VII.2.1. Reprezentarea în plan a triunghiurilor fiziologice:


a – îmbrăcăminte pentru iarnă, b – îmbrăcăminte pentru vară;
c – îmbrăcăminte pentru primăvară-toamnă.

Dacă se iau valorile măsurate ale acestor proprietăţi în raport procentual faţă de o
constantă, de exemplu faţă de valorile stabilite ale unui anumit produs de lucru, ale unui
anumit material, atunci se obţin cifre comparabile.
Dacă, de exemplu, la o îmbrăcăminte de protecţie contra răcelii capacitatea de reţinere
a căldurii este mai mare, iar transportul transpiraţiei este mic, datorită compactităţii mari a
materialului şi formei geometrice a produsului, atunci permeabilitatea la aer este mică. În
aceste condiţii, punctele A, B, C se fixează pe laturile triunghiului ItAuPa aproximativ pe baza
indicaţiilor din fig. VII.2.1, a. Mărimile triunghiurilor I,II,III sunt importante pentru interpre-
tarea proprietăţilor fiziologice ale produsului sau ale ansamblului vestimentar.
Triunghiul I, orientat spre It, este, în ceea ce priveşte mărimea suprafeţei, cel mai
mare, prin urmare, ponderea cea mai mare o prezintă izolaţia termică a produsului. Fiind
vorba de o îmbrăcăminte de apărare contra frigului, faţă de capacitatea mare de reţinere a
căldurii transportul transpiraţiei este acceptabil. La astfel de produse, permeabilitatea la aer
este mică, valoarea acesteia fiind impusă şi natura produsului, care în anumite condiţii
trebuie să fie chiar impermeabil.
În cazul în care se presupune existenţa unui produs de îmbrăcăminte confecţionat
dintr-o ţesătură de lână fină, purtat în timpul verii, valoarea medie între capacitatea de
812 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

reţinere a căldurii şi transportul transpiraţiei se deplasează spre It. Acest lucru este marcat atât
de poziţia punctului A cât şi de cea a punctului C. Punctul B, în acest caz, este plasat la
mijlocul distanţei AuPa, prin urmare rezultă triunghiul isoscel ABC. Triunghiul I
caracterizează capacitatea scăzută de reducere a căldurii, ceea ce corespunde scopului,
triunghiul II – transportul mare al transpiraţiei, iar triunghiul III – permeabilitatea la aer
apreciabilă (fig. VII.2.1, b).
În cazul în care un produs sau un ansamblu vestimentar corespunde din toate punctele
de vedere, adică are valori medii proporţionale, atunci forma triunghiului ABC în triunghiul
fiziologic este cea reprezentată în fig. VII.2.1, c. Se obţine deci tot un triunghi echilateral,
care generează, prin punctele sale, alte triunghiuri echilaterale: I, II şi III. Referitor la
anotimp, se poate menţiona că îmbrăcămintea de primăvară şi toamnă pentru zonele
temperate poate fi apreciată conform fig. VII.2.1, c, iar îmbrăcămintea de iarnă şi vară,
conform indicaţiilor din fig. VII.2.1, a şi fig. VII.2.1, b. Interpretarea proprietăţilor
fiziologice ale îmbrăcămintei nu se epuizează prin cercetările înscrise în triunghiurile
fiziologice. Trebuie să se studieze şi să se cerceteze suplimentar comportarea faţă de radiaţii,
intemperii, praf, sunet şi acţiuni mecanice cu influenţă asupra corpului.
Izolaţia termică se studiază, de obicei, sub cele patru aspecte (radiaţie, convecţie,
conducţie, evaporare), absorbţia umidităţii sau transportului transpiraţiei se poate trata sub
aspectele higroscopicităţii, hidrofiliei, umflării, difuziei, evaporării, comportării la apă
distilată şi transpiraţiei şi depinde de încărcarea electrostatică, iar permeabilitatea la aer se
studiază în conexiune cu porozitatea şi structura materiei prime. Un rol important îl are
studiul influenţei asupra florei pielii de către materia primă, de către spaţiile umede dintre
piele şi îmbrăcăminte, precum şi de colorantul sau produsul chimic întrebuinţate în procesul
de finisare. De remarcat că valorile măsurate ale diferitelor proprietăţi sunt greu comparabile,
necesitând o exprimare printr-un simbol comun. Pentru evaluarea caracteristicilor noilor
tipuri de materiale, nu există valori optime care să concorde cu cerinţele unui produs
vestimentar igienic. Este necesară găsirea unei soluţii, în acest sens alegându-se un tip de
material „ideal”, cu valori mari pentru absorbţia vaporilor de apă, care facilitează transportul
umidităţii şi schimbul de aer şi bioxid de carbon, apără organismul împotriva răcelii în timpul
iernii, iar în timpul verii, sub influenţa absorbţiei puternice, devine un bun material
termoizolant. Fiecare latură a triunghiului unui produs sau material „ideal“ reprezintă
valoarea de 100, iar valoarea corespunzătoare pentru materialul sau produsul analizat se
trasează în sensurile It Au, AuPa şi PaIt, conform indicaţiilor anterioare, pe laturile triunghiului
echilateral iniţial. Însumarea ponderii unei caracteristici de confort într-un ansamblu
vestimentar se poate face şi prin exprimarea indicelui global de confort (fig. VII.2.2) pe baza
indicaţiilor:
− se analizează pentru produsele A, B, C, D etc. caracteristicile a, b, c, ..., n;
− se consideră indiferent de produs, 100 puncte pentru valoarea optimă a
caracteristicii, sau valoarea ideală;
− se însumează valorile pentru fiecare produs;
− se reprezintă grafic, în ordine crescătoare, punctajul total, obţinându-se astfel un
indice global de confort, foarte concludent în ceea ce priveşte exprimarea calităţii produselor
şi structurilor vestimentare.
Un alt mod de reprezentare al triunghiurilor fiziologice este cel din fig. VII.2.3, unde
valorile caracteristicilor se repartizează pe axele unui sistem triortogonal. Pentru a compara
valoarea izolaţiei termice funcţie de destinaţie, s-a introdus noţiunea de „unitate de
îmbrăcăminte“ sau „CLO“ corespunzătoare unui ansamblu care are temperatura de 21°C,
produce senzaţia de confort absolut unui adult sănătos şi are valoarea de 0,18 m2h°C/kcal.
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 813

Fig. VII.2.2. Exprimarea indicelui global de confort:


A, B, C, D – variante de materiale sau sortimente;
a, b, c, .... n – caracteristici de confort; Ig – indice global de confort.

Fig. VII.2.3. Reprezentarea triunghiului fiziologic în axe triortogonale.

Prin urmare, numărul de CLO-uri ale unui ansamblu vestimentar este cu atât mai
mare, cu cât cantitatea de căldură, exprimată în kcal, care trece printr-un m2 de suprafaţă, în
timp de o oră şi la temperatura dată (°C), este mai mică. În condiţii constante de laborator, la
20°C şi viteza vântului de 0, 1 m/s, acelaşi organism (luând ca bază o medie normală)
necesită o îmbrăcăminte de 0, 5 CLO pentru munca fizică grea, de 2 CLO pentru muncă
uşoară şi de 6 CLO pentru odihnă.
814 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Eliminarea sau menţinerea parţială a căldurii sub îmbrăcăminte, în funcţie de


temperatura mediului în care îşi duce activitatea individul, se face prin modificarea structurii
acesteia
CLO este o unitate arbitrară, ce măsoară gradul de izolare termică pentru straturi de
aer şi materiale şi corespunde rezistenţei termice pentru un costum bărbătesc sau a unei
uniforme militare. Termenul de „costum“, în acest caz, include şi celelalte produse din
ansamblul vestimentar.
Evacuarea transpiraţiei corpului se face prin două căi: prin evacuare şi prin antrenare
de către aer a vaporilor sau preluarea umidităţii evaporată de către materialul textil, care o
transportă spre exterior. În cazul în care se face o evacuare bruscă a transpiraţiei, datorită
structurii produsului se poate produce şi o răcire rapidă a corpului. Permeabilitatea la aer este
necesară atât pentru evacuarea unei părţi a umidităţii cât şi pentru eliminarea gazelor emanate
de corp.
Interacţiunea corp-îmbrăcăminte-climă se poate simboliza conform indicaţiilor din
fig.VII.2.4.

Fig. VII.2.4. Simbolizarea interacţiunii corp-ansamblu vestimentar-mediu.

O altă unitate de măsură pentru izolaţia termică este ohmul termic, egală cu 6,45 CLO,
care se exprimă în m2 k/W şi reprezintă rezistenţa termică care solicită o energie de 1 W/m2.
Atât unitatea CLO cât şi ohmul termic (T – Ω) se raportează şi la unitatea de grosime a
ansamblului. 1 CLO corespunde valorii de 0, 155 T – Ω (0,18/1,16) sau grosimii de 0, 62 cm
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 815

din ansamblul vestimentar. Se ţine seama de coeficientul de transformare de 1,163 a unităţii


„W“ în kcal sau coeficientul corespunzător rezistenţei de trecere a căldurii şi egal cu 0,86.
T – Ω este indicat cu o unitate fizică cu corespondenţa metrică şi reprezintă rezistenţa
termică care solicită o diferenţă de temperatură în °C, pentru determinarea unei energii
termice de 1 W/m2. Poate fi considerat o mărime de încălzire electrică şi, ca şi CLO, este
raportată la unitatea de suprafaţă ca şi greutatea.
Ω – T reprezintă mărimea de încălzire electrică necesară, deoarece, ca orice unitate de
măsură fizică, mecanică sau fiziologică, poate fi convertită în Watt.
O altă unitate de izolare termică este „Tog“, care este egală cu 0,645 CLO şi
reprezintă aproximativ izolarea pe care o oferă îmbrăcămintea uşoară de vară.
1 T – Ω... 1 m2 K/W = 1, 163 m2.h.°C/kcal;
1 CLO = 0, 18 m2.h.°C/kcal, deci:
1 T – Ω = 6, 45 CLO;
1 Tog = 0,1 m2.°C/W.
Stabilirea corectă a unităţilor de măsură pentru izolaţia termică este necesară pentru a
urmări fluxul de energie transmis de corpul uman către mediul înconjurător sau invers.
Cele patru căi de transmitere a energiei termice (conducţie, convecţie, radiaţie,
evaporare) sunt condiţionate de factori privind mediul, îmbrăcămintea şi corpul uman.
Conducţia este determinată de diferenţa de temperatură de la suprafaţa pielii şi mediul
ambiant, de rezistenţa termică a materialului sau stratului de aer şi ca factor corporal
principal se menţionează temperatura suprafeţei pielii.
Convecţia este determinată de temperatura aerului şi micşorarea acesteia, de
penetraţia vântului, inclusiv izolarea corpului de vânt cu închiderea anumitor zone (prin
guler, manşete) şi ca factor corporal se aminteşte, în special, proporţia zonelor expuse sub
îmbrăcăminte şi temperatura de suprafaţă.
Radiaţia este determinată de factorii de mediu, cum sunt: temperatura fiecărei
suprafeţe şi a stratului de aer, unghiul respectiv, capacitatea de emisie de pe fiecare suprafaţă.
Factorul îmbrăcăminte influenţează radiaţia prin capacitatea de emisie a sa şi
temperatura de suprafaţă. Corpul influenţează suprafaţa prin temperatura de suprafaţă.
Evaporarea este condiţionată de presiunea vaporilor în aer sau temperatura şi
umiditatea relative. Îmbrăcămintea, prin straturile sale, respectiv rezistenţa la trecerea
vaporilor sau coeficientul de permeabilitate la vapori, influenţează evaporarea. Zonele
umede ale îmbrăcămintei influenţează de asemenea acest proces.
Corpul uman influenţează evaporarea prin temperatura de suprafaţă şi zonele umede.
Permeabilitatea la vapori se exprimă de obicei în mm.h.m2/g şi reprezintă rezistenţa
straturilor îmbrăcămintei la trecerea vaporilor.
În cazul analizei transferului umed de căldură, se introduce noţiunea de indice de
permeabilitate, im, ce reprezintă un raport de rezistenţe termice şi rezistenţe la trecerea
vaporilor corespunzătoare straturilor paralele de materiale şi aer ale sistemului, care are
valori cuprinse între 0 şi 1.

Rezistenţa materialului la trecerea căldurii


Rezistenţa materialului la trecerea vaporilor .
im =
Rezistenţa aerului la trecerea căldurii
Rezistenţa aerului la trecerea vaporilor
816 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.2.5. Nomogramă de interdependenţă C – I – M.

În funcţie de emanarea căldurii corpului, de variaţia temperaturii sau a vitezei vântului


în mediul înconjurător, apare necesitatea modificării numărului de CLO-uri pe care trebuie
să-l aibă îmbrăcămintea respectivă.
Un mod de evidenţiere a acestei corelaţii rezultă şi din nomograma din fig. VII.2.5.
Această nomogramă arată clar influenţa condiţiilor climatice şi a activităţii fizice asupra
structurii îmbrăcămintei exprimată în număr de CLO-uri.
Este foarte important, prin urmare, ca în afară de informaţiile necesare dimensionării
produselor, furnizate prin standarde antropometrice (SA) şi standarde tehnice de ramură
(STR), să fie transmise şi informaţii asupra modului în care, prin intermediul îmbrăcămintei
purtate, între corpul uman şi straturile succesive ale îmbrăcămintei se creează microclimate
corespunzătoare.
Aceasta presupune cunoaşterea întregii evoluţii a produsului, începând cu alegerea
modelului, structura acestuia, caracteristicile materialelor de bază, secundare şi auxiliare,
tehnologia de realizare, destinaţia (ansambluri vestimentare posibile, condiţii de climat) şi
limite ale parametrilor de influenţă a confortului.
Un rol important revine înregistrării condiţiilor de temperatură şi umiditate care apar
în diverse microzone, în diferitele împrejurări ale activităţii zilnice ale purtătorului.
Utilizând termohigrograful de buzunar, s-a putut soluţiona această problemă dificilă.
Prin introducerea aparatului între corpul uman şi îmbrăcăminte, între diferitele straturi de
îmbrăcăminte, pe bază de înregistrări continue timp de mai multe ore, rezultă corelaţii cifrice
destul de concludente în privinţa microclimatului între corp şi îmbrăcăminte, în funcţie de
temperatură şi umiditate. Aceste corelaţii sunt evidenţiate în climograme, conform modelelor
reprezentate în fig. VII.2.6.
De remarcat că deosebirea principală între înregistrările efectuate în aer (A) şi în
atelier (B), constă în limitele umidităţii relative, de la 30 la 80% şi respectiv de la 35 la 55%,
în funcţie de temperatura exterioară, activitate, starea de sănătate etc.
Şi variaţia temperaturii în microclimatul subvestimentar este influenţată de factorii de
mai sus (C). Astfel, dacă un om este îmbrăcat pe timp frumos (t e = 21°C) cu o flanelă de corp,
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 817

o cămaşă şi o haină închisă, se constată că temperatura suprafeţei exterioare a hainei este de


22,2°C, între haină şi cămaşă se înregistrează temperatura de 26,7°C, între cămaşă şi flanela
de corp se înregistrează temperatura de 28,4°C, între flanela de corp şi suprafaţa pielii se
înregistrează 29,5°C, iar la suprafaţa pielii se înregistrează temperatura de 34, 4°C. Este
foarte important să se măsoare diferenţa între temperatura pielii şi cea a flanelei de corp,
precum şi umiditatea care umple multe goluri din suprafaţa textilă, scăzându-i astfel puterea
de izolare, prin creşterea conductibilităţii termice.

Fig.VII.2.6. Climograme pentru îmbrăcăminte:


a – epiderma; b – flanea de corp; c – cămaşă; d – jachetă de lână; e – haină; f – palton;
g – halat de lucru; Ï – tiraj; 1,2,3,4,5,6 – microzone – microclimate.

Acest exemplu arată că proprietăţile izolatoare ale materialelor textile vor fi cu atât
mai reduse cu cât coeficientul de conductibilitatea fibrelor componente va fi mai mare. Acest
coeficient variază în funcţie de temperatura mediului, de natura şi greutatea specifică
aparentă a fibrei.
În urma unor cercetări ştiinţifice, s-a putut constatat că lâna are coeficientul de
conductibilitate termică cel mai redus, ceea ce atrage după sine o capacitate de reţinere a
căldurii mult mai mare, în comparaţie cu celelalte materiale. Valoarea acestui coeficient este
de 0,03 kcal/m.h.°C.
Aerul blocat este un bun izolator termic, ce are coeficientul de conductibilitate termică
de 0,02 kcal/m.h.°C (mai bun decât al lânii). S-ar putea spune că funcţia principală a fibrelor
din componenţa produselor de îmbrăcăminte este de a imobiliza aerul. Pentru bumbac, cea
mai bună izolare se obţine când masa specifică a acestuia este de 03, 0, 6 g/cm3. Sub valoarea
de 0,3 g/cm3, curentul de aer cald nu poate fi oprit, propagându-se foarte uşor. Transmiterea
căldurii este influenţată şi orientarea fibrelor în stratul izolator. La fibrele de sticlă, de
exemplu, conductibilitatea termică este dublă, atunci când sunt aşezate paralel cu direcţia
circuitului de căldură, comparativ cu situaţia în care fluxul termic este perpendicular pe
direcţia de aşezare a fibrelor.
Capacitatea de izolare a materialelor depinde de cantitatea de aer liniştit din spaţiile
libere dintre fibre. Mişcarea aerului în contact cu corpul cald măreşte mult pierderea de
818 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

căldură. Când spaţiile dintre fibrele şi firele ţesăturii sunt prea mari, în loc ca îmbrăcămintea
să fie un izolator bun, produce răcoare, pentru că spaţiile respective au rolul unor tuburi de
tiraj.

Fig. VII.2.7. Variaţia higroscopicităţii în funcţie de umiditatea relativă a mediului:


H65 – conţinutul procentual de umiditate la o umiditate relativă a mediului de 65%;
H100 – conţinutul procentual de umiditate la o umiditate relativă a mediului de 100%;
1 – lână: 19%; 2 – celofibră: 22, 5%; 3 – bumbac: 14%;
4 – PES: 4, 5%; 5 – PA: 4, 5%; 6 – PAN: 0, 9%.

Se apreciază, de asemenea, că în condiţiile în care produsul absoarbe o cantitate mai


mare de umiditate, la umiditatea relativă maximă de 100%, care corespunde microclimatului
între corp şi lenjerie în condiţii de transpiraţie, cu atât mai bine va răspunde acest produs
solicitărilor de ordin fiziologic. Astfel, dacă lâna are la umiditatea relativă a mediului de
65%, un conţinut de umiditate de 13% şi la umiditatea relativă de 100%, un conţinut de
umiditate de 32%, în aceleaşi condiţii, celofibra absoarbe 9,5% şi respectiv 32%, iar fibrele
poliacrilonitrilice absorb 1,8%, respectiv 2,7%.
Valoarea de întrebuinţare fiziologică a îmbrăcămintei se exprimă şi prin acest
parametru dat de diferenţa dintre conţinutul de umiditate la umiditatea relativă de 100% şi
umiditatea de referinţă de 65% (fig. VII.2.7).
Analizând graficele din fig. VII.2.7, se remarcă comportarea foarte bună a celofibrei
şi bumbacului, fibre care au o conductibilitate termică mare comparativ cu celelalte fibre.
Chiar dacă lâna absoarbe, la umiditatea relativă de 100%, o cantitate apreciabilă de umiditate,
se evită realizarea de produse în contact cu suprafaţa pielii, deoarece apar iritaţii, mai ales
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 819

atunci când suprafaţa textilă prezintă capete libere de fibre, rezultate în urma prelucrărilor
mecanice de suprafaţă. Graficele din fig. VII.2.7 se asociază şi cu tabelul VII.2.1, datele
incluse stând la baza analizelor comparative necesare în cazul unei cercetări aplicative.
Tabelul VII.2.1
Conţinutul procentual de
Diferenţa de
umiditate al materialului uscat
Nr. conţinut de
Felul fibrei menţinut la umiditatea relativă
crt. umiditate
P1 de:
DH = H100 – H65
65 % 100 %
1 Lână 13,0 32,0 19
2 Celofibră 9,5 32,0 22,5
3 Bumbac (crud) 8,2 22,2 14,0
4 Fibre poliesterice 2,9 7,4 4,5
5 Fibre poliamidice 3,9 8,4 4,5
6 Fibre poliacrilonitrilice 1,8 2,7 0,9

În afara factorilor amintiţi, este foarte important să se cunoască: rezistenţa la vânt,


grosimea îmbrăcămintei, masa acesteia, comportarea la acţiunea microorganismelor şi
ciupercilor, precum şi posibilitatea de a asigura, în funcţie de destinaţie, biomecanica
organismului.
Cele prezentate, referitoare la evaluarea factorilor de mediu, îmbrăcăminte şi om,
s-au făcut în scopul înţelegerii modului în care omul s-a adaptat la variaţiile generale ale
mediului, la anotimpurile şi perioadele zilei, la îmbrăcămintea destinată pentru numeroase
utilizări, precum şi la salturile activităţii fizice proprii (de la odihna până la o muncă fizică
epuizantă). S-a considerat necesar să se analizeze terminologia specifică utilizată,
respectându-se utilizarea unităţilor de măsurare ale sistemului internaţional, iar în baza
definiţiei corespunzătoare să se stabilească unitatea de măsură pentru o anumită funcţie.

VII.2.2. Modalităţi de calcul al parametrilor de


influenţă a confortului
Pentru definirea confortului vestimentar, dar şi pentru proiectarea sortimentelor şi
structurilor vestimentare, s-a impus introducerea unor modele de calcul a parametrilor
importanţi de influenţă a confortului, ţinând seama de:
− utilizarea raţională a materiilor prime şi materialelor textile în produse şi structuri
vestimentare;
− proiectarea pe criterii ştiinţifice a produselor şi structurilor vestimentare;
− interacţiunea corp-îmbrăcăminte-mediu.
Modelele se referă la stabilirea:
− rezistenţei termice;
− rezistenţei la trecerea aerului;
− rezistenţei la trecerea vaporilor.
De asemenea, se introduce un model de calcul al parametrilor de confort impuşi
structurilor vestimentare, cunoscând valori ale fluxului termic specific anumitor condiţii de
stare ale organismului. Acest model de calcul evidenţiază şi modul în care o serie de
caracteristici fizice ale suprafeţelor textile ţesute sau tricotate se regăsesc în valori ce
reprezintă parametri de influenţă a confortului.
820 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fundamentarea teoretică a relaţiei corp-îmbrăcăminte-mediu are şi o importanţă din


punct de vedere economic, deoarece probe de lungă durată şi costisitoare pot fi înlocuite cu
probe de laborator de scurtă durată, iar rezultatele se pot păstra timp îndelungat.
Această fundamentare teoretică impune următoarea ordine a definirii parametrilor
menţionaţi, care se va prezenta în continuare.

VII.2.2.1. Calcule aferente izolaţiei termice şi rezistenţei termice


Problemele referitoare la reţinerea, transportul şi absorbţia de căldură studiate şi în
alte ramuri ale tehnicii sunt valabile şi în cazul stabilirii izolaţiei termice pentru suprafeţe
textile sau tricotate, pentru produse de îmbrăcăminte şi structuri vestimentare cu diferite
destinaţii. În acest caz, sursa de căldură este considerată corpul uman, pentru care, la starea
de confort, trebuie asigurată temperatura medie de suprafaţă, tp = 33°C, asigurarea acestei
condiţii realizându-se pentru structuri vestimentare proiectate în condiţii de diferenţă de
temperatură corespunzătoare unui anumit sezon, luându-se în consideraţie şi valori medii
pentru viteza de mişcare a aerului.
Pentru că se impune ca indicii complecşi ce urmează a fi stabiliţi să includă toţi
factorii de influenţă a izolaţiei termice, se pleacă de la relaţia de bază:
1
K= [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K],
Re + Rsup
unde: K reprezintă coeficientul de transfer termic total al structurii vestimentare
(kcal/m2.h.°C) sau (W/m2K);
Re – rezistenţa termică echivalentă a ansamblului (m2.h.°C/kcal) sau (m2K/W);
Rsup – rezistenţa termică superficială (m2.h.°C/kcal) sau (m2K/W).
Relaţia generală de calcul este:
⎛ δi ⎞ ⎛δ⎞
Re = ∑ ⎜⎜⎝ λ i ⎟⎟⎠ + ⎜ ⎟ [m2.h.C/kcal] sau [m2K/W],
⎝ λ ⎠ aer
mat
unde: δ este grosimea stratului de material sau a stratului echivalent de aer (m);
λ – coeficientul de conductibilitate termică a stratului de material sau a stratului de
aer, corespunzător condiţiilor de micro sau macroclimat impuse (kcal/m.h.C) sau
(W/mK).
Deci, se impune cunoaşterea valorilor acestor parametri principali, d şi l. Pentru
determinarea lor se folosesc metode şi aparate clasice, cu limite specifice suprafeţelor textile,
cum ar fi instalaţia „TEXTESTER“ care impune următoarea relaţie de calcul:
U . I .δ
λ = 76,13 [kcal/m.h.°C]
θ1 − θ2

⎡ W ⎤
sau ⎢ : 1,163⎥
⎣m⋅ K ⎦
unde: U este tensiunea curentului de alimentare la stabilizarea aparatului (V);
I – intensitatea curentului de alimentare (A);
θ1 – temperatura plăcii de încălzire a instalaţiei, respectiv temperatura de contact a
stratului de material (°C);
θ2 – temperatura exterioară a stratului de material (°C).
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 821

Pentru stratul echivalent de aer din ansamblul vestimentar, coeficientul de conduc-


tibilitate termică se adoptă în funcţie de temperatura impusă convenţional, corespunzător
destinaţiei ansamblului vestimentar, după cum se prezintă în tabelul VII.2.2.
Tabelul VII.2.2
Temperatura aerului Conductibilitatea termică a aerului
(°C) 1.102 (W/m.K)
– 50 2,05
– 20 2,28
0 2,44
10 2,50
20 2,58
30 2,65
40 2,72
50 2,79
60 2,86
70 2,96

Pentru transformarea acestei valori în kcal/m.h.°C, se împarte valoarea adoptată la


coeficientul de transformare, egal cu 1,16.
Pentru grosimea totală a stratului echivalent de aer din ansamblul vestimentar, se
utilizează relaţia:

δ aer =
22,7 ∑ δmat [m].
27,3
Rezistenţa termică superficială, care poate modifica valoarea coeficientului total de
transfer termic, se calculează cu relaţia:
1
Rsup = [m2.h.°C/kcal] sau [m2K/W],
α
unde: α este coeficientul de conductivitate termică:
α = αc + αr ;
unde: αc este coeficientul de convecţie;
αr – coeficientul de radiaţie.
α c = 34 t p − te , (pentru viteza de mişcare a aerului de 0 ÷ 0,1 m/s);

α c = 11 ν , (pentru valori apreciabile ale vitezei de mişcare a aerului);


unde: tp este temperatura periferică a ansamblului vestimentar (°C);
te – temperatura exterioară specifică sezonului (m/s).
Se recomandă utilizarea valorilor medii convenţionale din tabelul VII.2.3.
α r = 0,215(Te 100) 3 [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K];

Te = 273,2 + te [K].
Se poate stabili, cu ajutorul valorii coeficientului total de transfer termic, valoarea
rezistenţei termice, valoarea rezistenţei termice totale a ansamblului vestimentar:
1
Rsum = [m2 h °C] sau [m2K/W].
K
822 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.2.3
Valorile medii convenţionale pentru temperatura exterioară şi viteza de mişcare a aerului
specifice sezonului
Anotimp tc (°C) v(m/s)
Iarnă – 10 5
Primăvară + 17 2
Vară + 25 1
Toamnă +15 3

VII.2.2.2 Calcule aferente permeabilităţii la aer şi rezistenţei la


trecerea aerului
Schimburile dintre organism şi mediu au loc în ambele sensuri, atât pentru eliminarea
bioxidului de carbon de la suprafaţa pielii, cât şi pentru antrenarea oxigenului necesar
respiraţiei prin piele. Structura vestimentară trebuie să permită, indiferent de destinaţie, un
schimb continuu sau aproape continuu de aer, chiar şi în cazul aplicării unor tratamente,
speciale pentru materialele sortimentelor de suprafaţă destinate îmbrăcămintei de iarnă.
Permeabilitatea la aer reprezintă cantitatea de aer ce trece prin material, sortiment sau
structură vestimentară, la o anumită diferenţă de presiune, în unitatea de timp şi prin unitatea
de suprafaţă.
Relaţia de calcul este:
V
PA∆P = [m3/m2.min]; [l/m2.s] etc.,
tA
unde: V este volumul de aer ce traversează suprafaţa între feţele căreia se creează o diferenţă
de presiune ∆P = PI – PII, exprimată în mm col. apa; litri etc.;
t – timpul de trecere (min, s);
A – suprafaţa epruvetei supusă analizei (m2).
Dacă ţinem seama de relaţia de definiţie a debitului de aer, q, care este de forma:
V
q= [m3/min]; [l/s]; [l/min],
t
se obţine:
q
Pa∆P = [m3/m2.min]; [l/m2.s]; [l/m2.min] etc.
A
Pentru sortimente şi structuri vestimentare, Pa se calculează cu relaţia lui Kleyton,
1 1
Pa ∆P = = [m3/m2.min],
1 1 1 n
1
+
Pa1 Pa 2
+ ... +
Pa n ∑
i =0
Pai
unde: Pa1, Pa2, ...., Pan reprezintă permeabilitatea la aer pentru cele n structuri din
componenţa sortimentului sau ansamblului vestimentar.
Modul de comportare a suprafeţelor textile, sortimentelor şi structurilor vestimentare
poate fi caracterizat şi de indicele de trecere a aerului, i, rezistenţa de trecere a aerului, Rp şi
cantitatea de aer ce traversează sortimentul sau structura vestimentară, Q:
a) Indicele de trecere a aerului, i.
i = γPa .60 [kg/m2.h],
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 823

unde: γ este densitatea aerului (kg/m3);


Pa – permeabilitatea la aer (m3/m2.min);
γ0
γ= [kg/m3],
t
1+
273
unde: γ0 este densitatea aerului la temperatura de 0°C, având valoarea de 1,293 kg/m3;
t – temperatura adoptată pentru sezon specific zonei temperate (°C).
b) Rezistenţa la trecerea aerului, Rp:
δ
R p = [mm.h.m2/kg],
i
unde: d este grosimea compactă corespunzătoare materialului textil (mm);
i – indicele de trecere a aerului (kg/m2.h).
c) Cantitatea de aer ce traversează sortimentul, Q:
∆P
Q= [kg/m2.h],
Rp
unde: ∆P este diferenţa de presiune creată între cele două feţe ale suprafeţei textile; se
adoptă valori între 0,5 şi 10 mm col. apă;
Rp – rezistenţa totală la trecerea aerului (mm.h.m2/kg).
Dacă nu se include în calcule de la început stratul echivalent de aer, se poate lua în
considerare şi rezistenţa opusă de acesta, considerând că grosimea stratului de aer se
calculează cu relaţia indicată la calculul termic al structurilor vestimentare.
Rezistenţa opusă de stratul de aer este:
δ aer
RPaer = [mm.h.m2/kg].
i
Rezistenţa totală la trecerea aerului va fi:
RPm + RPaer [mm.h.m2/kg],

unde: RPm este rezistenţa la trecerea aerului opusă de materialele din structura vestimentară.
Stabilirea acestor parametri, Pa şi PPaer, este necesară în realizarea unor structuri
optime în raport cu destinaţia produselor.
Modelul de calcul prezentat este asemănător cu modelul de calcul termic indicat
anterior.

VII.2.2.3. Calcule aferente permeabilităţii la vapori şi rezistenţei la


trecerea vaporilor
Permeabilitatea la vapori este, după cum ştim, proprietatea materialelor de a lăsa să
treacă vaporii de apă din mediul cu umiditate relativ ridicată în mediul cu umiditate relativă
mai mică. Datorită acestei caracteristici, se elimină prin material sau ansamblul vestimentar
umiditatea de la suprafaţa corpului, în special până în faza de condens a acesteia. Prin
intensificarea efortului, la creşterea temperaturii cutanate, se intensifică evaporarea
transpiraţiei, iar structura vestimentară trebuie să antreneze spre exterior excesul de
umiditate.
824 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Modul în care permeabilitatea la vapori a structurilor din ansamblu influenţează


rezistenţa la trecerea vaporilor va fi urmărit pe ansambluri vestimentare structurate,
asemănător izolaţiei termice şi permeabilităţii la aer, specifice sezoanelor de iarnă,
primăvară, vară şi toamnă.
Dacă acoperim un vas cu apă distilată cu un material textil şi-l deplasăm într-un mediu
cu umiditate relativ mai mică de 100%, vaporii creeaţi în spaţiul dintre material şi suprafaţa
apei vor trece spre exterior, putând astfel aprecia permeabilitatea absolută la vapori. Aceasta
se mai poate aprecia prin diferenţa de masă datorată cantităţii de vapori absorbită de o
suprafaţă higroscopică ce se află în contact direct cu materialul textil supus analizei:
Pv = M 1 − M v [g],
unde: M1 este masa iniţială a ansamblului format din pahar, apă distilată şi materialul care
acoperă paharul (g);
Mv – masa ansamblului după menţinerea în mediu cu umiditate relativă de 0% un timp
T, exprimat în ore (g).
Coeficientul de vaporizare se calculează cu relaţia:
Pv
µ= [g/m2.h],
S .T
unde: S este suprafaţa acoperită cu material textil (m2).
Rezistenţa la trecerea vaporilor se calculează:
− pentru straturi individuale:
δ
Rvi = i [mm.h.m2/g],
µi
unde: di este grosimea stratului i (mm);
mi – coeficientul de vaporizare a stratului i (g/m2.h);
− pentru sortimente:
n
RVS = ∑ RVi [mm.h.m2/g],
i =1
unde: n este numărul de straturi din sortiment;
− pentru ansamblu vestimentar:
n
RVans = RV int + ∑ RVi + RVext [mm.h.m /g],
2

i =1
unde: RVint este rezistenţa la trecerea vaporilor în microclimatul subvestimentar
(~ 0,2 mm.h.m2/g),
RVext – rezistenţa la trecerea vaporilor în exteriorul ansamblului vestimentar (se ia ca
valoare 0,2 mm.h.m2/g, pentru o viteza de mişcare a aerului între 0 şi 0,1 m/s).
Un rol important, în ceea ce priveşte creşterea rezistenţei la trecerea vaporilor, îl are
grosimea echivalentă a stratului de aer calculată cu relaţia dată la modelul de calcul al
rezistenţei termice. Deci, se impune stabilirea valorii coeficientului de trecere a vaporilor
pentru stratul de aer.
Relaţia de calcul este:
δ
RVa = aer [mm.h,m2/g].
µ aer

În final, se stabileşte rezistenţa totală la trecerea vaporilor:


RVT = RVans + RVa [mm.h.m2/g].
Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 825

VII.2.2.4. Elemente de calcul al echilibrului schimbului termic


Asigurarea temperaturii corporale normale se realizează prin procese termogenetice,
producătoare de căldură şi termolitice, de pierdere a căldurii.
Cele două categorii de procese se găsesc într-un permanent echilibru dinamic,
asigurat de intervenţia factorilor biologici de reglare a procedurii de căldură, şi totodată a
piederii de căldură. Prin urmare, cantitatea de căldură produsă în organism într-un anumit
interval este egală cu cantitatea de căldură pierdută prin diferite moduri în acelaşi interval. O
mare parte din această cantitate de căldură este pierdută prin îmbrăcăminte. De aceea, se
impune alegerea particularităţilor acesteia astfel încât să fie asigurat echilibrul schimbului
termic, adică evitarea apariţiei diferenţei între termogeneză şi termoliză.
Sursa de căldură în acest caz este corpul uman, iar îmbrăcămintea reprezintă învelişul
protector, cel care facilitează transferul termic spre mediul înconjurător. Cantitatea de
căldură produsă în organism se apreciază, în general, plecându-se de la modalităţile de
stabilire a metabolismului sub diferitele sale forme: bazal, energetic, total.
Având în vedere că este vorba de o formă complexă de transfer termic, exprimarea
metabolismului bazal se face prin cantitatea de căldură pierdută pe unitatea de suprafaţă în
unitatea de timp. Exprimarea se face în kcal/n2.h şi diferă în funcţie de sex şi vârstă, aşa cum
rezultă din tabelul VII.2.4.
Tabelul VII.2.4
Valorile metabolismului bazal în funcţie de sex şi grupă de vârstă
Vârsta Metabolismul bazal, q (kcal/m2.h)
Nr. crt.
(ani) Bărbaţi Femei
1 14 – 16 46,0 43,0
2 16 – 18 43,0 40,0
3 18 – 20 41,0 38,0
4 20 – 30 39,5 37,0
5 30 – 40 39,5 36,5
6 40 – 50 38,5 36,0
7 50 – 60 37,5 35,0
8 60 – 70 36,5 34,0
9 70 – 80 35,5 34,0

W
Observaţie. Valorile rezultă şi din exprimarea fluxului termic q în : 1,163.
m2

În calculele termice ale structurilor vestimentare se pleacă de la considerentul că


W
cheltuiala bazală de energie a unui subiect adult este în medie de 40 kcal/m2.h (sau 2 :
m
1,163). Aceasta corespunde metabolismului bazal, adică cheltuielilor corespunzătoare
menţinerii funcţiilor absolut indispensabile vieţii.
Pentru a calcula coeficientul total de transfer termic se pleacă de la relaţia:
U
q= [kcal/m2.h] sau [W/m2],
F
unde: U este căldura produsă în organism, egală cu căldura cedată în acelaşi timp.
Această cantitate de căldură corespunde metabolismului total (bazal + energetic).
În tabelul VII.2.5 sunt prezentate câteva valori ce pot fi adoptate în calcule:
826 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.2.5
Nr. crt. Condiţia de stare a subiectului Căldura cedată, U (kcal/h) sau (W)
1 În timpul somnului 40
2 În poziţie şezândă 50
3 Muncă foarte uşoară 75
4 Muncă uşoară 100
5 Muncă medie 150
6 Merge la pas 180
7 Muncă grea 300
8 Efort maxim 660

Această valoare poate fi calculată cu relaţia:


U = 60.Kc [kcal/h] sau [W]
unde: Kc este consumul energetic, în (kcal/min) sau (W/min);
F – suprafaţa desfăşurată a corpului, care se calculează cu relaţia lui DuBeis.
F = 0,007184 · G0,425 · Ic0,725 [m2],
unde: G este masa corpului (kg);
Ic – înălţimea corpului (cm).
Căldura pierdută prin îmbrăcăminte sub formă de flux termic superficial, q, se
calculează cu relaţia:
q = q' – l – e [kcal/m2.h] sau [W/m2],
unde: l este cantitatea de căldură transformata în lucru mecanic, ce se calculează cu relaţia:
l = 0,22.q';
c – cantitatea de căldură pierdută prin evaporare, ce se calculează cu relaţia:
e = 0,22.q' .
Deci,
q = q' – 0, 22q' – 0, 22q' = 0,56q'.
Cunoscând cantităţile de căldură pierdută prin îmbrăcăminte, se stabileşte coeficientul
total de transfer termic impus structurii vestimentare:
q
K= K [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K],
t p − te
unde: tp este temperatura pielii, care se adoptă cu valoarea de 33°C, pentru asigurarea stării
de confort;
te – temperatura mediului ambiant (°C).
Se poate stabili, de asemenea, şi valoarea indicelui de termoizolare, I, precum şi
valoarea indicelui randamentului termic, N, în baza relaţiilor următoare (variantele optime
corespund pentru I = 1 şi N = 1):
t p − te 5,7
I = 0,15 − ;
N α
U
N = 0,78 ,
100
unde: α este coeficientul de conductivitate termică, ce poate fi calculat cu relaţia:
α = αc + αr .
Tabelul VII.2.6

Căldura Căldura pierdută Coeficientul Indicele de Rezistenţa


Indicele
Consum cedată prin Temperatura total de termoizolare termică
Ansamblul randamentului
energetic Ke U= îmbrăcăminte mediu transfer termic capacitiv, impusă,
vestimentar termic
(kcal/min) Ke*60(kcal/h) q=Q/F=(0,56U)/F te (°C) k = q/(t1-te) I= R = 0,175 I
* 2 2 N = 0,78 U/100
(kcal/h) q (kcal/h m ) (kcal/m h°C) 0,15(t1-te)/N-5,7/α (m2h°C/kcal)
Straturi
R E DE R E DE R E DE °C R E DE R E DE R E DE R E DE
componente
Maieu 20 1,50 3,15 2,05 3,50 1,60 2,70 0,61 0,28 0,48
Cămaşă 24 2,39 4,56 2,96 0,50 0,97 0,63 2,30 1,04 1,80 0,40 0,18 0,31
Vara

(tercot) 1,08 2,07 1,35 64,8 124,6 81,0 21,3 41,0 26,6
27 3,55 6,84 4,44 1,40 0,58 1,07 0,25 0,10 0,19
Sacou
Maieu 7 1,06 1,86 1,19 0,65 1,14 0,71 3,50 2,74 4,58 0,61 0,47 0,80
Toamna

Cămaşă 10 1,19 2,10 1,30 5,04 2,77 4,62 0,88 0,48 0,80
Sacou 1,39 2,45 1,52 83,7 147,0 91,2 27,5 48,4 30,0
15 1,53 2,69 1,66 3,89 1,21 3,50 0,68 0,37 0,62
Pardesiu
Maieu – 10 0,64 1,25 0,72 9,59 4,84 8,50 1,60 0,84 1,50
Cămaşă –5 0,73 1,42 0,81 0,65 1,28 0,73 8,50 4,25 7,50 1,47 0,74 1,30
Iarna

Sacou 1,41 2,74 1,57 84,6 164,4 94,2 27,8 54,1 31,0
–2 0,79 1,54 0,88 7,76 3,90 6,90 1,35 0,68 1,21
Palton
828 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Coeficientul de convecţie este:


α c = 11 ν ,
unde: v reprezintă viteza de mişcare a aerului, care se adoptă în funcţie de anotimp:
vv = 1m/s (vara);
vp,t= 2-3 m/s (primăvara – toamna);
vi = 5m/s (iarna).
Coeficientul de radiaţie:
3
⎛T ⎞
α r = 0,215⎜ e ⎟ [kcal/m2.h.0C] sau [W/m2K],
⎝ 100 ⎠
unde: Te = 273,2 + te (K).
Pentru temperatura exterioară, tc, se adoptă convenţial câte trei valori, pentru fiecare
destinaţie. Pentru a calcula rezistenţa termică impusă structurii vestimentare, folosim relaţia:
R = 0,175 · I [m2.h.°C/kcal] sau [m2K/W].
În baza acestei relaţii se adoptă caracteristicile fizice ale structurii vestimentare la
echilibru, plecându-se de la expresia rezistenţei termice a structurii vestimentare, RSV, adică:
δ 1
RSV = + ,
λ α
1
unde: este rezistenţa termică superficială şi are o pondere foarte mică, putând fi neglijată.
α
δ
Prin urmare, RSV = , de unde se poate stabili şi valoarea globală a coeficientului de
λ
δtot
conductibilitate, λ = .
R
Analiza relaţiei corp-îmbrăcăminte-mediu (R – repaos; E – efort; DE – după efort)
poate fi urmărită şi în tabelul VII.2.6, unde sunt evidenţiate şi valori limită, în aceste condiţii
pentru rezistenţa termică pentru structuri vestimentare cu sacou, pardesiu şi palton. Se
acceptă unităţi de măsură specifice noţiunii CLO, acceptate pe plan internaţional.
VII.3
MATERIALE UTILIZATE
ÎN CONFECŢII

În industria de confecţii, materialele utilizate pentru produse de îmbrăcăminte se


împart în următoarele grupe:
− materiale de bază;
− materiale secundare;
− materiale auxiliare.

VII.3.1. Materiale de bază


Materialele textile de bază folosite la confecţionarea îmbrăcămintei constituie faţa
produsului. Aceste materiale sunt; ţesăturile, tricourile, textilele neţesute, blănurile naturale
şi imitaţiile de blană. Materialele de bază se clasifică după următoarele criterii:
1. după compoziţia fibroasă:
− materii prime din fire pe bază de fibre vegetale (bumbac, in, cânepă, iută, ramie
etc.);
− materii prime din fire pe bază de fibre de natură animală (lânuri, păruri animale,
mătase naturală);
− materiale obţinute din fire sau fibre chimice;
− materiale mixte, obţinute pe bază de amestecuri dintre fibrele naturale şi sintetice
sau artificiale în proporţii corespunzătoare;
2. după destinaţie:
− materii prime pentru lenjerie;
− materii prime pentru îmbrăcăminte exterioară;
− materii prime pentru îmbrăcămintea de protecţie (tratate în anumite condiţii prin
impregnare, ignifugare, gumare, bidrofobizare etc.).
Clasificarea ţesăturilor. Ţesăturile destinate confecţionării produselor de
îmbrăcăminte se clasifică în funcţie de:
a) natura materiei prime:
− ţesături din bumbac şi tip bumbac;
830 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

− ţesături din in şi tip in;


− ţesături din lână şi tip lână;
− ţesături din mătase naturală;
− ţesături din fibre obţinute pe cale chimică;
− ţesături din fibre obţinute pe cale chimică în amestec cu alte fibre etc.;
b) fineţea firelor folosite:
− ţesături din fire groase;
− ţesături din fire medii:
− ţesături din fire subţiri (tip mătase);
c) destinaţie:
− ţesături pentru lenjerie;
− ţesături pentru, îmbrăcăminte exterioară (rochii, bluze, fuste, costume, pantaloni,
pardesie, paltoane etc.);
− ţesături pentru uniforme;
− ţesături pentru îmbrăcămintea de protecţie;
d) modul de finisare:
− ţesături crude;
− ţesături albite;
− ţesături vopsite în bucată;
− ţesături din fire mercerizate;
− ţesături imprimate;
− ţesături flauşate;
− ţesături impregnate etc.

Clasificarea tricoturilor. Tricoturile folosite în procesul de confecţionare a


îmbrăcămintei se clasifică astfel;
a) după structura tricoturilor:
− tricoturi din bătătură;
− tricoturi din urzeală;
b) după forma sub care se realizează:
− tricoturi plane;
− tricoturi tubulare;
c) după forma produsului realizat pe maşina de tricotat:
− tricoturi metraj;
− tricoturi conturate;
− tricoturi semiconturate;
− tricoturi tridimensionale.
Clasificarea blănurilor şi a imitaţiilor de blană. Pentru sezonul rece, îmbrăcămin-
tea cea mai raţională se confecţionează din blană şi imitaţii din blană. Blănurile prezintă
proprietăţi de termoizolare care sunt condiţionate de slaba permeabilitate la aer a pielii blănii
şi de stratul de aer format între piele şi păr. Blănurile sunt higroscopice şi permeabile la
vapori, ceea ce le conferă proprietăţi igienice bune. Criteriile de clasificare a blănurilor
folosite în industria de confecţii sunt următoarele:
a) originea blănurilor:
− blănuri naturale obţinute de la animale sacrificate şi imitaţii de blănuri;
b) modul de întrebuinţare:
− ca material de bază;
Materiale utilizate în confecţii 831

− pentru căptuşirea produselor de îmbrăcăminte;


− ca garnituri (gulere, manşete, buzunare).
Blănurile naturale pot fi: de oaie (astrahan, caracul etc.); de vulpe (polară, argintie,
roşcată etc.); de nurcă; de nutrie; de bizam; de viţel etc.
Imitaţiile de blană se clasifică astfel:
• după modul de obţinere:
– prin ţesere;
– prin tricotare;
• după materia primă folosită:
– din fibre sintetice în amestec cu bumbac;
– din fibre sintetice în amestec cu lână;
– din fibre sintetice 100%.
Unele blănuri naturale sunt incluse în categoria blănurilor nobile, care sunt acele
blănuri ce au caracteristici superioare din mai multe puncte de vedete. În primul rând, aceste
blănuri au aspecte estetice deosebite şi, prin prelucrarea lor se obţin efecte deosebite. De cele
mai multe ori, blănurile nobile au o gamă coloristică destul de variată şi se utilizează în game
de culori naturale, vopsindu-se foarte rar.
În afară de proprietăţile estetice, blănurile nobile au calităţi superioare din punct de
vedere fiziologic, ceea ce conferă un confort sporit la purtare şi proprietăţi fizico-mecanice
superioare, adică au o rezistenţă la frecare mărită, deoarece firele de păr sunt bine ancorate în
dermă şi nu cad. O calitate principală a acestor blănuri este luciul deosebit al spicului, care
apare la o prelucrare corespunzătoare. Deosebit de confortul din punct de vedere al purtării,
produsele din blană nobilă mai oferă persoanelor purtătoare aşa-numitul „confort social“.
În prezent, majoritatea blănurilor nobile care se prelucrează industrial provin de la
animale din crescătorii. Numai în acest fel a fost posibilă obţinerea diferitelor culori şi nuanţe
ale blănurilor nobile, cu ajutorul mutaţiilor genetice la animale. Cu toate acestea, unele culori
sunt încă destul de rare şi anume acelea ale animalelor albe, negre, sau care dau nuanţe de gri
sau albastru.
Produsele confecţionate din blănuri nobile sunt produse care sunt cuprinse în
categoria produselor „lux“.
Blănurile nobile se clasifică în:
– blănuri nobile cu păr scurt şi drept: de focă, de vidră, de nurcă;
– blănuri nobile cu păr lung şi drept: de vulpe, de jder, de dihor, de nutrie, de râs;
– blănuri nobile cu păr scurt şi ondulat: astrahan, caracul;
– blănuri nobile cu desene de culoare: de panteră, de tigru, de ozelot, de izbis, de râs;
– blănuri cu variaţia culorii pe direcţie verticală în lungul firului de păr: de jder, de
dihor, de vulpe, de nutrie, de nurcă (doar uneori).
Clasificarea de mai sus este legată şi de paletele coloristice la unele blănuri, după cum
urmează:
– blană de nurcă: negre, standard, pastel-royal, bej, bej-pal, roz-pal, alb, gri-argintiu;
– blană de vulpe: roşie, albăstruie, argintie, shadow, polară;
– blană de nutrie: negre, standard, havan, tabat, Groenlanda, portocaliu (auriu), albe;
– blană de astrahan: negru, brumăriu, bej (rar), alb (rar).

Clasificarea textilelor neconvenţionale. Textilele neţesute sunt materiale obţinute


prin procedee diferite faţă de cele clasice de ţesere şi tricotare. Ele se obţin prin consolidarea
mecanică sau chimică a unui suport textil constituit din straturi fibroase sau combinaţii de
strat fibros şi fire, ţesături şi fire, ţesături şi tricoturi şi fibre.
832 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În decursul timpului au apărut numeroase tehnologii de consolidare atât a stratului


fibros cât şi a unor combinaţii de fibre, fire, ţesături, tricoturi şi folii din materiale
termoplastice.
Textilele neţesute pot fi consolidate mecanic, chimic sau mixt.
Clasificarea materialelor textile neţesute se poate face după următoarele criterii:
a) după destinaţie:
– materiale pentru îmbrăcăminte;
– materiale pentru confecţii din piele;
– materiale pentru tapete;
– materiale pentru articole decorative;
– materiale pentru perdele;
– materiale pentru pleduri;
– materiale pentru prosoape şi articole de plajă;
– înlocuitori de blană etc.
b) după durata de utilizare:
– materiale destinate pentru o singură întrebuinţare (rochii, cearşafuri etc. –
materiale cu masă redusă şi ieftine);
– materiale cu durată de utilizare limitată;
– materiale destinate pentru un timp mai mare de utilizare (auxiliare pentru
confecţii, perdele, pleduri etc.);
e) după aspectul pe cele două feţe:
– textile neţesute cu acelaşi aspect pe ambele feţe
– textile neţesute cu aspect diferit pe cele două feţe.

VII.3.2. Materiale secundare


La confecţionarea produselor de îmbrăcăminte se folosesc, pe lângă materialul de
bază, şi materiale secundare. Materialele secundare, după utilizarea lor, se clasifică în:
– materiale pentru căptuşeli:
– materiale pentru întărituri.

VII.3.2.1. Materiale pentru căptuşeli


Materialele pentru căptuşeli au rolul de a dubla detaliile produsului, mărindu-i astfel
rezistenţa la purtare, şifonare şi păstrarea formei în timp, ducând totodată la îmbunătăţirea
valorii de prezentare a produselor finite cât şi a parametrilor de confort ale acestora.
Materialele folosite pentru căptuşirea îmbrăcămintei trebuie să fie lucioase, pentru ca
produsele să alunece uşor şi să permită mutarea cu uşurinţă pe corpul purtătorului. Ca
materiale pentru căptuşeli se utilizează diferite ţesături din bumbac, mătase, viscoză, cupro,
acetat sau ţesături din fire sintetice. Ele sunt cunoscute sub denumirea de: serj, atlas, satin,
căptuşeală de mâneci etc.
Serjul este o ţesătură de mătase vegetală folosită la căptuşirea îmbrăcămintei
exterioare (rochii, sacouri, pardesie etc.), având lăţimea de 0,7; 1,07 sau 1,4 m.
Atlasul este o ţesătură lucioasă, plină, cu desime mare datorită legăturii atlas a
ţesăturii. Are rezistenţă mare şi păstrează mai bine forma detaliilor produselor.
Materiale utilizate în confecţii 833

Satinul este utilizat în special pentru căptuşirea îmbrăcămintei pentru femei (jachete,
taioare, mantouri etc.). Această ţesătură se produce din fire de mătase artificială, având
lăţimea de 0,9; 1,07 m.
Căptuşeala pentru mâneci este o ţesătură lucioasă, având lăţimea de 1 m, fondul de
culori pastel, iar dungile în culori asortate, în nuanţe închise. Această căptuşeală se foloseşte
pentru căptuşirea mânecilor la sacou, căptuşirea vestei şi a beteliei pantalonului pentru
bărbaţi.

VII.3.2.2. Materiale pentru întărituri


Întăriturile sunt materiale textile care dublează unele detalii ale îmbrăcămintei.
Materialele pentru întărituri au drept scop mărirea rezistenţei la purtare, la şifonare, ducând la
îmbunătăţirea valorii de prezentare a produselor finite, a parametrilor de confort şi modelarea
îmbrăcămintei pe conformaţia corpului. Conferirea unei rezistenţe mărite la purtare şi o
modelare corespunzătoare a produsului se realizează prin operaţii de coasere (cusătura pichir,
cusătura zigzag, realizate manual sau cu maşini de cusut speciale).
Clasificarea materialelor pentru întărituri se face după următoarele criterii:
a) după destinaţie:
– întăritori pentru lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, inserţii speciale cu apret
permanent etc.);
– întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară subţire – rochii, bluze, costume pentru
vară etc. (pânză albită, pânză nealbită, inserţii termofuzibile etc.);
– întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară: sacou, pardesiu etc. (pânză vatir,
pânză volvatir, roshar, canafas, netextile cu termoadezivi);
b) după locul aplicării:
– întărituri pentru piepţi, la îmbrăcămintea exterioară;
– întărituri pentru gulere, la lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, ţesături cu apret
permanent etc.);
– întărituri pentru gulere, la îmbrăcămintea exterioară (vatir, volvatir, întărituri cu
termoadezivi);
– întărituri pentru mâneci, la îmbrăcămintea exterioară (canafas etc.);
– întărituri pentru mâneci la produsele de lenjerie (întărituri cu termoadezivi,
canafas, pânză albită etc.);
– întărituri pentru umeri, aplicate la îmbrăcămintea exterioară (pânza vatir,
volvatir şi netextile etc.);
– întărituri pentru buzunare, la produsele de îmbrăcăminte (canafas, pânza vatir
etc.);
– întărituri pentru betelia la pantaloni (pânza albită, canafas etc.);
c) după modul de obţinere:
– întărituri ţesute (pânza vatir, pânza volvatir, canafas, roshar, pânza albită, pânza
nealbită etc.);
– întărituri neţesute (întărituri din folii sintetice, întărituri termofuzibile, întărituri
cu termoadezivi etc.).

VII.3.2.2.1. Întărituri ţesute


Pânza vatir se obţine din fire de bumbac în urzeală şi fire de cânepă sau lână în
bătătură. Această pânză este bine apretată şi se utilizează la întărirea piepţilor şi gulerelor la
îmbrăcămintea exterioară.
834 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Pânza volvatir este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în bătătură fire de
cânepă sau in în amestec cu fire de lână. Ea poate înlocui rosharul, folosindu-se la
îmbrăcămintea exterioară, pentru dublarea piepţilor şi a gulerelor.
Canafasul este obţinut din deşeuri de bumbac, fiind o ţesătură subţire, bine apretată şi
se foloseşte pentru dublarea vatirului la piepţi, ca întăritură pentru buzunare, mâneci, betelia
de la pantaloni etc.
Rosharul este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în bătătură fire de păr de
cal sau fire artificiale. Lăţimea acestei ţesături variază de la 0,18 la 0,45 m, pentru cele cu fire
de păr de cal în bătătură, iar pentru celelalte se realizează o lăţime optimă.

VII.3.2.2.2. Întărituri neţesute


Întăriturile neţesute se obţin din materiale textile prin procedee speciale. Aceste
întărituri se realizează din fibre textile (bumbac, lână, viscoză, acetat şi deşeuri textile
obţinute prin destrămare) selecţionate în acest scop, care sunt legate între ele cu ajutorul unui
liant. În comparaţie cu întăriturile ţesute, acestea prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
– sunt de 2, 5 ori mai uşoare;
– sunt de 4 ori mai ieftine;
– se pot croi pe orice direcţie, deoarece nu au cele două sisteme de fire (urzeală şi
bătătură), ceea ce duce la eliminarea sau reducerea deşeurilor de la croit;
– au stabilitate dimensională şi sunt neşifonabile;
– sunt indeşirabile, uşurând procesul de confecţionare;
– sunt rezistente la întindere pe orice direcţie;
– sunt permeabile la transpiraţie şi aer;
– au o bună rezistenţă la scămoşare şi frecare;
– se pot decupa în diferite forme.
Întăriturile neţesute cuprind:
– întărituri din folii sintetice (grosimea de 0,11 – 0,22 mm), folosite pentru gulere la
cămăşi, ca întăritură la îmbrăcămintea exterioară;
– întăriturile termofuzibile sunt materiale textile, pe suprafaţa cărora sunt dispuse
granule din răşini sintetice, ce reprezintă agentul fuzibil;
– întărituri cu termoadezivi.

VII.3.3. Materiale auxiliare


Materialele auxiliare se folosesc la confecţionarea produselor de îmbrăcăminte,
alături de materialul de bază şi materialele auxiliare.
Materialele auxiliare cuprind:
– aţa de cusut;
– furniturile;
– garniturile;
– auxiliarele pentru încheiat.

VII.3.3.1. Aţa de cusut


Aţa de cusut reprezintă cel mai important material auxiliar folosit la confecţionarea
îmbrăcămintei. În procesul de coasere se alege în funcţie de materialele ce se confecţionează
şi operaţiile de coasere. Aţa de cusut se realizează prin răsucirea a două sau mai multor fire
Materiale utilizate în confecţii 835

simple. Torsiunea firului simplu poate fi spre dreapta, în Z sau spre stânga, în S. Răsucirea
firelor se face în sens invers torsionării firelor simple (dacă firul simplu este torsionat spre
dreapta, răsucirea se va face spre stânga).
În procesul de confecţionare, fineţea firului se alege în funcţie de grosimea
materialului textil.
Aţa obişnuită se foloseşte pentru cusături manuale şi mecanice la confecţionarea
îmbrăcămintei groase şi semigroase.
Aţa subţire se întrebuinţează la confecţionarea produselor de lenjerie şi îmbrăcăminte
exterioară subţire.
Aţa groasă este rezistentă şi se foloseşte la executarea butonierelor.
Aţa de cusut este un produs de larg consum, articol absolut necesar în toate domeniile
vieţii noastre, atât pentru uz casnic cât şi industrial.
Deşi este un produs de mică valoare, influenţează în mod hotărâtor productivitatea
unităţilor prelucrătoare, calitatea produselor şi valoarea lor de întrebuinţare.
Creşterea ponderii firelor artificiale şi sintetice, apariţia unor noi produse textile cu
noi compoziţii fibroase şi contexturi, dezvoltarea şi perfecţionarea industriei confecţiilor, a
maşinilor de cusut, au influenţat şi diversificarea sortimentelor de aţă.
Asamblarea corectă a materialelor textile este posibilă numai cu aţa de cusut cu
proprietăţi asemănătoare materialului de bază.
În ceea ce priveşte materia primă, se remarcă faptul că, în afară de aţa de bumbac (care
poate fi pieptănat sau cardat, şi cu proprietăţi îmbunătăţite prin mercerizare sau pârlire),
folosită la asamblarea articolelor din bumbac, in şi cânepă, se utilizează şi următoarele tipuri:
• aţa de cusut „Tercot“, realizată din fibre poliesterice şi bumbac în proporţie de 2/1.
Se foloseşte la asamblarea tricoturilor sau ţesăturilor din fibre sintetice 100% sau amestecuri
ale acestora cu fibre naturale;
• aţa de cusut „Sicofir“ este constituită din polifilament poliesteric îmbrăcat cu
bumbac, în proporţie de 2/1. Se realizează în diverse fineţi şi se foloseşte la executarea
cusăturilor elastice, la operaţii unde se schimbă direcţia de coasere (cusătura în zigzag,
cusătura înapoi, în scopul evitării dezrăsucirii;
• aţa de cusut „Afirom“ este o aţă din fibre poliesterice, obţinută prin filare. Este
elastică, are rezistenţă mare la rupere şi se realizează, de asemenea, într-o gamă largă de
fineţi. Se foloseşte la executarea cusăturilor elastice, la asamblarea ţesăturilor şi tricoturilor,
articolelor din fire sau fibre sintetice sau în amestec cu fibre naturale. Are o largă răspândire
la coaserea butonierelor, la coaserea nasturilor şi, în general, în zone de asamblare supuse
unor frecări intense.
• aţa de cusut „Sintron“ este realizată din polifilament poliesteric în diverse fineţi şi
se utilizează la coaserea articolelor din piele şi înlocuitori.
În aceste condiţii, criteriile de clasificare sunt următoarele:
a) natura fibrelor din care se produce:
– aţa din fibre de bumbac;
– aţa din fibre de in şi cânepă;
– aţa din fibre de mătase naturală;
– aţa din fibre de mătase artificială;
– aţa din fibre chimice;
– aţa din fibre în amestec.
b) după destinaţia în procesul de coasere:
– aţa de cusut obişnuită (cu fineţea de Nm 48/3, 54/3, 85/3, 100/3);
– aţa de cusut pentru butoniere, cu fineţea în Nm 54/2x3, 85/2x3, 100/2x3;
836 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

– aţa pentru confecţionarea îmbăcămintei şi produselor de marochinărie;


– aţa pentru scopuri tehnice şi medicale.
c) după natura operaţiei de coasere:
– operaţie de asamblare (aţa de fineţe ridicată: Nm 85/3 si 100/3);
– coaserea nasturilor;
– coaserea butonierelor;
– coaserea tivurilor (ştafir), aţa de fineţe medie şi incoloră.

VII.3.3.2. Furniturile
Furniturile folosite în procesul de confecţionare a îmbrăcămintei sunt: moleschinul,
banda pentru confecţii, banda pentru protecţie, rejansa, elasticul, vatelina, vata industrială şi
furniturile semifabricate (perniţe pentru umeri, benzi de retenţie, întărituri preformate pentru
betelii de pantaloni).
Moleschinul este o ţesătură din fire de bumbac şi fire obţinute pe cale chimică, ce se
foloseşte la confecţionarea pungilor pentru buzunare la produsele de îmbrăcăminte.
Banda pentru confecţii este o ţesătură din fire de bumbac cu lăţimea 0,01 m, folosită
pentru fixarea unor cusături la produsele de îmbrăcăminte (pe linia umărului, pe linia taliei
etc.).
Banda pentru protecţie este o ţesătură din fire de bumbac, cu lăţimea de 0,01 m, având
o margine cu fir de întărire şi se foloseşte pentru protejarea tivului la pantaloni.
Rejansa este utilizată pentru întărirea şi susţinerea produselor de îmbrăcăminte cu
sprijin în talie (fuste etc.).
Elasticul este o ţesătură din fire de bumbac şi fire elastice (cauciuc sau poliuretanice),
care se foloseşte la produsele de lenjerie (chiloţi, pijama etc.) şi la îmbrăcămintea exterioară
subţire, pentru ajustarea pe corp.
Vatelina este destinată dublării produselor de îmbrăcăminte (palton, scurte etc.).
Această furnitură este obţinută din deşeuri de lână, prin ţesere, tricotare sau cu ajutorul
lianţilor, prin lipirea firelor, având o lăţime de 1,2; 1,4 m.
Foliile poliuretanice sunt un înlocuitor al materialelor textile, ce asigură o bună
termoizolare, sunt mai uşoare ca vata şi elimină producerea prafului în procesul de
confecţionare.

VII.3.3.3. Garniturile
Garniturile se aplică la produsele de îmbrăcăminte în scop util sau ornamental.
Materialele utilizate ca garnituri sunt:
– benzile ripsate, produse din fire de bumbac sau mătase, utilizate ca rejansă, bandă
pentru brodat marginile sau benzi pentru format bride etc.;
– suitaşul este o garnitură realizată prin împletirea simplă sau dublă a unui sau mai
multor şnururi obţinute din fire de bumbac sau mătase. Se foloseşte la garnisirea rochiilor,
bluzelor, cămăşilor etc.;
– colţişorii (zig-zag) se obţin din fire de bumbac, mătase naturală sau fire sintetice,
având una sau ambele margini zimţate şi se foloseşte la produsele de lenjerie, produse de
îmbrăcăminte exterioară pentru copii şi femei.
– dantela se obţine prin ţesere sau tricotare din fire de bumbac, mătase sau fire
obţinute pe cale chimică, fiind folosită la produsele de lenjerie şi la îmbrăcămintea
exterioară.
Materiale utilizate în confecţii 837

VII.3.3.4. Auxiliare pentru încheiat produse de îmbrăcăminte


Materialele auxiliare folosite pentru încheiat produsele de îmbrăcăminte sunt:
nasturii, cataramele, butonii, agrafele, copcile, fermoarele etc.
Auxiliarele pentru încheiat se aplică la produsele de îmbrăcăminte în funcţie de linia
modei, cerinţele clientului şi de tehnologia de fabricaţie.
Nasturii sunt de sidef, lemn, metal, material plastic etc. şi au forme şi culori diferite,
iar pentru fixare pe produs au două, trei sau patru orificii.
Cataramele pot fi din sidef, lemn, metal, material plastic etc., de diferite forme, culori
şi mărimi, folosite pentru încheiat şi ajustat îmbrăcămintea pe corp sau pentru împodobirea
ei.

VII.3.3.5. Materiale compozite pentru produse cu destinaţie


specială
O analiză amănunţită cu privire la cerinţele impuse produselor de îmbrăcăminte cu
destinaţie specială, în raport cu natura şi intensitatea acţiunii factorilor de risc, generaţi de
condiţiile specifice de exploatare, pune în evidenţă importanţa deosebită a impermeabilităţii /
etanşeităţii. Impermeabilitatea este asigurată prin caracteristicile materiei prime, iar
etanşeitatea se obţine prin alegerea corespunzătoare a tehnologiei de asamblare.
În cazul îmbrăcămintei uzuale, impermeabilitatea este percepută ca proprietatea
materialelor de a se opune la trecerea aerului şi a apei, deci ca o măsură de protecţie
împotriva factorilor atmosferici. În cazul îmbrăcămintei speciale în schimb,
impermeabilitatea deţine multiple valenţe, în funcţie de complexul de factori căruia i se
adresează, asistând în acest mod la o specializare funcţională a materialelor impermeabile.
Se pot pune în evidenţă următoarele tipuri de materiale impermeabile:
– impermeabile la apă /aer şi permeabile la vaporii de apă;
– impermeabile la agenţi chimici;
– impermeabile la agenţi biologici (microorganisme, lichide fiziologice);
– impermeabile la contaminanţi radioactivi;
– impermeabile la microparticulele generate de corpul uman.
În totalul materiilor prime utilizate o pondere mare este deţinută de textilele tehnice,
singurele în măsură să asigure nivelul de performanţă necesar.
Textilele tehnice presupun, într-o variantă de definire, utilizarea unor materii prime de
înaltă tehnicitate sau a unor tehnologii de obţinere avansate. Specialiştii consideră că, totuşi,
un procent relativ scăzut de textile tehnice (3 – 4%) presupune utilizarea aşa-numitelor fibre
de înaltă tehnicitate (para- şi meta-aramide, fibre de carbon, fibre de oţel, polietilenă de
înaltă densitate), ponderea maximă fiind deţinută de polimerii uzuali cu structură şi
proprietăţi modificate.
O tehnică actuală pentru modificarea proprietăţilor iniţiale ale polimerilor este
combinarea acestora la scară macroscopică, rezultând astfel materialele textile compozite.
Afirmaţia este valabilă şi în cazul materialelor impermeabile, în sensul că sunt puţine
cazurile în care impermeabilitatea este asigurată prin structură, de cele mai multe fiind
necesare tratamente speciale.
Deoarece impermeabilitatea este o cerinţă impusă, în principal, de factorii de mediu
(intemperii), este necesară prezentarea câtorva consideraţii referitoare la comportarea
materialelor textile faţă de apa în stare lichidă. Din acest punct de vedere, materialele textile
pot fi clasificate în:
838 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

– materiale cu proprietăţi de absorbţie şi reţinere a apei – materiale hidrofile;


– materiale cu proprietatea de a respinge apa – materiale hidrofobe.
Tratamentele de hidrofobizare sau hidrofugare reprezintă finisările care conferă unui
material textil proprietatea de a respinge apa, acesta rămânând permeabil la aer. În funcţie de
rezistenţa la acţiunea agenţilor de curăţire, hidrofobizarea poate fi permanentă sau
nepermanentă.
Materialele hidrofobe prezintă avantajul permeabilităţii la aer, însă oferă un grad
redus de protecţie împotriva apei, motiv pentru care îşi găsesc domeniu de aplicare în sfera
produselor de îmbrăcăminte de larg consum (îmbrăcăminte uzuală).
În sensul cel mai larg, prin tratamentele de impermeabilizare se suprimă posibilitatea
trecerii fluidelor prin structura materialelor textile, ca urmare a închiderii porilor acestora,
fiind puse în evidenţă două grupe:
– materiale simple, constituite la nivel macroscopic dintr-o singură componentă de
bază;
– materiale compozite, constituite din cel puţin două componente diferite.
Materialele simple constituie o grupă relativ restrânsă de materiale, în care pot fi
incluse:
– foliile cu structură compactă, obţinute prin extruderea plană a polimerilor
termoplastici;
– suprafeţe textile cu finisări de fobizare;
– ţesăturile din microfibre şi microfilamente.
O caracterizare succintă a materialelor simple conduce la următoarele consideraţii:
1. Domeniul de utilizare este limitat la clasa îmbrăcămintei uzuale, deoarece nu
corespund într-o măsură suficientă exigenţelor impuse de domeniile de utilizare a
îmbrăcămintei speciale (foliile şi suprafeţele textile cu tratamente de fobizare).
2. Chiar dacă ţesăturile din microfibre corespund din punct de vedere al
impermeabilităţii, utilizarea lor pentru îmbrăcămintea etanşă este de asemenea limitată,
deoarece această proprietate este diminuată în urma asamblării prin coasere a reperelor
componente.
3. Cu toate că materialele simple, considerate individual, nu prezintă întregul cumul
de proprietăţi impuse de domeniile speciale de utilizare, acestea se pot combina în vederea
obţinerii materialelor compozite. Conjugarea caracteristicilor fiecărui component conduce la
punerea în valoare a proprietăţilor utile (impermeabilitate, rezistenţă la acţiunea agenţilor
mecanici etc.) şi diminuarea unor aspecte negative legate, în special, de asigurarea
confortului la purtare.
Materiale compozite. În general, materialele compozite sunt amestecuri de două sau
mai multe componente, ale căror proprietăţi se completează reciproc, rezultând un material
cu proprietăţi superioare celor specifice fiecărui component în parte [3].
În legătură cu materialele compozite, este potrivită folosirea noţiunii de sinergie, care
desemnează rezultatul unitar produs prin asocierea şi dozarea convenabilă a caracteristicilor
unor componente. Astfel, aceste componente vor „coopera“, deficienţele unora fiind
suplinite de calităţile altora, conferind ansamblului proprietăţi pe care nici un component nu
le poate avea.
Din punct de vedere tehnic, noţiunea de materiale compozite se referă la materialele
care posedă următoarele proprietăţi:
– sunt create artificial prin combinarea raţională a diferitelor componente (materiale
complementare);
– reprezintă o combinare a cel puţin două materiale deosebite din punct de vedere
chimic, între care există o suprafaţă de separaţie distinctă;
– prezintă proprietăţi pe care nici un component luat separat nu le poate avea.
Materiale utilizate în confecţii 839

În sensul cel mai larg, compozitul cuprinde un material de bază numit matrice (cu rol
de menţinere a geometriei proiectate a materialului compozit), în care se află dispersat un
material complementar sub formă de particule sau fibre.
În funcţie de structura macroscopică, materialele textile compozite sunt:
– compozite de tip matrice – fază dispersă (materialul complementar este dispersat în
matrice);
– compozite stratificate (materialul complementar este dispus pe suprafaţa matricei
care în acest caz se poate denumi suport);
– dublu – compozite (materiale obţinute prin stratificare, materialul complementar
fiind la rândul său un compozit de tip matrice).
Varietatea mare a materialelor compozite face ca pentru clasificarea acestora să fie
necesară luarea în considerare a mai multor criterii, cum ar fi:
1. Natura matricei:
• compozite cu matrice metalică;
• compozite cu matrice din carbon;
• compozite cu matrice organică (polimeri).
2. Configuraţia materialului complementar:
• compozite cu fibre;
• compozite cu particule mari (cu dimensiuni mai mari de 1 µm);
• compozite cu microparticule (cu dimensiuni mai mici de 1 µm, dar de regulă nu
depăşesc 0,1 µm);
• compozite lamelare stratificate.
3. Modul de distribuţie a materialului complementar:
• compozite izotrope (materialul complementar este sub formă de particule sau fibre
scurte, uniform repartizate bidirecţional);
• compozite anizotrope (materialul complementar este orientat unidirecţional);
• compozite stratificate, în cazul cărora elementele componente sunt bidimensionale;
• compozite cu o distribuţie dirijată a materialului dispersat, obţinute prin solidificare
unidirecţională sau deformare plastică la rece.
4. Modul de realizare a suprafeţei de contact:
• compozite integrate chimic (interacţiunile din suprafaţa de contact sunt de natură
chimică);
• compozite obţinute prin agregare (predomină forţele de legătură de adeziune şi
coeziune între elementele componente);
• compozite cu armare dispersă (forţele de legătură sunt de natură fizică şi chimică).
5. Aspectul materialului complementar:
• microcompozite (materialul dispers este de dimensiuni microscopice: fibre scurte,
microparticule, structuri lamelare, microreţele);
• macrocompozite (compozitele stratificate macroscopic, materialele acoperite,
materialele cu elemente de armare).
Materialele impermeabile fac parte din categoria materialelor compozite, fiind
obţinute în general prin tehnologii de acoperire, incluse în grupa finisărilor de suprafaţă.
În cazul materialelor impermeabilele, pot pune în evidenţă două grupe de compozite,
în funcţie de tehnologia de acoperire utilizată:
I. Materiale acoperite prin impregnare, compozitele rezultante fiind de tipul matrice
fază dispersă (substrat textil polimer de impregnare);
840 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

II. Materiale acoperite prin stratificare, compozitele obţinute fiind de tip stratificat
(suport textil polimer de acoperire).

I. Materiale acoperite prin impreg-


nare. Impregnarea este un caz particular al
tehnologiei de acoperire, având drept ca-
racteristică depunerea uniformă, pe întreaga
suprafaţă textilă, a polimerului sub formă de
soluţie sau dispersie cu viscozitate mică sau
mare. O caracteristică generală a materia-
lelor acoperite prin impregnare este aceea că
nu se poate delimita foarte clar suprafaţa de
separare dintre componente, constatându-se
o dispersare a polimerului de acoperire între
elementele structurale ale suprafeţei textile
(fig. VII.3.1). Tehnologiile de finisare
Fig. VII.3.1. Material compozit obţinut prin utilizate sunt acoperire pe ambele feţe ale
impregnare superficială. materialului (impregnare totală) şi acoperire
pe o singură parte.

II. Materiale acoperite prin strati-


ficare (directă sau prin transfer). Caracte-
ristica generală a materialelor acoperite prin
stratificare este aceea că suprafaţa de
delimitare între componente este evidentă,
iar în unele cazuri acestea pot fi individua-
lizate prin dezlipire (fig. VII.3.2).

În urma acoperirii prin stratificare


rezultă un material compozit care:
• poate menţine aspectul de material
textil (polimerul de acoperire este situat pe
spatele materialului compozit);
Fig. VII.3.2. Material compozit obţinut prin
stratificare.
• poate dobândi aspect modificat,
materialul textil având rol de suport (poli-
merul este dispus pe faţa materialului compozit).
Obţinerea unor produse multicomponente (asamblarea a două sau mai multe straturi
din care cel puţin unul este material textil) presupune consolidarea lor prin:
• utilizarea unui adeziv special adăugat în masa de polimer (soluţii în solvenţi
organici, pulberi, granule, fibre);
• utilizarea proprietăţilor adezive ale unuia sau mai multor straturi componente (filme,
folii, folii expandate).
În funcţie de tipul de consolidare (mecanică, chimică sau termică), se întâlnesc, alături
de acoperire, termeni cu semnificaţii specifice, cum ar fi caşerarea sau, cazul particular al
caşerării, laminarea.
Din punctul de vedere al utilizatorului de materiale compozite, nu interesează atât de
mult procedeul de obţinere cât structura morfologică a acestora şi natura polimerilor utilizaţi,
factori determinanţi pentru dimensionarea corespunzătoare a caracteristicei dominante.
Acesta este argumentul pentru care literatura de specialitate restrânge aria tipologică la două
Materiale utilizate în confecţii 841

categorii, respectiv materiale acoperite cu elastomeri şi materiale laminate, clasificare


agreată şi în cadrul acestei lucrări.
Problema principală în utilizarea materialelor textile acoperite este pe de o parte
asigurarea funcţiei dominante, respectiv impermeabilitatea, pe de altă parte asigurarea în
limite corespunzătoare a confortului la purtare, funcţie afectată datorită scăderii capacităţii
de ventilare a microclimatului subvestimentar.
Structura morfologică a materialelor acoperite prin stratificare ia în considerare
componentele ansamblului solid – gaz care definesc polimerul de acoperire şi ale
ansamblului polimer de acoperire – substrat textil ce caracterizează produsul la nivel
macroscopic.
Pentru prezentarea elementelor componente, se recomandă, de către majoritatea
autorilor, sistemul de ordonare de la nivel macroscopic către cel microscopic. În acest sens,
schema de prezentare a structurii morfologice cuprinde:
1. Numărul de straturi din care se compune materialul compozit şi orientarea relativă
în produsul de îmbrăcăminte;
2. Tipul de sistem solid – gaz reprezentat de stratul de acoperire, înţelegând prin
aceasta absenţa sau prezenţa porilor (strat compact sau poros) şi absenţa sau prezenţa unor
substanţe de adaos (materiale dublu – compozite);
3. Modul de organizare a substratului textil, reprezentat prin suprafeţe textile ţesute,
tricotate sau neţesute, care pot avea la rândul lor diferite tratamente de finisare.

1. Din punct de vedere al orientării relative în produsul de îmbrăcăminte, materialele


compozite obţinute prin stratificare pot fi:
• cu stratul de acoperire spre exterior –
reprezentativi pentru această grupă sunt înlocuitorii de
piele care în principiu fac parte din categoria
materialelor acoperite cu elastomeri şi unele materiale
laminate cu folii compacte. Aceste materiale prezintă
capacitate mare de decontaminare şi/sau curăţire, fiind
recomandate pentru protecţie antichimică şi
antiparticulară;
• cu stratul de acoperire spre interior – sunt
utilizate în special pentru produse împotriva
intemperiilor;
Din punct de vedere al numărului de straturi se
pot pune în evidenţă:
• materiale simplu stratificate – sunt constituite Fig. VII.3.3. Variante structurale cu
din două straturi, dintre care unul este materialul textil materiale laminate:
utilizat ca suport. Din această grupă fac parte 1 – material de bază; 2 – polimer
majoritatea materialelor acoperite pe o singură parte laminat; 3 – căptuşeală; 4 – suport.
(exclusiv cele cu strat de acoperire complex, obţinut
prin combinarea mai multor straturi individuale) şi materialele laminate din două straturi
(2L). În fig. VII.3.3 sunt prezentate, schematizat, variantele structurale ale produselor de
îmbrăcăminte în care sunt utilizate materiale laminate 2L. Acestea pot fi utilizate ca material
de bază (fig. VII.3.3, a), ca strat intermediar între materialul de bază şi căptuşeală
(fig. VII.3.3, b) sau drept căptuşeală (fig. VII.3.3, c). Variantele structurale prezentate sunt
tipice pentru produsele de protecţie împotriva intemperiilor, impunându-se precizarea că
ţesăturile utilizate ca material de bază posedă proprietăţi hidrofobe şi oleofobe;
842 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

• materiale multistratificate constituite din cel puţin trei straturi distincte, în acest
sens fiind evidenţiate două tipuri:
a) materiale laminate 3L cu structură tip
„sandwich“ (fig. VII.3.4), utilizate în special pentru
îmbrăcămintea tehnică (EPI pentru pompieri) şi
utilitară (uniforme militare, pentru poliţişti,
Fig. VII.3.4. Material laminat 3L: industriale);
1 – material de bază (strat exterior); b) materiale cu strat de acoperire complex,
2 – polimer de laminare; 3 – căptuşeală. realizate pe principiul materialelor dublu compo-
zite.
2. Din punct de vedere al tipului de sistem reprezentat de stratul de acoperire, se pot
pune în evidenţă:
• Materiale cu strat de acoperire
compact (structură neporomerică), depus
din soluţie sau dispersie sau prin laminare
cu folii compacte. Referitor la această
categorie de materiale, se impune precizarea
că absenţa porilor induce, în general,
impermeabilitate la vaporii de apă, excepţie
făcând materialele acoperite cu membrane
selective. Acestea sunt constituite din
polimeri cu grupe structurale hidrofile
Fig. VII.3.5. Structura compactă a membranei (–OH, –COOH, –NH2, –COO–, –CONH),
SYMPATEX. în cazul cărora mecanismul de eliminare a
vaporilor este de tipul sorbţie – difuzie în
masa de polimer – desorbţie. Un exemplu în acest sens este membrana SYMPATEX (Akzo
Nobel), realizată dintr-un co-poliester obţinut prin grefarea poliesterului cu polieter [4].
Structura compactă a membranei este pusă în evidenţă în fig. VII.3.5.
Deficienţa impermeabilităţii la vapori, manifestată în cazul materialelor acoperite cu
straturi compacte, se poate înlătura prin realizarea structurii poroase pe cale mecanică, fără a
afecta impermeabilitatea, prin: erodarea suprafeţei, perforarea suprafeţei sau zdrobirea unor
cavităţi incluse în peliculă.
• Materiale cu strat de acoperire poros (structură poromerică), pentru caracterizarea
cărora se impun câteva consideraţii referitoare la caracterul, diametrul mediu, forma şi
distribuţia porilor.
Din punct de vedere al caracterului lor, porii pot fi:
– individuali: închişi, parţial închişi sau deschişi;
– intercomunicabili, care comunică între ei şi cu ambele feţe ale stratului, structură
tipică în cazul materialelor acoperite cu PTFE.
Forma porilor, deşi în majoritatea cazurilor este necunoscută, poate fi aproximată
prin: cilindru, poliedru sau sferă.
Din punct de vedere al diametrului mediu, porii se clasifică în:
– macropori, având raze de peste 40 nm (uşor observabili cu microscopul electronic)
şi suprafeţe specifice de 0,5 – 2 m2g–1;
– pori intermediari, având raze în jurul a 10 nm (încă bine observabili cu microscopul
electronic) şi suprafeţe specifice de 20 – 150 m2g–1;
– micropori, având raze în domeniul 10–3 –10–4 nm (comensurabile cu ale moleculelor
mici) şi suprafeţe specifice de 400 – 900 m2g–1.
Materiale utilizate în confecţii 843

Prin convenţie, structurile cu dimensiuni ale porilor mai mici de 103 nm se denumesc
prin termenul general de microporos, iar cele cu dimensiuni mai mari de 103 nm, spume.
Distribuţia porilor poate fi uniformă sau neuniformă, atât din punct de vedere al
dimensiunii cât şi al densităţii.
Analiza porozităţii stratului de
acoperire este determinantă pentru
aprecierea măsurii în care produsul va
răspunde exigenţelor de exploatare.
Impermeabilitatea absolută, în ambele
sensuri (mediu corp şi corp mediu), nu este
acceptată decât în cazul acţiunii unor factori
cu potenţial de risc ridicat (chimic, biologic,
nuclear). Materialele impermeabile din
noile generaţii au fost denumite, sugestiv,
„materiale care respiră“ punându-se în
evidenţă în acest mod faptul că
Fig. VII.3.6. Principiul membranelor selective.
impermeabilitatea se manifestă numai
dinspre mediu spre corp, stratul de acoperire
comportându-se ca o membrană selectivă (fig. VII.3.6).
• Materiale cu strat de acoperire multifuncţional, obţinut pe principiul compozitelor
de tip matrice – fază dispersă. Polimerul de acoperire constituie matricea în care sunt
înglobate particule (de obicei substanţe anorganice, fig. VII.3.7), care conferă materialului
caracteristica dominantă.

Fig. VII.3.7. Structura stratului de acoperire cu incluziuni ceramice (a – x600; b – x3000).

În funcţie de natura particulelor înglobate, materialele dublu-compozite obţinute


astfel pot avea următoarele proprietăţi:
a – creşterea capacităţii de termoizolare prin:
• înglobarea particulelor ceramice sau metalice (Al, Cu, Ni, Fe2O3). În funcţie de
natura protecţiei (împotriva temperaturilor ridicate sau scăzute), stratul de acoperire se
orientează spre exteriorul sau spre interiorul produsului finit;
• realizarea unor cavităţi care conţin substanţe cu schimbare de fază (PCM – Phase
Change Material), capabile să realizeze o izolare termică activă în condiţii de modificare a
temperaturii pielii sub limite admise;
b – reducerea încărcării electrostatice prin înglobarea particulelor metalice, cerinţă
necesară în cazul produselor de protecţie împotriva agenţilor chimici inflamabili sau
explozivi sau pentru îmbrăcămintea pentru medii cu puritate ridicată („săli albe“);
844 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

c – creşterea capacităţii de absorbţie a radiaţiilor ionizante prin includerea particulelor


disperse de plumb;
d – creşterea capacităţii de anihilare a agenţilor bacteriologici prin înglobarea în
polimerul de acoperire a unor compuşi ionici de tipul silicaţilor de natură vulcanică,
materiale utilizate în special pentru îmbrăcămintea medicală sau pentru armată, în cazul
riscului de atac bacteriologic.

3. Din punct de vedere al suprafeţei textile utilizate pentru obţinerea materialelor


compozite stratificate, se pot pune în evidenţă două criterii de clasificare:
• tipul suprafeţei textile: ţesătură, tricot sau material neţesut;
• caracterul suprafeţei textile:
– materiale convenţionale simple sau cu tratamente speciale de finisare
(hidrofobizare, oleofobizare, antistatizare, ignifugare);
– textile tehnice: ţesături din meta- şi para-aramide (NOMEX, KEVLAR), ţesături din
fibre – carbon, din fibre de polietilenă de înaltă densitate, fibre de sticlă etc.
VII.4
ASPECTE SPECIFICE DESIGNULUI
VESTIMENTAR

VII.4.1. Designul vestimentar


Design – este un termen contemporan care desemnează ansamblul de concepţii şi
procedee ce vizează proiectarea estetică a obiectelor de uz practic.
Fără denumire şi program, designul a fost practicat în estetica tuturor marilor stiluri,
de la gotic la rococo, şi reluat ca preocupare specializată începând din a doua jumătate a
secolului XIX, o dată cu dezvoltarea societăţii occidentale industrializate. Mişcarea engleză
Arts and Crafts, dar mai ales Jugendstilul şi Art Nouveau, prin Henry Van de Velde şi alţii,
apoi Bauhausul şi De Stijlul, au gândit rolul designului din perspectiva unui ideal al unităţii
de stil, ca factor al realizării ei.
După 1950, în condiţiile afirmării impetuoase – mai ales în occident – a societăţii de
consum şi concurenţiale, a unei enorme diversificări stilistice pe plan artistic şi a influenţei
crescânde a mass-mediei vizuale, creaţia de design s-a dezvoltat ca activitate specializată,
prezentă mai ales în învăţământul artistic şi având o arie nelimitată în opţiunile stilistice,
concepute în raport cu adaptabilitatea lor, atât la funcţia obiectului respectiv, cât şi la
atractivitatea lor publicitară sau pur decorativă.
Designul este deci un domeniu de creativitate cu artă, de producere a obiectelor de
serie utile, concepute prin interferenţa teoriei culorii şi formei plastice cu exigenţele ştiinţei şi
tehnicii, de proiectare ameliorată estetic, prin aceleaşi interferenţe dintre artă, ştiinţă şi
tehnică.
Designerul este un specialist care, prin pregătire, cunoştinţe tehnice şi artistice,
experienţă şi sensibilitate vizuală, este capabil să rezolve complexitatea problemelor legate
de alegerea materialelor, construcţia, forma, culoarea, finisajul, decorarea produselor etc.,
care, de regulă, sunt realizate în serie, prin procedee industriale.
Obiectivul clasic al unui specialist în design era, în trecut, acela de a realiza desene,
schiţe ce trebuiau supuse aprobării clientului sau realizatorului şi care constituiau instrucţiuni
pentru fabricant. În prezent, designerului i se cere şi trebuie să se implice în realizarea noului
produs, a noului model (prototip), pentru ca viziunea sa artistică, imaginea şi mesajul ce sunt
dorite a fi materializate şi transmise consumatorului să corespundă cu realitatea. Este
adevărat că desenul rămâne un instrument de lucru dar, de multe ori, ceea ce s-a pus pe hârtie,
846 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

ce s-a văzut într-o imagine plană (bidimensională) poate să nu satisfacă în transpunerea


practică, care este cel mai adesea tridimensională.
Ceea ce apare interesant în cazul profesiunii de designer este seducţia pe care ea a
început s-o exercite de mai multe decenii încoace, probabil şi datorită faptului că iniţial nu se
punea problema unei pregătiri serioase, dobândite prin studii superioare. S-a creat astfel
impresia că oricine doreşte şi ajunge în situaţia de a se afirma ca atare poate deveni designer,
dorinţa şi conjunctura favorabilă fiind considerate elemente esenţiale. De aceea,
neînţelegându-se bine importanţa noii profesiuni, slujitorii acesteia ajung să fie recrutaţi
(chiar şi astăzi) dintre ingineri, arhitecţi, pictori, sculptori, artişti decoratori etc. Evident, în
planul producţiei industriale, consecinţele unei atari situaţii, atunci când ea este creată, nu pot
fi decât dăunătoare.
Designerul va avea mereu în vedere faptul că produsul nou creat trebuie să
corespundă exigenţelor economiei de piaţă, asigurând, cu investiţii nu prea mari, beneficii
importante. În aceeaşi ordine de idei, intervine şi problema concesiilor care ar putea fi făcute,
eventual, gusturilor estetice ale consumatorilor. Ceea ce îl interesează pe omul de afaceri este
ca produsul să se vândă, deci, dacă o anumită „înfăţişare“ a acestuia „face“ ca el să se bucure
de succes comercial.
Din punct de vedere estetic, designerul autentic nu trebuie niciodată confundat cu
persoana căreia i s-a întâmplat să nimerească forma adecvată unui produs. Noul specialist se
defineşte, înainte de toate, ca persoană conştientă de importanţa socială a fiecărei forme
funcţionale pe care urmăreşte s-o realizeze, obiectele produse în serie, după prototipul creat,
fiind chemate să introducă un plus de confort, un plus de frumuseţe, chiar şi un plus de ordine
în viaţa oamenilor. Respectivele produse trebuie, prin urmare, să corespundă devenirii
generale a gusturilor estetice, aspiraţiilor nutrite de către cei în posesia cărora, până la urmă, e
necesar să ajungă.
Uneori, se comite o eroare când se consideră designul drept o meserie oarecare, ce
poate fi însuşită fără dificultate de către oricine doreşte şi consideră că are vocaţie. Chiar şi
atunci când la conceperea şi proiectarea produsului participă şi alţi specialişti, constituind
împreună cu designerul o singură echipă, acestuia din urmă îi revine totuşi principala
răspundere. El asigură acele conexiuni necesare între toţi factorii, de mai mare sau mai mică
importanţă, implicaţi în crearea noului produs.
Pe lângă faptul că are datoria să fie permanent informat în legătură cu cele mai reuşite
produse existente pe piaţa internaţională, cu cele mai recente tendinţe care se manifestă în
creaţia de forme industriale, designerul rămâne prin excelenţă specialistul a cărui activitate
are caracter practic.
Lumea de astăzi se află încă în căutarea unei înţelegeri cât mai corecte a profesiunii de
designer şi a statutului ce trebuie recunoscut noului specialist.
Designerul este unul dintre angajaţii cei mai importanţi ai oricărei societăţi
comerciale, deoarece şi de calitatea muncii sale depinde soarta, renumele acesteia. În ţările
dezvoltate, cu experienţă în economia de piaţă, designerul este subordonat direct
managerului şi coordonează departamentul de design în cadrul căruia se concept şi se
realizează noile produse (prototipuri).

VII.4.2. Aspecte ale designului vestimentar


Cu toţii avem nevoie de îmbrăcăminte în viaţa noastră de zi cu zi. Bine aleasă, cu un
design adecvat, îmbrăcămintea poate fi o sursă de plăcere, confort şi sprijin. Acum, mai mult
ca oricând, cu toţii suntem liberi să ne îmbrăcăm aşa cum ne place. Deciziile personale ale
Aspecte specifice designului vestimentar 847

fiecărui purtător pot constitui obiectul unor studii fascinante. Unele analize realizate până în
prezent au arătat că orice produs de îmbrăcăminte presupune cel puţin câteva din elementele
ce urmează (într-o prezentare extrem de succintă):

FUNCŢIONALITATE – corespunzătoare – climei


– tipului de îmbrăcăminte
– potenţialului purtător
(condiţiei de stare a organismului)

MODĂ – schimbări esenţiale – din motive economice


– pentru a combate stagnarea
– pentru plăcere şi stimulare
– adecvate transformării stilului de viaţă

ADECVANŢĂ – (aceasta depinde de tendinţele – pentru imagine (aspect)


curente din modă şi de – pentru confort
dimensiunile corpului omenesc) – pentru siguranţa purtătorului
– prin utilizarea adecvată a proprietăţilor
materialelor şi o proiectare corespunzătoare

ÎNFRUMUSEŢARE – produse de îmbrăcăminte – prin culoare


care să avantajeze – prin material
purtătorul – prin model (cu alte cuvinte prin
design)
– utilizarea tehnicilor de – pentru bătrâni
„camuflare“ – pentru invalizi
– pentru conformaţii cu „probleme“
– pentru timpul liber etc.

FLER – corespunzător destinaţiei şi situaţiei


– starea (dispoziţia) de moment
– aspect plăcut în totalitate

AMUZAMENT – în concordanţă cu – tendinţele curente ale modei


– vârsta purtătorului
– durata de viaţă a produsului
– preţul produsul

În mod cert, oricine poate crea produse de îmbrăcăminte, dar nu oricine poate fi în
mod automat un bun designer. Aceasta cere perspicacitate şi experienţă, abilitatea de a şti ce
este bun şi ce nu este bun în design, de a alege ceea ce este practic şi realizabil de ceea ce este
inaplicabil. De asemenea, importantă este şi perceperea instinctivă a ceea ce este corect şi
adecvat pentru un anumit moment. Un bun designer are un fler deosebit în combinarea
materialelor şi a culorilor, în construirea formelor, cât şi în îmbinarea modei cu funcţionalul
(moda, fără să ţină cont de funcţionalitate, devine ridicolă; funcţionalitatea fără modă este o
oportunitate irosită). Efectele vizuale atractive sunt fără valoare dacă produsul de
îmbrăcăminte este inconfortabil la purtare sau dacă nu îşi îndeplineşte funcţiile sale. Pentru a
avea succes, un produs trebuie să fie bine proiectat, să aibă un design corespunzător sub trei
aspecte: funcţional, structural şi decorativ, în această ordine a importanţei lor. Produsele de
848 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

îmbrăcăminte cu cel mai mare succes pe piaţă sunt cele care îmbină în mod fericit aceste trei
aspecte, atât de bine, încât să pară în mod natural o unitate, iar fiecare aspect să se dezvolte în
aşa fel încât să vină în completarea celorlalte. Multe părţi sau elemente constituente ale
îmbrăcămintei, sau chiar produse în întregime, pot încorpora toate aceste aspecte sau doar
două dintre ele. Produsele bine proiectate, cu un design bun, arată ceea ce sunt în realitate,
într-un mod foarte atractiv.
Etapele procesului de design (stabilirea criteriilor, planificarea, executarea şi
evaluarea) sunt realizate în limitele aspectelor funcţionale, structurale şi decorative.
Designerul va stabili criteriile sau cerinţele funcţionale ale noului produs ce se dezvoltă.
Planurile privind structura şi construcţia produsului de îmbrăcăminte trebuie să-i asigure
funcţionalitatea, iar cele privind aspectele decorative trebuie să satisfacă atât criteriile
funcţionale, cât şi cele estetice. Pe timpul utilizării, ansamblul vestimentar este apreciat sub
toate aspectele – funcţional, structural şi decorativ –, iar de modul în care răspunde la toate
aceste cerinţe depinde succesul sau eşecul său.

VII.4.2.1. Aspecte funcţionale


Aspectele funcţionale ale designului se referă la modul în care un produs „lucrează“,
adică îşi îndeplineşte funcţiile sale şi reuşeşte să atingă anumite performanţe. În ceea ce
priveşte îmbrăcămintea, ele se pot referi atât la părţi, elemente ale acesteia, cât şi la întregul
produs: un buzunar funcţional ţine anumite lucruri; fermoarele, nasturii şi butonierele
funcţionale permit descheierea şi încheierea produsului (îmbrăcarea şi dezbrăcarea acestuia),
iar exemplele pot continua. Unele funcţii sunt comune aproape tuturor produselor de
îmbrăcăminte, în timp ce altele sunt specifice doar anumitora.

Cerinţe generale
a. Toate produsele de îmbrăcăminte trebuie să permită corpului să se mişte, ceea ce
presupune luarea în considerare a diferitelor modificări dimensionale în dinamică.
Designerul trebuie să cunoască şi să ţină cont de aceste modificări.
b. Toate produsele de îmbrăcăminte sunt medii de schimb de căldură, umiditate şi aer
între corpul omenesc şi mediul său ambiant; prin aceasta ele pot genera anumite reacţii
fiziologice ale organismului. În acest context, intervin aspectele legate de asigurarea
confortului la purtarea îmbrăcămintei, în anumite condiţii de mediu şi/sau de stare a
organismului [4]. Din punct de vedere funcţional, îmbrăcămintea poate proteja corpul
omenesc de acţiunea mediilor cu temperaturi extreme, vântului, umidităţii, radiaţiilor,
insectelor, bacteriilor, produselor chimice etc. Îmbrăcămintea (echipamentele) cu destinaţie
specială poate oferi protecţie faţă de şocurile electrice, foc, gaz, presiuni extreme ale aerului
sau apei etc.
Materialele textile utilizate la realizarea produselor de îmbrăcăminte sunt un amestec
de aer şi fibre, în care fibrele domină prin masă şi vizibilitate, iar aerul prin volum. Această
combinaţie de aer şi fibre este mediul cu care designerul creează un ambient funcţional ce
interacţionează cu pielea şi cu mişcările corpului.
c. Îmbrăcămintea trebuie să asigure siguranţa purtătorului în condiţii de risc sau faţă
de anumite pericole. De exemplu, eşarfele prea lungi sau cravatele, mânecile sau pantalonii
foarte largi pot constitui pericole în dreptul roţilor sau maşinilor în mişcare, a uşilor batante
etc. Îmbrăcămintea prea ajustată, curelele sau şireturile prea strânse pot afecta circulaţia
sanguină şi implicit confortul persoanei care le poartă şi pot fi chiar dăunătoare organelor
interne.
Aspecte specifice designului vestimentar 849

Exemplele în acest sens pot fi extrem de numeroase; se poate spune deci că


îmbrăcămintea bine proiectată sub aspect funcţional elimină toate aceste neajunsuri posibile
şi poate asigura astfel confort, eficienţă şi siguranţă.

Cerinţe specifice
Imaginea unui consumator obişnuit se referă la un adolescent sau adult, normal din
punct de vedere fizic, care foloseşte de obicei îmbrăcăminte de zi sau de seară. Aceste grupe
constituie un segment major al pieţei produselor de îmbrăcăminte, deşi există mulţi alţi
oameni care au alte necesităţi. Unele cerinţe speciale sunt create de condiţii temporare – cum
ar fi un braţ rupt, graviditatea, sau o ocupaţie specială –, pe când altele, cum ar fi cele ce
rezultă din anumite deficienţe sau anomalii, pot fi permanente. Persoanele cu necesităţi
speciale cer şi merită o atenţie sporită, ele doresc, de asemenea, să se simtă bine în
îmbrăcămintea purtată, să fie chiar atrăgătoare şi să obţină acceptul societăţii în care trăiesc.
În acest sens, anumite elemente şi principii ale designului vizual pot crea iluzii optice şi
efecte fizice şi psihologice.
Dintre persoanele care cer o îmbrăcăminte specială, pot fi amintite cele cu anumite
ocupaţii, cele cu handicap, copiii, femeile însărcinate, bătrânii. Pentru fiecare dintre aceste
categorii, corecta proiectare sub aspect funcţional, luându-se în considerare caracteristicile şi
necesităţile purtătorului, este extrem de importantă.
Îmbrăcămintea (cu destinaţie) specială cere o atenţie sporită şi condiţii de execuţie
deosebite. Supravieţuirea astronauţilor sau a celor ce se scufundă în adâncul apelor depinde
de îmbrăcămintea purtată (echipamente speciale). În cazul sportivilor de performanţă,
îmbrăcămintea trebuie să asigure, printre altele, confort la purtare, protecţie, libertate în
mişcare etc., cât şi o identificare vizuală uşoară.
Adeseori, alegerea făcută de un consumator neavizat este o problemă la fel de
spinoasă ca cea creată de un design necorespunzător. Au fost semnalate numeroase probleme
rezultate din incorecta proiectare sau folosire a îmbrăcămintei; atât designerii şi proiectanţii,
cât şi consumatorii, trebuie să fie preocupaţi de siguranţa oferită la purtarea îmbrăcămintei.
Activităţile şi condiţiile de purtare diferite cer, la rândul lor, anumite tipuri de
protecţie şi libertate în mişcare, care dictează funcţiile specifice ale unor produse de
îmbrăcăminte. De exemplu, un costum de baie trebuie să asigure, sub aspect funcţional, o
libertate de mişcare deplină, îmbinată cu asigurarea confortului şi a unei anumite protecţii, o
uscare rapidă, creşteri în greutate şi volum la udare minime, rezistenţă la acţiunea apei,
soarelui, sării sau produselor chimice etc. Trebuie precizat faptul că apar deosebiri în ceea ce
priveşte criteriile funcţionale, între costumele de baie destinate sportivilor de performanţă
(competiţiilor) şi cele purtate la plajă. Astfel, se poate spune că destinaţia şi funcţionalitatea
unui produs de îmbrăcăminte determină acel potenţial de acţiune pentru care trebuie să se
asigure o corectă proiectare, un design corespunzător.
În timp ce cea mai mare parte a atenţiei a fost acordată în trecut îmbrăcămintei
exterioare, cerinţele specifice legate, de exemplu, de lenjeria de corp (intimă), ciorapi,
produse de galanterie şi alte accesorii, pentru toate categoriile de vârste şi ocupaţii cer, de
asemenea, o atenţie constantă din partea designerilor şi a producătorilor.

VII.4.2.2. Aspecte structurale


Aceste aspecte ale designului se referă la modul în care un produs este construit pentru
a-şi îndeplini funcţiile sale; ele determină liniile structurale şi formele elementelor (părţilor)
constituente, cum vor fi corelate unele cu altele, cum se va asigura corespondenţa
850 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

dimensională, unde şi cum vor fi plasate elementele de închidere etc. Maxima arhitectului
Frank Llyod Wright potrivit căreia „forma urmează funcţia“, se aplică şi în vestimentaţie.
Designul cu cel mai mare succes este, adesea, acela care întruneşte criteriile funcţionale şi îşi
atinge scopul printr-o formă simplă, iar prin onestitatea structurală şi aparenta simplitate are
o mare frumuseţe şi dăinuie, eventual, în timp.
Aspectele structurale trebuie să ţină cont de cerinţele funcţionale şi de configuraţia şi
dimensiunile corpului omenesc. Probabil că cea mai grea încercare în designul vestimentar
este aceea de a transpune un material textil plat, bidimensional, într-o creaţie tridimensională,
o structură capabilă să includă volumul corpului omenesc, să fie în conformitate cu
contururile acestuia şi să permită, în acelaşi timp modificări în poziţie şi dimensiune.
Un produs de îmbrăcăminte trebuie să permită efectuarea anumitor mişcări, cât mai
uşor posibil, păstrându-şi în acelaşi timp forma; aceasta depinde şi de modul în care sunt
folosite elementele vizuale ale designului: linie, suprafaţă, formă, contextură etc. Calităţile
materialelor textile şi modul în care acestea sunt „exploatate“ în realizarea noului produs
prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă.
Numărul, tipul şi direcţiile liniilor şi formelor constructive determină funcţionalitatea
produsului şi compoziţia vizuală. Oriunde, o tehnică constructivă, cum ar fi o linie de
asamblare sau o pensă, este vizibilă, ea este atât structurală cât şi decorativă. Fiecare detaliu
sau element structural trebuie să fie „onest“ scopului său, celorlalte părţi (elemente) ale
îmbrăcămintei şi corpului care îl susţine (pe care va sta), pentru a asigura armonia
funcţională, structurală şi decorativă.

VII.4.2.3. Aspecte decorative


Aspectele decorative ale designului se referă doar la înfăţişare, la efectele vizuale; ele
nu afectează nici corespondenţa dimensională, nici performanţa, însă sunt subordonate şi
trebuie să fie în armonie atât cu aspectele funcţionale, cât şi cu cele structurale.
Există trei modalităţi generale de a încorpora aspectele decorative în cele structurale:
a. prin culoarea şi desenul materialului textil;
b. prin detalii sau elemente constructive (de exemplu: diferite cusături sau asamblări
ce pot avea şi rol decorativ, broderii, unele elemente de închidere, falduri, pliuri, zone
încreţite etc., chiar anumite elemente de produs, cum ar fi gulerele sau manşetele, pot avea
mai mult rol decorativ, decât structural);
c. prin elemente decorative aplicate pe suprafaţa produsului de îmbrăcăminte complet
structurat (de exemplu: dantele, şireturi, panglici, funde, nasturi, butoni, capse, broderii etc.).
Produsele cu un design bun, bine proiectate, pot oferi suficienţi stimuli vizuali plăcuţi
prin liniile şi formele structurale, culorile interesante ale materialelor, contexturile folosite cu
imaginaţie, astfel încât nu sunt necesare (prea multe) elemente decorative; dacă acestea sunt
folosite, trebuie luate în considerare mai multe criterii (vezi şi paragraful VII.4.5.1.):
a. Aspectele decorative trebuie să fie în concordanţă cu cele funcţionale şi structurale.
Elementele decorative care au o legătură clară şi logică cu structura produsului oferă
satisfacţie vizuală şi psihologică. Dacă însă elementul decorativ este aplicat la întâmplare –
nu are nici-o legătură aparentă cu structura şi nici nu creează efecte plăcute – utilizarea lui nu
este justificată şi nu există nici un motiv pentru a-l include în produs. Elementele decorative
aplicate trebuie să fie în concordanţă cu liniile structurale, să fie plăcute prin mărimea şi
forma lor şi să fie corelate atât cu produsul de îmbrăcăminte, cât şi cu zona corpului pe care o
acoperă.
Aspecte specifice designului vestimentar 851

b. Elementele decorative nu trebuie folosite niciodată pentru a camufla defectele de


execuţie sau lipsurile structurale.
c. Elementele decorative nu trebuie să fie, sau să pară a fi, ceva ataşat sau gândit în
cele din urmă, o completare târzie; ele au succes numai dacă apar ca o parte integrantă a
structurii produsului şi ca o completare a acesteia şi a purtătorului.
d. În concordanţă cu aşa numita „onestitate“ a designului vestimentar, elementele
decorative care au şi rol funcţional (cum ar fi elementele de închidere) trebuie să-şi
îndeplinească cu adevărat funcţiile lor.
e. Designul presupune un anumit „control“ şi anumite limite în ceea ce priveşte
amplasarea elementelor decorative şi dimensiunile acestora, împrăştierea ornamentelor
creează o imagine dezordonată, confuză şi sugerează nehotărâre şi, în acelaşi timp, prezenţa
prea multor elemente decorative distrage atenţia de la un punct focal, generând astfel
confuzie vizuală sau un aspect obositor.
f. Adeseori, cu cât elementele decorative sunt mai puţine şi mai abstracte, cu atât
produsul de îmbrăcăminte pare mai enigmatic, mai interesant. Decoraţiile care reprezintă
clar, de exemplu, pui sau găini stilizate, timbre poştale, veselă etc., ajută la stabilirea
destinaţiei produsului şi sugerează un anumit context de utilizare. Produsele de îmbrăcăminte
cu o structură simplă şi bine proiectată, realizate din materiale textile cu o contextură
adecvată şi care prezintă o cantitate mică de elemente decorative abstracte, pot fi completate
cu anumite accesorii detaşabile.

VII.4.3. Un cadru conceptual pentru designul


vestimentar
Pentru ca un produs de îmbrăcăminte să fie predestinat succesului pe piaţă, nu este
suficient aportul celor mai talentaţi, mai experimentaţi designeri. Ideea de valoare a
produsului, cea care convinge de fapt consumatorul, care îi trezeşte dorinţa de a cumpăra,
deci care în ultimă instanţă motivează produsul, trebuie să poată ajunge la omul obişnuit. Din
păcate, nu există, decât foarte rar, idei de valoare care să se impună de la sine, acestea trebuie
să cadă într-un anumit ambient al cunoaşterii, pregătit anume să intre în rezonanţă cu ea.
Dacă nu există un astfel de ambient, atunci trebuie generate, între creatorul de produse –
designer – şi consumatorul de produse, acele fenomene ale comunicării, capabile să
amplifice semnalul ideii de valoare.
Un model de evaluare a necesităţilor şi dorinţelor consumatorului, utilizatorul de
îmbrăcăminte, cuprinde consideraţii funcţionale, expresive şi estetice (modelul F.E.E.).
Dacă, de exemplu, atenţia este orientată spre necesităţile vestimentare ale persoanelor
cu handicap fizic, îmbrăcămintea ce trebuie concepută, creată şi proiectată în mod special,
având în vedere această categorie aparte de purtători, poate fi denumită „îmbrăcăminte
funcţională“. Totuşi, soluţiile pentru astfel de probleme nu sunt deloc simple şi nici
recunoscute ca fiind strict funcţionale, deoarece şi persoanele cu anumite necesităţi nu doresc
o îmbrăcăminte funcţională care să fie neatrăgătoare, sau care să confere o imagine
stigmatizată. Prin urmare, designerii trebuie să creeze modele care să fie atractive şi
acceptabile chiar şi pe corpurile care nu sunt în conformitate cu anumite contururi fizice,
suprafeţe sau mişcări, cu alte cuvinte, care se abat de la normal sau de la un anumit „ideal de
frumuseţe“. Iată de ce se cere gândit şi realizat un cadru conceptual general, care să poată fi
aplicat în creaţia oricărui tip de vestimentaţie, inclusiv îmbrăcămintea destinată persoanelor
852 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

ale căror necesităţi nu se întâlnesc de obicei pe piaţă şi prin urmare este considerată o
îmbrăcăminte „specială“.
Într-o lume aflată într-o rapidă transformare, oamenii caută, în general, ordine şi
simplitate. În consecinţă, se poate propune un cadru conceptual simplu, ce poate fi adaptat cu
uşurinţă oricărei situaţii, deoarece creatorii se confruntă cu noi „provocări“ ale designului
de-a lungul întregii lor cariere şi trebuie să sintetizeze informaţii dintr-o mare diversitate de
domenii.
În acest context, poate fi prezentat un cadru conceptual şi educaţional în ceea ce
priveşte designul vestimentar. Acest cadru încorporează un model care combină toate
consideraţiile funcţionale, expresive şi estetice şi poate fi aplicat tuturor categoriilor de
design vestimentar, chiar şi modei. Metoda propusă pune, de asemenea, accent pe
dezvoltarea gândirii creatoare.
Modelul F.E.E. pentru analiza necesităţilor consumatorului. Punctul forte al
acestui cadru conceptual este un model de analiză a necesităţilor consumatorului, care ajută la
dezvoltarea criteriilor în design, pentru o mare diversitate de tipuri de purtători şi implicit de
produse de îmbrăcăminte (fig. VII. 4. 1.).
Consumatorul ţintă. Consumatorul ţintă, utilizatorul avut în vedere, este miezul,
centrul modelului. Înainte ca designerii să poată analiza nevoile şi cerinţele consumatorului
ţintă, ei trebuie să dezvolte un profil al utilizatorului de îmbrăcăminte. Profilul poate include
informaţii demografice şi psihografice, caracteristici fizice (conformaţie), activităţi şi

Fig. VII.4.1. Modelul F.E.E.


Aspecte specifice designului vestimentar 853

preferinţe. Definirea consumatorului ţintă poate implica clarificarea nevoilor şi dorinţelor


consumatorului în contextul unei anumite situaţii de utilizare. Consumatorul ţintă poate fi un
individ sau un grup de indivizi.
Cultura. Comportamentul uman vizavi de îmbrăcăminte, care implică modul de a ne
îmbrăca, are loc într-un anumit context cultural. Iată de ce, în modelul prezentat, cultura
încercuieşte consumatorul ţintă.
Cultura acţionează ca un filtru între utilizatorii probabili de îmbrăcăminte şi
necesităţile sau dorinţele legate de produsele vestimentare. Cultura influenţează ceea ce
consumatorii consideră a fi opţiuni acceptabile în rezolvarea diverselor probleme în design.
Designerii trebuie să fie astfel atenţi la ramificaţiile culturale, atunci când definesc profiluri
de utilizatori şi când le stabilesc necesităţile şi dorinţele.
Criterii în design. Identificarea nevoilor şi dorinţelor consumatorilor oferă un mijloc
de stabilire a unor criterii în design. După cum s-a văzut în modelul F.E.E., acestea sunt
clasificate în trei categorii: funcţionale, expresive şi estetice. Interesele specifice în cadrul
fiecărei categorii variază atât de la consumator la consumator, cât şi de la un produs la altul.
Consideraţiile funcţionale, aşa cum s-a mai precizat, se referă la utilitatea produsului
de îmbrăcăminte şi implicit la funcţiile acestuia. Protecţia, confortul, utilitatea şi comoditatea
sunt exemple de necesităţi funcţionale ce trebuie căutate. Unele produse sunt denumite, în
limbajul curent, chiar prin termeni „funcţionali“: haină de ploaie, lenjerie călduroasă etc.
Trebuie astfel evidenţiată importanţa luării în considerare a cerinţelor legate de anumite
condiţii de utilizare (purtare) în dezvoltarea îmbrăcămintei funcţionale.
Influenţa culturii asupra consideraţiilor funcţionale, deşi nu întotdeauna evidentă, se
regăseşte în garantarea recunoaşterii acestora. Cultura determină anumite utilizări (obişnuite)
pentru produsele de îmbrăcăminte şi anumite forme tipice. Nu toţi oamenii au căutat protecţie
faţă de aceeaşi factori de mediu şi nici nu au împărtăşit idei similare în ceea ce priveşte
utilitatea îmbrăcămintei.
Consideraţiile expresive se referă la aspectele comunicative, simbolice ale
îmbrăcămintei.
Cercetătorii au demonstrat că îmbrăcămintea transmite o varietate de mesaje, atât
despre ea însăşi, cât şi despre purtător. Îmbrăcămintea este „un simbol“ pe care privitorii îl
pot interpreta potrivit unei varietăţi de înţelesuri, care sunt direcţionale din punct de vedere
cultural. Unii consumatori caută, mai ales, produse care să „transmită“ anumite mesaje şi,
uneori, un astfel de produs (dintr-un magazin) pare să strige „eu sunt!“, deci este exact ceea
ce se potriveşte, ceea ce corespunde „imaginii“ dorite. Există însă şi situaţii în care
persoanele, care sunt obligate să poarte o uniformă, doresc totuşi o oarecare afirmare vizuală
a individualităţii, a personalităţii lor.
Consideraţiile estetice se adresează dorinţei, năzuinţei umane spre „idealul de
frumuseţe“ şi, în acest sens, produsele de îmbrăcăminte modelate de mâna designerului pot fi
adevărate obiecte de artă. Cerinţele estetice se referă la arta utilizării elementelor (linie,
formă, culoare, material etc.) şi principiilor în design, care să conducă la crearea unui produs
încântător, fascinant, uimitor. Cu toate acestea, reacţia consumatorilor în faţa noilor produse
de îmbrăcăminte este determinată de contextul unor „standarde“ culturale de frumuseţe, care
se pot schimba în timp.
Cele trei tipuri de consideraţii nu sunt exclusiviste, ci ele se înterpătrund sau se
interferează în diferite moduri, în funcţie de diferitele categorii de consumatori ţintă şi de
contextul cultural.
Designul vestimentar este deci un proces creativ care presupune rezolvarea unor
probleme extrem de diverse şi de complexe.
854 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

VII.4.4. Procesul de design


Designul poate avea două semnificaţii: de produs şi de proces.
Ca produs – designul este de fapt rezultatul final, un aşa numit „aranjament
intenţionat“ care s-a concretizat în urma unei activităţi de creaţie dirijată, planificată.
Ca proces – designul este din nou planificare şi organizare (în scopul atingerii unor
obiective, în concordanţă cu anumite aspecte particulare presupuse de fiecare categorie de
produse), dezvoltare şi, nu în ultimul rând, creaţie (fig. VII.4.2.).

Fig. VII.4.2. Un cadru conceptual pentru procesul de design.

Procesul de design începe cu prospectarea pieţei şi continuă cu lansarea unor noi


stiluri, dezvoltarea unor modele originale, atingerea obiectivelor economice şi realizarea de
noi produse care să aibă succes comercial. Sistemul feed-back, conexat atât cu domeniul
productiv, cât şi cu pieţele de desfacere, trebuie să funcţioneze permanent, până când ultimul
produs dintr-o anumită colecţie, dintr-un anumit sortiment, s-a vândut.
Identificarea problemei. Procesul de design începe cu faza de identificare a
problemei care încorporează stadiile de acceptare a unei teme, analiza şi definirea sa. Atât
utilizatorii de produse de îmbrăcăminte, cât şi designerii, pot iniţia această etapă în timp ce
observă, acceptă şi caută rezolvarea unei anumite probleme.
Pentru designerii care crează produse de îmbrăcăminte ce se adresează masei mari de
consumatori, „problema“ constă în dezvoltarea unei colecţii sezoniere pentru o anumită
„piaţă ţintă“. O dată ce designerul acceptă responsabilitatea situaţiei, „problema“ devine
„generatorul“ întregului proces de design. În timp ce este definită natura problemei ce
urmează a fi soluţionată, sunt analizate dorinţele şi nevoile utilizatorului şi tendinţele
manifestate în modă. Designerul defineşte astfel criteriile F.E.E. în concordanţă cu
consumatorul ţintă şi cu întregul context al procesului de creaţie. Specificitatea în stabilirea
criteriilor variază de la caz la caz, de la o „problemă“ la alta.
În stadiul al doilea al procesului sunt generate idei preliminare pentru a atinge ţelurile
dorite. În această etapă, cea mai creativă, sunt produse soluţii prin tehnici ca: schiţe,
inspiraţie bruscă, cercetare, studiu, sesiuni de întrebări şi răspunsuri etc. Accentul cade pe
nonjudecată, nonconformitate, fantezie creatoare, dezvoltarea de soluţii multiple. Rezultatele
pot fi atât vizuale, cât şi verbale. Acest pas corespunde cu stadiul de „ideaţie“– „imaginaţie“.
Cristalizarea ideii de produs descrie acea etapă a procesului în care ideile preliminare
sunt supuse unei analize minuţioase; în acest scop sunt stabilite priorităţile în consideraţiile
F.E.E. Unele idei preliminare sunt modificate, altele sunt înlăturate, altele sunt selectate
Aspecte specifice designului vestimentar 855

pentru o dezvoltare ulterioară. În această etapă, designerii aplică criteriile F.E.E. şi se


confruntă cu problemele ridicate de producţie (dezvoltarea industrială), de constrângerile de
preţ, de concurenţă.
Această etapă trebuie să se concretizeze în câteva idei, modele, care apoi vor fi
evaluate şi testate.
În stadiul dezvoltării prototipurilor sunt încercate ideile cele mai promiţătoare.
Prototipurile pot fi mostre de produse vestimentare sau de ansambluri vestimentare.
Realizarea mostrelor din materialele selectate este folosită şi în scopul stabilirii celei mai
adecvate variante constructive, tehnologii de realizare şi de finisare, compatibilităţii dintre
materialele din structura produsului sau chiar a ansamblului vestimentar. În această etapă
sunt aplicate sau verificate standardele impuse (dacă astfel de standarde există).
Evaluarea prototipului constă în aprecierea acestuia în concordanţă cu criteriile şi
standardele stabilite în stadiile de identificare a problemei şi de dezvoltare a prototipului. De
aceea, fiecare prototip va fi apreciat şi după succesul înregistrat în ceea ce priveşte
satisfacerea cerinţelor funcţionale, expresive şi estetice.
Evaluarea prototipului presupune atât o analiză subiectivă, cât şi o analiză obiectivă,
în urma cărora pot fi cerute anumite modificări (dacă este cazul). Orice conflict între criteriile
F.E.E., care a rămas nerezolvat, poate conduce la modificări ale prototipului, care trebuie
făcute înainte de lansarea noului model în producţia de serie.
Implementarea – sau altfel spus „dezvoltarea industrială“ a prototipului, reprezintă
punctul culminant al procesului de design. Acest stadiu nu poate fi atins dacă nu au fost
parcurse toate stadiile anterioare, pentru a „rafina“ designul final.
Procesul de design poate fi fără finalitate dacă soluţiile adoptate nu vin în
întâmpinarea cerinţelor consumatorilor, a direcţiei sau a termenului industrial final.
Informaţiile oferite sau culese de la consumatori influenţează modificările ce intervin în
design.
Procesul de design este deci legat, în mod critic, de dezvoltarea produsului pentru
pieţele ţintă. Indiferent de modul în care este definită o piaţă, cerinţele consumatorilor vor fi
satisfăcute numai prin stabilirea unui raport armonios între toate aspectele: funcţionale,
expresive, estetice, tehnice, economice.

Design → Producţie → Piaţă

Această vedere de ansamblu, extrem de succintă, a procesului de design pare să fie cea
mai validă, cea mai reală în majoritatea domeniilor productive, deci şi în industria de
confecţii textile. După cum s-a mai amintit, limitarea şi abordarea designului numai la/sub
anumite aspecte, cel mai adesea a celor artistice, poate conduce la rezultate nefericite, chiar la
conflicte între manager şi designer. În unele situaţii poate să apară o formă de aşa-numit
„elitism“ din partea designerului, care inhibă şi stopează conexiunea, comunicarea dintre
domeniul designului şi industrie. Dar, în aceeaşi măsură, se poate spune că realizarea noilor
produse, necesitatea atingerii obiectivelor economice, pot „dilua“, modifica uneori conceptul
original (iniţial), astfel încât contribuţia designerului să pară inutilă sau chiar nedorită.
Procesul de design trebuie, aşadar, să fie un proces integrator, puternic încorporat în
activitatea productivă.
856 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

VII.4.5. Elemente şi principii specifice designului


vestimentar
Îmbrăcămintea este un mijloc (din multe altele) prin care componentele artistice sunt
ilustrate, percepute şi experimentate. Prin designul vestimentar, ochii noştri pot fi captaţi de
variaţiile subtile ale liniei, culorii, formei, contexturii etc., care contribuie astfel şi la
dezvoltarea cunoaşterii elementelor similare din alte forme artistice; el este cel care conduce
la crearea unor imagini plastice minunate, la succesul noilor produse pe piaţă. Un studiu al
acestui complex domeniu poate contribui atât la adâncirea aprecierii estetice a vestimentaţiei,
cât şi la sporirea bogăţiei vizuale a întregului nostru ambient.
În realizarea designului unui produs, creatorul (designerul) se poate folosi de o capti-
vantă şi incitantă arie de mijloace plastice şi de o serie de linii orientative în utilizarea acestora.

VII.4.5.1. Elemente plastice în designul vestimentar


Elementele designului vizual au fost definite ca fiind ingredientele de bază,
componentele sau mijloacele prin care se realizează designul. Acestea sunt: linia, suprafaţa,
forma şi silueta, culoarea, materialul textil, elementele decorative. Fiecare dintre aceste
elemente posedă anumite caracteristici, fascinante şi excitante, care nu se regăsesc la
celelalte elemente.
Elementele designului sunt deci unice şi particulare, iar cel ce le utilizează trebuie să
fie familiar cu calităţile şi variantele lor, vocabularul şi conceptele acceptate – pe scurt, cu
limbajul designului – pentru a înţelege întregul potenţial al fiecărui element şi, la fel de
important, limitele sale.
Un anumit mod de utilizare a unui element conferă un anumit efect în orice condiţii,
pe când alte modalităţi de utilizare creează un anumit efect numai în anumite condiţii. Deşi
elementele sunt unice şi fundamentale, ele nu sunt întotdeauna exclusiv mutuale; de
exemplu, forma nu poate exista fără linie şi suprafaţă, culoarea depinde de lumină etc.
Înţelegerea fiecărui element amplifică posibilităţile de cunoaştere şi utilizare, nu numai a
potenţialului lor individual, ci şi a interacţiunii lor, a excelentelor modalităţi de combinare
sau de înlănţuire.
În cele ce urmează se va face o scurtă analiză a acestor elemente, în cadrul căreia
prezentarea liniei, suprafeţei şi a efectelor spaţiale furnizează cadrul sau fundalul pentru
analiza formei, iar înţelegerea rolului/efectelor luminii ridică la un alt nivel modul de
apreciere a culorii şi a contexturii. Toate elementele au o anumită influenţă asupra desenului
materialului textil care, din punct de vedere tehnic, nu este un element simplu, ci un
aranjament al altor elemente pe/sau într-o suprafaţă; totuşi, în practică, el este tratat ca un
element, un ingredient unic în design. Definirea elementelor şi explorarea calităţilor şi
dimensiunile lor, a modului în care acestea pot fi utilizate în design, sunt tot atât de
importante ca şi analiza efectelor lor, fizice şi psihologice. Toate elementele poartă ambele
tipuri de efecte amintite, care, la rândul lor, sunt critice în ceea ce priveşte acţiunea globală a
unui produs de îmbrăcăminte. Efectele fizice vizuale, care includ iluziile optice, sunt cele ce
creează modificări aparente ale înălţimii, ale „greutăţii“, ale conturului figurii, ale
proprietăţilor culorii sau contexturii etc. Efectele psihologice influenţează sentimentele sau
stările de spirit, dispoziţiile oamenilor.
Unele modalităţi de utilizare a elementelor, care creează anumite efecte, se
evidenţiază în mod repetat şi formează, astfel, câteva linii orientative fundamentale în
designul vizual:
Aspecte specifice designului vestimentar 857

a) Principalul obiectiv vizual al îmbrăcămintei este acela de a spori atractivitatea,


frumuseţea purtătorului, îmbrăcămintea care avantajează, care pune în valoare omul, ajută la
concentrarea atenţiei asupra acestuia; ea nu trebuie să capteze întru totul privirea, deoarece
oamenii poartă îmbrăcămintea şi nu invers.
b) O modalitate de a concentra, în mod pozitiv, atenţia spre purtător constă în
utilizarea elementelor care evidenţiază trăsăturile sale atractive; în felul acesta, privirea este
îndepărtată de la caracteristicile de conformaţie mai puţin dorite sau cerute, care pot fi
„mascate“, „camuflate“.
c) Accentuarea şi disimularea sunt două tehnici (modalităţi) de a controla atenţia.
Accentuarea presupune utilizarea unor elemente care pot întări efectul anumitor calităţi
existente, dorite, cum ar fi, de exemplu, folosirea liniilor verticale pentru a sublinia supleţea
şi înălţimea. Disimularea utilizează un element pentru a minimaliza sau camufla o
caracteristică sau un efect nedorit, cum ar fi, de exemplu, utilizarea liniilor drepte (în
îmbrăcăminte) pentru a masca formele prea rotunjite, în felul acesta, prin disimulare se poate
reduce sau neutraliza o trăsătură existentă, nedorită.
d) O linie de ghidare pentru persoanele aflate la cei doi poli ai înălţimii, ai greutăţii şi
chiar ai culorii pielii, constă în utilizarea caracteristicilor moderate ale elementelor şi în
evitarea extremelor acestora. Calităţile extreme ale elementelor, care repetă extremele
personale, le accentuează pe acestea din urmă prin asemănare, iar extremele opuse (ale
calităţilor) le subliniază prin contrast. O contextură voluminoasă, de exemplu, accentuează
masivitatea unei persoane prin asemănare, iar una subţire, fină, delicată, o subliniază prin
contrast. O contextură medie (nici prea voluminoasă, nici prea subţire) nu accentuează
dimensiunile prea mari ale corpului.
Prin urmare, toate procesele creative solicită cunoaşterea, înţelegerea, perceperea şi
puterea de a „exploata“ artistic aceste elemente, în designul vestimentar trebuie să se facă
simţite, de asemenea, arta, măiestria folosirii lor efective în dezvoltarea noului model, a
noului produs de îmbrăcăminte şi nu numai atât; este vorba de modul în care elementele
utilizate „lucrează“, înfrumuseţează, corectează, pun în valoare corpul omenesc.
Linia. Acest element „simplu“, prin varietatea combinaţiilor sale, poate conduce la
lucruri inimaginabile, plăcute, frumoase, fascinante, şocante, în funcţie de fantezia şi talentul
designerului.
Linia este la originea tuturor formelor şi a tuturor stilurilor. Linia poate fi gândită ca
un şir de puncte unite între ele; ea indică poziţia sau direcţia şi posedă, în sine, o anumită forţă
dinamică, care tinde să se concentreze spre cele două capete ale sale; această caracteristică
conferă liniei drepte o energie specifică.
Deci, mişcarea unui punct sub imperiul unei forţe generează o linie, care poate fi:
dreaptă sau curbă, plană sau spaţială, lungă sau scurtă etc. Linia este un semn alungit, este
legătura dintre două sau mai multe puncte; ea conduce ochiul în direcţia în care se îndreaptă
şi divide aria pe care o străbate. Linia delimitează o formă sau o siluetă şi generează o
anumită dispoziţie sau stare. Donald M. Anderson sublinia în „Elements of Design“ – lucrare
apărută în 1961 la New York – faptul că linia poate „comunica“, „clasifica“, simboliza,
reprezenta sau „interpreta“.
Pentru artist, deci şi pentru designer, deosebit de importante sunt senzaţiile sau
efectele ce pot fi create cu ajutorul liniilor. În artele plastice, linia are semnificaţia unui gest
cu multiple înţelesuri psiho-fiziologice: energie, hotărâre, nesiguranţă, eleganţă, agresivitate,
rigiditate etc.
Prin urmare, liniile au un limbaj propriu şi servesc la delimitarea corpurilor şi
suprafeţelor. Orice linie poate fi analizată în concordanţă cu opt aspecte (tabelul VII.4.1),
care sunt: traiectoria, grosimea, continuitatea, consistenţa, lungimea şi direcţia liniei, la care
858 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

se adaugă ascuţimea şi profilul muchiei. Grosimea liniei, de exemplu, poate varia de la


extrem de subţire (fin), la foarte groasă, iar continuitatea poate fi de la neîntreruptă, la
întreruptă, în diverse modalităţi. Toate variantele amintite creează anumite efecte
psihologice, iar traiectoria, grosimea, lungimea şi direcţia generează şi anumite efecte fizice.
Unele linii structurale sunt limitate însă în variaţie. Pentru o mai bună înţelegere şi
sistematizare, în tabelul ce urmează sunt prezentate câteva aspecte, variaţii sau înfăţişări ale
liniei, precum şi unele modalităţi de concretizare în designul vestimentar. Din cele prezentate
în tabel se poate observa, de asemenea, că fiecare variantă, din cadrul fiecărui aspect, are
propriile efecte psihologice şi (uneori) fizice; dintre toate, direcţia liniei are, de obicei, cele
mai puternice efecte fizice şi psihologice.
Tabelul VII.4.1
Aspectele liniei
Variante Modalităţi de
Aspect Efecte fizice Efecte psihologice
realizare
1 2 3 4 5
Rece, directă, rigidă,
precisă, demnă, încordată,
tare, fără supleţe, sigură,
Accentuează Cusături, pense, linii
a. Dreaptă masculină, austeră; liniile
„ascuţimea“ de terminaţie, pliuri,
drepte sunt opuse liniilor
corpului, ascunde elemente decorative
curbe ale corpului şi, din
rotunjimile etc.
acest motiv, tind să
„ascundă“
trupul
b. Uşor curbată Cusături, linii de
(curbă lină) Subliniază foarte Uşoară, blândă, graţioasă, terminaţie, linii
uşor curburile feminină, fluidă, pasivă, constructive sau
corpului subtilă, lejeră decorative, drapaje,
falduri etc.
c. Puternic Accentuează
curbată Dinamică, feminină,
1. Traiectoria liniile curbe ale Cusături, linii de
exuberantă, nestăpânită,
corpului; se opune terminaţie, deschideri
tinerească, activă,
„subţirimii“ şi etc.
puternică, instabilă
„unghiularităţii“
d. Îndoită
Combină efectele Aplicaţii, linii
Poate fi atât puternică, cât
liniilor drepte şi constructiv-decorative
şi blândă sau dulce
curbe etc.
Abruptă, nervoasă, plină
e. Frântă de hopuri, activă, instabilă, Materiale textile
Accentuează
extravagantă, haotică, decorative, ornamente
unghiularităţile
dezordonată, „zăpăcită“, liniare etc.
spasmodică, excitantă

f. „Înnodată“ Activă, dulce, blândă, Materiale textile


Accentuează
feminină, elastică, decorative, ornamente
rotunjimile
nesigură etc.

Accentuează Feminină, unduioasă, Cusături, linii de


g. „Văluroasă“ rotunjimile, blândă, curgătoare, răscroială sau de
ascunde graţioasă, senzuală, terminaţie, elemente
unghiularităţile flexibilă, nesigură decorative etc.
Aspecte specifice designului vestimentar 859

Tabelul VII.4.1 (continuare)


1 2 3 4 5
„Repetă“ Curbele conferă moliciune
h. „Crestată“ rotunjimea, şi feminitate, „punctele Linii de terminaţie,
maschează ascuţite“ conferă vioiciune ornamente etc.
unghiularităţile şi vitalitate, tinereţe
Ascuţită, activă, regulată,
Accentuează
i. Zigzag masculină, smuncită, Cusături, linii de
unghiularităţile,
abruptă, intensă, rece, terminaţie, ornamente
maschează
ţeapănă cusături, linii de etc.
rotunjimile
terminaţie, ornamente etc.
j. „Încreţită“
Atracţie, complexitate, Elemente decorative
Contur dificil
dificultate etc.
Puternică, agresivă, Terminaţii, elemente
a. Groasă Adaugă greutate,
evidentă, sigură, decorative, manşete,
masivitate
masculină cordoane, curele, etc.
Cusături, linii
Delicată, feminină, pasivă,
b. Subţire Minimalizează constructive, linii de
dulce, tandră, calmă,
greutatea terminaţie, detalii
subtilă
2. Grosimea constructive etc.
c. Neregulată Accentuează Şovăitoare, nesigură,
(modulată) Elemente decorative
denivelările, instabilă, îndoielnică,
etc.
proeminenţele dubioasă
d. Regulată
Egalizatoare, Regulată, netedă, sigură, Cusături, terminaţii,
(nemodulată)
stabilitate fizică fermă pliuri, ornamente etc.
Nivelează, întă-
a. Continuă reşte liniile netede; Consistentă, hotărâtă, Cusături, pliuri,
accentuează deni- sigură, curgătoare, fermă, falduri, drapaje,
velările sau elegantă dungi, ornamente etc.
proeminenţele
b. Întreruptă Nesigură, sacadată, neaş-
Cusături/asamblări
(ruptă) Poate accentua teptată, veselă, glumeaţă,
decorative, rânduri de
neregularităţile orice linie întreruptă
nasturi etc.
sugerează trecerea ei
3 Continui-
c. „Punctată“ Nesigură, sacadată, veselă,
tatea Poate fi evidentă, Elemente decorative
glumeaţă, sugestivă,
variată etc.
neaşteptată
d. „Combinată“ Combinaţii multiple de
linii şi puncte care tind să
confere un efect de „rupt“, Dantele, broderii alte
Varietate
„întrerupt“, „spart“ prin elemente decorative,
repetare asigură un efect curele etc.
decorativ înviorător, în
general neaşteptat
a. Ascuţită Accentuează nete-
Cusături, linii
zimea sau protu- Definită, precisă, sigură,
constructive, elemente
4. Ascuţimea berantele incisivă, dură
decorative etc.
muchiei suprafeţei
b. Confuză Măreşte uşor Blănurile, unele
dimensiunile Moale, domoală, nesigură, elemente decorative,
suprafeţei, nedefinită unele materiale
„domoleşte“, translucide etc.
860 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

„înmoaie“
Aspecte specifice designului vestimentar 861

Tabelul VII.4.1 (continuare)


1 2 3 4 5
a. Neted Întăreşte Cusături, linii
netezimea sau Suavă, netedă, simplă, constructive sau
5. Conturul accentuează sigură decorative, linii de
muchiei denivelările terminaţie, dungi etc.
b. „Modelat“ O mare varietate, Complexitate, implicare; Dantele, perle şi alte
(„format“) în concordanţă cu intrigantă, activă, elemente decorative
aspectul muchiei nedefinită, deviantă etc.
a. Solidă, Asamblări şi alte
6. Consis- închisă, netedă Accentuează, Netedă, sigură, puternică, elemente decorative
tenţa subliniază evidentă etc.
b. Poroasă Deschisă, delicată, slabă, Cusături şi alte
––––––––––
nesigură elemente decorative
Lungimea liniei este de
a. Lungă Accentuează obicei percepută în
direcţia, alungeşte, corelaţie cu alte linii sau
Diverse modalităţi
netezeşte suprafeţe; sugerează
7. Lungimea
continuitate, netezime,
„curgere“ graţioasă
b. Scurtă „Rupe, întrerupe O linie percepută ca fiind
spaţiile, sporeşte scurtă, în relaţie cu altele,
Diverse modalităţi
„activitatea“ tinde să confere un efect
de sacadat, întrerupt
a. Verticală Demnitate, putere,
Lungeşte, austeritate, stabilitate,
Diverse modalităţi
îngustează rigiditate, grandoare,
echilibru
b. Orizontală Linişte, repaus, odihnă,
Scurtează, lărgeşte calm, pasivitate, severitate Diverse modalităţi
8. Direcţia c. Diagonală • Aproape de
(oblică) verticală:
alungeşte
• Aproape de
orizontală: Dramă, nelinişte,
Diverse modalităţi
lărgeşte instabilitate, activitate
• La 45°: efectele
sunt dependente
de influenţa linii-
lor înconjurătoare

În fig. VII.4.3, a este prezentat un grup de forme identice în care s-au introdus diferite
categorii de linii (linii expresive, linii care conduc sau care ghidează, linii care punctează), de
o mare importanţă fiind efectul acestora. În care din variantele prezentate, liniile conduc
privirea spre centru? Dar spre margini? Care linii „îndoaie“ forma? Care o „distrug“ sau o
distorsionează?
Adeseori pot să apară abateri de la posibilele efecte ale diferitelor categorii de linii şi,
din acest motiv, direcţiile de orientare sunt precedate, de obicei, de expresii ca: „în general“,
„în mod obişnuit“. De exemplu, deşi liniile verticale, de regulă, „alungesc“, atunci când sunt
plasate pe o suprafaţă sau o formă dominant orizontală, efectul de alungire poate fi redus
puternic sau chiar eliminat; acelaşi lucru este valabil şi în cazul liniilor orizontale.
862 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.4.3. Diferite categorii de linii şi efectele lor.


Aspecte specifice designului vestimentar 863

În concluzie, se poate spune că prin linii se poate separa şi subdivide suprafaţa, se


exprimă proporţiile şi se simbolizează sau se sugerează mişcarea. Felul liniilor şi raportul
dintre ele constituie elemente care compun stilul formei obiectelor. Stilul este un mod al
comunicării, este expresia produsului care comportă un număr mare de particularităţi
corelate estetic.
Problemele pe care le ridică linia, modalităţile de „utilizare“ în design, sunt practic
inepuizabile şi extrem de complexe.
Forma. În vocabularul curent al criticii de artă, prin formă se înţelege totalitatea
mijloacelor de limbaj care alcătuiesc aspectul exterior al unei opere de artă: culoare, linie,
volum etc. În realitate, forma este rezultatul procesului de creaţie în întregimea sa, incluzând
şi ideea care a stat la baza operei. Disocierea coordonatelor definitorii ale oricărui obiect
(formă, culoare, valoare) şi conceperea lui într-o ipostază exclusiv formală urmăresc doar
scopuri analitice.
Atunci când se vorbeşte despre formă în domeniul vestimentaţiei, aceasta poate fi
analizată sub trei aspecte: (1) forma corpului omenesc, (2) forma exterioară creată de silueta
îmbrăcămintei şi (3) linia de contur a părţilor individuale din cadrul siluetei. Frumuseţea în
design este afectată şi de relaţiile dintre aceste trei categorii de forme.
Deci, în designul vestimentar sau în modă, forma poate fi interpretată în diferite
moduri: „forma este înfăţişarea, aspectul exterior“, „forma este silueta“, „forma este modelul
după care se realizează produsele“, „forma este aspectul pe care îl conferă produsele de
îmbrăcăminte celui ce le poartă“; toate aceste interpretări sunt considerate corecte.
Forma poate avea două dimensiuni sau trei dimensiuni, deci poate fi plană sau
spaţială. Forma bidimensională este definită, în artă şi în designul vestimentar, ca fiind o
suprafaţă plană cuprinsă de o linie închisă. Linia creează o siluetă, subliniază sau mărgineşte
o arie interioară ce este percepută ca fiind plată. Elementele plane ale designului decorativ,
cum ar fi motive desenate ori aplicate, sau elementele de produs plane (de exemplu: gulere,
buzunare etc.) sunt considerate forme bidimensionale. Forma spaţială este definită ca o
„extindere“ tridimensională mărginită de suprafeţe. Dacă forma este goală, interiorul este
perceput adesea ca „volum“, iar dacă este plină (solidă), interiorul este adesea descris ca
„masă“. Forma tridimensională a corpului omenesc este considerată, în numeroase analize,
„o masă solidă“ mărginită de contururi, protuberanţe şi adâncituri ale suprafeţei pielii, iar
părţile sau elementele structurale ale îmbrăcămintei sunt considerate „forme goale“. Volumul
lor interior se corelează cu, şi completează, contururile exterioare ale corpului, iar contururile
lor exterioare le urmează, de obicei, pe cele ale corpului omenesc.
Forma, ca element al designului vizual, este intrigantă, problematică şi provocatoare,
deoarece este atât de „maleabilă“. Această calitate plastică oferă un minunat potenţial pentru
exprimarea stărilor psihologice şi a iluziilor vizuale. Simpla schimbare a direcţiei, orientării
sau trecerii unei linii modifică atât întreaga figură sau siluetă, cât şi efectele corespunzătoare.
Puterile expresive ale formei sau siluetei sunt sporite sau accentuate de „puterile compuse“
ale efectelor liniei şi ale suprafeţei. O formă delimitată de o linie curbă fină, „uşoară“, netedă,
continuă şi o suprafaţă interioară nedivizată, difuzează sau transmite o senzaţie complet
diferită faţă de una delimitată de o linie groasă, „poroasă“, dreaptă şi cu o suprafaţă interioară
„plină“ sau „umplută“.
Formele sau siluetele preiau, prin urmare, efectele fizice şi psihologice ale liniilor ce
le înconjoară şi ale suprafeţelor ce le separă.
O mare parte dintre problemele designului vestimentar constă în modul în care
siluetele şi formele (plane sau spaţiale) se corelează (fig. VII.4.4).
Silueta. Designerul, în domeniul vestimentaţiei, lucrează asemenea unui sculptor,
utilizând corpul omenesc ca pe o „armătură“ (un schelet) pentru a realiza o „sculptură“
864 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

realizată din materiale textile moi, care trebuie să sublinieze, să pună în valoare, să
înfrumuseţeze figura. Îmbrăcămintea este întotdeauna tridimensională, ceea ce înseamnă că
este percepută spaţial. Designerul îşi transpune, de obicei, ideile în schiţe (în două
dimensiuni), vizualizând cele două vederi, anterioară şi posterioară, şi desenând detaliile.
Materialele textile plane sunt apoi prelucrate pentru a crea o formă tridimensională, produsul
de îmbrăcăminte. Dimensiunile şi forma îmbrăcămintei sunt, mai întâi, percepute prin silueta
sau conturul îmbrăcămintei şi apoi sunt urmărite subdiviziunile create de diferite categorii de
linii sau de alte elemente ale designului, pentru a capta impresia, imaginea totală. Elementele
care influenţează structura tridimensională sunt dimensiunile sau proporţiile suprafeţelor,
modul de utilizare a liniilor, echilibrul şi unitatea elementelor, ritmul şi accentul detaliilor din
componenţa produsului etc.

Fig. VII.4.4. Forme şi siluete.

Silueta este un factor esenţial în activitatea de creaţie, deoarece aceasta determină


conturul plan pe care produsul de îmbrăcăminte îl conferă purtătorului. În limitele unei
anumite siluete, designerul lucrează cu o serie de elemente şi principii, creând astfel modele
diferite, care pot construi şi „imaginea firmei“.
Silueta este cel mai dominant element vizual al unui produs de îmbrăcăminte şi
dictează o mare parte a celorlalte elemente de stil care structurează designul (fig. VII.4.5).
Aspecte specifice designului vestimentar 865

Fig. VII.4.5. Siluete.

Silueta produselor de îmbrăcăminte este influenţată şi de o serie de calităţi sau de


proprietăţi ale materialelor textile din care aceasta este realizată, cum ar fi, de exemplu, masa
unităţii de suprafaţă, flexibilitatea sau rigiditatea, capacitatea de drapare etc. Liniile detaliilor
sau ale elementelor de produs, la rândul lor, pun în evidenţă şi echilibrează aspectul general
al îmbrăcămintei şi pot caracteriza, uneori, o siluetă sau „o linie“ specifică. Elementele
delimitate de linii drepte, de exemplu, se recomandă a fi folosite la produsele care au o siluetă
dreaptă, iar cele care evidenţiază linii curbe pot fi regăsite în cadrul unor siluete mai
„rotunjite“ (cum sunt, de pildă, siluetele ajustate).
De o mare importanţă este şi cunoaşterea iluziilor optice generate de aspectul sau
modelul produsului de îmbrăcăminte; astfel, prin utilizarea cu pricere, cu măiestrie şi cu simţ
artistic a tuturor elementelor plastice în design şi implicit a elementelor de produs, pot fi
aduse corecturi acolo unde natura a fost mai puţin darnică şi pot fi accentuate liniile sau
trăsăturile frumoase ale corpului.
Spaţiul şi suprafaţa. Suprafaţa şi spaţiul sunt elemente critice în designul vizual.
Suprafaţa este potenţialul total în design, este aria în care şi din care este construită
compoziţia; spaţiul este, la rândul său, un ingredient fundamental din care se naşte designul,
mai mult chiar, unii teoreticieni definesc designul ca fiind: „un mod de organizare a
spaţiului“. Spaţiul şi suprafaţa sunt cele ce provoacă imaginaţia şi invită la o anumită
„organizare“ (fig. VII.4.6).
În designul vizual spaţiul este fundalul pe care formele sau figurile/siluetele sunt
văzute. În „procesul perceptual, o parte a designului iese la iveală ca figură sau formă, iar
ceea ce rămâne devine fundal (fig. VII.4.7).
Efectele spaţiale pot fi introduse într-un produs de îmbrăcăminte în două moduri:
structural şi decorativ. Efectele diviziunilor structurale depind de distanţele dintre diferitele
linii structurale, cum ar fi, de exemplu, între cusături, pense şi margini. Aria sau mărimea
unei părţi structurale poate influenţa, de asemenea, dimensiunile aparente şi forma siluetei.
Elementele decorative pot influenţa efectele spaţiale prin modul în care sunt
introduse: desenul materialului, detaliile/elementele constructive sau elementele decorative
aplicate. Trebuie reamintit faptul că atenţia se îndreaptă spre zona corpului ce este acoperită
cu elemente decorative; aceasta înseamnă că modul în care este utilizată suprafaţa în
866 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.4.6. Diferite modalităţi de a diviza suprafaţa delimitată de aceeaşi siluetă.

realizarea elementelor decorative influenţează mărimea aparentă a zonei corpului pe care


acestea se plasează. Designerul trebuie să fie foarte atent atunci când foloseşte elemente
decorative pentru a crea anumite iluzii optice, aceasta presupune luarea unor decizii corecte
privind mărimea desenelor sau ornamentelor, modul de grupare, distanţele dintre acestea etc.
Culoarea. Numeroase domenii de studiu contribuie la o anumită percepere şi
apreciere a culorii Pentru fizician, culoarea este o formă de energie, psihologul este
preocupat, în principal, de procesul percepţiei, iar fiziologul caută relaţiile dintre ochi şi
creier. Artistul este interesat însă de modul în care utilizează culoarea pentru a crea anumite
imagini, stări sau dispoziţii. Sensibilitatea faţă de culoare poate fi instinctivă la unele
persoane, dar marea majoritate a oamenilor are nevoie de o anumită experienţă pentru a
putea, ulterior, recunoaşte şi aprecia infinita varietate a culorii în ambientul nostru.
Culoarea este senzaţia optică dato-
rată luminii reflectate de suprafaţa
corpurilor, fiind caracterizată prin tentă,
luminozitate şi saturaţie; ea este o realitate
subiectivă generată de interacţiunea a trei
factori: ochiul, lumina şi suprafaţa corpului,
în lipsa unuia dintre aceştia senzaţia
neproducându-se.
Culoarea, cea mai complexă, proba-
bil, dintre toate elementele plastice şi, în
acelaşi timp, cea mai stimulativă, variază
enorm în cele trei dimensiuni ale sale.
Frumuseţea produselor este reali-
zată, fără îndoială şi prin culoare. Pentru
alegerea, „ordonarea“ şi combinarea culo-
Fig. VII.4.7. Reversibilitatea formei şi a rilor, în crearea unui model, a unei com-
fundalului. poziţii decorative sau într-un ansamblu
Aspecte specifice designului vestimentar 867

vestimentar, este necesar să fie cunoscute o serie de aspecte legate de însuşirile culorilor, a
relaţiilor dintre ele şi a efectelor pe care le produc.
Atunci când este creat un nou produs, un nou model, trebuie alese şi culorile cele mai
potrivite, care să fie corelate cu forma şi specificul funcţional, cu destinaţia produsului şi cu
silueta acestuia, cu întregul ansamblu în care se va încadra etc. Înlănţuirea zonelor colorate,
pe suprafaţa unui produs sau într-un ansamblu de produse, se face după anumite „legi“, cum
ar fi reflexia, contrastul şi armonia culorilor, raportul dintre suprafeţele colorate etc.
Expresivitatea culorii este determinată de intensitatea şi luminozitatea acesteia, de
contextul în care se încadrează etc. Pentru a produce un anumit efect emoţional şi pentru a
realiza armonia cromatică, trebuie cunoscute, însă, şi alte aspecte, cum ar fi cele legate de
efectele contrastelor de culoare, de deplasarea culorilor în spectru în funcţie de modificarea
intensităţii luminii etc.
Schimbarea gamei cromatice nu implică costuri prea mari pentru producător, dar are
un puternic impact asupra vânzărilor. Decizia designerului în ceea ce priveşte alegerea
culorilor este influenţată, printre mulţi alţi factori, şi de:
• „tendinţa comercială“ a culorilor;
• modul în care o culoare se potriveşte unui anumit client sau este considerată a fi
încântătoare de către acesta.
Oamenii se îmbracă diferit, conduşi de gusturi şi preferinţe pentru anumite culori, de
„linia“ modei etc. Numeroşi consumatori pun un accent deosebit pe cromatica produselor de
îmbrăcăminte şi tind să selecteze acele culori care le maschează unele defecte (deficienţe),
care se potrivesc cu caracteristicile fizionomice şi care stabilesc o relaţie de armonie cu
culoarea pielii, a părului şi a ochilor. „Legile“ principale care conduc la această armonie sunt
cele ale contrastului simultan şi ale analogiei de culoare.
Deci, alegerea şi combinarea culorilor în vestimentaţie se face în funcţie de
particularităţile de conformaţie, de sex, vârstă etc., pentru a se putea asigura o prezenţă
elegantă şi atractivă. Cu ajutorul culorilor pot fi aduse chiar anumite „corecturi“ siluetei
umane, pot fi create anumite iluzii optice; designerii trebuie să cunoască şi, la nevoie, să
folosească modalităţile prin care culorile concentrează atenţia asupra unor zone ale corpului
şi care minimizează unele „probleme“. În continuare sunt prezentate câteva dintre iluziile
optice ce pot fi create cu ajutorul culorilor (fig. VII.4.8):
• un produs de îmbrăcăminte într-o singură culoare (sau tonuri ale acelei culori)
creează iluzia de „înălţime“, mai ales când lungimea acestuia este foarte mare (rochii, fuste
sau pantaloni lungi);
• plasarea culorilor întunecate mai sus de linia şoldurilor şi a celor mai luminoase sub
această linie, tinde să scurteze o siluetă;
• culorile întunecate „scad“ vizual sau micşorează, pe când cele luminoase,
strălucitoare, „măresc“ sau scot în evidenţă, astfel, o femeie care are bustul prea mare,
comparativ cu şoldurile, poate să poarte pantaloni sau fuste în culori deschise şi bluze în
culori închise, pentru „echilibrarea“ siluetei;
• culorile luminoase pun în evidenţă faţa; de obicei, ochii descoperă sau „caută“
culorile luminoase, mai ales când acestea contrastează cu culorile întunecate ale produsului
de îmbrăcăminte; astfel, un guler alb pe o rochie întunecată accentuează, subliniază faţa;
• culorile strălucitoare concentrează, de asemenea, atenţia asupra anumitor zone ale
corpului; ele pot fi utilizate pentru a crea senzaţia de „mai lung“, „mai înalt“, sau pentru a
accentua „o trăsătură pozitivă“ (de exemplu, o curea strălucitoare pe o talie subţire);
• culorile luminoase (cum ar fi roşu, purpuriu-strălucitor, roz-aprins, galben-crom
etc.) plasate pe un fundal plan, neutru, accentuează forma;
868 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.4.8. Efecte ale contrastului dintre închis şi deschis.


Aspecte specifice designului vestimentar 869

• suprafeţele „umplute“ cu desene par mai mari decât cele simple, „goale“; o bluză
realizată dintr-un material cu un desen izbitor, îndrăzneţ, asortată la pantaloni în culori
întunecate, face ca zona bustului sau a trunchiului să pară mai mare decât cea a şoldurilor.
Cromatica îmbrăcămintei ridică, în ultimul timp, probleme tot mai complexe, de la
estetică, modă, confort, funcţionalitate, tip de activitate, conjunctură, tradiţie, ceremonie etc.,
până la utilitate şi igienă, aspecte ce nu vor putea fi epuizate niciodată. Totuşi, mai poate fi
precizat faptul că şi preferinţele oamenilor faţă de culori sunt extrem de importante; aceste
preferinţe pot avea caracter individual, colectiv sau general:
• preferinţele individuale – sunt foarte variate, fiecare persoană având o culoare sau o
gamă de culori preferate; se poate observa chiar o modificare a acestor preferinţe, o dată cu
înaintarea în vârstă sau prin educaţie;
• preferinţele colective – au o arie de aplicare mai restrânsă, atât în spaţiu cât şi în
timp, şi sunt influenţate puternic de modă, care poate lansa, cu precădere, anumite culori sau
combinaţii de culori;
• preferinţele generale – cuprind rezolvări de cromatică date de aplicarea legilor
armoniei, care sunt general valabile.
Numeroase studii efectuate, precum şi cercetarea dinamicii vânzărilor unor produse,
au demonstrat că preferinţele pentru culori sau combinaţii ale acestora depind foarte mult de
structura socială a diferitelor segmente ale populaţiei, fiind puternic influenţate de vârsta,
sexul şi gradul de cultură ale subiecţilor.

Materialul textil. Educarea sau formarea ochiului în abilitatea de a selecta acele


materiale textile, cu anumite desene sau cu o anumită structură, care atrag un număr mare de
consumatori, este extrem de importantă şi considerată a fi un „talent special“. În designul
vestimentar, alegerea materialelor, corelarea proprietăţilor acestora cu caracteristicile
modelelor, este vitală; ea este condiţionată şi de diferitele tipuri de pieţe de desfacere, de
anumite concepte privind „imaginea“ unor case de modă sau firme, de „principiile“ artei, de
tipul şi structura produsului de îmbrăcăminte, ocazia purtării, de principiile „modei de
calitate“ etc.
Materialul textil este elementul (suportul) cu ajutorul căruia se creează şi se realizează
noile modele; selectarea acestuia şi evoluţia formei sau stilului noilor produse alcătuiesc o
grupă de noţiuni care trebuie considerate, întotdeauna, împreună.
Designerii experimentaţi studiază noile materiale mai devreme, deci înainte de
începerea sezonului, pentru a se inspira şi a le alege pe cele pentru care „vor crea“ modelele
sau pe care le vor folosi pentru modelele deja proiectate.
Pe pieţele „mai puţin pretenţioase“, şi nu numai, unde sunt folosite, cu precădere,
materiale textile cu anumite desene, alegerea acestora este considerată, adeseori, mai
importantă decât dezvoltarea noului stil, a noilor modele; acesta este doar un punct de vedere,
deoarece, la orice „nivel“ al pieţei, pentru orice produs de îmbrăcăminte (fie el „haute
couture“ – „high fashion“ sau „pret-à-porter“ – „ready to weare“, materialul „potrivit“
uşurează munca designerului şi rezultatele sunt net superioare.
Materialul textil, caracteristicile sau proprietăţile acestuia, determină o serie de
restricţii imediate în design, cea mai evidentă dintre acestea fiind corelaţia care trebuie să
existe între material şi scopul pentru care el a fost creat, cum ar fi:
• materialele „călduroase“ să fie utilizate pentru sezonul rece (cele realizate din lână,
de exemplu), iar cele „răcoroase“ pentru sezonul cald (de exemplu „cool-wool“);
• materialele „bogate“, „preţioase“, „pretenţioase“, „fabuloase“, cu proprietăţi
estetice deosebite, să fie utilizate pentru crearea vestimentaţiei de seară;
870 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

• materialele „durabile“ – să fie folosite la realizarea îmbrăcămintei pentru timpul


liber, joacă, sau alte situaţii.
Exemplele pot continua.
Un alt factor limită în alegerea materialului (în designul vestimentar) îl constituie
proprietăţile de suprafaţă, aspectul său sau, altfel spus, „interesul pentru suprafaţa
materialului“. În limbajul plastic (artistic) întâlnim termenul textură (alcătuire), care
reprezintă calitatea sau valoarea structurală a unui material, al artei (sau al designului n.n.),
vizibilă la suprafaţă, palpabilă, care, prin prelucrare, este păstrată ca atare sau este accentuată,
subliniată, pentru a-i spori expresivitatea. La fel de importantă este însă şi structura
materialului, contextura acestuia, fie că ea este opacă sau transparentă, „compactă“ sau
„poroasă“, netedă sau moale (piloasă), mată sau lucioasă etc.
Pentru designer, de o deosebită importanţă sunt deci structura sau contextura
materialului, desenul şi proprietăţile de suprafaţă. Aceşti factori (elemente) pot fi analizaţi
separat numai sub aspect teoretic, pentru o mai bună înţelegere şi pentru o clarificare mai
facilă a unor aspecte sau probleme, deoarece, în practică, trebuie luaţi în considerare,
întotdeauna, împreună. Relaţia dintre structura materialului şi proprietăţile de suprafaţă este,
de obicei, factorul cel mai important în determinarea adecvanţei materialului la diferitele sale
destinaţii.
Alegerea materialelor în scopul creării şi realizării noilor produse de îmbrăcăminte se
bazează atât pe criterii ştiinţifice cât şi pe criterii estetice, deosebit de importante fiind, în
acest sens, proprietăţile ce asigură confortul la purtare, valoarea de prezentare şi, mult mai
rar, durabilitatea.
Trebuie făcută o diferenţiere netă între, materialele cu „caracter de modă“, a căror
utilizare este determinată de valoarea de prezentare; materialele pentru îmbrăcămintea
uzuală şi lenjeria de corp, care trebuie să îmbine armonios proprietăţile de confort şi
durabilitate cu valoarea de prezentare; şi materialele pentru îmbrăcămintea cu destinaţie
specială, care trebuie să prezinte, în general, anumite caracteristici impuse de asigurarea
protecţiei, confortului şi durabilităţii.

Elementele decorative. Arta decorării produselor de îmbrăcăminte constă în


utilizarea unor detalii sau elemente accesorii, funcţionale şi/sau ornamentale, în scopul
înfrumuseţării, creşterii atractivităţii, punerii în valoare etc. Elementele sau părţile accesorii
ale unui produs de îmbrăcăminte sunt cele care nu alcătuiesc structura sa de bază, cum ar fi,
de exemplu, gulerele, manşetele, clapele, epoleţii etc., iar detaliile sunt elemente decorative
adăugate produsului de îmbrăcăminte (broderii, panglici, dantele etc.).
Designerul, atunci când doreşte să decoreze un produs de îmbrăcăminte, are în vedere
o serie de aspecte, similare celor ce intervin în selectarea materialelor textile, cum ar fi:
• elementele decorative trebuie să accentueze produsul de îmbrăcăminte sau să-l facă
neaşteptat, neobişnuit, deci, în final, să determine creşterea volumului potenţial al vânzărilor;
• modificarea costurilor, datorate utilizării unor astfel de elemente, să se încadreze în
anumite limite, pentru a nu conduce la o creştere exagerată a preţului produsului de
îmbrăcăminte;
• realizarea elementelor decorative să nu conducă la o întârziere a producţiei;
• culorile şi dimensiunile elementelor decorative să completeze întregul şi să
sublinieze, să întărească, sau să „înfrumuseţeze“ proporţiile îmbrăcămintei;
• elementele decorative să fie compatibile cu instrucţiunile de întreţinere ale
materialului pe care îl ornamentează.
Aspecte specifice designului vestimentar 871

Deoarece moda se schimbă atât de rapid, viitorul designer trebuie să cunoască


elementele decorative tradiţionale şi modul lor de folosire; apoi, înarmat cu bun gust, în baza
acestor cunoştinţe şi a posibilităţilor ce-i stau la îndemână, el poate crea ornamente noi,
unice, de strictă actualitate.
În activitatea de decorare sau de ornamentare a suprafeţelor produselor apar o serie de
probleme, care trebuie luate în seamă pentru reuşita deplină a unui decor sau a unei
ornamentări, cum ar fi:
• decorul sau ornamentul nu trebuie să fie sau să apară ca ceva de prisos pe o suprafaţă
sau pe un obiect, ci trebuie să facă parte integrantă din unitatea produsului;

Fig. VII.4.9. Elemente decorative „liniare“.


872 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

• decorul (ornamentul) trebuie să se subordoneze suprafeţei sau produsului, scoţând


totodată în evidenţă funcţia, frumuseţea şi distincţia acestuia;
• elementele decorative nu trebuie mărite în mod arbitrar, ci trebuie păstrate anumite
proporţii, ce pot fi subordonate unor norme care se deduc din experienţa şi relaţia omului cu
obiectele şi chiar cu lumea înconjurătoare;
• în conformaţia decorativă nu există părţi izolate; ele trebuie compuse, gândite şi
supuse unei interdependenţe, spre a forma un tot unitar;
• realizarea unei armonii perfecte între suprafeţe, linii şi culoare înseamnă o
echilibrare a întregului ansamblu decorativ şi a tuturor părţilor ce trebuie decorate.
Decorarea sau ornamentarea unui produs de îmbrăcăminte poate fi realizată cu
ajutorul celor mai diverse elemente şi mijloace (cordoane sau curele, buzunare, clape,
epoleţi, sisteme de închidere, dantele, eşarfe, cravate, broderii, cusături sau asamblări cu rol

Fig. VII.4.10. Elemente decorative de „suprafaţă“.


Aspecte specifice designului vestimentar 873

decorativ etc.). Cu toată această mare varietate, în designul vestimentar, elementele cu rol
decorativ pot fi împărţite în două mari categorii: „liniare“ şi „de suprafaţă“.
În categoria elementelor decorative „liniare“ pot fi incluse liniile de asamblare sau
liniile de terminaţie accentuate; cea mai simplă modalitate prin care acestea pot fi realizate
constă în utilizarea cusăturilor cu rol ornamental (din clasa OS – Ornamental Stitchings) sau
a asamblărilor cu rol decorativ (o vipuşcă de exemplu, fig. VII.4.9).
Elementele decorative de suprafaţă sunt cel mai bine reprezentate de diferite
aplicaţii sau pe broderii (fig. VII.4.10).
Amplasarea elementelor decorative
a. Scopul unei decoraţii este să atragă privirea, de aceea ea trebuie amplasată pe acea
zonă a corpului ce se doreşte a fi scoasă în evidenţă. De obicei, faţa şi gâtul sunt centre de
interes „sigure“ şi atractive. Uneori se doreşte evitarea plasării unui accent decorativ în
zonele de la care atenţia trebuie distrasă.
b. Decoraţiile trebuie plasate în zone în care sunt ferite de solicitări puternice: frecare,
întindere, comprimare etc. De exemplu, se va evita utilizarea elementelor decorative
tridimensionale în zona spatelui sau a regiunii fesiere, deoarece nu vor fi practice şi
confortabile; funde sau flori mari pot fi plasate în zona umerilor, taliei sau şoldurilor,
deoarece nu incomodează mişcările corpului.
c. Decoraţiile mari sau grele, chiar dacă sunt potrivite cu dimensiunile corpului
omenesc şi ale produsului de îmbrăcăminte, trebuie să fie bine ancorate în apropierea
corpului; de exemplu, fundele care flutură şi se clatină departe de corp sunt dificil de
controlat, par penibile şi prost plasate.

VII.4.5.2. Principii artistice în designul vestimentar


Principiile designului vizual sunt liniile de ghidare în utilizarea elementelor plastice.
Termenii sunt folosiţi pentru a descrie atât procesul de aplicare (verb), cât şi rezultatele
vizuale (substantiv) ale aplicării lor cu succes. Dacă, de exemplu, sunt armonizate culorile,
structurile, desenele etc., atunci efectul vizual rezultant se numeşte, de asemenea, armonie.
Principiile designului vizual includ: repetiţia, paralelismul, succesiunea, alternanţa, gradaţia,
tranziţia, radiaţia, concentrismul, ritmul, contrastul, accentul, proporţia, scara, echilibrul,
armonia, unitatea. Unele sunt mai complicate, altele mai puternice, iar parte din ele pot fi
aplicate mai multor elemente.
Principiile pot fi doar comparate cu reguli sau formule şi nu confundate cu acestea,
deoarece nu sunt (tot) atât de rigide; ele sunt flexibile şi aproape inepuizabile, atât prin
aplicaţiile pe care le au, cât şi prin relaţiile lor reciproce. Un principiu poate fi o parte
componentă a altor principii sau poate fi, la rândul său, compus din alte principii. Orice
principiu este distinctiv numai din punct de vedere teoretic, deoarece în practică este extrem
de dificil, şi nu neapărat necesar, să se delimiteze exact unde anume intervine şi se opreşte un
principiu şi unde începe un altul; de asemenea, nici interacţiunea lor nu poate fi pe deplin
detaliată. Chiar dacă aceste tehnici sunt doar orientative, există totuşi limite, în afara cărora
orice violare a principiilor designului conduce la efecte neplăcute, stângace, greoaie etc.
Designerul trebuie să cunoască toate categoriile de principii, puterea lor, nivelul de
aplicare, gradul de complexitate, căror elemente se pot aplica, potenţialul lor în vestimentaţie
etc. Principiile care pot fi aplicate tuturor elementelor sunt considerate a fi mai puternice, pe
când cele ce se pot aplica numai anumitor elemente sunt socotite a fi mai „slabe“; acest lucru
nu poate fi însă generalizat.
874 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.4.11. Repetiţia.

Fig. VII.4.12. Paralelismul.


Aspecte specifice designului vestimentar 875

Părerile specialiştilor sunt diferite în ceea ce priveşte principiile designului, definirea


şi numărul lor exact; astfel, există voci care afirmă că sunt trei tipuri generale de principii:
„liniare“ sau „direcţionale“, care „concentrează atenţia“ şi „sintetizatoare“. „Principiile
liniare“ conduc privirea dintr-o parte în alta sau către un punct culminant, accentuând o
anumită direcţie; principiile care „concentrează atenţia“ produc şi focalizează privirea pe un
anumit punct, accentuând astfel şi zona corpului pe care acesta cade; „principiile
sintetizatoare“ ghidează privirea în jurul compoziţiei îmbrăcămintei, legând şi integrând
părţile sale.
În continuare, sunt prezentate, extrem de succint, principiile specifice designului
vestimentar:
Repetiţia – utilizarea aceluiaşi lucru de mai multe ori sau acelaşi lucru aranjat în
diferite locuri (fig. VII.4.11).
Paralelismul – utilizarea liniilor sau rândurilor/şirurilor de forme în acelaşi plan,
având distanţe egale între ele (fig. VII.4.12).
Succesiunea – urmarea unui lucru după un altul, într-o anumită ordine; o înşiruire
regulată (fig. VII.4.13, a).
Alternanţa – o repetare succesivă a două lucruri care se schimbă înainte şi înapoi, în
aceeaşi ordine (fig. VII.4.13, b).
Gradaţia – o succesiune de unităţi adiacente, de obicei asemănătoare în toate
privinţele, exceptând una, care se modifică în trepte distincte şi consistente de la o unitate la
următoarea (fig. VII.4.14, a).
Tranziţia – trecere uşoară, curgătoare, pe nesimţite, de la o condiţie şi poziţie la alta,
fără a observa un punct sau o treaptă de transformare (fig. VII.4.14, b).
Radiaţia – perceperea mişcării ce izbucneşte constant în toate direcţiile dintr-un punct
central, vizibil sau sugerat (fig. VII.4.15, a).
Ritmul –senzaţia mişcării organizate; intervale regulate de mişcare continuă, sacadată
sau curgătoare (de obicei implică repetiţie), (fig. VII.4.15, b).
Concentrismul – folosirea progresivă a straturilor, din ce în ce mai mari, ce au aceeaşi
formă, un centru comun şi margini, de regulă, paralele (fig. VII.4.16, a).
Contrastul – perceperea diferenţelor; opoziţia lucrurilor în scopul evidenţierii
deosebirilor. Poate implica elemente diferite sau calităţi diferite ale aceluiaşi element
(fig. VII.4.16, b).
Accentul – senzaţia de dominare; crearea unui punct focal sau a celui mai important
centru de interes (fig. VII.4.17, a).
Proporţia –rezultatul relaţiilor comparative dintre distanţe, mărimi, cantităţi, grade
sau părţi; poate fi liniară, bidimensională sau tridimensională. Are patru niveluri: (1) în
interiorul unei părţi, (2) între părţi, (3) între parte şi întreg, (4) între îmbrăcăminte şi purtător
(fig. VII.4.17, b).
Scara –relaţia comparativă între mărimi, fără a lua în considerare forma; o relaţie
consecventă a mărimilor, una cu cealaltă şi cu întregul (fig. VII.4.18, a).
Echilibrul – senzaţia unei greutăţi bine distribuite, având ca rezultat echilibru,
stabilitate, fermitate, repaos, odihnă (fig. VII.4.18, b).
Armonia – senzaţia de acord, consistenţa dispoziţiei, a stării de spirit, o combinaţie
plăcută de lucruri diferite utilizate în mod similar în contextul unei teme comune, creând un
efect plăcut, între plictiseală şi conflict.
Unitatea – senzaţia de complet, sensul de coeziune sau întreg; o totalitate completă, o
relaţie ce rezultă dintr-un întreg terminat, finalizat.
876 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

a. Succesiunea b. Alternanţa
Fig. VII.4.13. Succesiunea şi alternanţa.

a. Gradaţia b. Tranziţia
Fig. VII.4.14. Gradaţia şi tranziţia.
Aspecte specifice designului vestimentar 877

a. Radiaţia b. Ritmul

Fig. VII.4.15. Radiaţia şi ritmul.

a. Concentrismul b. Contrastul

Fig. VII.4.16. Concentrismul şi contrastul.


878 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

a. Accente în vestimentaţie b. Proporţii diferite

Fig. VII.4.17. Accentul şi proporţia.

a. Scara b. Echilibrul
(dimensionarea elementelor de produs) (forma/simetric şi informal/asimetric)

Fig. VII.4.18. Scara şi echilibrul.


Aspecte specifice designului vestimentar 879

Trebuie subliniat faptul că principiile în design sunt călăuzitoare, sunt ca un ghid ce


poate fi urmat sau nu în procesul creator; ele nu sunt reguli, deoarece nu există reguli care să
guverneze imaginaţia şi ingeniozitatea. De fapt, un bun designer, adevăratul profesionist,
poate, în mod deliberat, să vină în contradicţie cu unele dintre aceste principii, pentru a crea
un anumit efect. Designerii cu experienţă nu „mormăie“ în sinea lor: „acum stabilesc propor-
ţiile“ sau „este timpul să creez echilibrul“. Cel mai probabil, putem auzi doar: „da, asta
merge“ sau „nu, asta nu merge“. Este posibil, de asemenea, ca un creator să realizeze un pro-
dus care să respecte toate principiile, dar care să nu spună nimic, să treacă neobservat; totuşi,
orice creaţie face cel puţin o referire la aceste principii, fie într-o manieră pozitivă, fie
negativă.
Trebuie să se înţeleagă că asemenea calităţi, ca echilibru, proporţie, accent, ritm,
simplitate, armonie, unitate etc., nu sunt reguli academice create de om; ele sunt legi naturale,
legate de forţele universului, şi sunt utile în soluţionarea problemelor ce se ridică în faţa
creatorului. Acesta trebuie să le simtă, să le perceapă, dar să nu le etaleze sau să le expună în
mod evident; nimic nu este mai puţin de dorit decât o creaţie prea perfectă sau prea rigidă,
care nu lasă loc explorările viitoare. Numai impreviziunea şi neaşteptatul fac ca arta să fie
ceea ce este.
Dacă în creaţie totul s-ar reduce la o anumită modalitate de a analiza fiecare formă,
fiecare produs sau ansamblu vestimentar şi la stricta aplicare a unora dintre principiile
prezentate, lucrurile ar fi foarte simple; însă, fără îndoială, orice adevărat designer nu
abordează şi nu concepe problema în acest mod. În acelaşi timp, toate aceste principii şi linii
orientative sunt fără valoare dacă anumite elemente lipsesc; este vorba despre talentul,
inspiraţia şi imaginaţia creatorului (designerului), acestea fiind calităţi ce nu pot fi
categorisite sau definite strict, dar care, într-un fel sau altul, se fac simţite atunci când există.

VII.4.6. Frumuseţea vestimentaţiei


Efectul individual al oricărui element plastic în design poate fi dezvoltat sau
intensificat atunci când sunt utilizate în combinaţie alte elemente care au calităţi similare; de
exemplu, o linie puternică, stimulativă, poate fi întărită sau susţinută de o culoare vibrantă, în
contraste extreme de clarobscur, putându-se ajunge astfel chiar la o imagine şocantă. Pe de
altă parte, efectul acestor elemente poate fi atenuat sau chiar mascat atunci când sunt asociate
calităţi diferite; astfel, liniile drepte pot fi utilizate pentru a atenua sau camufla curburile
accentuate ale unei conformaţii pline, rotunjite, iar materialele textile moi şi voluminoase pot
masca unghiularităţile dure ale unei persoane extrem de slabă.
Utilizarea componentelor artistice, în acest mod, poate modifica felul în care
percepem vizual forma corpului omenesc, creându-se astfel anumite efecte sau iluzii optice
[5]. Vestimentaţia poate fi deci structurată, cu ajutorul elementelor şi principiilor artistice,
într-un întreg satisfăcător şi plin de înţeles, care să fie mai important, mai frumos, decât
părţile sale constituente. Care este însă scopul final al unei asemenea „organizări“? Termenii
semnificativ, frumos, conduc la ideea existenţei unor „standarde“ prin care să poată fi
apreciată valoarea designului. Totuşi, cum se explică faptul că un costum care era considerat
frumos acum zece ani, în prezent pare desuet sau chiar urât? De ce ceea ce este considerat ca
fiind frumos de către indienii Suya, de exemplu, pare urât pentru majoritatea americanilor?
Explicaţia este simplă: „standarde universale“ de frumuseţe nu există, iar toate „modelele“ de
acest tip se modifică în permanenţă, de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta, şi adeseori
sunt contradictorii.
Evaluarea vestimentaţiei poate reflecta o multitudine de criterii care pot fi, uneori,
doar accidental interferate cu calitatea estetică; ea poate fi valabilă într-un anumit context
880 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

social şi cultural, dar nu şi în altul. Atunci când aprecierea se face în funcţie de calităţile care
încântă ochiul, de modul de „organizare“ a elementelor, de plăcerea şi confortul oferite în
utilizare, se poate vorbi, în mod obiectiv, de atributele estetice ale îmbrăcămintei.
Ce este totuşi frumuseţea?
Filozofii au căutat, de secole, o definiţie a frumuseţii, acest cuvânt care are
semnificaţie universală, dar care este totuşi un concept greu de exprimat în termeni obiectivi.
Frumuseţea pare să fi devenit sinonimă cu dorinţa, cerinţa sau aspiraţia fiinţei umane spre
„ordine“, deoarece se ştie că oamenii, în general, sunt tulburaţi, nemulţumiţi de dezacord şi
confuzie; iată de ce ei caută să sistematizeze, să organizeze experienţa acumulată în „ceva“
care să fie plin de înţeles şi satisfăcător.
Echilibrul, de exemplu, creează o senzaţie de odihnă sau repaos şi de aceea este o
calitate liniştitoare, stabilă; lipsa echilibrului poate fi un factor perturbator, care generează
nesiguranţă, instabilitate
Dorinţa de ordine şi stabilitate este totuşi dublată de necesitatea existenţei unui anumit
interes, a unor factori care să trezească anumite stări, senzaţii, emoţii. Astfel, principiile
dominantei şi subordonării, unităţii şi varietăţii, accentului şi contrastului, izvorăsc din
încercarea de a menţine o relaţie plăcută între ordine şi diversitate, între stabilitate şi inedit
(noua experienţă).
Natura este cea care combină cele mai diferite elemente într-un mod care este rareori
regulat, întotdeauna logic, dar niciodată absolut. În studiul frumuseţii şi în transpunerea ei în
practică, se încearcă, adeseori, simularea manierei în care natura combină asemănarea cu
variaţia.
Frumuseţea implică deci ordine (unitate, compatibilitate, consistenţă, relaţie,
integrare, armonie etc.), fără de care senzaţiile percepute sunt tulburate şi confuze, şi interes
(varietate, contrast, conflict, diferenţă etc.), fără de care senzaţiile nu pot fi pe deplin
stimulate. Oamenii, în general, sunt plictisiţi de evidenţă, emoţionaţi de neaşteptat, siguri în
prezenţa regularităţii şi tulburaţi de dezordine.
Problema care apare constă în cunoaşterea modului în care poate fi atins echilibrul
adecvat dintre ordine şi interes. Birkhoff a dezvoltat, cu mulţi ani în urmă, o formulă
matematică care să permită aprecierea precisă a meritului estetic; el s-a bazat pe teoria că
măsura estetică (M) este egală cu ordinea (O), divizată de complexitate (C): M = O/C. Astfel,
valoarea lui M creşte dacă este diminuată complexitatea, fără a fi modificată ordinea, sau
dacă ordinea creşte, fără a schimba complexitatea (G., D., Birkhoff, „Aesthetic Measure“,
Cambridge, Harvard University Press, 1933). Această formulă a fost aplicată vestimentaţiei,
cu corecţiile necesare; un punctaj mare reflectă un aspect complex, iar un scor mic poate
ilustra conceptul de „simplitate elegantă“. Deci, meritul estetic (M) poate creşte dacă
ansamblul vestimentar prezintă o mai mică complexitate ori mai puţin contrast (C), sau dacă
este menţinută o anumită „ordine globală“ prin potrivire ori accesorii bine coordonate (O).
În opoziţie directă cu asemenea „formule absolute“ stă teoria conform căreia
„standarde“ de orice tip nu au nici un sens, deoarece ele îngrădesc libertatea individuală în
ceea ce priveşte activitatea de creaţie şi răspunsul sau reacţia faţă de obiectele de artă.
Undeva între aceste extreme poate fi plasat un set logic de criterii, care să constituie
un ghid în organizarea, interpretarea şi evaluarea experienţelor artistice; principiile
designului sunt, astfel, de un real ajutor privind evaluarea organizării elementelor în cadrul
vestimentaţiei.
În concluzie se poate spune că:
• Designul vestimentar este o formă a expresiei artistice prin care sunt create cele mai
diverse imagini şi sunt transmise idei şi sentimente.
Aspecte specifice designului vestimentar 881

• Integrarea estetică a vestimentaţiei cere un echilibru satisfăcător între ordine (fără de


care fiinţa umană este derutată) şi interes (fără de care percepţia umană nu poate fi pe deplin
stimulată).
• Evaluarea vestimentaţiei, din punct de vedere estetic, se face nu numai în baza
produselor de îmbrăcăminte, ci în acord cu efectul combinat al tuturor obiectelor purtate în
completare. O altă importantă interacţiune perceptuală are loc între costum şi forma,
cromatica şi personalitatea celui sau celei ce îl utilizează. Deoarece orice componentă a
vestimentaţiei interacţionează cu toate celelalte, în această complexă combinaţie, aspectul
total, final, al unei persoane are o semnificaţie mult mai cuprinzătoare decât simpla însumare
a produselor pe care le poartă.
• Un „standard universal“ de frumuseţe nu există şi nici nu poate exista. Gusturile
noastre, în mare parte, sunt conturate de timpul şi locul în care trăim. Gustul, într-o definiţie
extrem de simplă, este ceea ce ne place; el este atât de natură culturală, cât şi de natură
individuală. Iată de ce, valorile estetice în vestimentaţie trebuie apreciate numai în lumina
culturii şi epocii în care îmbrăcămintea este creată şi produsă. Atitudinile, sentimentele,
emoţiile şi preferinţele care domină gusturile oamenilor, în orice moment, fuzionează cu
spiritul care reflectă un anumit mod de viaţă, savoarea unei epoci.

VII.4.7. Principii de bază în realizarea colecţiilor


Designul este un proces complex, chiar controversat uneori, ce presupune rezolvarea
unei probleme importante: crearea colecţiei de modele care ajută atât la prognozarea noilor
tendinţe ale modei, cât şi la pregătirea prealabilă a industriei de confecţii, în vederea
introducerii noului curent. Dezvoltarea noii colecţii urmăreşte proiectarea unor produse de
îmbrăcăminte ce se vor realiza în serie, la scară industrială şi care trebuie să fie moderne, de
calitate, orientate către cerinţele beneficiarilor, într-un anumit cadru cultural-estetic.
Colecţia este un sistem de obiecte similare care, în designul vestimentar, poartă
denumirea de modele, iar caracterul de interacţiune a acestor obiecte prezintă un interes
ştiinţific, istoric sau artistic deosebit.
Moda, în dinamica sa, în perpetua evoluţie şi transformare, conduce la schimbări
corespunzătoare în vestimentaţie; în acest context, prezentarea noilor colecţii trebuie să fie
unitară şi să reflecte, totodată, atât stilul creatorului sau al firmei care o lansează, cât şi
dezvoltarea socială, progresul tehnic, tendinţele care se prefigurează. Toate aceste aspecte
reflectă necesitatea elaborării colecţiilor ca un sistem artistic al unui tot unitar, care este
vestimentaţia.
O deosebită importanţă în conceperea şi realizarea noilor colecţii de modele o are
tema acesteia; tema exprimă deviza colecţiei, este liantul sau centrul micului său univers şi
determină (parţial) mijloacele concordanţei, unitatea formelor, principiile comune ale
construcţiei, tipurile de materiale şi proprietăţile acestora, gama cromatică etc.
Cerinţele colecţiei moderne sunt determinate şi de însemnătatea ei ca sistem artistic şi
constau în: selectarea unei teme bogate în imagini, inovaţia, originalitatea, claritatea stilistică
şi legătura compoziţionala în elaborarea modelelor, evitarea uniformităţii şi monotoniei etc.
Integrarea modelelor în acest sistem artistic se poate obţine prin caracteristicile
materialelor, dezvoltarea formelor, construcţia, asamblarea, finisarea acestora etc. Formele
variate din cadrul colecţiei trebuie să întregească realizarea stilistică şi unitatea acesteia.
Senzaţiile şi emoţiile declanşate de contemplarea modelelor şi imaginile transmise de acestea
sunt determinate de caracterul compoziţional al formelor, de conturul acestora sau, cu alte
882 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

cuvinte, de liniile constructive şi decorative, de materiale şi culori, de alcătuirea


(structurarea) şi concretizarea lor.
Mijloacele de bază ce asigură unitatea colecţiei sunt, de obicei, cele create de
raporturile, proporţiile şi gruparea elementelor ce alcătuiesc configuraţia costumului.
Conexiunea formelor, în cadrul colecţiei, se realizează tot pe baza elementelor acestora, a
aspectelor, caracteristicilor sau proprietăţilor lor, a utilizării diferitelor raporturi dintre ele
(laitmotivul, analogia sau contrastul) şi a „manipulării“ principiilor specifice designului.
Atunci când colecţia se structurează în jurul laitmotivului, legăturile se formează, în
general, în baza repetării unei anumite configuraţii a costumelor (de exemplu a celei geo-
metrice) sau a materialelor utilizate în realizarea lor. Aceste legături se pot baza, de aseme-
nea, pe revenirea periodică a anumitor caracteristici sau particularităţi ale configuraţiei
formelor.
În cazul în care colecţia este constituită pe raporturi de analogie ale elementelor
constituente, atunci, evident, va domina asemănarea şi nu deosebirea, putând fi similare
tipurile configuraţiilor geometrice ale formelor, silueta, liniile, dimensiunile, masa, culoarea
şi contextura materialelor, caracterul dinamic sau static al formelor etc. Selectarea culorilor,
de exemplu, poate fi efectuată prin creşterea succesivă a apropierii sau deosebirii
tonalităţilor, nuanţelor şi luminii, a diferitelor categorii de contraste. „Masa“ poate varia prin
micşorarea sau creşterea consecutivă a formelor costumelor, a împărţirii lor, prin folosirea
proprietăţilor culorii şi contexturii materialului etc.
Raporturile de asemănare trebuie astfel gândite şi realizate, încât să nu se cadă în
latura uniformităţii şi monotoniei, existând riscul realizării unei colecţii previzibile şi
constante.
Colecţiile construite pe raporturi de contrast între elementele componente sunt cel mai
dificil de realizat, dar, în schimb, sunt foarte expresive. În acest caz, pentru realizarea
legăturii compoziţionale, pot fi folosite particularităţile sau aspectele opuse ale oricăror
elemente constituente, accentuarea sau atenuarea contrastelor, diferitele posibilităţi de a
evidenţia formele în cadrul unităţii colecţiei etc. Astfel, în ceea ce priveşte cromatica,
raporturile de contrast pot fi construite pe îmbinarea culorilor complementare, calde şi reci,
negru şi alb etc. În distribuţia masei se poate folosi contrastul greu-uşor, mare-mic, iar în
alegerea siluetelor şi liniilor se pot contrapune volumul şi liniile, verticalul şi orizontalul,
largul şi îngustul, liniile ascuţite (unghiulare) cu cele lente, mai rotunjite. În opoziţia formelor
dinamice şi statice, stabile şi instabile, trebuie să se ţină cont că legăturile construite pe
contrast, chiar dacă sunt foarte expresive, necesită din partea designerului o anumită atitudine
şi un aşa numit „simţ al măsurii“, care nu permite depăşirea anumitor limite. În afara acestora
se pierde legătura dintre elementele constituente, ceea ce conduce la descompunerea sau
fragmentarea colecţiei în imagini independente. Acesta este motivul pentru care numărul
elementelor sau formelor principale, ce constituie o colecţie, structurată prin raporturi de
contrast, trebuie să fie limitat.
Analiza legăturilor compoziţionale ale modelelor, în cadrul colecţiilor, permite
înţelegerea principiilor de organizare a acestora ca un sistem artistic, expresiv şi, totodată,
descoperirea şi înlăturarea elementelor slabe, mai puţin valoroase, care diminuează calitatea
şi rolul designului.
Crearea unei colecţii de modele, indiferent de tipul produsului de îmbrăcăminte, se
realizează, de obicei, în trei mari etape:
Prima etapă – presupune formarea unui cadru conceptual privind colecţia propusă, în
funcţie de destinaţia şi problemele ridicate de aceasta. Principalele caracteristici ce reunesc
modelele într-o colecţie sunt, de obicei, aceleaşi: unitatea şi armonia, proporţia dintre
diferitele elemente constructive, gama cromatică etc.
Aspecte specifice designului vestimentar 883

A doua etapă (de bază) – constă în prelucrarea şi dezvoltarea temei colecţiei care, la
nivel industrial, se axează, de obicei, pe un anumit sortiment de îmbrăcăminte, în cadrul
căruia poate varia contextura materialului, rezolvarea compoziţională, gama cromatică etc.
A treia etapă (finală) – se concretizează în crearea „scenariului“ colecţiei de modele,
adică în structurarea sa compoziţională, care depinde de tipul şi destinaţia acesteia, de modul
de exprimare a ideii de bază etc.
Orice colecţie trebuie să fie caracterizată de armonia şi unitatea tuturor elementelor
sale componente, care pot determina reacţii pozitive sau negative, cu alte cuvinte, acceptarea
sau neacceptarea acesteia. Eşecul unei colecţii poate fi cauzat de orice mică eroare, cum ar fi
o culoare, un model sau o atitudine nepotrivită etc. „Cheia succesului“ unei colecţii este şi
prezenţa unui centru compoziţional, condiţie obligatorie pentru ca o colecţie să fie unică,
desăvârşită.
Deci, legătura dintre componentele unei colecţii poate fi caracterizată de anumite
principii compoziţionale: laitmotivul, analogia, contrastul. Crearea unei colecţii după
principiul contrastului acţionează asupra privitorului foarte puternic şi rămâne în memoria
acestuia o lungă perioadă de timp, însă contrastul nu se poate folosi prea des sau prea mult,
deoarece poate distruge unitatea colecţiei. Analogia creează legături suplimentare între
elementele colecţiei, contribuie la obţinerea armoniei, iar laitmotivul ajută la întărirea ideii
sau temei de bază a colecţiei.
Prezentarea colecţiei trebuie să constituie o realizare armonioasă, unitară, o sinteză a
artei costumului, a plasticităţii mişcărilor, a machiajului şi a coafurii, a acompaniamentului
muzical, a jocului de lumini etc.
Proiectarea industrială modernă a îmbrăcămintei este una dintre problemele de bază în
dezvoltarea industriei de confecţii. În sistemul creator-producător-beneficiar, concepţia de
colecţie (la nivel industrial) este strâns legată de noţiunea de „colecţie de perspectivă“,
deoarece producţia industrială modernă este de neconceput fără un sistem de prognozare şi
de prelucrare a informaţiilor obţinute. La baza analizei sistematice a evoluţiei modei stă şi un
proces neîntrerupt şi planificat de creare a modelelor la nivelul producţiei industriale. Creaţia
unor astfel de modele are rolul de a oferi consumatorilor diverse produse de maximă
comoditate, confort şi funcţionalitate, toate îmbinate armonios cu aspectele estetice, pentru a
satisface cele mai exigente cerinţe şi preferinţe.
Familiarizarea consumatorilor cu noile tendinţe ale modei are loc la diverse expoziţii
şi parade de modă sau prin intermediul diverselor mijloace de comunicare în masă. Lansarea
în execuţie industrială a noilor colecţii propuse se face, sau ar trebui să se facă, numai după ce
se analizează nivelul de acceptare pe piaţă (de către populaţie) a modei ce caută să se impună.
În procesul de creaţie a colecţiilor trebuie să fie analizate, mai întâi, grupa de
purtători, clasa socială din care aceştia fac parte şi elementele caracteristice din punct de
vedere psihofiziologic, comportamental, social-economic etc.
Din ce se compun, sau cum se structurează colecţiile la nivel industrial? În condiţiile
unei economii de piaţă, prefigurarea unei colecţii trebuie să aibă la bază atât tendinţele de
evoluţie a modei, cât şi cerinţele pieţei de desfacere. Ideile iniţiale, dezvoltate de creatorul
profesionist (designerul), sunt diversificate şi perfecţionate până ce se ajunge la soluţii care
să răspundă tuturor cerinţelor şi exigenţelor, deci la un anumit număr de modele sau de
ansambluri vestimentare ce vor alcătui noua colecţie. Pentru a se evita conflictul dintre
personalitatea designerului şi principiile producţiei de serie, a legilor economice, conceperea
unei colecţii la nivel industrial trebuie să fie determinată şi de datele unei prognoze cât mai
recente.
Cererea şi oferta sunt influenţate sistematic de diferiţi factori subiectivi şi obiectivi.
Pentru a satisface permanent cererea, este necesară o ofertă de produse de calitate într-o
884 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

anumită cantitate şi gamă de mărimi, pe care clienţii doresc să le cumpere, la un anumit preţ,
într-un anumit loc. Factorii obiectivi ai cererii, se referă la starea materială a populaţiei, la o
anumită categorie de produse etc., iar factorii subiectivi se referă la dorinţele, interesele,
tendinţele, gusturile individuale, temperamentul şi vârsta purtătorului, comportamentul
acestuia faţă de schimbările ce apar în modă.
În toată această conjunctură, designerul unei colecţii industriale nu creează un produs
izolat sau o formă separată, ci dezvoltă şi diversifică o idee ce se adresează unei anumite
grupe de purtători. Privind aspectele social-economice, potenţialii consumatori pot fi grupaţi
după anumite criterii: vârstă, venitul familiei sau persoanei, poziţia socială, aspectul
demografic etc. Nivelul de acceptare a unor produse noi, de către diferite categorii de
consumatori, poate fi astfel foarte variat.
Problemele ce apar în cadrul procesului de creaţie şi proiectare industrială, la nivelul
apariţiei şi realizării ideilor designerului, depind, în mare măsură, de baza de materii prime,
dotarea tehnică, calificarea personalului etc., adică de condiţiile şi posibilităţile concrete ale
unei întreprinderi.
Industria de confecţii, socotită tot mai mult ca o industrie a noutăţilor, oferă în plus,
faţă de alte domenii, o largă accesibilitate a masei mari de cumpărători la produsele ei.
Totodată, de la concepţie până la intrarea în producţia de serie şi comercializarea produselor,
intervine un flux continuu de procese rapide, începând cu inovaţia şi creativitatea, continuând
cu tendinţele generale ale modei, ce sunt grefate pe fondul specificului naţional şi terminând
cu studierea şi stimularea permanentă a cerinţelor către produse de îmbrăcăminte mereu noi,
moderne, funcţionale şi de un nivel tehnico-artistic tot mai înalt.
Aşa cum s-a menţionat, performanţele obţinute în sfera creaţiei şi producţiei suferă
influenţa puternică a factorului „modă“, care impulsionează procesul de dezvoltare a noilor
produse capabile să răspundă multiplelor preferinţe şi solicitări. În acelaşi timp, satisfacerea
cerinţelor cumpărătorilor, în perioada actuală, leagă, mai mult ca oricând, tendinţele generale
ale modei, de baza de materii prime şi de o serie de influenţe tradiţionale, moral-etice,
obiceiuri de viaţă, nivel de cultură ş.a., care îşi pun amprenta asupra muncii designerului, a
procesului de creaţie.
Pentru a facilita contactul nemijlocit al publicului cumpărător cu realizările din
domeniul industriei de confecţii şi în scopul studierii preferinţelor faţă de noile tendinţe ale
modei, trebuie să se recurgă la metode şi tehnici de marketing, tot mai necesare astăzi, în
condiţiile unui progres tehnic deosebit de rapid şi ale unor tendinţe în modă mereu
schimbătoare.
Creativitatea permanentă şi fantezia în realizarea noilor produse de îmbrăcăminte, cu
alte cuvinte designul, dinamica fenomenului „modă“ şi prevederea solicitărilor
consumatorilor trebuie să constituie o serie de preocupări principale în cadrul fiecărei
întreprinderi de confecţii, preocupări ce se vor putea concretiza astfel în noi produse
vestimentare, frumoase, originale şi moderne, capabile să satisfacă un evantai cât mai larg de
cerinţe.

VII.4.7.2. Elaborarea familiilor de modele pe baza unei forme


unice

Produsele de îmbrăcăminte realizate industrial trebuie să satisfacă purtătorii atât din


punct de vedere al nivelului de execuţie tehnică cât şi din punct de vedere al identificării cu
tendinţele în modă la momentul respectiv.
Aspecte specifice designului vestimentar 885

Pe de altă parte, activitatea din sectoarele de creaţie şi proiectare a produselor de


îmbrăcăminte fabricate industrial trebuie să asigure o diversitate cât mai mare şi o înnoire
rapidă a modelelor lansate pe piaţă.
Pentru a răspunde favorabil acestor cerinţe, este necesară o abordare a procesului de
creaţie-proiectare sistematizată, respectiv diversificarea produselor prin elaborarea unor
familii de modele pornind de la o formă de bază unică, ceea ce va permite şi introducerea
unificării şi tipizării constructiv-tehnologice.
În scopul identificării procedeelor de construire a familiilor de modele, sunt necesare
o serie de considerente suplimentare privind noţiunile de formă, siluetă şi linii.
Forma îmbrăcămintei este inseparabil legată de corpul omenesc şi poate fi analizată
numai în dependenţă cu aspectul, proporţiile şi mişcarea acestuia. Unitatea dintre formă şi
conţinut în îmbrăcăminte se exprimă prin legătura dintre forma şi destinaţia produsului
(pentru cine şi pentru ce este creată îmbrăcămintea respectivă).
Dintre indicatorii cu ajutorul cărora se poate aprecia varietatea formelor vestimentare,
cea mai importantă cantitate de informaţii o oferă silueta îmbrăcămintei.
În acest context, prin siluetă se înţelege conturul proiecţiei în plan al unei forme
vestimentare, configuraţia conturului respectiv fiind dependentă de gradul de cuprindere a
corpului de către produs în zona bustului, a taliei şi a şoldurilor, de poziţia şi lărgimea
produsului la terminaţie.
Utilizând noţiunea de siluetă ca exprimare plană a formei îmbrăcămintei, specialiştii
au în vedere, de cele mai multe ori, nu proiecţia absolută, precisă a unei forme vestimentare
în plan (de regulă în plan frontal, mai rar în plan lateral), ci reprezentarea sa
convenţional-schematizată. În felul acesta pot fi evidenţiate caracteristicile importante ale
formei, sporind rolul „informaţional“ al siluetei.
În dependenţă cu o serie de particularităţi constructive ale produselor de îmbrăcă-
minte, se întâlnesc următoarele tipuri de siluete: siluetă ajustată, siluetă semiajustată, siluetă
dreaptă, siluetă evazată, siluetă largă. Pe categorii de produse, caracterizarea siluetelor se
face în mod asemănător, cu unele aspecte specificele. În continuare, se caracterizează tipurile
de siluete pentru produse cu sprijin pe umeri:
– silueta ajustată este caracteristică produselor cu un înalt grad de cuprindere a
corpului. Produsul subliniază forma corpului, în special în zona taliei, iar forma spaţială a
produsului este în cel mai înalt grad de asemănare cu forma neregulată a corpului;
– silueta dreaptă este specifică produselor la care lăţimea este practic aceeaşi pe toate
liniile orizontale – bust, talie, sold, terminaţie;
– silueta semiajustată este un tip intermediar între cea ajustată şi cea dreaptă în ceea
ce priveşte gradul de ajustare pe corp a produsului. Produsul urmăreşte forma corpului, dar
nu o mai subliniază în aceeaşi măsură ca şi în cazul siluetei ajustate;
– silueta evazată este caracteristică produselor la care lărgimea se măreşte progresiv
de la un anumit nivel superior (umeri, bust etc.) spre terminaţie, produsul îndepărtându-se
treptat de corp;
– silueta largă (liberă) este specifică produselor la care gradul de cuprindere a
corpului este redus, forma produsului fiind total diferită de cea a corpului (produsul ascunde
forma reală a corpului).
Menţionarea numai a tipului de siluetă nu va fi suficientă pentru caracterizarea
completă a acesteia, în reproducerea formei unui produs de îmbrăcăminte fiind necesară
determinarea acelei forme geometrice spre care tinde forma îmbrăcămintei.
Din acest punct de vedere, silueta produsului de îmbrăcăminte poate fi simplificată
grafic şi comparată cu:
886 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.4.19. Silueta îmbrăcămintei exprimată prin figuri geometrice.

Fig. VII.4.20. Silueta îmbrăcămintei exprimată prin litere ale alfabetului latin.
Aspecte specifice designului vestimentar 887

Fig. VII.4.21. Diversificarea unei siluete prin linii constructiv-decorative.

Fig. VII.4.22. Subordonarea liniilor secundare în raport cu liniile principale.


888 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

a) figuri geometrice (siluetă de formă dreptunghiulară, trapezoidală, ovală etc.) –


fig. VII.4.19;
b) litere ale alfabetului latin (siluete în A, I, H, Y, T, X, O) – fig. VII.4.20.
Forma şi silueta sunt caracteristici importante ale unei direcţii de modă, una şi aceeaşi
siluetă fiind comună pentru un număr considerabil de forme.
Liniile, în accepţie geometrică, sunt figuri continue cu o singură dimensiune, generate
de un punct în mişcare sau de intersecţia a două suprafeţe.
Cu trimitere directă la creaţia estetică a îmbrăcămintei, linia este unul dintre cele mai
importante elemente în elaborarea unui model, având calitatea de a putea diversifica (într-un
număr foarte mare de variante) una şi aceeaşi siluetă, comsiderată cadrul compoziţiei –
fig. VII.4.21.
În dependenţă cu funcţiile pe care le au în definirea constructiv-estetică a unui produs
de îmbrăcăminte, liniile se clasifică astfel:
a) linii constructive de bază;
b) linii constructiv-decorative;
c) linii decorative.
a) Liniile constructive provin din necesitatea obţinerii formei spaţiale a produsului,
formă care la rândul său este constituită în general prin îmbinarea (asamblarea) mai multor
repere. Această particularitate a îmbrăcămintei este determinată de mai mulţi factori:
– forma complexă a corpului omenesc;
– dimensiunile şi caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor;
– forma, croiala şi destinaţia produsului.
Din categoria liniilor constructive fac parte atât liniile de contur ale siluetei (linii
exterioare) cât şi linii dispuse în interiorul siluetei (asamblări, pense etc.). În majoritatea
cazurilor, liniile constructive sunt puţin vizibile în produsul finit. Ochiul omenesc se
obişnuieşte cu aceste linii deoarece, datorită repetării lor în majoritatea modelelor, ele vor fi
percepute ca inevitabile pentru construcţia formelor respective.
b) Liniile constructiv-decorative îndeplinesc simultan funcţia de „înnobilare“ sau
îmbogăţire a formei, participând la atribuirea unui grad superior de expresivitate a formei
respective. O linie constructivă va avea şi rol decorativ, dacă ea va fi evidenţiată prin diferite
procedee tehnologice (paspoaluri, cusături paralele, articole de pasmanterie etc.). Din aceeaşi
categorie vor face parte liniile induse de cute, falduri, fronseuri etc. Acestea determină direct
forma produsului, dar au, în acelaşi timp, şi mare putere expresivă.
c) Liniile decorative nu participă la realizarea formei produsului ci numai la
individualizarea sa estetică. Din această categorie fac parte următoarele linii:
– linii de contur ale elementelor cu rol funcţional-decorativ (buzunare, gulere,
manşete, închideri, cordoane etc.);
– linii obţinute prin secţionarea unor elemente de produs, fără ca acestea să contribuie
la formarea spaţială a produsului;
– linii aparţinând desenelor de suprafaţă ale materialelor;
– linii induse prin ornamentele produselor (broderii, imprimeuri localizate etc.).
La utilizarea liniilor pentru elaborarea constructiv-compoziţională a unui model este
necesar să se acorde atenţie următoarelor aspecte:
– liniilor ce deţin un rol principal din punct de vedere estetic li se vor subordona liniile
ce au un caracter secundar (în general, liniile decorative reprezintă baza compoziţiei) –
fig. VII.4.22;
– între toate liniile utilizate într-o anumită soluţie compoziţională trebuie să existe
relaţii de coordonare (fig. VII.4.23);
Aspecte specifice designului vestimentar 889

Fig. VII.4.23. Coordonarea liniilor într-o compoziţie unitară.

Fig. VII.4.24. Corelarea liniilor cu particularităţile de conformaţie.


890 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

– va fi evitată supraîncărcarea unei compoziţii cu linii; acestea, chiar dacă au acelaşi


caracter, prin exagerarea utilizării lor, determină obţinerea unor modele lipsite de unitate
armonie şi rafinament estetic;
– datorită influenţei pe care o au liniile asupra modului de percepţie vizuală a formei
corpului purtătorului, se vor corela particularităţile de conformaţie ale corpului omenesc cu
direcţia, poziţia şi configuraţia acestora (fig. VII.4.24).
În sensul celor menţionate anterior, o importanţă deosebită o are elaborarea formei de
bază astfel încât aceasta să corespundă caracteristicilor de bază ale modei. În construcţia
formei de bază vor trebui incluse noile adaosuri şi linii constructive, care să asigure
distribuţia necesară a volumului formei produsului în raport cu suprafaţa corpului omenesc
(aceasta are în vedere în special poziţia şi lungimea liniei umărului, forma şi volumul
mânecilor, lărgimea totală pe linia de terminaţie, gradul de ajustare a produsului pe direcţia
principalelor linii constructive). Toate acestea vor fi rezolvate în raport direct cu principalele
caracteristici ale grupei de materii prime luate în consideraţie.
La acest nivel se deschide posibilitatea elaborării familiilor de modele. Modelele
aceleaşi familii vor trebui realizate din acelaşi material sau materiale care sunt apropiate din
punct de vedere al proprietăţilor plastice (grosime, masă specifică, capacitate de drapare,
etc.). O altă condiţie care va trebui respectată este aceea că forma (modelul) de bază va trebui
să aibă o rezolvare constructivă relativ simplă, care să permită ulterior plasarea unor
elemente constructiv-decorative sau decorative care să nu contrazică estetic liniile
constructive ale formei.
În elaborarea familiilor de modele creatorul va avea în vedere următoarele posibilităţi
de diversificare ale modelelor de bază:
– utilizarea unor elemente funcţional-decorative aplicate definitiv sau demontabile
(buzunare, gulere, cordoane, clape etc.);
– diferite rezolvări ale unor elemente de produs; astfel, mâneca, de exemplu, poate
avea diferite lungimi (sau poate fi eliminată) în limitele impuse de modă şi de tipul
produsului;
– diferite rezolvări ale unor subansamble ale produsului;
– utilizarea materialelor cu factură, desene sau culoare diferite;
– utilizarea unor ornamente sau accesorii diferite.
La elaborarea familiilor de modele se va acorda o atenţie deosebită liniilor de
asamblare dintre elementele produsului (răscroiala mânecii linia de contur a capului de
mânecă, răscroiala gâtului – linia de aplicare a gulerului în răscroială, linia de asamblare
dintre corsaj şi fustă etc.). Aceste linii interdependente pot asigura posibilitatea utilizării mai
multor variante constructiv-estetice ale aceluiaşi element. De exemplu, în produsele cu una şi
aceeaşi răscroială a mânecii pot fi montate diferite forme ale capului de mânecă (clasică
simplă, cu falduri, încreţituri etc.); aceeaşi răscroiala a gâtului poate permite utilizarea
diferitelor forme de gulere.
În toate variantele de modele (aparţinând aceleaşi familii), criteriul care va sta la baza
aprecierii din punct de vedere estetic a soluţiilor elaborate va fi modul de rezolvare al
compoziţiilor respective. Vor trebui respectate principiile de bază ale compoziţiei
îmbrăcămintei, respectiv ale modului de operare cu elementele şi procedeele de compoziţie,
astfel încât modelele să prezinte proporţii armonioase „construcţii metrico-ritmice clare,
unitate stilistică a tuturor componentelor. În fig. VII.4.25 se exemplifică modul de rezolvare
a două familii de modele pentru produsele rochie şi jachetă pentru femei.
Aspecte specifice designului vestimentar 891

Fig. VII.4.25. Familii de modele.


VII.5
PROIECTAREA CONSTRUCTIVĂ A
PRODUSELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE

VII.5.1. Informaţii necesare proiectării constructive


Proiectarea oricărui tip de produs de îmbrăcăminte trebuie să se bazeze pe informaţii
cu privire la:
• forma şi dimensiunile corpului purtătorului căruia îi este destinat produsul;
• condiţiile concrete de exploatare a produsului (destinaţie, domeniu de utilizare);
• particularităţile tipului de produs (poziţie în raport cu corpul, formă, siluetă, croială,
modalităţi de realizare a formei spaţiale etc.);
• caracteristicile materialelor din care se va confecţiona produsul (grosime, alungire,
elasticitate, contracţie la tratamente umido-termice etc.);
• particularităţile tehnologiei de execuţie.

VII.5.1.1. Caracterizarea formei şi dimensiunilor corpului uman.


Sisteme de corpuri tip pentru proiectarea industrială a
îmbrăcămintei
Pentru asigurarea corespondenţei dimensionale a produsului cu corpul purtătorului, se
impune cunoaşterea particularităţilor anatomomorfologice ale corpului uman, pe grupe de
vârstă şi pe sexe. În proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte sunt necesare
informaţii cu privire la structura anatomică a corpului uman şi la particularităţile formei
exterioare a acestuia, date despre dimensiunile şi variabilitatea (pe grupe de vârstă şi pe sexe)
diferitelor segmente ale corpului, a rapoartelor dintre acestea, precum şi criteriile de clasifi-
care a corpurilor pe tipuri morfologice. Aceste informaţii se obţin pe baza desfăşurării unor
cercetări antropologice complexe, adaptate la cerinţele industriei de confecţii.
Structura anatomică a corpului uman este aceeaşi pentru orice exponent al rasei
umane, dar dimensiunile şi forma corpului sunt caractere cu variabilitate individuală. Ele
sunt determinate de structura şi gradul de dezvoltare a aparatului locomotor, gradul de dez-
voltare şi modul de repartizare a ţesutului adipos subcutanat, particularităţi metabolice etc.
892 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Caracterizarea formei exterioare a corpului se face pe baza metodelor specifice


anatomiei formelor vii (anatomia plastică). Se analizează segmentele corpului: cap, gât,
trunchi, membre superioare şi membre inferioare şi se evidenţiază forma acestora în plan
anterior, posterior şi lateral (sagital).

VII.5.1.1.1. Metode de cercetare a dimensiunilor corpului uman


Caracterizarea sub aspect dimensional a corpului uman se face printr-o serie de
mărimi, indicatori sau cote antropometrice. Pentru cunoaşterea valorilor acestora şi a
variabilităţii lor pe grupe de purtători diferenţiate pe vârstă şi pe sexe, este necesară
desfăşurarea unor cercetări de antropometrie, aplicată pe selecţii reprezentative, pentru
diferite grupe de populaţie, pe baza unor programe adaptate la cerinţele industriei de
confecţii.
Antropometria (anthropos = om, metreo = măsurare) este o tehnică utilizată în
antropologie la măsurarea dimensiunilor corpului uman. În orice cercetare antropometrică se
impune stabilirea unor metode şi tehnici precise de măsurare (prelevare) şi a unui protocol de
desfăşurare a anchetei antropometrice în funcţie de obiectivele cercetării. În protocolul de
măsurare este necesară indicarea punctelor antropometrice pe suprafaţa corpului, definirea
mărimilor şi a modului de măsurare, precizarea metodelor şi instrumentarului utilizat,
precum şi a condiţiilor în care se efectuează măsurarea corpurilor.

Fig.VII.5.1. Principalele puncte antropometrice.

Punctul antropometric reprezintă un reper uşor identificabil pe suprafaţa corpului,


determinat fie de o formaţiune a scheletului, fie reprezentând o graniţă bine delimitată a
ţesuturilor moi, sau o formaţiune specifică epidermei, care se marchează pe corpul
subiectului de măsurat şi serveşte la prelevarea diferitelor dimensiuni corporale. În
antropologia clasică se precizează circa 100 de puncte antropometrice, dar, pentru preluarea
dimensiunilor relevante pentru tipizarea corpurilor şi construcţia produselor de
îmbrăcăminte, numărul punctelor se limitează la 20–27. În fig. VII.5.1 sunt prezentate
principalele puncte antropometrice necesare preluării mărimilor incluse în majoritatea
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 893

anchetelor antropometrice aplicate la specificul industriei de confecţii, iar în tabelul VII.5.1


se indică denumirea acestora. Informaţii mai detaliate cu privire la modul de definire şi
identificare a punctelor antropometrice sunt date în STAS 5279-1977 – „Îmbrăcăminte.
Măsurarea corpului“. La începutul măsurării, pe suprafaţa corpului subiectului de măsurat
este necesar să se marcheze (cu creion dermatograf, buline de contrast, vopsea etc.) punctele
antropometrice necesare preluării cotelor antropometrice incluse în program.
Tabelul VII.5.1
Denumirea principalelor puncte antropometrice
Nr. Denumirea punctului Nr. Denumirea punctului Nr. Denumirea punctului
crt. antropometric crt. antropometric crt. antropometric
Punct axilar anterior
1 Vertex (creştetul capului) 10 19 Punct pubian
(unghi axilar anterior)
2 Punct cervical 11 Punct mamelonar 20 Punct fesier
3 Punctul bazei gâtului 12 Punctul liniei taliei 21 Punct abdominal
4 Punct clavicular 13 Punct radial 22 Pliu subfesier
5 Punct suprasternal 14 Punct iliocristal 23 Punct rotulian
6 Punct mezosternal 15 Punct iliospinal 24 Punct tibian
7 Punct acromial (acromion) 16 Punct stilo-radial 25 Proeminenţa pulpei
8 Punct umeral 17 Punct trochanterian 26 Punct maleolar extern
Punct axilar posterior Punct digital
9 18 27 Punct calcanean
(unghi axilar posterior) (al degetului al III-lea)

Programele de cercetări antropome-


trice dezvoltate în scopul obţinerii datelor
primare necesare tipizării corpurilor şi pro-
iectării industriale a îmbrăcămintei, pot in-
clude un număr diferit de mărimi corporale,
în funcţie de obiectivele cercetărilor.
Prin caracteristică dimensională (di-
mensiune a corpului, sau cotă antropome-
trică) se înţelege valoarea dimensiunii unui
segment al corpului uman delimitat de două
puncte sau două planuri antropometrice,
exprimată în cm, sau mm. Planul antropo-
metric este definit ca fiind planul trasat
imaginar prin orice punct al corpului uman,
în care se efectuează măsurarea acestuia.
După modul de orientare faţă de corp, pla-
nurile se clasifică în planuri verticale (fron-
tale sau sagitale) şi planuri transversale
(orizontale). În fig. VII.5.2 este prezentată
poziţia faţă de corp a planurilor centrale în
care se stabileşte poziţia centrului de masă
al corpului.
În caracterizarea sub raport antropo-
metric a corpului se utilizează şi alte tipuri Fig. VII.5.2. Poziţia faţă de corp a principalelor
de mărimi, cum ai fi masa corpului (kg) şi planuri antropometrice.
unghiurile (°). În fig. VII.5.3 este prezentată 1 – planul sagital; 2 – planul frontal; 3 – planul
clasificarea mărimilor antropometrice. transversal.
894 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Mărimi antropometrice anantropometrice

1. Dimensiuni (cote antropometrice) (cm) 2. Unghiuri (°) 3. Masă (kg)

1.1. Dimensiuni liniare 1.2. Dimensiuni curbilinii

1.1.1. Înălţimi 1.2.1. Lungimi

1.1.2. Diametre 1.2.2. Lăţimi

1.1.3. Adâncimi 1.2.3. Perimetre

1.1.4. Coordonate 1.2.4. Arce

Fig. VII.5.3. Clasificarea mărimilor antropometrice.

Se vor caracteriza succint mărimile prezentate în schema din fig. VII.5.3.


O dimensiune liniară sau rectilinie reprezintă valoarea distanţei dintre două puncte
sau două planuri antropometrice, măsurată în linie dreaptă, ca o distanţă de proiecţie.
Dimensiunile liniare se clasifica în patru tipuri:
– înălţime – distanţă rectilinie verticală, măsurată de la planul de referinţă (de la sol)
până la nivelul unui punct antropometric, în lungul axei corpului, de jos în sus, în plan frontal
sau sagital (fig. VII.5.4, a);
– diametru – distanţă dintre două puncte antropometrice situate în acelaşi plan
transversal, proiectate pe un plan frontal (diametru frontal, fig. VII.5.4, b), sau pe un plan
sagital (diametru antero-posterior, fig. VII.5.4, c);
– adâncime – distanţă măsurată de la un plan tangent la suprafaţa corpului până la un
punct antropometric (fig. VII.5.4, d);
– coordonate – proiecţiile unui punct antropometric pe cele trei planuri ale unui
sistem ortogonal.
Prin dimensiune curbilinie se înţelege distanţa dintre două puncte antropometrice
măsurată pe suprafaţa neliniara a corpului. Principalele tipuri de mărimi curbilinii sunt;
– lungime – distanţa dintre două puncte sau două plane antropometrice transversale,
măsurată de-a lungul axei corpului în plane frontale sau sagitale (fig. VII.5.4, d, e, f, g, h);
– lăţime – distanţa pe suprafaţa corpului măsurată între două puncte antropometrice
situate în acelaşi plan transversal (fig. VII.5.4, d, e, f);
– perimetru – lungime a conturului închis al suprafeţei corpului, delimitată într-un
plan imaginar de secţionare orientat transversal sau oblic faţă de corp (fig. VII.5.4, c, f, i);
– arc – lungime a conturului deschis al suprafeţei corpului, măsurată într-un plan de
imaginar de secţionare, delimitat de puncte situate în acelaşi plan transversal (fig. VII.5.4., i).
Unghiul antropometric este unghiul format dintre o semidreaptă situată într-un plan
antropometric şi un segment de dreaptă delimitat de două puncte antropometrice, dintre care
unul este originea semidreptei (fig. VII.5.4, b).
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 895

Masa corpului este o caracteristică cantitativă şi se determină prin cântărire, cu


ajutorul balanţei.
În tabelul VII.5.2 se precizează denumirea şi simbolul celor mai importante
dimensiuni corporale necesare construcţiei tiparelor, iar în figura VII.5.4, a-j se indică modul
de preluare a acestora.
Tabelul VII.5.2
Denumirea principalelor mărimi antropometrice necesare în construcţia tiparelor
Nr.
Dimensiuni Denumirea dimensiunii Simbol Fig. VII.5.4
crt.
1 Înălţimea corpului Ic a
2 Înălţimea punctului cervical Ipc a
3 Înălţimea punctului de bază a gâtului Ibg a
4 Înălţimea punctului umeral Ipu a
Înălţimi
5 Înălţimea liniei taliei It a
6 Înălţimea punctului iliocristal Iic a
7 Înălţimea pliului subfesier Ipsf a
8 Înălţimea rotulei Ig a
9 Diametrul acromion-acromion Da-a b
Diametre 10 Diametrul antero-posterior al braţului Dbr b
11 Diametrul transvers al bazinului Dbaz a
12 Prima adâncime cervicală IAc c
Adâncimi 13 Prima adâncime lombară IAt c
14 A doua adâncime lombară IIAt a
Lungimea de la punctul cervical la nivelul
axilelor posterioare, incluzând proeminenţa
15 ARS d
omoplaţilor („adâncimea răscroielii la
spate“)
Lungimea spatelui, de la punctul cervical
16 până la linia taliei (lungimea spatelui până la Lt d
talie)
Lungimea de la baza gâtului până la nivelul
17 axilelor anterioare L’bgax.a e

Lungimea de la baza gâtului la punctul


18 I’vb e
mamelonar („înălţimea vârfului bustului“)
19 Lungimea taliei în faţa de la baza gâtului L’tf e
Lungimi
20 Lungimea umărului Lu f
21 Lungimea braţului Lbr f
22 Lungimea membrului superior Lms f
Lungimea laterală, de la linia taliei la sol
23 Llat g
(peste proeminenţa şoldului)
Lungimea anterioară de la linia taliei la sol
24 Lant h
(peste proeminenţa abdomenului)
25 Lungimea interioară a membrelor inferioare Lint g
26 Lăţimea spatelui între axile ls d
Lăţimi 27 Lăţimea bustului între axile lb f
28 Distanţa dintre punctele mamelonare Dbi e
29 Perimetrul capului Pcap i
30 Perimetrul bazei gâtului Pbg i
Perimetre
31 Perimetrul bustului I PbI i
32 Perimetrul bustului II PbII i
896 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.4. Modul de preluare a principalelor mărimi antropometrice (a–h).


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 897

Tabelul VII.5.2 (continuare)


33 Perimetrul bustului III PbIII i
34 Perimetrul bustului IV (se măsoară la femei) PbVI i
35 Perimetrul taliei Pt i
Perimetrul şoldurilor (perimetrul fesier,
36 Pş i
incluzând proeminenţa abdomenului)
Perimetre
37 Perimetrul coapsei Pcc i
38 Perimetrul genunchiului Pge i
39 Perimetrul gleznei Pgl i
40 Perimetrul braţului Pbr c
41 Perimetrul articulaţiei mâinii Pam f
Arcul vertical al părţii superioare a
42 trunchiului preluat prin punctul de baza Arcs j
gâtului
Arce Arcul vertical al părţii inferioare a
43 Arci j
trunchiului
Arcul oblic al spatelui („înălţimea oblică a
44 Iou d
umărului“)
Unghiuri 45 Unghiul înclinării umărului Uîu b

Fig. VII.5.4. Modul de preluare a principalelor mărimi antropometrice (i, j).


898 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Metodele utilizate în antropometria aplicată se pot clasifica în două mari grupe: metode directe şi
metode fără contact direct (fig. VII.5.5).

Metode antropometrice

Metode directe Metode fără contact direct (indirecte)

Metoda de Preluarea Preluarea Fotografiere: Metoda Holo- Siste-


măsurare dimensiuni- dimensiuni- – succesivă fotostereo grafie- mul
directă – lor corpului lor corpului – simultană -tomică rea MIDA
metoda cu ajutorul cu ajutorul – tridimensio-
clasică plaselor vestei de nală
plastiforme măsurat – stereofoto-
grametrică

Fig. VII.5.5. Clasificarea metodelor utilizate în antropometrie.

Metoda clasică are cea mai largă utilizare şi are avantajul observaţiei directe a
particularităţilor de ţinută, conformaţie şi fizionomie a subiecţilor măsuraţi. Această metodă
permite preluarea cu înaltă precizie a dimensiunilor curbilinii. Metoda clasică are un grad
avansat de unificare la nivel mondial, fiind recomandată în toate standardele de măsurare a
corpului. În tabelul VII.5.3 se centralizează actele normative utilizate pe plan intern şi
internaţional, care au ca obiect de standardizare tehnica de măsurare a corpului uman,
adaptată la necesităţile construcţiei îmbrăcămintei.
Tabelul VII.5.3
Standarde pentru măsurarea corpului uman utilizate pe plan intern şi internaţional
Ţara Numărul şi denumirea standardului
România STAS 5279-1987 – „Îmbrăcăminte. Măsurarea corpului omenesc“.
Franţa G 03-001-1977 – „Habillement. Mensuration du corps humain“
Anglia BS 5511-1977(1991) – „Definitions and body measurement procedure“
OST 17325-86 şi OST 17326-81 – „Izdelia şveinîe, tricotajnîe, mehovie. Razmernîe
Rusia
priznaki dlia proiektirovania odejdî“
Germania DIN 61516-78 – Körper – Kennmaβe für Bekleidungsstücke“
ISO 3635-1981 – „Désignation des tailles de vêtements. Definitions et procédés de
mesurage du corps“

Instrumentarul utilizat este relativ simplu, portabil. În tabelul VII.5.4 se prezintă


instrumentarul utilizat în metoda clasică la preluarea diferitelor tipuri de mărimi
antropometrice.
Dezavantajele principale ale metodei clasice sunt: imobilizarea pe o durată relativ
mare a subiectului şi posibilitatea de apariţie a erorilor subiective, durată şi volum mare de
muncă pentru desfăşurarea unei anchete antropometrice, prezentarea datelor sub forma unei
fişe antropometrice care nu oferă informaţii despre imaginea spaţială a corpului,
imposibilitatea corectaţii sau completării ulterioare a datelor primare.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 899

Tabelul VII.5.4
Instrumentarul utilizat în metoda clasică
Nr. Tipuri de mărimi antropometrice
Denumirea instrumentului
crt. măsurate
1 Antropometru (somatometru) Martin Înălţimi
2 Pediometru Înălţimea corpului la noi-născuţi şi sugari
3 Compas sau şubler antropometric Diametre
Mărimi curbilinii (lungimi, lăţimi,
4 Panglică gradată (centimetrul de croitorie), ruletă
perimetre, arce)
5 Echere, rigle Adâncimi, coordonate
6 Raportor Unghiuri
7 Balanţă Masa corpului

Metodele fără contact direct, numite generic şi metode fotogrametrice, se


caracterizează, în esenţă, prin aceea că măsurarea nu se efectuează pe corpul subiectului, ci
pe imaginea acestuia, preluată prin fotografiere, scanare etc. Aceste metode au avantajul că
imobilizează pe o durată mică subiectul, permit obţinerea unor imagini plane sau spaţiale de
pe care se pot prelua informaţii cu privire la ţinuta şi conformaţia corpului, iar la aceste
imagini se poate reveni ulterior, pentru corectarea unor valori sau pentru preluarea
suplimentară a unor mărimi. În funcţie de suportul pe care se înregistrează imaginile
subiectului de măsurat şi de performanţele metodelor, datele pot fi integrate în sistemele
CAD (de exemplu: maşina de identificare antropometrică MIDA) şi pot fi valorificate în
sistemele de proiectare şi fabricaţie quik response, în care se combină avantajele proiectării la
comandă cu cele ale fabricaţiei industriale a produselor de îmbrăcăminte. Dezavantajele
principale ale acestor metode sunt costurile ridicate ale aparaturii şi echipamentelor necesare,
precum şi unele erori care se introduc la valorile mărimilor curbilinii. Sunt utilizate în special
în activităţi de cercetare, care au ca obiective studiul evoluţiei sub raport antropomorfologic a
popularilor, studiul particularităţilor de ţinută a corpurilor, perfecţionarea metodelor de
construcţie a tiparelor şi dezvoltarea unor tehnologii neconvenţionale de obţinere a
îmbrăcămintei.

VII.5.1.1.2. Principalii indicatori morfologici care determină forma şi


dimensiunile corpului uman
În caracterizarea dimensiunilor şi formei exterioare a corpului uman se iau în
consideraţie următorii indicatori morfologici: dimensiunile globale (totale), proporţiile,
ţinuta şi conformaţia.
Toţi indicatorii morfologici se caracterizează printr-o mare variabilitate, deoarece
organismul uman, de la naştere la senescenţă, suferă o serie de modificări, atât sub aspect
dimensional, cât şi conformativ. Forma, intensitatea şi direcţia de modificare a indicatorilor
morfologici sunt neunitare şi depind de un complex de factori, dintre care cei mai importanţi
sunt: vârsta, sexul, particularităţile proceselor metabolice, mediul geografic şi social.
În cercetările antropologice, noţiunea de vârstă are două semnificaţii. Una o reprezintă
vârsta cronologică sau calendaristică, indicată de data naşterii unei persoane, iar alta este
vârsta biologică, care oglindeşte modificările anatomo-fiziologice ale organismului. Între
vârsta cronologică şi vârsta biologică nu există întotdeauna identitate, acest lucru fiind
evidenţiat în mod deosebit la copii. Ţinând cont de momentele nodale din viaţa omului,
900 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

marcate prin transformări morfologice importante şi a corespondenţei care se poate stabili


între vârsta cronologică şi cea biologică, antropologii au stabilit o serie de etape ale vârstelor
omului, corespunzătoare perioadei postnatale a ontogenezei. În tabelul VII.5.5 se prezintă
periodizarea vârstelor omului.
Perioada de la 0 la 7 ani este denumită şi perioada neutră, deoarece în această perioadă
(mica copilărie şi copilăria mijlocie) nu apar diferenţe pe sexe în dezvoltarea copiilor.
Începând cu marea copilărie, se evidenţiază diferenţe la copiii aparţinând celor două sexe,
diferenţe accentuate la adolescenţă, tinereţea începând şi sfârşindu-se mai repede la fete decât
la băieţi. Pe tot parcursul, de la naştere la maturitate, toţi indicatorii morfologici cunosc o
evoluţie ascendentă. În perioada adultului se poate vorbi despre o relativă stabilizare a
majorităţii indicatorilor morfologici, iar o dată cu începutul bătrâneţii se înregistrează un
regres al acestora.
Tabelul VII.5.5
Periodizarea vârstelor omului
Vârsta
Cod Etapa
Sex masculin Sex feminin
Copilărie mică
I.1 Nou-născut 1 – 10 zile
I
I.2. Sugar 10 zile – 1 an
I.3. Copil mic (copilărie timpurie) 1 – 3 ani
II Copilăria mijlocie 3 – 6 ani
III Marea copilărie 7 – 12 ani 7 – 11 ani
IV Adolescenţa 13 – 16 ani 12 – 15 ani
V Tinereţea 17 – 21 ani 16 – 20 ani
Perioada adultului 22 – 60 ani 21 – 55 ani
VI VI.1. Prima perioadă 22 – 35 ani 21 – 35 ani
VI.2. A doua perioadă 36 – 60 ani 36 – 55 ani
VII Perioada în vârstă 61 – 75 ani 56 – 75 ani
VIII Perioada bătrânului 76 – 90 ani
IX Longevivul Peste 90 de ani

Limitele vârstelor cronologice ale diferitelor etape, şi în special a celor de creştere


(etapele I – V, tabelul VII.5.5) au variat în ultimele decenii cu rate importante, datorită
înregistrării unui ritm accentuat de dezvoltare fizică a copiilor şi adolescenţilor. Această
intensificare a proceselor biologice este cunoscută sub numele de „acceleraţie“, sau „creştere
seculară“. Fenomenul de acceleraţie este evidenţiat prin aceea că, în comparaţie cu secolele
trecute, noii născuţi, în acest secol, au la naştere înălţimea şi masa corpului mai mare. De
asemenea, scade vârsta de instalare a pubertăţii, respectiv vârsta de definitivare a proceselor
de creştere, tinerii au în general, marea majoritate a dimensiunilor corporale (în special
înălţimea corpului) la valori mai mari decât generaţiile precedente, îmbătrânirea se instalează
la vârste mai înaintate şi creşte speranţa de viaţă. Aceste modificări impun desfăşurarea unor
cercetări periodice care să stabilească noile limite ale vârstelor cronologice, în funcţie de
etapele biologice, precum şi a acelora care au ca obiectiv caracterizarea morfotipologică a
populaţiilor, pe vârste şi pe sexe.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 901

Dimensiunile totale (globale). Cei mai importanţi indicatori morfologici ai


dezvoltării fizice (anatomice) a corpului uman sunt dimensiunile cu ordin de mărime mare:
înălţimea corpului, perimetrul bustului şi masa.
Înălţimea corpului (talia, statura) este un indicator morfologic cu variabilitate
individuală, influenţată de vârstă, sex, factori ereditari şi de mediu, acceleraţie etc. Noul
născut are la naştere în medie 50 ± 0,5 cm, băieţii având circa 1 cm în plus faţă de fete.
Înălţimea creşte de la naştere la maturitate cu ritmuri neuniforme. Cea mai semnificativă
creştere (în medie cu 22 cm) se înregistrează în primul an de viaţă, apoi ritmul încetineşte şi
se accelerează din nou în perioada prepubertară (10–12 ani la fete şi 12–14 ani, la băieţi).
Finalizarea creşterii staturale se atinge, după date recente, în medie, la 16–17 ani, pentru fete
şi 18–19 ani, pentru băieţi, înălţimea corpului rămâne relativ stabilă până la vârsta de 45–50
de ani, ca apoi, o dată cu înaintarea în vârstă, să înregistreze o reducere, datorită proceselor
degenerative ale ţesuturilor cartilaginoase şi osoase, care afectează în special coloana
vertebrală. La adult, între cele doua sexe se înregistrează o diferenţă medie de 11–12 cm în
favoarea bărbaţilor. La adulţii de acelaşi sex şi din aceeaşi zonă geografică, înălţimea
corpului are o amplitudine de variaţie mare (39–41 cm). Populaţia ţării noastre este de talie
medie, cu înălţimea corpului medie de 167–169 cm la bărbaţi şi respectiv 157–158 cm la
femei, după cercetările lui F.Reiner şi St.Milcu. Studii recente indică o creştere a înălţimii
corpului la populaţia actuală şi o relativă ştergere a difereriţelor dintre diferitele provincii
istorice ale ţării.
Perimetrul bustului este unul dintre cele mai mari perimetre ale corpului. În
antropologie este luat în consideraţie perimetrul cutiei toracice, iar în antropometria aplicată,
perimetrul bustului peste mameloane (PbIII fig. VII.5.4, i).
La sfârşitul primului an de viaţă, perimetrul bustului este în medie de 49 cm la băieţi şi
48 cm la fete. Creşterea perimetrului bustului este inegală în timp, fiind condiţionată în primii
ani de viaţă de dezvoltarea scheletului, apoi de dezvoltarea musculaturii (la fete şi de
dezvoltarea glandelor mamare) şi a ţesutului adipos. Ritmul cel mai mare de creştere, de circa
5-6 cm/an, se înregistrează, la fete, în perioada 11–12 ani şi 13–14 ani, la băieţi. Se
definitivează în jurul vârstei de 16–17 ani, la tinere şi 17–20 ani, la tineri. La adult, perimetrul
bustului nu rămâne constant decât o perioadă foarte redusă (până la 25–29 ani), după care
cunoaşte un proces de mărire, în special datorită dezvoltării ţesutului adipos. Din acest motiv,
între adulţii tineri(20–29 ani) şi cei în vârstă (45–60 ani) se înregistrează diferenţe, în medie
de 6–7 cm în favoarea ultimei grupe.
Masa corpului la nou născut este în medie de 3,5 kg la băieţi şi 3,4 kg la fete. Pe
parcursul întregii perioade de creştere, masa corpului creşte, dar neuniform. Cea mai mare
creştere se înregistrează în primul an de viaţă, copilul triplându-şi la sfârşitul primului an de
viaţa masa avută la naştere. Ritmul de creştere se accelerează din nou, în medie cu 4–5 kg/an,
în perioada 12–45 ani la fete şi 14–47 ani la băieţi. După vârsta de 17 ani creşterea masei
încetineşte şi se stabilizează la tinere la circa 20 ani şi 25 ani la tineri. De la această vârstă,
masa adultului creşte din nou, datorită dezvoltării musculaturii, depunerilor de ţesut adipos,
proceselor endocrine etc., masa adulţilor în vârstă fiind mai mare în medie cu 5–7 kg decât
cea a adulţilor tineri.
Proporţiile. Proporţiile reprezintă de fapt rapoarte dintre diferite dimensiuni ale
corpului: dimensiuni globale între ele (perimetrul bustului/înălţimea corpului; masa corpului,
înălţimea corpului etc.), segmente de corp şi dimensiuni totale (înălţimea capului/ înălţimea
corpului; diametrul bazinului/înălţimea corpului etc.), respectiv rapoarte între diferite
segmente cu aceeaşi orientare faţă de corp (diametrul acromion/diametrul bazinului;
lungimea antebraţului/lungimea membrului superior; lungimea trunchiului/lungimea
membrelor inferioare etc.).
902 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

De la naştere la maturitate, proporţiile corpului se modifică, datorită caracterului


neuniform (ritmuri diferite de creştere) şi inegal (segmentele corpului cresc diferit în timp) al
procesului de creştere. Aceste particularităţi ale procesului de creştere determină modificarea
proporţiilor corpului copiilor pe grupe de vârstă şi reprezintă principalul criteriu de
diferenţiere morfologică între corpul copiilor şi al adulţilor. La adulţii de aceeaşi vârstă şi
sex, proporţiile corpului diferă, astfel că este necesară diferenţierea corpurilor din punct de
vedere al proporţiilor.
Cel mai cunoscut sistem de clasificare al corpurilor adulţilor, din punct de vedere al
proporţiilor, se bazează pe raportul dintre lungimea trunchiului şi cea a membrelor inferioare
(indicele skelic). În funcţie de acest raport, adulţii de ambele sexe se pot clasifica pe trei tipuri
de proporţii:
– normotip (mezomorf) – cu proporţii echilibrate între cele două segmente;
– longitip (dolicomorf) – cu membrele inferioare lungi în raport cu trunchiul, care în
mod frecvent este şi îngust;
– brahitip (brahimorf) – cu membrele inferioare scurte în raport cu trunchiul, care este
lung şi de cele mai multe ori este şi lat. Diferenţele de statură între persoane de aceeaşi vârstă
şi sex sunt date în special de lungimea membrelor inferioare, astfel că longitipul este mai
frecvent la persoanele înalte, iar brahitipul la cele scunde.
Ţinuta caracterizează configuraţia corpului în poziţie de staţionare verticală (poziţia
naturală, fără încordare) şi este determinată de curburile coloanei vertebrale (în special
curbura zonei cervicale şi lombare), de poziţia membrelor superioare faţă de trunchi şi de
înălţimea umerilor.

Fig. VII.5.6. Tipurile de ţinute.


a – ţinuta încordată; b – ţinuta normală; c – ţinuta încovoiată.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 903

Pentru cerinţele de ordin practic ale proiectării îmbrăcămintei, ţinuta corpului este
evaluată prin mărimea curburii coloanei vertebrale în zona gâtului (prima adâncime cervicală
– I Ac ) şi respectiv curbura coloanei vertebrale în zona taliei (prima adâncime lombară – I At ).
În funcţie de valorile acestor adâncimi corpurile se clasifică în trei tipuri de ţinute
(fig. VII.5.6, a, b, c): ţinuta normală (b), ţinuta încordată (a) şi respectiv ţinuta încovoiată (c).
Doar 45% din populaţia adultă se caracterizează prin ţinută normală, fiecare din celelalte
tipuri de ţinută întâlnindu-se cu frecvenţa de 10–15%, la ambele sexe. În tabelul VII.5.6 se
prezintă valorile celor două adâncimi, pe tipuri de ţinută şi pe sexe, raportate în literatură.

Tabelul VII.5.6
Valorile adâncimilor coloanei vertebrale pe tipuri de ţinută şi pe sexe
Tipuri de Ţinuta încordată Ţinuta normală Ţinuta încovoiată
ţinută
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Indicatori
I Ac (cm) 6,1 ±1 4,2 ± 1 8,1 ± 1 6,2 ± 1 10,1± 1 8,2 ± 1

I At (cm) Curbură mai mică 3, 7 5 Curbură mai mică

În funcţie de înălţimea umerilor (îu = înălţimea punctului cervical – înălţimea punc-


tului umeral), corpurile pot avea umerii de înălţime normală, umerii ridicaţi şi respectiv co-
borâţi. În tabelul VII.5.7 sunt precizate valorile recomandate în literatură, pentru adulţi, pe
sexe.

Tabelul VII.5.7
Valorile recomandate pentru înălţimea umerilor, pe tipuri
Tipuri Umeri Ridicaţi Umeri normali Umeri coborâţi
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Indicator
îu (cm) 4, 9 ± 0, 75 4, 4 ± 0, 75 6,4 ± 0,75 5, 9 ± 0, 75 7, 9 ± 0, 75 7, 4 ± 0, 75

Conformaţia este un indicator morfologic complex care caracterizează forma


spaţială, configuraţia corpului, printr-un ansamblu de caracteristici anatomomorfologice:
dezvoltarea musculaturii, dezvoltarea şi modul de repartizare a ţesutului adipos subcutanat,
forma toracelui şi a abdomenului, curburile spatelui, poziţia membrelor superioare, forma
membrelor inferioare etc. Pentru a reduce varietatea de conformaţii posibile la un număr
limitat, adaptat cerinţelor industriei de confecţii, în clasificarea corpurilor din punct de
vedere al conformaţiei se introduce termenul de „corpolenţă“, iar corpurile vor fi diferenţiate
pe baza diferenţei dintre două perimetre ale trunchiului. Astfel, pentru bărbaţi se consideră
perimetrul bustului III (PbIII) şi perimetrul taliei (Pt). Se precizează o valoare medie a
diferenţei dintre cele două perimetre pentru corpurile de conformaţie normală şi cu cât
diferenţa PbIII – Pt este mai mică, cu atât corpul este mai corpolent. Analog, la femei,
corpolenţa va fi caracterizată de diferenţa dintre perimetrul şoldurilor (Pş) şi perimetrul
bustului (PbIII). Se consideră normal un corp cu perimetrul şoldurilor mai mare decât
perimetrul bustului (se va preciza o valoare medie-normală a diferenţei) şi pe măsură ce
Pş – PbIII va creşte, corpul va fi considerat mai corpolent.
904 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

VII.5.1.1.3. Sisteme de corpuri tip pentru confecţii


Fabricaţia industrială a îmbrăcămintei nu este posibilă pentru fiecare purtător (o
individualitate antropomorfologică) separat, ci doar pentru un număr limitat, optimizat de
variante dimensionale, numite corpuri tip, sau tipodimensiuni.
Teoretic, corpul tip reprezintă o noţiune convenţională, care permite discretizarea
variabilităţii continue a mărimilor antropometrice şi restrângerea variantelor morfologice
întâlnite în populaţie (pe vârste şi pe sexe), la un număr limitat, pentru care să fie posibilă
proiectarea industrială a îmbrăcămintei. Practic, prin corp tip se înţelege corpul uman cu
mărimile corporale la valori standardizate, pentru care se execută îmbrăcămintea de serie,
exponentul unei submulţimi de purtători de aceeaşi vârstă şi sex, ale căror dimensiuni
particulare se încadrează la cele ale corpului tip.
Ansamblul de corpuri tip se numeşte tipologie dimensională (sistem de corpuri tip) şi
este precizat printr-un act normativ numit standard antropometric (SA). Sistemul de corpuri
cu dimensiunile la valori standardizate este cunoscut curent sub denumirea simplificată de
„sistem de mărimi pentru confecţii“. În tabelul VII.5.8 se prezintă termenii echivalenţi
utilizaţi pe plan mondial în desemnarea sistemelor de corpuri tip.
Tabel VII.5.8
Termeni utilizaţi în denumirea sistemelor de corpuri tip pentru industria de confecţii
Limba Română Franceză Engleză Germană Rusă
Corp tip
Taille Size Grösse Tipovaia figura
(tipodimensiune)
Termen
Razmernaia
Sistem de corpuri Sizing
Système de tipologhia
tip (standard Systems Konfektiongrössen
tailles (Antropometric
antropometric) for clothing
eskii standardî)

Standardul antropometric (SA), elaborat pe grupe de vârstă şi pe sexe, stipulează


tipologia dimensională a populaţiei pentru care se recomandă fabricaţia industrială a oricărui
tip de produs de îmbrăcăminte. Funcţia de bază a unui SA este oglindirea cât mai fidelă şi la
un nivel optim a varietăţii de tipuri morfologice întâlnite într-un segment determinat al
populaţiei. Un SA este raţional dacă printr-un număr limitat de variante dimensionale
(corpuri tip) se asigură un grad înalt de satisfacere a populaţiei cu produse confecţionate în
serie. Prin grad de satisfacere a populaţiei cu un sistem de corpuri tip se înţelege numărul
absolut sau relativ (%) de persoane cărora le corespund din punct de vedere dimensional
produsele confecţionate pentru acele tipodimensiuni.
Într-un SA, tipizarea corpurilor se face pe criterii diferite de cele utilizate în biologie
la clasificarea corpurilor. Astfel, un corp tip este definit printr-un număr limitat de
dimensiuni, numite dimensiuni principale, sau dimensiuni „cheie“ (Xi). De obicei se aleg cele
mai importante dimensiuni ale corpului, orientate în plane diferite, cu corelaţie slabă între
ele, dar cu legături puternice cu alte dimensiuni cu aceeaşi orientare faţă de corp. Aceste
dimensiuni servesc atât la diferenţierea variantelor de corpuri tip cât şi la desemnarea
variantelor dimensionale ale produselor de îmbrăcăminte (etichetarea produselor – indicarea
„mărimii“). Pentru fiecare dimensiune principală se stabilesc limitele şirului de valori
individuale (Xi min şi Xi max) şi un interval interdimensional (∆Xi), între două valori succesive.
Intervalul ∆Xi, este de obicei constant, permite discretizarea valorilor fiecărei dimensiune
principale şi reţinerea pentru fiecare dintre acestea a unui număr limitat de valori
standardizate.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 905

Concret, un SA se prezintă sub forma unor tabele, în care corpurile tip sunt definite
printr-o combinaţie determinată de valori ale dimensiunilor principale, prezentate în ordine
crescătoare. Pentru fiecare tipodimensiune se indică, în plus, valorile standardizate ale unui
număr de dimensiuni secundare, calculate prin ecuaţii de regresie multiplă, în funcţie de cele
principale, dimensiuni care au scopul de a caracteriza în detaliu sub raport antropometric,
fiecare corp tip, necesare construcţiei produselor de îmbrăcăminte.
Fiecare elaborator (organism de standardizare, ţară, producător) adoptă un mod
personal de a stabili variantele de corpuri tip, limitele de valori ale dimensiunilor principale,
intervalele interdimensionale, numărul şi tipul dimensiunilor secundare şi respectiv modul de
simbolizare-desemnare a corpului tip. Aceste diferenţe se explică, pe de-o parte, prin
particularităţile morfotipologice ale diferitelor populaţii iar, pe de altă partere, se datorează
unor factori subiectivi, cum ar fi tradiţia, experienţa profesională, obişnuinţa etc.
Un SA elaborat pe grupe de purtători diferenţiate pe vârste şi pe sexe, precum şi pe
clase de produse (îmbrăcăminte uzuală, îmbrăcăminte de protecţie, îmbrăcăminte pentru
sport), va putea fi utilizat în construcţia oricărui tip de produs pentru purtătorii caracterizaţi
de acel SA. Pe baza valorilor standardizate ale mărimilor corporale precizate în SA,
proiectantul va putea rezolva construcţia produsului prin luarea în consideraţie a diferitelor
categorii de adaosuri dependente de tipul produsului, silueta acestuia şi caracteristicile
materialelor utilizate. Practic, acest act normativ oferă informaţiile necesare proiectantului
din industrie şi înlocuieşte contactul direct dintre proiectant şi purtător, specific sistemului de
proiectare la comandă individuală.
În funcţie de destinaţia produselor (de exemplu: îmbrăcăminte de protecţie, articole de
corsetărie), segmentul de corp îmbrăcat (cap, membre inferioare, membre superioare), sau
particularităţile materialului de bază (tricot, blană naturală etc.), pot fi întocmite sisteme de
corpuri tip specifice, în care să difere tipul şi numărul dimensiunilor principale alese,
intervalul interdimensional pentru fiecare, numărul şi tipul dimensiunilor secundare.
Majoritatea sistemelor de corpuri tip elaborate, pe plan mondial pentru fabricaţia
îmbrăcămintei uzuale au la bază aceleaşi dimensiuni principale.
În tabelul VII.5.9 se precizează dimensiunile principale (trei la adulţi şi două la copii)
utilizate la tipizarea corpurilor pentru confecţii.
Tabelul VII.5.9
Dimensiunile principale (Xi) de caracterizare a corpului tip, pe vârste şi pe sexe
Grupa Copii (vârsta în ani)
Dimen- Bărbaţi Femei Tineri Tinere 0-1 1-3 3-6 6-10 11-17
siuni fete băieţi
X1 Ic Ic Ic Ic Pb Pb Ic Ic Ic Ic
X2 Pb Pb Pb Pb – – Pb Pb Pb Pb
X3 Pt Pş Pt Pş – – – – Pt Pş
În tabelul VII.5.10 se denumesc dimensiunile principale (cheie) utilizate la tipizarea
corpurilor în principalele limbi de circulaţie mondială.
Tabelul VII.5.10
Dimensiuni principale de caracterizare a corpului tip
Limba
Română Franceză Engleză Germană Rusă
Simbolul
Ic Înălţimea corpului Stature Height Körperhöhe Rost
Perimetrul Tour de la
Pb Bust girth Brustumfang Ohvata grudi
bustului poitrine
Pt Perimetrul taliei Tour de la taille Waist girth Taillenumfang Ohvata talii
Perimetrul
Pş Tour de bassin Hip girth Huftumfang Ohvata beder
şoldurilor
906 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În tabelul VII.5.11 sunt indicate principalele acte normative care stipulează tipologia
dimensională necesară proiectării industriale a îmbrăcămintei pentru adulţi, utilizate pe plan
mondial. Sunt indicate şi SA româneşti, care însă nu sunt aplicate în practică.
Tabelul VII.5.11
Standarde antropometrice
Ţara
România Franţa Anglia Germania Rusia
Grupa
STAS – 6802/91 – G03-003/77
GOST-17521/
Îmbrăcăminte pentru Habillement. HAKA-Gröβen-
Bărbaţi BS-5511/77 72 Tipovîe
bărbaţi. Dimensiunile Mesures tabellen
figurî mujcinî
corpurilor masculine
STAS – 12830/90 – G03-002/77 DOB-Gröβen-
GOST-17522/
Îmbrăcăminte pentru Habillement. tabellen
Femei BS- 5512/77 72 Tipovîe
femei. Dimensiunile Mesures
figurî jenşcinî
corpurilor feminines

Condiţiile de organizare a fabricaţiei industriale nu permit execuţia îmbrăcămintei


pentru întreaga tipologie precizată în SA, în care ar trebui incluse toate variantele
morfotipologice care se întâlnesc în populaţie cu o frecvenţă de cel puţin 0,1%. Din acest
motiv, pentru asigurarea unui proces de fabricaţie eficient, se mai elaborează încă un tip de
act normativ, numit standard constructiv, la noi cunoscut sub numele de standard tehnic de
ramură (STR). STR face trecerea de la dimensiunile standardizate ale corpurilor tip la
dimensiunile produselor confecţionate în serie pentru aceste corpuri tip. STR diferă de SA în
primul rând prin numărul de variante dimensionale (corpuri tip) pentru care se recomandă
fabricaţia industrială a unui tip de produs de îmbrăcăminte, în STR fiind reţinute numai acele
variante care se întâlnesc în populaţie cu o frecvenţă mare. Astfel, cele două tipuri de acte
normative au funcţiuni diferite:
– SA stipulează tipologia dimensională a populaţiei pe grupe de vârstă şi pe sexe şi
precizează valorile standardizate ale dimensiunilor corpurilor tip;

Fig. VII.5.7. Modul de măsurare a dimensiunilor produsului finit, precizate în tabelul VII.5.12.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 907

Tabelul VII.5.12
STR-27597/86 – Confecţii din ţesături diverse, stofă bumbac, fire sintetice, tricot,
necaşerate sau caşerate. Costume pentru bărbaţi şi adolescenţi (secvenţă)
2.2. Dimensiuni pentru produse finite. Sacou.
Indicaţii dimensionale (cm) Toleranţe
42 44 46 48 50 52
Grupa Talii (±cm)
1. Lungimea spatelui măsurată de la
dosul de guler la terminaţie
A. I. 75 76 77 78 79 80
II. 72 73 74 75 75 76
III. 70 70 71 71 72 72
B. I. 75 75 76 78 79 79 1
II. 72 72 74 74 76 76
III. 70 70 71 71 72 72
C. I. – – 76 78 78 79
II. – – 74 75 75 76
III. – – 71 71 72 72
2. Lungimea mânecii măsurată pe
mijloc din punctul cel mai înalt până la
terminaţie
A. I. 64 65 65 66 66 67
II. 62 63 63 63 63 64
III. 60 61 61 61 61 62
1
B. I. 64 65 65 66 66 66
II. 62 63 63 63 63 64
III. 60 61 61 61 61 62
C. I. – – 65 66 66 66
II. – – 63 63 63 64
III. – – 61 61 61 62
3. Lăţimea spatelui între umeri în
punctul cel mai scobit al răscroielii
(1/2 din produs)
0,5
A. I–III 19,3 19,9 20,1 20,5 21,7 22,3
B. I–III 19,8 20,4 21 21,6 22,2 22,8
C I–III – – 21 21,6 22,2 22,8
4. Lăţimea sacoului pe linia de
profunzime, măsurată de la mijlocul
spatelui până la firul ţesăturii la cant,
în linie dreaptă I–III 49 51 53 55 57 59
1
A – 1 Rd I–III 50 52 54 56 58 60
B – 1 Rd I–III – – 55 57 59 61
C – 1 Rd
5. Lăţimea sacoului pe linia taliei,
măsurată de la cant la mijlocul spatelui
A – 1 Rd I–III 45 47 49 51 53 55 1
B – 1 Rd I–III 46 48 50 52 54 56
C – 1 Rd I–III – – 52 54 56 58
6. Lăţimea sacoului pe linia şoldurilor,
măsurată la 14–15 cm sub linia taliei,
de la cant la mijlocul spatelui
A – 1 Rd I–III 47 49 51 53 55 57 1
B – 1 Rd I–III 49 51 53 55 57 59
C –1 Rd I–III – – 55 57 59 61
908 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.12 (continuare)


7. Lăţimea minimă a umărului
măsurată de la dosul de guler până la
cusătura mânecii
A, B I–III 12,2 12,7 13,2 13,7 14,2 14,5 0, 5
C I–III – – 13,6 14,1 14,6 14,9
8. Lăţimea mânecii pe linia de
profunzime
0, 5
A, B I–III 20,3 20,6 20,9 21,2 21,5 22
C I–III – – 21 21,5 21,8 22,3
9. Lăţimea mânecii pe linia de
terminaţie 0, 5
A, B, C, D, E I–III 14,5 14,5 15 15 15,5 15,5

– STR, elaborate pe tipuri de produse şi grupe de purtători, selectează un număr optim


(necesar şi suficient) de tipodimensiuni din SA, pentru care se recomandă fabricaţia unui tip
de produs şi reglementează dimensiunile produselor finite (lungimi lăţimi) confecţionate
industrial pentru acele corpuri tip.
STR face trecerea de la dimensiunile standardizate ale corpului tip la dimensiunile
produselor confecţionate în serie pentru acel corp tip. Dimensiunile stipulate în STR sunt
dimensiuni de gabarit şi servesc la verificarea dimensională a produsului finit. Pe tipuri de
produse, lungimile sunt de obicei precizate la valori medii („normale“), iar lăţimile sunt
indicate de obicei la valori limită inferioară. Se indică, de asemenea, toleranţele admisibile la
dimensiunile produsului finit.
În tabelul VII.5.12 se prezintă o secvenţă dintr-un standard de ramură, iar în
fig. VII.5.7 se indică modul de măsurare a cotelor precizate.
În STR se precizează şi posibilităţile de modificare a unor dimensiuni de produs în
funcţie de modă şi de model. Practic, pentru fiecare nou model al unui tip de produs fabricat
industrial, prin tabelul dimensional, care face parte din documentaţia tehnică, se vor preciza
variantele de corpuri tip pentru care se va confecţiona modelul şi se vor specifica
dimensiunile produselor finite confecţionate pentru acestea, în acord cu indicaţiile STR,
adaptate la particularităţile modelului respectiv.
În condiţiile elaborării corecte a standardelor antropometrice, tipologia dimensională
stabilită pe grupe de vârstă şi pe sexe se poate considera stabilă pentru o perioadă de timp
relativ mare (10–45 ani). O dată cu evoluţia sub raport antropomorfologic a populaţiei, nu se
aşteaptă să apară noi tipuri morfofogice, ci să se modifice frecvenţa de întâlnire a acestor
tipuri în populaţie. Din acest motiv, se recomandă ca la intervale de 4–6 ani să se verifice,
prin rapoarte antropometrice, frecvenţa de întâlnire a diferitelor variante de corpuri tip, care
să servească producătorii şi distribuitorii de confecţii.
O componentă a sistemului de corpuri tip o reprezintă sistemul de desem-
nare-simbolizare a tipodimensiunilor (size labelling system), care se utilizează în pregătirea
şi urmărirea fabricaţiei şi la etichetarea produselor de îmbrăcăminte confecţionate în serie.
Acest sistem este folosit ca instrument de comunicare între producători, comercianţi şi
consumatori. Pe eticheta unui produs confecţionat industrial, producătorii au obligaţia de a
indica varianta dimensională pentru care s-a executat acel produs. Sistemele de
desemnare-etichetare a confecţiilor sunt foarte diferite de la o ţară la alta şi chiar de la un
producător la altul. Se utilizează diferite modalităţi, neclare pentru consumator, simple
coduri numerice, alfa-numerice, descriptori, care, în general, nu fac referire la vreo
dimensiune a corpului pentru care s-a proiectat produsul. În scopul facilitării schimburilor
comerciale şi a procesului de alegere a produsului de către viitorul purtător, o serie de
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 909

Înălţimea corpului 166


sau Perimetrul bustului 92
Perimetrul şoldurilor 100

Înălţimea corpului 174


sau Perimetrul bustului 100
Perimetrul taliei 92

Fig. VII.5.8. Pictogramă pentru simbolizarea tipodimensiunii.

organisme de standardizare, asociaţii de producători de îmbrăcăminte, şi-au intensificat


eforturile în direcţia adoptăm unui sistem unic, explicit de desemnare a corpului tip pe
eticheta produsului confecţionat. Sistemul propus de ISO, preluat de unele ţări, este bazat pe
dimensiunile corpului şi nu ale produsului. Pentru aceasta, pe eticheta produsului se indică,
într-o manieră clară, explicită, dimensiunile cheie care definesc corpul tip pentru care s-a
executat acel produs. Dimensiunile principale sunt indicate la şir sau inscripţionate într-o
pictogramă (fig. VII.5.8), prin care se precizează şi modul de preluare a acestora. În aceste
condiţii, purtătorul îşi va putea compara propriile dimensiuni cu cele inscripţionate pe
etichetă şi îşi va putea alege cu uşurinţă varianta dimensională corespunzătoare.
De exemplu, dacă pe eticheta unui costum bărbătesc este indicată tipodimensiunea
176-96-88, aceasta înseamnă că produsul a fost proiectat pentru un corp tip cu Ic = 176 cm,
Pb = 96 cm şi Pt = 88 cm. Teoretic, produsul va corespunde dimensional tuturor bărbaţilor
care au cele trei dimensiuni principale situate în următoarele intervale: Ic{173–179 cm},
Pb{94–98 cm}şi Pt{ 84–90 cm}, în condiţiile în care ∆Ic = 6 cm, ∆Pb = 4 cm şi ∆Pt = 4 cm.
Prin adoptarea unui astfel de sistem, se vor reduce încercările repetate ale produselor,
deteriorarea acestora în magazine şi se va asigura creşterea vânzărilor. În tabelul VII.5.13
sunt prezentate standardele prin care se propune adoptarea unui sistem unic de
simbolizare-etichetare a variantelor dimensionale („mărimilor“) în care se execută produsele
de îmbrăcăminte.
Tabelul VII.5.13
Acte normative care reglementează sistemul de desemnare a tipodimensiunilor
Numărul şi denumirea standardului
ISO-3636/77 – Designation des tailles de vetêments. Vetêments de dessus pour hommes
ISO et garcons
ISO-3637/77 – Designation des tailles de vetêments. Vetêments de dessus pour femmes et
filles
ISO-4416/81 – Designation des tailles de vetêments. Sous-vetêments, vetêments de nuit et
de maintien et chemisiers pour femmes et filles
G03-007 – Habillement. Designation des tailles de vetêments pour hommes, femmes et
Franţa
enfants
BS 3666/82 – Size designation of women’s wear
Anglia
BS 6185 /82 – Size designation of men’s wear
910 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În tabelele VII.5.14 şi VII.5.15 se prezintă trei tipodimensiuni succesive, în modul de


caracterizare specific unor SA utilizate pe plan mondial, comparativ cu indicaţiile STR,
utilizate pe plan intern, la proiectarea îmbrăcămintei pentru femei, respectiv pentru bărbaţi.
Se poate observa că, deşi corpurile tip respective au aceeaşi valoare a perimetrului bustului
(teoretic aceeaşi mărime), ele diferă prin valorile înălţimii corpului şi mai ales prin valoarea
perimetrului şoldurilor (la femei) şi, respectiv, perimetrul taliei (la bărbaţi), diferenţe datorate
modului particular de stabilire a conformaţiei (corpolenţei) de către fiecare elaborator. În
aceste condiţii echivalenţa între diferite sisteme de corpuri tip, respectiv tipodimensiuni, care
se precizează pe eticheta unor confecţii, este doar formală.
De mare importanţă pentru proiectantul din industrie este elaborarea machetelor
etalon ale corpurilor tip caracterizate într-un SA, respectiv construcţia manechinelor
industriale de produs (pe tipuri de produse şi grupe de purtători), cu ajutorul cărora se pot
verifica soluţiile constructive şi tehnologice şi aborda metode perfecţionate de construcţie şi
sau de realizare a îmbrăcămintei.

VII.5.1.2. Caracterizarea generală a formei şi a particularităţilor


constructive ale produselor de îmbrăcăminte
Produsele de îmbrăcăminte se caracterizează prin forme şi dimensiuni foarte variate,
dependente de forma şi dimensiunile corpului, de tipul produsului (destinaţia concretă şi
particularităţile constructiv-decorative ale acestuia) şi de proprietăţile materialelor din care
se execută.
Forma produsului reprezintă configuraţia spaţială sub care se dispune produsul la
îmbrăcarea pe corpul purtătorului sau pe macheta corpului (manechin de produs). Practic,
forma tridimensională a produsului de îmbrăcăminte este în mod obligatoriu raportată la
forma corpului uman, forma produsului nefiind o copie fidelă a formei corpului.
Gradul de asemănare dintre forma produsului şi forma corpului depinde de poziţia
produsului faţă de corp – ordinea în ansamblul vestimentar şi suprafaţa de sprijin a
produsului pe corp – particularităţile modelului, de vârsta şi conformaţia purtătorului.
Suprafaţa de sprijin este un prim criteriu de diferenţiere constructivă a produselor de
îmbrăcăminte. Tipurile de produse incluse într-o anumită categorie, în funcţie de suprafaţa de
sprijin, vor avea un mod asemănător de rezolvare constructivă, în special în ceea ce priveşte
asigurarea echilibrului produsului pe corp.
Forma produselor cu sprijin pe umeri este determinată în principal de dezvoltarea
zonei umerale, de ţinuta corpului şi de dezvoltarea toracelui. Pentru îmbrăcarea acestor
produse pe corp trebuie practicate răscroieli pentru cap şi gât şi respectiv pentru braţe.
La produsele cu sprijin în talie, forma produselor în partea superioară este determinată
de configuraţia bazinului. Pentru îmbrăcarea pe corp, produsele au răscroiala în talie, iar
pantalonii au şi răscroiala pentru coapse.
În zona suprafeţei de sprijin, forma şi dimensiunile produsului se apropie în cea mai
mare măsură de forma şi dimensiunile corpului, iar mai jos de aceasta, produsul poate
evidenţia sau atenua forma corpului, în funcţie de gradul de ajustare a produsului pe corp
(respectiv grad de cuprindere a corpului de către produs). La îmbrăcămintea uzuală, gradul
de ajustare, de care depinde forma spaţială a produsului, este dictat în mare măsură de modă
şi de particularităţile modelului, respectiv silueta acestuia.
Prin silueta unui produs de îmbrăcăminte se înţelege conturul plan (proiecţia plană) al
formei spaţiale a acestuia. Silueta este o caracteristică constructivă importantă în relaţie cu
forma spaţială a produsului şi caracterizează gradul de cuprindere a corpului de către produs
Tabelul VII.5.14
Variante de corpuri tip pentru femei (secvenţă)

România Franţa Anglia Rusia


Ţara Germania
STR–24963, 25062/86 G03–002/77 BS–1512/77 OST–17326/81
Simbolizare 42-II/B 44-II/B 46-II/B 36 38 40 36 38 40 10 12 14 164-84- 92 164-88-96 164-92-100
Ic (cm) 166 160 168 168 164
Pb (cm) 84 88 92 84 88 92 84 88 92 84 88 92 84 88 92
Pş (cm) 96 100 104 88 92 96 90 94 98 89 93 97 92 96 100
Conformaţia „Normală“ „Normală“ Variantă unică Variantă unică Grupa a II de conformaţie
Pş – Pb (cm) 12 4 6 5 8

Tabelul VII.5.15
Variante de corpuri tip pentru bărbaţi (secvenţă)
România Franţa Anglia Rusia
Ţara Germania
STR–27597, 27889/86 G03-003/77 BS–5511/77 OST–17325/81
Simbolizare 48-I/A 50-I/A 52-I/A 48 50 52 182-96-76 182-100-82 182-104-88
Ic (cm) 180 180 170 ÷ 178 182
Pb (cm) 96 100 104 96 100 104 96 100 104 96 100 104 96 100 104
Pt (cm) 85 89 93 80 84 88 86 90 94 78 82 86 76 82 88
Conformaţia „Zveltă“ „Atletică“ Variantă unică Variantă unică Prima grupă de conformaţie
Pb – Pt (cm) 11 16 10 18 20 18 16
912 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

în diferite zone: zona umerală, zonele bustului, taliei, şoldurilor, terminaţiei. Se întâlnesc
următoarele tipuri de siluete: siluetă ajustată, siluetă semiajustată, siluetă dreaptă, siluetă
evazată, siluetă largă. Pe categorii de produse, caracterizarea siluetei se face în mod
asemănător, cu unele aspecte specifice. În descrierea siluetei unui produs se practică
identificarea acesteia cu o figură geometrică sau cu o literă a alfabetului latin.
Forma spaţială a produsului, cu atât mai complexă cu cât gradul de ajustare pe corp
este mai înalt, se poate obţine pe căi constructive, pe căi tehnologice, sau prin procedee
combinate.
Procedeul constructiv de rezolvare a formei spaţiale a produsului este impus de forma
neregulată a corpului şi de forma generală de prezentare a materialelor textile (formă plană cu
dimensiuni geometric regulate). Produsul este divizat în componente, iar liniile lor de contur
– linii de asamblare – vor permite rezolvarea formei spaţiale. De asemenea, se pot utiliza
pense, prin care se obţine forma spaţială a unor zone de produs. Avantajele soluţiilor
constructive sunt: posibilitatea obţinerii unor produse cu forme complexe din diferite tipuri
de materiale (excluzându-se materialele cu deşirabilitate mare, sau cu structură instabilă),
înalta precizie de rezolvare a formei de la un exemplar de produs la altul şi fiabilitate mare în
exploatare.
Procedeul tehnologic este aplicabil ţesăturilor cu conţinut mai mare de 50% lână,
utilizează proprietăţile plastice de formare a fibrelor de lână prin tratamente umido-termice
de modelare spaţială. Aplicarea procedeului este limitată de compoziţia fibroasă a
materialelor procedeul este mai costisitor decât cel precedent, iar stabilitatea formei spaţiale
obţinute este mai puţin precisă.
Procedeu combinat presupune utilizarea ambelor procedee prezentate în cadrul
aceluiaşi produs şi model.
În rezolvarea construcţiei unui tip de produs, cu o siluetă determinată, este necesar să
se precizeze structura fizică a produsului. Prin aceasta se înţelege mulţimea componentelor
care alcătuiesc produsul respectiv tipurile de materiale din care este constituit.
Orice produs de îmbrăcăminte este structurat dintr-un număr determinat de elemente
componente.
Elementul de produs reprezintă o parte a produsului care îndeplineşte o funcţiune
proprie (de protejare, de îmbrăcare-dezbrăcare, de terminaţie a unei margini, de ornamentare
etc.). El poate fi regăsit în totalitate, fără prelucrări suplimentare, pe alte modele ale aceluiaşi
tip de produs (este interschimbabil). Un element de produs, la rândul său, poate fi constituit
dintr-un număr diferit de părţi, numite repere.
Reperul este partea indivizibilă a unui produs de îmbrăcăminte, croită dintr-un
anumit tip de material, un element putând fi realizat din unul sau mai multe repere. De
asemenea, în funcţie de particularităţile constructiv-decorative, anumite elemente de produs
pot face corp comun (realizate dintr-un singur reper – de exemplu, mâneca din întreg cu faţa,
respectiv spatele la produsele de croială chimono.
Mulţimea tipurilor de produse şi, în cadrul unui tip de produs, modelele acestuia, se
diferenţiază constructiv şi decorativ prin structura pe elemente, respectiv repere, din care este
constituit. Cu cât numărul acestora este mai mare, cu atât creşte complexitatea fizică şi
respectiv tehnologică a modelului respectiv. Abordarea construcţiei tiparelor pentru un
model dat va fi făcută prin prisma structurii fizice a acestuia.
Pentru un tip de bază de produs este important să se caracterizeze croiala produsului.
Croiala este o caracteristică constructivă a unui tip de produs şi este determinată de
modul de divizare a suprafeţei produsului, considerat înveliş al corpului în elementele lui
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 913

principale, cu rol de îmbrăcare (acoperire protejare) a corpului. Aceste elemente principale


sunt: faţa, spatele şi mâneca, la produse cu sprijin pe umeri şi respectiv faţa şi spatele, la
produse cu sprijin în talie.
La produsele cu sprijin pe umeri, prin croială se înţelege, în primul rând, modul de
divizare (respectiv asamblare) a mânecii (învelişul membrelor superioare), de faţa şi spatele
produsului (care acoperă trunchiul). În funcţie de prezenţa, modul de dispunere şi forma
liniei de asamblare dintre corpul produsului (faţa şi spatele) şi mânecă, se deosebesc trei
tipuri de croieli de bază: clasică, raglan şi chimono şi două tipuri de croieli derivate: croiala
combinată şi croiala modificată.
Croiala clasică, este caracteristică produselor la care mâneca este croită separat, iar
răscroiala mânecii (în care se va asambla mâneca cu corpul), trasată pe faţa şi spatele
produsului, se dispune la graniţa naturală de îmbinare dintre trunchi şi braţe. Datorită acestui
mod de dispunere a liniei răscroielii mânecii, perimetrul capului mânecii este mai mare decât
perimetrul răscroielii şi acest fapt condiţionează tehnologia de asamblare a mânecii cu corpul
produsului. Forma spaţială a mânecii se poate realiza dintr-un număr diferit de repere.
Croiala raglan este specifică produselor la care răscroiala pentru mânecă porneşte din
răscroiala gâtului (la raglanul clasic) şi ajunge în zona axilelor, mâneca preluând parţial sau
total zona superioară a produsului, îmbinarea dintre faţă şi spate pe linia umerilor, specifică
croielii clasice, este transferată elementului mânecă, constituit, şi în cazul acestei croieli,
dintr-un număr diferit de repere.
Croiala chimono este acea croială la care lipseşte linia de răscroiala (de divizare din-
tre corp şi mânecă), astfel că mâneca şi faţa, respectiv spatele produsului, sunt indivizibile.
Croiala combinată rezultă din asocierea a două dintre cele trei croieli de bază (clasică
+ raglan, clasică + chimono, raglan + chimono) în unul şi acelaşi produs, caracterizat prin
aceea că faţa şi spatele au croieli diferite.
Croiala modificată este o croială derivată de la croiala clasică, la care mâneca este
croită separat, dar răscroiala în care se aplică este deplasată faţă de graniţa naturala
trunchi-braţe (cel mai frecvent spre braţe, prin prelungirea liniei umerilor), răscroiala este
mai adâncă, iar curbura conturului mai atenuată. Perimetrul capului mânecii este practic egal
cu perimetrul răscroielii mânecii iar, pe măsură ce nivelul liniei de răscroială coboară (în
raport cu nivelul axilelor pe corp), înălţimea capului mânecii se micşorează.

Fig. VII.5.10. Croiala tipică a elementelor principale la produsul sacou.


914
MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.9. Clasificarea produselor cu sprijin pe umeri după croială.


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte

Fig. VII.5.11. Clasificarea produselor cu sprijin în talie după croială.


915
916 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Croiala produselor cu sprijin pe umeri poate fi mai departe diferenţiată şi prin modul
tipic de divizare pe tipuri de produse (faţa şi spatele) prin linii longitudinale, respectiv
transversale (fig. VII.5.9). De exemplu, la sacoul clasic pentru bărbaţi, croiala tipică a
corpului este: spate din două repere, clin lateral şi faţă, la care se asociază mâneca de croială
clasică formată din două repere (fig. VII.5.10).
La produsele cu sprijin în talie, croiala este dată de modalităţile de divizare (asociere)
ale celor două elemente principale, faţa şi spatele.
Croiala clasică – tipică – este specifică produselor la care faţa şi spatele se croiesc
separat şi se asamblează prin cusături laterale, la fustă, respectiv cusături exterioare şi
interioare, la pantaloni. La fustă, respectiv pantaloni, croiala modificată presupune absenţa
cusăturii laterale, respectiv exterioare, deci faţa şi spatele sunt indivizibile. Croiala modelelor
produsului fustă, respectiv pantaloni, se va diferenţia mai departe prin modul de divizare
longitudinală şi sau transversală a feţei, respectiv spatelui (fig. VII.5.11).

VII.5.1.3. Categorii de adaosuri necesare în dimensionarea


produselor de îmbrăcăminte
Forma şi dimensiunile produselor de îmbrăcăminte sunt determinate, în primul rând,
de forma şi dimensiunile corpului, de destinaţie (cerinţele funcţionale, estetice, ergonomice
şi de exploatare impuse produsului), cât şi de proprietăţile materialului din care se
confecţionează.
În stabilirea formei şi dimensiunilor trebuie să se ţină cont de faptul că un produs de
îmbrăcăminte este caracterizat prin formă şi dimensiuni interioare (în contact direct cu corpul
sau cu alte produse din ansamblul vestimentar) şi, respectiv, exterioare (la nivelul suprafeţei
exterioare a materialului de bază din care se execută acel produs). Dimensiunile produsului la
nivelul suprafeţei lui interioare vor depinde, în primul rând, de dimensiunile corpului, iar
dimensiunile produsului la nivelul suprafeţei lui exterioare vor depinde de structura
straturilor din care este alcătuit şi de grosimea materialelor.
În aceste condiţii, dimensiunile produselor de îmbrăcăminte se obţin prin majorarea
dimensiunilor corpului cu anumite valori (adaosuri), care ţin cont de tipul produsului,
destinaţie, grupa de purtători, model, modă, respectiv caracteristicile materialului din care se
confecţionează. În plus, la definitivarea tiparelor unui produs de îmbrăcăminte, trebuie
incluse o serie de adaosuri (adaosuri de prelucrare), care se elimină pe parcursul procesului
tehnologic (croire, termolipire, modelare umido-termică, asamblare, finisare) şi care au rolul
de a asigura obţinerea pentru produsul finit a dimensiunilor nominale proiectate.
În construcţia unui produs de îmbrăcăminte se utilizează mai multe categorii de
adaosuri, ce se definesc în funcţie de rolul pe care îndeplinesc (tabelul VII.5.16). Relaţia
dintre acestea este prezentată în fig. VII.5.12.
Adaosul constructiv (AC) se stabileşte în funcţie de tipul produsului şi poziţia
acestuia faţă de corp (ordinea în ansamblul vestimentar), de croiala şi silueta acestuia,
particularităţile de conformaţie ale purtătorilor şi caracteristicile materialului (grosime,
alungire, elasticitate etc.). La un produs finit, mărimea adaosului constructiv pe o linie
orizontală (bust, talie, soldate.) se poate calcula (pentru o jumătate de produs datorită
simetriei corpului) cu o relaţie de forma:
Aci = li – 0,5 Pi [cm], (VII.5.1)
unde: li este dimensiunea produsului la nivelul perimetrului i, specificată în tabelul
dimensional din documentaţia tehnică, respectiv STR, sau măsurată direct pe
produsul finit (în cm);
Pi – perimetrul corespunzător nivelului i la care s-a preluat sau măsurat cota li.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 917

Tabelul VII.5.16
Definirea adaosurilor necesare în construcţia produselor

Nr. crt. Simbol Denumire Definiţie

Suma tuturor adaosurilor necesare în


I. ATOT. Adaos total construcţia tiparelor unui anumit tip de produs
şi model (ATOT = AC + Ateh )
Mărimea care face trecerea de la dimensiunile
corpului la dimensiunile produsului. Se
Adaos constructiv
I.1. AC regăseşte în dimensiunile produsului finit şi
(compoziţional)
poate fi calculat ca diferenţă între dimensiunile
produsului şi cele ale corpului
Diferenţa dintre dimensiunile produsului la
nivelul suprafeţei exterioare şi dimensiunile
I.1.1. Ag Adaos de grosime interioare ale acestuia; ţine cont de grosimea
straturilor componente care alcătuiesc un tip
de produs
Diferenţa dintre dimensiunile interioare ale
I.1.2. Al Adaos de lejeritate
produsului şi dimensiunile corpului
Mărimea cu care trebuie suplimentate
dimensiunile corpului, pentru ca produsul să
Adaos de lejeritate
I.1.2.1. Al min. asigure libertatea de mişcare şi formarea
minim necesar
spaţiilor de aer dintre corp şi produs necesare
termoreglării şi ventilaţiei corpului
Mărime care depinde de tipul produsului, de
Adaos
I.1.2.2. Ad-c model şi modă. Acest adaos determină silueta
decorativ-constructiv
produsului
Mărime care ţine cont de specificul tehnologiei
de execuţie şi de caracteristicile materialelor;
I.2. Ateh Adaos tehnologic este inclusă în dimensiunea şabloanelor
reperelor componente ale produsului şi nu se
evidenţiază în dimensiunile produsului finit
Mărime care trebuie să compenseze
Adaos pentru
eventualele modificări dimensionale ale
I.2.1. Atut. tratamente umido-
materialelor care apar în urma aplicării
termice
proceselor umido-termice şi /sau termice
Mărime inclusă în dimensiunile şabloanelor
necesară pentru asamblarea reperelor; depinde
Adaos pentru
I.2.2. Aas de forma liniilor de contur, tipul cusăturilor şi
asamblări
a asamblărilor, respectiv de caracteristicile
materialului şi ale utilajelor

Adaosul constructiv se compune din adaosul de lejeritate (Al) şi adaosul pentru


grosimea straturilor (Ag):
Ac = Ai + Ag ]cm] (VII.5.2)
Adaosul de lejeritate (Al) este o parte componentă a adaosului constructiv, care face
trecerea de la dimensiunile corpului la dimensiunile interioare ale produsului de
îmbrăcăminte şi include adaosuri pentru asigurarea libertăţii mişcărilor şi, în primul rând, a
respiraţiei, pentru formarea unui strat de aer între corp şi produs, necesar termoreglării şi
respiraţiei pielii, precum şi pentru realizarea unui anumit grad de ajustare a produsului pe
corp, în funcţie de modă şi de model:
918 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Al = Al min. nec. + Ad-c, [cm] (VII.5.3)


unde: Al min. nec. este adaosul de lejeritate minim necesar;
Ad-c – adaosul decorativ-constructiv.
Adaosul de lejeritate minim necesar (adaos fiziologico-dinamic) reprezintă valoarea
cu care trebuie suplimentate dimensiunile corpului pentru ca produsul să asigure libertatea
mişcărilor (componenta dinamică a adaosului) şi respectiv formarea stratului de aer necesar
microclimatului în spaţiul subvestimentar (componenta fiziologico-igienică).

ATOT

AC + Ateh

Ag + Al Atut + Aas

Al mim Ad-c
+

Fig. VII.5.12. Structura adaosului total.

La stabilirea valorilor componentei dinamice a adaosului minin necesar ar trebui să se


utilizeze informaţiile furnizate de cercetările de antropometrie dinamică. Modificările
suferite de dimensiunile corpului în dinamică se iau în consideraţie în mod deosebit la
proiectarea îmbrăcămintei pentru sport şi a îmbrăcămintei de protecţie. Pentru îmbrăcămin-
tea uzuală, valorile adaosului minim necesar se stabilesc în funcţie de modificările suferite de
cutia toracică în timpul respiraţiei. Între cei doi timpi ai actului respirator, perimetrele
bustului şi al taliei se modifică în medie cu 2,5–3%.
Adaosul pentru libertatea mişcării la terminaţia produsului se poate înlocui cu
elemente constructive: şliţuri, falduri. Dacă produsul prezintă elemente de fixare pe corp
(manşete, centuri), libertatea de mişcare se poate asigura prin suplimentarea dimensiunilor
longitudinale ale unor elemente de produs.
Între corp şi produsul de îmbrăcăminte, pe de-o parte, şi între diferite produse ale
ansamblului vestimentar, pe de altă parte, este necesar să se formeze spaţii de aer, în scopul
asigurăm stării de confort. Pentru formarea acestor spaţii de aer trebuie stabilite valorile
adaosurilor minim necesare, pentru asigurarea confortului purtătorului îmbrăcat cu un anumit
tip de produs (componenta fiziologico-igienică a adaosului de lejeritate minim necesar).
Aceste adaosuri depind de poziţia relativă a produsului faţă de corp, de grosimea straturilor
aflate sub produsul care se proiectează şi de natura materialelor din care sunt alcătuite
acestea. Pentru produse situate mai departe de corp, mărimea adaosului necesar formării
spaţiilor de aer poate depăşi valoarea adaosului necesar libertăţii respiraţiei. În aceste
condiţii, valoarea adaosului de lejeritate minim necesar, pe tipuri de produse, se stabileşte
prin compararea valorilor necesare asigurării libertăţii respiraţiei cu cele pentru realizarea
stratului de aer şi se adoptă cea mai mare valoare, acoperitoare, pentru ca produsul să
răspundă cerinţelor de ordin funcţional (tabelul VII.5.17).
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 919

Al min nec. este cunoscut în literatură şi sub numele de adaos tehnic şi este luat în
considerare în mod obligatoriu la construcţia tiparelor de bază pentru orice tip de produs şi
reprezintă componenta ireductibilă a adaosului total.
Tabelul VII.5.17

Valori ale Al min nec. stabilite la nivelul liniei bustului, pentru o jumătate de produs

Adaosul pentru libertatea Adaosul pentru grosimea Al min nec.


Tip de produs
respiraţiei (cm) stratului de aer (cm) (cm)
Rochie 2, 5 0,4 – 1 2, 5
Sacou, jachetă 2, 5 1,9 – 2,4 2, 5
Palton 3, 5 4,7 – 5,9 5, 5

Adaosul decorativ-constructiv (Ad-c) este cunoscut şi sub denumirea de adaos de


formare sau de siluetă. Acest adaos este influenţat de următorii factori:
– tipul, destinaţia, silueta şi croiala produsului;
– caracteristicile materialului (alungire, elasticitate, capacitate de drapare etc.);
– particularităţile purtătorului (vârstă, mărime, talie, conformaţie).
Valorile adaosurilor Ad-c, pentru produse cu sprijin pe umeri, la nivelul liniei taliei,
respectiv a liniei şoldurilor se pot determina în funcţie de adaosul stabilit la nivelul liniei
bustului şi în corelaţie cu silueta produsului (tabelul VII.5.18).

Tabelul VII.5.18
Valorile Ad-c la nivelul liniei taliei şi şoldurilor
Silueta produsului Ad-c talie Ad-c şold
Silueta ajustată (0,5 – 0,75) Ad-c bust (0,5 – 0,75) Ad-c bust
Silueta semiajustată (0,75 – 1,5) Ad-c bust (0,75 – 1)Ad-c bust

Adaosul decorativ-constructiv se stabileşte în procesul de elaborare a construcţiei


tiparelor de model prin analiza gradului de cuprindere a corpului de către produs.
Practic, se stabileşte mărimea adaosului de lejeritate pe diferite linii ale produsului,
precum şi modul de repartizare a acestuia pe segmente constructive. Evaluarea corectă a
mărimii adaosului de lejeritate reprezintă una din problemele complexe pe care le are de
rezolvat constructorul, fiind influenţată de experienţa, intuiţia şi simţul estetic al
proiectantului.
Adaosul de lejeritate depinde de proprietăţile materialelor din care se execută
produsul şi în mod deosebit de alungirea şi elasticitatea acestora. La produsele confecţionate
din materiale cu alungiri relativ mici (ţesături, blană naturală, tricoturi cu alungire mică etc.)
în construcţia tiparelor toate dimensiunile transversale ale corpului se majorează cu adaosuri
de lejeritate (adaosuri pozitive). Pentru produsele confecţionate din materiale cu alungiri
mari şi cu elasticitate ridicată (tricoturi de diferite structuri, ţesături cu fire elastomere etc.),
construcţia tiparelor se poate realiza fără adaosuri la dimensiunile transversale, sau chiar cu
adaosuri „negative“, astfel că dimensiunile produsului vor fi mai mici decât cele ale corpului.
Aceasta este posibil datorită capacităţii mari a materialelor de a cuprinde corpul. Pe tipuri de
structuri textile, grupe de materii prime, este necesar să se stabilească mărimea optimă a
adaosului de lejeritate astfel încât să se asigure atât cerinţele purtătorului cât şi stabilitatea
dimensiunilor şi formei produsului în procesul de exploatare.
920 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Adaosul de grosime (Ag) face trecerea de la dimensiunile interioare ale produsului la


cele exterioare ale acestuia, depinde de structura de straturi din care este alcătuit produsul, de
modul de dispunere a acestora pe suprafaţa produsului şi de grosimea materialelor
componente (material de baza şi straturi suplimentare). Pentru calcularea acestui adaos la
dimensiunile transversale ale produsului, se recomandă utilizarea unei relaţii de calcul bazată
pe o ipoteză simplificatoare, relaţie ce poate fi particularizată pentru orice tip de produs:

(
Ag = π 0,5 δ MB + ∑ δ ) [cm]
sum (VII.5.4)

unde: π este unghiul de cuprindere a corpului de către o jumătate din produs (π = 3,14 ra-
diani):
δMB – grosimea materialului de bază (stratul exterior al produsului);
Σ δsum – suma grosimii straturilor suplimentare ale produsului.
La produsele confecţionate dintr-un singur strat, de grosime mică (bluze, rochii,
cămăşi etc.), dimensiunile la nivelul suprafeţei interioare ale produsului sunt practic egale cu
cele la nivelul suprafeţei lui exterioare, astfel că adaosul constructiv este egal cu adaosul de
lejeritate.
În tabelul VII.5.19 sunt centralizate valori ale adaosului de grosime pentru câteva
tipuri de produse, în funcţie de grosimea medie a materialelor.

Tabelul VII.5.19
Valori ale adaosului de grosime Ag (cm), pe tipuri de produse
Tip de Jacheta Jacheta Pardesiu, Înlocuitor palton (ţes.
Palton (ţes. tip lână, strat
produs (ţes. tip (ţes. tip scurte (ţes. tercot, strat
termoizolator-vatelină)
bbc, in) lână) tip lână) termoizolator-vată)

Ag (cm) 0,3 – 0,35 0,4 – 0,5 0,7 – 0,8 2,4 – 3,3 2,2 – 3,0

După cum se observă din tabel, valorile acestui adaos sunt influenţate de numărul
tipul şi grosimea straturilor componente.
În construcţia tiparelor, pe tipuri de produse, siluete, croieli şi diferenţiat pe grupe de
purtători, se precizează de obicei valoarea adaosului constructiv pe segmente constructive ca
o valoare globală, fără a se indica componentele (Al, Ag), astfel că, în continuare, adaosul
constructiv se va nota cu litera Ai, i indicând segmentul sau linia constructivă pentru care este
stabilit adaosul respectiv de exemplu: Ab = adaos constructiv pe linia bustului).
În tabelul VII.5.20 sunt precizate valorile adaosului constructiv, pe tipuri de produse
şi siluete, respectiv pe grupe de purtători, la nivelul liniei bustului, taliei şi şoldurilor.
La produsele cu sprijin pe umeri, adaosul constructiv pe linia bustului se repartizează
în trei segmente constructive de bază: faţa (1), spatele (3) şi zona laterală (2) – răscroiala
pentru braţe (fig. VII.5.13) Repartizarea depinde de destinaţia produsului (îmbrăcăminte
uzuală, îmbrăcăminte de protecţie etc.), de model şi de modă, precum şi particularităţile
conformaţionale ale grupei de purtători. Cu cât adaosul compoziţional are valori mai mici
(produsul este mai ajustat), cu atât este mai importantă repartizarea corectă a adaosului, o
parte mai mare a adaosului repartizându-se zonei laterale a produsului. În tabelul VII.5.21 se
precizează modul de repartizare a adaosului pe linia bustului pentru produse de îmbrăcăminte
uzuală, pe grupe de purtători.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 921

Tabelul VII.5.20
Adaos constructiv pe liniile orizontale de bază, pe tipuri de produse şi siluete
Adaosul constructiv (AC), cm
Tipul de produs Silueta
Ab At Aş
Semiajustată 7-9 6-8 5-6
Sacou pentru bărbaţi
Dreaptă 9-11 8-10 Depinde de model
Semiajustată 10-12 8-11 7-11
Palton pentru bărbaţi
Dreaptă 12-15 11-14 Depinde de model
Pantaloni pentru
Ajustată – 1(0-2) 2(0-4)
bărbaţi
Ajustată 3,5-4 2,5 2,5
Rochie pentru femei Semiajustată 4-6 3-4 2,5-4,5
Dreaptă 6-8 Depinde de model
Ajustată 5,5 4 3,5
Jachetă pentru femei Semiajustată 5,5-7,5 4,5-6,5 4-6,5
Dreaptă 7-9 6-8 6-8
Ajustată 7 4-5 min. 5
Pardesiu pentru
Semiajustată 8-10 6-8 5-7
femei
Dreaptă 10-12 8-10 Depinde de model
Pantaloni pentru
Ajustată – 1(0-2) 2(0-4)
femei

Fig. VII.5.13. Zonele din tipar în care se repartizează adaosul constructiv Ab:
a – în tipar; b – în produs.

Tabelul VII.5.21
Repartizarea Ab, pe segmente constructive
Repartizarea adaosului pe linia bustului
Grupa de purtători
Faţă Spate Răscroială
Femei 0,15 – 0,2 0,25 – 0,3 0,6 – 0,5
Bărbaţi 0,3 – 0,3 0,25 – 0,3 0,55 – 0,4
Copii 0 – 0,2 0,2 – 0,3 0,8 – 0,5
922 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În afară de adaosurile stabilite pe liniile orizontale, în rezolvarea construcţiei unui


produs de îmbrăcăminte sunt necesare adaosuri constructive pentru diferite segmente, care au
un rol important în asigurarea echilibrului produsului pe corp (tabelul VII.5.22).
Tabelul VII.5.22
Adaosuri constructive pe diferite segmente ale tiparelor
Nr. crt. Simbol Denumire Mod de stabilire, relaţie de calcul
Determină libertatea de mişcare a braţelor şi se
Adaos pentru stabilirea stabileşte în funcţie de destinaţia produsului, siluetă,
1. AARS
adâncimii răscr. mânecii croială (va avea valori mai mici pentru produse cu
silueta ajustată faţă de cele cu silueta largă).
Adaos pentru lungimea Se poate calcula în funcţie de grosimea straturilor:
2. ALT spatelui până la nivelul – produse de toamnă, primăvară: ALT = δ MB + 0,5
taliei – produse de iarnă: ALT = δ MB + 0,5 + 1,3 δ iz
Depinde de forma părţii anterioare a trunchiului
(mai ales la femei), de numărul diferit de straturi, în
raport cu partea posterioară şi de posibilitatea
aplicării unor tratamente umido- termice:
Adaos pentru lăţimea feţei – produse de primăvară, toamnă:
3. ALTf până la nivelul liniei taliei
A LTf = 2(1,3 δ MB + 0,5) + (0,5 − 1)
– produse de iarnă:
ALTf = 2(1,3 δ MB + 0,5 + δ iz ) + (0,5 − 1)
Termenul liber ţine cont de numărul de straturi.
Depinde de libertatea de mişcare, numărul, natura şi
grosimea straturilor:
Adaos pentru lăţimea
4. Alrgs
răscroielii gâtului la spate – produse de semisezon: Alrgs = 1,3 δ MB + 1
– palton: Alrgs = 1,3 δ MB + 1 + 0,5 δ iz
Adaosul pentru lăţimea
5. Alrgf Idem Alrgs
răscroielii gâtului la faţă
Adaos pentru înălţimea
6. Airgs Depinde de tipul de produs şi model
răscroielii gâtului la spate
Adaos pentru lăţimea Depinde de tipul, silueta produsului, valorile
7. Alrm mânecii la răscroiala (la obţinute pentru segmentele constructive din tiparul
profunzime) feţei şi al spatelui, caracterisicile materialului
În tabelul VII.5.23 sunt centralizate valori ale acestor adaosuri, în funcţie de tipul de
produs, silueta şi croiala acestuia.
Tabelul VII.5.23
Adaosuri constructive pe segmente constructivele tipuri de produse
Tip de produs
Categorie de adaosuri
Rochie Jachetă Pardesiu Palton
ALT 0,5 0,5–0,9 0,7–1 1,7– 2,5
ALf 1 1–1,6 1,5–2 2–3
AARS – croială clasică 1–2 1,5–2,5 2,5–3,5 2,5–3,5
– croială raglan 1, 5–2,5 2–3 3–4 3–4
– croială chimono 2–3 3–4 4–6 4–6
Alrgs = Alrgf 0,5–1 1–1,4 1,3–1,5 2– 2,25
Airgs – – 0,2–0,4 0,6
Alrm – siluetă ajustată 4–5,5 4–5,5 6–7,5 10–11
– siluetă semiajustată 6–7,5 6–7,5 8–9,5 12–13,5
– siluetă dreaptă 7–8,5 8–9,5 10–11,5 14–15,5
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 923

Adaosurile tehnologice depind de proprietăţile materialelor, tehnologia de execuţie,


tipul asamblărilor şi caracteristicile utilajelor. În definitivarea tiparelor pentru un produs de
model dat, se introduc următoarele tipuri de adaosuri tehnologice: adaosuri pentru tratamente
umidotermice şi/sau pentru termolipire (Atut) şi adaosuri pentru asamblări (Aas).
Adaosul pentru tratamente umido-termice sau termice (Atut) sunt adaosuri care
compensează eventualele modificări dimensionale suferite în timpul operaţiilor de
termolipire, modelare umido-termică sau călcare finală.
În construcţia tiparelor de bază se includ adaosuri numai pentru materialele care au
coeficienţi de contracţie mai mari de 3%. Aceste adaosuri se vor repartiza pe segmente
constructive.
Valorile adaosului Atut depind de compoziţia fibroasa a materialului şi structura
acestuia.
La produsele de îmbrăcăminte realizate din ţesături cu contracţii mari pe direcţie
longitudinală, este necesar să se prevadă un adaos pe lungime AL,cu, calculat cu relaţia:
ALcu = Li · Cu /100 [cm], (VII.5.5)
unde: Li este segmentul constructiv orientat în lungimea produsului, în cm;
Cu – coeficientul de contracţie (la termolipre, respectiv la tratamente umido-termice)
pe direcţia urzelii, în %.
În mod asemănător se pot calcula adaosuri care să compenseze modificările
dimensionale pe direcţia bătăturii:
Al cb = li ⋅ Cb / 100 [cm], (VII.5.6)
unde: li este segmentul constructiv orientat în lăţimea produsului, în cm;
Cb – coeficientul de contracţie pe direcţia bătăturii, în %.
Adaosurile pentru asamblări (Aas) sunt necesare pentru asamblarea reperelor
componente ale unui produs şi ele depind de poziţia relativă a straturilor în asamblare, de
forma liniilor de contur, de grosimea materialelor şi de deşirabilitatea marginilor.
Aceste adaosuri pot fi unificate pe categorii de materiale, tipuri de cusături şi
asamblări, astfel încât ele permit reducerea suprafeţei şabloanelor şi implicit a consumurilor
de materie primă necesară confecţionării produsului de îmbrăcăminte.
Construcţia tiparelor de bază se realizează de obicei fără adaosuri de asamblări, tivuri,
iar acestea se vor introduce la definitivarea tiparelor de model (şabloane) în funcţie de
varianta tehnologică adoptată de realizare a asamblărilor. În acest fel, de la aceeaşi
construcţie de bază se vor putea obţine tipare de model diferenţiate şi/sau prin soluţii
tehnologice şi se creează condiţiile pentru unificarea constructivă a produselor de
îmbrăcăminte, respectiv tipizarea constructivă a elementelor de produs.

VII.5.2. Construcţia tiparelor de bază


VII.5.2.1 Consideraţii generale
Un produs de îmbrăcăminte îmbrăcat pe corp are o formă spaţială cu o configuraţie
complexă.
În tehnologia tradiţionala, forma oricărui produs de îmbrăcăminte se realizează
dintr-un număr determinat de repere cu forme geometrice neregulate, croite din diferite
structuri plane (ţesături, tricoturi, neţesute etc.) şi asamblate prin diferite procedee. Astfel,
pentru fabricaţia produsului este necesar să se definitiveze formele plane (desfăşuratele
924 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

plane) ale reperelor care alcătuiesc produsul. Desfăşuratele plane ale reperelor constituente
ale unui produs de îmbrăcăminte se numesc tipare (în etapa de proiectare constructivă a
produsului), respectiv şabloane (în etapa de fabricaţie a produsului). Numărul şi configuraţia
reperelor care alcătuiesc un produs depind de forma corpului, de tipul produsului, silueta şi
croiala acestuia, de particularităţile modelului şi de proprietăţile materialelor.
Corpul uman, cu suprafaţa exterioara neliniară, face parte din categoria corpurilor cu
forme geometric neregulate, cu suprafeţe, „nedesfăşurabile“. Aceasta înseamnă că
desfăşurata în plan a produsului de îmbrăcăminte – înveliş al suprafeţei exterioare a corpului
uman – nu poate fi realizată decât prin secţionarea acesteia într-un număr de porţiuni (repere)
şi căutarea soluţiilor de reprezentare în plan a acestora. De aici decurg problemele
fundamentale ale construcţiei îmbrăcămintei: adaptarea materialelor – structuri plane – la
forma neregulată a corpului uman şi, respectiv, desfăşurarea în plan a componentelor
produsului. Construcţia desfăşuratelor plane – construcţia tiparelor – este una dintre etapele
de mare complexitate ale proiectării constructive, de rezolvarea căreia depinde în mare
măsură asigurarea cerinţelor de ordin igienic, ergonomic şi estetic impuse produselor.
În funcţie de modul de abordare a construcţiei tiparelor şi de specificul informaţiilor
utilizate, mulţimea metodelor de construcţie a tiparelor se poate grupa în două clase.
Metodele din clasa I se bazează pe informaţii discrete cu privire la:
• dimensiunile şi forma corpului purtătorilor (dimensiunile corpurilor tip, pentru
fabricaţia industriala şi dimensiuni preluate de pe corpul clientului, în proiectarea la
comandă);
• adaosuri dependente de tipul, silueta şi croiala produsului, respectiv de
caracteristicile materialelor din care se confecţionează produsul;
• modul tipic de divizare a produsului în elementele sale principale (croiala tipică).
Aceste metode, cunoscute sub diferite denumiri: metode clasice, metode geometrice,
„sisteme de croială“, permit construcţia aproximativă a formelor plane ale componentelor
unui produs. Metodele sunt considerate metode cu „algoritm închis“, deoarece, pe baza
succesiunii propuse de către fiecare autor, se obţine o unică rezolvare a tiparelor pentru un
anumit tip de produs. Verificarea soluţiei constructive se face prin execuţia produsului şi
îmbrăcarea acestuia pe corp (în proiectarea industrială pe macheta corpului), iar tiparele se
definitivează prin corecţii succesive. Metodele dau rezultate datorită competenţei şi
experienţei proiectanţilor, fiind în mare măsură dependente de calificarea acestora.
Metodele din clasa a II-a se numesc metode perfecţionate, sau metode „inginereşti“.
Prin aceste metode, abordarea construcţiei tiparelor este inversă celei practicate în metodele
din prima clasă. Astfel, se porneşte de la forma spaţială a corpului tip, reprezentată prin
macheta-etalon sau manechinul industrial de produs, uneori şi de la forma spaţială a unui
produs-model etalon – îmbrăcat pe acest manechin. Prin măsurare direct de pe suprafaţa
manechinului (sau a produsului îmbrăcat pe machetă) a unor dimensiuni aparţinând
suprafeţei exterioare a acestuia, se caută soluţii de desfăşurare în plan a diferitelor porţiuni în
care se poate diviza suprafaţa produsului.
Aceste metode sunt dezvoltate în special de specialiştii ruşi, se rezolvă grafic,
grafo-analitic, sau prin procedee combinate, iar cele mai cunoscute metode sunt: metoda
intersecţiilor (triunghiurilor), metoda liniilor geodezice, metoda desfăşuratelor bazată pe
teoria reţelelor lui Cebîşev etc. În multe din aceste metode, pe lângă faptul că se pleacă de la
configuraţia spaţială a corpului, se ţine cont şi de modul de dispunere a materialului la
aranjarea produsului pe corp, respectiv de modificările care apar în material la trecerea de la
forma plană la cea spaţială.
Prin modalităţile în care se rezolvă construcţia desfăşuratelor (tiparelor), aceste
metode permit obţinerea mai multor soluţii pentru una şi aceeaşi parte a produsului şi
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 925

alegerea dintre acestea pe criterii funcţionale, estetice şi economica a soluţiei optime. Din
acest motiv, metodele din clasa a II-a se numesc metode cu algoritm „deschis“.
Aplicarea acestor metode este limitată şi este condiţionată de construcţia machetelor
corpurilor tip, sau a manechinelor industriale pe tipuri de produse, pe baza unui sistem
raţional de corpuri tip.
Cea mai cunoscută metodă, utilizată exclusiv de către majoritatea proiectanţilor, atât
pe plan intern cât şi internaţional, este metoda clasică-geometrică. În proiectarea tradiţională,
construcţia tiparelor prin această metodă se execută manual, dar algoritmul construcţiei
tiparelor transpus în limbaj matematic stă la baza constituirii subsistemelor de proiectare
automatizată, care intră în componenţa sistemelor de automatizare a proiectării (Sisteme
CAD).

VII.5.2.2 Principiile metodei geometrice de construcţie a tiparelor


de bază

Modalitatea cea mai eficientă de construcţie a tiparelor unui tip de produs, de model
dat, presupune parcurgerea a doua etape: construcţia tiparelor de bază (sau alegerea unei
construcţii de bază) pentru tipul de produs respectiv şi adaptarea / transformarea construcţiei
de bază în funcţie de particularităţile modelului.
Prin construcţie de bază (CB) se înţelege construcţia desfăşuratelor plane ale
elementelor principale care alcătuiesc un tip determinat de produs de îmbrăcăminte, cu o
anumită siluetă şi croială, în care se ţine cont de valorile optime ale adaosurilor de lejeritate,
de caracteristicile materialelor, construcţie elaborată pentru o anumită grupă de purtători
(vârstă, sex, conformaţie), respectiv materiale. Construcţia de bază va servi la rezolvarea
construcţiei tiparelor de model ale acelui tip de produs, modele realizate pentru aceeaşi grupă
de purtători, respectiv din materiale cu aceleaşi caracteristici.
Metodele clasice („sistemele de croială“) s-au dezvoltat istoric, se perfecţionează în
permanenţă şi au o serie de principii comune. Metodele geometrice sunt de fapt variante ale
uneia şi aceleiaşi modalităţi de construcţie a tiparelor. Ele diferă de la un autor la altul în
funcţie de numărul şi tipul mărimilor antropometrice prin care se caracterizează corpul
purtătorului, modul de stabilire a adaosurilor, structura relaţiilor de calcul şi gradul de precise
a acestora, precum şi prin modalităţile grafice de rezolvare a construcţiei propriu-zise. În
toate metodele, pe baza datelor iniţiale se efectuează o serie de calcule prealabile, iar
construcţia grafică se realizează într-o succesiune determinată. Construcţia grafică porneşte
de la un sistem de axe iniţiale, respectiv de la o reţea de linii de bază, în care se trasează liniile
de contur ale tiparelor.
Relaţiile utilizate curent sunt stabilite de obicei pe cale empirică şi reflectă maniera
personală a autorilor de exprimare a proporţionalităţii care există între diferite segmente ale
corpului. Mulţimea relaţiilor de calcul utilizate în dimensionarea segmentelor constructive a
fost clasificată de Truhan în trei mari tipuri. Tipul relaţiilor, cu care operează un autor sau
altul, reprezintă un prim criteriu de evaluare a preciziei oferite de o anumită soluţie
constructivă. În tabelul VII.5.24 se indică modul de clasificare a relaţiilor utilizate în
dimensionarea tiparelor. Alături de aceste tipuri de relaţii, pentru unele segmente
constructive se precizează valori constante (Y = C), valori stabilite subiectiv, în funcţie de
tipul şi silueta produsului, particularităţile de ţinută ale purtătorilor etc.
Criteriile de evaluare a preciziei oferite de o variantă a metodei geometrice aplicată la
construcţia tiparelor pentru un anumit tip de produs sunt:
Tabelul VII.5.24
Clasificarea relaţiilor utilizate pentru calculul unui segment al tiparului (Y)
Exemplificare
Tip Relaţie Semnificaţia termenilor din relaţie Precizia depinde de:
(fig. VII.5.14)
X = o mărime antropometrică care
Corectitudinea stabilirii adaosului în funcţie de
determină direct segmentul tiparului; 11 41 = Lt +Alt
I Y=X+A poziţia produsului faţa de corp, dinamica corpului,
A= adaosul total care face trecerea de la 31 33 = ls + Als
silueta produsului, caracteristicile materialului etc.
dimensiunea corpului la cea a produsului
X' = o mărime antropometrică (dimensiune
principală) care nu determina în mod direct Corectitudinea stabilirii corelaţiei existente între
segmentul de tipar respectiv; dimensiunea produsului şi cea a corpului
11 41 = lc/4 +1
A = adaosul total stabilit pe o linie Corectitudinea stabilirii adaosului total şi a modului
II Y = aX' + bA + c constructivă şi care se va repartiza pe de repartizare pe segmentul Y
31 33 = (0, 18 Pb + 0, 5)
segmentul Y; Relaţiile sunt de obicei de strictă proporţionalitate şi
+ 0, 25 Ab
a, b, c = coeficienţi de proporţionalitate care au o valabilitate limitată pentru anumite tipuri
exprimă relaţia dintre segmentul constructiv conformaţionale
şi dimensiunea corpului X'
Y' = un segment al tiparului anterior calculat Modul în care a fost calculat sau obţinut grafic
17 37 = 11 31 +4
sau obţinut grafic; segmentul
III Y = aY' + b 12 121 = 0, 3(11 12)
a, b = coeficienţi care exprimă relaţia dintre Corectitudinea cu care s-a evaluat relaţia dintre cele
lcm = lrm – C
cele două segmente ale tiparului Y şi Y' două segmente
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 927

• calitatea informaţiilor iniţiale cu privire la dimensiunile şi forma corpului


purtătorilor;
• modalităţile de stabilire a diferitelor categorii de adaosuri şi de repartizare a acestora
pe segmente constructive;
• poziţia axelor iniţiale şi corectitudinea soluţiilor grafice utilizate în trasarea liniilor
de contur ale tiparelor, pe baza legilor geometriei plane.
În ultimele decenii au fost desfăşurate lucrări de perfecţionare şi respectiv de unificare
a soluţiilor constructive pe tipuri de produse şi grupe de purtători. Un obiectiv important
urmărit a fost fundamentarea ştiinţifică a relaţiilor de calcul pentru dimensionarea unor
segmente constructive, fie prin utilizarea unui număr mai mare de mărimi antropometrice
(utilizarea prioritara a relaţiilor de tipul I), fie prin modelarea matematică a corelaţiilor dintre
diferite mărimi corporale, care să înlocuiască relaţiile de proporţionalitate stabilite empiric.
Prin utilizarea unui număr mai mare de dimensiuni corporale, în dimensionarea tiparelor
devine obligatorie preluarea unor dimensiuni secundare din standardele antropometrice.
Utilizarea unui număr cât mai mare de informaţii despre corpul viitorului purtător este o
condiţie a asigurării corespondenţei dimensionale corp-produs de îmbrăcăminte.
Fiecare autor propune o succesiune proprie de rezolvare a construcţiei, precum şi un
mod particular de numerotare a liniilor, segmentelor şi punctelor constructive. Diferenţe apar
şi la punerea în pagină a desenelor.
În scopul asigurării unui mod unitar de urmărire a problematicii construcţiei tiparelor
de bază, respectiv de model şi de a oferi un grad avansat de generalizare a principiilor
construcţiei tiparelor, se va prezenta modul de simbolizare a punctelor, segmentelor şi liniilor
constructive propus în metoda EMKO – metoda unificată de construcţie a tiparelor –
elaborată în anii ’80, prin colaborare, de către ţările foste membre CAER.

Fig. VII.5.14. Intersecţia corpului uman cu planurile antropometrice.


928 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În construcţia tiparelor oricărui tip de produs, la reprezentarea în plan a


componentelor acestuia se pleacă de la intersecţia imaginară a corpului cu o serie de planuri
(planuri în care se preiau dimensiunile corpului), orientate vertical sau transversal prin
diferite pune antropometrice (fig. VII.5.14). Urmele acestor planuri de intersecţie cu
suprafaţa corpului se consideră linii drepte-orizontale şi verticale-rectangulare, care vor
constitui o reţea de linii de bază în care se încadrează tiparele unui tip de produs. Sunt trasate
zece planuri orizontale, şase planuri sagitale şi un plan frontal. Intersecţia fiecărui plan cu
corpul va reprezenta o linie cu o anumită semnificaţie în tipar. În tabelul VII.5.25 se indică
modul de notare al planurilor, punctele antropometrice prin care sunt trasate şi semnificaţia
liniilor de intersecţie.
Tabelul VII.5.25
Notaţia planurilor de intersecţie a corpului (fig. VII.5.14)
Planuri orizontale
Notaţie Punct antropometric Linie constructivă
0 Vertex
1 Punct cervical Orizontala iniţială
2 Proeminenţa omoplatului Linia omoplaţilor
3 Punct axilar posterior Linia de adâncime a răscroielii (linia bustului)
4 Punct de linia taliei Linia taliei / linia cotului
5 Punct fesier Linia şoldurilor
6 Pliu subfesier Linia pliului subfesier (a şezutului)
7 Punct rotulian Linia genunchiului
8 Proeminenţa pulpei Linia moletului
9 Punct calcanean Linia terminaţiei

Planuri sagitale
Notaţie Punct antropometric Linie constructivă
1 Punct cervical Linia de simetrie a părţii posterioare
2 Punct de la baza gâtului-posterior
3 Punct axilar posterior Linia de lăţime a spatelui
5 Punct axilar anterior Linia de lăţime a feţei
6 Punct de la baza gâtului-anterior Linia centrului bustului
7 Punct suprasternal, ombilic Linia de simetrie a părţii anterioare

Planuri verticale
Notaţie Punct antropometiic Linie constructivă
4 Punct umeral Linia laterală

Un punct constructiv rezultat din intersecţia a două linii rectangulare se va nota cifric
cu un cod de forma:
X X X
Numărul de ordine în succesiunea construcţiei
Linia (planul) verticală
Linia (planul) orizontală
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 929

Fiecare dintre cifre se citeşte separat. Punctele notate doar cu două cifre sunt puncte
rezultate din intersecţiile liniilor orizontale cu cele verticale şi se numesc „noduri“ (de
exemplu: punctul 13 – rezultă din intersecţia liniei (planului) orizontale care trece prin
punctul cervical cu linia verticală (plan) care trece prin punctul axilar posterior). Punctele
notate cu trei cifre sunt puncte ajutătoare sau puncte de contur, cea de a treia cifra indicând
ordinea în succesiunea de construcţie a tiparului. Punctele care în produsul finit se suprapun
la asamblare se notează de obicei cu acelaşi cod, diferind prin indicele superior „sau“ care
indică succesiunea în care au fost obţinute. Un segment constructiv se notează prin indicarea
codului celor doua puncte care îl delimitează (de exemplu: 31 33 ).
Reţeaua de linii de bază rezultată prin intersecţia unui ansamblu de linii orizontale şi
verticale constituie suportul grafic în care se vor construi formele plane ale componentelor
unui tip de produs. Pentru cele două mari categorii de produse – produse cu sprijin pe umeri
şi produse cu sprijin în talie – se constituie reţele de linii de bază specifice. Astfel, pentru
produse cu sprijin pe umeri, se constituie o reţea de linii de bază în care se vor reprezenta
tiparele elementelor principale faţa şi spatele (fig. VII.5.15, a) şi o reţea de linii de baza în
care se va construi tiparul mânecii (fig. VII.5.15, b). La produsele cu sprijin în talie se
construieşte o reţea de linii de bază pentru produsul fustă (fig. VII.5.16, a) şi respectiv
pantaloni (fig. VII.5.16, b), în care se vor construi tiparele de bază ale elementelor principale
faţa şi spatele. La ambele categorii de produse, tiparele elementelor faţă şi spate se reprezintă
în acelaşi desen (reţea comună), pentru a se evidenţia proporţiile dintre cele doua
componente în direcţie longitudinală şi transversală, modul de realizare a echilibrului
constructiv şi corespondenţa liniilor de contur care se asamblează.
Datorită simetriei corpului, reţeaua de linii de bază şi respectiv elementele principale
sunt construite pentru jumătate din produsul de îmbrăcăminte.
În tabelele VII.5.26, VII.5.27, VII.5.28 şi VII.5.29 se indică modul de notare şi de-
numirea liniilor reţelei de bază pentru produsele din cele două categorii (fig. VII.15,
VII.5.16).
Tabelul VII.5.26
Reţeaua de linii de bază pentru un produs cu sprijin pe umeri pentru elementele faţă, spate
(fig. VII.5.15, a)
Nr. Linii orizontale Linii verticale
crt. Notaţie Denumire Notaţie Denumire
1 11 13 Orizontala iniţială 11 91 Linia de simetrie a spatelui
2 21 23 Linia omoplaţilor 17 97 Linia de simetrie a feţei
Linia bustului (de adâncime a răscroielii la
3 31 37 33 13 Linia de lăţime a spatelui
spate)
4 41 47 Linia taliei 35 15 Linia de lăţime a feţei
5 51 57 Linia şoldurilor
6 91 97 Linia terminaţiei

Tabelul VII.5.27
Reţeaua de linii de bază pentru mânecă (fig. VII.5.15, b)
Nr. Liniile orizontale Liniile verticale
crt. Notaţie Denumire Notaţie Denumire
Linia verticală iniţială (de simetrie a
1 15 13 Linie orizontală iniţială 15 95
părţii anterioare)
Linia de adâncime a răscroielii (de Linia de lăţime a mânecii la profunzime
2 35 33 13 93
profunzime, linia axilelor) (de simetrie a părţii posterioare)
3 45 43 Linia cotului
4 95 93 Linia terminaţiei
930 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.28
Reţeaua de linii de bază pentru produsul fustă (fig. VII.5.16, a)
Nr. Linii orizontale Linii verticale
crt. Notaţie Denumire Notaţie Denumire
1 41 47 Linia taliei (iniţială) 41 91 Linia de simetrie a spatelui (iniţială)
2 51 57 Linia şoldurilor 47 97 Linia de simetrie a feţei
3 91 97 Linia terminaţiei 44 94 Linia de simetrie a cusăturii laterale
Tabelul VII.5.29
Reţeaua de linii de bază pentru produsul pantaloni (fig. VII.5.16, b)
Nr. Linii orizontale Linii verticale
crt. Notaţie Denumire Notaţie Denumire
1 41 47 Linia taliei (iniţială) 41 61 Linia de simetrie a spatelui
2 51 57 Linia şoldurilor 47 67 Linia de simetrie a feţei
Linia pliului subfesier (linia Linia de simetrie a cusăturii laterale
3 61 67 44 94
„şliţului“ „pasului“) (verticală iniţială)
4 72 76 Linia genunchilor 46 96 Linia de îndoire (a dungii) – faţă
5 92 96 Linia terminaţiei 42 92 Linia de îndoire (a dungii) – spate

Fig. VII.5.15. Reţeaua de linii de bază pentru un produs cu sprijin pe umeri:


a – faţa şi spatele; b – mâneca.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 931

Fig. VII.5.16. Reţeaua de linii de bază pentru produse cu sprijin în talie;


a – fusta; b – pantaloni.

Construcţia tiparelor de bază pentru ambele categorii de produse, respectiv tip de


produs în cadrul fiecărei categorii, se realizează în aceeaşi succesiune:
• trasarea liniilor reţelei de bază, în două faze:
– trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază;
– trasarea verticalelor, prin dimensionarea în lăţime pe linia bustului la produse cu
sprijin pe umeri şi, respectiv, linia şoldurilor la produse cu sprijin în talie.
• trasarea liniilor de contur superior;
• trasarea liniilor cusăturilor laterale (la pantaloni şi interioare) de demarcaţie între
faţa şi spate şi a liniei terminaţiei.

VII.5.2.3. Construcţia tiparelor de bază pentru produse cu sprijin


pe umeri
Pentru construcţia tiparelor unui produs cu sprijin pe umeri sunt necesare informaţii
cu privire la dimensiunile corpului (în special din zona suprafeţei de sprijin), valorile
adaosurilor constructive pe linia bustului (adaosul de bază), taliei, şoldurilor, precum şi
pentru alte segmente ale corpului, date privind lungimea produsului, lungimea mânecii şi
lăţimea mânecii la terminaţie.
932 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Construcţia tiparelor pentru orice tip de produs din această categorie începe cu
construcţia corpului (faţa şi spatele) şi apoi se proiectează tiparul mânecii într-o reţea de linii
de bază proprie, sau direct pe tiparele corpului, în funcţie de croiala produsului şi de modul de
rezolvare a răscroielii mânecii (pentru braţe), pe tiparul feţei şi a spatelui.
Pentru toate tipurile de produse cu sprijin pe umeri, toţi autorii încep construcţia cu
elementul spate, tiparul feţei urmând să fie definitivat în raport de acesta.
Construcţia reţelei de linii de bază începe cu trasarea unui sistem de axe rectangulare
(axe iniţiale) cu originea în punctul 11 (fig. VII.5.14, VII.5.15, a, VII.5.17, a, VII.5.18, a).
Acest punct corespunde punctului cervical şi este singurul punct al tiparului care are o
corespondenţă strictă cu un punct antropometric. Cele două axe sunt: orizontala iniţială şi
verticala – linia de simetrie a spatelui. Sistemul de axe este plasat în stânga foii (la autorii
ruşi, englezi, francezi) şi respectiv în dreapta (la cei germani, maghiari etc.). Indiferent de
modul de plasare a sistemului de axe, în toate variantele se trasează întâi orizontalele reţelei,
prin plasarea pe verticala iniţială a unor segmente longitudinale, iar apoi se trece la
dimensionarea în lăţime a reţelei, pe linia bustului – linia orizontală care determină gabaritul
în lăţime a reţelei. Pe aceasta linie de baza se stabileşte o jumătate din lăţimea produsului,
egală, pentru orice tip de produs, cu 0,5 Pb + Ab.
În tabelul VII.5.30 se va prezenta o schemă bloc de dezvoltare a construcţiei tiparelor
de bază pentru elementele faţă şi spate, iar în tabelul VII.5.31, pentru construcţia mânecii,
componentele principale ale unui produs cu sprijin pe umeri. Succesiunea construcţiei,
informaţiile necesare şi modul de rezolvare sunt aplicabile pentru orice tip de produs,
respectiv grupă de purtători. Această schema bloc se va putea concretiza pentru o anumită
grupa de purtători (sex, vârstă, conformaţie), tip de produs, siluetă, croială, respectiv grupă
de materiale. Se va particulariza schema pentru construcţia tiparelor de bază pentru
produsele: „Rochie pentru femei“ şi „Sacou pentru bărbaţi“ (fig. VII.5.17 şi VII.5.18).
În prezentarea relaţiilor de calcul ale segmentelor constructive se vor utiliza
simbolurile propuse pentru mărimile antropomenice (subcapitolul VII.5.1.1, tabelul VII.5.25
şi fig. VII.5.16), respectiv pentru adaosuri (subcapitolul VII.5.1.3). Deoarece pe plan intern
nu se utilizează o metodă unificată de construcţie a tiparelor, se vor prezenta variante de
relaţii (conform tabelului VII.5.24) cel mai frecvent utilizate în dimensionarea segmentelor
constructive de către diferiţi autori. Coeficienţii din relaţiile de calcul sunt variabili de la o
soluţie constructivă la alta, astfel că au fost notaţi cu simboluri generale. Precizăm că, în
dimensionarea segmentelor constructive au fost introduse doar adaosurile constructive, iar în
funcţie de tipul şi caracteristicile materialelor, relaţiile de calcul ar trebui să includă, din
categoria adaosurilor tehnologice, adaosurile pentru tratamente umido-termice. Construcţia
tiparelor de bază nu se realizează cu adaosuri pentru asamblări (vezi subcapitolul VII.5.1.3).

VII.5.2.3.1. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Rochie


pentru femei“
Rochie cu silueta ajustată, de croială clasică. Faţa este formată dintr-un singur
reper, se ajustează în talie prin două pense şi se modelează pe bust prin pense situate pe linia
umerilor. Spatele este format din două repere, se ajustează în talie printr-o pensă şi se
aranjează pe omoplaţi printr-o pensă cu deschiderea pe linia umerilor. Mâneca este formată
dintr-un singur reper; este ajustată printr-o pensă plasată pe cusătura interioară. Construcţia
se execută pentru tipodimensiunea 166–93–104 (46–II/B, conform STR–24963/86). Datele
iniţiale necesare construcţiei sunt prezentate tabelul VII.5.32, iar succesiunea construcţiei în
tabelul VII.5.33. În fig. VII.5.18 sunt reprezentate tiparele de bază ale produsului.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 933

Fig. VII.5.17. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Rochie pentru femei“:
a – faţa şi spatele; b – mâneca.
934 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.18. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Sacou pentru bărbaţi“:
a – spate, clin şi faţă; b – mâneca.
Tabelul VII.5.30
Construcţia tiparelor de bază pentru elementele faţă şi spate ale unui produs cu sprijin pe umeri. Schema bloc
Nr. Segmentul constructiv Modul de aşezare
Tipul de relaţie
crt. Denumirea. Notaţia Simbolul în desen
0 1 2 3 4 5
I Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
1 Linia bustului (31 37) Tip I 11 31 = ARS + AArs
De la 11 în jos, pe
Înălţimea spatelui 11 31 Is Tip II 11 31= k1 Ic + k2 Pb + A
verticala de bază
Exemplu: 11 31 = (Ic/16 + Pb/8 + 1) + (0–1,5)
2 Linia omoplaţilor (21 23) Tip II 11 21 = kLt +Alt
Înălţimea omoplaţilor 11 21 Io Exemplu: 11 21 = 0,3 Lt + 0, 5
Idem
Tip III 11 21 = k(11 31)
Exemplu: 11 21 = 0,5(11 31)
3 Linia taliei (41 47) Tip II 11 41= Lt +Alt
Lungimea spatelui până la talie 11 41 LT Tip II 11 41 = kIc ± A Idem
Exemplu: 11 41 = Ic/4 + 1,5
4 Linia şoldurilor (51 57) Tip II 41 51 = k(It – Ipsf) + A,
Înălţimea şoldurilor 41 51 iş sau 41 51 = kIc ± A
De la 41 în jos, pe
Exemplu: 41 51 = 0,65(It – Ipsf) + 1
verticala de bază
41 51 = Ic/10 +1,5
sau 41 51 = C (18 – 20 cm, la femei; 16–18 cm, la bărbaţi)
5 Linia terminaţiei (91 97) Tip I 11 91 = Lt + (It – Ips) + A – produse scurte;
Lungimea produsului, pe mijlocul 11 91 Lp 11 91 = Lt + (It – Ig) + A – produse lungi De la 11 în jos, pe
spatelui Tip II 11 91= Ic/2 ± A, verticala de bază
sau 11 91= Lp, din STR, sau în funcţie de modă şi model
Din punctele 21, 31, 41, 51 şi 91 se trasează orizontale, perpendiculare pe verticala iniţiala 11 91
În funcţie de silueta produsului şi de modul de divizare a spatelui (spate din întreg sau spate din două repere), precum şi de grosimea materialului, este
necesar să se definitiveze linia de simetrie a spatelui, care poate fi deviată de la verticală, prin stabilirea cambrării pe linia taliei (41 411), respectiv a
şoldurilor (51 511). Aceste valori depind şi de ţinuta corpului şi se stabilesc diferenţiat pe tipuri de produse, siluete, grupe de purtători. Dacă linia de
simetrie definitivă este deviată de la verticală, ea va intersecta linia bustului în punctul 311 de unde începe dimensionarea în lăţime
(vezi tabelul VII.5.34 şi fig. VII.5.38)
Tabelul VII.5.30 (continnuare)
0 1 2 3 4 5
II Dimensionarea în lăţime pe linia bustului (trasarea verticalelor reţelei de bază)
6 Linia de lăţime a spatelui (33 13) Tip I 31 33 = ls + Als
De la 31 (sau 311 la
Lăţimea spatelui (pe lima bustului) 31 33 sau 311 ls Tip II 31 33 = k1Pb + a1Ab
stânga)
33 Exemplu: 311 33 = (Pb/5–2) + 0,3 Ab
7 Linia de lăţime a feţei (35 15) Tip I 33 35 = Dbr + Abr
Lăţimea zonei laterale/Diametrul 33 35 Drm Tip II 33 35 = k2Pb + a2Ab
răscroielii mânecii Exemplu: 33 35 = (Pb/10 + 1) + 0,45 Ab De la 33 la stânga
Tip II 33 35 = (31 37) – (31 33 + 35 37)
8 Linia, de simetrie a feţei (17 37) Tip I 35 37 = lb + Alb
Lăţimea feţei (pe linia bustului) 35 37 lf Tip II 35 37 = k3Pb + a3Ab De la 35 la stânga
Exemplu: 35 37 = (Pb/5+1) + 0,25 Ab
Verificarea dimensionării pe linia 31(311) 37 = 31(311)33 + 33 35 + 35 37 =
De la 31 sau 311 la
bustului (lăţimea produsului pe linia 31 37 sau 311 lpb (k1+k2+k3)Pb + (a1+a2+a3)Ab,
stânga, pe linia
bustului) 37 unde: (k1+k2+k3) = 0,5 şi (a1+a2+a3) = 1
bustului
31(311) 37 = 0,5Pb +Ab
III Stabilirea nivelului de situare a punctului cel mai înalt al feţei în raport cu orizontala de bază (stabilirea echilibrului)
9 Orizontala 17 15 Tip III 35 15(3717) = 11 31 + e
Înălţimea feţei 35 15 If unde e = „echilibru“ = L’tf – Lt, De la 35 sau 37 în
(37 17) sau e = constant, în funcţie de ţinuta corpului şi tipul sus, pe verticală
produsului
9’ Orizontala 17 15
De la 47 în sus, pe
Înălţimea feţei de la linia taliei la punctul 47 17 LTf Tip I 47 17 = L’tf + Alt
verticală.
cel mai înalt
IV Trasarea liniilor de contur superior
10 Linia răscroielii gâtului la spate Tip II 11(111) 12 = kPg + Alrgs
De la 11 sau 111 la
(11(111) 121) 11(111) 12 = kPb + Alrgs
stânga, pe orizontala
Lăţimea răscroielii gâtului la spate 11 12 lrgs Exemplu: 111 12 = Pg/5 + 0,5
iniţială
(111 12) 11 12 = Pb/20 + 2,5
11 Înălţimea răscroielii gâtului la spate 12 121 îrgs Tip I 12 121 = L’t – Lt + Airgs
Din 12, pe verticală
Tip II 12 121 = kPg + Airgs
în sus. Punctul 121
Exemplu: 12 121 = 0,075 Pg + Aîrgs
este cel mai înalt
Tip III 12 121 = k (11 12)
punct de pe tiparul
Exemplu: 12 121 = 0,33(11 12) sau 12 121 = C( 2– 3 cm), în
spatelui
funcţie de tipul produsului şi ţinuta corpului
Tabelul VII.5.30 (continuare)
0 1 2 3 4 5
Linia de contur a răscroielii gâtului la spate se obţine prin racordarea punctelor 11(111) şi 121 cu un arc de forma unui sfert de elipsă
12 Linia umerilor pe tiparul spatelui Tip I 13 131 = Ipc – Iu + Aiu,
(121 14) (varianta a) 13 131 îus sau 13 131 = C, valoare constantă în funcţie de De la 13 în jos, pe verticala
Înclinarea umerilor la spate înălţimea umerilor, tipul produsului, grosimea 13 33
straturilor etc.
13 Lungimea umărului la spate 121 14 lus Tip I 121 14 = lu + Alu Se uneşte 121 cu 131, linia
sau, constructiv: 121 14 = 121 131 + 131 14, se prelungeşte în exterior şi
unde: 131 14 = C (1 – 2 cm), în funcţie de tipul pe aceasta se măsoară lus sau
produsului, silueta şi croiala acestuia C, pentru a obţine pct. 14
Linia umerilor pe tiparul spatelui
(121 14) (varianta b)
12’ Lungimea umărului la spate 121 14 lus Tip I 121 14 = lu +Alu = R1 Cu vârful compasului în 121
şi cu raza R1 se trasează un
arc de cerc
13’ Înclinarea umerilor la spate 41 14 sau Ius Tip I 41(411) 14 = Iou + Aiou – R2 Cu vârful compasului în 41
411 14 sau 411 şi cu raza R2 se
trasează un arc de cerc care,
la intersecţia cu arcul de raza
R1, dă punctul 14
Linia umerilor pe tiparul spatelui (121 14) este de obicei trasată prin unirea punctelor 121 cu 14 printr-o linie dreaptă
Linia răscroielii gâtului pe tiparul feţei Tip II 17 16 = kPg + Alrgf
De la 17, la dreapta pe
(16 171) 17 16 = kPb + Alrgf
orizontala 17 15
14 Lăţimea răscroielii gâtului la faţă 17 16 lrgf Exemplu lrgf = Pg/5 + 0,5
Punctul 16 este cel mai înalt
lrgf = Pb/20 + 2,5
punct de pe tiparul feţei.
Tip III 17 16 = 11 121 = lrgs
15 Înălţimea răscroielii gâtului la faţă 17 171 îrgf Tip III 7 171 = 17 16 + (0 ÷ 1) cm De la 17, în jos pe verticala
(16 161) 17 97, sau de la 16 în jos
Linia de contur a răscroielii gâtului la faţă se obţine prin racordarea punctelor 16 şi 171 cu un arc de cerc.
16 Linia umerilor pe tiparul feţei *(1 6 14’) Tip III 15 151 = 13 131 + K De la 15, în jos pe verticala
*La produsele pentru femei se trasează sau 15 151 = C (în funcţie de tipul produsului, 15 35
după construcţia pensei de bust grosimea straturilor etc.) 151 se uneşte cu 16, iar linia
Înclinarea umerilor pe tiparul feţei 15 151 îuf se prelungeşte
Tabelul VII.5.30 (continnuare)
0 1 2 3 4 5
17 Lungimea umerilor pe tiparul feţei 16 14’ luf Tip III 16 14’ = 121 14 – K
De la 16, pe oblica 16 151,
K = 1 cm, la croiala clasică; K = 0, la alte tipuri de
spre dreapta
croieli
Linia răscroielii mânecii (pentru braţe)
(14 23 332 34 352 14’)
18 Punctul de tangenţă al răscroielii cu linia Tip III 33 34 = (33 35) /2 + (0 – 1)cm Pe orizontală, de la 33 spre
bustului, 34 33 34 sau 33 34 = 0, 62(33 35) stânga
19 Segment ajutător 33 331 Tip III 33 331 = (11 31) / 4 De la 33, în sus, pe verticala
33 13
20 Segment ajutător 331 332 331 332 = C (1 – 1,5 cm) De la 331, spre stânga pe
orizontală
21 Segment ajutător 35 351 Tip III 35 351 = K(35 33), De la 35, în sus, pe verticala
sau 35 351 = C ; 35 351 < 33 331 35 15
Linia răscroielii mânecii se trasează pe porţiuni, porţiunile inferioare (34 332 şi 34’ 351) cu linii asemănătoare arcelor de cerc, iar porţiunile superioare 14
332 şi 14’ 351, cu linii asemănătoare arcelor de parabolă.
V Trasarea liniilor laterale(cusături)**
** În funcţie de tipul produsului, divizarea dintre faţă şi spate se poate realiza prin două cusături laterale (bluza, rochie, pardesiu etc.), sau prin patru
cusături laterale (divizare în faţă, spate şi clin lateral la sacou pentru bărbaţi, jacheta-taior pentru femei etc.).
Pentru trasarea cusăturilor laterale este necesar să se dimensioneze produsul pe linia taliei, a şoldurilor şi a terminaţiei
22 Dimensionarea pe linia taliei Tip I 47 412 = 0,5 Pt +At De la 47, la dreapta pe
Lăţimea produsului pe linia taliei 47 412 lpt orizontală
23 Adâncimea totală a penselor (surplus pe Tip III VAp = 41(411)47 – 47 412
Se poate măsura pe desen
linia taliei) 411 412 ΣAp Tip I ΣAp = (0,5 Pb +Ab) – (0,5 Pt +At)
Adâncimea totală a penselor depinde de conformaţia corpului [0,5 (Pb – Pt)] şi de silueta produsului (Ab, At). ΣAp se repartizează în pense (la faţă spate)
şi cambrări în cusătura (cusăturile) laterale, în funcţie de silueta şi croiala produsului, respectiv particularităţile de conformaţie ale corpului
24 Dimensionarea pe linia şoldurilor De la 57, la dreapta pe
Lăţimea produsului pe linia şoldurilor 57 512 lpş Tip I 57 512 = 0,5 Pş +Aş orizontală
25 Cantitatea cu care trebuie suplimentate
tiparele pe linia şoldurilor (minus pe linia Tip III Dş = 57 512 – 51(511) 57 Se poate măsura pe desen
şoldurilor) 511 512 Dş Tip I Dş = (0,5 Pş +Aş) – (0,5 Pb +Ab)
Suplimentarea necesară pe linia şoldurilor depinde de conformaţia corpului [0,5(Pş – Pb)], silueta produsului (Ab, Aş). Lăţimea necesară produsului pe
linia şoldurilor se asigură prin suplimentarea feţei, respectiv a spatelui, prin cusăturile laterale, cu mărimea Dş, repartizată egal între faţă şi spate
Tabelul VII.5.31
Construcţia tiparului de bază pentru mâneca de croială clasică
Nr. Segment constructiv
Tip de relaţie de calcul Mod de aşezare în desen
crt. Denumire Notaţie Simbol
0 1 2 3 4 5
I Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază (sistemul de axe iniţial este cu originea în punctul 15 – fig. VII.5.15)
1 Linia de adâncime a răscroielii (linia de Tip III Icm = Irm* – C;
De la 15, pe verticala de bază, în
profunzime 35 33) Icm = Irm* – (Irm* / k)
jos
Înălţimea capului mânecii 15 35 Icm Icm = Prm** / 3 – C
* Irm = înălţimea răscroielii, trasată la faţă şi spate; se stabileşte grafic în diferite variante (fig. VII.5.17 şi VII.5.18)
** Prm = perimetrul răscroielii pentru mânecă; se măsoară pe tiparele spatelui şi a feţei (fig. VII.5.17 şi VII.5.18)
2 Linia terminaţiei (95 93) Tip I 15 95 = Lmbs + A
Lungimea mânecii 15 95 Lm Tip II 15 95 = Ic/k +A De la 15, pe verticală, în jos
(Din STR, sau în funcţie de model) 15 95 = Lm, în funcţie de tipul produs.
3 Linia cotului (45 43) Tip I 15 45 = Lbr +A
De la 15, pe verticală, în jos
3’ Lungimea de la punctul cel mai înalt al Tip III 35 45 = (35 95) / 2 – C
De la 35, pe verticală, în jos
mânecii la linia cotului 15 35 Lb
Lungimea de la linia de profunzime la
linia cotului 35 45
Din punctele 35, 45 şi 95 se trasează orizontale, perpendiculare pe verticala iniţială 15 95
II Dimensionarea în lăţime (Trasarea liniilor verticale ale reţelei de bază)
Dimensionarea pe linia de profunzime Tip I lrm = 0,5 Pbr +Apbr
De la 35, pe orizontală, spre
Trasarea verticalei 33 13 Tip III lrm = Drm +Alrm
dreapta. Din 33 se ridică o
4 Lăţimea mânecii la răscroiala (la lrm = Prm**/ 3 +C
verticală
profunzime) 35 33 lrm
Dimensionarea mânecii pe linia 45 451 = C De la 45, pe orizontală, spre
cotului C = (1,5 – 2,5) cm, în funcţie de ajustarea dreapta
5 Segment ajutător 45 451 lrm mânecii la nivelul cotului
6 Segment ajutător 43 431 43 434 = C De la 43, pe orizontală, spre
C = (0,5 – 1)cm, în funcţie de ajustarea mânecii stânga
7 Dimensionarea mânecii pe linia 95 951 = C
terminaţiei C = (0 – 2,5 cm), în funcţie de gradul de ajustare
De la 95, în sus, pe verticală
Scurtarea lungimii mânecii pe partea 95 951 a mânecii pe membrele superioare
anterioară
Tabelul VII.5.31 (continuare)
0 1 2 3 4 5
8 Prelungirea lungimii mânecii pe partea 93 931 93 931 = C
De la 93, pe verticală, în jos
posterioară C = (0 – 1, 5) cm, în funcţie de ajustare
9 Lăţimea mânecii la terminaţie (din STR, 951 931 lmt Tip I 951 931 = 0, 5 Pam + APam De la 951, cu distanţa lmt în
sau în funcţie de model) (951 932) 951 931 = lmt compas se intersectează orizontala
din 93, sau 931
III Trasarea liniei de contur superior a mânecii (Conturul capului mânecii)
10 Stabilirea poziţiei punctului cel mai înalt De la 15 pe orizontala iniţială spre
de pe capul mânecii 15 14 Tip III 15 14 = (35 33) / 2 + C dreapta
11 Segment ajutător; 351 este punct de
De la 35, în sus, pe vertical de bază
control la asamblarea mânecii cu faţa 35 351 Tip III 35 351 = (35 351)faţă + (0 ÷ 0,5)cm
12 Segment ajutător 13 131 Tip III 13 131 = (33 13) / 4 – (0 ÷ 0,5)cm De la 13, pe verticală, în jos
13 Segment ajutător 15 151 Tip III 15 151 = (15 14) / 2 De la 15, pe orizontala, la dreapta
14 Segment ajutător 33 341 Tip III 33 341 = (35 33) / 2 + C De la 33, pe orizontală, la stânga
15 Segment ajutător
34 este punct de tangenţă al conturului De la 35, pe orizontală, spre
inferior al capului mânecii cu linia de Tip III 35 341 = 0,5 Drm dreapta
profunzime 35 34 Drm, din tiparul corpului
Punctele ajutătoare 351, 151, 131, 34, împreună cu puntul 14, delimitează o suprafaţă în care se va trasa conturul capului mânecii ca un contur închis.
Soluţiile grafice sunt diferite, cel mai adesea se procedează ca în fig. VII.5.17. Mâneca de croială clasică are înălţimea, Icm, egală cu înălţimea răscroielii
(Irm) în produsul finit, iar perimetrul, Pcm, mai mare decât perimetrul răscroielii trasată la spate şi faţă. Surplusul de lungime pe capul mânecii (adaos de
poziţionare a mânecii în răscroială) depinde de tipul materialelor, de compoziţia fibroasă a acestora; se repartizează neuniform, cea mai mare parte între
punctele 351 şi 132 de pe capul mânecii, iar cea mai mică parte între punctele 341 şi 351.
III Trasarea cusăturii interioare (cusătura este plasată spre faţa internă a membrelor superioare)
16 Segment ajutător Tip III 35 352 = k Drm;
342, punct superior al cusăturii 35 352 = (35 341) faţă (la mânecile cu aceeaşi De la 35, pe orizontală, spre
interioare 35 352 lărgime de la profunzime la terminaţie); dreapta
sau 35 352 = C (2 ÷ 3 cm), la mânecile ajustate
16 Segment ajutător 451 452 Tip III 451 452 = 35 342 De la 451, pe linia cotului, spre
dreapta
17 Segment ajutător 951 952 Tip III 951 952 = 451 452 = 35 342 De la 951, pe oblica 951 931 (932),
în jos
Tabelul VII.5.31 (continuare)
Se unesc cu linii drepte punctele 352, 452 şi 952. Linia cusăturii interioare este paralelă cu linia de îndoire a părţii anterioare a mânecii (351 451 951). În
raport de această linie de îndoire (linie de simetrie), se va construi desfăşurata părţii anterioare a mânecii. Pentru mânecile cu aceeaşi lăţime, de la linia de
profunzime la terminaţie, linia de simetrie a părţii anterioare a mânecii rămâne verticala de bază, 15 95. Pentru mâneca formată dintr-un singur reper, se
trasează linia de simetrie a părţii posterioare a mânecii: 131 431 931(932) şi, în raport de aceasta, se va desfăşura (construi simetric) partea posterioară a
mânecii. Se va obţine forma, desfăşurata plană, a mânecii de croială clasică, formată dintr-un singur reper, ajustată prin intermediul unei pense, orientată
pe partea posterioară, spre proeminenţa cotului (fig. VII.5.17, b).
Trasarea liniilor de divizare în repere a mânecii (trasarea liniei cusăturii exterioare şi/ sau superioare).
În funcţie de particularităţile tipului de produs, silueta, caracteristicile materialelor, mâneca de croială clasică poate fi constituită dintr-un număr diferit
V de repere (vezi fig. VII.5.11). În tabelul VII.5.35. şi fig. VII.5.18, b este prezentată construcţia mânecii din două repere, specifică produselor de
îmbrăcăminte exterioară (sacou, jachetă, palton etc.).
942 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.32
Informaţii necesare construcţiei
Informaţii iniţiale
Valoare
Nr.crt.
(cm)
Denumire Simbol
Mărimi antropometrice
1 Înălţimea corpului Ic 166
2 Perimetrul bustului Pb 92
3 Perimetrul taliei Pt 76
4 Perimetrul şoldurilor Pş 104
Dimensiuni proprii produsului:
5 Lungimea produsului Lp 105
6 Lungimea mânecii Lm 58
7 Lăţimea mânecii la terminaţie Lmt 10
Adaosuri
8 Adaos constructiv pe linia bustului Ab 5
7 Adaos constructiv pe linia taliei At 3
9 Adaos constructiv pe linia şoldurilor Aş 2,5
10 Adaos pentru lăţimea mânecii la răscroială Arm 5,5

Tabelul VII.5.33
Prezentarea construcţiei
Segment
Denumirea segmentului constructiv Valoare
Nr. Relaţia de calcul
constructiv (cm)
Notaţie Simbol
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia bustului (31 37)
1
Înălţimea spatelui 11 31 Is (Ic/20 + Pb/10+ 1,5) + l 20
Linia omoplaţilor (21 23)
2
Înălţimea omoplaţilor 11 21 Io Is/2 10
Linia taliei (41 47)
3
Lungimea spatelui până la talie 11 41 LT Ic/4–2 40,5
Linia şoldurilor (51 57)
4
Înălţimea şoldurilor 41 51 îş Funcţie de Ic 20
Linia terminaţiei (91 97)
5
Lungimea produsului 11 91 Lp Din S.T.R. 105
Trasarea cusăturii de pe mijlocul spatelui (11 311 411 511 911)
6 Cambrarea în talie 41 411 Depinde de ţinută 2
Cambrarea pe şolduri pe
7 51 511 Depinde de ţinută 2
mijlocul spate
II. Dimensionarea în lăţime pe linia bustului (trasarea liniilor verticale ale reţelei de bază)
Linia de lăţime a spatelui
8 (33 13)
Lăţimea spatelui 311 33 ls (0,18 Pb + 0,5) + 0,3 Ab 18, 56
Linia de lăţime a feţei (35 15)
9
Diametrul răscroielii mânecii 33 35 Drm (0,12 Pb – 1) + 0,5 Ab 12, 54
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 943

Tabelul VII.5.33 (continuare)


0 1 2 3 4 5
Linia de simetrie a feţei
10 (17 97)
Lăţimea fetei 35 37 lf (0,2 Pb + 0,5) + 0,2 Ab 19, 9
Verificarea dimensionării pe linia 311 37 lpb lpb = ls + Drm + lf 51
bustului
11 Segment ajutător 33 34 (33 35)/2 6, 27
Diametrul răscroielii mânecii
12 repartizat la spate 33 341 Drms 2(33 35)/3 8, 36
III. Stabilirea nivelului de situare a punctului cel mai înalt al feţei în raport de orizontala de
bază (17 15)
13 Înălţimea feţei 35 37 If Is + 4 24
IV. Trasarea liniilor de contur superior
Linia răscroielii gâtului la
spate (11 121)
14
Lăţimea răscroielii gâtului la
spate 11 12 lrgs Pb/20 + 2 6,6
Înălţimea răscroielii gâtului la
15
spate 12 121 îrgs constantă 2
Linia umerilor la spate
16 (121 14)
Înclinarea umerilor la spate 13 131 îus constantă 1
121 131+131 14
17 Lungimea umărului la spate 12114 lus 14, 5
131 14 = 1 cm
Linia răscroielii mânecii la
18 spate
Segment ajutător 33 331 Is/4 5
19 Segment ajutător 331 332 constant 0,5
Construcţia pensei de omoplat
Adâncimea pensei în răscroiala
20
mânecii
231 231’ Apo constantă 1,5
21 Segment ajutător 121 122 constant 4
Poziţionarea vârfului pensei, 22 122 221 ⊥1 21 23
22
1
Transferul pensei de omoplat pe linia umărului (pe direcţia 122 221) se realizează prin rotirea
suprafeţei cuprinsă între punctele 122, 221, 231, 14 în jurul vârfului pensei, în sensul în care pensa se
închide în răscroiala mânecii (sens orar) (latura 221 231 se suprapune peste latura 221 231’).
Linia răscroielii gâtului la faţă
(16 171)
23
Lăţimea răscroielii gâtului la
faţă 17 16 lrgf lrgf = lrgs 6,6
Înălţimea răscroielii gâtului la
24
faţă 17 171 îrgf lrgf + 0,5 7,1
Construcţia pensei de bust şi a
25 liniei umărului
Segment ajutător 37 36 Pb/10 + 0,5 9,7
Poziţionarea vârfului pensei,
26 36 361 constantă 2
361
944 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.33 (continuare)


0 1 2 3 4 5
27 Înclinarea umărului la faţă 15 151 îuf constantă 4
28 Segment ajutător 15 152 Pb/20 + 1 5,6
29 Segment ajutător 152 162 16 161 constructiv
16
30 Lungimea liniei umărului la faţă 162’+ 162 luf lus–1 13,5
14’
Extremitatea liniei umărului la
31 162 14’ luf–152 162 constructiv
faţă, 14’
361 162
32 Laturile pensei de bust 361 162 = 361 162’ constructiv
361 162’
Linia răscroielii mânecii la faţă
33
Segment ajutător
35 351 33 331 5
34 Segment ajutător 35 352 Drm/4 3,13
35 Segment ajutător 352 353 constantă 0,5
V. Trasarea liniilor laterale (dimensionarea tiparelor pe linia taliei)
Lăţimea produsului pe linia
36 47 412 lpt Pt/2 + At 41
taliei
Adâncimea totală a penselor
37 411 412 ΣAp constructiv 9
(surplus)
38 Adâncimea pensei la faţă 461 461’ Apf constantă (3÷3,5) 3
Lungimea inferioară a pensei de
39 46 561 constantă 17
la faţă
40 Poziţia pensei la spate 41 421 ls/2 + 0,5 9,78
41 Adâncimea pensei la spate 422 422’ Aps constantă (2,5 ÷ 3) 2,5
Lungimea superioară a pensei la
42 421 321 constantă 15
spate
Lungimea inferioară a pensei la
43 421 521 constantă 15
spate
44 Înălţarea cusăturii laterale 44 441 constantă 1
45 Cambrarea în cusătura laterală 442 442’ Ccl Σ Ap – (Apf +Aps) 3,5
Dimensionarea tiparelor pe linia şoldurilor
Lăţimea produsului pe linia
46 57 512 lpş Ps/2 + As 54,5
şoldurilor
Cantitatea cu care trebuie
47 suplimentate tiparele pe linia 541 541’ Dş 541 541’ = 511 512 4,5
şoldurilor (minus în tipare)
Construcţia mânecii
Dimensiuni necesare construcţiei: lrm = AB de la faţă şi spate (14A=14’A şi AB ⊥ 31 37);
lrm = 17 cm lrm = Drm + Arm, Arm = 5 ÷ 6 cm
Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia de adâncime a
1 răscroielii
Înălţimea capului mânecii 15 35 Icm Irm–2,5 14,5
Linia de terminaţie a mânecii
2 (95 93)
Lungimea mânecii 15 95 Lm Din S.T.R. 58
3 Segment ajutător 95 951 constantă 2,5
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 945

Tabelul VII.5.33 (continuare)


0 1 2 3 4 5
Linia cotului (45 43)
4 Distanţa de la linia de adâncime
a răscroielii la linia cotului
35 45 35 951/2–1 19,6
II. Dimensionarea în lăţime (trasarea liniilor verticale ale reţelei de bază)
Lăţimea mânecii la răscroială
5. 35 33 lrm Drm + 5,5 18,04
(profunzime)
Lăţimea mânecii pe lima
6 cotului
Segment ajutător 45 451 constantă 1,5
7 Segment ajutător 43 431 constantă 1
Lăţimea mânecii, pe linia 951
8 depinde de model 11
terminaţiei 931
III. Trasarea liniei de contur superior (conturul capului mânecii)
9 Punctul cel mai înalt al capului
mânecii 15 14 lrm/2+1 10
10 Segment ajutător 15 151 15 14/2 5
11 Segment ajutător 35 351 (35 352) faţă 3
12 Segment ajutător 35 34 (35 34) faţă 6,27
13 Segment ajutător 13 131 Icm/4 3,6
14 Segment ajutător 33 341 lrm/2+1 10
Segment ajutător, 352 punct
15 extrem superior al cusăturii 35 352 constantă 2,5
interioare
Cusătura interioară a mânecii este 352 452 952, astfel încât 352 452 // 351 451 şi 452 952 //451 952.

VII.5.2.3.2. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Sacou


pentru bărbaţi“
Sacou cu silueta semiajustată, de croială clasică. Corpul produsului se divizează
prin patru cusături laterale (sacou cu clin lateral). Spatele este format din două repere. Faţa
este formată din două repere, se ajustează în talie printr-o pensă şi se modelează prin pensa
orizontală (de abdomen). Mâneca este de croială clasică, formată din două repere.
Construcţia se particularizează pentru tipodimensiunea 174–100–92 (50–II/B, conform
STR–27597–86). În tabelul VII.5.34 sunt centralizate datele iniţiale necesare, în
tabelul VII.5.35 este prezentată succesiunea construcţiei, iar tiparele de bază în fig. VII.5.18.
Tabelul VII.5.34
Dimensiuni necesare construcţiei
Nr. Informaţii necesare
Valoare (cm)
crt. Denumire Simbol
Mărimi antropometrice
1 Înălţimea corpului Ic 174
2 Perimetrul bustului Pb 100
3 Perimetrul taliei Pt 92
4 Perimetrul şoldurilor Pş 108
5 Perimetrul gâtului Pg 41
946 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.34 (continuare)


Dimensiuni proprii produsului
6 Lungimea produsului Lp 76
7 Lungimea mânecii Lm 63
8 Lăţimea mânecii la terminaţie lmt 15,5
Adaosuri
9 Adaos pe linia bustului Ab 8
10 Adaos pe linia taliei At 6
11 Adaos pe linia şoldurilor Aş 4
12 Adaos pentru lăţimea mânecii la răscroială Arm 7,0

Tabelul VII.5.35
Prezentarea construcţiei
Nr. Denumirea segmentului Segment Valoare
Relaţia de calcul
crt. constructiv Notaţie Simbol [cm]
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia bustului (31 37)
1 11 31 Is (Ic/16 + Pb/8 + 1) + 0,5 24,88
Înălţimea spatelui
Linia omoplaţilor (21 23)
2 11 21 Io Is/2 12,44
Înălţimea omoplaţilor
Linia taliei (41 47)
3 11 41 LT (Ic/4 + 0,5) + 1 45
Lungimea spatelui până la talie
Linia şoldurilor (51 57)
4 41 51 îş Ic/10 + 0,5 17,9
Înălţimea şoldurilor
Linia terminaţiei (91 97)
5 11 91 Lp din S.T.R. 76
Lungimea produsului
Trasarea cusăturii de pe mijlocul spatelui
6 Cambrarea în talie 41 411 Depinde de ţinută 2
7 Cambrarea pe şolduri 51 511 idem 2,5
8 Segment ajutător 11 111 idem 0,5
II. Dimensionarea în lăţime pe linia bustului (trasarea verticalelor reţelei de bază)
Linia de lăţime a spatelui (33 13)
9 311 33 ls (0,19 Pb + 1) + 0,25 Ab 22
Lăţimea spatelui
Linia de lăţime a feţei (35 15)
10 33 35 Drm (0,11 Pb –1 ) + 0,45 Ab 13,6
Diametrul răscroielii mânecii
Linia de simetrie a feţei (37 97)
11 35 37 lf 0,2 Pb + 0,3 Ab 22,4
Lăţimea feţei
Verificarea dimensionării pe linia lpb = ls + Drm + lf = 0,5
31 137 lpb 58
bustului Pb + Ab
Diametrul răscroielii mânecii
12.
repartizat la spate 33 331 Drms constant (0,5 – 1,5 cm) 1
Diametrul răscroielii mânecii
13 35 341 Drmf constant (3,5–4 cm) 3,5
repartizat la faţă
14 Segment ajutător 33 34 33 34 = 34 35 = Drm/2 6,8
15 Lăţimea clinului pe linia bustului 331 341 lcb Drm – (Drms + Drmf) 9,5
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 947

Tabelul VII.5.35 (continuare)


0 1 2 3 4 5
III. Stabilirea nivelului de situare a punctului cel mai înalt al feţei (16)
16 Înălţimea fetei 35 15 If Is + 2 26,88
17 Segment ajutător 37 36 (37 35)/2 + 0,5 11,7
18 Segment ajutător 47 46 (37 35)/2 11,2
IV. Trasarea liniilor de contur superior
Linia răscroielii gâtului la spate
19 Lăţimea răscroielii gâtului la spate 111 12 lrgs Pg/5 + 0,3 8,5
20 Înălţimea răscroielii gâtului la spate 12 121 îrgs 0,33 lrgs 2,8
Linia umărului la spate
21
Înclinarea umărului la spate 13 131 îus constantă 1,5
121 131+131 14
22 Lungimea umărului la spate 121 14 lus 16
131 14 = 1,5 cm
Răscroiala mânecii pe tiparul spate
23
Segment ajutător 23 231 constant 0,5
24 Segment ajutător 33 332 Is/4 6,22
25 Segment ajutător 332 333 constant 1,5
Răscroiala gâtului pe tiparul-faţă
26 16 161 îrgf îrgf = lrgs 8,5
Înălţimea răscroielii gâtului la faţă
27 Lăţimea răscroielii gâtului la faţă 161 171 lrgf lrgf = îrgf + 2 10,5
Linia cusăturii umărului la faţă
28 Înclinarea umerilor pe tiparul feţei 15 151 îuf constantă 4
29 Lungimea umărului pe tiparul feţei 16 14’ luf luf = lus – 1 15
30 Segment ajutător 35 351 35 351 =33 332 6, 22
31 Segment ajutător 35 352 Drm/4 3, 4
32 Segment ajutător 352 353 constant 0, 5
V. Trasarea liniilor laterale (dimensionarea tiparelor pe linia taliei, şoldurilor şi a terminaţiei)
33 Lăţimea produsului pe linia taliei 47 412 lpt 0,5 Pt + At 52
Adâncimea totală a penselor
34 412 411 ΣAp constructiv 5
(surplus)
35 Adâncimea pensei la faţă 462 462’ Apf constantă (2 = 2,5 cm) 2,5
36 Poziţionarea pensei la faţă 46 461 constantă 2
37 Segment ajutător 361 461 361 461 ⊥ 47 45
38 Segment ajutător 361 362 constant (1,5 – 2,5) 2
Lungimea pensei de la talie spre
39 461 463 Lpf constantă (8–10 cm) 9
terminaţie
Adâncimea pensei de la faţă pe linia
40 464 464’ Apf – 1 1,5
ei terminală
41 Ridicarea cusăturii laterale spate-clin 431 432 432 411 ⊥ 411 911
Cambrarea în cusătura laterală
42 433 433’ Ccls coastantă (1,5 – 2 cm) 1,5
spate-clin
43 Ridicarea cusăturii laterale faţă-clin 441 442 441 442 = 431 432
Poziţionarea cusăturii laterale a
44 442 443 constantă 0,5
clinului spre faţă
Cambrarea în cusătura laterală
45 443 443’ Cclf ΣAp –(Apf + Ccls) 1
faţă-clin
46 Segment ajutător 47 471 constant 0,75
948 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.35 (continuare)


0 1 2 3 4 5
471 462 + 462’ 443’+
Verificarea dimensionării pe linia taliei lpt 443 433’+ 433 411= 52
0,5 Pt + At
Poziţionarea laturii înclinate a pensei
47 551 551’ constantă 0,5
orizontale
464 552 = 464 551 + 551
Lungimea laturii pensei orizontale
48 464 552 552 12
(pensă de abdomen)
551 552 = 2,5 cm
49 A doua latură a pensei de abdomen 464’ 552’ 464’ 552’ = 464 552 12
Lăţimea produsului pe linia
50 57 512 lpş 0,5 Pş + Aş 58
şoldurilor
Suplimentarea necesară pe linia
51 512 511 Dş constructiv 2
şoldurilor (minus în tipare)
Ridicarea cusăturii laterale a spatelui
52 531 532 532 511 ⊥ 511 911
pe linia şoldurilor
Suplimentarea în cusătura laterala
53 533 533’ Dş 533 533’ = 512 511 = Dş 2
spate-clin
54 Segment ajutător 57 571 constant 0,75
Verificarea lăţimii tiparelor pe linia 571 541’ + 541 533’ +
lpş 58
şoldurilor 533 511 = 0,5 Pş + Aş
55 Segment ajutător 97 971 constant 0,75
56 Segment ajutător 931 932 932 911 ⊥ 411 911
57 Segment ajutător 932 933 533 933 ⊥ 933 911
Cusătura laterală spate-clin: 333 331 433 533 933 = 333 331 433’ 533’933’
Cusătura laterală faţă-clin: 341 443’ 552’+552 541’ 941’= 341 443 552 541 941
Construcţia mânecii
Dimensiuni necesare construcţiei:
Înălţimea răscroielii mânecii: (fig. VII.5.19) Irm = (14 A + 14’ 35)/2 = 22, 3 cm
Lăţimea mânecii la răscroiala lrm = Drm + Arm, Arm = 5,5 ÷ 7 cm; Irm = 20,6 cm
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia de adâncime a răscroielii
1
Înălţimea capului mânecii 15 35 Icm Irm – (Irm/10+1,5) 18, 6
Linia terminaţiei
2
Lungimea mânecii 15 95 Lm din STR 63
Linia cotului
3
Segment ajutător 95 951 constant 1,5
Distanţa de la linia de profunzime la
4
linia cotului 35 45 (35 951)72 – 1, 5 19,95
II. Dimensionarea în lăţime (trasarea verticalelor reţelei de bază)
Dimensionarea pe linia de
5 profunzime
Lăţimea mânecii la răscroiala 35 33 lrm Drm + Arm; Arm = 7 cm 20,6
Dimensionarea pe linia cotului
6 45 451 constant 1,5
Segment ajutător
7 Segment ajutător 43 431 constant 0,5
Dimensionarea pe linia terminaţiei
8 951 931 lmt din STR 15,5
Lăţimea mânecii la terminaţie
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 949

Tabelul VII.5.35 (continuare)


0 1 2 3 4 5
III. Trasarea liniei de contur superior (linia capului mânecii)
9 Segment ajutător 15 14 lrm/2 +1 11,3
10 Segment ajutător 15 151 (15 14)/2 5,65
11 Segment ajutător 35 351 (35 352) faţă 3,4
12 Segment ajutător 13 131 Icm /4 4,65
13 Segment ajutător 35 34 Drm/2 6,8
14 Segment ajutător 33 341 lrm/2 +1 11,3
IV. Trasarea cusăturii interioare
Segment ajutător (352, punct
15 35 352 constant (2,5–4 cm) 3
superior al cusăturii interioare)
16 Segment ajutător 451 452 35 352 3
Segment ajutător (952, punct inferior
17 951 952 35 352 = 451 452 3
al cusăturii interioare)
Linia cusăturii interioare trasată pe reperul mare (352’ 452’ 952’) este simetrică faţă de linia
(351 451 951) cu linia cusăturii interioare (352 452 952) trasată pe reperul mic
V. Trasarea cusăturii exterioare
Segment ajutător (132, punct
18 superior al cusăturii exterioare pe 131 132 constant (2–4 cm) 3
reperul mic)
Segment ajutătorul (132’, punct
132’ simetricul lui 132
19 superior al cusăturii exterioare pe 131 132’
faţă de linia 131 431
reperul mare)
20 Segment ajutător 431 432 constant 1
21 Segment ajutător 431 432’ constant 1
Linia cusăturii exterioare trasată pe reperul mare (132’ 432’ 931) este simetrică faţă de linia
(131 431 931) cu linia cusăturii exterioare trasată pe reperul mic (132 432 931)

VII.5.2.4. Construcţia tiparelor de bază pentru produse cu sprijin


în talie
Construcţia tiparelor de bază pentru produsele cu sprijin în talie (pantaloni şi fustă) se
realizează pe aceleaşi principii generale. Astfel, sunt necesare informaţii despre dimensiunile
şi forma părţii inferioare a trunchiului şi a membrelor inferioare, trebuie stabilit adaosul de
bază pe linia şoldurilor (adaosul pe linia taliei fiind un adaos minim necesar) şi unele
dimensiuni proprii produsului.
Soluţiile constructive adoptate de către diferiţi autori au un grad mai mare de
asemănare decât în cazul produselor cu sprijin pe umeri.
Pentru produsul pantaloni, construcţia tiparelor de bază ale elementelor principale –
faţa şi spatele – se plasează într-o reţea de linii proprie (fig. VII.5.16, b), construcţia reţelei
fiind realizată de la un sistem de axe iniţiale, în care orizontala este linia taliei, iar verticala
este linia de simetrie a cusăturii laterale (originea sistemului de axe în punctul 44), sau linia
de îndoire a feţei (originea sistemului de axe în punctul 46). Cei mai mulţi autori construiesc
reţeaua de linii de bază în care trasează întâi conturul tiparului feţei, iar apoi construiesc
tiparul spatelui, suprapus peste cel al feţei, considerând că în acest fel asigură o mai bună
corespondenţa între contururile care se asamblează (linia cusăturii exterioare şi linia cusăturii
interioare).
950 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Pentru a urmări cu consecvenţă principiile generale prezentate în subcapito-


lul VII.5.2.2, vom dezvolta o schemă generală de construcţie a tiparelor de bază pentru
produsul pantaloni (tabelul VII.5.36), schemă care poate fi particularizată pentru orice grupă
de purtători sau tip de materiale. Se va exemplifica, pe baza acestei scheme, o variantă
constructivă pentru produsul „pantaloni pentru bărbaţi“ (fig. VII.5.19).
În cazul fustei, reţeaua de linii de bază (fig. VII.5.16, a) se construieşte într-un sistem
de axe iniţiale, în care orizontala este linia taliei, iar verticala este linia de simetrie a spatelui
(originea sistemului în punctul 41). Sistemul de axe poate fi plasat în stânga sau în dreapta
foii. În fig. VII.5.20 va fi reprezentată construcţia tiparelor de bază pentru produsul fustă,
dezvoltată pe baza unei scheme de principiu, centralizată în tabelul VII.5.27.
În prezentarea relaţiilor de calcul utilizate pentru dimensionarea segmentelor
constructive în cadrul schemele generale (tabelele VII.5.36 şi VII.5.37), s-au menţinut
regulile generale prezentate la subcapitolul VII.5.2.3.

VII.5.2.4.1. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Pantaloni


pentru bărbaţi“
Pantaloni cu silueta ajustată pe şolduri şi dreaptă la terminaţie, de croială
clasică. Faţa şi spatele se ajustează fiecare printr-o pensă în talie. Construcţia se
particularizează pentru tipodimensiunea 174–100–92 (50–II/B, conform STR 27597–86).
În tabelul VII.5.38 sunt centralizate datele iniţiale necesare construcţiei, care este
dezvoltată în tabelul VII.5.39. În fig. VII.5.19 sunt prezentate tiparele de bază ale
elementelor principale – faţa şi spatele.

VII.5.2.4.2. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Fustă


pentru femei“
Fustă cu silueta ajustată, de croială clasică. Faţa este formată dintr-un singur reper
şi se ajustează în talie cu două pense. Spatele este format dintr-un singur reper şi se ajustează
în talie prin două pense. Construcţia se particularizează pentru tipodimensiunea 174–93–104
(46/I–B, conform STR 24693/86).
Datele iniţiale necesare construcţiei sunt centralizate în tabelul VII.5.40, succesiunea
construcţiei este prezentată în tabelul VII.5.41, iar tiparele de bază în fig. VII.5.20.

VII.5.2.5. Particularităţi în construcţia tiparelor de bază


Construcţia tiparelor de bază se desfăşoară în mod similar pentru orice tip de produs,
grupă de purtători, respectiv de materiale, pe baza unor principii general valabile.
Principalii factori care impun diferenţierea modului de alegere a tipurilor de produse,
siluete, croieli şi de abordare a construcţiei tiparelor, respectiv a soluţiilor constructive de
rezolvare a acestora, sunt:
• particularităţile grupei de purtători: vârstă, conformaţie, proporţii, ţinută, indicatori
psiho-fiziologici etc.;
• condiţiile concrete de exploatare a produselor, respectiv funcţia utilitară pe care
trebuie să o îndeplinească orice produs de îmbrăcăminte, pe baza căreia produsele se împart
în clase: îmbrăcăminte uzuală, îmbrăcăminte pentru sport, îmbrăcăminte de producţie
(cap. VII.I);
• proprietăţile materialelor din care se confecţionează un anumit tip de produs.
Tabelul VII.5.36
Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „pantaloni pentru bărbaţi“
Nr. Segment constructiv
Tip de relaţie Mod de aşezare în desen
crt. Denumire Notaţie Simbol
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază (sistemul de axe iniţial: orizontala – linia taliei, verticală – linia de simetrie a cusăturii laterale)
Linia terminaţiei Tip I 44 94 = Llat – C + A
1 Lungimea pantalonilor pe cusătura 44 94 = It – C + A,
De la 44, pe verticala de bază, în jos
exterioară (laterală) 44 94 Lcext sau 44 94 = Lp(Lcext), din STR, sau în
(Lp) funcţie de modă şi de model
Linia pasului (şliţului/pliului subfesier) Tip I 94 64 = Lint – C + A
De la 94, pe verticala de bază, în sus
2 Lungimea pantalonilor pe cusătura interioară 94 64 Lcint 94 64 = Lpsfs – C +A
2’ Distanţa de la linia taliei la pliul subfesier 44 64 Lbaz sau 94 64 = Lcint, din STR
Tip II 44 64 = k(It–Ipsf) + A
De la 44, pe verticala de bază, în jos
sau 44 64 = Ibaz + A
Linia şoldurilor Tip II 44 54 = k(It – Ips) + A
3 Distanţa talie-şold 44 54 îş 44 54 = kIc + A
De la 44, pe verticala de bază, în jos
Tip III 44 54 = 2/3(64 44)
sau 44 54 = C; C = (16 ÷18) cm
3’ Distanţa de la linia şliţului la şolduri 64 54 Tip II 64 54 = KPş + A
De la 64, pe verticala de bază, în sus
Tip III 64 54 = (64 44)/3
Linia genunchilor Tip I 94 74 = Ig – C + A
4 Înălţimea genunchilor 94 74 îg Tip II 94 74 = (94 64)/2 + C (5 ÷ 6 cm) De la 94, pe verticala de bază, în sus
Din punctele 54, 64, 74 şi 94 se trasează orizontale la stânga şi la dreapta
II. Dimensionarea în lăţime (trasarea verticalelor)
5 Lăţimea produsului pe linia şoldurilor 57 51 lpş Tip I 57 51 = 0,5 Pş +Aş
6 Lăţimea feţei pe linia şoldurilor (verticala 54 57 lfş Tip III 54 57 = (57 51)/2–1 De la 54 spre stânga. Din 57 se ridică o
57 47) sau 54 57 = 0, 47(57 51) verticală
7 Lăţimea spatelui pe linia şoldurilor 54’ 51 lsş Tip III 54’ 51= (57 51)/2 +1 De la 54’ spre dreapta. 54’ = 54
(verticala 51 41) sau 54’ 51 = 0, 53(57 52) Din 51 se ridică o verticală
8 Lăţimea răscroielii la faţă 67 68 lrf Tip II 67 68 = kPs +C +A De la 67 (57), spre stânga, pe
(57 58) Exemplu 67 68 = Ps/20 + 1 orizontală
Tabelul VII.5.36 (continuare)
0 1 2 3 4 5
61 68’ Tip II 61 68’ = kPs + c +A De la 61(51), spre dreapta, pe
9 Lăţimea răscroielii la spate lrs
(51 58’) Exemplu: 61 68’ = Ps/5–6 orizontală
Distanţa de la cusătura laterală la linia de 64 66 = Tip III 64 66 = 54 56 = (lfş +lrf)/2 = La stânga pe orizontală. Din 66 se
10
îndoire a feţei (linia dungii – 46 96) 54 56 (54 57) + (67 68)/2 trasează o verticala în sus şi în jos
Distanţa de la cusătura laterală la linia de 64’ 62 = Tip III 64’ 62 = 54’ 52 = (lsş + lrs)/2 = La dreapta, pe orizontală. Din 62 se
11
îndoire a spatelui (linia dungii – 42 92) (54’ 52) = [(54’ 51) + (61 68’)]/2 trasează o verticală în sus şi în jos
Dimensionarea pe linia genunchilor (lăţimea pantalonilor pe linia genunchilor (lg) depinde de perimetrul genunchilor, dar se poate preciza
în funcţie de modă şi de model)
Tip I 741 78 = (0,5 Pge +A)–2 sau
12 Lăţimea feţei pe linia genunchilor 741 78 lfg
74178 = lg – 2
Distanţa de la linia de îndoire a feţei la 76 741 Se aşază simetric faţă de 76, pe
13 lfg/2 Tip I 76 741 = 76 78 = lfg/2
cusătura laterală, respectiv interioară 76 78 orizontală, la stânga, respectiv dreapta
Tip I 741’ 78’ = (0,5 Pge +A) +2
14 Lăţimea spatelui pe linia genunchilor 741’ 78’ lsg
sau 741’ 78’= lg +2
Distanţa de la linia de îndoire a spatelui la 72 741’= Se aşază simetric faţă de 72, pe
15 lsg/2 Tip III 72 741’ = 72 78’ = lsg/2
cusătura laterală, respectiv interioară 72 78’ orizontală, la stânga, respectiv dreapta
Dimensionarea pe linia terminaţiei (lăţimea pantalonilor pe linia terminaţiei (lte) este determinată de perimetrul gleznei, lte, dar se stabileşte
de obicei în funcţie de modă şi de model)
Tip I 941 98 = (0, 5 Pgl +A)–2
16 Lăţimea feţei pe linia terminaţiei 941 98 lfte
sau 941 98 = lte – 2
Distanţa de la linia de îndoire a feţei la 96 941= Se aşază simetric faţa de 96, pe
17 Tip III 96 941 = 96 98 = lfte/2
cusătura laterală, respectiv interioară 96 98 orizontală, la stânga, respectiv dreapta
Tip I 941’ 98’ = (0,5 Pgl +A) +2
18 Lăţimea spatelui pe linia terminaţiei 941’ 98’ lste
sau 941’ 98’ = lte +2
Distanţa de la linia de îndoire a spatelui la 92 941’= Se aşază simetric faţă de 92, pe
19 Tip III 92 941’ = 92 98’ = lste/2
cusătura interioară, respectiv laterală 92 98’ orizontală, la stânga, respectiv dreapta
III. Trasarea liniilor de contur superior (este necesar să se dimensioneze produsul pe linia taliei şi să se rezolve echilibrul)
Dimensionarea pe linia taliei
20
Lăţimea produsului pe linia taliei lpt Tip I lpt = 0,5 Pt +At
21 Lăţimea feţei pe linia taliei lft Tip III lft = (0,5 Pt + At)/2 – 1
Adâncimea totală a penselor la faţă (surplus ΣApf = lfş – lft = [(0,5 Ps +As)/2– 1] – [(0,5
22 ΣApf
pe linia taliei la faţă) Pt +At)/2 – 1] = 0,25(Pş – Pt) + 0,5(Aş – At)
Tabelul VII.5.36 (continuare)
0 1 2 3 4 5
ΣApf depinde practic de conformaţia corpului; în funcţie de valoarea totală, se poate repartiza într-un număr diferit de pense.
Se va prezenta modul tipic de repartizare
47 471 = C, în funcţie de proeminenţa
22 Segment ajutător 47 471 abdomenului; C este de (0,5 ÷ 0,75) cm la De la 47, pe orizontală, spre dreapta
corpurile de conformaţie normală
461 461’ = C (2÷2,5 cm), în funcţie de Se aşază simetric în raport cu 46;
23 Adâncimea pensei (sau faldului) la faţă 461 461 Apf
valoarea ΣApf 46 461– 46 461’ = Apf/2
Tip III 46 561 = 0, 5(44 54)
24 Lungimea pensei la faţă 46 561 Lpf De la 46, pe verticala 46 96
sau 46 561 = C, în funcţie de Apf
25 Cambrarea în cusătura laterală 44 441 Ccl Tip III 44 441 = ΣApf – [(47 471) – Apf] De la 44 spre stânga pe orizontală
Tip I 441 442 = Llat – It De la 441, pe verticală; punctul 442
26 Înălţarea cusăturii laterale 441 442 sau 441 442 = C este punctul extrem superior al
(C = 1÷ 1,5 cm) cusăturii exterioare (laterale)
Linia de contur a taliei la faţă se trasează prin racordarea punctelor 471 cu 461 şi respectiv 461’ cu 442. Segmentele 471 461 + 461’ 442 = lft
Răscroiala la faţă se obţine prin unirea în linie dreaptă a punctului 471 cu punctul 57 şi racordarea punctul 57 cu punctul 68
Stabilirea echilibrului (stabilirea poziţiei liniei taliei pe tiparul spatelui)
Se trasează un arc de cerc cu centrul în
Tip II 51 511 = kPş
54’ şi cu raza 54’ 51; din 51 se aşază
27 Înălţarea spatelui 51 511 Exemplu: 51 511 = Pş/20–1
pe arc distanţa 51 511(54’51= 54’511
sau 51 511 = C
= lsş)
Din 511 se trasează o perpendiculară
Tip III 511 411 = 51 41
28 Segment ajutător 511 411 pe 54’511. Pe aceasta se aşază, în sus,
511 411 ⊥ 54’ 511
511 411
Dreptunghiul 41 51 54’ 44’ se roteşte astfel încât baza 54’51 sa coincidă cu 54’ 511. Segmentul 41 44’ deviază de la orizontală, ocupă poziţia 411 44*, care va
reprezenta linia taliei pe tiparul spatelui. Punctul 411 va fi cel mai înalt punct de pe tiparul spatelui şi distanţa de la acesta la orizontala iniţială (linia taliei –
41 47) reprezintă „echilibrul antero-posterior“ al produsului pantaloni (e) (fig. VII.5.19). Mărimea e depinde de conformaţia bazinului, de forma acestuia în
plan sagital, caracterizată prin arcul vertical al părţii inferioare a trunchiului (Arcinf)
Dimensionarea tiparului spatelui pe linia taliei se va face pe oblica 411 44*.
29 Lăţimea spatelui pe linia taliei lst Tip III lst = (0,5 Pt +At)/2 +1
ΣAps = lsş – lst =
Adâncimea totală a penselor la spate
30 ΣAps = [(0,5 Pş +Aş)/2 + 1] – (0,5 Pt +At)/2 + 1=
(surplus pe linia taliei la spate)
0, 25(Pş – Pt) + 0,5(Aş – At)
Tabelul VII.5.36 (continuare)
0 1 2 3 4 5
ΣAps = ΣApf, depinde de conformaţia părţii inferioare a trunchiului. Se repartizează într-un număr diferit de pense, în funcţie de valoarea totală
De la 44*, spre dreapta, pe oblica
31 Cambrarea în cusătura exterioară la spate 44* 441’ Ccl Tip III 44* 441’ = (44 441) de la faţă
44* 411
32 Adâncimea pensei la spate 421 421’ Aps Tip III 421 421’ = ΣAps – 44* 441’
Segment ajutător, pentru poziţionarea Tip III 411 42 = (411 441’)/2 – C De la 411, pe oblica 411 44*, spre
33 411 42
pensei la spate 411 42 = 0,4 lsş dreapta
Distanţa de la centrul pensei la latura ei din Se aşază simetric în raport de 42, pe
34 42 421 Aps/2 Tip III 42 421 = 42 421’= Aps/2
dreapta, respectiv stânga linia taliei la spate
Din 42 se trasează o perpendiculară pe
Tip III 42 521= (0,5 ÷ 0,8) (41 51)
35 Lungimea pensei de la spate 42 521 Lps linia 44* 441 şi se măsoară în jos
sau 42 521 = C, în funcţie de Aps
lungimea pensei la spate
36 Înălţarea cusăturii laterale la spate 441’ 442’ Tip III 441’ 442’ = (441 442) faţă De al 441’ în sus
Linia de contur superior (a taliei) la spate se trasează prin racordarea punctelor 442’ cu 421’ şi respectiv 421 cu 4 11. Segmentele (442’ 421’) + (421 411)= lst
Verificarea dimensionării pe linia taliei: lft + lst = [(471 461) + (461’ 442)] + [(442’ 421’) + (421 411)] = 0,5 Pt +At = lpt
Linia răscroielii la spate se trasează prin unirea în linie dreaptă a punctului 411 cu 51 şi racordarea punctului 51 cu punctul 68*. Punctul 68* se obţine
după trasarea cusăturii interioare pe tiparul feţei
IV. Trasarea linilor cusăturilor laterale (exterioare)
Se uneşte în linie dreaptă 54 cu
37 Segment ajutător 54 741
741 641 = intersecţia cu linia şliţului
Se uneşte în linie dreaptă 54’ cu
38 Segment ajutător 54’ 741’
741’ 641’ = intersecţia cu linia şliţului
642, este mijlocul segmentului
39 Segment ajutător 641 642 Tip III 641 642 = 642 741 = (641 741)/2
641 741
642’ este mijlocul segmentului
40 Segment ajutător 641’ 642’ Tip III 641’ 642’= 642’ 741’= (641’ 741’)/2
641’ 741’
41 Segment ajutător 642 643 642 643 = C (0,5 cm) Din 642 pe perpendiculară
42 Segment ajutător 642’ 643’ 642’ 643’ = C (1 ÷ 1,5 cm) Din 642’ pe perpendiculară
Linia cusăturii exterioare pe tiparul feţei se trasează prin racordarea punctelor 442 cu 54, curba prelungindu-se până la 641, racordarea punctelor 641 cu 643 şi
643 cu 741, iar apoi unirea în linie dreaptă a punctelor 741 cu 941. Analog, se obţine linia cusăturii exterioare pe tiparul spatelui
V. Trasarea linilor cusăturilor interioare
43 Segment ajutător 68 681 Tip III 68 681= 681 78 = 68 78/2 Pe oblica 68 78, în jos
44 Segment ajutător 681 682 681 682 – C (0,5 cm) Pe perpendiculara din 681, pe 68 78
Tabelul VII.5.36 (continuare)
0 1 2 3 4 5
Linia cusăturii interioare pe tiparul feţei se obţine prin racordarea punctelor 68 cu 682 şi respectiv 682 cu 78, iar în continuare prin unirea în linie dreaptă a
punctelor 78 cu 98.
45 Segment ajutător 78’ 68* Tip III 78’ 68* = (78 68) faţă Din 78, pe oblica 78’ 68’
46 Segment ajutător 78’ 681’ Tip III 78’ 681’= 681’ 68* Din 78’, pe oblica 78 ‚68*
47 Segment ajutător 618’ 682’ 681’ 682’ = C (1 ÷ 1,5 cm) Pe perpendiculara din 681, pe 68*78’
Linia cusăturii interioare pe tiparul spatelui se obţine prin racordarea punctelor 68* cu 682’ şi respectiv 682’ cu 78’, iar în continuare prin unirea în linie
dreaptă a punctelor 78’ cu 98’
VI. Trasarea liniei terminaţiei
48 Segment ajutător 96 961 96 961 = C (0,5 ÷ 1 cm) Din 96 pe verticala 96 46 în sus
49 Segment ajutător 92 921 96 92 = C (0,5 ÷ 1 cm) Din 92 pe verticala 92 42 în jos
Linia terminaţiei pe tiparul feţei se obţine prin unirea (o uşoară racordare) punctelor 98 cu 961 şi 941. Analog, pe tiparul spatelui se unesc punctele 98’ cu 921
şi 921 cu 98’
Tabelul VII.5.37
Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „fustă“
Nr. Segment constructiv
Tip de relaţii Mod de aşezare în desen
crt. Denumire Notaţie Simbol
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază (sistem de axe iniţiale cu originea în 41: orizontala-linia taliei, verticala-linia de simetrie a spatelui
Tip I 41 91 = It – Ig ± A
Linia terminaţiei De la 41, pe verticala de bază, în
41 91 Lp 41 91 = Lp, din STR,
1 Lungimea produsului pe mijlocul spatelui jos
sau în funcţie de modă şi de model
Tip III 41 51 = k(It – Ips) + A
Linia şoldurilor De la 41, pe verticala de bază, în
2 41 51 îş sau 41 51 = kIc + A
Distanţa talie-şold (înălţimea şoldurilor) jos
sau 41 51 = C (18 ÷ 20 cm)
Din punctele 51 şi 91 se trasează orizontale, perpendiculare pe verticala de bază 41 91
II. Dimensionarea în lăţime pe linia şoldurilor (trasarea verticalelor reţelei de bază)
Linia de simetrie a feţtei (47 97) De la 51, pe orizontală, spre
3 51 57 lpş Tip I 51 57 = 0,5 Pş +Aş
Lăţimea produsului pe linia şoldurilor stânga
Linia de simetrie a cusăturii laterale
4 51 54 lsş Tip III 51 54 = (51 57)/2 – (0 ÷ 1)cm De la 51, pe orizontală, spre
(44 94)
stânga
Lăţimea spatelui pe linia şoldurilor
5 Lăţimea feţei pe linia şoldurilor 54 57 lfş Tip III 54 57 = (51 57)/2 + (0 ÷ 1)cm
Din punctele 54 şi 57 se trasează verticale în sus şi în jos până la intersecţia cu linia taliei (punct 44), respectiv linia terminaţiei (punct 94)
III. Trasarea liniilor de contur superior
6 Lăţimea produsului pe linia taliei 41 470 lpt Tip I 41 471 = 0,5 Pt +At De la 41, pe orizontală, stânga
Adâncimea totală a penselor pe linia taliei Tip III ΣAp = (41 47) – (41 471)=
7 470 47 ΣAp
(surplus pe linia taliei) (0,5 Pş +Aş) – (0,5 Pt +At) = 0,5(Pş – Pt) +(Aş – At
Adâncimea totala a penselor depinde practic de conformaţia corpului [0,5 (Pş – Pt)]. Surplusul de pe linia taliei se elimină prin pense, respectiv cambrări în
cusătura laterală. Numărul penselor depinde de valoarea totală ΣAp, iar modul de repartizare, de forma părţii inferioare a trunchiului. La corpurile de
conformaţie normală şi pentru valori ale ΣAp < 16 cm, se recomandă repartizarea acesteia în trei pense: o pensă (cambrare) în cusătura laterală, o pensă la spate
şi o pensă la faţă (tipar cu trei pense). Pentru valori mai mari ale ΣAp, trebuie proiectate mai multe pense, pentru aranjarea corectă a produsului pe corp în zona
suprafeţei de sprijin
Tip III 442 442’ – (0,45 ÷ 0,5) ΣAp Apl se distribuie simetric faţă de
8 Adâncimea pensei laterale 442 442’ Apl
441 442 = 441 442’ = Apl/2 441’, pe orizontală
Tabelul VII.5.37 (continuare)
0 1 2 3 4 5
Tip I 44 441 = Llat – It ± A
9 Înălţarea cusăturii laterale sau 44 441 Pe verticală, de la 44, în sus
sau 44 441 = C; (C = 1÷1,5 cm)
9’ Lungimea fustei pe partea laterală 94 941 Tip I 94 941 = Llat – Ig ± A Pe verticală, de la 94 în sus
Tip III 421 421’= (0,3 – 0,33)ΣAp Aps se distribuie simetric faţă
10 Adâncimea pensei de la spate 421 421’ Aps
42 421 = 42 421 = Aps/2 de centrul pensei 42
Segment ajutător pentru poziţionarea
11 41 42 Tip III 41 42 = 0,4 (51 54) De la 41, pe orizontală, stânga
pensei la spate
Tip III 42 521 = 0,8 (41 51),
12 Lungimea pensei la spate 42 521 Lps Pe verticală, de la 42 în jos
sau 42 521 = C; C = (13 ÷ 15) cm
Tip III 461 461’ = (0,17 ÷ 0,2)ΣAp Apf se repartizează simetric
13 Adâncimea pensei la faţa 461 461’
46 461 = 46 461’ = Apf/2 faţă de centrul ei 46
Segment ajutător pentru poziţionarea Tip II 47 46 = 0,5 Dbi + A De la 47, pe orizontală, spre
14 47 46
pensei la faţă Tip III 47 46 = 0,5 (57 54) +C dreapta
Tip III 46 561 = 0,5(14 51),
15 Lungimea pensei la faţă 46 561 Lpf Pe verticală, de la 46, în jos
sau 46 561 = C; C = (10 ÷ 12) cm
16 Lungimea fustei pe partea anterioară 97 471 Tip I 97 971= Lant – Ig +A Pe verticală, de la 97 în sus
16’ Segment ajutător 47 471 47 471 = C; C (0 ÷ 0,8) cm Pe verticală, de la 47 în jos
Linia de contur superior pe tiparul feţei se obţine prin racordarea punctelor 471 cu 461 şi respectiv 461’ cu 442’. Pe tiparul spatelui, linia de contur a taliei va
fi obţinută prin racordarea punctului 41 cu 421 şi respectiv 421’ cu 442
Verificarea dimensionării pe linia taliei, lpt 471 461+ 461’ 442’ + 442 421’ + 421 411 = 0,5 Pt + At
IV. Trasarea liniilor cusăturii laterale
Linia cusăturii laterale pe tiparul spatelui se obţine prin racordarea punctului 442 cu punctul 54 de pe linia şoldurilor. În tiparul de bază, linia laterală la
spate, de la talie în jos, coincide cu verticala 54 94. Analog, pe tiparul feţei se racordează 442’ cu 54(442’ 54 = 442 54), iar de la 54 până la 94 linia rămâne
verticală. În acest mod se asigură pe linia terminaţiei aceeaşi lăţime ca şi pe linia şoldurilor. În funcţie de particularităţile modelului, de prezenţa unui şliţ pe
mijlocul spatelui, lărgimea la terminaţie se poate modifica
958 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.38
Dimensiuni necesare construcţiei
Nr. Informaţii necesare Valoare (cm)
crt. Denumire Simbol
Mărimi antropometrice
1 Perimetrul taliei Pt 92
2 Perimetrul şoldurilor Ps 108
Dimensiuni proprii produsului
3 Lungimea produsului pe cusătura exterioară Lc ext 102
4 Lungimea cusăturii interioare Lc int 79
5 Lăţimea pe linia genunchilor lg 24
6 Lăţimea pe linia terminaţiei lte 24
Adaosuri
7 Adaos pe linia taliei At 0,5
8 Adaos pe linia şoldurilor Aş 2

Tabelul VII.5.39
Prezentarea construcţiei
Nr. Valoare
Denumirea segmentului constructiv Simbol Notaţie Relaţia de calcul
crt. [cm]
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia terminaţiei
1
Lungimea cusăturii exterioare Lcext 44 94 Din S.T.R. 102
Linia pasului (şliţului)
2.
Lungimea cusăturii interioare Lcint 94 64 Din S.T.R. 79
Linia şoldurilor
3.
Distanţa şliţ-şold 64 54 (44 64) /3 7, 66
Linia genunchilor
4.
Înălţimea genunchilor îg 96 74 Lcint/2 + 6 45, 5
II. Dimensionarea în lăţime pe linia şoldurilor (trasarea liniilor verticale ale reţelei)
5. Lăţimea produsului pe linia şoldurilor lpş 57 51 0,5 Pş + Aş 56
Lăţimea feţei pe linia şoldurilor
6. lfş 54 57 (57 51)/ 2–1 27
(verticala 57 47)
Lăţimea spatelui pe linia şoldurilor
7 lsş 54’ 51 (57 51)/2 + 1 29
(verticala 51 41)
Verificarea dimensionării tiparelor pe linia şoldurilor 54 57 + 54’ 51 56
8. Lăţimea răscroielii la faţă lrf 57 58 Ps/20 + 1 6,4
9. Lăţimea răscroielii la spate lrsp 51 58’ Ps/5–6 15,6
Distanţa de la cusătura laterală la linia
10. 64 66 (lfş + lrf)/2 16,7
dungii 46 96
Distanţa de la cusătura laterală la linia
11. 64’ 62 (lsş + lrsp)/2 22,3
dungii 42 92
Dimensionarea pe linia genunchilor
12 Lăţimea feţei pe linia genunchilor lfg 741 78 lg –2 22
Distanţa de la linia de îndoire a feţei la 76 741
13 lfg/2 76 741 = 76 78= lfg/2 11
cusătura laterală, respectiv interioară 76 78
14 Lăţimea spatelui pe linia genunchilor lsg 741’ 78’ lg + 2 26
Distanţa de la linia de îndoire a spatelui 72 741’ 72 741’ = 72 78’ =
15 lsg/2 13
la cusătura laterală, respectiv interioară 72 78’ lsg/2
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 959

Tabelul VII.5.39 (continuare)


0 1 2 3 4 5
Dimensionarea pe linia terminaţiei
16 Lăţimea feţei pe linia terminaţiei lfte 941 98 lte – 2 22
Distanţa de la linia de îndoire a feţei la 96 941 96
17 lfte/2 lfte/2 11
cusătura laterală, respectiv interioară 98
18 Lăţimea spatelui pe linia terminaţiei lste 941’ 98’ lte + 2 26
Distanţa de la linia de îndoire a spatelui 92 941’ 92
19 lste/2 lste/2 13
la cusătura laterală, respectiv interioară 98’
Trasarea liniilor de contur superior
Dimensionarea pe linia taliei
20 Lăţimea produsului pe linia taliei lpt lpt = 0,5 Pt + At 46,5
lft = (0,5 Pt + At)/2 –
21 Lăţimea feţei pe linia taliei lft 22,25
1
22. Adâncimea totală a penselor la faţă ΣApf ΣApf = lfş – lft 4,75
23 Segment ajutător 47 471 constant 0,5
24 Adâncimea pensei la faţă Apf 461 461’ constant 2
25 Lungimea pensei la faţă Lpf 46 561 constant 11
26 Cambrarea în cusătura laterală Ccl 44 441 ΣApf – (47 471 + Apf) 2,25
27 Înălţarea cusăturii laterale 441 442 constant 1
28 Înălţarea spatelui 51 511 Pş/20 – 1 4,4
29 Segment ajutător 511 411 51 141 = 54’ 41 29
lst = (0,5 Pt + At)/2 +
30 Lăţimea spatelui pe linia taliei lst 24,25
1
31 Adâncimea totală a penselor la spate ΣAps ΣAps = lsş – lst 4,75
32 Cambrarea în cusătura laterală Ccl 44* 441’ 44* 441’ = 44 441 2,25
33 Adâncimea pensei la spate Aps 421 421’ ΣAps – (44* 4 41’) 2,5
34 Segment ajutător 411 42 (411 441’)/2– 1,5 11,85
35 Lungimea pensei la spate Lps 42 521 constant 11
36 Înălţarea cusăturii laterale la spate 441’ 442’ 441’442’ = 441 442 1
Linia de contur superior la faţă: 471 461 +461’ 442, iar linia de contur superior la spate (411 421 +
421’ 442’). Linia răscroielii la faţă: 471 57 68, iar la spate 41 1 51 68*
Verificarea dimensionării pe linia taliei (471 461 + 461’ 442) + (442’ 421’+ 421 411) = 0,5 Pt + At
IV, V, VI. Trasarea liniilor cusăturii laterale, interioare şi respectiv terminaţiei pe tiparul feţei şi
al spatelui se face conform indicaţiilor din schema bloc (tabelul VII.5.36)

Tabelul VII.5.40
Datele iniţiale necesare construcţiei
Nr. Informaţii necesare
Valoare (cm)
crt. Denumire Simbol
Mărimi antropometrice
1 Perimetrul şoldurilor Pş 104
2 Perimetrul taliei Pt 76
Dimensiuni proprii produsului
3 Lungimea produsului Lp 70
Adaosuri
4 Adaos pe linia şoldurilor Aş 2
5 Adaos pe linia taliei At 1
960 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.19. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „Pantaloni pentru bărbaţi“.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 961

Fig. VII.5.20. Construcţia tiparelor de bază pentru produsul „fustă pentru femei“.

Tabelul VII.5.41
Prezentarea construcţiei tiparelor de bază
Segment constr. Relaţia de
Nr. Denumirea segmentului Valoare
calcul a
crt. constructiv Notaţie Simbol [cm
segmentului
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază
Linia terminaţiei
1
Lungimea fustei pe mijlocul spatelui 11 91 Lp Din STR 70
Linia şoldurilor
2
Înălţimea şoldurilor 41 51 îş C = (18– 20) cm 20
962 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.41 (continuare)


0 1 2 3 4 5
II. Dimensionarea în lăţime pe linia şoldurilor (trasarea liniilor verticale ale reţelei de bază)
3 Lăţimea produsului pe linia şoldurilor 51 57 lpş 0,5 Pş + Aş 54
4 Lăţimea spatelui pe linia şoldurilor 51 54 lsş (0,5 Pş+Aş)/2–1 26
5 Lăţimea feţei pe linia şoldurilor 57 54 lfş (0,5Pş+Aş)/2 +1 28
III. Trasarea liniilor de contur superior (dimensionarea tiparelor pe linia taliei)
6 Lăţimea produsului pe linia taliei 41 470 lpt 0,5 Pt +At 39
7 Adâncimea totală a penselor 470 47 ΣAp lpş – lpt 15
8 Cambrarea în cusătura laterală 442 442’ Apl (ΣAp)/2 7,5
9 Înălţarea cusăturii laterale 44 441 C = 1–1,5 1
10 Poziţionarea pensei la spate 41 42 0,4 (51 54) 10,8
11 Adâncimea pensei la spate 421 421’ Aps 0,3(ΣAp) 4,5
12 Lungimea pensei de la spate 425 21 Lps 0,8 (41 51) 16
13 Poziţionarea pensei la faţă 47 46 0,5 (57 54) +1 14
14 Adâncimea pensei la faţă 461 461’ Apf 0,2 ΣAp 3
15 Lungimea pensei de la faţă 46 561 Lpf 0,5 (41 51) 10
16 Segment ajutător 47 471 constant 0,5
Verificarea dimensionării pe lina taliei lpt =471 461 +461’ 442’ + 442 421’ +421 41 = 39 =
0,5 Pt+At

În proiectarea produselor pentru diferite grupe de purtători, un principal criteriu de


diferenţiere îl constituie vârsta. Astfel, modul de abordare a proiectării produselor de
îmbrăcăminte pentru copii diferă de cel practicat în proiectarea îmbrăcămintei pentru adulţi.
Factorul determinat pentru varietatea de tipuri, siluete, croieli, materiale, rezolvări
cromatice etc. pentru produselor de îmbrăcăminte uzuală destinate adulţilor îl constituie
moda, în timp ce, în cazul copiilor, aceste caracteristici ale produsului sunt dictate de
particularităţile formei şi proporţiilor corpului copiilor, pe grupe de vârstă, respectiv de
indicatorii psiho-fiziologici ai acestora.
Proiectarea îmbrăcămintei pentru copii se diferenţiază pe grupe de vârstă (vezi
periodizarea vârstelor – cap. VII.5.1). Proiectarea industrială trebuie să se bazeze pe sisteme
de corpuri tip, specifice acestor grupe, iar în dimensionarea tiparelor să se aibă în vedere
proporţiile particulare între diferite mărimi corporale, pe grupe de vârstă, iar pentru una şi
aceeaşi grupă, începând cu perioada şcolarului şi pe sexe.
Tipurile de produse, formele acestora, proporţiile dintre diferitele părţi şi întreg, în
cazul produselor pentru copii, trebuie să fie astfel alese încât să asigure o mare mobilitate a
mişcărilor, confortul psiho-senzorial, precum şi atenuarea unor disproporţii ale corpului
specifice procesului inegal de creştere, pe grupe de vârstă. Tipurile de materiale (compoziţie
fibroasă, masă, grosime, flexibilitate, tuşeu, desen, culoare etc. ), tipul dimensiunea şi
formele elementelor de produs sunt de asemenea determinate de cerinţele specifice fiecărei
grupe de vârstă.
Produsele pentru copii, pe grupe de vârstă şi pe sexe, sunt caracterizate printr-o mare
stabilitate a formei şi siluetei-impuse de forma şi proporţiile corpului –, astfel că în
proiectarea industrială a acestor produse se pot aplica cu succes principiile unificării şi
tipizăm constructiv-tehnologice a produselor, diversificarea modelelor urmând să se facă
prin materiale, culori şi elemente de produs cu rol funcţional-decorativ, în cadrul general
oferit de o siluetă determinată.
La proiectarea produselor de îmbrăcăminte pentru adulţi apar diferenţe în modul de
rezolvare constructivă, dictate de particularităţile de conformaţie şi ţinută ale corpurilor,
precum şi de unele disproporţii sau chiar anomalii conformaţionale.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 963

Proiectarea industrială se realizează pe grupele de conformaţii precizate în


standardele antropometrice, dar, de obicei, se consideră aceste corpuri cu umerii de înălţime
medie şi curburi medii ale coloanei vertebrale (ţinută normală), cu o poziţie normală a
membrelor superioare şi inferioare faţă de trunchi. Un produs proiectat cu astfel de
informaţii, îmbrăcat de un purtător cu particularităţi ale ţinutei, va prezenta o instabilitate în
zona suprafeţei de sprijin (cu atât mai mare cu cât silueta produsului este mai ajustată),
indicând un defect de echilibru, care este determinat de particularităţile corpului şi nu de erori
în construcţia produsului. Analog, se poate discuta despre particularităţile de dezvoltare ale
centurii scapulare, omoplaţilor, bustului, abdomenului, bazinului, despre forma membrelor
superioare şi inferioare, existând soluţii de adaptare/corecţie a tiparelor proiectate pentru un
corp cu dezvoltarea medie (normală) a acestor segmente, respectiv variante constructive
specifice.
Pentru corpurile cu abateri de la ţinuta normală, cu disproporţii, condiţiile actuale de
organizare a fabricaţiei industriale nu pot satisface cererile decât la un număr limitat de tipuri
de produse uzuale (produse de lenjerie, cămăşi, impermeabile etc.), alte tipuri urmând să fie
obţinute în sistemul de proiectare la comandă. Dezvoltarea tehnicilor antropometrice (maşina
MIDA), precum şi a sistemelor automatizate de proiectare, creează condiţiile materiale şi
tehnico-organizatorice de rezolvare a adaptării personalizării produselor industriale la
particularităţile conformaţionale ale purtătorilor (sistem „made to measure“).
Proiectarea produselor din clasa îmbrăcămintei pentru sport şi a îmbrăcămintei de
producţie este abordată diferit, în comparaţie cu îmbrăcămintea uzuală.
Pentru aceste clase de produse, tipurile de produse destinate unei anumite discipline
sportive, respectiv unui domeniu de activitate, sunt strict determinate de funcţia utilitară pe
care trebuie s-o îndeplinească vestimentaţia pentru aceste condiţii de exploatare. Pornind de
la această funcţie prioritară, se stabilesc tipurile de materiale, siluetele şi croielile tipului,
tipurilor de produse recomandate, tipul, forma şi dimensiunile elementelor de produs şi
modul de rezolvare constructiv-tehnologică a acestora.
Pentru dimensionarea acestor clase de produse este necesar să se dispună de
informaţii furnizate de cercetări de antropometrie dinamică, deoarece stabilirea adaosurilor
de lejeritate, alegerea materialelor şi a unor rezolvări constructive sunt subordonate cerinţei
de asigurare a deplinei mobilităţi a corpului şi a stării de confort în condiţiile unor activităţi
cu consum energetic şi efort mare.
În proiectarea produselor de îmbrăcăminte uzuală de diferite tipuri, respectiv grupe de
purtători, trebuie avute în vedere caracteristicile materialelor din care se confecţionează
produsele.
Principalele caracteristici care pot diferenţia modul de construcţie a produselor sau
modalităţile de dimensionare a acestora sunt: capacitatea de modelare spaţială, flexibilitatea,
rigiditatea, drapajul, comportarea la solicitări de întinderi repetate (alungirea şi elasticitatea),
grosimea, comportarea la tratamente termice şi umidotermice etc.
Construcţia tiparelor pentru un anumit tip de produs se realizează pe baza aceloraşi
principii, care sunt în general dezvoltate pentru îmbrăcămintea confecţionată din ţesături. O
serie de materiale utilizate în confecţii impun anumite condiţii particulare sau restricţii.
Principalele tipuri de materiale pentru care se impune particularizarea modului de
rezolvare a construcţiei produselor sunt: ţesăturile din fibre sintetice 100%, tricoturile,
neţesutele, pielea şi blana naturală.
Ţesăturile din fibre sintetice 100% se caracterizează prin alungiri mici şi fără posibi-
litate de modelare spaţială prin tratamente umido-termice. Pentru aceste produse, forma
spaţială se poate rezolva doar pe căi constructive, adaosurile de lejeritate trebuie să fie mai
mari decât în cazul unui produs similar confecţionat din materiale obţinute din polimeri
964 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

naturali. Această caracteristică a siluetei produselor este determinată atât de alungirile reduse
ale materialului cât şi de proprietăţile igienice necorespunzătoare specifice multor materiale
obţinute din fibre sintetice. Materialele se pot însă prelucra prin tehnologii neconvenţionale,
iar în construcţia produsului trebuie avute în vedere particularităţile tehnologiilor de
asamblare.
În proiectarea produselor de îmbrăcăminte din tricot, principala caracteristică de care
trebuie ţinut cont în construcţia produselor o reprezintă comportarea la solicitări de întindere.
Tricoturile au alungiri mult mai mari decât ţesăturile, iar în funcţie de particularităţile de
structură şi de tipul firelor tricoturile au şi o elasticitate mai mare. Din acest motiv, produsele
de îmbrăcăminte din tricot se pot proiecta într-un număr mai mic de variante dimensionale
decât produsele similare din ţesături, iar pentru unele tipuri de produse este necesară
elaborarea unor standarde antropometrice specifice.
Tricoturile au o capacitate mai mare de cuprindere a corpului, iar adaosurile cu care se
dimensionează segmentele constructive trebuie stabilite în funcţie de alungirea, respectiv
elasticitatea tricotului, la forţe de solicitare mici (mai mici decât forţa de rupere),
comparabile cu cele care apar în procesul de exploatare a produsului.
Rezolvarea formei spaţiale a produsului se realizează, în special, prin valorificarea
capacităţii de mulare a materialului şi mult mai puţin prin linii constructiv-decorative de
divizare, numărul şi modul de dispunere a acestora fiind limitat de deşirabilitatea mai mare a
tricoturilor, în comparaţie cu cea a ţesăturilor.
În cazul pieilor şi blănurilor naturale, principalele caracteristici de diferenţiere sunt
grosimea, rigiditatea şi, în mod deosebit, suprafaţa neregulată, dimensiunile limitate şi
topografia semifabricatelor (piei tăbăcite blănuri dubite). În cazul acestor produse, forma
spaţială se poate obţine doar pe căi constructive, dar liniile de divizare a reperelor produsului
trebuie corelate cu liniile de îmbinare a semifabricatelor. Numărul variantelor
tipodimensionale, şi în cazul acestor produse este mai restrâns.
Construcţia tiparelor se realizează pe baza aceloraşi principii generale, dar adaosurile
de lejeritate şi de grosime sunt mai mari iar varietatea de forme şi siluete este mai limitată
decât în cazul unor produse similare din ţesături. În rezolvarea concretă a diferitelor modele
de produse din blană naturală are o mare importanţă modul de dispunere a stratului pilos – în
exteriorul produsului sau în interiorul acestuia (derma la exterior) şi procesele de prelucrare a
semifabricatelor.

VII.5.2.5.1. Particularităţi în proiectarea produselor de îmbrăcăminte


confecţionate din tricot

Toate produsele de îmbrăcăminte confecţionate din tricot pot fi clasificate în patru


categorii, în dependenţă cu metodele generale de fabricaţie:
– produse obţinute complet din repere croite;
– produse confecţionate din repere semiconturate sau croite din tricot realizat sub
formă de panouri;
– produse confecţionate din repere conturate;
– produse obţinute integral prin tricotare.
Deşi produsele aparţinând ultimelor două categorii deţin o pondere însemnată, totuşi
se apreciază că peste 60% din produsele de îmbrăcăminte confecţionate din tricot se obţin
prin asamblarea reperelor croite din tricot metraj sau panouri. Croirea materialelor tricotate
se distinge prin relativă simplitate, nu limitează posibilităţile de lărgire a sortimentului,
permite proiectarea produselor de diferite forme şi modele.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 965

Construcţia tiparelor pentru reperele componente ale acestor produse se face pe baza
principiilor generale ale metodei geometrice de proiectare a produselor de îmbrăcăminte.
Datele iniţiale în acest caz sunt indicatorii dimensionali ai corpurilor tip, modelul produsului
şi proprietăţile tricoturilor.
Proprietăţile tricoturilor au o importanţă deosebită pentru stabilirea adaosurilor
constructive. Valorile acestora vor trebui astfel stabilite încât să asigure forma dorită a
produsului finit, confortul la purtare, să menţină aspectul exterior corespunzător pe toată
durata de viaţă a produsului.
Cea mai importantă proprietate a tricoturilor, care le deosebeşte de alte materiale
textile, este capacitatea de alungire sub acţiunea unor forţe de întindere relativ mici. La
încetarea acţiunii acestor forţe, tricoturile au tendinţa de a reveni la forma şi dimensiunile
iniţiale. Revenirea la starea iniţială este determinată de elasticitatea tricotului, care, la rândul
său, este dependentă de tipul firului utilizat, de parametrii de structură, parametrii procesului
tehnologic de finisare şi de mărimea forţei de întindere aplicată materialului.
Din acest punct de vedere, se poate considera că deformaţia totală la întindere a
materialului tricotat este formată din două componente:
– deformaţie convenţional-elastică (compusă din deformaţia elastică instantanee şi
deformaţia întârziată cu perioadă mică de relaxare);
– deformaţia convenţional-remanentă (compusă din deformaţia elastică întârziată cu
perioadă mare de relaxare şi deformaţia plastică).
Pornind de la aceste considerente, se consideră oportună stabilirea valorilor
adaosurilor constructive prin parcurgerea a două etape succesive:
– stabilirea adaosurilor iniţiale, în dependenţă cu indicatorii dimensionali ai
produselor (stabilite în diferite acte normative – STR, NI etc.), destinaţia produselor (lenjerie,
articole de corsetărie, produse de îmbrăcăminte exterioară, îmbrăcăminte pentru sport etc.) şi
rigiditatea la întindere a tricoturilor, respectiv luarea în consideraţie a unei presiuni
prestabilite pe care produsul de îmbrăcăminte trebuie să o exercite asupra corpului;
– definitivarea adaosurilor constructive în funcţie de deformaţiile convenţional-re-
manente ale tricoturilor ce urmează să fie confecţionate. Această componentă a deformaţiei
totale de alungire se dezvoltă în special în timpul procesului de purtare a produsului de
îmbrăcăminte, iar determinarea concretă a valorilor sale în etapa de proiectare constructivă
este complexă, prin faptul că procesul de purtare este caracterizat de cicluri de solicitare ce
alternează cu perioade de relaxare, variabile ca durată şi intensitate, ceea ce este dificil de
reprodus în condiţii de laborator (se poate utiliza totuşi în acest scop solicitarea multiplă
uniaxială a epruvetelor sub alungire constantă, cu respectarea metodologiei de încercare şi
calcul a deformaţiilor convenţional-remanente prevăzută de STAS 9487-73).
Luarea în consideraţie, la construcţia tiparului, a deformaţiilor convenţional-rema-
nente apărute în procesul de purtare, pe direcţia şirurilor de ochiuri, se poate face prin două
procedee:
– micşorarea dimensiunilor transversale (proiectate iniţial) corespunzător deformaţiei
convenţional-remanente;
– adoptarea pentru adaosul iniţial a unor valori mai mari, astfel încât în procesul
exploatării produsului să se micşoreze solicitările de alungire ale tricotului.
Ambele procedee se pot aplica diferenţiat, pentru diferite tipuri de produse, în funcţie
de importanţă estetică şi funcţională a formei produsului finit. Pentru produsele de
îmbrăcăminte exterioară, în special, se recomandă primul procedeu. Acest fapt se poate
considera corect, deoarece cea mai mare parte a deformaţiilor convenţional-remanente
(70–80%) se acumulează după primul ciclu de solicitare a materialului, deci produsele, în
chiar primele minute şi ore de purtare, vor primi o mare parte din majorarea necesară
966 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

dimensiunilor sale transversale. Metoda descrisă va garanta obţinerea de produse corespun-


zătoare din punct de vedere dimensional numai pentru tricoturile cu deformaţii conven-
ţional-remanente mai mici de 6%. Pentru materialele cu deformaţii mai mari, va fi necesară
utilizarea unor procedee constructiv-tehnologice speciale, de stabilizare a formei produsului.
Proprietăţile negative ale tricoturilor (deşirabilitate, rulare la margini) vor trebui luate
în consideraţie la împărţirea produsului în elemente şi repere, astfel încât numărul liniilor de
asamblare din produs să fie minim.
Produsele confecţionate din suprafeţe textile tricotate prezintă de obicei un număr
relativ redus de repere, care se caracterizează printr-o accentuată tendinţă spre geometrizarea
formelor acestora.
Actele normative care reglementează confecţionarea industrială a acestor produse de
îmbrăcăminte precizează un număr, mai mare sau mai mic, de dimensiuni specifice
diferitelor categorii de produse şi nu precizează, de regulă, dimensiunile corpurilor tip
reprezentative.
Activitatea de elaborare a tiparelor produselor de îmbrăcăminte confecţionate din
tricoturi se poate sistematiza, în scopul scăderii duratei acestei activităţi, prin elaborarea,
pentru toate categoriile de produse, de baze constructive pentru diferite tipuri de tricoturi. În
cadrul acestor baze constructive, modelele se pot diversifica foarte mult, prin realizarea de

Fig. VII.5.21.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 967

secţiuni, combinarea diferitelor tricoturi, utilizarea reperelor de culori diferite, a reperelor cu


rol de ornamentare, finalizarea diferită a răscroielii gâtului, a mânecii şi a terminaţiei etc.
De asemenea, existenţa unor baze constructive permite elaborarea de noi tipuri
constructive doar prin modificarea direct pe baza existentă a diferitelor linii de contur şi
obţinerea formei definitive pentru alt tip de croială.
Se exemplifică, în continuare, construcţia tiparelor de bază pentru o serie de tipuri de
produse specifice sortimentului de îmbrăcăminte confecţionată din tricot.

VII.5.2.5.1.1. Construcţia tiparului de bază pentru produsul „pulover pentru


bărbaţi“
Pulover cu silueta dreaptă, pentru care reperele faţă şi spate se construiesc
suprapuse, ele având aceeaşi lăţime pe linia bustului, a taliei şi pe linia de terminaţie
inferioară. Cusătura laterală împarte diametrul răscroielii mânecii în două părţi egale.
Mâneca se construieşte pe jumătate, fiind simetrică în raport cu verticala ce trece prin punctul
cel mai înalt al capului de mânecă.
Adaosul de bază se precizează pe linia bustului şi este dependent de forma impusă
produsului, de alungirea şi grosimea tricotului. Se exemplifică construcţia tiparului pentru un
pulover confecţionat din tricot glat, subţire (g < 0,5 mm), realizat din fire tip lână, pentru
tipodimensiunea 46–II (fig. VII.5.21, tabelele VII.5.42 şi VII.5.43).
Tabelul VII.5.42
Dimensiuni necesare construcţiei
Nr. Informaţii
Valoare (cm)
crt. Dimensiuni Simbol
Mărimi antropometrice
1. Înălţimea corpului Îc 166
2 Perimetrul bustului Pb 92
Dimensiuni proprii produsului
3 Lungimea produsului Lpr 63
4 Lungimea mânecii Lm 58
5 Lăţimea mânecii la terminaţie lmt 11
6 Adaos pe linia bustului Ab 2

Tabelul VII.5.43
Prezentarea construcţiei produsului „pulover pentru bărbaţi“
Nr. Segment Relaţie de Valoare
Denumirea segmentului constructiv
crt. Notaţie Simbol calcul (cm)
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea liniilor orizontale ale reţelei de bază (fig. VII.5.21,a)
Linia bustului (31 34)
11 31 Îs Îc/20 + Pb/10 + 3 20,5
1 Înălţimea spatelui
Linia taliei (41 44)
11 41 LT Îc/4 – 1 41
2 Lungimea spatelui până la talie
Linia de terminaţie inferioară
11 91 Lpr Lpr 63
3 Lungimea produsului
II. Dimensionarea produsului pe linia bustului
4 Lăţimea feţei şi a spatelui 31 33 lf Pb/5 + Ab/4 18,9
5 Lăţimea răscroielii mânecii 33 34 Drm/2 Pb/10 + Ab/4 5,1
III. Trasarea liniilor de contur superior
Determinarea poziţiei celui mai înalt punct al
6 41 47 Ltf LT + 3 44
feţei
968 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.43 (continuare)


0 1 2 3 4 5
17 16 lrg Pb/20 + 2,5 7,8
7 Trasarea liniei răscroielii gâtului
17 171 îrg Pb/20 + 3,5 8,1
15 151 – – 3,5
8 Trasarea liniei umărului
151 14 – – 1,5
0 1 2 3 4 5
9 Trasarea liniei răscroielii mânecii 33 33 – 1/2 (33 151)– 2,5 7,5
IV. Construcţia tiparului mânecii (fig. VII.5.21, b)
14 34 Icm Pb/8 + 3,5 15
10 Dimensionarea pe verticală
14 94 Lm Lm 58
34 33 lcm Pb/8 + 6 17,5
11 Dimensionarea pe direcţie transversală
94 93 lmt lmt 11
14 141 – 1/4 (34 33) 4,4
12 Trasarea liniei de contur a capului de mânecă 33 331 – (14 141) 3,9
332 a – – 1

VII.5.2.5.1.2. Construcţiile tiparelor de bază pentru produsele ansamblului de


lenjerie–corsetărie pentru femei

Ansamblul clasic de lenjerie pentru femei. Este formal dintr-un produs pentru
modelarea şi susţinerea bustului (sutien) şi slip. Ambele produse prezintă un grad maxim al
corespondenţei cu forma şi dimensiunile porţiunilor de corp îmbrăcate. Ca urmare, pentru
construcţia tiparelor sunt necesare o serie de mărimi antopometrice specifice pot fi definite
cu ajutorul unor puncte antropometice particulare (fig. VII.5.22).

Fig. VII.5.22. Puncte şi mărimi antropometrice specifice produselor de corsetărie


destinate susţinerii şi modelării bustului:
1– punctul superior al sânului (punct situat pe vârful arcului determinat de marginea superioară a
sânului); 2 – punctul inferior al sânului (punct situat la intersecţia dintre planul sagital trasat prin
punctul mamelonar şi linia de la baza sânului); 3 – punctul lateral al sânului (punct situat la mijlocul
lăţimii laterale a sânului, determinat în poziţia corpului cu braţul ridicat); Arc v.s. – arcul vertical al
sânului măsurat între punctul inferior şi superior (Arc v.s. = Arc.v.sup. + Arc v.inf); Arc o.s. – arcul
orizontal al bustului, preluat peste punctul mamelonar, în plan strict orizontal, ca distanţă pe corp între
planul vertical ce trece prin punctul lateral şi planul sagital central.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 969

Fig. VII.5.23
970 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.24.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 971

Reperele constituiente ale ambelor produse vor fi croite din tricot urzit inextensibil.
Excepţie face reperul central, situat pe mijlocul elementului spate al sutienului, ce urmează să
fie croit din tricot urzit cu fir elastomer (material extensibil).
Tiparele construite în reţele radiale sunt realizate pentru corpul tip corespunzător
valorilor mărimilor antropometrice prezentate în tabelele VII.5.44 şi VII.5.46. Se
menţionează că pentru produsul „sutien“ construcţia corespunde tipodimensiunii 75–B
(conform sistemului internaţional de corpuri tip utilizat pentru produsele de corsetărie).

Tabelul VII.5.44
Dimensiuni necesare construcţiei tiparului produsului „sutien“
Nr. Mărimi antropometrice
Valoare (cm)
crt. Denumire Simbol
1 Primul perimetru al bustului Pb I 80
2 Al treilea perimetru al bustului Pb 90
3 Al patrulea perimetru al bustului Pb IV 75
4 Arcul vertical al sânului Arc v.s. 19
5 Arcul vertical superior Arc v.sup 10,5
6 Arcul vertical inferior Arc v.inf. 8,5
7 Arcul orizontal al sânului Arc o.s. 20,5

Tabelul VII.5.45
Prezentarea construcţiei produsului „sutien“ (fig. VII.5.23)
Nr. Denumirea segmentului Segment
Relaţie de calcul Valoare (cm)
crt. constructiv Notaţie Simbol
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea reţelei de bază
Linia iniţială a reţelei (linia
1 0 37 – Pb 90
de simetrie a feţei)
Înălţimea părţii superioare a
2 37 A7 – Arc v.sup. 10,5
cupei
Înălţimea părţii inferioare a
3 37 B7 – Arc v.inf 8,5
cupei
Înălţimea elementului de
4 B7 B71 – – 2,5
susţinere a cupei
5 Lăţimea pe linia bustului 37 31 – 1/2 Pb 4,5
Cu vârful compasului în punctul 0, se trasează, spre dreapta, arce de cerc prin punctele A7, 37, B7 şi
B71
Fixarea marginii laterale a
6 37 35 – Arc o.s. 20,5
cupei
7 Distanţa dintre cupe 37 371 dc – 1,25
Fixarea punctului central al
8 371 36 – ½ (371 35) 19,5
cupei
II. Construcţia reperelor componente ale cupei
Calculul adâncimii totale a
9 – Apc 1/6 Pb + 1 16
penselor
35 351 – – 3
Repartizarea adâncimii 35 352 – – 5
10
penselor 371 372 – – 3
371 373 – – 5
972 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.45 (continuare)


0 1 2 3 4 5
36 a – 1/2(Arc o – l,5) 9,63
36 b – 36 a 9,63
11 Lungimea laturilor penselor cupei
36 a – 36 a 9,63
36 b – 36 a 9,63
A6 A61 – – 2
Trasarea conturului superior al 37 A71 – 1/3 (37 A7) 3,5
12
cupei bc – – 4
c 35 – – 1
III. Trasarea liniilor de contur superior ale elementului de susţinere a cupei
13 Lăţimea reperului elastic Bl B12 – – 4
Dimensionarea pe linia celui B61 B61 – (B7 B1)– 1/2 Pb IV 2
14 de-al patrulea perimetru al B6 B61 – – 1
bustului B6 B61 – – 1
B5 B51 – – 4
Fixarea punctelor ajutătoare
15 371 374 – – 1
b b" – – 0,5
IV. Verificarea dimensiunii produsului pe direcţia liniilor de contur superior
16 (37 374) + (A72 A61) + (A61 35) + (35 B1) = 1/2 PbI 40
Eventualele corecţii se realizează prin modificarea poziţiei punctelor de pe conturul menţionat în
relaţia de mai sus

Tabelul VII.5.46
Dimensiuni necesare construcţiei tiparului produsului „slip“
Nr. Mărimi antropometrice Valoare
crt. Denumire Simbol (cm)
1 Perimetrul taliei Pt 70
2 Perimetrul şoldurilor Pş 100

Tabelul VII.5.47
Prezentarea construcţiei produsului „slip“ (fig. VII.5.24)
Nr. Denumirea segmentului Segment Relaţie de
Valoare (cm)
crt. constructiv Notaţie Simbol calcul
0 1 2 3 4 5
I. Trasarea reţelei de bază
1 Linia iniţială a reţelei 0 51 – Pş 100
2 Determinarea poziţiei liniei taliei 51 41 – – 20–21
Fixarea poziţiei liniei terminaţiei
3 51 511 – – 6,5
superioare
Valoarea segmentului (51 511) reprezintă o caracteristică a modelului, punctul 511 având posibilitatea
de a fi plasat oriunde între punctele 51 şi 41
Fixarea înălţimii răscroielii
4 51 512 – – 6,5
pentru picior
Cu vârful compasului fixat în punctul 0, se trasează, spre dreapta, arce de cerc prin punctele 41, 51,
511 şi 512
Dimensionarea reţelei pe direcţie
5 51 57 – 1/2 Ps
transversală 50
Determinarea poziţiei cusăturii
6 57 54 – 1/2 (51 57) 25
laterale
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 973

Tabelul VII.5.47 (continuare)


0 1 2 3 4 5
II. Trasarea liniilor de contur ale reperului spate
7 Poziţia cusăturii interioare 512 61 – – 21–22
61 61 – – 3,5
512 a – – 9
611 b – – 8,5
541 543 – – 0,5
8 Puncte ajutătoare
542 544 – – 1
544 545 – – 2
545 c – – 11
511 513 – – 1
III. Trasarea liniilor de contur ale reperului faţă
9 Poziţia cusăturii interioare 572 67 – – 14–15
541 543 – – 0,5
542 544 – – 1
10 Puncte ajutătoare 67 671 – – 3,5
544 546 – – 9,5
dc – – 1

VII.5.2.6. Premisele construcţiei tiparelor de bază în regim


automatizat
Construcţia tiparelor este o etapă de mare complexitate, cu implicaţii majore în
calitatea produsului, etapă care în proiectarea tradiţională se rezolvă preponderent manual, cu
un volum mare de muncă, care necesită o înaltă calificare şi experienţă a proiectanţilor.
Într-o primă perioadă, s-a considerat că activitatea de construcţie a tiparelor unui
model nu poate fi automatizată şi au fost dezvoltate echipamente şi programe specializate
pentru realizarea doar a operaţiilor cu caracter repetitiv, care s-au putut algoritmiza
(sistemele de gradare-încadrare), în care conturul unui tipar de model construit manual se
transformă în informaţii numerice, prin digitizare sau scanare.
Generaţiile noi de echipamente sunt capabile să rezolve şi o serie de lucrări din sfera
construcţiei de tipare. Astfel, în etapa actuală, firme de renume (Investronica, Lectra, Gerber,
Shima-Seiki etc.) propun echipamente şi dezvoltă programe pentru automatizarea complexă
a proiectării constructive.
Sistemele de automatizare a proiectării – sisteme CAD (computer aided design) – s-au
fundamentat pe baza îmbinării cunoştinţelor şi experienţei proiectanţilor cu posibilităţile de
modelare matematică a lucrărilor de proiectare şi de rezolvare a lor cu ajutorul mijloacelor
oferite de tehnica de calcul. Un sistem CAD nu elimină necesitatea calificării executanţilor,
ci le permite aplicarea cunoştinţelor şi desfăşurarea activităţilor la un nivel înalt de
productivitate.
Sistemele CAD sunt structurate de obicei din subsisteme modularizate, destinate
rezolvării unui anumit tip de probleme. Subsistemele specializate sunt destinate rezolvării
unor probleme din proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte, cum ar fi: creaţie
bi- şi tridimensională de modele, construcţia tiparelor de bază, construcţia tiparelor de model,
construcţia şabloanelor etc. Într-o primă etapă s-au dezvoltat metodele de calcul pentru
construcţia tiparelor şi obţinerea desfăşuratelor plane ale elementelor de bază cu ajutorul
974 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

calculatorului, iar apoi metodele de obţinere a formelor definitive ale tiparelor de model şi
realizarea celorlalte componente ale documentaţiei tehnice.
Analiza reperelor produselor de îmbrăcăminte a arătat că, indiferent de
particularităţile diferitelor rezolvări constructive, forma acestora poate fi constituită dintr-o
mulţime de porţiuni liniare şi curbilinii, care delimitează un contur închis. Ca urmare, dacă în
memoria calculatorului se vor păstra o mulţime de variante constructive posibile pentru
trasarea conturului tiparelor – în întregime sau doar pe porţiuni – atunci, schimbând
parametrii, constructorul poate obţine diferitele forme ale tiparelor unui nou model.
Pe baza similitudinilor evidenţiate, a posibilităţilor de modelare matematică, într-un
subsistem de construcţie a tiparelor de bază, operaţiile se desfăşoară în următoarea
succesiune:
• introducerea datelor iniţiale:
• calculul coordonatelor punctelor care delimitează conturul tiparelor;
• descrierea analitică a liniilor de contur care unesc aceste puncte.
Introducerea datelor iniţiale este o etapă de complexitate redusă. Datele iniţiale se pot
organiza sub forma unor fişiere cu informaţii stabile (constante), informaţii
convenţional-constante şi informaţii variabile.
Informaţiile constante se referă la parametri antropometrici de caracterizare a
corpurilor tip pentru diferite grupe de purtători, diferenţiate pe vârste, sexe, respectiv pe zone
geografice, pieţe de desfacere etc. Aceste date se vor actualiza periodic. Informaţiile
convenţional-constante se referă la dimensiunile medii (tipice) ale unor tipuri de produse şi
valorile unor adaosuri constructive pe tipuri de produse, croieli şi siluete conducătoare pentru
o anumită perioadă de creaţie.
Informaţiile variabile sunt de obicei adaosurile care se concretizează în cazul
construcţiei unui tipar de bază în funcţie de particularităţile modelelor, materialelor,
tehnologiei etc., la care se adaugă informaţi despre dimensiunile particulare ale unor unui
purtători purtător în cazul sistemelor de proiectare personalizate (’made to measure“).
Calculul coordonatelor punctelor caracteristice ale tiparelor presupune exprimarea
faţă de un sistem de axe unic a tuturor punctelor constructive sub forma perechilor de
coordonate (xi, yi). Coordonatele, însoţite de semn algebric, vor permite amplasarea punctelor
constructive în planul desenului în mod automatizat.
Coordonatele se stabilesc pe baza algoritmului metodei de construcţie a tiparelor,
utilizată în proiectarea tradiţională (metoda aleasă pentru a fi automatizată), în care sunt
precizate relaţiile de calcul utilizate la stabilirea diferitelor segmente constructive, la
intersecţia cărora se situează un anumit punct, la care se adaugă diferite modalităţi utilizate în
geometria plană, cum ar fi:
– calculul coordonatelor unor puncte situate la intersecţia a două linii drepte;
– calculul coordonatelor unui punct situat la intersecţia dintre o linie dreaptă şi un arc
de cerc;
– calculul coordonatelor unui punct situat la intersecţia a două arce de cerc.
Exprimarea coordonatelor unui punct al tiparului (xi, yi) se recomandă a fi prezentată
unitar printr-o expresie de forma:
p p q
xi ( y i ) = a ∑ Ii + b ∑ Aci + ∑ At j + c,
i =1 i =1 I =1

în care: xi, yi reprezintă coordonatele unui punct faţă de sistemul de axe fix;
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 975

Ii – mărimea antropometrică care determină valoarea segmentului constructiv


respectiv (i = 1,...p);
a – coeficient de proporţionalitate dintre dimensiunea corporală Ii şi segmentul de
corp care condiţionează segmentul respectiv al tiparului;
Aci – adaos constructiv care face trecerea de la dimensiunea corpului la cea a
produsului;
b – coeficient de repartizare a adaosului constructiv pe segmentul respectiv al
tiparului:
Atj – adaos tehnologic (j = 1,...q)
c = termen liber.
Exemplificăm, în tabelul VII.5.49, modul de exprimare a coordonatelor punctelor de
pe conturul tiparului elementului spate pentru produsul „Sacou pentru bărbaţi“, calculate pe
baza algoritmului construcţiei prezentată în tabelul VII.5.35 (fig. VII.5.18).

Tabelul VII.5.49
Coordonatele punctelor tiparului-exemplificare (sistemul fix cu originea în 91– orizontala – linia
terminaţiei; verticala-linia de simetrie a spatelui)
Coordonate Coordonate
Punct Punct
xi yi xi yi
91 0 0 331 x33 + C 5(1 cm ) y31
Lp – (LT + ls + x 311
51 0 33 y31
is)
41 0 Lp – LT 431 x331 y41
31 0 Lp – Is 432 311 431 ∩ 411 432 ; 411 432 ⊥ 411 511
21 0 Lp – Is/2 433 x 432 − 1 / 2Ccls y432
11 0 Lp 531 x 331 y51
12 lrgs +C1(0,5 cm) y11 532 311 431 ∩ 511 532; 511 532 ⊥ 411 511
121 x12 y11 + îrgs 533 x532 + Dş / 2 y532
13 x33 y11 931 x331 0
131 x13 y11 – îu 932 311 931 ∩ 911 932; 911 932 ⊥ 411 511
y13 – C2
14 x13+ C2 cos α 933 x533 y932
sin α
23 x33 y21 911 411 511 ∩ 91 931 0
231 x33 + C3(0,5 cm) y21 511 C6 (2 cm) y51
332 x33 y11 – 3/4Is 411 C7 (2,5 cm) y41
333 x33 + C4 (1,5 cm) y332 311 21 411 ∩ 31 33 y31

Exprimarea analitică a liniilor de contur este problema cea mai dificilă a


automatizării construcţiei, deoarece curbele care definesc conturul tiparelor sunt curbe
complexe, aşa-numite „curbe de florar“. Primele soluţii adoptate au fost dezvoltate de la
simplu la complex, în toate situaţiile utilizându-se aproximarea secvenţiala. Astfel, o linie de
contur se împarte într-un număr de porţiuni elementare (secvenţe), care se aproximează cu
linii drepte sau arce de cerc.
976 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Aproximarea liniară este cea mai simplă, deoarece, pentru exprimarea unei linii
drepte, sunt necesare doar două condiţii: coordonatele a două puncte, sau coordonatele unui
punct şi panta dreptei. Prin această modalitate, conturul curb al tiparului este transformat
într-un contur poligonal. Precizia de aproximare se evaluează prin impunerea unei abateri
admisibile dintre curba reală şi dreapta exprimată, pentru ca să nu se sesizeze efectul de linie
frântă al conturului. Se recomandă pentru curbe cu rază de curbură mică. Avantajul unei
astfel de aproximări îl reprezintă simplitatea exprimărilor, dar dezavantajul principal îl
constituie volumul mare de date iniţiale (coordonatele punctelor de început şi de sfârşit ale
secvenţelor) necesare pentru o descriere corectă a conturului. Aceste date se obţin numai prin
măsurarea unui tipar executat manual, deoarece, în construcţia manuală, un contur curb se
trasează cu florarul printr-un număr redus de puncte constructive. Calculul este laborios şi se
impune utilizarea unui calculator cu memorie foarte mare.
Aproximarea secvenţială a contururilor cu arce de cerc care se racordează poate
îmbunătăţi modul de exprimare al unui contur curbiliniu. Pentru exprimarea unei secvenţe
circulare trebuie cunoscute trei condiţii: coordonatele a trei puncte de pe contur, coordonatele
a două puncte şi raza cercului etc. Şi în această situaţie divizarea conturului trebuie făcută
într-un număr mare de secvenţe, pentru care trebuie determinate condiţiile de exprimare a
conturului, trebuie verificate soluţiile de racordare ale contururilor succesive, calculul este
laborios şi nu poate fi aplicat pentru orice linie curbă a tiparului.
Cercetările au evidenţiat faptul că cel mai recomandat mod de aproximare a
contururilor tiparelor unui produs de îmbrăcăminte o reprezintă metoda curbelor de ordinul
doi (conice). Prin această metodă, orice curbă poate fi construită pe baza unor metode grafice
sau pe baza coordonatelor punctelor stabilite analitic (ecuaţia parametrică a curbei). La baza
acestor soluţii stau teoreme din geometria descriptivă.
Ecuaţia generală a unei conice poate fi adusă la următoarea formă:
a11x2 + a12xy +a13y2 + a14 x + a15y = 0,
în care a11....a15 sunt coeficienţi necunoscuţi, pentru determinarea cărora este necesar să se
cunoască cinci condiţii, pe baza cărora se va constitui un sistem de cinci ecuaţii cu cinci
necunoscute, prin rezolvarea căruia se obţin coeficienţii respectivi. Aceasta ar presupune
cunoaşterea coordonatelor a cinci puncte de pe contur, problemă de asemenea dificilă, de-
oarece, în majoritatea lor, curbele sunt trasate prin două sau cel mult trei puncte constructive.
Pentru obţinerea celor cinci condiţii se utilizează modul de definire în geometrie a
curbelor conice, prin două puncte – punct iniţial (A) şi final (B), unghiul α, de înclinare a
tangentei dusă prin punctul A la curbă faţă de coarda AC şi respectiv unghiul β, de înclinare a
tangentei la curbă în punctul B faţă de coarda AC şi parametrul f = DE/DB, numit şi
discriminant de proiecţie, care dă informaţii despre forma curbei (DB este mediană în
triunghiul ABC, fig. VII.5.25).
Cele cinci condiţii necesare se pot constitui prin diferite combinaţii de date, iar
calculul concret al ecuaţiei poate fi făcut, de asemenea, prin diferite metode analitice sau
grafo-analitice. Pentru evaluarea preciziei de aproximare, se dezvoltă algoritmi speciali de
calcul al abaterii dintre curba reală (trasată manual) şi curba teoretică exprimată matematic şi
compararea acesteia cu o abatere admisibilă.
Toate aceste modalităţi de aproximare a contururilor se constituie sub forma unor
subrutine, la care se apelează în funcţie de particularităţile conturului ce trebuie aproximat.
Subsistemul de construcţie a tiparelor de bază în regim automatizat furnizează
informaţiile de intrare pentru subsistemul de construcţie a tiparelor de model, conceput pe
baza algoritmizării procedurilor tradiţionale de transformare a tiparelor de bază în
corespondenţă cu particularităţile modelelor.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 977

Fig. VII.5.25. Reprezentarea unei curbe de ordinul doi faţă de sistemul de axe.

VII.5.3. Construcţia tiparelor de model


VII.5.3.1. Etapele procesului construcţiei modelelor
În activitatea de pregătire tehnică a fabricaţiei, din punct de vedere constructiv,
elaborarea tiparelor pentru un nou model este o etapă complexă, de mare responsabilitate,
volumul şi conţinutul activităţilor ce o compun fiind influenţate de complexitatea şi gradul de
noutate ale modelului.
Construcţia tiparelor pentru un model reprezintă totalitatea activităţilor descriptive,
grafice şi de calcul prin care se obţin desfăşuratele plane ale elementelor şi reperelor din care
este structurat acesta. Obiectivul central al acestei activităţi îl reprezintă construcţia tiparelor
modelului, verificarea acestora prin execuţia practică a prototipului şi evaluarea nivelului
concordanţei formei modelului cu cea imaginată de designer.
În practica industrială, construcţia tiparelor de model (TM) este precedată de
elaborarea tiparelor de bază (TB), activitate care se concretizează în obţinerea desfăşuratelor
plane ale elementelor de bază, care dau tipul produsului. Diversificarea constructiv-estetică şi
tehnologică a modelelor sub influenţa modei necesită o permanentă adaptare a TB la silueta
şi croiala modernă cât şi construcţia adecvată a elementelor şi reperelor care individualizează
modelul.
Construcţia tiparelor de model este un proces ce se desfăşoară într-o succesiune de
faze, prezentate în fig. VII.5.26.
978 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Construcţia tiparelor de model


(CTM)

1 Analiza modelului (AM)

2 Alegerea TB Construcţia TB Construcţia directă a TM

3 Construcţia tiparelor pentru model TM


Transformarea TB pentru
elemente obligatorii

Construcţia TM pentru
elemente suplimentare

4 Verificarea tiparelor de model

5 Definitivarea tiparelor de model

Elaborarea documentaţiei tehnice


pentru model

Fig. VII.5.26. Schema procesului construcţiei tiparelor de model.

VII.5.3.1.1. Analiza modelului


Modelul pentru care trebuie elaborate tiparele se poate prezenta sub formă de
fotografie, schiţă sau produs (mostra etalon sau modelul omologat). Indiferent de forma de
prezentare a modelului, scopul analizei îl constituie evidenţierea particularităţilor
constructiv-decorative şi tehnologice care implică diferenţieri constructive şi impun
adoptarea soluţiilor pentru rezolvarea tehnică a tiparelor. Gradul de precizie în reproducerea
modelului, evaluat prin nivelul de concordanţă cu forma imaginată de designer, depinde
substanţial de capacitatea constructorului de a „prelua“ totalitatea informaţiilor oferite de
model.
Analiza modelului se desfăşoară în 2 etape:
– în prima etapă se evidenţiază forma exterioară generală a modelului, cu precizarea
siluetei şi a tipului de croială;
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 979

– etapa a doua are drept obiectiv studierea detaliată a particularităţilor constructive, de


individualizare a modelului şi se desfăşoară asupra tuturor elementelor şi reperelor care intră
în structura acestuia.
Pentru a furniza informaţii utile pentru CM, la analiza modelului este necesar să se
realizeze reprezentarea în plan frontal a schiţei modelului, trasarea pe aceasta a liniei de
simetrie (la faţă şi spate) şi a liniilor orizontale importante pentru aprecierea siluetei şi
proporţiilor modelului (linia umerilor, a bustului, taliei, şoldurilor, terminaţiei).
Transferarea particularităţilor de model de pe desen (schiţă, fotografie) pe tipar se
realizează pe baza adoptării scării de reprezentare (Kdesen), care se stabileşte cu relaţia:
Lreală
Kdesen = ,
Ldesen
unde: Lreală reprezintă lungimea produsului preluată de pe mostra etalon sau din STR;
Ldesen – lungimea corespunzătoare a produsului, măsurată pe desen.
Cunoaşterea scării de reprezentare permite, la reproducerea modelului după schiţă,
stabilirea unei dimensiuni oarecare din tipar (Li) cu relaţia:
Li = Kdesen · Ldesen.
Etapa de analiză a modelului trebuie să se finalizeze cu precizarea:
– tipului de produs, croiala şi silueta acestuia, tipodimensiunea (mărimea, talia, grupa
de conformaţie) la care se recomandă reproducerea modelului;
– caracteristicile principale ale grupei de materii prime din care se recomandă
confecţionarea modelului (grosimea, rigiditatea, drapajul etc.);
– modalităţi de divizare a corpului produsului în elementele de bază, lăţimea acestora
pe liniile de bază (bust, talie, şolduri), repartizarea lăţimii zonei răscroielii mânecii între
elementele faţă şi spate;
– adaosurilor compoziţionale (şi a modului de repartizare a adaosului de bază pe
zonele constructive), pentru dimensionarea pe linia bustului, a taliei şi a şoldurilor;
– poziţiei şi dimensiunii liniei cusăturii umărului;
– poziţiei liniei de terminaţie, lărgimea pe aceasta;
– lăţimii mânecii pe liniile orizontale ale reţelei;
– tipului constructiv al elementelor care individualizează modelul (guler, închidere,
buzunare, elemente decorative).
În final, analiza modelului trebuie să permită aprecierea dacă modelul se va putea
obţine prin transformarea TB existent, dacă se impune elaborarea unui TB sau modelul
presupune construcţia în totalitate a tiparelor de model.

VII.5.3.1.2. Alegerea tiparului de bază


Modelele produselor de îmbrăcăminte se diferenţiază în cadrul aceluiaşi tip de produs
după aspectul formei exterioare prin:
– varietatea tipurilor de croială şi siluetă;
– diversitatea liniilor decorative şi decorativ-constructive;
– multitudinea elementelor compoziţionale utilizate pentru asigurarea unităţii
modelului;
– multiple posibilităţi de realizare a formei plastice a suprafeţelor (cute, falduri, creţi,
drapaje);
– utilizarea materialelor de facturi şi culori diferite;
– varietatea elementelor decorative şi a accesoriilor.
980 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Din această enumerare se poate constata că unii din factorii de diferenţiere a formei
exterioare au un caracter decorativ (de exemplu: culoarea şi factura materialului etc.), iar alţii
un caracter dinamic. Cei din urmă vor influenţa configuraţia, numărul şi mărimea
elementelor şi reperelor produsului, deci desfăşuratele plane ale acestora. Se cunoaşte faptul
că una şi aceeaşi formă exterioară a unui model poate avea diferite variante de desfăşurate
plane, ca urmare a particularităţilor metodei geometrice de obţinere a tiparelor. În acelaşi
timp însă, în fiecare perioadă concretă, dominată de o modă sau alta, se impune ca formele
identice să aibă şi desfăşurate identice, adică tipare de bază nemodificate pentru elementele
principale, faţă, spate şi mânecă. Este inoportună construcţia tiparelor pentru una şi aceeaşi
formă. Se recomandă utilizarea în acest scop, a construcţiilor de bază unificate, elaborate la
tipodimensiunea medie a grupei de conformaţie, pe grupe de materii prime ce au
caracteristici similare, pe tipuri de croială, siluetă, mod de rezolvare a formei spaţiale.
Ţinând seama de criteriile enunţate, construcţiile de bază elaborate pentru o grupă de
purtători sunt, pentru unul şi acelaşi tip de produs, destul de numeroase. În fig. VII.5.27 se
exemplifică, pentru produsul „jachetă pentru femei”, criteriile generale de diversificare a TB,
valabile pentru produsele de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri.
CRITERIUL DIVERSIFICAREA TB

Grupa de purtători şi Jachetă pentru femei


1
tipul de produs

Divizarea corpului F, C, S, F,S F şi S divizate prin clini


2
produsului M (2R) M (1R) M(1R) sau M (2R)

3 Croiala Diferită de clasică


Clasică

4 Silueta Ajustată Semiajustată Dreaptă

5 Grupa de materii
prime ** 1 2 3

6 Obţinerea formei
Constructiv Tratament Mixt
spaţiale
umido-termic

7 Tipodimensiunea
medie a grupei de 45 IA 46 IB 52 IC
f ţi
Fig. VII.5.27. Criterii de clasificare a TB
* F – faţă; C – clin; S – spate; M – mânecă; R– reper;
** grupele de materii prime se concretizează după compoziţia fibroasă şi grosime.

Criteriile prezentate în fig. VII.5.27 conduc la elaborarea unui număr însemnat de


T.B. pentru unul şi acelaşi tip de produs, o variantă posibilă fiind identificată astfel: jachetă
clasică pentru femei de conformaţie normală (tipodimensiunea: 46, II, B), produs divizat în
F, S, C, M (2R) cu silueta semiajustată, confecţionat din ţesături tip lână (minimum 50%
lână) de grosime medie (δ = 0,15 cm), forma spaţială se realizează atât constructiv (pense de
modelare) cât şi prin tratament umido-termic.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 981

Elaborarea constructivă a unui nou model impune ca, din multitudinea TB existente la
un moment dat pentru tipul respectiv de produse, să fie aleasă cea adecvată particularităţilor
impuse de model. Alegerea TB în vederea transformării, în conformitate cu particularităţile
modelului, se realizează, în cadrul aceleiaşi grupe de purtători, prin luarea în considerare a
trei criterii.
Conform, primului criteriu, TB se concretizează după croială, siluetă, grupă de materii
prime şi tipodimensiunea medie din cadrul grupei de conformaţie pentru care se recomandă
modelul.
Cu ajutorul criteriului al doilea, un TB stabilit conform primului criteriu se poate
concretiza prin luarea în considerare a modului de obţinere a formei spaţiale (constructiv,
prin tratament umidotermic, mixt).
Conform celui de al treilea criteriu, un TB trebuie ales ţinând cont de gradul de
noutate şi complexitate al modelului în privinţa dimensiunilor de gabarit şi al divizării
elementelor principale prin linii decorativ-constructive longitudinale (TB la care elementele
principale sunt prevăzute cu clini) şi transversale (TB la care elementele principale sunt
divizate prin plătci, corselete, clini de formă trapezoidală).
Corectitudinea obţinerii tiparelor pentru un nou model depinde hotărâtor de alegerea
TB şi de principiile de transformare aplicate acestora.

VII.5.3.1.3. Construcţia tiparelor de model


Conţinutul şi durata acestei etape depinde de gradul de complexitate al modelului şi
presupune atât transformarea TB existente (şi selectat conform principiilor precizate
anterior) pentru elementele care dau tipul produsului (elemente obligatorii, cât şi construcţia
elementelor care individualizează modelul (elemente suplimentare).
Transformarea TB se desfăşoară în 2 etape succesive: în prima se introduc
particularităţile de model, iar în ultima se conturează forma definitivă primară a tiparelor
pentru model.
Introducerea particularităţilor de model în TB se realizează într-o succesiune impusă
de complexitatea modelului. Concomitent, se construiesc şi anumite elemente ale modelului,
în general acelea care completează elementele principale.
În general, particularităţile de model se introduc în TB în următoarea succesiune:
– modificarea liniilor constructive care dau conturul exterior al TB (Exemplu: linia
cusăturii umărului, conturul răscroielii gâtului, poziţia liniei de terminaţie, linia cusăturilor
laterale);
– se construieşte închiderea, gulerul (la gulerele cu revere, şal, staţionar pe lângă gât);
– poziţionarea buzunarelor şi a altor elemente funcţional-decorative pe elemente;
– se precizează transferul penselor (direcţia de transfer), introducerea liniilor
decorativ-constructive, şi a liniilor constructiv-decorative de divizare suplimentară
(introducerea plătcilor, corseletelor etc.);
– se indică liniile ajutătoare de divizare, în scopul dispunerii zonelor astfel obţinute
(paralel, radial sau radial-paralel) pentru modificarea plasticii suprafeţelor iniţiale
(introducerea de cute, falduri, creţi, drapaje etc.);
– se construiesc în reţea proprie gulerele, gluga;
– se construiesc buzunarele, manşetele, elementele decorative.
După introducerea particularităţilor de model, în funcţie de complexitatea modelului,
în una sau mai multe etape succesive se obţin formele primare ale reperelor şi elementelor din
care acesta este structurat.
982 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

VII.5.2.1.4. Definitivarea tiparelor de model


Definitivarea formelor primare ale tiparelor de model se realizează prin execuţia
produsului şi verificarea calităţii aşezării acestuia pe manechinul industrial sau uman. În
această etapă se verifică:
– nivelul corespondenţei dintre parametrii tehnici ai produsului şi cei precizaţi în
actele normative (STR);
– calitatea corespondenţei între corp şi produs, evaluată prin indicatori unitari
specifici (de exemplu: poziţia mânecii, a liniei de terminaţie, prezenţa şi tipul cutelor de
suprafaţă, deplasarea liniei de terminaţie a produsului la efectuarea unor mişcări tipice de
către trunchi, membre etc.);
– corespondenţa între forma modelului şi cea imaginată de designer etc.
Definitivarea TM este o componentă esenţială a dirijării calităţii produsului din etapa
de proiectare. Pentru ca o astfel de concepţie să fie pe deplin posibil de implementat în
practica industrială, este necesar ca, şi în cazul produselor de îmbrăcăminte, construcţia
modelelor să fie precedată de definirea criteriilor de calitate la care acestea trebuie să
răspundă (pe tipuri şi destinaţii concrete de utilizare), abaterile tehnice, inevitabile sau cele
admise. Pentru aceasta este necesară elaborarea unor metodologii şi mijloace adecvate de
efectuare a controlului, completarea şi perfecţionarea actelor normative care reglementează
calitatea produselor de îmbrăcăminte. Acestea, ca orice produs tehnologic, se realizează
într-o succesiune de faze, în care se cumulează tot mai multe informaţii de formă, de
dimensiuni, de culoare; de caracteristici mecanice ş.a. În tehnologia clasică, citirea acestor
informaţii se realizează încă, aproape exclusiv, cu ajutorul simţurilor umane, iar înregistrarea
şi prelucrarea lor se bazează pe un proces analogic, de comparare.
Această metodă a dat rezultate datorită, în primul rând, experienţei celor care
contribuiau în mod direct la elaborare unui produs şi a repetării execuţiei practice a
prototipului până la obţinerea unui nivel de calitate care nu putea fi evaluat ştiinţific.
În tehnologia modernă, aşa cum se utilizează deja şi în alte ramuri producătoare de
bunuri de consum, este necesar ca şi pentru conceperea unui nou produs de îmbrăcăminte
informaţiile de intrare necesare (informaţii despre purtător şi produs) să fie fundamentate
ştiinţific, astfel încât:
– simţurile să fie înlocuite cu mijloace şi metode de înregistrare (de exemplu, modul
personal al autorilor diferitelor variante de construcţie a tiparelor prin metoda geometrică de
apreciere a proporţiilor între diferitele segmente ale corpului şi întreg să fie înlocuit cu
rezultatele prelucrărilor matematice a datelor experimentale rezultate în urma anchetelor
antropometrice);
– informaţiile să nu se mai primească analogic, ci numeric (de exemplu, silueta unui
produs să fie definită prin valori concrete ale adaosurilor de lejeritate precizate în datele
iniţiale necesare construcţiei tiparelor şi nu să rezulte după încercări succesive ale formei
obţinute pentru produs prin îmbrăcarea pe manechin);
– prelucrarea informaţiilor să se facă prin utilizarea calculatorului.
În acest context, optimizarea calităţii îmbrăcămintei presupune abordarea sistemică,
deci accentul trebuie pus la început pe precizarea relaţiilor sistemului (a produsului) cu
exteriorul (utilizatorul), apoi pe definirea structurii sale, a subsistemelor şi a relaţiilor dintre
acestea. Abia după ce este clarificată funcţiunea fiecărui sistem se poate trece la proiectarea
elementelor componente ale produsului.
Deci, proiectarea unui produs nou sau reproiectarea unui produs existent trebuie
precedată de precizarea deplină a rolului pe care el trebuie să-l îndeplinească pentru
utilizator, de stabilirea tipurilor de materii prime necesare realizării lui, a tehnologiilor
adecvate de confecţionare şi finisare.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 983

Forma definitivă a TM, obţinută prin corecţia formei primare în procesul de execuţie
practică a produsului, reprezintă o componentă importantă a bazei de date necesară elaborării
documentaţiei tehnice pentru introducerea în fabricaţie a modelului.

VII.5.3.2. Construcţia tiparelor pentru elementele suplimentare ale


produselor de îmbrăcăminte

VII.5.3.2.1. Descompunerea produselor în elemente


Pentru un model oarecare, prezenţa elementelor poate fi obligatorie sau facultativă.
Elementele obligatorii (de bază) dau tipul produsului (exemplu: pentru rochiile secţionate la
nivelul liniei taliei, elementele obligatorii sunt faţa şi spatele, atât ale corsajului cât şi ale
fustei; la palton, faţa, spatele, mâneca şi gulerul; la produsele cu sprijin în talie, faţa şi
spatele).

Funcţiunea elementului Denumirea elementului şi identificarea în


fig. VII.5.29

De protejare a corpului Faţă (1)


Spate (2)
Mânecă (3)

De îmbrăcare-dezbrăcare Închidere (4)


Şliţ (5)

Glugă (6)
De finalizare a marginilor Guler (7)
Tiv (8)
Manşetă (9)
Betelie (10)

De a conţine mici obiecte Buzunar (11)

Platcă aplicată (12)


Epolet (13)
De a ornamenta Clapă (14)
Bridă (15)
Jabou (16)
Volan (17)
Funde (18)

Fig. VII.5.28. Clasificarea elementelor de produs după funcţiunea prioritară.


984 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Elementele suplimentare sunt cele care diversifică foarte mult modelele, contribuind
astfel la complexitatea formei, prezenţa acestora pentru unul şi acelaşi tip de produs este
facultativă (exemplu: la rochiile pentru vară mâneca poate lipsi, la cele pentru iarnă, aceasta
este obligatorie).
În fig. VII.5.28 se prezintă clasificarea elementelor după funcţiunea prioritară.
În figura VII.5.29, pentru diferite tipuri de produse de îmbrăcăminte se identifică
elementele componente.

Fig. VII.5.29. Elementele produselor de îmbrăcăminte.


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 985

VII. 5.3.2.2. Rezolvarea constructivă a elementului închidere


Structura anatomică a corpului uman, proprietăţile materiilor prime, cerinţele estetice
impuse alături de silueta produselor de îmbrăcăminte sunt factori de bază care condiţionează
divizarea învelişului suprafeţei exterioare a corpului în zone.
Pe elementele principale ale produselor de îmbrăcăminte este necesar să se introducă
linii suplimentare de divizare, care să permită îmbrăcarea-dezbrăcarea produsului de pe corp.
Plasarea acestor linii de secţionare în vederea construcţiei elementului închidere este diferită,
criteriul dominant în alegerea poziţiei şi a modului de rezolvare constructiv-tehnologică al
acestuia trebuie să fie în primul rând cel ergonomic.
Rezolvarea constructivă a închiderii se desfăşoară în următoarea succesiune:
– introducerea liniei de divizare a elementului şi obţinerea celor două margini ale
închiderii (sau marcarea poziţiei închiderii între elementele alăturate);
– suplimentarea marginilor cu o cantitate necesară pentru suprapunerea acestora (la
închideri cu margini suprapuse);
– dublarea celor două margini;
– fixarea marginilor prin diferite sisteme.

Criteriul Diversificarea constructivă

La produsele, cu sprijin pe umeri


– la faţă, simetric şi asimetric
– la spate, simetric
Poziţia elementului
închidere La produsele cu sprijin în talie
– la faţă, simetric şi asimetric
– la spate, simetric
Între elemente
– între faţă şi spate, pe cusătura laterală
– între faţă şi spate, pe cusătura umărului

Lungimea închiderii Parţială


(comparativ cu cea a
elementului pe care se
Pe toată lungimea elementului pe
plasează)
care se plasează

Alăturate
Poziţia marginilor
Suprapuse

Margini indivizibile cu elementele


pe care se plasează
Finalizarea marginilor
închiderii
Cu repere proprii croite

Cu diferite sisteme vizibile pe faţa produsului


Modalităţi de fixare a
marginilor
Cu sisteme invizibile pe faţa produsului
Fig. VII.5.30. Clasificarea elementului închidere din punct de vedere constructiv.
986 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În fig. VII.5.30 se prezintă criteriile de clasificare a elementului închidere.


În fig. VII.5.31 şi fig. VII.5.32 se prezintă rezolvarea constructivă a tipurilor
reprezentative pentru închiderile cu marginile suprapuse.

Fig. VII.5.31. Construcţia închiderii cu marginile indivizibile:


a – cantitatea necesară pentru suprapunerea piepţilor.

Fig. VII.5.32. Construcţia închiderii cu marginile croite separat.


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 987

VII.5.3.2.3. Rezolvarea constructivă a elementului guler


VII.5.3.2.3.1 Construcţia gulerelor în reţea proprie

Gulerul este un element important, cu rol în:


– finalizarea liniei de contur a răscroielii gâtului la faţă şi spate;
– protejarea parţială sau totală a gâtului;
– diversificarea estetică a produsului.
Există foarte multe tipuri de gulere, care diferă între ele după formă, dimensiuni, mod
de aşezare în răscroială, numărul de repere componente, rezolvare constructiv-tehnologică
etc.
În general, orice tip de guler este format din două zone, una situată la bază, numită ştei
(sau „piciorul” gulerului) şi alta care se răsfrânge peste ştei şi poartă denumirea de pelerină.
Dintre aceste două componente, şteiul are forma şi dimensiunile mai stabile, pe când
pelerina, prin mărime, forma liniilor de contur, contribuie substanţial la diversificarea
constructiv-estetică
Simbolurile din fig. VII.5.33 au următoarea semnificaţie:
11 111 = înălţimea steiului (îş);
111 112 = înălţimea pelerinei (îp)
11 171 = lungimea conturului de la baza gulerului (lcbg);
112 M = lungimea conturului superior al pelerinei;
171 M = conturul lateral al colţului de guler;
111 171 = linia de demarcaţie dintre ştei şi pelerină;
11 112 = linia de simetrie a gulerului.
Elementele constructive ale
gulerului precizate anterior se modifică
în funcţie de tipul constructiv al
gulerului, iar pentru unul şi acelaşi tip
constructiv în funcţie de modă.
Dacă se consideră drept criteriu
principal de clasificare rezolvarea
constructivă a elementului, diversitatea
foarte mare sub care acesta se regăseşte
se poate sistematiza în două grupe astfel:
– gulere aplicate în răscroiala
gâtului; Fig. VII.5.33. Parametrii constructivi ai gulerului.
– gulere croite parţial sau total cu
elementele corespunzătoare ale corsajului (faţa şi spatele).
Gulere din cele două grupe, indiferent de rezolvarea constructivă, vor intra în una din
următoarele categorii: gulere rulate, gulere aplatizate, gulere staţionare (pe lângă gât).
Gulerele rulate sunt gulerele formate din ştei şi pelerină, care pot fi croite separat sau
pot fi indivizibile. Şi într-un caz şi în celălalt, pelerina se răsfrânge peste stei. Din această
categorie fac parte atât gulerele aplicate în răscroiala gâtului, la produsele prevăzute cu
sistem de închidere până la baza gâtului cât şi cele aplicate, la produsele prevăzute cu sistem
de închidere cu revere.
988 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Gulerele aplatizate se caracterizează prin faptul că, la aplicarea în conturul


răscroielii gâtului (acest contur poate fi nemodificat sau poate avea diferite forme), imediat
de la cusătura de aplicare se răsfrâng pe suprafaţa de sprijin. În aceste condiţii, la aceste
gulere şteiul practic lipseşte sau are dimensiuni foarte mici.
Gulerele staţionare sunt cele care se aşază în totalitate paralel, aproximativ, cu gâtul
şi pot fi croite separat (gulerele tip „ştei” sau „tunică”) sau pot fi indivizibile total cu
elementul faţă, respectiv spate.
Pentru construcţia gulerelor este necesar să se deţină informaţii cât mai precise despre
forma şi dimensiunile conturului răscroielii gâtului în care se vor aplica, despre forma,
mărimea steiului şi pelerinei, modul de aşezare în răscroială (aplatizat sau răsfrânt) impus de
model, cât şi despre modul de realizare a închiderii produsului şi forma reverului (la gulerele
cu rever).
Gulerul clasic, pentru toate tipurile de produse prevăzute cu sistem de închidere până
la baza gâtului, au şteiul şi pelerina indivizibile şi se pot aplica în răscroiala normală a gâtului
sau pe conturul modificat al acesteia (fig. VII.5.34)
Aşezarea gulerului în răscroială este ilustrată în fig. VII.5.35.

Fig. VII.5.35. Variantele de aşezare a gulerului clasic în


răscroiala gâtului:
Fig. VII.5.34. Gulerul clasic. a – aşezare normală; b – aşezare aplatizată;
c – aşezare înaltă pe lângă gât.

Pentru construcţia gulerului clasic este necesar să se cunoască: îş, îp, curbura de la
baza gulerului, apreciată prin parametrul D şi d (determină modul de aşezare a gulerului în
răscroiala gâtului). La creşterea mărimii parametrilor D şi d, curbura de la baza gulerului se
va accentua, iar gulerul se va aşeza peste un ştei de dimensiuni reduse. Pe cale experimentală
s-a stabilit corespondenţa între aceşti parametri (tabelul VII.5.50).
Tabelul VII.5.50
Corespondenţa dintre parametrii necesari pentru construcţia gulerului clasic
D (mm)
Parametrii gulerului
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
îş (mm) 40 35 33 30 28 25 20 18 17 15
îp (mm) 45 45 47 50 52 55 60 62 65 70
d(mm) 5 10 12 15 20 20 25 30 30 35
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 989

Construcţia gulerului clasic în reţea proprie (fig. VII.5.36):


0 11 = D;

11 111 = îş;

111 112 = îp;


Cu vârful compasului în punctul
11 şi r = lcbg = lrgf − 0,5d , se trasează
un arc de cerc, ce va intersecta orizon-
tala de bază în punctul de contur 173.
Se uneşte printr-o linie dreaptă
punctul 11 cu punctul 173, iar la
jumătatea acestui segment se plasează
punctul h.
În acest punct se construieşte:
h h1 ⊥ 11 173; h h1 = d . Fig. VII.5.36. Construcţia gulerului clasic.

Se racordează cu florarul punctele 11, h1 şi 173 şi se obţine conturul de la baza


gulerului, de a cărui curbură depinde modul de aşezare a gulerului în răscroială. Racordarea
punctelor 112 şi 173 se realizează în funcţie de model.
Tabelul VII.5.51
Construcţia gulerelor în reţea proprie
Construcţia gulerului ştei (tunică)

Date iniţiale: îş = funcţie de tipul de produs şi de model; lungimea răscroielii gâtului la spate;

121 ); lungimea răscroielii gâtului la faţă ( lrgf = 16


( lrgs = 11 172; 171 172 = 1,5 cm )

121 + 16
11 111 = îş = 3,5 cm; 11 172 = r = 11 (
172; 11 A = 0,5 11 172 ;
)
( )
121; 172 173 = constant = 3 cm; A B = 0,5 A 173 ; B C = 0,5 cm;
11 121 = 11

173 174 = îş; 174 175 = 1 cm


990 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Tabelul VII.5.51 (continuare)


Construcţia gulerului pentru cămaşă (şteiul indivizibil cu pelerina)

0 11 = 1 ÷ 5 cm; 11 111 = îş = 3 ÷ 4 cm; 111 112 = îp = 4 ÷ 6 cm;

lg b = 1/ 2 Pg + 0,5 cm; 11 171 = lg b; 171 172 = a = 1,8 cm;

171 g = 1/ 4 (171 O ); g g1 = 2 cm; O g 2 = 1/ 2 ( O g ); 172 173 = 1 ÷ 1,5 cm;

173 174 = îş; 175 175’ = 0,7 cm

Construcţia gulerului cu şteiul şi pelerina croite separat

11 111 = îş = 3 ÷ 4 cm; 111’ 112 = îpel = 4 ÷ 6 cm; 11 171 = 1 / 2 Pg + 0,5 cm;

( )
11 g = 1 3 11 171 ; 171 171′ = îş − 1 = 2,5 cm; 171′ 172 = a = 2 cm;

( )
172 172′ = îş ; 171′ 172′′ = a; g g1 = 1 2 g 171′ ; g1 g ′1 = 0,3 ÷ 0,5cm

( )
111 g 2 = 1 2 111 171′′ ; g 2 g ′2 = 1, 2 ÷ 1,5 cm; O′ 111′ = 6 ÷ 7 cm;

111′ g 3 = 1 2 (111′ 171′′ ) ; g 3 g ′3 = 1 ÷ 2 cm; 111′ 112 = îp = 5 cm.


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 991

Tabelul VII.5.51 (continuare)


Construcţia gulerului pentru bluze (şteiul indivizibil cu pelerina)

O 11 = D = 1 ÷ 5 cm; d = 1 ÷ 3,5 cm; 11 111 = îş = 2,5 ÷ 4,5 cm;


11 171 = lcgb = lrgs + lrgf − 0,5 d ; 171 172 = a = 1,5 cm;

(
11 a = a b = 171 b = 1 3 11 171 )
VII.5.3.2.3.2. Construcţia gulerelor cu revere
Particularitatea acestui tip de guler necesită, pentru construcţie, cunoaşterea atât a
parametrilor constructivi proprii cât şi a celor de caracterizare a închiderii cu revere. Sim-
bolurile de identificare a acestora, prezentaţi în fig. VII.5.37,. au următoarea semnificaţie:
1 – linia de simetrie a feţei;
2 – cantitatea necesară pentru
suprapunerea piepţilor, dependentă de tipul
închiderii (a);
3 – marginea închiderii (cantul)
4 – punctul de unde începe linia de
răsfrângere a reverului;
5 – conturul liniei de răsfrângere a
reverului;
6 – conturul reverului pe care se
aplică gulerul (cazura);
7 – conturul liniei de îndoire a
pelerinei peste ştei;
8 – pelerina gulerului;
9 – parametri constructivi influenţaţi
de modă (colţul de guler, unghiul dintre Fig. VII.5.37. Parametri constructivi ai gulerului
guler şi rever, colţul reverului). cu revere.

Pentru construcţia gulerului este necesar să se cunoască parametrii iniţiali:


a – cantitatea pentru suprapunerea piepţilor; se stabileşte în funcţie de tipul de produs
şi numărul de rânduri de nasturi la care se realizează închiderea;
îş – înălţimea şteiului funcţie de tipul de produs;
îp – înălţimea pelerinei, funcţie de tipul de produs şi de model;
lrgs – lungimea conturului răscroielii gâtului la spate.
992 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.38. Construcţia gulerelor cu revere.


Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 993

În funcţie de model, se stabileşte lăţimea reverului, unghiul dintre rever şi guler,


poziţia cazurii, forma reverului, cantului şi colţului de guler.
Construcţia gulerului cu rever se desfăşoară în următoarea succesiune:
– suplimentarea feţei pentru suprapunerea piepţilor (cu a);
– poziţionarea nasturilor, funcţie de tipul de produs şi de model;
– trasarea liniei de răsfrângere a reverului A B (A se plasează pe cant, la 1 – 1,5 cm
mai sus faţă de nasturele de unde se răsfrânge reverul, iar B pe prelungirea liniei cusăturii
umărului, 161 B = 2 = 2,5 cm, pentru corpuri cu ţinuta normală);
– trasarea conturului răscroielii gâtului la faţă şi a reverului, în funcţie de aşezarea
gulerului faţă de gât şi de poziţia cazurii (pentru căzură coborâtă:
O ' O ≠ 0; O O '' = îş; O O1 = 2,5 cm; O1 O 2 = lăţimea reverului; O 2 O 3 = 3 cm;
– construcţia dosului de guler: cu vârful compasului în 161 şi r = lungimea conturului
răscroielii gâtului la spate, se trasează un arc de cerc care intersectează linia de răsfrângere a
reverului în G; G G1 = abaterea liniei de răsfrângere a pelerinei peste ştei de la linia de
răsfrângere a reverului, egală cu 2,5 cm; G1 G 2 = îş; G1 G 3 = îp.
În fig. VII.5.38 se prezintă construcţia gulerelor cu revere pentru: căzură la poziţie
normală (a), căzură ridicată (b) şi căzură coborâtă (c).

VII.5.3.2.3.3 Construcţia gulerelor şal

Particularitatea gulerului şal constă în faptul că faţa de guler este dată de bizet, iar
dosul de guler este fie indivizibil cu faţa produsului, fie croit separat (ceea ce conduce la
existenţa a două variante constructive).
Construcţia gulerelor şal, pentru cele două variante, se realizează pe baza unui
algoritm similar cu cel descris la construcţia gulerelor cu revere, diferenţa de la o variantă la
cealaltă (pentru gulerele şal) constând în modul de trasare a conturului de la baza gulerului.

Fig. VII.5.39. Construcţia gulerului şal:


a – dosul de guler indivizibil cu faţa produsului; b – dosul de guler secţionat.
994 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

În fig. VII.5.39 se prezintă construcţia gulerelor şal pentru cele două variante
constructive.

VII.5.3.2.3.4. Construcţia gulerelor indivizibile total cu elementele faţă şi spate

Aceste gulere se caracterizează prin aceea


că reprezintă prelungirea elementelor faţă şi spate,
dublarea lor realizându-se prin construcţia
bizetului (fig. VII.5.40).
Construcţia gulerelor indivizibile se
realizează în următoarea succesiune (fig. VII.5.41):
Fig. VII.5.40. Guler indivizibil. – modificarea conturului răscroielii gâtului
la faţă şi spate (în funcţie de tipul de produs şi de
model, cel mai frecvent 161 662 = 171 172 = 121 121' = 1 cm; 11 11' = 0,5 cm);
– la faţă se uneşte punctul extrem interior al cusăturii umărului, 162, cu punctul de pe
( )
linia de simetrie a feţei, 172, printr-o linie ajutătoare 162 172 ;
– la spate se procedează în mod similar şi se obţine dreapta ajutătoare 11' 121';
– faţa se suplimentează cu o cantitate necesară pentru suprapunerea piepţilor (a –
funcţie de tipul închiderii);
– se construieşte 163 162 ⊥ 162 172, 163 162 = înălţimea gulerului, funcţie de
model;
– la spate se prelungeşte linia de simetrie a spatelui, se construieşte
122 121' ⊥ 121' 11' şi apoi se stabileşte înălţimea gulerului, în corespondenţă cu cea
(
stabilită la faţă 121' 122 = 11' 111 = 162 163 . )

Fig. VII.5.41. Construcţia gulerului indivizibil. Fig. VII.5.42. Construcţia


elementului glugă.

Se definitivează forma gulerului în funcţie de model şi se majorează la faţă lungimea


conturului de la partea superioară, prin transferul parţial al pensei de bust. La spate se
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 995

transferă pensa de omoplat pe conturul superior al gulerului, pentru menţinerea poziţiei


corespunzătoare a acestuia faţă de gât.

VII.5.3.2.4. Construcţia elementului glugă


Date iniţiale:
– perimetrul capului (Pcap);
– înălţimea capului (Îcap);
– lungimea conturului răscroielii gâtului la spate (lrgs) şi la faţă (lrgf);
– adaosuri: adaosul pentru Îcap (AÎcap) şi pentru perimetrul capului (Apcap) stabilite
în funcţie de grosimea materialului de bază, a straturilor componente şi a poziţiei elementului
faţă de cap (funcţie de model).
Construcţia elementului:
11 G = Îcap + AÎcap ; 11 g = 5 cm; g g1 = 2 cm; g1' g 2 = lrgs (lăţimea răscroielii gâtului
la spate) – 11 g ; g 2 g 2 ' = 0,5 cm; g 2 ' g 2 '' = adâncimea pensei (2,5 cm);
G H = 0,5 Pcap + Apcap ; g 2 '' 171 = înălţimea răscroielii gâtului la faţă;
171 172 = lăţimea răscroielii gâtului la faţă (fig. VII.5.42).

VII.5.3.3. Principii de diversificare constructiv-estetică a


elementelor produselor de îmbrăcăminte
Sub influenţa modei, forma produselor de îmbrăcăminte se diversifică în ceea ce
priveşte proporţiile, volumele, configuraţia contururilor elementelor cu rol prioritar
decorativ, dar şi a celor ce deţin în produs, în principal, un rol funcţional.
În alegerea soluţiei de rezolvare constructivă a elementelor ce compun un model
trebuie cunoscute particularităţile constructiv-estetice şi tehnologice ale modelului,
proprietăţile materiilor prime din care urmează să se confecţioneze acesta (drapaj, grosime,
rigiditate, unghi de revenire din şifonare, masă specifică, stabilitate dimensională etc.) şi
particularităţile procesului tehnologic de croire, confecţionare, finisare.
În activitatea de construcţie şi diversificare a modelelor se utilizează:
– principiul transferării penselor;
– divizarea suprafeţelor iniţiale ale elementelor prin linii decorative,
decorativ-constructive şi constructive;
– modificarea configuraţiei conturului elementelor decorative;
– modificarea plasticii suprafeţei elementelor.
Aplicarea principiilor enumerate se concretizează în modificarea formei generale a
elementelor modelului, în cadrul unui tip de croială de bază, cu sau fără modificarea siluetei
iniţiale a tiparului de referinţă.

VII.5.3.3.1. Principiul transferării penselor


În activitatea de construcţie a modelelor, diversificarea constructiv-estetică pe baza
prelucrării penselor se realizează prin:
– transferul total al penselor (de bust, de omoplat, de cambrare din talie de pe tiparul
feţei) pe diferite linii constructive;
996 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

– transferul parţial al penselor pe diferite linii constructive ale tiparului;


– cumularea adâncimii a două pense (de bust şi din talie) pe anumite direcţii;
– repartizarea adâncimii penselor într-un număr diferit de pense decorative;
– secţionarea tiparelor pe laturile unei pense, în vederea detalierii elementului
(introducerea plătcilor);
– utilizarea adâncimii pensei (sau a cantităţii ce a rezultat prin cumulul a două pense
pe aceeaşi direcţie), pentru majorarea lărgimii pe linia de terminaţie sau pentru modificarea
plasticii suprafeţei iniţiale, prin realizarea de creţi, cute, falduri.

VII.5.3.3.1.1. Transferul pensei de bust

Pensa de bust, situată în TB, cu adâncimea pe linia cusăturii umărului, se poate


transfera practic pe toate liniile constructive din tipar, existând o infinitate de direcţii de
transfer – dreapta care rezultă unind vârful pensei de bust cu un punct oarecare situat pe o

Fig. VII.5.43. Transferul pensei de bust:


a – direcţii posibile de transfer; b – transferul pensei de bust pe cusătura laterală.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 997

linie constructivă a TB. Transferul pensei de bust pe o direcţie oarecare se realizează, pe cale
grafică, pe baza principiului: suprafaţa cuprinsă între direcţia de transfer şi latura cea mai
apropiată de aceasta a pensei ce se transferă se roteşte în jurul vârfului pensei până la
închiderea acesteia.
În fig. VII.5.43, a se prezintă principalele direcţii de transfer al pensei de bust, iar în
fig. VII.5.43, b se exemplifică transferul pensei de bust pe linia cusăturii laterale a corsajului.
După transferul pensei de bust pe o anumită direcţie, se definitivează pensa, prin
modificarea vârfului acesteia (vârful final al pensei, după transfer, este situat la 1 – 2 cm faţă
de vârful iniţial al pensei de bust).
Pe baza aceluiaşi principiu se poate transfera pensa de omoplat (pe conturul răscroielii
gâtului sau mânecii), pensa din talie de pe tiparul feţei sau al spatelui, la fuste şi pantaloni.

VII.5.3.3.2. Principiul divizării elementelor prin linii


Divizarea elementelor se realizează prin linii care dau expresivitate modelului,
contribuie la individualizarea acestuia şi se clasifică în linii constructive,
decorativ-constructive şi decorative.

Fig. VII.5.44. Introducerea liniilor decorativ-constructive.

Liniile decorativ-constructive contribuie la asigurarea formei spaţiale a produsului şi,


alături de linii şi elemente constructive (linia cusăturii laterale, linia de pe mijlocul spatelui,
pense), contribuie la obţinerea siluetei modelului.
Configuraţia şi amplasarea linii-
lor decorativ-constructive este condiţio-
nată de asigurarea cerinţelor ergonomice
ale îmbrăcămintei, rezolvarea tehnolo-
gică a construcţiei, tendinţele modei şi
proprietăţile materiei prime. Se introduc
prin racordarea laturilor a două pense şi
contribuie la divizarea elementelor ne
care se plasează.
În fig. VII.5.44 se exemplifică
introducerea liniei decorativ-construc-
tive pe tiparul feţei (a) şi a spatelui (b).
La produsele cu sprijin în talie, se
realizează, prin intermediul liniilor de-
corativ-constructive, o divizare a ele-
mentelor principale. La pantaloni se Fig. VII.5.45. Construcţia clinului trapezoidal.
998 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

introduce clinul trapezoidal, cu rol în diversificarea constructiv-estetică dar şi în asigurarea


corespondenţei dimensionale între produs şi suprafaţa de sprijin (fig. VII.5.45).
În fig. VII.5.46 se exemplifică, pentru fustă, divizarea elementelor şi introducerea
corseletei (a bascului), cu rol în diversificarea constructiv-estetică şi asigurarea
corespondenţei între produs şi regiunea de sprijin.

Fig. VII.5.46. Construcţia corseletei la fustă.

VII.5.3.3.3. Modificarea plasticii suprafeţelor iniţiale ale elementelor


Diversificarea modelelor se realizează şi prin prezenţa unor elemente constructive
(creţi, cute, falduri), fixate parţial sau total prin coasere, modificându-se în acest fel plastica
suprafeţelor elementelor şi chiar silueta iniţială a tiparului de referinţă.
În acest scop, prelucrarea grafică a elementului sau a unor suprafeţe preluate de la
acesta se realizează prin aplicarea:
– principiului translării (dispunerii paralele);
– principiului rotaţiei (al pivotării);
– principiului combinat (translare–pivotare).
Aplicarea celor trei principii se realizează în următoarele etape:
– pregătirea elementului sau a zonei preluată de la acesta, prin împărţirea într-un
număr de regiuni, în corespondenţă cu gradul de modificare urmărit (cu cât se impune o
modificare mai accentuată a formei iniţiale, cu atât şi numărul de regiuni stabilit va fi mai
mare);
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 999

Fig. VII.5.47. Principiul translării.

– aplicarea principiului;
– definitivarea contururilor, care delimitează suprafaţa obţinută în urma aplicării
principiului, de prelucrare grafică.
Principiul dispunerii paralele se aplică atunci când între două linii constructive cu
lungimea iniţială l şi 11 se urmăreşte modificarea pe direcţie orizontală cu aceeaşi cantitate s.
În fig. VII.5.47 se prezintă aplicarea principiului translării, prin împărţirea suprafeţei
iniţiale în trei regiuni şi includerea între acestea a unor zone suplimentare, care determină
modificarea lungimii iniţiale a contururilor cu aceeaşi cantitate. Lungimea finală, l′ şi l1′ a
contururilor ce delimitează suprafaţa după translare se stabileşte astfel:
l′ = l + 2s; l1′ = l1 + 2s,
unde: s = cantitate constantă dependentă de model.

Fig. VII.5.48. Prelucrarea mânecii prin aplicarea principiului translării.

Pentru elementul mânecă se exemplifică aplicarea principiului translării în vederea


modificării lărgimii mânecii de la linia de contur a capului de mânecă spre cea de terminaţie
cu aceeaşi cantitate impusă de model (fig. VII.5.48).

Fig. VII.5.49. Principiul dispunerii radiale.


1000 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Principiul dispunerii radiale (fig. VII.5.49) permite modificarea unei suprafeţe


iniţiale, delimitată superior de conturul l şi inferior de conturul l1 , cu o cantitate introdusă
progresiv de la un contur la celălalt, astfel încât unul îşi menţine lungimea iniţială, iar celălalt
îşi modifică lungimea cu o cantitate prestabilită, dependentă de model: l =l′ ; l1′ + 3s (pentru
exemplul dat).

Fig. VII.5.50. Prelucrarea mânecii prin aplicarea principiului pivotării.

În fig. VII.5.50 se exemplifică aplicarea principiului pivotării la mânecă.


Al treilea principiu combină dispunerea paralelă cu cea radială, obţinându-se
modificarea diferenţiată a contururilor iniţiale l şi l1.

VII.5.3.4. Diversificarea produselor de îmbrăcăminte cu sprijin pe


umeri prin tipul de croială

VII.5.3.4.1. Caracterizarea generală a tipurilor de croială


La produsele de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri, tipul de croială reprezintă o
particularitate constructivă de bază şi reflectă modul în care se realizează divizarea corpului
produsului în elementele principale, faţă, spate şi mânecă. Tipul de croială reprezintă
posibilitatea reală de diversificare a unui produs, dar în acelaşi timp, ca urmare a multiplelor
posibilităţi de construcţie a configuraţiei conturului specific unui anume tip de croială, se pot

Fig. VII.5.51. Aspectul tipurilor de croială a mânecii:


a-croiala clasică; b-croiala raglan; c-croiala chimono; d-croiala modificată; e-croiala combinată.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1001

elabora şi modele noi, cu înalt nivel estetic, în cadrul aceluiaşi tip de croială, doar prin
diversificarea constructiv-estetică a conturului respectiv.
Având la bază drept criteriu, modul de divizare a corpului produsului în elementele
principale faţă (F), spate (S) şi mânecă (M), produsele de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri se
pot grupa astfel:
– produse la care mâneca este aplicată la elementele de bază (F şi S);
– produse la care elementele de bază F şi S sunt indivizibile cu reperele
corespunzătoare ale mânecii;
– produse la care, în unul şi acelaşi produs, un reper (R) al mânecii este aplicat (la F
sau S), iar celălalt reper al mânecii este indivizibil cu un element de bază (F sau S).
În fig. VII.5.51 se prezintă aspectul tipurilor de croială a mânecilor.
Divizarea constructivă a mânecii unui anumit tip de croială este determinată de tipul
de produs, particularităţile materiilor prime, cerinţele estetice impuse de modă, asigurarea
formei spaţiale a elementului şi, nu în ultimul rând, de necesitatea asigurării economicităţii
modelelor. Există o legătură directă între silueta produsului, particularităţile materiilor prime
şi numărul reperelor care compun mâneca aplicată, în sensul că pentru silueta ajustată şi
semiajustată, cel mai frecvent, mâneca este divizată în numărul maxim de repere,
corespunzător tipului de croială, pe când la produsele ce prezintă silueta dreaptă şi largă,
mâneca este mai puţin divizată. În funcţie de cerinţele estetice şi economice, la unele tipuri de
croială (modificată, chimono) se recomandă introducerea unor secţiuni suplimentare, de
divizare a mânecilor cu suprafeţe mari, ce au rezultat în urma rezolvării siluetelor ample ale
acestor elemente, în corespondenţă cu silueta elementelor de bază, F şi S. Divizarea
suplimentară a reperelor de bază a mânecii, realizată în scopul creşterii performanţelor
estetice ale modelelor, are drept consecinţă creşterea nivelului de complexitate a modelului.
Se impune, în acest sens, o evaluare judicioasă a cheltuielilor materiale şi de manoperă la
aplicarea acestei modalităţi de diversificare a modelelor în cadrul aceluiaşi tip de croială.

VII.5.3.4.2. Principii privind elaborarea constructivă a croielii


modificate
Modificarea lungimii liniei cusăturii umărului şi majorarea adâncimii răscroielii
pentru mânecă, specifice croielii modificate, implică adaptarea corespunzătoare a tiparului
de mânecă. La elementele principale de bază, faţă şi spate, conturul modificat al răscroielii
mânecii poate avea forme dintre cele mai diverse, cărora se impune să le corespundă
contururi adecvate ale capului de mânecă, în funcţie de modificările parametrilor constructivi
ai răscroielii mânecii (lungimea cusăturii umărului şi adâncimea răscroielii mânecii), se vor
modifica şi parametrii constructivi de bază ai mânecii, înălţimea capului de mânecă (Icm) şi
lăţimea răscroielii mânecii (Irm). Dimensionarea corectă a acestora se reflectă în obţinerea
unui contur al capului de mânecă, perimetrul capului de mânecă (Pcm), egal cu perimetrul
corespunzător al răscroielii mânecii (Pmrm).
Rezolvarea constructivă a croielii modificate se realizează conform următoarelor
principii:
– mâneca se construieşte separat, după modificarea conturului răscroielii mânecii pe
elementele de bază, faţă şi spate, prin luarea în considerare a parametrilor constructivi care au
fost modificaţi pentru asigurarea particularităţilor constructiv-estetice ale croielii impuse de
model;
– reperul sau reperele mânecii de croială modificată se obţin în prelungirea
elementelor de bază, faţă şi spate, prin transformarea configuraţiei noului contur al răscroielii
1002 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

mânecii, respectiv al capului de mânecă, în corespondenţă cu cerinţele constructiv-estetice


ale modelului.
Cele două principii se concretizează în variante constructive în funcţie de tipul de
produs, grupa de materii prime, factura materialului de bază, complexitatea conturului
croielii modificate.
Elaborarea tiparelor de croială modificată la care mâneca se construieşte separat se
desfăşoară în următoarea succesiune:
– transformarea tiparului de bază elaborat pentru tipul respectiv de produs de croială
clasică (dimensionat cu un adaos de bază mai mare cu minimum 2 cm, decât la croiala
clasică) în conformitate cu particularităţile croielii modificate;
– construcţia mânecii de croială modificată.
Pentru croiala modificată,
caracterizată prin majorarea
adâncimii răscroielii mânecii , se
prezintă, în fig. VII.5.52 confi-
guraţia acestui contur.
Pentru construcţia sepa-
rată a mânecii este necesar să se
stabilească în prealabil parame-
trii constructivi ai acestui ele-
ment, înălţimea capului de
mânecă (Icm) şi lăţimea răs-
croielii mânecii (Irm) prin uti-
lizarea informaţiilor preluate de
pe elementele principale de bază,
faţă şi spate, după modificarea
Fig. VII.5.52. Tipar de bază cu conturul răscroielii mânecii conturului răscroielii mânecii.
modificat. Înălţimea capului de
mânecă (Icm) se poate stabili pe
cale grafică sau se adoptă în funcţie de
cantitatea cu care se majorează adâncimea
răscroielii mânecii.
Conform primei variante, Icm se sta-
bileşte în două etape succesive.
În prima etapă, pe tiparul de bază ales
pentru rezolvarea constructivă a croielii
modificate se trasează noul contur al răscroielii
mânecii, în funcţie de model (fig. VII.5.53)
În etapa a doua, se stabileşte efectiv
parametrul constructiv Icm astfel:
– se prelungeşte linia cusăturii umărului
în tiparul de bază, pe elementul spate;
Fig. VII.5.53. Stabilirea Icm pe cale grafică. – sub un unghi β = 0 ÷ 20°, se trasează
linia superioară de pe mijlocul mânecii (di), prin
punctul extrem exterior al liniei cusăturii umărului, după modificarea acestei linii
constructive (micşorarea sau majorarea ei);
– faţă de conturul modificat al răscroielii mânecii se trasează linia de lăţime, a cărei
prelungire formează cu linia de profunzime (corespunzătoare adâncimii majorate a răscroielii
mânecii) aşa-numitul unghi al răscroielii modificate (α);
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1003

– se trasează prin punctul de intersecţie al celor două drepte ce formează unghiul


răscroielii perpendiculare pe dreptele di, piciorul acestora fiind simbolizat cu mi.
Pe dreptele di trasate pentru diferite valori ale unghiului β, se va stabili Icm, ca distanţă
de la punctul extrem exterior al liniei umărului (14) şi punctele mi (exemplu: 14 m1 = Icm).
În ceea ce priveşte dimensionarea mânecii pe linia de profunzime, se pot utiliza
următoarele soluţii:
lrm = f ( Pm )

lrm = 2 0,5 ( Prm − 0,1Icm + Am ) − ( Icm )


2 2

unde: Prm reprezintă perimetrul modificat al răscroielii mânecii;


Icm – stabilită după unul dintre procedeele menţionate anterior;
Am – adaos pentru straturile de material de la capul de mânecă (funcţie de model, Am =
0 ÷ 2 cm, pentru produsele cu umăr coborât, Am = 2 – 10 cm, pentru produsele la care capul de
mânecă este modificat de prezenţa unor elemente constructive şi se utilizează şi perniţe).
Pe baza informaţiilor precizate anterior, se
prezintă construcţia mânecii de croială modificată
(pentru conturul modificat al răscroielii mânecii
prezentat în fig. VII.5.54).
34 14 = Icm, stabilită pe cale grafică;
14 94 = Lm (lungimea mânecii din STR);
14 341’ = 14 341 = lrm = 0,5Prm
( )
34 342 ' = 34 342 = 0,5 34 341' = 0,5lrm

342 ' a = 0,5 Icm 342 b = 0,5 Icm + Icm


14 c = 0,514 a a d = 0,5 a 341'
14 e = 0,514 b b f = 0,5 b 341
Fig. VII.5.54. Construcţia mânecii
c c1 = l l1 = 1 ÷ 1,5 cm d d1 = 0,1 Icm pentru croiala modificată.

f f1 = 0,5 d d .
Elaborarea tiparelor de croială modificată la produsele de îmbrăcăminte pentru
bărbaţi (reperele mânecii se construiesc în prelungirea elementelor faţă şi spate). Se
utilizează tiparul de bază a tipului de produs, construit pentru mâneca de croială clasică,
pentru silueta dreaptă.
Această variantă constructivă este adecvată pentru situaţia în care linia cusăturii
umărului este majorată foarte mult, iar adâncimea răscroielii mânecii se modifică relativ
puţin (3 ÷ 5 cm).
Succesiunea de construcţie (fig. VII.5.55), în vederea modificării tipului de croială,
debutează cu adaptarea echilibrului constructiv antero-posterior, necesară ca urmare a
modificării siluetei şi a lungimii liniei cusăturii umărului. În funcţie de grosimea materiei
prime de bază, modificarea echilibrului antero-posterior se realizează cu 1,5 ÷ 2,5 cm
(valorile mici se utilizează la materialele cu grosimea mare).
Pe tiparul feţei, după modificarea echilibrului antero-posterior, se prelungeşte noua
poziţie a liniei cusăturii umărului şi se stabileşte pe aceasta punctul de pe linia de terminaţie a
mânecii 94’ astfel: 141' 94 ' = Lm (Lm reprezintă lungimea mânecii din STR).
1004 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Pe perpendiculara trasată în 94’ pe 94 ' 141' , se consideră o valoare constantă, care


trebuie să asigure un unghi β < 20°.

Fig. VII.5.55. Construcţia tiparelor de croială modificată la produse pentru bărbaţi.

Trasarea conturului modificat al răscroielii mânecii (între punctele 142’, z, 341’ şi a’)
se realizează în funcţie de model.
Pentru trasarea conturului corespunzător al capului de mânecă, se realizează aceeaşi
construcţie ajutătoare; cu vârful compasului în z şi r = z a ' se trasează un arc de cerc,
poziţionarea punctului extrem al conturului, 342’, se realizează în corespondenţă cu lăţimea
dorită pe linia de adâncime a răscroielii mânecii, dar şi ţinând seama ca g1 342 ' = g a ' . Între
cele două contururi, la nivelul punctelor de controlez z şi z1, se poate stabili o cantitate de 1 ÷
2 cm, sau cele două puncte pot să coincidă (la materiale cu rigiditate mai mare se recomandă
z1 ≠ z ). În funcţie de model, se definitivează conturul cusăturii interioare şi al liniei de
terminaţie. Prelucrarea tiparului spatelui presupune parcurgerea aceloraşi etape ca şi la
construcţia reperului mânecii, corespunzător elementului faţă.

VII.5.3.4.3. Principii privind elaborarea constructivă a croielii raglan


Caracteristica acestei croieli o constituie conturul deschis al liniei de demarcaţie
dintre elementele faţă, spate şi mânecă, contur ce porneşte de la răscroiala gâtului şi se
finalizează în zona subaxilară, mâneca preluând astfel o suprafaţă corespunzătoare pe corp
regiunii de sprijin.
La produsele de croială raglan, linia de contur a răscroielii mânecii poate avea diferite
configuraţii, ce răspund atât cerinţelor estetice impuse de modă cât şi particularităţilor
regiunii umerale. În ceea ce priveşte forma conturului, acesta poate fi drept, rotunjit, oval,
marcat de elemente decorative etc. Diversitatea configuraţiei conturului raglan se poate
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1005

sistematiza în următoarele variante constructive: raglanul „obişnuit”, raglanul „nul”, raglanul


„epolet” „semiraglanul” şi raglanul „cu platcă” (fig. VII.5.56).
Raglanul „obişnuit” (clasic), a, se
caracterizează prin faptul că linia de contur
a răscroielii raglan porneşte de la conturul
răscroielii gâtului şi se finalizează în zona a
subraţului, de la punctul de control al
răscroielii mânecii se suprapune peste
conturul inferior al acesteia.
La raglanul „nul”, b, conturul
răscroielii porneşte din punctul de inter-
secţie dintre conturul răscroielii gâtului şi b
linia umărului, continuând apoi spre zona
subraţului, după diferite configuraţii impuse
de model.
Raglanul „epolet”, c, se caracteri-
zează printr-un contur paralel cu linia c
cusăturii umărului şi tangent la răscroiala
mânecii într-un punct situat la nivelul
punctelor axilare.
„Semiraglanul”, d, se caracterizează
printr-un contur trasat de la jumătatea liniei
cusăturii umărului, prin punctul de control, d
la zona subaxilară.
Raglanul „cu platcă”, e, se
caracterizează prin faptul că mâneca preia o
suprafaţă mare din regiunea de sprijin,
configuraţia raglan se trasează de la linia de e
simetrie a feţei, respectiv a spatelui, prin
punctele de control ale răscroielii mânecii
spre zona subaxilară.
Formele de bază ale raglanului,
precum şi variantele acestora, se obţin prin Fig. VII.5.56. Variantele de bază ale croielii
prelucrarea adecvată a tiparelor de bază raglan.
elaborate pentru tipurile respective de
produse de croială clasică, mâneca raglan fiind formată dintr-un reper, două sau trei, funcţie
de tipul de produs şi silueta acestuia.
Rezolvarea constructivă a tiparelor de croială raglan prin metoda ataşării suprafeţelor
preluate de la partea superioară a feţei şi spatelui la partea superioară a mânecii se prezintă în
fig. VII.5.57.
Mâneca raglan cu pensa pe umăr se poate transforma în mânecă din două repere, prin
secţionarea tiparului în prelungirea pensei până la linia de terminaţie.
Reperele mânecii raglan se pot construi, atât la produsele pentru femei cât şi la cele
pentru bărbaţi, în prelungirea elementelor faţă şi spate. La produsele pentru bărbaţi,
construcţia reperelor mânecii în prelungirea feţei, respectiv spatelui, se desfăşoară în
următoarea succesiune:
– modificarea echilibrului constructiv antero-posterior cu o cantitate dependentă de
tipul de produs şi grosimea materialului;
– modificarea adâncimii răscroielii mânecii în funcţie de model şi siluetă;
1006 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

– majorarea lăţimii feţei şi a spatelui la nivelul liniei de profunzime, în funcţie de


silueta produsului;
– trasarea conturului răscroielii raglan la elementele faţă şi spate, în funcţie de tipul de
raglan (în fig. VII.5.58).
– trasarea conturului răscroielii raglan la mânecă (contur cu lungimea egală cu cel
corespunzător al răscroielii mânecii de la faţă şi spate).

Fig. VII.5.57. Construcţia mânecii raglan cu pensă pe umăr.

Fig. VII.5.58. Construcţia tiparelor pentru raglanul „epolet“ şi „cu platcă.

VII.5.3.4.4. Principii privind elaborarea constructivă a croielii


chimono
Particularitatea produselor cu acest tip de croială o constituie mâneca, reperele
acesteia fiind indivizibile cu elementele faţă şi spate corespunzătoare. Acest mod de asociere
între mânecă şi elementele de bază, faţă şi spate, trebuie realizat astfel încât să se asigure o
amplitudine de mişcare a membrelor superioare corespunzătoare diferitelor tipuri de
activităţi desfăşurate în timpul purtării, dar, în acelaşi timp, să fie respectate cerinţele estetice
şi economice care să asigure competitivitatea produsului pe piaţă. Pentru rezolvarea primei
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1007

cerinţe, la produsele chimono, volumul corsajului şi al mânecii (cel puţin până la linia
cotului) sunt cu mult mai mari comparativ cu cel al tipurilor similare de produse, dar de
croială clasică. Atunci când forma produselor de croială chimono, impusă de modă sau de
proprietăţile materiilor prime (rigiditate mai mare decât media, drapaj redus etc.), nu se
caracterizează prin volum mare al corsajului şi al mânecii (cel puţin până la linia cotului),
asigurarea libertăţii mişcărilor efectuate de trunchi şi membrele superioare în timpul purtării
este posibilă doar prin rezolvarea constructivă adecvată a acestor produse. În acest scop, pe
produs, în zona corespunzătoare celei subaxilare, se realizează secţiuni, în care se vor
introduce repere special proiectate, de forme şi dimensiuni variate, care, cel mai frecvent, au
formă romboidală şi se numesc clin interior sau altiţă. În acelaşi scop, la produsele chimono
se pot proiecta clini pentru partea interioară a mânecii, pentru partea laterală a pro-
dusului etc.
Varietatea foarte mare a formelor sub care se prezintă croiala chimono se poate
sistematiza, după numărul cusăturilor impuse de modul de divizare constructivă, în urmă-
toarele tipuri de bază: fără cusătură (produse tip pelerină), cu o cusătură (cusătura interioară a
mânecii în prelungirea cusăturii laterale a produsului), cu o cusătură interioară şi clin, cu
două cusături (cea superioară porneşte de la răscroiala gâtului până la linia de terminaţie a
mânecii, iar cea interioară, de la linia de terminaţie a mânecii pe partea interioară a acestui
element, în continuare, pe partea laterală a produsului), cu două cusături şi clin romboidal.
Elaborarea constructivă a croielii chimono presupune existenţa tiparelor de bază
pentru tipul respectiv de produs de croială clasică sau a tiparelor special construite, pentru a fi
prelucrate în funcţie de tipul de croială.
Croiala chimono se poate obţine prin construcţia directă a reperelor mânecii în
prelungirea elementelor faţă şi spate, sau prin ataşarea la elementele de bază a reperelor
corespunzătoare în care a fost divizată mâneca de croială clasică, după care, pentru ambele
variante, se realizează definitivarea contururilor specifice acestui tip de croială, în
corespondenţă cu particularităţile modelului şi caracteristicile materiei prime.
Pentru produse cu silueta semiajustată şi mâneca de lărgime mică pe linia cotului şi pe
cea de terminaţie, croiala chimono se poate obţine în două etape succesive:
– pe tiparele de bază se modifică adâncimea răscroielii mânecii până la jumătatea
distanţei dintre linia bustului şi a taliei (în funcţie de model), se majorează lăţimea tiparelor la
( )
nivelul modificat al răscroielii mânecii a ' b ' = a b = 2 ÷ 3 cm şi se poziţionează, pe baza
unor relaţii de calcul, reperele mânecii sub un unghi mare de înclinare faţă de prelungirea
liniei cusăturii umărului 35 c ' = 1/ 8 Pb − 2 cm; 14 ' c ' = Irm − 1,5 (Irm este înălţimea
răscroielii mânecii; 34 f = 1,5 cm este cotă fixă; f c = 35 c ' 14 c = Irm − 1;
c ' 94 ' = Lm − 14 ' c '; c 94 = Lm − 14 c; se uneşte 14’ cu b’ şi 14 cu b şi se secţionează
tiparele pe direcţiile astfel obţinute (fig. VII.5.59, a);
– cu vârful compasului în 14’ şi raza r = 14 ' b ' se trasează un arc de cerc, pe care se
va poziţiona un punct ajutător, d’, în funcţie de volumul care se doreşte pentru corsajul
chimono; cu cât b ' d ' este mai mare, cu atât înclinarea reperului mânecii este mai mică faţă
de linia umărului, iar volumul corsajului chimono este mai mare; în mod similar se
procedează şi pentru elementul spate; se verifică în final dacă s-a asigurat, în urma
construcţiei, egalitatea între lungimea contururilor de pe cele două elemente ce se vor
asambla (fig. VII.5.59, b).
Această variantă constructivă permite obţinerea tiparelor chimono pentru produse la
care corsajul şi mâneca au lărgimi diferite, impuse de silueta modelului.
1008 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Fig. VII.5.59. Construcţia tiparelor de croială chimono la produse pentru femei.

La produsele pentru bărbaţi (fig. VII.5.60), croiala chimono este frecvent utilizată la
jachetele şi bluzoanele realizate în stil sport. Pentru construcţia acestui tip de croială se
utilizează tiparele de bază elaborate pentru produsele respective, dar de croială clasică, tipare
dimensionate cu un adaos de bază majorat cu 2 ÷ 3 cm. Se prelungeşte linia umărului la faţă,
respectiv la spate, cu o cantitate dependentă de lungimea mânecii. Se stabileşte înclinarea
mânecii (β ≤ 20°) şi se trasează, în funcţie de model, conturul pe linia de terminaţie a mânecii,
pe linia cusăturii laterale în continuare cu cusătura interioară a mânecii.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1009

Fig. VII.5.60. Construcţia tiparului chimono pentru produse cu silueta largă.

La produsele din tricot sau din


materiale ţesute, dar de grosime mică şi
drapaj bun, volumul corsajului de
croială chimono este mare, tiparele co-
respunzătoare fiind obţinute direct, atât
pentru faţă cât şi spate, prin trasarea
conturului superior, de la răscroiala gâ-
tului la linia de terminale a mânecii,
respectiv a celui inferior, de la linia de
terminaţie a mânecii la terminaţia pro-
dusului. Acesta din urmă poate prezenta
diferite configuraţii (fig. VII.5.61) de-
pendente de volumul dorit pentru pro-
dusul de croială chimono.
La produsele pentru femei, sunt
consacrate variantele constructive prin Fig. VII.5.61. Construcţia tiparului chimono pentru
care, din zona subraţului până la linia de produse cu silueta largă.

Fig. VII.5.62. Construcţia tiparelor pentru produsele de croială chimono cu clin pe partea interioară a
mânecii.
1010 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

terminaţie a mânecii, se introduc repere (clini) cu rol în asigurarea mobilităţii membrelor


superioare, în condiţiile unei înclinări accentuate a mânecii în raport cu linia cusăturii
umărului (β > 20°).
Pentru rezolvarea constructivă a acestei variante se poate utiliza un tipar de bază,
elaborat pentru silueta dreaptă, ce presupune: construcţia tiparelor de croială chimono
(fig. VII.5.62, a şi b), construcţia clinului interior al mânecii (fig. VII.5.62, c).
Înclinarea mânecii: 34 ' a ' = r = 1/ 8 Pb − 2; 14 ' b ' = ri = Irm − 2.
Se stabileşte lungimea mânecii (până în 94’) pe prelungirea tangentei în b’, dusă prin
14’. Pe cusătura laterală se poziţionează punctul 341’ şi d’, astfel:
34 ' 341' = 2 cm, 341' c ' = 1 cm, 341' c ⊥ 34 ' 441'. Pe bisectoarea unghiului cu vârful în

( ) (
punctul 35 se consideră punctul R 35 R = 1,5 cm , care se uneşte cu d ' c ' d ' = 12 cm . )
Prin c’ se trasează o perpendiculară pe R ' d ' şi se construieşte:
c ' z ' ⊥ c ' d ', f ' e ' = f ' c ', 941'' 942 ' = e ' f '.
Pe tiparul spatelui 34 h = 1,5 cm, h b = r = 1/ 8 Pb + 1,5 cm, pe tangenta în

( )
b 14 b = Irm − 2 se stabileşte lungimea mânecii. Se construieşte: 34 341 = 34 ' 341',

341 c = 341' c ', c d = c ' d ', c z = c d ; f c ⊥ d z; c f = f e, 941 942 = 941 942 '.
Construcţia clinului se realizează pe baza ataşării zonelor construite pe elementele
faţă şi spate astfel:
– se trasează o verticală, pe care se vor suprapune d ' c ' şi respectiv d c (din
∆ z’c’d’ şi ∆ zcd);
– se preiau suprafeţele cuprinse între punctele z’, 942’, e’ şi z’ şi respectiv între z, 942,
941, e şi z de la spate, suprafeţe care se vor ataşa după e 941' şi respectiv e 941 , pe verticala
pe care au fost poziţionate şi punctele d şi c (respectiv d’ şi c’).

VII.5.3.4.5. Principii privind elaborarea constructivă a croielii


combinate
Caracteristica acestei croieli o constituie existenţa în acelaşi produs a două tipuri
diferite de croială: spatele chimono, faţa cu mâneca aplicată (clasică sau modificată); spatele
chimono, faţa raglan; spatele raglan, faţa chimino; spatele raglan, faţa cu mâneca aplicată
(clasică sau modificată); spatele cu mâneca aplicată (clasică sau modificată), faţa raglan.
Pentru varianta în care spatele este chimono iar faţa raglan se utilizează tiparele de
bază pentru tipul respectiv de produs de croială clasică şi siluetă dreaptă, care vor fi adaptate
pentru elaborarea celor două croieli diferite. Combinarea celor două croieli în cadrul
aceluiaşi produs presupune modificarea adâncimii răscroielii mânecii şi a lăţimii tiparelor la
acest nivel cu valori dependente de model şi silueta acestuia.
Pentru croiala raglan (de la faţa produsului) se utilizează, ca variantă constructivă,
ataşarea suprafeţei preluată de la elementul principal corespunzător (faţa produsului) în
prelungirea capului de mânecă, după procedeul utilizat la obţinerea croielii raglan. În
prealabil, la mâneca de construcţie clasică s-a adaptat lungimea conturului inferior al capului
de mânecă, în corespondenţă cu modificarea conturului similar al răscroielii mânecii la faţă
(fig. VII.5.63).
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1011

Fig. VII.5.63. Construcţia croielii raglan la elementul faţă.

La spate, croiala chimono


se realizează prin procedeul de
ataşare a reperului corespunzător
al mânecii sub un unghi de
înclinare faţă de linia umărului
care să permită obţinerea unui
contur al cusătura interioare a
mânecii în continuare cu cusătura
laterală a spatelui, corelat cu
contururile similare de la faţa
produsului (fig. VII.5.64).

Fig. VII.5.64. Construcţia croielii chimono la elementul spate.

VII.5.4. Construcţia şabloanelor


Şabloanele sunt elementele documentaţiei tehnice care determină construcţia, forma
şi dimensiunile reperelor unui produs de îmbrăcăminte, respectiv condiţiile tehnice de croire
şi prelucrare ale acestora. Ele se execută pentru toate reperele care intră în structura unui
produs de îmbrăcăminte.
1012 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Şabloanele se pot clasifica după următoarele criterii;


– după modul de construcţie:
• şabloane principale;
• şabloane derivate;
• şabloane ajutătoare;
– după modul de utilizare în procesul de producţie:
• şabloane etalon;
•şabloane de lucru.
Şabloane principale. Sunt şabloanele reperelor produsului de îmbrăcăminte care se
croiesc din material de bază şi sunt copii fidele ale tiparelor de model, definitivate prin
includerea adaosurilor tehnologice specifice (rezerve de cusături, tivuri, adaosuri pentru
contracţii). Aceste şabloane se confecţionează după ce s-a realizat gradarea tiparelor
definitive în gama dimensională necesară.
Valorile adaosurilor tehnologice necesare construcţiei şabloanelor depind de poziţia
relativă a straturilor produsului în asamblare, tipul produsului, forma liniilor de contur şi
grosimea materialelor.
Şabloane derivate. Aceste şabloane se obţin pe baza şabloanelor principale şi sunt
şabloanele unor repere care se execută din: material de bază (bizet, faţa de guler, şliţul pentru
pantaloni), căptuşeală, materiale de întărire, straturi termoizolatoare etc.
În construcţia lor se tine cont de metoda de prelucrare şi asamblare, care determină
atât forma liniilor de contur cât şi mărimea adaosurilor tehnologice.
Şablonul feţei de guler se construieşte pornind de la şablonul dosului de guler.
Şablonul bizetului se construieşte pornind de la şablonul feţei, pe care o dublează.
Şabloanele pentru reperele croite din stratul de căptuşeală se obţin prin suplimentarea
şabloanelor principale cu adaosuri care trebuie să tină cont de proprietăţile fizico-mecanice
ale materialului (contracţie la tratamente umido-termice, alungiţi la întindere). Lungimea
acestor şabloane se definitivează ţinând cont de eventualele diferenţe care apar între
coeficienţii de contracţie ai materialului de bază şi ai căptuşelii.
La dimensionarea în lăţime a şabloanelor de căptuşeală se are în vedere faptul că
materialele se comportă în mod diferit la solicitări de întindere: ţesăturile tip mătase
(căptuşelile) au alungiri mai mici pe direcţia bătăturii decât stofele tip lână(materialul de
bază), deci aceste diferenţe trebuie compensate de valorile adaosurilor.
Întăriturile au rolul de a rigidiza unele zone de produs, pentru a menţine forma spaţială
şi de a asigura stabilitatea dimensională a unor linii de contur.
Materialul de întărire trebuie să aibă masă redusă, elasticitate, stabilitate dimensională
ridicată şi să-şi menţină proprietăţile după curăţire chimică sau spălare.
Întăriturile se pot dispune pe întreaga suprafaţă a unui reper sau pe anumite zone.
În definitivarea şabloanelor pentru reperele croite din diferite tipuri de materiale de
întărire este absolut obligatoriu să se ţină cont de contracţiile fiecărui material (la termolipire,
respectiv tratamente umido-termice) şi de tehnologia de asamblare a stratului de întărire.
Şabloane ajutătoare. Sunt şabloanele folosite pentru stabilirea poziţiei unor elemente
de produs (buzunare, clape), pentru precizarea poziţiei nasturilor, respectiv a butonierelor,
pentru stabilirea poziţiei şi adâncimii unor pense, verificarea şi corectarea unor linii de contur
(rever, cant, terminaţie inferioară, răscroiala mânecii), a căror formă şi dimensiuni trebuie
păstrate cu înaltă precizie în produsul finit.
Şabloane etalon. Sunt definite ca fiind copii fidele ale tiparelor definitive ale tuturor
reperelor care alcătuiesc un model şi din toate tipurile de materiale.
Proiectarea constructivă a produselor de îmbrăcăminte 1013

Aceste şabloane se folosesc pentru verificări periodice ale şabloanelor de lucru (se
găsesc la serviciul tehnic).
Şabloane de lucru. Se obţin prin copierea şabloanelor etalon şi se folosesc în cadrul
operaţiilor de încadrare, croire după contur, verificare a reperelor croite, controlul operaţiei
de termolipire sau a operaţiei de coasere.
Aceste şabloane se realizează din materiale rezistente (carton de grosime
0,87–1,62 mm, materiale plastice, tablă) şi se pot executa prin procedee manuale,
manual-mecanizate sau automate. Aceste şabloane se confecţionează după ce s-a realizat
gradarea tiparelor în gama dimensională în care se va executa un model.
Ansamblul de şabloane, pentru toate reperele care se croiesc din diferite tipuri de
materiale, conform structurii fizice a modelului şi pentru toate tipodimensiunile în care se
confecţionează modelul respectiv, constituie completul de şabloane, principală componentă
a documentaţiei tehnice şi reprezintă datele de ieşire din proiectarea constructivă a unui
model.
Materialele folosite în confecţionarea şabloanelor trebuie să aibă stabilitate
dimensională, rezistenţă la întindere, rezistenţă a muchiilor la frecare, pentru a asigura în
timp stabilitatea formei şi dimensiunilor lor.
Şabloanele de lucru se verifică periodic cu ajutorul şabloanelor etalon, care sunt
special marcate pentru a evidenţia gradul de uzură.
Indiferent de categorie, pe un şablon este obligatoriu să existe următoarele informaţii:
– modelul căruia îi corespunde şablonul respectiv;
– denumirea reperului şi numărul de ori în care acesta se regăseşte în produsul finit;
– materialul din care se croieşte reperul respectiv (material de bază, căptuşeală,
întăritură) şi caracteristicile acestuia (material uni, carouri, dungi sau alte desene);
– tipodimensiunea;
– direcţia de amplasare pe material, care este denumită direcţie nominală (direcţie pe
care rezistenţa materialului este maximă, iar deformaţiile sunt minime) şi toleranţele admise;
– rezervele de cusături, tivuri;
– adâncimea penselor netăiate, cutelor, faldurilor (şi sensul de îndoire a materialului);
– poziţia unor semne de control necesare la îmbinarea cu alte repere sau elemente de
produs;
– zonele în care se aplică modelarea prin tratament umido-termic.

Fig. VII.5.65. Schiţa modelului de jachetă pentru femei.


1014 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Definitivarea tiparelor de model (construcţia şabloanelor principale), precum şi


construcţia şabloanelor derivate, este strict determinată de particularităţile modelelor, de
structura de straturi, de caracteristicile materialelor, precum şi de tehnologia de
confecţionare. Din acest motiv, nu pot fi date reguli precise, general valabile. În fig. VII.5.65
este reprezentată schiţa unui model de jachetă pentru femei. Produsul este căptuşit integral,
bizetul este croit separat şi anumite repere sunt întărite. În fig. VII.5.66 sunt prezentate
tiparele de model obţinute prin transformarea construcţiei tiparului de bază de jachetă-taior,
cu silueta semiajustată, de croială clasică, iar în fig. VII.5.67, a – r se exemplifică modul de
construcţie a şabloanelor principale şi derivate corespunzătoare modelului dat.

VII.5.5. Gradarea tiparelor


VII.5.5.1. Principii generale

Gradarea reprezintă procesul de obţinere a tiparelor reperelor unui model dat pentru
întreaga gamă dimensională în care se confecţionează acesta (complet de şabloane), pe calea
măririi sau micşorării reperelor construite pentru una sau două tipodimensiuni de referinţă (în
funcţie de metodă), după anumite reguli precise.
Prin gradare trebuie să se asigure precizia parametrilor dimensionali ai produsului
pentru oricare corp tip din gama în care se confecţionează acesta, să se respecte
particularităţile modelului pentru oricare tipodimensiune (siluetă, proporţii între părţi şi
întreg etc.), astfel încât tiparele obţinute prin gradare să nu difere de cele care s-ar obţine prin
repetarea construcţiei tiparelor de model pentru fiecare tipodimensiune în parte.
Gradarea este un proces care necesită specialişti calificaţi şi care înglobează un volum
mare de muncă, cu productivitat