Istoria Greciei Antice

Modulul I

Elemente introductive în istoria Greciei Antice. Epoca bronzului în bazinul

egeean

Obiective:

• Dobândirea cunoştiinţelor despre primele forme de organizare statală din

perioada mileniilor III-II î. Hr. (respectiv civilizaţiile cretană şi miceniană),
despre definirea puterii regale în cele două civilizaţii studiate, despre rolul pe
care îl are izvorul arheologic ca principală sursă utilizată.
• Trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului (prin secolele homerice)
necesită înţelegerea proceselor de ruralizare economico-socială şi de
„decapitare politică” pe care le-a cunoscut lumea greacă.

Cuprins:

A. Introducere: Condiţii geografice. Consideraţii terminologice. Izvoare. Periodizare.

B. Aspecte ale dezvoltării istorice a Greciei până la finele mileniului al II-lea î. Hr.

A. Introducere: Condiţii geografice. Consideraţii terminologice. Izvoare.

Periodizare.

Situată la extremitatea sud-estică a Europei, zona locuită de greci în timpuri

istorice se caracterizează printr-o unitate specifică dintre relieful muntos (cu puţine
câmpii şi defilee) şi mare. Solul Greciei, de altfel, destul de sărac, nu oferă prea multe,
puţinele zăcăminte de metale, marmura din insule, un relativ puţin intins teren
cultivabil conferă vieţii zilnice aspectul auster, impun necesitatea unei trude destul de
consistente şi conferă mării alternativa unei resurse de trai. Climatul cald şi umed este
însă propice culturilor de plante şi legume, iar pantele munţilor (printre care cei mai
impunători sunt vârfurile Olimp- pe continent, şi Ida- în Creta) oferă posibilitatea
creşterii cornutelor mici. Deschiderea către mare este favorizată şi de franjurarea
deosebită a ţărmurilor, precum şi de vecinătatea insulelor, mai ales pe coasta estică a
Greciei continentale .
Caracteristica esenţială a existenţei istorice a grecilor constă în dezvoltarea
unei formule de organizare politice proprii care a imprimat evoluţia fragmentară a
acestui spaţiu geografic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în puternica forţă de
iradiere la distanţă a civilizaţiei elene.
În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie subliniată existenţa de sine stătătoare
a centrelor politico-sociale, fie că este vorba de cetăţile-palaţiale cretane sau cetăţile-
fortăreţe miceniene, fie că este vorba de polis-urile greceşti de dincolo de veacul al
VIII-lea î. Hr. Nicicând în istoria antică a tuturor grecilor nu a existat o formulă
unitară de stat teritorial. Alianţele politice, efemere sau de mai lungă durată,
confederaţiile de cetăţi sau asociaţiile cu caracter religios nu au estompat caracterul
individual, motiv pentru care sursele antice vorbesc despre aheii din Micene, troienii
din Troia, mai târziu despre spartani şi corinthieni, athenieni şi plateeni, etc.
Conceptul de „greci” este târziu folosit numai sub aspect lingvistic şi în termeni

1
culturali nu şi sub aspect politic. De asemenea, important în definirea funcţionării
unui teritoriu este factorul uman aşa cum rezultă din utilizarea obsesivă a formulelor
de genul „cetatea athenienilor”, „cetatea spartanilor”, „cetatea thebanilor”, etc.
În legătură cu al doilea aspect, se cuvine subliniată atât componenta
geografică, spaţială, civilizaţia vorbitorilor de graiuri greceşti nu se limitează doar la
Grecia continentală, cât şi cea temporală. Forţa de existenţă şi de influenţă în timp a
culturii şi civilizaţiei greceşti este răspunzătoare de slaba romanizare a acestor spaţii,
dincolo de anul 146 î. Hr. (înfiinţarea provinciei romane Ahaia), şi de bilingvismul
(oficial, la care se adaugă elemente specifice diverselor provincii) al zonei orientale a
Imperiului Roman.
La acestea se poate adauga un mod propriu de înţelegere a convieţuirii
colective, o interdependenţă care în vremurile arhaice va genera conceptul de
comunitate umană politică (polis), a cărei funcţionare militară este dată tocmai de
corenţa relaţiilor dintre membrii acestei colectivităţi. În plus, relaţia cu divinitatea este
una specială, politeistă şi, de asemenea, colectivă, lipsită de revelaţii şi redempţiune.
Rezultă, astfel, o definire specifică a cetăţeanului- ca parte integrantă într-un tot
colectiv şi a cetăţeniei- ca relaţie esenţială între oameni şi locul pe care vieţuiesc.
Centrul de greutate al acestor definiţii, în epocă istorică, propriu-zisă, îl constituie un
asamblu de elemente: proprietate funciară, participare la viaţa militară, politică şi
religiosă, care fac din individul uman o „Fiinţă socială” a cărei existenţă în afara
colectivităţii cade din condiţia umană normală. Anormalitatea aceasta îl conduce fie în
lumea animalelor fie în cea a eroilor. Cetatea, ca ansamblu de oameni organizaţi, este
protejată de limite sacre şi gravitează în jurul unor puncte încărcate de religiozitate.

***

Cu mai bine de un secol în urmă istoria Greciei începea de la Homer a cărei

creaţie poetică era considerată a fi primul „izvor istoric” care narează „începuturile
grecilor”. Urmau, în ordine, autori ca Hesiod, cu ale sale Munci şi Zile- calendar rustic
al muncilor agricole ce apărea ca un manual pentru grecul de rând- proprietar de
pământuri, poeţii din vremea arhaică, Herodot (cu descrierea detaliată a popoarelor ce
vin în contac în cadrul răuboiaelor medice în Istoriile sale), Tucydides (cu Războiul
peloponesiac dintre Sparta şi liga peloponesiacă, pe care o conduce, şi Athena,
hegemon al Ligii Delio-attice), apoi Xenofon (cu opera sa politică şi militară, din care
amintim: Statul spartan, Helenicele şi Anabasis), Aristotel (Tratatul despre Politică,
Lucrarea sa despre Constituţia Athenienilor, Etica nichomahică sau despre arta
înavuţirii). Capitolul izvoarelor scrise se îmbogăţeşte cu opera teatrală a lui Aristofan,
Eschil sau Euripide şi se continuă cu izvoare redactate în epocile elenistică şi romană
(din această ultimă categorie amintim pe Diodor din Sicilia, Strabon, mai tîrziu
Plutarh şi Arrianus). Sunt de adăugat vastele construcţii civile şi religioase din fiecare
dintre cetăţile greceşti, materialul numismatic şi epigafic pe care arheologia le-a pus
în valoare.
Până la sfîrşitul secolului al XIX-lea, istoria pre-homerică a grecilor era
extrem de modestă şi se baza doar pe tradiţia mitologică a grecilor înşişi. Datorită
intuiţiei lui H. Schliemann, negustor german care crezând orbeşte în versurile epopeei
homerice era convins de istoricitatea faptelor pe care le conţinea, este descoperită, în
1870, cetatea Troia pe colina Hissarlîc, din nord-vestul Asiei Mici. El continuă
săpăturile lui la Micene, în Peloponez, unde scoate la iveală morminte somptuoase
(cercul de morminte B) pe care le pune pe seama perioadei lui Agamemnon. Greşelile
lui Schliemann privind încadrarea cronologică a descoperirilor sale sunt depăşite de

2
caracterul neştiinţific al săpăturilor arheologice pe care le-a ordonat (lipsa unei
sistematizări stratigrafice a dus la distrugerea contextelor istorice a multora dintrre
obiectele scoase la suprafaţă, iar dstrugerea a nivelelor superioare s-a dovedit a fi
definitivă). Cu toate acestea activitatea sa a împins limita de sus a istoriei greceşti şi
cercetările ulterioare conduse de W. Dörpfeld (care introduce metoda stratigrafică la
Troia), Carl Blegen (pe continent, în zona Peloponezului) sau A. Evans (în Creta) duc
la aparţia unui nou orizont istoric, cel al lumii egeene şi al civilizaţiilor bronzului din
spaţiile greceşti.
Imediat după aceste descoperiri s-a pus problema datării cât mai exacte a
noilor civilizaţii. Aceasta s-a putut realiza prin compararea dovezilor arheologice din
spaţiile cretane şi miceniene cu cele egiptene, de către Flinders Petrie, în 1880. Astfel,
s-a pus în evidenţă corespondenţa cronologică a vaselor miceniene descoperite în oaza
Fayum, asociate cu documente datate din perioda Regatului Nou Egiptean (între
domniile lui Amenophis al III-lea şi Ramses al VI-lea, respectiv între anii 1400-1050
î. Hr.), la care se adăuga obiectele egiptene din aceeaşi perioadă, descoperite la
Micene (scarabeul cu numele soţiei regelui Amenophis al III-lea). Prima jumătate a
veacului trecut considera, în general, civilizaţiile bronzului din Peloponez şi Creta ca
rodul creaţiei unor populaţii negreceşti. La această concluzie conducea, printre altele,
lipsa dovezilor sigure despre folosirea limbii greceşti în aceste teritorii şi extrem de
strînsele contacte cu lumea orientală. Din 1953, prin descifrarea scrierii silabice
(linearul B) folosite de către micenieni, s-a pus în evidenţă utilizarea graiurilor arhaice
greceşti iar prezenţa în sudul Balcanilor a grecilor- ca popor indo-european, este
împinsă în mileniul al II-lea î. Hr. De asemenea, relaţia dintre lumea cretană şi cea
miceniană începe să se clarifice. Dacă la începutul secolului A. Evans considera (prin
cercetările sale începute încă din 1900 la Cnossos) că civilizaţia micenieană este o
expresie periferică a celei Cretane, ulterior s-a dovedit că lumea aheilor este strâns
legată de spaţiul continental al Greciei.
Corectările de datare care au fost aduse istoriei greceşti antice, pe baza unor
criterii arheologice, în principal, dar şi lingvistice oferă un tablou extrem de complex.
În general se poate vorbi despre existenţa grecilor, în zonele istorice locuite de ei mai
tîrziu, încă din epoca bronzului. Aceasta cuprinde în mare trei perioade: bronzul
timpuriu (cca. 3000-2000/1900 î. Hr.), bronzul mijlociu (cca. 2000/1900-1600 î. Hr)
şi bronzul târziu (cca. 1600- sec. al XII-lea î. Hr), subdivizate şi ele în trei faze (I, II,
III). În epoca mijlocie şi în cea tîrzie a bronzului se devoltă civilizaţiile palaţiale care
au propria lor cronologie (se foloseşte terminologia de minoic pentru Creta şi helladic
pentru Grecia continentală, iar pentru insule din Egeea- cicladic). Trecerea la epoca
fierului este marcată de aşa numitele secole obscure care alcătuiesc epoca geometrică
sau homerică (sec. XII-IX), urmate de epoca arhaică (veacurile VIII-VI î. Hr.,
caracterizate printr-o primă perioadă orientalizată de început), de cea clasică
(îndeobşte veacul al V-lea î. Hr.), succedată de o perioadă de frământări politice şi
militare în veacul al IV-lea. După cucerirea cetăţilor greceşti de către Filip al II-lea al
Macedoniei (instalarea sa ca hegemon al lumii greceşti la Cheroneea, în 338 î. Hr.)
începe perioada de evoluţie elenistică a lumii greceşti, urmată de epoca romană,
instituită o dată cu transformarea sudului Balcanilor în provincie romană, la mijlocul
secolului al II-lea î. Hr.

B. Aspecte ale dezvoltării istorice a Greciei până la finele mileniului al II-lea î.

Hr.

3
 În ceea ce priveşte gradul de locuire a teritoriilor greceşti în epoca pietrei,
trebuie subliniată slaba evidenţă arheologică pentru primele două perioade de
evoluţie, respectiv, paleolitic şi mezolitic. Puncte de cercetare şi descoperire a unor
vestigii umane se află în Thessalia, Epir, Eubeea sau Peloponez- pentru fazele
timpurii paleolitice (în care tehnica cioplirii uneltelor de piatră este aceea a
microburinelor), la care se adaugă descoperirile din Beoţia pentru paleoliticul
superior. Punctele recente de vedere ale istoricilor converg în definirea acestor
locuitori ca vânători-culegători care practică, în căutarea hranei, deplasările sezoniere,
constatându-se o oarecare predominanţă pentru locuirea sau ocuparea temporară a
zonelor costaliere. Următoarea etapă, mezoliticul este mai puţin reprezentat, unele
spaţii populate în paleolitic sunt acum părăsite. De altfel, această discontinuitate de
locuire poate fi observată şi pentru epoca neolitică, cazul sitului de la Franchti, unde
continuitatea de locuire din paleolitic până în epoca noua a pietrei este atestată,
constituie mai degrabă o excepţie. Cu neoliticul se constată un mai mare grad de
ocupare teritorială, asociat cu o creştere demografică, apar noi aşezări în care
comunităţile umane defăşoară o consistentă activitate meşteşugărească (judecând
după materialul litic) dar şi una agricolă (creşterea animalelor, cu deosebire a caprelor
şi a oilor, dar şi cultura cerealieră şi legumicolă).
Există o serie de deosebiri între regiunile neolitice ale Greciei, concretizate,
printre altele, prin tehnica de construcţie a locuinţelor (de exemplu, casele din nordul
Greciei, din Macedonia- Nea Nicomedia, Thessalia- Argissa Maghoula, cu osatura lor
din lemn contrastează cu locuinţele din cărămidă nearsă şi cu acoperişul plat
amenajate în cadrul aglomerărilor din Peloponez sau Creta.) Acest aspect determină
punerea problemei referitoare la neolitizarea Greciei, şi anume dacă este vorba de un
proces asemănător celui din Orientul Apropiat unde se utilizează conceptul de
„revoluţie neolitică” sau, dimpotrivă avem de a face cu un proces de import al
tehnicilor neolitice. Pornindu-se de la faptul că locuitorii neolitici ai Greciei cunosc
deja meşteşugurile şlefuirii şi perforării pietrei iar principalele cereale care se cultivă
sunt cert aduse din Orient, s-a emis ipoteza unei deplasări de populaţie dinspre
teritoriile microasiatice, mai cu seamă, şi est-mediteraneene spre Grecia, prin insulele
din Egeea; direcţia aceasta fiind stabilită şi de faptul că o cale de deplasare prin nordul
Egeei de-a lungul coastelor Thraciei şi Macedoniei nu este susţinută prin descoperiri
arheologice din neoliticul timpuriu. Dar, pe de altă parte, neoliticul din Thessalia şi
Peloponez are aspectele unei dezvoltări locale pentru a nu se mai aminti de aşezarea,
deja menţionată, de la Franchti unde continuitatea din paleolitic până în neolitic este
clar atestată. Cel mai probabil este vorba de un complex de condiţii de apariţie şi
evoluţie ale noilor trăsături neolitice în care tradiţiile locale nu exclud existenţa unor
fenomene de import.
De-a lungul acestei epoci se intensifică navigaţia în Egeea, în neoliticul târziu
au loc instalări de populaţie în insule: în Ciclade (Keos, Naxos, Thera, Paros,
Saliagos, Siphnos), cea mai mare parte a Dodecanezului, în Samos, Chios, Lesbos,
Thassos. Tot acum au loc primele instalări durabile în Creta. O dată cu aceste
fenomene se constată apariţia şi dezvoltarea schimburilor la distanţă (alături de
celelalte aspecte legate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului): astfel,
obsidiana din insula Melos ajunge până în Thessalia, silexul din Epir este de găsit şi în
Argolida iar andezitul din Egina (folosit la fabricarea pietrelor de măcinat cerealele)
se întâlneşte în Attica şi Argolida. Dezvoltarea de ansamblu a comunităţilor neolitice
dă seama de apariţia ierarhiilor sociale, atestate prin descoperirile de la Dimini şi
Sesklo unde existenţa clădirilor de tip „megaron” conduce la ideea existenţei unei
elite sociale, al cărei statut se baza pe stocajul produselor şi schimbul surplusului şi al

4
obiectelor de lux. La sfîrşitul neoliticului se poate observa chiar o diversificare a
siturilor neolitice în sensul unui progres mai rapid în regiunile din sudul Greciei faţă
de Thessalia, de pildă. Aceste contraste se accentuează în perioada următoare, de
trecere la epoca bronzului, astfel încât se constată existenţa unor rupturi cu perioada
anterioară.

***

Sub aspectul cronologiei, datorită caracteristicilor regionale pregnante,

istoricii folosesc denumiri specifice pentru epoca bronzului din Grecia. Astfel, cum
am amintit deja, pentru zonele insulare din Egea, fără Creta se utilizează termenul de
Cycladic, pentru Creta- cel de minoic, pentru Grecia continentală propriu zisă
conceptul de Helladic, iar pentru sudul Greciei se apelează la termenul de Micenian.
Pe ansamblu, în întreaga epocă a bronzului (mileniile III-II î. Hr) nu se constată o
dezvoltare uniformă, prima parte se caracterizează printr-o înflorire a civilizaţiei în
insule, urmată de un recul în aceste zone dar de o dezvoltare deosebită în insula Creta,
în epoca de mijloc a bronzului, pentru ca, în etapa târzie, Grecia continentală de sud,
în special comunităţile miceniene să o ia înaintea tuturor.
Începând cu mileniul al III-lea î. Hr. apar noi aşezări în Argolida (de pildă,
Lerna), Beoţia (Eutresis), Creta (Cnossos, Myrtos), Laconia, Messenia, Elida sau zona
istmică a Corinthului. O mare dezvoltare cunosc aşezările din insule: Phylakopi în
insula Melos, Hagia Irini în insula Keos, apar fortificaţiile (în insulele Syphnos,
Lemnos -Poliochni, Lesbos, unde metalurgia bronzului este bine atestată). La nivelul
Bronzului timpuriu apar câteva aspecte demne de semnalat: este vorba, mai întâi, de
existenţa locuinţelor de mari dimensiuni- aşa numitele „case cu coridor”, atestate pe
continent la Lerna, dar şi la Theba în Beoţia şi în Messenia, apoi de accentuarea
stratificării sociale, după cum o dovedeşte inventarul funerar (morminte colective, ca
cel de la Phaistos, în care defuncţii sunt înhumaţi cu arme şi obiecte de podoabă), la
care se adaugă o relativă specializare a meşteşugurilor şi o dezvoltare a sistemului de
organizare prin adoptarea sistemului de sigilii (mult folosit în Orient ca semn al unei
puteri administrative locale de marcă).
Următoarele două perioade ale epocii bronzului, cea mijlocie şi cea târzie, au
ca trăsătură esenţială apariţia şi existenţa unui sistem palaţial, adică, dezvoltarea
comunităţilor umane în strînsă legătură cu un centru politic de natură regală (palatul)
care poate fi (ca în lumea miceniană) sau nu (ca în Creta) fortificat. Una din
problemele cele mai dificile dar şi importante ale acestor perioade este cea referitoare
la mişcările de populaţie care se petrec în aria geografică europeană şi orientală, mai
cunoscute sub denumirea de ultimele etape ale indo-europenizării. De la început
trebuie subliniat faptul că aspectele demografice din peninsula Balcanică nu pot fi
disociate de ceea ce se petrece în Peninsula Asia Mică şi în zona siriano-egipteană
(unde sursele istorice vorbesc de venirea „popoarelor mării”). Este extrem de dificil,
pe baza documentaţiei arheologice, de trasat direcţiile de mişcare şi etapele mai
importante de „invazie”. Lingvistic se constată faptul că începând cu mijlocul
mileniului al XV-lea vorbitori de graiuri greceşti sunt deja stabiliţi în Peloponez, este
vorba de purtătorii civilizaţiei miceniene, a căror scriere lineară, silabică, descifrată în
1952 de către Michael Ventris şi John Chadwick, este dovada clară a folosirii limbii
greceşti.
Ceea ce se poate constata arheologic este existenţa unor nivele de distrugere la
finele bronzului timpuriu, atât pe continent (de exemplu aşezarea de la Lerna) cât şi în
insule. Introducerea, însă, a unor noi tehnici de prelucare a metalelor, a unor

5
construcţiilor cu absidă, a tumulilor, apariţia calului, noi forme ceramice, nu poate fi
asociată unui tablou coerent nici în timp, nici în spaţiu. Evidenţele arheologice au
relevat faptul că nu se poate vorbi despre un singur sens pentru întreaga epocă
dinainte de apariţia poleis-urilor greceşti (termenul de gen feminin polis, care
desemnează un oraş-satat în epoca istorică, are pluralul poleis), nici măcar despre un
unic sens specific unei anumite etape istorice. Astfel, în epoca bronzului timpuriu se
admite un sens dinspre coasta Asiei Mici (în special din Troada) înspre Grecia
continentală propriu-zisă, pentru ca în bronzul mijlociu Grecia peninsulară cunoaşte o
evoluţie oarecum izolată, în timp ce insulele dezvoltă contacte pe axe multiple,
existând chiar transfer de populaţie dinspre Creta spre I-le Ciclade şi Asia Mică. În
bronzul târziu, odată cu apogeul civilizaţiei miceniene, sensul de deplasare a
influenţelor, inclusiv al elementelor demografice este dinspre Grecia continentală spre
insule, mai cu seamă spre Creta, paralel cu stabilirea unei direcţii noi de contact cu
zona centrală a Mediteranei (context în care primele produse, mai întâi, cretane, apoi
cele miceniene apar în Sicilia şi în peninsula italică). În această ultimă fază a epocii
bronzului grupuri de vorbitori de limbă greacă (eolienii, ionienii dar şi dorienii) se
stabilesc pe coastele Asiei Mici.
Rezultatul acestui complex proces de mişcări demografice şi de elemnte de
civlizaţie materială şi spirituală a fost o relativă omogenizare a ariei cuprinse între
sudul pen. Balcanice, bazinul egeean şi coasta vestică a Asiei Mici, sesizabilă în
primul rând la nivel lingvistic. În interiorul acestei arii se disting, la finele mileniului I
î. Hr., aşadar, mai multe dialecte ale unei singure limbi, cea grecească; este vorba de
dialectul ionic (vorbit în Attica, Eubeea, Ciclade, nordul arhipelagului Sporadelor, i-
la Chios, zona centrală a coastei de vest micro-asiatice), dialectul eolic (răspândit în
Thessalia, Beoţia, coasta nordică a Asiei Mici, i-la Lesbos), dialectul doric (folosit de
locuitorii din sudul Peloponesului, Argolida, Creta, Rhodos, sudul coastei micro-
asiatice, i-la Kos) şi aşa-numita greacă de nord-vest (vorbită în nordul şi vestul
Peloponesului, Focida, Locrida şi Etolia). În ceea ce priveşte insula Cipru lingviştii
susţin existenţa dialectului eteo-cipriot anterior elenizării bazinului egean dar
acceptă şi un dialect arcado-cipriot folosit înaintea venirii în insulă a ultimului val
de greci- dorienii.

Grecia epocii palaţiale

Civilizaţia cretană cunoaşte două mari perioade, denumite de istorici, în mod

convenţional, perioada primelor palate (cca. 2000- 1700 î. Hr) şi a doua perioadă a
palatelor (1700-1450 î. Hr.), despărţite de un nivel de distrugere naturală (probabil un
cutremur) în jurul anulul 1700. Acestea sunt urmate de perioada de hegemonie
miceniană, instalată durabil în insulă, aşa cum o confirmă nivelul de distrugere
intenţionată din cca 1450 î. Hr., în ultimul sfert al secolului al XV-lea î. Hr.
În prima perioadă caracteristica dominantă este existenţa unor mari construcţii
edilitare care gravitează în jurul unui palat, al cărui rol fundamental este acela de
punct de coordonare şi decizie politico-religioasă. Astfel de palate au fost identificate
în teren la Cnossos, Mallia, Haghia-Triada, Phaistos, Zagros. Dintre ele, Cnossos-ul
pare să fi fost un centru mai de seamă. Sub aspectul civilizaţiei materiale, această
primă perioadă se caracterizează printr-o consistentă prosperitate economică judecând
după producţia de ceramică fină şi policromă, în stilul Kamares, şi metalurgia
bronzului, după vastele lucrări edilitare, încăpătoarele hambare de produse agricole şi
depozite de produse meşteşugăreşti situate în preajma palatului regal, după existenţa
unor sisteme de scriere: mai vechea scriere hieroglifică folosită încă din prima

6
jumătate a mileniului al II-lea şi scrierea numită Lineară A, nedescifrată încă.
Existenţa mormintelor familiale, ca imitaţii ale casei de locuit în care apare toată
gama de obiecte care pun în evidenţă prezenţa unor ierarhii sociale, este dublată de
existenţa unor complexe sepulcrale individuale în care ritul este cel al înhumaţiei. În
aceste prime trei secole ale mileniului al II-lea î. Hr. relaţiile Cretei cu Orientul şi
Egeea sunt destul de numeroase, dacă se iau în considerare descoperirile arheologice
de pe coasta sirană, menţionarea prezenţei cretanilor în oraşul Ugarit şi la Mari,
precum şi conţinutul papirilor egipteni care amintesc de aşa-numiţii Keftai. De
asemenea, trebuie amintită prezenţa unor colonişti cretani în i-la Cytera, sau pe
continent- la Lerna (în Argolida) sau Haghios Stephanos (în Laconia).
În celelalte spaţii se constată o evoluţie modestă, în comparaţie cu situaţia din
Creta: deşi în Egina există o zonă de prosperitate economică datorată, foarte probabil,
poziţiei tranzitorii pe ruta cretanilor spre continent, Grecia continentală propriu-zisă
este departe de nivelul atins de Creta, meritând, totuşi, să fie reţinută cetatea
Orchomenos, din Beoţia, unde se dezvoltă ceramica monocromă minyană (după
legendarul rege de aici Minyas), cu un bogat repertoriu de forme.
În cea de-a doua fază a palatelor, civilizaţia din insulă atinge apogeul său, în
momentul în care în Peloponez abia au loc primele cristalizări ale civilizaţiei
miceniene. Creta deţine, se pare, monopolul comerţului cu Orientul în domeniul
ceramicii (fabricată în stilul Kamares), aşa cum o atestă numeroasele descoperiri de
vase cretane din staţiuni egiptene, palestiniene şi siriene (Ugarit, Byblos). Se continuă
vasta operă edilitară, în domeniul religios sunt de semnalat sanctuarele pe înălţimi,
printre care atrage atenţia cel de la Katô-Symni, dedicat zeului Hermes şi Afroditei, a
cărui funcţionare poate fi probată până în epoca cetăţilor greceşti.
Pentru că cea mai importantă dificultate a reconstituirii istoriei Cretei o
constituie necunoaşterea limbii vorbite, neputinţa de a citi tăbliţele redactate în linear
A, istoricii se văd nevoiţi să apeleze din abundenţă la izvorul arheologic şi la
metodele specifice arheologiei, precum şi la comparaţii cu realităţile orientale, de care
se pare că a fost mai „aproape” insula Creta. Una dintre problemele principale ale
istoriei cretane este aceea a sistemului de organizare şi implicit a rolului pe care l-a
jucat palatul cretan. Se cuvine amintit faptul că Orientul cunoaşte în aceeaşi epocă, pe
de o parte, un sistem palaţial centralizat în care palatul regal este centrul economic,
politic şi religios, controlul producţiei agricole şi meşteşugăreşti, al comerţului (mai
cu seamă cu zone îndepărtate), al vieţii religioase se realizează cu ajutorul unui aparat
administrativ riguros organizat. Pe de altă parte, însă, există şi state orientale în care
controlul regal în teritoriu este unul lax, regele mulţumindu-se cu recunoaşterea
autorităţii sale doar prin plata unor impozite, lăsând în teritoriu putinţa unor dezvoltări
autonome. Asocierea modelului palaţial cretan cu statele orientale centralizate s-a
bazat multă vreme pe rolul de loc de stocaj deţinut de palat, pe existenţa unei evidenţe
scrise. Dar cercetările arheologice au pus în evidenţă existenţa unor centre de putere
(a se înţelege palate de valoare relativ egală) în zone altă dată considerate ca
dezvoltate modest şi în umbra puterii regale de la Cnossos. Este vorba în primul rând
de Haghia Triada şi apoi de Malli unde au fost scoase la lumină palate regale de
amploare, ca şi de Galatos, Petras, Phaistos sau Kato-Zagros. Alături de acestea se
adaugă faptul că, de pildă, ambele tipuri de scriere folosite în insulă apar la Cnossos
sau Mallia (unde semnele hieroglifice se regăsesc mai cu seamă ca mărci de olar şi pe
obiecte din metal) ceea ce sugerează existenţa unor pluralităţi politice, care funcţionau
în Creta mai mult sau mai puţin independent. Mai mult, în a doua perioadă palaţială,
spaţiile de depozitare se restrâng, apar cartierele de meşteşugari (ca la Mallia) cu o
existenţă ceva mai independentă faţă de palat. Sub aspect religios, nu există indicii

7
clare despre o unică divinitate asociată cu puterea regală, dimpotrivă dacă la Cnossos
regele se află în compania unui zeu asemănător în atribuţii cu Zeus, la Kato-Zagros
întâietatea o are o divinitate marină compatibilă cu Poseidon.
Un alt aspect, care a fost corectat de cercetarea istorică modernă, este acela
legat de puterea maritimă a Cretei, idee lansată, la finele veacului al V-lea î. Hr.) de
Tucydides (Războiul peloponesiac, I, 4: „Minos (...) şi-a pregătit o flotă, a pus
stăpânire pe o foarte mare întinderedin marea numită acum „Elenică” (...), şi cum era
şi firesc, a curăţat marea de piraţi pentru ca veniturile să-i crească şi mai mult”). În
definirea aşa-numitei thalassocraţii cretană (thalassa- mare, cratos- putere) Tucydides
a fost influenţat de rolul comercial al insulei şi prosperitatea sa economică (de altfel
incontestabile) pe care le-a comparat cu situaţia atenienilor şi a portului Pireu din
timpul existenţei Ligii de la Delos (478/477- 404 î. Hr.). Dar deschiderea maritimă a
Cretei şi abundenţa produsele ei pe pieţele greceşti şi orientale, constatate arheologic,
la care se adaugă lipsa unei reale unităţi politice în insulă, nu dau nici un indiciu
despre o hegemonie politică sau existenţa unor pârghii politice şi fiscale de control,
aşa cum le-a avut Athena faţă de membrii Ligii delio-attice. Este foarte probabil ca
istoricul athenian, altminteri foarte bine informat, să fi fost contaminat, în momentul
redactării pasajului respectiv, de contextul istoric în care a trăit.
După faza de distrugere provocată, rezultat al unor confruntări violente şi
datată cca 1450 î. Hr., în Creta se constată refacerea habitatului, fie pe locul fostelor
palate, fie în apropiere, cu evidente trăsături miceniene. Centrul politic de greutate se
mută de la Cnossos la Kydonia în partea vestică a insulei, aşa cum o dovedesc
decoperirile din 1990 care atestă mutarea scribilor. După 1370 î. Hr. activitatea
palaţială din Cnossos decade, deşi sunt păstrate legăturile administrative între cele
două centre. Paralel, însă, se constată dispariţia semnalării numelui de Keftiu din
textele egiptene. Evoluţia civilizaţiei cretane este mai departe integrată în aceea a
civilizaţiei miceniane.

Naşterea civilizaţiei miceniene nu trebuie căutată (cum proceda odinioară A.

Evans, care vedea elementul cretan la originea apariţiei civilizaţiei din Peloponez), în
opinia recentă a istoricilor, în afara Greciei continentale. Dovezile arheologice
privitoare la arhitectură, tradiţii funerare şi moblier subliniază continuitatea istorică
dintre bronzul timpuriu şi cel mijlociu, iar obiectele de lux de sorginte orientală (din
cercurile de morminte de la Mycene) nu sunt decât consecinţa unor schimburi la
distanţă practicate de dinaşti locali puternici. Totuşi nu se poate trece cu vederea
similitudinile dintre scrierea lineară B, de tip silabic, folosită de micenieni şi linearul
A din Creta, precum şi faptul că în epoca de stăpânire a insulei Creta de către
micenieni, meşteri cretani dar foarte probabil şi scribi ajung în palatele de pe
continent.
Lumea miceniană cunoaşte trei mari faze: prima dintre ele, până la mijlocul
veacului al XV-lea î. Hr., este caracterizată prin sinteza cu elemente locale şi formarea
unei grupe de aristocraţi războinici, după cum o atestă inventarul bogat al
mormintelor şi iconografia), cea de-a doua, cca 1450-1370 î. Hr., este faza de maximă
dezvoltare şi de expansiune, urmată de declinul şi dezintegrarea sistemului palatelor
miceniene (sec. XII-XI î. Hr).
Comunităţile din Pelopones organizate în jurul unor şefi locali ale căror
atribuţii militare prevalează, vor evolua în aşezări proto-urbane şi urbane al căror
centru politic îl reprezintă palatele de dimensiuni „ciclopice”. Deosebirea
fundamentală a palatelor miceniene faţă de cele cretane constă în sistemul de
fortificaţii, atestat, printre altele, la Mycene, Tirynth, Pylos, care conturează aspectul

8
de societăţi războinice al comunităţilor miceniene. Aşadar, regele micenian, nu
urmăreşte doar asigurarea prosperităţii celor pe care îi conduce, ca în Creta, ci
reprezintă şi puterea militară a supuşilor. Ajutat de un relativ bine pus la punct aparat
birocratic, şeful militar şi politic controlează acumularea de bunuri (prin producţie
proprie sau prin importuri) şi distribuirea acestora., mergându-se chiar până la
echipamentul militar. Regele, ca principală autoritate militară şi politică, apare în
textele miceniene sub denumirea de wa-na-ka, şi este stăpânul oamenilor şi al
teritoriului pe care producătorii liberi, da-mo, îl lucrează datorând centrului anumite
părţi din venituri şi neputând gestiona singuri aceste loturi. Tăbliţele redactate în
linear B, care sunt cel mai frecvent înregistrări contabile, amintesc şi de o categorie
socială privilegiată, te-re-ta care se constituie într-un segment aristocratic inferior
regelui (afirmaţia se bazează, printre altele, pe posia de către aceşti aristocraţi a unor
loturi de pământ mai mici decât domeniul propriu al lui wa-na-ka, cum este cazul de
la Pylos, unde pământul regelui- temenea- depăşeşte de trei ori pe cel deţinut de un
aristocrat). Nu se ştie dacă pământurile o dată concedate fac obiectul unor
redistribuiri, dar trebuie reţinut faptul că palatul este proprietarul nominal al
terenurilor. Un domeniu care revine prin excelenţă controlului regal este, cum s-a
amintit, cel militar. Evidenţele palaţiale de pe tăbliţe conţin inventare de arme, iar
carul de luptă tras de cai este conferit de către dinastul local luptătorilor de elită –
probabil acei e-ge-ta amintiţi de texte. De la Pylos ne-au parvenit liste de luptători
alături de comandanţii lor militari- la-wa-ge-ta sau ra-wa-ge-ta, însărcinaţi cu paza de
coastă, de vâslaşi, de ateliere meşteşugăreşti care prelucrau metalele (se amintesc
chiar de rechiţii de metal, existând posibilitatea recurgerii la tezaurele templelor, la
nevoie) în vederea obţinerii armelor.
Cum sugerează şi terminologia, se poate observa că există o dublă ierarhie
socială: una bazată pe excelenţa militară (după rege urmează comandanţii militari,
elitele şi apoi luptătorii de rând, inclusiv vâslaşii) iar cealaltă axată pe puterea
economică dată de posesia pământului (din nou în fruntea piramidei este regele, urmat
de aristocraţia funciară şi de funcţie, la care se adaugă personaje din conducerea
locală a comunităţilor rurale: pa-si-re-u-l, căpetenie locală, ajutat de un sfat şi
funcţionari din teritoriu; poporul liber fiind desemnat cu numele de da-mo).
Abundenţa tăbliţelor lineare B şi mărturiile arheologice au condus la postularea
existenţei unei categorii specializate de scribi (fie cu un statut modest, fie, cum a
presupus J. Chadwick, înalţi funcţionari) a căror condiţie socială a fost, cel mai
probabil, una privilegiată.
După extinderea politico-militară a civilizaţiei aheene în bazinul egean, are loc
o amplă sinteză religioasă între elementele continentale şi cele insulare. În I-la Melos,
la Phylakopi, funcţionează un sanctuar cu vădite influenţe miceniene, conţinând un
ansamblu arhitectural, de sec. al XIV-lea a. Chr., cu inventar bogat în figurine
feminine şi masculine. La Keos, în aşa numitul “templu cu statui”, există un mare
număr de ofrande votive constând din figurine miceniene. Tăbliţele lineare B,
descoperite în aria continentală la Pylos, Tyrint, Mycene, dar şi în Creta, conţin
numele unor divinităţi din panteonul tradiţional grec: Zeus, Hera, Poseidon, Dionysos,
Hermes, care se extind în spaţiul de control micenian. De asemenea, tradiţia
mitologică oferă informaţii despre vechile culte de sorginte cretană: al lui Zeus- copil,
ale Mamei Zeiţe şi fiicei sale, ca divinităţi ale pământului roditor, al Potniei- zeiţa
fiarelor- identificată apoi cu Artemis, al unei divinităţi maritime care-şi adaugă
atributele la cele ale lui Poseidon. Rezultatul final al acestui amestec este modificarea
panteonului şi a credinţelor cretane, în care rolul predominant îl aveau divinităţile
feminine (reprezentate ca zeiţe cu braţele deschise) şi impunerea unei noi ordini

9
religioase în care suveranitatea războinică masculină deţine un loc esenţial.
Necropolele cretane conţin acum morminte de familie cu cameră (de origine
miceniană) în care adesea apar sarcofagele pictate (cum este cel de la Armeni).
Care vor fi fost raporturile între diferitele centre miceniene, atâta timp cât
dovezile arheologice atestă un mare grad de dezvoltare economică şi un comerţ
înfloritor cu arii geografice mai mult sau mai puţin îndepărtate (obiecte miceniene-
ceramică, arme, podoabe, ţesături- sunt prezente în Asia Mică, Siria, Egipt, dar şi în
Sicilia şi Italia)? Din 1876, pornind de la versurile Iliadei, H. Schliemann începea
săpături arheologive la Micene, convins de adevărul epopeei şi căutând originea
luptătorilor conduşi de Agamemnon sub zidurile Troiei. S-a crezut astfel, că cetăţile
miceniene constituiau un stat relativ unitar condus de cetatea Micene. Cercetarea
arheologică ulterioară mai amănunţită atrage atenţia asupra particularităţilor
regionale, asupra lipsei de dovezi certe despre existenţa unor astfel de raporturi de
subordonare. Mult mai probabil cetăţile miceniene s-au dezvoltat şi au existat în mod
autonom fără o putere centralizatoare. Mai mult chiar, nivele de distrugere de la Troia
(există două nivele de distrugere databile în veacul al XIII-lea î. Hr., unul natural şi
unul intenţionat) nu corespund datelor oferite de textele antice (cea mai cunoscută
dată este aceea calculată de geograful Eratostene: 1184 î. Hr.) privitoare la un
eventual război (ca cel troian din Iliada), fără ca aceasta să înlăture definitiv putinţa
ca o astfel de campanie de anvergură, care să adune mai multe comunităţi şi armate,
să fi fost posibilă.
Această deosebit de bogată civilizaţie (după cum o atestă inventarul funerar al
mormintelor cu drum pavat de acces, dromos, fie de tip „tholos”- cameră funerară
rotundă peste care este aşezat un tumul, fie morminte rectangulare) se întinde nu
numai în Peloponez ci şi în Beotia (Theba, Orchomenos) şi Attica (Athena). Ea îşi va
extinde controlul asupra Cretei, după cca. 1450 î. Hr.- când o dinastie miceniană se
instalează la Cnossos. Către finele veacului al XIII î. Hr. sistemul palaţial micenian
intră în colaps, practic el dispare în mod brutal în Messenia, Argolida, Beoţia, Attica.
Piramida socială care îl avea în frunte pe acel wa-na-ka dispare, puterea politică se
disipă în teritoriu, dispare scrisul (ultimele tăbliţe în linear B sunt redactate la Pylos
în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la Tirinth- cca. 1180, Mycene- sfârşitul
veacului al XIII-lea) şi administraţia de tip urban, comunităţile miceniene se
ruralizează.
În legătură cu dispariţia atât de spectaculoasă a acestei civilizaţii s-a crezut
până nu de mult că ea se datorează dorienilor (ultimul val de indo-europeni greci care
ar fi pătruns în sudul Balcanilor). Însă, există câteva aspecte care contrazic această
teorie. Vorbitori de grai apropiat cu cel din nordul Greciei (ceea ce constituie dovada
lingvistică a existenţei acestor comunităţi în spaţiul grec şi nu în altă parte, căci este
imposibil să-şi fi format o limbă apropiată de greaca nordică dacă ar fi vieţuit în alt
spaţiu geografic), dorienii par să se fi infiltrat fără ca iniţial sistemul palaţial să fie
bulversat. Ceramica grosolană care a fost asociată cu acest grup etnic şi care se
găseşte în diferite puncte din sudul Greciei, putea să se răspândescă şi pe cale
comercială, nu neapărat ca element însoţitor al unei invazii militare. Pe de altă parte,
tabloul distrugerilor este foarte complex. Cel mai vechi nivel de distrugere
intenţionată este cel de la Pylos din Messenia (cca. 1300), la Mycene un prim nivel
distrugere- pe la mijlocul secolului al XIII-lea, dovedit de cercul de morminte B, la
Theba se constată, în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, incendierea palatului. La
finele aceluiaşi secol Tirinth-ul este deteriorat de un cutremur apoi palatul este distrus,
ulterior cetatea fiind relocuită iar aşezarea de la Gla din Beoţia, este părăsită la
sfârşitul secolului al XII-lea. Neatinse rămân centrele de la Asine (în Argolida),

10
Nichoria (în Messenia) şi Orchomenos, iar Athena îşi construieşte un prim nivel de
fortificaţii. În Creta dispare scrierea lineară B, unele cetăţi, ca Mallia, spre exemplu,
sunt abandonate. Se poate lesne observa că harta distrugerilor nu este coerentă, în
aceeaşi regiune avem cetăţi afectate şi cetăţi neafectate (de pildă în Messenia Pylos-ul
este distrus dar nu şi Nichoria) şi nici nu se poate trasa o direcţie clară cu un sens de la
nord la sud (cum s-a presupus multă vreme prin coborârea din nord a dorienilor) iar
factorul cronologic este hotărâtor în demontarea vechilor teorii. Este adevărat că
tradiţia legendară pune pe seama întoarcerii heraclizilor (urmaşilor lui Heracles) în
Argolida perturbările din Peloponez dar arheologia nu poate confirma acest mit.
Avem mai de grabă de a face cu o mişcare dezordonată de populaţii care
caracterizează întreg bazinul est-mediteraneean şi care se întinde pe cîteva secole. Am
amintit deja de mişcările demografice din Vestul Orientului, aşa numita invazie a
„popoarelor mării” care va distruge statul hittit, şi va bulversa comunităţile siriene,
palestiniene, Egiptul, Ciprul. La acestea se adaugă transferul de populaţie greacă spre
insule şi spre coasta Asiei Mici (cu constituirea ariilor dialectale pe care le-am amintit
mai sus). Aceste aspecte îndeamnă la căutarea unor cauze multiple pentru explicarea
dispariţiei civilizaţiei miceniene. Se cuvine precizat faptul că la finele mileniului al II-
lea î. Hr. în spaţiul grec se petrec modificări climatice importante (răcirea climatului)
şi au loc frecvente cutremure însoţite de o intensă activitate vulcanică. Pe fondul
modificării raportului de forţe din bazinul egeean, multă vreme în favoarea aheilor
(micenienilor), datorat mişcărilor demografice, aceste dificultăţi naturale pot să
amplifice situaţii de criză internă cauzată de rigiditatea sistemului palaţial, de
birocratismul său. Un fenomen extrem de relevant pentru această criză generalizată
este acela al prăbuşirii demografice din secolele XIII-XII, la care se adaugă sărăcirea
comunităţilor (atestată de dovezile arheologice).

Epoca obscură

Termenul de epocă obscură („dark age”) a fost lansat pe istoriografia anglo-

saxonă, pornind de la comparaţia cu perioada de la începutul feudalismului, pentru a
desemna cele aproape trei secole care despart cetăţile miceniene de poleis-urile
greceşti (oraşele-state) din epoca arhaică. Această epocă (cunoscută şi sub numele de
epoca geometrică sau homerică) este îndeobşte caracterizată prin dispariţia
structurilor urbane şi a scrisului, printr-o ruralizare mai mult sau mai puţin accentuată
a unor comunităţi umane mult diminuate ca efectiv faţă de perioada anterioară.
Cronologic istoricii operează cu diferite limite temporale, admiţându-se, în general,
pentru geometric intervalul cuprins între anii 1050-750 (diferenţele de opinie sunt
multiple: de pildă Ian Moris consideră geometricul din 1050-1015 până în 750, în
vreme ce Claude Mossé plasează protogeometricul şi geometricul între secolele XI-
X).
Dincolo de aceste dispute, se poate reţine o primă perioadă (denumită şi
submicenian), încadrată temporal în prima jumătate a veacului al XI-lea î. Hr., în care
numărul de situri descoperite scade drastic (în Messenia doar Nichoria pare a fi o zonă
rurală destul de prosperă), perioadă când un grup de micenieni din Peloponez
migrează spre zone periferice (Ahaia, insula Corfu, Grecia de nord-vest, Dodecanez,
Cipru), iar la Mycene şi Tirinth apar noi fortificaţii efemere. Ceramica prezintă noi
motive decorative, este vorba de grupuri de războinici care se confruntă, ceea ce
trimite la ideea de colectivităţi organizate şi importante militar, destul de departe de
ideea duelurilor căpeteniilor miceniene, aşa cum transmite tradiţia orală. Totuşi
morminte individuale încă se pot observa la Salamina (insulă în golful Salonic) şi

11
Lefkandi (cetate în Eubeea) iar forme degenerate de tholoi se menţin în Creta şi
Peloponez. Descoperirile de morminte de incineraţie, efectuate la Mycene în 1984, ca
şi faptul că în Athena tinde să se generalizeze cremaţia conduc la ideea unor noi
structurări de mentalitate. În general relaţiile comerciale decad, semn al unui declin
economic şi acum apar primele obiecte din fier (în special cuţite).
O dată cu publicarea necropolei de la Salamina (1910) s-a impus conceptul de
protogeometric ca desemnând un stil regional de evoluţie în decorul ceramicii
(ornamente rotunde), alături de conceptul de stil ceramic geometric (cu ornamente cu
meandre, de o mare tehnicitate) pe care Athena l-a dezvoltat spre finele secolului al
X-lea. Cele două stiluri ceramice se extind în arii întinse ale Greciei continentale şi
insulare (dacă Argolida, Corinthul şi Beoţia se inspiră din ceramica attică, în
Thessalia, Cicladele de nord, Eubeea persistă stilul protogeometric, pentru ca în Creta
să exceleze şi un protogeometric de factură locală; Grecia de nord-vest, insulele
Ionice şi Peloponezul de sud şi vest rămân oarecum izolate). Există, deci, o diversitate
de stiluri ceramice regionale la începutul geometricului pe fondul unei pauperizări
destul de pregnante după cum o dovedesc inventarele mormintelor. Cu toate acestea,
pentru prima jumătate a veacului al X-lea se cunoaşte o excepţie notabilă, este vorba
de mormântul din Lefkandi (Eubeea) al unui cuplu, foarte probabil, princiar.
Construcţia, împrejmuită de coloane din lemn (mai târziu aceasta va caracteriza stilul
arhitectonic funerar al templului peripter), are o cameră absidală fiind, de asemenea,
prevăzut cu două fose sepulcrale. Într-una dintre ele s-au descoperit scheletele a patru
cai, iar în cealaltă un schelet feminin şi o urnă sub formă de amforă, din bronz,
decorată cu lupte de animale şi scene de vânătoare unde este depozitată cenuşa unui
bărbat. Prezenţa cailor ca şi ofrandele din aur şi diferitele bijuterii mărturisesc un
statut privilegiat al defuncţilor, excelenţa militară de care dăduse dovadă personajul
masculin şi o bogăţie ce contrastează cu ceea ce în general se întâlneşte în această
perioadă în Grecia, avându-şi similitudini în necropolele din Salamina cipriotă (de
mai târziu).
Către mijlocul secolului al IX-lea decorul geometric se modifică, apar figurile
de cai, păsări şi războinici (dar şi scene funerare şi defilări de care subliniind rangul
defunctului, ca în cazul vaselor de mari dimensiuni- cratere şi amfore- din cimitirul
Dipylon, din Athena) paralel cu refacerea legăturilor comerciale între cetăţile din
bazinul egeean şi a celor cu Orientul Apropiat. Expresie a acestei revigorări este
inventarul funerar îmbogăţit din necropolele attice sau din cele eubeice. Reluarea
contactelor la distanţă este răspunzătoare de răspândirea ceramicii attice şi corinthice
(aceasta din urmă întâlnindu-se din Itaca şi Epir până în Creta) dar şi de prezenţa
obiectelor cipro-feniciene în Athena, Eubeea, Ciclade, Cnossos, în apropierea aşezării
de la Phaistos.
Se poate observa că pentru această perioadă sursele arheologice sunt cele care
dau indicii despre evoluţia spaţiilor greceşti, principalul criteriu fiind ceramica. În
consecinţă s-a pus problema locului acestei epoci în cadrul general al istoriei greceşti:
este o epocă de ruptură cu epoca miceniană sau una de continuitate? Ceea ce se va
petrece începând cu veacul al VIII-lea, adică apariţia unor forme statale stucturate pe
criterii urbane şi reapariţia scrisului, poate fi denumită o „renaştere greacă” (după cum
au propus unii istorici, Snodgrass, Coldstream, Hiller) în sensul reînvierii unui trecut
statal şi glorios uitat? Datorită naturii documentaţiei şi a relativului amestec dintre
persistenţă şi inovaţii, se preferă tot mai mult conceptul de tranziţie.
Cel mai important aspect de discontinuitate îl reprezintă absenţa scrierii din
timpul secolelor obscure. Se poate adăuga dispariţia organizării de tip urban şi
diminuarea contactelor comerciale, mai ales cele la mare distanţă din prima parte a

12
epocii post-miceniene. Tărâmul cel mai fertil în inovaţii sunt meşteşugurile, decorul
ceramicii şi metalurgia.
În ceea ce priveşte domeniul religios, continuitatea este înjumătăţită. O parte a
panteonului micenian se păstrează ca şi unele culte mai vechi, cum ar fi cultul şarpelui
a cărui iconografie o regăsim în sec. al VIII-lea a. Chr. în spaţiul attic, unde au fost
descoperite cele mai timpurii piese arhaice: o întruchipare a zeiţei şarpelui cu mâinile
ridicate. Unele dintre vechile spaţii de cult din epoca miceniană sunt frecventate şi-n
epoca ulterioară: de exemplu în Creta, la Katô Symi spaţiul sacru amenajat în aer liber
este utilizat din preajma anilor 1600 a. Chr. până-n timpuri arhaice şi este consacrat
zeilor Hermes şi Afrodita. De asemenea, templul de la Dreros continuă să fie folosit
dar va fi dedicat acum celor trei zei Apollon- Leto- Artemis iar peştera Ida, zonă
cultuală minoiană şi loc de ceremonie pentru cultul lui Zeus-copil prezintă urme de
funcţionare până în veacul al VIII-lea a. Chr. În Cipru nivelele de distrugere de secol
al XII-lea a. Chr. precum şi cele ulterioare vor afecta populaţia greacă de la Enkomi
(distrus definitiv prin 1050 a. Chr.) care va întemeia aşezarea de la Salamis.
Cu toate acestea, cercetările arheologice recente au dovedit că majoritatea
sanctuarelor arhaice nu se suprapun celor miceniene, iar pentru spaţiul continental
propriu-zis ruptura este mai accentuată. La Phylakopi (I-la Melos) sanctuarul de epocă
miceniană (unde alături de figurinele de divinităţi feminine apar şi reprezentări
masculine cu trăsături orientale) nu este folosit decât cel mai târziu spre 1120 a. Chr.,
cel de la Tirynt (Pelopones) încetează a mai fi frecventat după prima decadă a
veacului al XI-lea a. Chr., la Karphi şi Kavousi (în Creta) folosirea sanctuarele nu
trece de protogeometric. Nici la Delphi, nici la Olympia nu au fost evidenţiate nivele
de epoca bronzului ale marilor sanctuare. Templul delphic al Athenei Pronaia este
datat în sec. al VIII-lea în pofida statuietelor votive de epocă miceniană, fără ca
aceasta să însemne continuitatea de folosire, foarte probabil oferite ca daruri în
momentul întemeierii lăcaşului, iar sanctuarul lui Zeus din Olympia nu coboară mai
jos de veacul al X-lea. Telesterionul de la Eleusis, consacrat Demeterei, nu a fost
construit pe locul unui fost lăcaş de cult micenian ci pe cel al unui edificiu civil
(această modificare a funcţiei îndeplinite de locul folosit în scopuri religioase este
atestată, de pildă, şi la Teba, unde zona celui de-al doilea palat este transformată în
cimitir). La Amyclai, sanctuarul lui Apollon datează cel mai probabil din epoca
submiceniană în vreme ce la Sparta ceremoniile închinate Artemidei Orthia sunt
instituite de fapt în epoca obscură. La Kalapodi (Phocida), ansamblul cultual format
din cameră cu fosă şi altar exterior nu urcă dincolo de veacul al IX-lea. Pe de altă
parte anumite spaţii funerare din epoca miceniană sunt transformate în spaţii sacre în
cadrul fenomenului numit în literatura de specialitate “eroizarea şefilor micenieni”,
“cultul eroului fondator” din epoca arhaică. Astfel, la Asine au fost amplasate
morminte geometrice în ciste pe drumul de acces (dromos-ul) al unui mormânt (al-IV-
lea) cu cameră micenian, ansamblul format din patru tholoi de epocă miceniană din
Akourthi (Messenia) este folosit ca loc de cult în epoca geometrică, într-un mormânt
cu tholos de la Ano Engliano au fost descoperite vase protogeometrice.
Din punct de vedere arhitectural, planul absidal al primelor temple de epocă
geometrică nu reproduce modelele miceniene. Construcţiile absidale de folosinţă
religioasă sunt atestate în bronzul mijlociu pentru zonele periferice lumii miceniene, şi
se va impune abia după dispariţia palatelor fortificate, dispărând în veacul al VII-lea
a. Chr. Un interes considerabil, după cum am semnalat deja, prezintă construcţia
absidală cu un rând de coloane exterioare, din lemn, din sec. al X-lea a. Chr., de la
Lefkandy (Eubeea), cu funcţie funerară deşi la origine fusese reşedinţă princiară.
Colonada exterioară (caracteristică a templelor periptere rectangulare) apare şi se

13
dezvoltă în Grecia abia în veacul al VII-lea a. Chr., iar asocierea sa cu construcţii
civile, adaptate ulterior unor destinaţii funerare, dovedeşte noul curs al manifestărilor
de tip religios, contrastant cu moştenirea miceniană. Mai mult chiar, veacul al VIII-lea
aduce ca inovaţie în arhitectura sacră triada altar- templu- casa zeului sau cella, locul
de păstrare a statuii zeului venerat, ansamblu care nu este specific epocii bronzului.
Reapariţia, în lumea greacă, a structurilor statale coerente prin reaşezarea
comunităţilor rurale ale epocii obscure în formula polis-ului, noile echilibre
demografico-politice şi militare aveau să nască modificări şi în ceea ce priveşte viaţa
religioasă. Relevante sunt, în acest sens, schimbările în domeniul funerar-
reîntoarcerea la înhumaţie după epoca de glorie a arderii defuncţilor, larg răspândită
în secolele obscure şi care, însă, se păstrează în anumite regiuni, şi modificarea
inventarului şi a modalităţii de amplasare a defuncţilor. În Attica, Argolida, Creta
(Cnossos) apar mormintele de familie, în care sunt prezente mai multe categorii de
vârstă, inclusiv femei şi adolescenţi, cu un inventar care trădează o anumită
competiţie socială între familii, gene, şi care, prin urmare, mărturiseşete modificări
clare ale importanţei gospodăriilor- oikoi- aristocratice. Cazul Argolidei este relevant
pentru restructurarea socială petrecută în secolele IX-VIII. Alături de mormintele
familiale bogate de la Argos (ele lipsesc pentru cetăţile mai mici ca Mycene, Tyrint,
Nauplion), apar mormintele fără inventar (prezente şi în restul Argolidei), cu resturile
incinerate ale defuncţilor depuse în vase mari- pithoi- şi orientate cu gura către vest şi
sud-vest. Aceasta dezvăluie existenţa a cel puţin două grupuri sociale diferite, fapt
atestate de sursele literare ulterioare care-i numesc pe inferiorii dependenţi ai
Argosului “cei goi”- gymnetai- neposesori ai armelor. Totuşi, la Argos (mormântul 45
în cistă de piatră) sau la Kavousi, în Creta persistă mormintele individuale de
războinici, al căror inventar conţine arme de bronz, baghete de aur şi broşe din fier ca
semn al stării sale materiale şi al statutului său social aparte.
Sub aspect social societatea geometrică este destul de diferită atât ca mod de
viaţă cât şi ca mod de organizare. În primul rând ierarhia socială din epoca târzie a
bronzului pe care am întâlnit-o în aria miceniană se modifică, dispare personajul
regal- wa-na-ka- iar puterea sa se pulverizează. Componenta ei militară este preluată
de şeful local- pa-si-re-u- din vremea palatelor, devenit basileus, deţinător acum al
unei autorităţi superioare, dar nu absolută, în cadrul campaniilor militare. Aceşti
basilei formează grupul elitei aristocratice cu un statut cvasi paritar. Amintirea destul
de neclară a unor atribuţii supreme regale se transmite la comunităţile arhaice
reţinându-se doar anumite aspecte (de pildă, termenul de temenea, folosit pentru
denumirea domeniului regal, va deveni incinta sacră a lăcaşelor de cult- temenos). În
ceea ce priveşte măsurarea bogăţiei, implicit a statutului, sunt folosite indicii ale
meritului militar şi ale avuţiei (elemente agricole sau pastorale, spre exemplu, în
turme de oi, dar şi tremeni legaţi de meşteşuguri: trepiede, cazane). Relaţia de
subordonare faţă de o autoritate în curs de redefinire este una relativă fiind dată de
buna funcţionare a gospodăriei individuale- oikos- în interiorul căreia membrii unei
familii extinse îşi pot procura mijloacele de subzistenţă. Această situaţie este înlesnită
şi de difuziunea metalurgiei fierului, material mai uşor de reparat (în interiorul unei
oikos, în ateliere propri) şi mai abundent decât cuprul sau elementele sale de aliaj
(cositor, staniu, zinc- împreună cu care se obţinea bronzul). Şeful unei gospodării este
tatăl familiei şi deţinătorul averii şi a autorităţii asupra soţiei, copiilor,
sevitorilor/sclavilor. Soţia este respectată şi garantează, în lipsa soţului, funcţionarea
gospodăriei (ca în cazul Penelopei), alături de fiul ei (după caz), viitorul moştenitor al
numelui tatălui şi al averii.

14
 Ceea ce reglează de o manieră aproape constantă relaţiile între gospodării este
un cod comportamental specific în cadrul căruia legile darurilor-contradarurilor şi ale
ospeţiei deţin un loc aparte. Tovărăşia la masă sau sub arme încheagă prietenii
generând reciprocitate în respect, drepturi, obligaţii. Tabloul acestor relaţii multiple
evoluează pe fondul inexistenţei unei autorităţi politice clar definite, într-o comunitate
ruralizată care-şi amintea destul de puţin de vremea strălucită a dinaştilor micenieni,
care nu cunoştea scrisul dar a cărei cultură orală nu era nicidecum săracă. Poeţii-
aezii- cântau vremurile de odinioară adăugând treptat elemente ale contemporaneităţii
proprii. Aşa se face că Iliada şi Odiseea, atribuite lui Homer, dar fixate în scris abia în
veacul al VI-lea, în vremea lui Pisistrates, tiranul din Athena, conţin mai ales
informaţii referitoare la secolele post-miceniene.
Despre caracterul de izvor istoric al acestor două poeme eroice s-a scris
enorm. Având amândouă o întindere considerabilă- aproape 28 000 de versuri, Iliada
şi Odiseea sunt creaţii gigant ale poeziei orale. Studiul lingvistic al celor două poeme
a dovedit (după cum sublinia şi M. Finley) că ele nu pot fi atribuite unui singur autor,
căci elemente specific arhaice crează o perioadă de cca 50 de ani între momentul
compunerii Iliadei şi cel al Odiseei. Dacă se admite un singur autor, aceasta ar
însemna ca Iliada să fie compusă în tinereţe iar la aproape o jumătate de secol autorul
să fi purces la aranjarea în versuri a întoarcerii lui Ulise- Odisseu din Troia în Ithaca
sa natală. Pe de altă parte, se ştie, însă, că cele două creaţii au circulat pe cale orală
vreme de mai bine de cinci veacuri. Savantul american Milman Parry care a studiat
versul homeric şi poezia orală din zona sârbească, a pus în evidenţă complexitatea
tehnicii de creaţie orală a unor astfel de poeme. Poeţii orali compuneau în timp ce
recitau, folosindu-se de formule gata fabricate, pe care le moşteneau şi pe care le ştiau
pe de rost. Meşteşugul deosebit consta în improvizarea pe o structură ştiută iar
adăugirile puteau să fie uneori foarte consistente. Rezultă de aici că eroicele fapte ale
lui Agamemnon şi ale tovarăşilor lui, precum şi peripeţiile lui Ulise au apărut ca rod
al unei creaţii colective a aezilor ce repetau versuri moştenite, structuri de cuvinte şi
formule deja concepute la care adăugau propriile lor contribuţii, în acord cu vremea în
care vieţuiau şi cu auditoriul pe care îl aveau. De aceea, pe de o parte, viziunea despre
existenţa unui singur autor şi a unui nucleu original al epopeei nu poate fi decât
simplistă. Iar, pe de altă parte, tocmai această tehnică impune serioase rezerve în
considerarea epopeei ca sursă istorică. Este foarte greu de precizat care dintre versuri
se referă la epoca eroilor micenieni (poate acel catalog al corăbiilor din ultima parte a
cântului al II-lea al Iliadei), care la epoca obscură şi ce părţi din poeme oglindesc de
fapt începutul epocii arhaice. Totuşi, savanţii înclină să creadă că mai degrabă
societatea de la sfârşitul epocii geometrice şi cea de la începutul celei arhaice este
lumea prezentată de poeme, în pofida recursului la cetăţi miceniene şi la un eventual
război troian, pe care însăşi tradiţia greacă îl plasează la finele epocii bronzului.

Întrebări de evaluare:

1.Numiţi două trăsături caracteristice ale civilizaţiei cretane şi analizaţi-le!

2.Comentaţi natura puterii regale în cadrul civilizaţiei miceniene.
3.Argumentaţi, pe baza izvoarelor arheologice, elementele de continuitate şi
discontinuitate ale evoluţiei istorice în epoca homerică.

Teme de control:

1.Comparaţi palatul cretan cu cel micenian.

15
2.Analizaţi, pe baza cântului al II-lea din Iliada, relaţiile socio-militare din lumea
eroilor homerici.

Bibliografie:

Amouretti, Marie-Claire, Ruzé Françoise, Le monde grec antique, Paris, 1990.

Bârzu Ligia, Ursu Rodica, Bohîlţea Florica, Istoria Greciei Antice, Bucureşti, 2003.
, Credinţe şi practici religioase în Europa
preistorică şi antichitatea greco-romană, Bucureşti, 2001.
Finley, M., Lumea lui Odiseu, Bucureşti, 1972.
,Vechii greci, Bucureşti, 1974.
Matz, Fr., Creta, Micene, Troia., Bucureşti, 1969.
Petre, Zoe, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Bucureşti,
1993.
Piatkowski Adelina, O istorie a Greciei antice, Bucureşti, 1988.
Poursat, J.-Cl., Grecia preclasică, de la origini până la sfârşitul secolului al VI-lea,
Bucureşti, 1998.
Snodgrass, A., Grecia epocii întunecate, Bucureşti 1995.
Vernant, J.-P., Mit şi religie în Grecia Antică, Bucureşti, 1995.
, Originile gândirii greceşti, Bucureşti, 1995.

16
 Modulul II

Evoluţia lumii greceşti în epocile arhaică şi clasică

Obiective:

• Definirea „saltului” spre o nouă organizare statală

• Demonstrarea caracteruluui de „elemente componente ale procesului de
formare a polis-ului grecească” pe care îl au colonizarea, întregul efort
legislativ din secolele VII-VI î. Hr. şi regimul lipsit de legitimitate al tiraniei.
• Studenţii trebuie să analizeze, pe baza unui corpus de texte ataşat prelegerii a
doua, cele două exemple de cetăţi greceşti (Sparta şi Athena) precizând
asemănările şi deosebirile de existenţă istorică.

Cuprins:

A. „Renaşterea greacă”- reapariţia structurilor politice în lumea greacă.

B. Colonizarea greacă.
C. Sparta şi Athena în epoca arhaică.
D. Tirania arhaică.
E. Caracteristicile vieţii interne ale Athenei în sec. al V-lea. Î. Hr.
F. Secolul al IV-lea î. Hr. în Lumea greacă.

A. Renaşterea greacă”- reapariţia structurilor politice în lumea greacă.

Epoca arhaică debutează, sub aspect cronologic, cu sfârşitul veacului al IX-lea şi

începutul secolului a VIII-lea, şi se caracterizează prin câteva procese extrem de
importante. Mai întâi, este vorba despre reapariţia organizării de tip statal, asociată cu
redobândirea abilităţilor de scriere, de data aceasta, cu ajutorul alfabetului (preluat,
după cele mai multe opinii ale istoricilor, de la fenicieni); apoi este vorba despre
procesul de colonizare. Nu în ultimul rând ca importanţă, în această epocă se
cristalizează primele instituţii politice şi au loc primele reforme.
În legătură cu ceea ce literatura de specialitate a numit „renaşterea greacă”,
comparândându-se reapariţia statului la greci, cu renaşterea culturală care a urmat
evului mediu întunecat, trebuie subliniat faptul că el nu este unitar sub aspectul
conţinutului, şi se întinde pe o perioadă de aproape un secol (sec. IX-VIII).
Comunităţile rurale (a căror matrice de existenţă o reprezentau gospădăriile- oikoi, la
singular-oikos) din epoca geometrică se dezvoltă sub aspect demografic (are loc o
creştere de populaţie care contrastează cu declinul demografic de la finele epocii
miceniene), sub aspect economic (principalele ocupaţii sunt cele agrare, la care se
adaugă creşterea animalelor, meşteşugurile, mai ales olăritul), sub aspect social (apar
diferenţieri între grupurile umane care locuiesc un anume teritoriu, ceea ce duce la
conturarea unor elite aristocratice- de neam şi de avere- cu competenţe administrative,
judiciare şi militare), sub aspect politic (apar centrele de coordonare a vieţii unei
comunităţi şi şefi cu o genealogie fabricată spre dovedirea legitimităţii lor în calitate
de comandanţi). Ultimul aspect este legat de valorificarea sacră şi ideatică a locurilor
vechi miceniene (fie ele de cult, fie doar spaţii de locuire sau palate), în jurul cărora se
ţes noi culte de eroi civilizatori, întemeietori de state.
Sub aspect structural-funcţional statul grecesc din epoca arhaică cunoaşte două
forme principale de existenţă. Este vorba, în primul rând, de statele ethne, numite aşa

17
după conceptul de popor-ethnos-( Elida, Thessalia, Epir) şi, în al doilea rând, de
statele de tip polis (Sparta, Athena, Theba, Megara, Chalcis, etc.). Acestea din urmă
sunt alcătuite dintr-un nucleu urban, oraşul, propriu-zis- asty- care cuprinde clădiri
administrativ-politice şi edificii de cult dar şi piaţa publică- agorá- locul unde se
desfac produsele şi se comercializează dar şi, aspect foarte important, unde se dezbat
marile probleme care privesc comunitatea, precum şi vatra sacră a cetăţii; şi un
teritoriu rural- chora, care, de regulă, alimentează zona urbană. Procesul de apariţie a
polis-urilor este unul complex. Aristotel ne transmite modalitatea specifică prin care,
în spaţiul Atticii, se trece de la organizarea de tip rural a satelor la cea de tip cetate:
„Întâia comunitate a mai multor case, instituită dintr-o trebuinţă nu zilnică, este satul,
care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie a familiei, pe ai cărei
membrii unii îi numesc tovarăşi de lapte. (...) Comunitatea formată din mai multe
comune este statul complet care realizează, ca să zicem astfel, cea mai mare
independenţă tuturor şi care se crează în vederea vieţii dar care dăinuieşte în vederea
unei vieţi mai bune” (Politica, I, 1, 7-8). Este ceea ce se numeşte synoicism- sau
unificare a mai multor comunităţi de tip rural. Procesul însă nu este unul linear; de
pildă, în unele cetăţi reapariţia statului se datorează unor acţiuni de cucerire
combinate cu evoluţii interne, cum este cazul Spartei, sau de integrarea pe durată mai
îndelungată a unor zone la un teritoriu deja constitituit. Sanctuarele de interior dar şi
cele de margine, care delimitează proteguitor un teritoriu locuit, sunt cele care
delimitează zona civilizată, locuită de oameni şi protejată de zei, de zona nelocuită-de
sălbăticie. Din acest punct de vedere, unele lăcaşuri vechi miceniene vor constitui
repere sacre ale noilor cetăţi.
Ceea ce este mai important este, însă, modul în care grecii înşişi îşi definesc
cetatea. La finele secolului al VII-lea, poetul aristocrat, Alceu, din Mitilene (I-la
Lesbos) afirmă că: „Nu pietrele, nici lemnul de acoperiş, nici arta tâmplarilor nu
fondează cetatea – ci pretutindeni unde se regăsec oameni care-şi asigură existenţa şi
securitatea lor, acolo se regăsesc zidurile, acolo se află cetatea”. De asemenea, în
plină epocă clasică, istoricul Thucidides îi atribuie lui Pericles un discurs, cu prilejul
înmormântării primelor victime din timpul războiului peloponesiac, în care ideea de
forţă este binele comunităţii în ansamblul ei, fără de care binele individual nu poate
exista (Războiul Peloponesiac, II, 30-34). Aşadar importantă este comunitatea de
oameni, modul ei coerent de funcţionare şi nu neapărat un teritoriu geografico-politic,
fără de care este, însă, adevărat, această comunitate nu poate exista. Că grupul uman
astfel constituit este cel mai important o dovedesc şi mărturiile primelor decrete
publicate în care care aflăm că aceste decizii au fost luate pentru că „cetatea (adică
cetăţenii ei ) a găsit cu cale să hotărască....”. Calitatea de cetăţean al unei cetăţi este
dată de un cumul de elemente aflate în strânsă dependenţă: proprietatea de pământ,
participarea la viaţa politică, militară şi religioasă a cetăţii. Fără lotul de pământ
individual, resursele de procurarea a unui echipament militar sunt aproape inexistente,
ceea ce nu legitimează, mai departe, prezenţa la dezbaterile cu caracter public şi la
sacrificii. Colaborarea la nivelul discursului politic din agorá, cu corespondenţa din
domeniul militar, unde, începând din veacul al VII-lea, se trece la organizarea
disciplinată, umăr la umăr, a grupul de infanterişti greu înarmaţi, ale căror scuturi
apărau deopotrivă pe cei ce le susţineau şi pe vecinul imediat din pluton (invenţie
organizatorică din Argos, pe care Sparta o valorifică din plin în campaniile sale de
supunere a Peloponesului), reprezintă forma cea mai clară a funcţionării unei cetăţi, ca
o comunitate de oameni coerent şi solidar organizată.
Această modalitate specifică de raportare la ceea ce este comun, îşi are
corespondent în participarea comună şi egală a elitelor militare la actele sacrificiale pe

18
care epopeea ni le transmite. Iată un astfel de exemplu: „...Iar oştenii de grabă pe rând
aşezară, / Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe/ Şi se spălară pe mâini şi orzul
sfinţit ridicară./ Preotul braţele întinse şi tare-ncepu să se roage:/ „Tu cel cu arcul de-
argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,/ Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Kila prea
sfântă/ Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită/ Aspru pe-ahei pedepsind şi
cinstindu-mă astfel pe mine,/ Iată acum fierbinte te rog, împlineşte-mi dorinţa:/
Mântuie-ndată pe-ahei şi înlătură neagra urgie.”/ Astfel rugându-se zice, şi Apollo i-
ascultă rugarea. / După ce dânşii se roagă şi orzul presară-ntre coarne, / Vitele-
njunghie, grumazul sucindu-le, şi le jupoaie; /Coapsele taie din trup, le înfăşură apoi
în grăsime, /Împăturindu-le în două, deasupra pun crudele cărnuri./ Despicături
cuviosul aprinde şi toarnă vin negru/ Stau împrejuru-i feciori şi-l ajută cu ţepele-n
mână. /După ce arseră buturi, şi din măruntaie mâncară / Carnea rămasă tăind-o felii,
în frigări o trecură, /O rumeniră frumos şi o traseră de pe jăratec./ Când isprăviră cu
totului tot şi ospăţul fu gata, /Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânşii./ Când
după asta ei potoliseră foamea şi setea, /Cănile ochi le umplură cu vin şi cu apă
feciorii, /Şi tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea” (Iliada, I, 443-467).
Primele forme de conducere politică ale noilor cetăţi sau state etne au fost cele
regale, urmate de conduceri oligarhice, respectiv de guvernarea prin intermediul unei
grupări relativ restrânse, de regulă din familii înrudite sau aliate, care îşi bazau
puterea fie pe un anumit renume, dat de nobleţea naşterii sau de averea dobândită
(cum este cazul aristocraţiei attice, euboice, argiene sau corintintice, unde inventarul
funerar reprezintă semnul acestei distincţii sociale deosebite), fie pe o constituţie în
baza căreia puterea este atribuită unui anumit număr de cetăţeni, fie, în fine, pe o
anumită împărţire cenzitară a cetăţenilor (ologarhiile timocratice sau cenzitare.
Conducerea de tip oligarhic se realiza prin intremediul a trei instituţii principale:
consiliile (cu atribuţii şi dimensiuni variabile), adunările de cetăţeni şi magistraţii (cu
denumiri şi competenţe diferite de la cetate la cetate, fără ca ei să aibă, de regulă,
responsabilitatea actelor pe care le săvârşesc, o excepţie de la această regulă sunt
strategii de la Athena).

B.Colonizarea greacă

Simultan cu procesul de reapariţie a statului în lumea greacă şi organizarea

instituţională, are loc procesul de „roire” a grecilor (termenul este folosit, printre alţii
de Platon) în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic şi întemeierea de noi cetăţi. În
legătură cu cauzele acestui fenomen, s-a crezut multă vreme (Rostofftzev) că
întemeierea de colonii s-ar fi datorat unor nevoi economice de comercializare a
preaplinului din produsele obţinute în metropole. Cercetarea mai amănunţită a
diferitelor exemple oferite de sursele antice (literare şi arheologice) a infirmat această
concepţie. Mai întâi un set de argumente au fost chiar cele de natură economică
(gradul iniţial de comercializare nu este unul atât de dezvoltat în colonii), apoi sunt
cele privind situaţiile interne din unele metropole (divergenţe de ordin politic şi
social, create de lipsa de pământ, şi deci de diminuări ale statutului de cetăţean) şi, nu
în ultimul rînd ca importanţă, vin argumentele cronologice (definitivarea organizării
de tip polis este în parte contemporană cu marea colonizare- respectiv, sec. VIII-VI),
la care se adaugă cazul Eretriei (din Eubeea) care colonizează deja când încă se
desfăşura procesul de organizare a spaţiului civic acasă, caz care obligă la importante
nuanţări de interpretare. În consecinţă, colonizarea greacă este un proces inerent
formării şi organizării polisului grec arhaic, şi nu poate fi înţeles decât în relaţie cu
acesta.

19
 Cât priveşte rezultatul acestei mari mişcări de colonizare, noile cetăţi
întemeiate sunt de trei categorii. Prima este aceea a coloniilor de tip agrar- apoikiile,
care urmăresc îndeaproape modelul clasic de polis, cu o zonă urbană şi una rurală,
funcţional legate între ele. A doua categorie o reprezintă simplele contoare
comerciale- emporiile, iar ultima categorie (care reprezintă cazuri particulare) este
dată de mici aşezări piratereşti, unde populaţie practică alternativ acţiuni piratereşti şi
îndeletniciri agrare (este cazul primei faze de dezvoltare a cetăţii de la Lipari).
Indiferent de tipul de colonie întemeierea ei este rezultatul unei decizii
comune a cetăţenilor din metropolă. Acest aspect care deosebeşte esenţialmente
colonizarea greacă de cea modernă, în care grupuri de indivizi sau indivizi pornesc pe
cont propriu în căutarea uneor condiţii mai bune de trai sau în care, prin decizii
politice, se cuceresc anumite zone, deja populate, care vor fi transformate în anexe ale
acestor state (imperii) coloniale. În cazul grecilor, se preferau locurile slab sau chiar
deloc populate (evitându-se zonele puternic dezvoltate şi cu o istorie redutabilă,
tocmai de aceea prezenţa grecilor în nordul Africii este slabă, în afară de colonia de la
Cirene avem o unică cetate în Egipt- Naucratis), iar plecarea coloniştilor, conduşi de
un comandant desemnat de cetate (oikistes), care purta cu sine pământ din cetatea
mamă şi focul din vatra sacră a metropolei, se petrece după consulatrea zeilor (cel mai
des folosit este oracolul zeului Apollon de la Delphi. O dată ajunşi pe noul teritoriu,
coloniştii începea construcţia noii aşezări: trasarea oraşului propriu zis, construcţia
edificiilor de cult, întemeierea cultelor fondatoare pentru conducătorii de expediţii,
eventuala parcelare a teritoriului agrar, şi tragerea la sorţi a acestori loturi (lotul se
numea kleros, în traducerea înseamnă chiar tras la sorţi, la plural-kleroi). Dificultatea
unei asmenea întreprinderi este mărturisită de posibila reticenţă, chiar refuzul, unora
dintre cei desemnaţi să părăsească cetatea mamă. În acest sens este elocvent cazul
coloniştilor de la Cirene, plecaţi din cetatea Thera, care sunt ameninţaţi cu pedeapsa
capitală în cazul refuzului de a pleca, după cum ne-o spune Herodot (Istorii, IV, 150
şi urm.), dar şi un text epigrafic târziu, din veacul al IV-lea î. Hr., de la Cirene, care
conţine următoarele: „Thereenii se vor îmbarca în condiţii egale pentru fiecare
familie, ca tovarăşi; un fiu va fi ales din fiecare familie, se vor îmbarca oameni tineri
(...). Cine refuză este pasibil d epedeapsa cu moartea şi bunurile îi sunt confiscate.
Cine îl găzduieşte [pe care care refuză să plece] sau protejează, chiar dacă este vorba
de fiul său sau fratele său, va fi pedepsit ca şi cel care refuză să plece”.
Sursele antice (Herodot, Thucydides, Polybios, Diodor din Sicilia, Strabon)
vorbesc despre legăturile deosebite care se creau între cetatea mamă (metropolis) şi
colonia ei. Mai întâi, este vorba despre legăturile religioase care se menţin şi care se
traduc prin existenţa aceluiaşi pantheon, a aceloraşi sărbători, apoi cele culturale-
respectiv vorbirea aceluiaşi dialect în colonie şi folosirea scrierii, de existenţa unor
relaţii comerciale destul de active, cu două direcţii de deplasare a produselor, dinspre
metropolă şi colonie şi invers. În sfârşit, este vorba despre menţinerea unei oarecare
subordănări politice (care nu este neapărat obligatoriu funcţională), tradusă mai
degrabă sub forma protectoratului din partea metropolei şi a „obligaţiei” coloniei de a
apela la ajutorul cetăţii mamă în caz de nevoie (există şi cazuri când nerespectarea
acestor obligaţii reciproce formale, pot reprezenta motive de conflict- este situaţia
Epidamnosului, a Corcyrei şi a Corinthului în anii premergători războiului
peloponesiac).
În ceea ce priveşte direcţiile de colonizare ele au fost în principal trei, mai
întâi (sec VIII-VII) înspre Mediterana centrală şi vestică, apoi (sec. VII-VI) înspre sud
(deja invocata situaţie din nordul Africii) şi înspre nord- nord-vest (în zona strâmtorii

20
Dardanele- azi Hellespont, a Propontidei- azi Marea Marmara şi a Pontului Euxin- azi
Marea Neagră).
Cele mai prolifice metropole au fost:
-Chalcis: cu coloniile dinspre nord, din Pen. Chalcidică: Mende şi Torone,
apoi Metone, pe coasta Macedoniei, cu coloniile din vest: Pitecusai, Cumae, Naxos,
Zancle, Region);
-Corinth: înspre nord- Potideea, întemeiată la finele sec. al VIII-lea, apoi în
vest: Siracuza – cca 734-733, pentru a asigura legătura cu această din urmă colonie,
Corinth-ul ocupă Corcyra –întemeiată de Eretria-, apoi, în veacul VI, întemeiază în
marea Ionică, în zona de coastă, Leucade, Ambracia, Anactorion, Apollonia Illyrică);
-Milet, cu o activitate în bazinul Propontidei şi al Pontului: pentru secolul al
VII-lea- Cizic, Abydos, Sinope, Histria, Olbia, Odessos, Apollonia, pentru secolul al
VI-lea- Amissos, în Pen Crimeea- Ponticapaion, Teodosia, iar în M. Azov- Tanais;
-Phoceea din Asia Mică: Lampsachos, în Hellespont, iar în vest Massalia (azi
Marsilia), Emporion (azi Ampurias, Spania), Mainaké (azi Malaga), Alalia (în
Corsica);
-Megara, după o primă etapă vestică, prin întemeierea cetăţii Megara Hyblaia
(secolul al VIII-lea), urmează orientarea spre nord şi nord-vest: Chalcedonia,
Bysantion (ambele în sec. al VII-lea), Heracleea Pontică, Mesembria (ambele în sec.
al VI-lea).
Cât despre cele mai vestite cetăţi ale grecilor, Sparta şi Athena, activitatea lor
de colonizare în acest timp este slabă: singura colonie a Spartei este Tarentul (cca
708-704 î. Hr), iar Athena va excela abia mai târziu, în veacul al V-lea, prin
întemeiere de colonii militare- cleruchii.
Trebuie remarcat faptul că unele colonii pot fonda, la rândul lor, alte aşezări
(cazul Corcyrei care este metropolă a Epidamnos-ului, al cetăţii Sinope, metropolă
pentru Trapezunt, al Heracleei Pontice- metropolă pentru Chersones, al Syracuzei,
metropolă pentru Camarina). Există şi situaţii cînd grupurile de colonişti provin din
mai multe cetăţi: de ex. Naucratis din Egipt este întemeiat de cetăţi micro-asiatice şi
de cetatea Egina de pe continent, Himera este fondată prin aportul cetăţilor Zancle şi
Region, la rândul lor colonii ale cetăţii Chalcis, cretani şi rhodieni întemeiază colonia
de la Gella (i-la Sicilia) care, apoi, îşi trimite proprii colonişti la Agrigent.
Toate aceste aspecte stau mărturie pentru complexitatea acestui proces istoric.
La ele se mai poate adăuga faptul că relaţiile coloniştilor cu vecinii lor localnici pot
merge de la contacte comerciale (nu este de omis nici apelul grecilor la mâna de lucru
locală) şi culturale, la cele politico-militare. Sub acest din urmă aspect, se pot invoca
unele înrudiri ale aristocraţiei coloniale cu familii de dinaşti locali (cel mai celebru
exemplu este istoricul Thucydides, descendent al unei înrudiri dintre un aristocrat
athenian şi o prinţesă thracă). Trebuie însă făcută aprecierea că influenţele greceşti
asupra mediului colonial sunt infinit mai mare decât cele inverse, ale vecinilor asupra
grecilor. Explicaţia acestui fenomen stă, în bună măsură, în faptul că grecii au ajuns în
colonii cu o structură organizatorică deja închegată, în cea mai mare parte, că
mentalitatea greacă era puternic orientată spre tradiţie şi spre preluarea modificată,
într-un limbaj grec, a elementelor culturale (mai ales religie) cu care a venit în
contact.

C.Sparta şi Athena în epoca arhaică- trăsături generale.

Deşi sunt cel mai des invocate de lucrările de specialitate şi de manuale, aceste
două cetăţi reprezintă excepţii în peisajul lumii greceşti. În perioada secolelor IX-VI

21
ambele cetăţi evoluează de la structuri rurale la organizarea de tip polis şi-şi
definitivează atât instituţiile politice cât şi comunitatea de cetăţeni şi raportarea lor la
celelalte cetăţi.
În ceea ce o priveşte pe Sparta ea se încheagă ca stat în urma comuniunii
dintre grupuri locale de ahei (descendenţi ai lumii miceniene) şi grupuri de dorieni,
dovadă a acestui dublu aport de întemeiere este faptul că regalitatea la Sparta este
împărţită între două mari familii, cu originea în cele două comunităţi amintite, Ageazii
şi Eurypontizii, care ocupă simultan funcţia regală. Cel căruia tradiţia istorică îi
atribuie întreaga organizare a statului spartan este Lycurg, a cărui istoricitate este pusă
la îndoială chiar din antichitate. El ar fi împărţit întregul pământ al cetăţii în loturi pe
care le-ar fi conferit celor 9000 de familii existente iniţial, ar fi instituit primul sistem
de organizare politică (întemeind un sfat al bătrânilor-iniţial din 28 de membri trecuţi
de vârsta de 60 de ani, la care se adaugă cei doi regi, şi trasând atribuţiile apellei-
adunarea poporului-vezi dosarul de texte pentru Sparta). Totodată ar fi luat măsuri
pentru limitarea luxului, a etalării lui cu prilejul înmormântărilor, a limitat folosirea
monedei, ar fi introdus moneda de fier, ar fi instituit un sistem educaţional militarist
(vezi dosarul de texte), ar fi orânduit mesele comune şi criptiile (vânătoarea nocturnă
de hiloţi ca metodă de integrare civică şi rit de iniţiere). Rezultatul acestui proiect al
lui Lycurg a fost o constituţie relativ solidă, după care se ghida un corp cetăţenesc –
spartiaţii- al căror scop în viaţă este dat de activitatea militară şi traiul în comun.
Deosebit de relevantă în acest sens este comensalitatea, care cimentează relaţii sociale
durabile. Participanţii la tot acest cumul de evenimente erau judecaţi prin aprecierea
de „cei asemenea” (hoi homoioi) care se bucurau de deplina cetăţenie spartană. Din
acestea nu trebuie să se înţeleagă că sistemul social spartan este rigid în mod absolut,
la finele secolului al V-lea şi începutul celui următor, printre cetăţeni apar categoriile
de „cei de jos” (hyppomeiones) şi „noii cetăţeni” (neodamodeis), participante la
conspiraţia lui Cinadon, contra ordinii existente, din 397 (vezi dosarul de texte pentru
Sparta). Totodată se cuvine amintit faptul că spiritul necombativ sau laşitatea în
război atrag diminuarea calităţii de cetăţean, sunt aşa numiţii de texte „tremurătorii”
(tressantes). Sub aspectul opţiunii de politică externă, Sparta este singura cetate
grecească care a optat pentru soluţia expansiunii teritoriale controlate, împunându-şi
stăpânirea asupra Peloponesului, şi proclamându-se hegemon (stăpân) al Ligii
peloponesiace. Stăpânirea acestui teritoriu este departe de a fi fost o sarcină uşoară.
Locuitorii supuşi numiţi perieci (cei de la marginile zonei stăpânite, care se
îndeletniceau de regulă cu ocupaţii meşteşugăreşti şi comerciale) dar mai ales hiloţii
(lucrătorii de condiţia cvasi-servilă de pe propriile loturi de pământ ale cetăţenilor- a
căror unică „meserie” era războiul) nu sunt un segment social uşor de stăpânit.
Dovadă este teama permanentă de hiloţi în spiritul căreia creşteau copiii cetăţenilor
sau contingentul organizat dintre hiloţi în timpul războiului peloponesiac, despre care
nu se mai ştia cum dispăruse, grup de hiloţi cărora li se promisese eliberarea dacă
participau la război, dar se pare că scopul fusese de a înlătura cele mai turbulente (fie
şi doar în mod potenţial) elemente din cetate şi asigurarea siguranţei din spatele
frontului sau, încă, prezenţa hiloţilor în complotul lui Cinadon. Un element deosebit
de important pentru crearea noilor structuri civico-militare este reforma hoplitică din
veacul al VII-lea, care are ca rezultat organizarea armatei de cetăţeni în grupuri
compacte şi disciplinate, invenţie a Argos-ului pe care Sparta o difuzează în
Pelopones şi apoi ea se răspândeşte în toată lumea greacă. În aceeaşi perioadă se
înfiinţează instituţia eforatului, alcătuită din 5 membrii, cu rol de a controla pe regi.
La finele veacului al VI-lea Sparta era cea mai puternică forţă militară terestră, simbol
de vitejie şi disciplină pentru Elada, deşi în interior statul era unul militarist-

22
aristocratic şi, s-a spus de multe ori, totalitar. Angrenarea sa în al doilea război medic
şi mai ales în cadrul războiului peloponesiac contra Athenei şi a Ligii de la Delos,
aduce Sparta în contact cu două elemente noi: este vorba de tactică navală de război
căreia nu-i poate face faţă decât cu ajutor persan şi deschiderea către noi orizonturi de
civilizaţie orientală.
Athena se constitie ca stat de tip polis în spaţiul Atticii, parcurgînd toate
etapele de organizare pe care le-au cunoscut grecii (regalitatea-Tezeu; regimul
oligarhic- pe criterii cenzitare- până la reformele lui Cleisthenes; tirania, între epoca
lui Solon şi cea a lui Cleisthenes; democraţia-mai ales în a doua parte a secolului al V-
lea; o democraţie mai moderată în veacul al IV-lea). Evoluţia este complexă şi însoţită
de tulburări interne care trădează încercarea cetăţii de a se autodefini, de a-şi crea un
sistem de organizare care să contribuie la buna armonie între cetăţeni. Cele mai
importante momente sunt perioada reformelor lui Solon (reorganizarea socială pe
clase cenzitare, a consiliului –alcătuit din 400 de membrii, câte 100 din fiecare din
cele 4 triburi existente, a tribunalului poporului, desfiinţarea sclaviei din datorii şi
introducerea unui nou sistem de greutăţi şi măsuri, precum şi limitarea luxului- vezi
dosarul de surse pentru Athena) şi cea a reformelor lui Cleisthenes (reîmpărţirea
administrativă în triburi şi deme a cetăţenilor şi spargerea „monopolului politic” al
vechilor triburi, reorganizarea consiliului, alcătuit din 500 de membrii – câte 50 din
fiecare dintre cele 10 noi triburi, înfiinţarea colegiului strategilor, introducerea
ostracismului, a unui calendar politic de 10 luni- fiecare lună politică fiind coordonată
de câte un trib din cele 10 vezi dosarul de surse pentru Athena). Între Solon şi
Cleisthenes Athena instrumentase formula tiranică de conducere, la care renunţă în
chip hotărât (în 509 este alungat fiul lui Peisistrates, Hippias) iar ultima parte a
secolului al VI-lea reprezintă pasul spre instaurarea din veacul următor a democraţiei.
Totuşi momentul istoric reprezentat de Cleisthenes este caracterizat prin aşa numita
isonomie- şanse egale pentru toţi de a participa la viaţa politică. Aceasta se putea
realiza, măcar în teorie, prin amestecul locuitorilor şi trimiterea în organismele de
conducere a reprezentanţilor lor prin tragere la sorţi.

D.Tirania

Tirania este un fenomen istoric care se petrece în epoca arhaică în strânsă

legătură cu efortul cetăţii de definire a corpului său socio-politic şi a organismelor de
conducere, iar în secolul al IV-lea- cu procesul de transformare a puterii politice şi de
creare a unor state după modelul oferit de Alexandru cel Mare.
În ceea ce priveşte epoca arhaică, termenul de tyranos provine din mediul
micro-asiatic (mai exact din Lydia), şi însemna la origine, un stăpân care deţine
puterea prin mijloace neinstituţionale. Acest aspect subliniază faptul că tirania nu este
o instituţie (şi caracteristicile existenţei sale o dovedesc din plin), ci o formulă politică
de conducere de factură monarhică, formulă la care polisurile au apelat în procesul
mai amplu şi mai complex de găsire a unor soluţii pentru situaţiile de criză. Potrivit
mărturiei lui Thucydides, despre care Claude Mossé afirma că reprezintă doar
concepţia sa proprie şi nu o realitate istorică, „Toţi tiranii stabiliţi în cetăţile greceşti
nu se gândeau decât la ei şi la dezvoltarea propriilor lor familii şi case şi administrau
cetatea lor cu cea mai mare prudenţă posibilă şi nu săvârşeau nimic notabil” (Războiul
peloponesiac, I, 17). Textul este folosit, uneori abuziv, pentru a demostra înflorirea
comerţului maritim din epoca tiraniei, dar oricum este grăitor pentru puterea navală a
unora dintre tirani.

23
 În legătură cu cetatea Corinth, Herodot (mai ales pentru debutul tiraniei de
aici) şi Thucydides sunt unanimi în aprecierea că tirania familiei Kypselizilor începe
prin afirmarea ei pe plan local împotriva familiei care domina cetatea, a Bacchiazilor
(care pretindea că-şi trage obârşia din regele mitic Bacchis primul rege dorian al
Corinth-ului). Această aristocraţie a Bacchiazilor va domina procesul de colonizare
occidentală- Archias, fondatorul Syracuzei este un Bacchiad, Chersicrates va ridica
Corcyra. Pornind de la textele celor doi istorici mai sus menţionaţi, aceşti Bacchiazi
sunt văzuţi ca adevăraţi „prinţi negustori” care controlau comerţul maritim spre
Mediterana occidentală, dar nu trebuie scăpată din vedere şi poziţia comercială
deosebită pe care o are Corinthul. Luarea puterii de către Kypselos este legată de
organizarea militară, a armatei de hopliţi (infanterişti greu înarmaţi). Puterea primului
tiran de la Corinth se baza pe o gardă personală care, la nivel simbolic, îl asemuia
unui comandant de hopliţi. El îşi ia titlu de „rege” după uciderea ultimului
reprezentant al Bacchiazilor (din familia politică adversară). Bunurile acesteia din
urmă sunt confiscate şi sunt distribuite unor membrii ai cetăţii în schimbul plăţii unei
zecimi din produsele ce aveau să fie obţinute (Pseudo-Aristotel, Economia, II, 1).
Această dijmă avea să acopere cheltuielile pentru sărbătorile închinate lui Zeus,
conform jurământului prestat de tiran la preluarea puterii. Lui Kypselos îi este
atribuită emiterea monedei (către 600 î. Hr.), care i-a permis punerea la punct a unor
proiecte coloniale spre Adriatica- fondarea coloniilor Leucade, Anactorion, Ambracia,
conferite celor trei fii ai săi naturali, colonii care funcţionau ca nişte prelungiri ale
metropolei având şi scopul asigurării securităţii navigaţiei corinthiene în zonă.
Kypselos îşi menţine poziţia sa până la moarte, când la putere îi urmează fiul său
Periandros, a cărui „domnie” este mai dură (Herodot), mai brutală faţă de aristocraţi şi
caracterizată printr-un „absolutism” mai radical. Aceste caracteristici sunt explicate de
Herodot (vezi dosarul de surse) prin sfaturile pe care Trasybulos (un alt tiran, de data
aceasta din Milet) i le dă în legătură cu „nivelarea” socială şi lichidarea oricăror
opoziţii (este parabola spicelor de grâu). Mai mult decât tatăl său, Periandros se
sprijinea pe garda sa de purtători de lance- „doryphorii”- ca semn al unei puteri
absolute, al unei politici antiaristocratice (care va conţine măsuri de prigonire a
adversarilor politici, pedepse capitale, măsuri de limitare a luxului, de interzicere a
achiziţionării de sclavi). Paradoxal, poate, după mai bine de un secol, Periandros
trecea în ochii grecilor drept unul dintre cei 7 înţelepţi ai lor, alături de Solon. În cea
ce priveşte politica externă a Corinthului în vremea sa, se cuvin amintite relaţiile cu
Egiptul (deşi îndoielnice, există doar câteva vase corinthice descoperite la Naucratis,
numele de Psametic, de sorginte egipteană, purtat de un nepot al tiranului), cu Lydia
(în vremea lui Alyathes şi Cresus, judecând după ofranda lidiană din tezaurul
corinthic de la Delphi. De asemenea Corinthul joacă rolul de arbitru în conflictul
Athenei cu Mitylene (cetate în i-la Lesbos). O astfel de putere nu a supravieţuit însă
tiranilor, la moartea lui Periandros, şi după dispariţia fiului său, puterea revine acelui
nepot pe nume Psametic, care este răsturnat după mai puţin de trei ani. Amintirea
tiranilor este blamată, şi rămăşiţele lor sunt risipite. Tirania corinthiană este înlocuită
cu un regim oligarhic, în care controlul îl deţin cei avuţi, dar accesul la magistraturi
nu mai este asigurat de naşterea nobilă sau apartenenţa la un anumit genos. Regimul
tiranic de aici poate fi considerat un remediu al unor inegalităţi sociale acutizate, al
unei crize a sistemului oligarhic arhaic, dar este contemporan cu debutul crizei
ceramicii corinthiene, ceea ce nu vine să susţină cu necesitate o politică de anvergură
pe tărâm comercial a Kypselizilor.
În ceea ce priveşte tirania din Syceona, Herodot îl aminteşte pe Cleisthenes,
unchiul matern al legislatorului din Athena, descendent al familiei Ortagoras.

24
Cleisthenes vine la putere prin înlăturarea vărului său Myron al II-lea, episod
interpretat de istoricii moderni ca o reacţie a elementului social nondorian din
Syceona (căreia i se ataşează familia Ortagorizilor) împotriva grupului dorian
dominant (potrivit tradiţiei, Syceona fusese cucerită de dorieni la instalarea lor în
Peloponez), astfel, instaurarea tiraniei în această cetate apare ca o consecinţă târzie a
„invaziei” doriene. Existenţa celor trei triburi doriene: Hylleenii, Pamphylii, Dymanes
la care se adaugă un al patrulea non-dorian mărturiseşte situaţie de separare etnică dar
şi politică din cetate. Cleisthenes îşi începe conducerea prin măsuri vexatorii
împotriva celor trei triburi doriene. Apoi organizează un concurs amplu pentru a-şi
găsi ginerele potrivit, ales în persoana lui Megacles din Athena ( de altfel, Herodot ne
spune că această uniune se încheie după legi atheniene), eveniment care trimite la
timpurile anterioare cetăţii.
Puterea lui Polycrates din Samos se înscrie în schema lui Thucidides, potrivit
căreia tiranul îşi datorează poziţia unei anterioare hegemonii maritime a Samosului,
datorată politicii aristocraţiei locale de proprietari de pământuri (geomori) care se
ocupă şi de comerţ, chiar de piraterie. Herodot ne informează că samianul Colaios,
care plecase cu nava sa spre Egipt, este deturnat de o furtună şi eşuează pe ţărmul
Andaluziei de azi (în regatul Tartessos), unde obţine prietenia regelui Arganthonios.
Reală sau nu, această acostare rămâne dovada cea mai veche a unei activităţi maritime
a insulei Samos în bazinul vest mediteraneean. Exista aici la Samos o anumită
rivalitate între familiile arisriocratice cantonate doar în activităţi agrare şi cele care
optaseră pentru preocupă militare şi marine. O dedicaţie a lui Aiakes din templul
zeiţei Hera (patroană a insulei Samos), realizată cu a zecea parte din prada unei
expediţii militare, reprezintă dovada arheologică a ridicării familiei lui Policrates, căci
acest Aiakes este chiar tatăl său. Iar instalarea lui Policrates în fruntea cetăţii trebuie
pusă în legătură cu disensiunile de la nivelul elitelor aristocratice. După un prim eşec
al încercării aristocraţiei „maritime” de a prelua puterea şi tentativa de a instaura
democraţia, Policrates se instalează în fruntea cetăţii fără acordul celor mulţi. (acest
caz nu corespunde modelului clasic de tiran demagog, apărător al demosului de
hopliţi). Acest caracter violent al instalării tiraniei poate fi explicat şi prin factori
interni (rivalităţile greu de conciliat ale aristocraţiei locale) şi pericolul factorului
extern, statul persan (de altfel, Policrates este ucis din ordinul guvernatorului Lydiei,
satrapul Oroites). Înainte ca Samosul să fie cucerit de perşi şi Policrates să cadă
prizonier, tiranul însuşi încredinţase puterea lui Maiandros, care o oferise poporului (o
pusese „la mijloc”), pentru ca datorită neînţelegerilor create să-şi instaureze propria
dominaţie. După tirania lui Maiandros, insula cade în mâna lui Darius I (521-486 î.
Hr).
La Athena, reformele lui Solon nu reuşise să stingă tensiunile sociale şi
rivalităţile dintre familiile aristocratice. După tulburări între tabere politice rivale:
„câmpenii” (care grupau aristocraţia funciară din jurul sanctuarului de la Eleusis), „cei
de pe coastă” (a căror reprezentant era familia Alcmeonidă) şi „cei de peste munte
(alcătuiţi din grupuri din nordul Atticii), ultimii reuşesc (în 561) să-l impună pe
Peisistrates. Pretinzând că viaţa sa îi este ameninţată, acesta cere o gardă de „purtători
de măciuci” (în număr de 300) şi se instalează pe Acropole, fără succes, însă. După ce
este alungat prima oară, Peisistratos revine datorită unui aranjament (urma să ia în
căsătorie pe fiica lui Megacles, din neamul Alcmeonizilor) şi intră-n cetate apelând la
un subterfugiu teatral (pătrunde în oraş într-un car alegoric, alături de un paersonaj
feminin care întruchipa pe zeiţa Athena). Ruperea alianţei cu Megacles, îi aduce un
nou exil, după care revine, pentru a treia oară, cu trupe înarmate şi se instalează la
conducerea Athenei până la moartea sa, succedat fiind de fiul său Hippias. În timp ce

25
a condus Athena, Peisitrates s-a folosit „mai mult de legi” decât de „arbitrar”, oamenii
crezând că se reîntorsese „epoca de aur” a lui Cronos. El susţine (urmat de Hippias, în
acest sens) o amplă politică edilitară, o vastă activitate cultural-religioasă (din epoca
sa datează fixarea în scris a „epopeei homerice”, organizarea sărbătorilor închinate lui
Bacchus, desprinderea teatrului ca gen specific, separat de actul religios, sprijinirea
unor poeţi). La moartea sa, fiul său cel mare, Hippias, vădeşte o înclinaţie spre lipsă
de măsură, spre abuzuri care îi aduc exilul persan în anul 509 .
Din toate aceste exemple se pot observa următoarele. Mai întâi, tirania este o
soluţie de moment, care nu s-a dovedit viabilă. Încercarea de a instaura dinastii sau
„case domnitoare” eşuează (se menţin la putere cel mult două generaţii după perioada
primului tiran). Tiranul, ca personaj politic fără o legitimitate a poziţiei sale, apelează
a orice mijloace care ar putea oferi un temei acestui statut, cel mai adesea se mimează
(vezi dosarul de surse) o regalitate cu rezonanţe mitice (vezi comportamentul lui
Cleisthenes din Syceona sau al lui Peisistrates). Din punctul de vedere al raportării la
popor, tiranul este demagogul aproape perfect, care vine să apere un popor asupra
căruia grupurile aristocratice au exercitat prea multă vreme în mod abuziv puterea
(vezi senzaţia de început de lume, prin epoca de aur a lui Cronos, de la Athena).
Tiranul este numit de sursele antice „aducător de apă” (datorită construcţiei de
apeducte) , „ridicător de ziduri” (din pricina vastelor lucrări de construcţii pe care le-
au comandat şi condus). Nu de puţine ori perioada tiraniei este asociată cu apariţia
monedei (deci cu o intensificare a schimburilor, inclusiv cele la mare distanţă, mai
ales maritime) şi cu măsuri concrete privind distribuţiile funciare. Nu există nici un
argument istoric să se considere tirania o cale nemijlocită de la regimul oligarhic la
cel democratic. În majoritatea cetăţilor care au cunoscut tirania, se reinstauraeză (după
dispariţia tiranilor), cel puţin imediat, regimurile de tip oligarhic. La fel de adevărat
este însă, că cetăţile care au ajuns să plămădească structuri democartice au cunoscut
acest tip de conducere politică.

E.Caracteristicile vieţii interne ale Athenei în sec. al V-lea î. Hr.

Structura isonomică stabilită prin reformele lui Cleisthenes îşi va desăvârşi

conţinutul democratic prin măsurile reformatoare ale lui: Ephialtes şi Pericles. În 462
î. Hr.., Ephialte micşorează puterile Areopagului, transferându-i competenţele
politice consiliului şi ecclesiei şi majoritatea celor juridice tribunalului popular
(Aristotel, Statul athenian, XXV). Demersul său este continuat, între 446-431 î. Hr.,
de Pericles (ales an la rând prim strateg, între 446-431 î. Hr.., reales din nou în 429 î.
Hr.) care, pe plan intern introduce indemnizaţia de participare la şedinţele heliaiei,
precum şi indemnizaţii zilnice pentru participarea la şedinţele sfatului, pentru arhonţi
şi alte funcţii publice, acordă o sumă de bani cetăţenilor săraci (theoricon-ul) pentru
participarea la spectacolele publice, întreprinde un vast program edilitar în oraş,
refăcând templele distruse în perioada celui de-al II-lea război medic (480-479 î. Hr..).
Totodată verifică atent acordarea cetăţeniei ateniene- doar celor născuţi din ambii
părinţi atenieni (până atunci se cerea doar paternitate ateniană pentru ca un adult să
poată fi înscris pe listele de cetăţeni).
Pe plan extern, Athena este conducătoarea Ligii maritime de la Delos, calitate
care-i permite să promoveze răspândirea modelului politic democratic atenian în
interiorul cetăţilor aliate (mai ales prin colonizări militare de tipul cleruchiilor), să le
impună unificarea regimului de măsuri şi greutăţi şi introducerea sistemului monetar
atenian (mai ales după mutarea tezaurului Ligii la Athena). Totodată Athena permite
tuturor vorbitorilor de limbă greacă să se iniţieze în misterele de la Eleusis (anterior

26
aveau acces la ceremoniile Demeterei de la Eleusis doar vorbitorii de grai attic, apoi,
doar cei vorbitori de grai ionian).

INSTITUŢILE POLITICE

1. Adunarea poporului sau ECCLESIA- alcătuită din toţi cetăţenii de peste 18-20
ani
-se întrunea pe Pnyx, de la răsăritul soarelui şi până la apus, de 1 până la 4 ori pe
pritanie (lună politică);
- funcţia sa principală era de a VOTA LEGILE, DE A LE AMENDA, DE A
RATIFICA ALTE PROPUNERI privind politica externă (pacea şi războiul),
aprovozionarea cu grâu, DE A ALEGE MAGISTRAŢII (cei care se numeau prin
votul mulţimii şi nu cei traşi la sorţi), DE A LE CONFIRMA ATRIBUŢIILE, DE A
ACORDA SAU RETRAGE DREPTUL DE CETĂŢENIE, DE A JUDECA
PROBLEMELE LEGATE DE SECURITATEA MAJORĂ A STATULUI (de ex.
ostracizările, primele- 488-487 î. Hr.);
- nu există indemnizaţie pentru participarea la adunare;
- ordinea de zi a adunării este pregătită de consiliu (BOULÉ)- şedinţele adunării sunt
prezidate de pritanei, care numărau voturile.
2. Consiliul celor 500 sau BOULÉ- alcătuit din 500 de cetăţeni, câte 50 din fiecare
trib (din cele 10 triburi cleistheniene), care au împlinit vârsta de 30 de ani. Alegerea în
postura de membru al consiliului se făcea PRIN TRAGERE LA SORŢI.
- se întrunea în Bouléterion, şedinţele se ţineau zilnic, de-a lungul a unui an politic
care avea 10 “luni” sau pritanii, în fiecare lună pentru 24 de ore era ales un
preşedinte- epistatul- care conducea şedinţele consiliului.
-Boulé trebuia SĂ PREGĂTEASCĂ ŞEDINŢELE ECCLESIEI, SĂ PRIMEASCĂ
AMBASADELE, SĂ AUDIEZE PE STARTEGI, SĂ SUPRAVEGHEZE
ACTIVITATEA MAGISTRAŢILOR, APLICAREA LEGILOR, UTILIZAREA
TEZAURULUI PUBLIC, ADMINISTRAŢIA GENERALĂ ŞI EDILITARĂ A
CETĂŢII.
- până în 412 î. Hr.. există plata participării la şedinţele consiliului.
3. AREOPAGUL- alcătuit din foştii arhonţi, această funcţie era pe viaţă.
- se întrunea pe colina lui Ares;
- funcţiile sale- judecarea proceselor sacre şi anumite delicte privind “răzbunarea
sângelui”; după măsurile lui Ephialte, areopagul este mai mult un reper de prestigiu
public decât un organism cu reală putere de acţiune în plan civic.
4. MAGISTRAŢII – două sunt categoriile mai importante de magistarţi (“superiori”,
deşi lumea greacă NU A CUNOSCUT O IERARHIE RIGIDĂ DE AVANSARE
PUBLICĂ, AŞA CUM SE VA ÎNTÂMPLA LA ROMA CU ACEL CURSUS
HONORUM): arhonţii şi strategii;
- trăsături generale ale magistraturilor ateniene- colegialitate, anualitate (doar strategii
puteau fi realeşi în anii următori), remunerabilitate. Totalitatea magistraţilor
“inferiori” şi “superiori” era de 700 de membri, aleşi sau traşi la sorţi din doar primele
trei categorii cenzitare.
- a. ARHONŢII- 10 la număr: arhontele eponim, arhontele basileu, arhontele
polemarh, cei 6 thesmotheţi şi un secretar. ERAU TRAŞI LA SORŢI DE FIECARE
TRIB. Se întruneau tot anul, sub porticul de lângă agora şi aveau ca funcţii:
ORGANIZAREA SĂRBĂTORILOR CETĂŢII, PREZIDAREA TRIBUNALELOR
ŞI INSTRUMENTAREA PROCESELOR, PROTECŢIA ORFANILOR ŞI A
FIICELOR CARE ASIGURAU MOŞTENIREA FAMILIEI (AŞA NUMITELE

27
EPICLERE, CÂND FAMILIA NU AVEA DESCENDENŢI MASCULINI),
PROTECŢIA METECILOR (STRĂINILOR) ŞI A ACTIVITĂŢII ACESTORA.
-b. STRATEGII- 10 la număr, ALEŞI anual, cu posibilitatea realegerii, dintre
proprietarii funciari şi taţii de copii legitimi.. Aveau în sarcină COMANDA
ARMATEI DE CETĂŢENI, NEGOCIERILE PĂCII şi se aflau sub conducerea
polemarhului. De asemenea trebuiau să dea seamă în faţa consiliului şi ecclesiei sau
să solicite întrevederi cu aceste instituţii.
5. HELIAIA – tribunalul poporului, era alcătuit din 6000 de cetăţeni trecuţi de 30 de
ani, aleşi PRIN TRAGERE LA SORŢI. Aceşti cetăţeni erau repartizaţi de thesmotheţi
în complete de judecată- dikasteria, care se întruneau în Dikasterion (clădirea lor
proprie), în şedinţe remunerate care totalizau cca 200 de zile pe an. Atribuţiile acestor
instanţe : ACTIVITATEA MAGISTRAŢILOR, JUDECAREA CAUZELOR
TRIMISE DE CONSILUI ŞI ADUNAREA POPORULUI; PRIN DECLARAREA
UNEI ACŢIUNI A ECCLESIEI CA FIIND ÎN AFARA NORMEI ("acţiunea de
ilegaliatate”- graphè paranomôn) PUTEA CASA DECIZIILE ADUNĂRII.
Se poate observa că în această perioadă REGIMUL POLITIC este o
DEMOCRAŢIE DIRECTĂ, şansa participării la viaţa publică este realmente lărgită
prin plata unora din funcţiile publice, prin putinţa fiecărui cetăţean de a propune un
proiect de lege. DAR acest proiect era mai întâi analizat de către consiliu şi, dacă se
dovedea a fi de interes obştesc era supus votului în adunare. De asemenea, mai au
drept de iniţiativă legislaţivă magistraţii şi membrii consiliului (deosebirea faţă de
democraţiile moderne cu caracter reprezentativ este astfel evidentă, azi nu orice
cetăţean poate avea iniţiativă legislativă, ci acesta deleagă cu acest drept pe
reprezentanţii săi din, cel mai adesea, Parlament). Cu alte cuvinte Aristotel susţinea
(Politica, VI, 1, 6-7) că: “Principiul guvernământului democratic este libertatea (…)
căci libertatea este scopul statornic al oricărei democraţii. Cel dintâi caracter al
libertăţii este alternanţa comenzii şi a supunerii. În democraţie, dreptul politic este
egalitatea, nu după merit, ci conform numărului (…) mulţimea trebuie să fie în mod
necesar suverană şi hotărârile majorităţii trebuie să fie legea din urmă, dreptatea
absolută (…) Al doilea caracter al său (al libertăţii) este dreptul lăsat fiecăruia de a
trăi după cum îi place; aceasta este, se zice, însuşirea proprie a libertăţii (…) Rezultă
că în democraţie nu este ţinut să asculte de oricine ar fi sau dacă ascultă o face numai
cu condiţia ca să comande şi el la rândul său, şi iată cum în acest sistem (al
democraţiei, n.n.) al doilea caracter al libertăţii se potriveşte cu cel dintâi, adică cu
egalitatea.”

F. Secolul al IV-lea în lumea greacă

Această perioadă a stat sub semnul consecinţelor războiului peloponesiac şi al

evoluţiilor acestora atât pe plan intern, în fiecare dintre cetăţile implicate în conflict,
cât şi pe plan extern, în ceea ce priveşte raportul de forţe între cetăţile lumii greceşti.
Trăsături generale ale lumii greceşti:
După înfrângerea Athenei de către forţele spartane, au loc importante
modificări economice: creşterea mobilităţii proprietăţilor funciare, amplificarea
circulaţiei monetare însoţită de o relativă inflaţie, dezvoltarea meşteşugurilor.
Scăderea producţiei agrare imediat după 404 î. Hr.., este depăşită destul de curând de
Athena. Apar fenomene economice noi- “băncile”- care finanţau mai ales călătoriile
pe mare iar împrumuturile erau garantate cu navele sau/şi mărfurile transportate (de

28
ex. la Athena, Pasion, fost sclav, apoi cămătar şi Formion, erau posesori de astfel de
bănci) iar activitatea comercială se intensifică.
Sub aspectul modificărilor sociale are loc schimbarea de statute juridice care este mult
mai frecventă faţă de epocile anterioare (se petrece “pulverizarea” valorilor comune
ale grecilor, substituite de un oarecare individualism- ca dovadă, din punct de vedere
funerar, reapar mormintele de familie), corpurile civice ale cetăţilor prezintă o mai
accentuată stratificare şi primenire cu elemente străine (fie impuse de autorităţile
tiranice sau de alte condiţii politice, fie prin îmbogăţirea proprie). Ca urmare a
modificărilor în plan militar condiţia de cetăţean-ţăran-soldat îşi pierde din vigoare.
Creşte importanţa categoriilor de meşteşugari şi de negustori. Apar asociaţiile
profesionale private, unele chiar cu caracter religios cultural (ex.: thiasoi – asociaţiile
din jurul cultului lui Dionysos).
Din punctul de vedere al modificărilor politico-militare se cuvin subliniate mai multe
elemente: apar profesioniştii în materie de război (generalii de carieră şi soldaţii, de
altfel, acum se generalizează fenomenul mercenariatului) şi de discurs politic
(demagogii), se produc schimbări în tehnica şi tactica militară: falanga greu înarmată
este înlocuită cu pedestrimea uşoară, creşte rolul cavaleriei, se îmbunătăţeşte tehnica
de asediu. Războiul devine, o stare de existenţă. Se manifestă o nouă orientare politică
spre crearea unor alianţe comune îndreptate fie împotriva unora dintre greci, fie
împotriva Macedoniei (ce ameninţa hotarele lumii elene), fie, împotriva barbarilor-
orientali.

A. I. Athena- între oligarhie şi democraţie.

Surse principale, contemporane cu evenimentele: Xenofon, Helenicele; Aristotel,

Constituţia atenienilor;
Încă din timpul războiului, Athena suferă modificări de regim politic.
1. “Lovitura de stat” din anul 411 î. Hr.., regimul democratic e înlocuit cu un regim
oligarhic. Se desfiinţează protectia ordinii constituţionale, a plăţii funcţiilor publice iar
puterea este încredinţată unui sfat alcătuit din 400 de membrii (după următorul
algoritm: 5 cetăţeni aleşi desemnau 100 de persoane care la rândul lor cooptau alte
300). Noul sfat îl înlocuia pe cel vechi alcătuit din 500 de membrii (după criterii
clisteniene), şi pregătea şedinţele unei noi adunări a cetăţenilor alcătuită din 5000 de
membrii., reunită numai la cererea sfatului. În interiorul acestui regim oligarhic apar
disensiuni (pe fondul continuării războiului cu Sparta care între timp câştigă de partea
sa aurul şi corăbiile persane, ameninţând pe mare coaliţia ateniană), se formează astfel
două partide: moderaţii- conduşi de Theramenes (care doreau încredinţarea puterii
politice adunării celor 5000 şi continuarea războiului) şi radicalii lui Antiphon,
Phyrnicos şi Peisandros (care nu vroiau să cedeze puterea adunării). La finele anului
411 î. Hr., moderaţii se impun şi se revine la un regim de factură democratică, însoţit
de numeroase procese politice şi exiluri ale partizanilor “Celor 400”.
2. Regimul celor 30 de tirani- a doua mare schimbare de regim politic este consecinţa
imediată a înfrângerii Athenei în 405 î. Hr.. (Aigos Potamos), şi a conţinutului
tratatului de pace din anul următor. Sub supravegherea Spartei (a lui Lysandros) este
aleasă o comisie de treizeci de persoane care să redacteze o nouă constituţie pentru
cetatea învinsă (de curând răvăşită de procesul generalilor de la Arginusai). Scopul
său iniţial era să cureţe Athena de demagogi, dar practic aceasta devine o comisie
tiranică. Cei 30 aveau sarcina de a numi magistraţii şi Consiliul celor 500, aveau o
gardă de 30 de purtători de bice. Este desemnat un număr de 3000 de cetăţeni, singurii
autorizaţi de a mai rămâne în oraş, iniţiindu-se o campanie de prigonire, mai ales a

29
metecilor şi a noilor cetăţeni. Susţinătorul acestei practici este Critias (şi el, ca şi
Alcibiade, fiind elev al lui Socartes). Lui i se opune şeful grupării moderate a celor
30-Theramenes. Acesta din urmă este exclus din rândul cetăţenilor (al celor 3000 de
privilegiaţi) şi va plăti cu viaţa iar partizanii săi se retrag în portul Pireu. Scindarea
corpului civic între “cei din oraş” şi “cei din port” se va concretiza în confruntări
violente; Critias este înfrânt de democraţi la Mounychia (unde şi moare) iar partizanii
regimului tiranic părăsesc oraşul retrăgându-se la Eleusis. Chemaţi la împăcare de
către regele spartan Pausanias, atenienii pun capăt acest al doilea regim oligarhic, iar
noul făgaş democratic îl va propulsa pe Trasybulos, conducătorul celor din port (după
moartea lui Theramenes) care va încerca să ducă o politică favorabilă integrării
metecilor în corpul civic (decretul său este respins). Retraşilor de la Eleusis li se
permite să revină în oraş şi se introduce amnistia generală. Noua structură
democratică va urmării îndeaproape regimul democratic din secolul anterior
(reintroducerea plăţii funcţiilor, a vechilor instituţii, crearea unei comisii de nomotheţi
care să revizuiască legile).

II. Sparta- continuarea militarismului aristocratic.

Surse principale Xenofon, Helenicele; Aristotel, Politica; Plutarh, Agis.

Solicitat din plin în timpul războiului peloponesiac, corpul de cetăţeni spartani

este relativ şubrezit. Dovada desfăşurării unor înnoiri civice este relatarea lui
Xenofon, Helenicele (cartea a III-a, vezi dosarul de surse) privind tulburările interne
ce însoţesc succesiunea dinastică şi conspiraţia lui Cinadon din 398-397 î. Hr.. După
moartea lui Agis al II-lea (398 î. Hr.) şi impunerea cu greu a lui Agesilaos ca urmaş,
un grup de conspiratori plănuiesc răsturnarea situaţiei politice interne. Partizanii lui
Cinadon, precizează Xenofon, sunt atât cetăţeni spartani din categoria inferiorilor
(hypomeiones) cât şi hiloţi îmbogăţiţi (neodamodeis). Noua configuraţie demografică
spartană dezvăluie schimbări importante în cadrul societăţii, chiar dacă instituţiile
politice interne ale Spartei se menţin neschimbate (cu menţiunea unei micşorări destul
de accentuate a autorităţii regale). Este vorba de apariţia şi afirmarea publică a unor
categorii intermediare civice care vor constitui baza de recrutare a expediţiilor Spartei
în Asia şi a politicii sale militariste extrapeloponesiace din veacul al IV-lea î. Hr..
III. Regimuri monarhice. Ideile politice despre monarhie se conturaseră încă din
secolul al V-lea î. Hr.; în general acest regim era considerat ca fiind marginal lumii
greceşti sau că fusese propriu grecilor înşişi la începuturile istoriei lor. Treptat
monarhia apare ca o realitate politică sănătoasă opusă regimului tiranic care se
dovedea a fi “boala conducerii printr-un singur personaj (monarhul)” (în acest sens,
dezbaterea, din secolul al IV-lea î. Hr., a lui Aristotel din Politica, este relevantă).
Dintre zonele greceşti care au cunoscut monarhia în cadre funcţionale se cuvine
amintit Epirul iar la marginea civilizaţiei greceşti Macedonia.
IV. Regimuri federale. Thesalia va coagula puterile diferiţilor monarhi militari
tradiţionali în formula Tagos-ului fedaral, cel mai elocvent exemplu fiind, la Pherai,
Iason (Xenofon, Hellenicele, VI), urmat de tiranul Alexandru.
V. Tirania secolul al IV-lea. Întâlnită mai ales în lumea colonială occidentală
grecească, dar şi efemer în lumea continentală (ex.: Thessalia, Athena- cei 30 de
tirani), noul regim tiranic se deosebeşte fundamental de tirania arhaică prin accederea
violentă la putere a tiranilor (cel mai adesea ajutaţi de mercenari, cărora le vor dărui
spre răsplată cetăţenia şi privilegii), prin politica militară de anvergură (prefigurând
imaginea monarhiei elenistice), printr-o mai consistentă implicare în viaţa

30
constituţională a cetăţilor. Cazul cel mai tipic îl reprezintă tiranii din Syracusa (veche
colonie corinthiană), Dionysios cel Bătrân (405-367 î. Hr.) şi fiul său cel mare,
Dionysios cel Tânăr (367-344 î. Hr.), care îşi extind dominaţia asupra celorlate cetăţi
(chiar cu preţul unor dizlocări de populaţie) greceşti sub pretextul pericolului
cataginez (jumătatea vestică a Siciliei era sub stăpânire punică) şi controlează bazinul
mării Adriatice, intervenind energic atât în Italia sudică cât şi în Grecia continentală.

DOSAR DE SURSE

1.SPARTA

Plutarh , Vieţi paralele, biografia lui Lycurg

V. Întorcându-se deci Lycurg, când spartanii nutreau astfel de gânduri şi sentimente, a

pornit de îndată să pună totul în mişcare şi să schimbe constituţia, gândind că legile
parţiale n-au nici un efect şi nici un folos, dacă cineva, întocmai ca într-un corp
şubred şi plin de tot felul de boli, nu va distruge şi schimba starea de faţă, şi nu va
începe o nouă dietă cu medicamente şi măsuri de curăţire. Punînd el asta la cale, mai
întâi s-a dus la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin
care Pythia l-a numit iubitor de zei, şi mai mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când
i-a cerut legi bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult
mai puternică decât celelalte.
Încurajat de acel oracol, Lycurg s-a dus la aristocraţi şi a început să-i îndemne să s-
apuce alături de el de lucru, vorbind, mai întâi, pe ascuns cu prietenii, apoi, puţin câte
puţin, câştigînd mai mulţi cetăţeni de partea sa şi punându-i la treabă. (...)
Multe au fost înnoirile aduse de Lycurg, dar cea mai de seamă a fost întocmirea
gerousiei, despre care Plato spune că, amestecându-se cu puterea regilor, care era prea
umflată, şi ajungând să aibă drept de vot egal, a adus multă înţelepciune şi salvare în
cele mai de seamă lucruri. Într-adevăr, în timp ce puterea politică înclina când către
regi spre tiranie, cănd către popor spre democraţie, punând puterea bătrânilor ca pe o
greutate la mijloc şi cumpănindu-se, şi-a găsit cea mai de nezdruncinat orânduială şi
aşezare, deoarece cei douăzeci şi opt de bătrâni se adăugau regilor, pentru ca să se
împotrivească lunecării spre democraţie, dar întăreau iarăşi poporul, pentu ca puterea
să nu se transforme în tiranie.
VI . Iar când se întrunea poporul, Lycurg nu îngăduia nimănui altcuiva să-şi spună
părerea, ci numai poporul era stăpân să judece propunerea făcută de geronţi şi de rege.
Totuşi, mai târziu, deoarece poporul, îndepărtând sau adăugând ceva la propunerile
bătrânilor şi regilor, la stâlceau sau le stricau, regii Polydoros şi Theopompos au mai
adăugat la rhetră aceste cuvinte: „Dacă poporul o va lua pe o cale întortochiată,
bărtânii şi conducătării să se retragă”, adică să nu crăinicească nimic, ci numai să să
se ridice şi să împrăştie apella, pentru ca poporul să-şi întoarcă găndurile şi să le facă
mai bune. (...)
VII . Deşi Lycurg a închegat în acest chip constituţia, totuşi, cei care au venit după el,
văzând că această curată şi nesuferită oligarhie se umflă şi se înfumurează după cum
spune Plato, îi opun, ca un fel de frâu, puterea eforiilor.
VIII . Unii spun că Lycurg a făcut şase mii de loturi, dar că Polydoros a mai adăugat
după aceea încă trei mii, iar alţii zic că numai jumătate din cele nouă mii le-a împărţit
Polydoros, iar jumătate Lycurg.

31
 Iar lotul de pământ era atât de mare, încât putea să aducă un venit de şaptezeci de
mii de medine de orz şi douăsprezece pentru soţia lui şi, la fel, o cantitate de lichide,
căci el le socoate că le este de ajuns atât, deoarece aveau nevoie de hrană doar spre a-
şi păstra bunăstarea şi sănătatea, dar pentru nimic altceva.
IX . Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur şi de argint, orânduind
să se folosească doar cea din fier, dar şi acestei monede, care cântărea greu şi era
mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o
mare încăpere în casă, ca s-o depună, şi de un car tras de doi boi ca să o transporte.
(...)
După aceasta, a izgonit şi meşteşugurile nefolositoare şi uşuratice. De altfel, şi
fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meşteşuguri se prăbuşeau o dată cu
noua monedă de vreme ce lucrurile nu-şi mai găseau posibilităţi de vânzare, căci
moneda de fier nu circula în celelelte cetăţi greceşti, şi, luată în râs, nici nu avea preţ,
astfel că nici nu era cu putinţa să cumpere lucruri străine şi ieftine, şi în porturile
Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfă şi în Sparta şi Laconia nu se aducea nici
un sofist, meşter la vorbe deşarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreţinător de
hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista
monedă.
X. Dar plănuind să dea lovituri şi mai puternice luxului şi să nimicească pofta de
bogăţie, a pus în fiinţă o a treia şi foarte frumoasă treabă politică, şi anume a orânduit
sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri şi
alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obişnuiau să mănânce întinşi pe paturi
scumpe şi luând bucate de pe mese de mare preţ, fiind îngrăşaţi la întuneric- întocmai
ca nişte animale lacome- de mâinile slujitorilor şi bucătarilor, stricându-şi o dată cu
trupurile şi moravurile...
XII. Spartanii se duceau la masă câte cincisprezece sau cu ceva mai mulţi sau mai
puţin. Fiecare spartan aducea la lună un medimn de făină, opt măsuri de vin, cinci
mine de brânză, o jumătate de mină de smochine şi, pe lângă aceasta ceva bani pentru
carne.(...) La sisitii se luau şi copiii, fiind aduşi de părinţi ca la nişte şcoli de
înţelepciune şi aci ascultau multe discuţii politice şi vedeau şi mulţi dascăli, care-i
învăţau lucruri potrivite cu oamenii liberi şi ei înşişi se obişnuiau să glumească şi să ia
în râs, fără obrăznicie, şi să nu se supere când, la rândul lor, erau luaţi în râs (...).
XV (...) Mai întâi Lycurg socotea că copiii nu sunt ai părinţilor ci ţin de obştea
cetăţii....
XVI Iar pruncul nu era împuternicit tatăl său să-l crească ci-l ducea într-un anumit
loc, numit leshe, în care şedeau bătrâni oameni ai tribului şi, cercetând pruncul, dacă
era bine legat şi voinic, îl îndemnau să-l crească, dându-i un lot dintre cele nouă mii.
(...) Iar doicile se îngrijeau de copii cu multă dibăcie, crescându-i fără scutece, le lăsau
corpul, mâinile şi picioarele libere şi-i obişnuiau să mănânce orice, nelăsându-i să
ajungă firavi şi obişnuindu-i să nu se sperie de întuneric şi să nu le fie teamă de
singurătate (...) Lycurg a luat de îndată toţi băieţii care aveau 7 ani şi i-a împărţit în
cete şi i-a supus aceloraşi reguli şi i-a crescut împreună, obişnuindu-i să se joace şi să
înveţe împreună. Iar conducători ai cetelor de copii a pus pe cei care se deosebeau
prin înţelepciune şi prin curajul în luptă. La ei se uitau copiii, pe ei îi ascultau când le
porunceau ceva şi pedepsele le îndurau când îi pedepseau, astfel că educaţia era un
exerciţiu de supunere şi ascultare. Şi bătrânii îi priveau cum se joacă, iar unii dintre
bătrâni îi puneau să se lupte între ei şi să se ia la întrecere (...) Carte învăţau numai
cîtă nevoie aveau. Tot restul educaţiei avea drept ţel să-i facă ascultători, să reziste la
munci şi să învingă în lupte...

32
XVIII Iar după cină, eireneul (un tânăr în vârstă de 20 de ani, ales dintre cei mai
înţelepţi şi mai buni luptători de seama lui) şezând întins la masă, unui copil îi dă
poruncă să cânte, iar altuia îi pune o întrebare care cere un răspuns bine chibzuit, cam
în acest fel: cine este cel mai bun cetăţean sau cum este purtarea lui ? În felul acesta
copiii erau obişnuiţi chiar de la început să judece faptele bune şi să se informeze
asupra cetăţenilor. Căci dacă cel întrebat nu putea răspunde, îl socoteau că are suflet
leneş şi lipsit de dorinţa de a dobândi virtutea. Şi răspunsul trebuia să fie însoţit de
motivare şi cu un exemplu, rezumat la cuvinte scurte şi concentrat. Cel care răspundea
cu cuvinte multe şi de prisos era pedepsit cu o muşcătură la degetul mare al mâinii.
(...) De multe ori eireneul pedepsea pe copii când erau de faţă bătrâni şi demnitari,
vrând să arate dacă pedepseşte cu socoteală şi cum trebuie. Când aplica pedeapsa, cei
de faţă nu-l împiedicau dar după ce copiii plecau de acolo, dădea socoteală dacă
aplicase o pedeapsă prea aspră sau, dimpotrivă, prea uşoară şi blândă.
XXIV Iar educaţia se prelungea până la maturitate, căci nimeni nu era slobod să
trăiască după bunul său plac ci ei trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine
statornicit şi felul lor de viaţă şi îndeletnicirile cu trebile obşteşti şi, îndeobşte, ei
socoteau că nu sunt ai lor înşişi ci ai patriei. (...) Iar hiloţii lucrau pentru ei pământul...
XXVI Iar pe bătrânii din gerousie la început i-a ales Lycurg însuşi, dintre cei cu care
se sfătuia. Apoi, a orânduit ca, în locul unuia care murea, să pună cel socotit cel mai
bun în virtute, dintre cei care aveau peste 60 de ani. (...) Iar alegerea se făcea în felul
următor: când se întrunea poporul, anumiţi bărbaţi aleşi stăteau închişi într-o casă
lângă locul adunării, fără să vadă mulţimea sau să fie văzuţi, ci auzeau numai
strigătele oamenilor din adunare. Căci spartanii votau pe candidaţi aci, ca şi în alte
adunări, prin strigăte, dar nu pe toţi o dată ci fiecare candidat era introdus, prin tragere
la sorţi, în apella, şi trecea în tăcere prin mijlocul cetăţenilor. Având deci cei care erau
închişi în casă nişte tăbliţe, însemnau puterea strigătului scos de cetăţeni pentru
fiecare în parte, neştind pentru cine era, în afară numai că ei însemnau că era primul
sau al doilea sau al treilea sau al câtelea se nimerea să fie trecut prin apella. Şi pe cel
pentru care se strigase mai mult şi mai tare, pe acela-l alegeau.
XXVII. Lycurg a pus rânduială şi în cele ce se făceau la înmormântare. Astfel, mai
întâi, suprimând orice teamă de zei, a îngăduit să se îngroape morţii în cetate, iar
mormintele să fie lângă temple, făcând astfel ca tinerii să fie familiarizaţi şi obişnuiţi
cu astfel de lucruri, ca să nu se mai tulbure şi să nu mai aibă groază de moarte,
închipuindu-şi că cei care se ating de un trup mort sau care trec peste morminte se
pângăresc. Apoi n-a mai îngăduit să se îngroape o dată cu trupul nici un lucru, ci
înfăşurând trupul într-o pânză roşie şi în frunze de măslin îl îngropau Nu era îngăduit
să se scrie numele mortului, în afară de numele unui erou în luptă sau de al unei
preotese. A limitat doliul la 11 zile, iar în ziua a 12-a trebuia să se aducă jertfă
Demeterei şi să se înceteze doliul.

Xenophon, Hellenicele, III,3. 3-6 -conspiraţia lui Cinadon unde apar ierarhii în rândul
cetăţenilor spartiaţi.
„Agesilaos nici nu împlinise un an de când era rege când, cu prilejul unei jertfe din
cele orânduite spre folosul cetăţii, prorocul i-a spus că zeii dezvăluie o conspiraţie
dintre cele mai groaznice. (...) Când eforii au cerut să le spună cum avea să se
săvârşească fapta denunţătorul a spus că Cinadon, ducându-l în locul cel mai
îndepărtat din agorá, i-a cerut să numere câţi spartiaţi erau acolo . „Atunci eu- a spus
el- punând la număr pe rege, pe efori, şi pe alţii aproape 40 l-am întrebat de ce m-a
pus să-i număr şi el mi-a zis: „”Pe aceştia socoteşte-i ca duşmanii tăi iar pe ceilalţi ca
aliaţi, cei care sunt în agorá sunt mai mulţi de 4000”, Apoi el spusese că pe când

33
mergeau amândoi pe stradă îi arăta ici colo câte un duşman, spunând că toţi ceilalţi le
sunt aliaţi. Dintre cei de pe moşiile spartiaţilor, pe unul singur îl socotea duşman, pe
stăpân, pe cei mai mulţi de pe fiecare moşie îi socotea aliaţi. Când eforii au cerut să le
spună câţi credea el că sunt complici în acest complot, el le-a spus că i s-a vorbit şi
despre acest lucru, dar că acestor căpetenii nu li-i s-au alăturat prea mulţi, dar câţi sunt
complici, sunt oameni de încredere. Aceştia au spus că peste toţi sunt alături de ei
hiloţii, neodamozii, cei de jos şi periecii. Printre ei, ori de câte ori venea vorba despre
un spartiat, nici unul nu-şi ascundea dorinţa de „a-i mânca de aşa nefripţi”.

ATHENA
Aristotel, Statul Athenian
„III. Vechea constituţie, înainte de Dracon, era constituită astfel: toate slujbele erau în
mâna celor de neam sau cu avere. Slujbele erau la început pe viaţă, pe urmă erau pe
10 ani. Cele mai însemnate şi cele mai vechi erau ale „Regelui” [arhontelui basileu], a
căpitanului oştilor (polemarchul) şi a arhontelui [eponim]. Dintre ele cea mai veche
era slujba „Regelui”, căci aşa o apucase lumea din străbuni, apoi cea a polemarchului,
care a luat fiinţă pentru că unii dintre regi s-au dovedit nestatornici la război (...), pe
urmă cea a arhontelui (...). O dovadă că arhontele este cea mai nouă slujbă stă şi în
aceea că arhontele nu se ocupă de jertfe, moştenite din bătrân, cum face „regele” şi
polemarchul, ci se mărgineşte numai să-şi exercite noile atribuţii (...). Thesmotheţii,
(făcătorii de lege) au fost înfiinţaţi mult mai târziu, într-o vreme când slujbele erau
anuale, căci numai aşa se explică cum din cei nouă arhonţi, numai thesmotheţii erau
aleşi doar pe un an. Ei aveau însărcinarea să păstreze textul legilor şi să-l pună la
îndemâna celor ce aveau să judece. Aceasta este ordinea în care au fost înfiinţate
susnumitele slujbe. Căci nouă arhonţi nu stăteau la un loc. La dispoziţia „Regelui”
[basileului] se pusese aşa-numitul Bucoleion, în vecinătatea pritaneului (dovadă este
faptul că în această clădire, până în zilele noastre, are loc unirea în căsătorie a soţiei
„regelui” [basilina] cu zeul Dionysos [în timpul ceremoniilor închinate acestui zeu are
loc această căsătorie sfântă-hierogamie]; arhintele stărea în pritaneu, iar polemarchul
în Epilykion, care l-a început se numea Polemarheion (...). Thesmotheţii rezidau în
Thesmothetion. În timpul lui Solon toţi arhonţii se întruneau în Thesmothetion. Ei
aveau dreptul să dea, în pricinile pe care le cercetau, o hotărâre definitivă şi nu ca
astăzi să cerceteze chestiunea doar în prealabil. (...) Sfatul Areopagului avea
însărcinarea să facă să se respecte legile şi obiceiul şi el întrunea în mâna sa toată
puterea administrativă în stat; el avea dreptul să aplice pedepse şi amenzi celor care
încălcau ordinea. Areopagiţii erau aleşi dintre foştii arhonţi, care toţi erau din familii
de seamă sau cu ceva avere. De aceea ea a rămas unica slujbă pe viaţă.
IV. Aşa se înfăţişa prima constituţie. Puţin după aceea, în arhontatul lui Aristaihmos,
a venit Dracon cu noua lui Legiuire, care aducea următoarele modificări: exercitarea
drepturilor politice se rezerva doar celor care dau un echipament de război. Arhonţii şi
chestionarii se alegeau dintre cei care aveau avere de cel puţin zece mine (o mie de
drahme), negrevată de nici o datorie. Celelalte slujbe mai mici erau rezervate celor
care dispuneau de armură. Comandanţii militari ai infanteriei (strategii) şi generalii de
cavalerie (hiparchii) erau recrutaţi dintre cei care posedau o avere negrevată de datorii
de cel puţin o sută de mine şi care aveau fii legitimi, nu mai mici de zece ani. Atât
strategii cât şi hiparhii sunt responsabili faţă de prytanii, strategii şi hiparchii anului
precedent până la darea socotelilor... Consiliul (sfatul) era alcătuit din patru sute unu
membrii aleşi dintre cetăţenii cu drepturi depline. Şi la această slujbă ca şi la celelalte
sunt aleşi prin tragere la sorţi numai cei trecuţi de 30 de ani. Un cetăţean nu poate fi
ales de două ori în acelaşi post, până ce acesta din urmă n-a fost ocupat pe rând de toţi

34
ceilalţi cetăţeni; numai după aceea poate fi reales în acelaşi post. Cel care lipseşte de
la o şedinţă a adunării poporului trebuie să plătească o amendă: cei din clasa I-a (cu
500 de mine avere) trei drahme; cei din clasa cavalerilor- două drahme; iar cei din
clasa a treia, a micilor proprietari, a zeugiţilor (cetăţeni care puteau înjuga o pereche
de boi)- o drahmă.
Areopagul era dator să vegheze la respectarea legilor şi să ia seama ca fiecare slujbaş
să-şi îndeplinească slujba conform legii. Cel neîndreptăţit avea dreptul să introducă o
plângere în faţa Areopagului, indicând legea care a fost încălcată în cazul lui.
Împrumuturile erau garantate cu persoana şi libertatea debitorului, cum am spus, iar
pământul era în în mâna câtorva.
V. Această stare de lucruri în Stat cât şi robia în care oligarhia ţinea poporul, l-a făcut
pe acesta din urmă să se revolte împotriva aristocraţilor. Lupta a fost înverşunată şi a
durat multă vreme, până ce amândouă partidele de comun acord l-au ales pe Solon, ca
arbitru şi arhonte şi i-au încredinţat orânduirea constituţiei (...) Prin talentul şi prin
influenţa de care se bucura, el sta alături de cele mai marcante personalităţi, însă după
naştere şi avere el aparţinea noilor îmbogăţiţi, precum mărturiseşte el însuşi, atât în
alte părţi cât şi în următoarele versuri unde sfătuieşte pe bogaţi să nu se lăcomească:
„Voi care sunteţi sătui de bunuri nenumărate/Astâmpăraţi-vă acum sufletul vostru
trufaş, /Vă cumpătaţi lăcomia fiindcă nici vouă chiar toate/ Nu o să vă meargă în plin,
nici noi bătuţi nu ne-om da”. El arunca întotdeauna pe cei bogaţi vina discordiilor
dintre taberele politice...
VI. Ajungând cu învoiala ambelor tabere politice stăpânul situaţiei, el eliberă poporul
de jos din lanţurile mizeriei, atât în timpul său, cât şi pentru viitor, desfinţând legea
care obliga pe debitor să răspundă de plată cu propria persoană. El veni cu legi noi şi
şterse datoriile atât către Stat cât şi către particulari, operaţie care se numeşte
„descărcare” ca şi cum prin aceasta datornicii şi-ar scutura povarea de pe umeri. Din
pricina acestor măsuri au şi început unii să-l calomnieze, cum că Solon, înainte de a
face operaţia sus-numită, el ar fi comunicat planul său la câţiva cunoscuţi, care s-ar fi
folosit de această informaţie ca pe o stratagemă de a se îmbogăţi. (...)
VII. El a dat Statului o constituţie şi legi noi- legile lui Dracon au căzut în
desuetudine, afară de cele relative la omor. Noile legi au fost scrise pe nişte table de
lemn şi puse în galeria (porticul) regală. Apoi toţi cetăţenii fură puşi să jure că le vor
respecta. Cei nouă arhonţi au prestat jurământul pe piatra din agorá şi se obligară să
dăruiască divinităţii o icoană de aur, în caz că vor încălca vreuna din aceste legi. El a
declarat legile sale valabile pentru o sută de ani şi pe baza lor a întemeiat constituţia
astfel:
Servindu-se de cens, criteriu care mai fusese şi înainte utilizat, el i-a împărţit pe
cetăţeni în patru clase: în pentacosiomedimni, în cavaleri, în mici proprietari şi
muncitorii cu palmele [theţii]. Îndreptăţirea de a ocupa slujbele în Stat o rezervă
numai primelor trei categorii, hotărând ca importanţa slujbei ocupate să fie în raport
cu averea candidatului. Clasa a patra avea numai dreptul să voteze în adunarea
poporului şi în tribunalele poporului. Prima clasă îi cuprindea pe cei care scoteau de
pe pământurile lor o recoltă de cei puţin 500 de medimni, fie de lucruri lichide (vin,
untdelemn), fie solide; în clasa cavalerilor erau socotiţi cei care aveau o recoltă de trei
sute de măsuri sau, după cum spun unii cei care puteau să întreţină un cal. Ca dovadă
aduc numele clasei (cavaleri- călăreţi), provenit din însuşi cuvântul cal, cât şi darurile
votive ale celor vechi. Într-adevăr, pe Acropole se găseşte chipul unui oarecare
Anthemion cu inscripţia următoare: „Anthemion l-a închinat zeilor, când a ieşit/Din al
pălmaşilor cin, de s-a făcut cavaler”.(...) Clasa micilor proprietari era alcătuită dintre

35
cei care făceau o recoltă de două sute de măsuri, atât de produse lichide cât şi solide.
Restul alcătuia clasa lucrătorilor care n-aveau dreptul să ocupe nici o slujbă (...)
VIII. Funcţionarii se recrutau prin tragere la sorţi dintr-o listă de 10 candidaţi pe care
îi prezenta fiecare trib. (...) Triburile erau patru la număr, ca mai înainte şi fiecare îşi
aveau starostele lui. Fiecare trib avea subdiviziunile lui conduse de un şef care avea
obligaţia de a strânge dările, pentru a acoperi cheltuielile făcute de stat. De aceea
adesea întâlnim în legile lui Solon care azi [Aristotel scrie în veacul al IV-lea î. Hr]
mai sunt în vigoare expresiile: „aceşti şefi să strângă dările” şi „plata se va acoperi din
casa acestor şefi”.
Consiliul l-a alcătuit Solon din 400 de membri, câte o sută din fiecare trib. Areopagul
era însărcinat cu paza legilor. (...) Tot el judeca pe cei care atentau la noua ordine în
stat, după noua procedură introdusă de Solon în instruirea delictelor politice. Fiindcă
el făcuse constatarea că în timp ce statul e înfierbântat de lupte politice, unor cetăţeni,
din indiferenţă sau prostie, le place să lase lucrurile a merge în voia lor fără să
intervină, a făcut o lege specială pentru ei, anume ca cetăţeanul care în timpul unei
tulburări civile, nu se declară pentru nici o tabără politică şi nu-i dă ajutor, la nevoie
chiar cu armele, să fie despuiat de onoruri şi scos din rândul cetăţenilor.
IX. Constituţia lui Solon prezenta trei trăsături şi anume: cea dintâi şi cea mai
importantă este desfiinţarea împrumutului garantat cu persoana debitorului; a doua
dreptul acordat oricărui cetăţean de a se constitui în faţa instanţelor ca apărător al
celor neândreptăţiţi, iar a treia, care se spune că este de fapt şi sursa principală a
puterii democraţiei, e dreptul de a apela (de la orice hotărâre a unei autorităţi) în faţa
tribunalului popular, căci poporul ajungând stăpân pe vot [este vorba de votul dat la
judecată: vinovat sau nevinovat], ajunge stăpân pe constituţie.(...)
X...în timpul lui s-au introdus măsuri (...) mina ajunge acum la 100 de drahme,
(...)stabili în sistemul de greutăţi că un talant trebuie să cântărească 63 de mine...
XI. După ce aşeză astfel constituţia, Solon începu să fie supărat de unii cu întrebări,
de ceilalţi cu mustrări referitoare la legile sale. Nevoind să-şi schimbe opera abia
începută, lucru care s-ar fi întâmplat inevitabil dacă ar fi rămas între ei şi n-ar fi vrut
să-i satisfacă, s-a hotărât să întreprindă o călătorie în Egipt, ca să facă afaceri de
comerţ şi să vadă lumea şi a răspândit vorba că n-are să se întoarcă decât peste zece
ani... Deşi avea posibilitatea să ajungă tiran, dacă s-ar fi sprijinit pe una din cele două
tabere, el preferă să-şi atragă ura amândurora numai spre a-şi salva ţara şi a dat
sistemul de legi pe care îl credea mai numerit.
XIII. Timp ca la patru ani cetăţenii stătură liniştiţi, însă în al cincilea an după
arhontatul lui Solon, din pricina certurilor n-au mai ales arhonte şi tot astfel, din
aceleaşi pricini, după alţi cinci ani, cetăţenii au rămas fără arhonte. După aceea a fost
ales Damasias, care a funcţionat doi ani şi jumătate, până ce a fost scos din funcţie cu
forţa. ... [după aceste tulburări politice se instaurează tirania lui Peisistrates].
XX. (...)După desfiinţarea tiraniei au început rivalităţile dintre Isagoras, prietenul
tiranilor şi Cleisthenes din neamul Alcmeonizilor. Deoarece ultimul se simţea
neputincios în faţa adversarilor, câştigă poporul de partea lui, făgăduind că va lăsa
puterea în mâna mulţimii. Isagoras, văzând că îi scapă puterea ceru, la rândul lui
ajutor lui Cleomenes, cu care era legat prin dreptul ospitalităţii... Cleisthenes s-a
refugiat iar Cleomenes a surghiunit atunci 700 de familii atheniene. După aceea a
încercat să dizolve consiliul şi să dea puterea lui Isagoras, dar consiliul s-a împotrivit,
şi pentru că acesta din urmă se sprijinea pe mulţime, Isagoras şi Cleomenes s-au
refugiat pe acropole unde au fost asediaţi timp de două zile. În ziua a treia i-au dat
voie lui Cleomenes (potrivit înţelegerii pentru că el capitulase) să se retragă şi l-au

36
chemat din exil pe Cleisthenes şi pe ceilalţi surghiuniţi. Puterea a ajuns în mâna
poporului şi Cleisthenes a ajuns conducător...
XXI....Fiind conducător al statului, în al patrulea an după alungarea tiranilor în
arhontatul lui Isagoras, Cleisthenes a împărţit ţara în zece triburi, în loc de patru, cum
se făcuse până atunci, ca să amestece populaţia şi ca să împărtăşească pe cât mai mulţi
cu drepturi politice (...) Apoi a mărit sfatul la 500, câte 50 din fiecare trib, în loc de o
sută din fiecare trib, ca până atunci. (...) Pământul l-a împărţit după comune în 30 de
circumscripţii: 10 în jurul oraşului, 10 de-a lungul coastei şi 10 în interiorul ţării,
numindu-le treimi [tritii] şi trăgând la sorţi câte trei din fiecare circumscripţie a
alcătuit un district [demă] , aşa că fiecare dem cuprindea terenuri din fiecare cele trei
feluri de locuri. El a desfiinţat deosebirea dintre deme şi dintre locuitori, făcând din
toţi o singură categorie de locuitori ai marii comunităţi.... De aici se trage obiceiul
athenienilor de se numi după localităţi (...). Încolo el a îngăduit fiecăruia să-şi păstreze
neamul, înrudirea şi altarele, aşa cum le apucase din bătrâni, însă impuse fiecărei
deme să-şi aleagă ca erou eponim pe unul din cei zece eroi, pe care Pythia îi alesese
dintr-o listă de 100 de întemeietori de străbuni ai poporului athenian.
XXII.(...) când a câştigat victoria la Maraton sub arhontatul lui Fairippos, mai lăsând
să treacă vreo doi ani după victorie, poporul a pus în aplicare pentru prima oară legea
ostracismului, dictată de neîncrederea faţă de cetăţeni în slujbe politice, căci
Peisistrates fusese comandant militar şi om politic mai înainte de a ajunge tiran. Prima
victimă a fost o rudă de a lui Peisistrates, Hipparchos, fiul lui Harmos din Kolyttos, în
vederea căruia făcuse Cleisthenes lgea că să-l poată exila. (...) Apoi s-au ales strategii,
câte unul pentru fiecare district iar întreaga armată a fost pusă sub comanda
polemarhului (...). [arhontele] Telesinos [a] desemnat pentru prima dată prin tragere la
sorţi prin bobi pe cei nouă arhonţi, câte unul pentru fiecare district (acestora 9 li se
mai adăuga unul-un secretar) din numărul celor 500 de candidaţi prezentaţi de
comune....

TIRANIA
Herodot, Istorii, V, 92: „[Periandros, tiranul Corinthului] a trimis oadtă a Thrasybulos
(tiranul Miletului) un crainic care să afle care este chipul cel mai lipsit de primejdie în
care să rânduiască treburile aşa încât să stăpânească cât mai bine cetatea. Thrasybulos
îl duse pe solul lui Periandros în afara cetăţii şi străbătu câmpul tot întrebându-l şi
cercetându-l în legătură cu solia lui de la Corinth, în timp ce reteza mereu orice spic
care le depăşea pe celelalte şi retezându-le astfel le arunca, până ce distruse astfel
partea cea mai frumoasă a acelui ogor. Străbătu apoi ogorul fără să mai spună nici un
cuvânt şi-l trimise înapoi pe crainic. Întorcându-se dar crainicul la Corinth, Periandros
voia să afle de la el sfatul. Acesta însă îi spuse că Thrasybulos nu i-a dat nici un sfat,
şi că se minunează cum de l-a trimis la un asemenea om, cam vătămat la minte şi
risipitor cu bunurile sale, istorisindu-i cu de-amănuntul ce văzuse la Thrasybulos. Dar
Periandros pricepu fapta aceluia şi înţelese că Thrasybulos îl sfătuia să-i ucidă pe cei
mai de vază cetăţeni din cetate şi de atunci el şi-a dat pe faţă toată ticăloşia.”
Herodot, Istorii, VI, 126 şi 129-131:” Mergând Cleisthenes la Olympia, unde ieşi
biruitor la cursa de care cu 4 cai, puse să se vestească prin crainici cum că oricare
dintre elenii care se socotea vrednici să-i fie ginere să se înfăţişeze la Syceona peste
60 de zile şi încă mai devreme căci începând cu a 60-a zi, vreme de un an el doreşte să
pună la cale căsătoria fiicei sale. (...) Cleisthenes construi pentru ei (pentru peţitori) o
pistă de alergări şi o palestră şi-i aşteptă cu ele gata. (...) Sosind cu toţii în ziua
hotărâtă, Cleisthenes îi întrebă mai întâi de baştina şi neamul fiecăruia, şi apoi,
ţinându-i la el, le puse la încercare bărbăţia şi sufletul, buna creştere şi felul

37
fiecăruia.... Şi ducându-i la întreceri gimnice pe cei mai tineri îi încerca, dar mai cu
seamă în ospeţele comune...Când a venit ziua cea mai însemnată, aceea a chemării la
nuntă, în care Cleisthenes trebuia să declare pe cine a ales dintre toţi, jertfi el o sută de
boi şi-i ospătă şi pe peţitori şi pe locuitorii Syceonei. Ajungând la sfârşitul ospăţului,
peţitorii s-au luat la întrecere în cântări şi cuvântări în faţa obştii. Şi în vreme ce
petrecerea era în toi, Hippocleides, care-i întrecuse cu mult pe toţi ceilalţi, porunci
flautistuui să-i cânte un cântec şi el se puse pe dănţuit. Şi aşa dănţuia de nu se mai
sătura- dar Cleisthenes văzând aceasta nu se arăta mulţumit. Apoi, Hippocleides se
opri o clipă şi ceru să i se aducă o masă, şi când i-a fost adusă, începu a dansa pe ea,
mai întâi un joc laconian, apoi un altul şi, în fine, stând în cap pe masă, îşi mişca
picioarele în ritmul dansului. Cleisthenes se stăpâni la primul dans şi la al doilea, deşi
îşi luase gândul de a şi-l mai face pe Hippocleides ginere, dar nu voia să-şi iasă din
fire împotriva lui. Însă, când îl văzu săltându-şi picioarele deasupra capului nu se mai
putu stăpâni şi-i spuse: „Hei, Hippocleides, ţi-ai dănţuit nunta de tot!” (...) Cleisthenes
cerând linişte le-a spus tuturor acestea: „Viteji peţitori ai fiicei mele, eu tuturor vă
aduc laudă (...) dar cum nu am decât o singură fiică nu pot hotărî într-un chip care să
fie pe placul tuturor, aşa încât acelora dintre voi care sunt îndepărtaţi de la căsătorie le
dau în dar fiecăruia câte un talant de argint pentru cinstea de a fi dorit să-mi ceară
fata. Pe fiica mea Agariste o mărit după legile athenienilor, cu fiul lui Alcmeon,
Megacles” (...) Şi aşa au ajuns Alcmeonizii vestiţi în întreaga Eladă”.
Aristotel, Statul athenian, XIV-XVII-despre Peisistrates:
„Peisitrates trecea drept un mare democrat şi el s-a acoperit de glorie în războiul
contra Megarei. Într-o zi rănindu-se dinadins, a apărut în faţa poporului şi a spus că a
fost rănit de duşmanii săi politici şi aşa i-a înduplecat pe cetăţeni să-i încuviinţeze o
gardă personală (...) în chipul acesta el a obţinut o gardă de ciomăgaşi, cu care a
ocupat Acropolea şi s-a împotrivit statului, în al treizeci şi doilea an după legiferarea
lui Solon, în anul arhontatului lui Comeas. Se povesteşte că Solon , când Peisistrates
cerea o gardă, se împotrivea spunând că el este mai isteţ decât unii şi mai îndrăzneţ
decât alţii. Mai isteţ decât cei care nu bagă de seamă că Peisistrates năzuieşte la tiranie
şi mai curajos decât cei care ştiu dar tac. (...) Iar Peisistrates după ce a pus mâna pe
putere, a administrat statul mai mult în forme legale decât în chip tiranic. Dar mai
înainte ca domnia să prindă rădăcini el a fost alungat de partida lui Megacles şi a lui
Lycurg care s-au înţeles între ele, în al şaselea an după lovitura lui de stat sub
arhontatul lui Hegesias. În al doisprezecelea după acestea, Megacles fiind încolţit de
situaţia politică a căzut iar la învoială cu Peisistrates, cu condiţia ca acesta să-i ia fata
în căsătorie şi l-a adus la Athena printr-o stratagemă corespunzătoare naivităţii acelor
timpuri, răspândind zvonul că zeiţa Athena îl readuce pe Peisistrates. El a găsit o
femeie înaltă şi frumoasă din suburbia Paiania, cum spune Herodot, după alţii o
florăreasă tracă cu numele de Fya, din Kolytos, pe care a împodobit-o cu armura la fel
cu azeiţei, şi a adus-o la Athena dimpreună cu Peisistrates; acesta conducea carul iar
femeia era alături de el, iar poporul a căzut în adoraţie şi i-a primit cu multă admiraţie.
XVI. Aşa s-a întâmplat la prima întoarcere. După aceasta a fost alungat a doua oară în
al şaptelea an după întoarcere, căci nu s-a putut menţine multă vreme, ci s-a retras în
ascuns pentru că nu a vrut să ia în căsătorie pe fiica lui Megacles, de teama celorlalte
două tabere politice. Şi mai întâi s-a stabilit în golful Thermaic, în locul numit
Raikelos şi de acolo în ţinutul numit Pangeu, de unde a procurat bani şi a tocmit
mercenari, a venit în Eretria şi a încercat să-şi recapete puterea, de data aceasta pentru
prima oară prin violenţă, în al unsprezecelea an după alungarea sa. În această
întreprindere l-au ajutat şi mulţi alţii, mai cu seamă dintre thebani, şi Lygdamis din
Naxos şi cavalerii care atunci erau la putere în Eretria. După ce a învins la Pallene şi a

38
cucerit oraşul, a dezarmat poporul şi a putut să se menţină în siguranţă ca tiran. Apoi
cucerind insula Naxos, a pus acolo pe Lygdamis ca tiran. Poporul l-a dezarmat în
chipul următor: pe când trecea în revistă pe oamenii înarmaţi, în curtea templului
Dioscurilor, a încercat să ţie poporului o cuvîntare, însă a vorbit dinadins încet. Însă
cum oamenii strigau că nu îl aud, el i-a îmbinat să se suie pe coasta acropolei, ca să îl
audă mai bine. Şi pe când el continua să-şi ţină cuvântarea, oamenii puşi de el luară
armele pe care ascultătorii le lăsaseră jos [era un sacrilegiu să intri înarmat în incinta
sacră a templelor, n.n.], le-au închis în încăperile vecine cu Teseionul, şi venind au dat
de ştire lui Peisistrates de cele întâmplate. Acesta după ce-şi termină cuvântarea a
spus şi cele întâmplate cu armele adăugând că poporul nu trebuie nici să se mire nici
să fie abătut, ci să se ducă fiecare să-şi vadă de treburile lui, că de ale Statului va avea
grijă el de toate.
XVII. Însă el administra Statul, aşa cum am mai spus, mai mult bazându-se pe legi
decât pe arbitrar. De altfel el era prietenos şi blând şi iertător faţă de cei ce greşeau, ba
încă celor nevoiaşi le împrumuta şi parale pentru muncile lor, ca să-şi poată agonisi
traiul cultivând mai departe pământul. El se purta astfel din două motive: ca ei să nu-
şi petreacă timpul în oraş, ci să se risipească pe la ţară şi ca să aibă din belşug cele
trebuincioase, astfel ca fiind ocupaţi cu treburile lor, să nu le vie nici pofta nici să nu
găsească vreme ca să se preocupe de treburile obşteşti. Totodată el îşi făcea socoteala
că dacă pământurile erau bine lucrate şi veniturile lui vor spori căci el lua a zecea
parte din produse. De aceea el înfiinţă şi judecători rurali şi să ducea el însuşi deseori
la ţară ca să inspecteze şi să împace pe împricinaţi, ca aceştia să nu fie nevoiţi să vină
şi la oraş [în oraş se afla locul de întrunire a adunării poporului şi al heliaei-tribunalul
poporului]. (...) De altfel el nu a asuprit poporul de rând în timpul domniei sale ci
întotdeauna a păzit pacea în afară şi liniştea înăuntru. De aceea se şi spunea de multe
ori, că în timpul tiraniei sale viaţa a fost bună ca în vremurile patriarhale ale lui
Cronos, căci sub fiii lui cârmuirea a fost mult mai asupritoare”.

Aristotel, Politica,- despre comportamentul unui tiran:

V. 20... Trebuia ca tiranul să apară supuşilor săi nu ca un despot ci ca un
administrator, ca un rege, nu ca un om care-şi are afacerile proprii ci ca un tutore.
Trebuie ca în conduita sa să nu caute excesele ci moderaţia, să admită în preajma sa
pe oamenii distinşi şi să-şi atragă de partea sa dragostea poporului”.

Întrebări de evaluare:
1.Care sunt principalele formule de organizare politico-statală în epoca arhaică?
2.Definiţi colonizarea greacă arhaică şi precizaţi cauzele şi consecinţele acestui
proces.
3.Menţionaţi deosebirile dintre Sparta şi Athena în epoca arhaică.
4.Numiţi trei caracteristici ale evoluţiei cetăţilor greceşti în secolul al Ivlea î. Hr.

Teme de control:

1.Demonstraţi valabilitatea consideraţiilor teoretice despre puterea tiranului ale lui

Aristotel, Politica,V. 20... „Trebuia ca tiranul să apară supuşilor săi nu ca un despot ci
ca un administrator, ca un rege, nu ca un om care-şi are afacerile proprii ci ca un
tutore. Trebuie ca în conduita sa să nu caute excesele ci moderaţia, să admită în
preajma sa pe oamenii distinşi şi să-şi atragă de partea sa dragostea poporului”,
pornind de la cazurile concrete prezentate în Dosarul de surse.

39
2.Cum s-ar fi procedat în Athena perioadei lui Pericles în cazul introducerii unor
măsuri privind restaurarea unor edificii publice?

Bibliografie

Amouretti Marie-Claire, Ruzé Françoise, Le monde grec antique, Paris, 1990.

Chamoux Fr., Civilizaţia greacă, Bucureşti 1985.
Glotz, G., Cetatea greacă, Bucureşti, 1987.
Petre Zoe, Cetatea greacă, Bucureşti, 2000.
Piatkowski, Adelina, O istorie a Greciei antice, Bucureşti 1988.
Vidal-Naquet, P., Economies et sociétés en Grèce ancienne, Paris, 1973.

40
 Modulul III

Confruntări militare în lumea greacă în secolele V-IV

Obiective:

• Explicarea funcţionării democraţiei atheniene, a rolului pe care îl are războiul

în lumea greacă a secolelor V-IV î. Hr.
• Studenţii trebuie să analizeze principalele confruntări militare din perioada
vizată, identificând cauzele şi condiţiile fiecărui conflict, forţele participante şi
consecinţele acestor războaie.

Cuprins:

A. Conflicte pentru controlul Mării Egee.

B. Războiul peloponesiac.
C. Conflicte între cetăţile greceşti în secolul al IV-lea î. Hr.

Epoca clasică debuta, în lumea elenă, cu prima mare confruntare între două
tipuri diferite de civilizaţie, cea grecească şi cea de tip oriental, între două modele de
comportament socio-politic, între două mentalităţi care defineau în mod complet
diferit existenţa individului faţă de centrul de decizie politică, evenimente a căror
exprimare plastică a oferit-o Herodot când afirma că, de fapt, acum se consumă
războiul între Europa şi Asia. Secolul al V-lea este şi epoca de apogeu a formulei
politice care fermenta la Athena încă de la reformele lui Solon, şi care acum atinge
maxima sa dezvoltare- este vorba despre guvernământul de tip democratic; dar şi de
primele manifestări ale crizei acestui regim- ne referim aici la criza politică atheniană
din timpul războiului peloponesiac. Totodată, celălat pol de putere militară al Greciei
continentale-Sparta, conducătoare a Ligii Peloponesiace- îşi continuă „drumul
încremenit” al oligarhiei sale militariste. Dar şi aici semnele crizei se fac simţite către
finele veacului al V-lea, astfel încât lovitura de stat a lui Cinadon atestă încercările
unei cetăţi de a-şi reînnoi corpul politic, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a găsi
soluţii mai viabile de afirmare pe plan extern.
În ceea ce priveşte relaţia între confruntările militare pe care grecii le-au avut
cu perşii (în principal) şi evoluţiile interne din fiecare cetate, se cuvine remarcat faptul
că eventualul pericol extern determină în regiunea Atticii o mobilizare de resurse de o
amploare fără precedent (contruirea zidurilor lungi, elaborarea unei noi strategii de
luptă şi de apărare), o accentuare a rolului pe care cetăţenii îl pot avea în schimbarea
destinului cetăţii lor. Mai departe, se vor produce întemeierea Ligii delio-attice şi
alunecarea spre „despotism” a Athenei, paralel cu „exportul” formulei democratice de
conducere. Cât despre Sparta, ea continuă să-şi menţină statutul de mare putere
militară în domeniul luptei pe uscat, aspect pe care se structurase întreaga sa existenţă
istorică anterioară.
Fructificarea unui capital de imagine deosebit (după înfrângerile perşilor, atât
naval cât şi terestru) din partea acestor două cetăţi, coroborată cu o disfuncţionalitate
în domeniul relaţiilor dintre metropole şi colonii şi complicarea relaţiilor de schimb
atheniene vor constitui premisele şi cauzele opoziţiei dintre Sparta şi Athena vreme de
aproape trei decenii, în cadrul războiului peloponesiac. Progresele pe care le
înregistrase începutul acestui secol al V-lea sunt estompate în ultimele sale decenii
prin această măcinare de durată a corpului de cetăţeni din ambele tabere. Excesele

41
care au loc la Athena- condamnarea unor militari fără o judecată prealabilă, suita de
procese politice, cărora îi cade victimă, printre alţii, şi filozoful Socrates (în 399),
ştirbesc oarecum imaginea de cetate democratică care se asociase Athenei. În plus,
apelul Spartei la ajutor persan reiterează o stare de spirit „opoziţionistă” faţă statele
despotice orientale. Cu aceste elemente, la care se adaugă modificări de mentalitate,
de viaţă economică şi de statute juridice, lumea poleis-urilor greceşti păşeşte în veacul
următor care apare ca o ultimă perioadă de glorie a cetăţii greceşti independente. Dar
cucerirea macedoneană, urmată apoi de cea romană, nu reuşeşte să distrugă structura
de tip polis a lumii greceşti, acea autonomie şi individualitate care fundamentase la
sfârşitul epocii geometrice cetatea greacă.

A. Conflicte pentru controlul Mării Egee

Aşadar, cel dintâi conflict de amploare, aşa numitele războaie medice, de fapt
greco-persane, se consumă chiar în primele decenii ale secolului al V-lea,
desfăşurarea evenimentelor întinzându-se din anul 499 până în 479, în principal,
pacea fiind încheiată abia în anul 449, după acţiunile militare ateniene conduse de
Cimon în Cipru. Principalele izvoare scrise pentru aceste evenimente sunt de sorginte
greacă, cele mai complete informaţii se găsesc la Herodot, în Istoriile sale care au ca
subiect tocmai relatarea acestor războaie, apoi la Diodor, în cărţile a X-a şi a XI-a, la
care se adaugă cronicile din veacul următor precum şi operele unor contemporani ai
evenimentelor: atenianul Eschil, poeţii lirici Pindar din Theba şi Simonides din Keos.
Lipsa unor relatări persane nu îngăduie, din păcate, introducerea în analiza acestei
perioade şi a punctului de vedere de la curtea Marelui Rege faţă de expediţiile care se
consumau la marginile imperiului său. De aceea trebuie avută în vedere precauţia faţă
de exagerările elene referitoare la consecinţele acestor războaie transformate de
propaganda grecească, mai cu seamă atheniană, în puncte de reper în cadrul luptei
elenilor pentru libertate şi a impunerii unor principii greceşti dincolo de limitele
cetăţii.
Confruntările dintre greci şi perşi încep în anul 499, odată cu revolta ioniană a
cetăţilor greceşti din Asia Mică. Supuşi ai lidienilor, în vremea regelui Cresus (încă
din jurul anului 560), grecii din această regiune trec apoi sub dominaţie persană în
anul 546, după victoria lui Cyrus asupra lui Cresus. Dintre toate cetăţile greceşti doar
Miletul beneficiază de privilegiatul statut de aliat. După venirea lui Dareios I la
conducerea statului persan (în 522), imperiul ahemenid se extinde spre est până la
valea Indus-lui, spre nord, chiar dacă numai formal, până în teritoriile locuite de traci,
geţi şi sciţi, iar spre vest până în Libia, insulele din Egeea: Lemnos-ul (care este
cucerit), Lesbos şi Chios (care acceptă supunerea). Doar Naxos-ul refuză să se predea
până la finele veacului al VI-lea. Dominaţia persană este una blândă, popoarele
supuse fiind libere să se conducă după voinţa proprie, păstrându-şi obiceiurile, cu
condiţia furnizării la nevoie a unor contingente militare şi a plăţii unui tribut care se
ridica la 400 de talanţi pentru Ionia, Eolida şi Caria şi 360 pentru Hellespont şi Frigia
(un talant echivala cu 60 de mine, adică 6000 de drahme, iar o drahmă avea 6 oboli).
Totuşi la începutul secolului al V-lea cetăţile greceşti se revoltă în frunte cu Miletul
condus la acea dată de Aristagoras. Avându-se în vedere că din punct de vedere
financiar plata tributului era suportabilă şi că cercetările arheologice nu atestă
existenţa unui declin economic în această perioadă, nici în cetăţile implicate, nici în
zona hellespontică, cauzele acestei revolte trebuie căutate mai degrabă în atitudinea
politică a lui Aristagoras şi în schimbările politice care au loc în cetăţile revoltate.
Încercând să cucerească fără succes, spre beneficiu persan, cetatea nesupusă încă a

42
Naxos-ului, Aristagoras, pentru a-şi masca eşecul, agită spiritele în Milet şi în alte
cetăţi, multe dintre ele conduse de regimuri tiranice, proclamând isonomia,
înlăturându-i pe tirani, “pe unii gonindu-i, pe alţii trimiţându-i în cetăţile lor de
baştină” (Herodot, V, 37). Dar noua formulă de conducere, prin magistraţi şi prin
cetăţeni, presupune înlăturarea dominaţiei persane. Astfel că, în cursul iernii 499/498,
când încă perşii nu apucaseră să riposteze, Aristagoras pleacă la Sparta pentru a cere
ajutor. Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes, îi îndrepată apoi paşii spre Athena
care-i furnizează 20 de vase (Herodot, V, 97), la care se vor adăuga 5 corăbii ale
eretrienilor. În 498 ionienii recuceresc, cu sprijinul grecilor de pe continent, Sardes-ul
(mai puţin citadela), prilej cu care îl incendiază, dând foc şi sanctuarului zeiţei
Cybele. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din timpul
represaliilor viitoare şi în cazul incendierii Athenei din 480. Perşii ripostează şi supun
Efes-ul, moment în care trupele atheniene şi eretriene se retrag. În 497 Dareios îşi
reinstaurează dominaţia în Hellespont, în „numai 5 zile”, ne spune Herodot (V, 117),
apoi în Troada şi Propontida. Învinşi în prima fază de carieni, perşii îi atrag de partea
lor, în vreme ce Aristagoras fuge din Milet şi este ucis în luptele împotriva tracilor. În
494 are loc confruntarea navală din Insula Lade, din faţa Miletului, unde grecii opun
flotei persane (a cărei dimensiune, deşi exagerată de Herodot care aminteşte de 600 de
vase, era totuşi considerabilă) numai 353 de nave din Chios, Lemnos, Lesbos şi
Samos. Diplomaţia lui Dareios reuşeşte să rupă alianţa revoltaţilor, este cazul
samienilor care se retrag, fiind apoi urmaţi de cei din Lesbos şi o parte a ionienilor.
Rămas doar cu aliaţii din Chios, Miletul este asediat atât pe mare cât şi pe uscat şi este
nevoit să se predea în toamna anului 494. Represaliile persane sunt în general dure,
populaţia fiind deportată, femeile şi copii transformaţi în sclavi iar o parte din bărbaţi,
care nu i-au urmat în sclavie, sunt ucişi. Cel mai crud episod se petrece, cum era de
aşteptat, la Milet. În 492, din ordinul Marelui Rege, Mardonios dispune măsurarea
teritoriului cetăţilor, reluarea plăţii tributului şi stabilirea de acorduri juridice cu
cetăţile greceşti. De asemenea sunt luate o serie de măsuri în spiritul democratizării
vieţii interne a acestora (Herodot, VI, 43). Această politică pacifistă a lui Mardonios
continuă de fapt linia antecesorului său, Artaphernes, de a reda grecilor “legile lor”,
chiar dacă în unele cetăţi (Chios, Samos, Lampsacos) se păstrau regimuri de
conducere tiranice.
Liniştirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile pe care
Mardonios le va întreprinde dincolo de Hellespont, obţinând supunerea Thasos-ului şi
a Macedoniei. Succesul este însă unul limitat (Herodot vorbeşte chiar de o eşuare a
acestei expediţii terestre soldate cu rănirea lui Mardonios de către byrgi, VI, 45) şi el
trebuie dublat de o acţiune navală. Sunt trimişi soli care cer supunerea oraşelor
greceşti. Athena, Sparta şi Plateea refuză dar multe dintre cetăţi, printre care şi Egina,
acceptă propunerea persană. Naxos-ul este cucerit şi incendiat iar prizonierii sunt
transformaţi în sclavi. Debarcarea persană în Eubeea (490) este însoţită de aceleaşi
represalii. Tinţa principală aici este oraşul Eritreea care dăduse ajutor revoltaţilor
ionieni. Răspunsul athenian la cererea de ajutor a eretrienilor se concretizează în
trimiterea a 4000 de cleruchi din Chalcis care se înapoiază acasă fără să fi participat la
luptă. Eretria capitulează după un asediu de 5 zile şi este jefuită şi incendiată iar
locuitorii ei sunt luaţi captivi. Pentru următorul pas, atacul contra Athenei, perşii aleg
debarcarea trupelor terestre, în care un rol important îl avea cavaleria, pe plaja de la
Maraton (septembrie 490). Conform planului persan o parte a flotei urma să ocolească
Attica, pînă în apropiere de portul Phaleron şi să aştepte pentru debarcare semnalele
favorabile ale partizanilor lui Hippias (care îi însoţea pe perşi în speranţa revenirii sale
politice în Athena, într-un moment în care armata ar fi fost antrenată departe de oraş,

43
în câmpia Maratonului). La acea dată colegiul strategilor dezbate intens problema
purtării luptei departe de cetate al cărei adept era Miltiades. De aceeaşi părere cu el
este şi polemarhul Callimachos care înclină balanţa votului pentru plecarea trupelor şi
confruntarea cu cavaleria persană. Contingentelor ateniene li se alătură doar 600 de
plateeni. Bătălia va consacra victoria grecilor a căror tactică de luptă, atacul în fugă şi
întărirea puternică a flancurilor, avea să ia prin surprindere cavaleria şi trupele de
arcaşi persani, chiar dacă “mai înainte, chiar şi numele de mezi răspândea frică”
printre greci (Herodot, VI, 112). Se renunţă la debarcarea în Phaleron în pofida
faptului că ajutorul cerut Spartei nu sosise încă din motive religioase. La finele acestei
campanii perşii se puteau lăuda cu luarea Cicladelor şi pedepsirea Eretriei în vreme ce
la Athena victoria de la Marathon este supradimensionată. Dacă Herodot putea să
afirme în Istoriile sale că athenienii fuseseră “primii dintre toţi grecii care au înfruntat
inamicul în goană şi au suportat vederea veşmântului persan”, în veacul al IV-lea
Isocrates va numi Athena, în Panegiricul său din 380, “şcoala Eladei” şi apărătoarea
civilizaţiei elene.
Comportamentul politic athenian de după războiul din 490 mărturiseşte
intenţiile sale de anvergură în bazinul egeean. Paros-ul este atacat datorită colaborării
cu perşii dar acţiunea eşuează iar la întoarcere Miltiades, deşi rănit, este chiar
amendat. La Athena au loc ostracizări ale partizanilor lui Hippias (Hipparchos şi
Megacles apoi Xanthippos şi Aristides). În 483-2 veniturile din minele de argint de la
Laurion, a căror exploatare abia începuse, sunt puse de către Themistocles în slujba
organizării flotei de război. În 481, ca urmare a ameninţării persane este convocat
congresul panelenic de la Corinth unde se pun bazele unei alianţe (symmachia)
antipersane ce încredinţează comanda operaţiunilor Spartei.
De cealaltă parte, noul rege persan Xerses I (486-465) hotărăşte cucerirea grecilor.
Fiind la început de domnie, Xerxes avea nevoie de victorii pentru a-şi consolida o
guvernare ce urma aceleia a unui mare cuceritor, tatăl său Dareios I. Întărziată de
revoltele din Egipt şi Babilon, expediţia contra grecilor este temeinic organizată pe
două planuri. Pe de o parte, înaintarea terestră spre Grecia prin sudul Thraciei şi
Macedoniei (care sunt readuse sub ascultare) este asigurată prin baze de
aprovizionare şi tabere militare. Pe de altă parte, se urmăreşte limitarea pierderilor
pe mare (înregistrate de campaniile trecute în dreptul muntelui Athos) prin
construirea unui canal în pen. Chalcidică. De asemenea sunt amenajate poduri de
vase peste Bosfor şi Hellespont. Însuşi regele, însoţit de suita sa, conduce această
incursiune ceea ce mărturiseşte greutatea politică a campaniei şi caracterul său
expansionist spre deosebire de simplele campanii de pedepsire ale lui Dareios I.
Îndemnul la prudenţă al oracului de la Dephi consultat de greci (îngrijoraţi de
aceste pregătiri persane) nu reuşeşete să impună predarea fără luptă. Aşadar, reuniţi la
Corinth (481) grecii hotărăsc riposta sub comanda Spartei şi trimit în trecătoarea
Termopilelor (renunţându-se la poziţii mai nordice situate în Thessalia) trupele
conduse de regele Leonidas pentru a stopa înaintarea persană spre centrul Greciei.
Paralel cu aceasta flota grecească urma să oprească corăbiile barbarilor la capul
Artemision, în nordul Eubeei. Rezistenţa grecească de la Termopile (480)
descumpăneşte în primă fază trupele persane dar în cea de-a treia zi a luptei grecii se
văd înconjuraţi. Leonidas îşi opreşte alături pe spartani, thebani şi pe cei din Thespiai,
trimiţând spre sud restul armatei. Însă înfrângerea grecilor de la Termopile deschide
perşilor drumul spre inima Greciei în vreme ce thessalienii şi beoţienii trec de partea
lor. Oraşul Delphi este cruţat iar înaintarea spre Athena este iminentă. După
consultarea zeilor, Themistocles ordonă prin decret retragerea atenienilor din cetate
fie la adăpostul cetăţii Troizen şi la Artemision, fie pe corăbii. Puţinii apărători care

44
rămăseseră baricadaţi pe Acropole sunt ucişi în momentul ocupării şi incendierii
cetăţii. Între aliaţii greci se deschid acum aprige dispute privind organizarea
rezistenţei. Sparta dorea amplasarea liniei de apărare în istmul Corinth-ului, în timp ce
Athena, prin vocea lui Themistocles, susţinea necesitatea unei bătălii navale prin
atragerea flotei persane în dreptul insulei Salamina. Prin meşteşugite manevre de
culise acelaşi Themistocles, temându-se de o dezagregare a alianţei elene, trimite în
secret soli la Xerses pentru a-l înştiinţa de retragerea aliaţilor provocând mişcarea
ofensivă precipitată a perşilor. Înghesuite în spaţiul strâmt dintre insula Salamina şi
continent corăbiile persane nu pot executa manevrele de luptă necesare (Herodot,
VIII, 83-89). Eşecul naval din 23 septembrie 480 este agravat de decizia pripită a lui
Xerses de a-i decapita pe comandanţii fenicieni care-i acuzaseră pe nedrept pe ionieni,
şubrezind astfel coeziunea armatei regale. Cel ce rămâne, după plecarea regelui, să
reorganizeze trupele persane, stabilindu-şi tabăra de iarnă în Thessalia, este
Mardonios care îl trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Athena cu propuneri
de supunere şi de încheiere a păcii. Athenienii refuză atât aceste propuneri cât şi cele
ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care nu luptau pe întreaga perioadă a
războiului. Athena este atacată din nou de perşi şi incendiată în 479. Flota atheniană
se retrage la Delos în vreme ce flota persană ancorase la Samos. Apelurile atheniene
repetate privind trimiterea în ajutor a unor trupe spartane sunt în final satisfăcute. Sub
comanda regentului Pausanias 5000 de spartani, 35 000 de hiloţi şi 500 de hopliţi
perieci (Herodot, IX, 29) se deplasează în Beoţia. Tatonările şi hărţuielile de la
poalele muntelui Kiteron, unde se instalaseră grecii, dau iniţial câştig de cauză lui
Mardonios dar uciderea acestuia din urmă demoralizează armata barbară. Retraşi în
spatele fortificaţiilor de lemn, perşii sunt în final înfrânţi, doar o parte a armatei
reuşeşte să se retragă în marş forţat spre Asia Mică. Dincolo de importanţa sa militară
intrinsecă victoria grecilor de la Plateea (479) capătă valoare de simbol, anual se fac
sacrificii în memoria celor căzuţi iar la fiecare patru ani aici au loc sărbătorile
închinate libertăţii- Eleuteria.
Flota aliată a grecilor, aflată sub comanda regelui spartan Leontychidas se
îndreaptă spre Samos cu intenţia de a-l prelua de la perşi. Răspândind vestea eliberării
tuturor grecilor Leontychidas reuşeşte să provoace dezagregarea armatei persane care
se vede nevoită să renunţe la serviciile samienilor şi milesienilor. În timpul
confruntării de la capul Mycale (479) şi ionienii dezertează provocând înfrângerea
iminentă a trupelor Marelui Rege. După victorie se intenţiona şi distrugerea podurilor
de vase de peste strâmtori dar cum acestea fuseseră deja rupte, spartanii se reîntorc în
Peloponez iar athenienii ocupă Sestos-ul.
Cauzele înfrângerii perşilor, cu mult mai numeroşi decât grecii, rezidă, în
principal, în calculele greşite ale lui Xerses şi în psihologia greşită a acestuia. Totuşi
evenimentele ulterioare vor arăta că acest conflict era departe de a se fi încheiat.
Lupta împotriva perşilor continuă sub egida Athenei care proclamă deschis intenţia de
a-i elibera pe toţi grecii din Asia Mică de sub dominaţie persană. În acest scop se
înfiinţează alianţa maritimă cunoscută sub numele de Liga de la Delos (478/477)
alcătuită din cetăţile de coastă şi insulare ale Egeei la care Athena va participa în
calitate de membru fondator şi de “preşedinte”. Primul succes notabil al acestei
alianţe este repurtat la Eurymedon în 467 de către athenianul Cimon, fiul lui
Miltiades, eroul de la Maraton. În 460, în fruntea a 200 de corăbii. Cimon se îndreaptă
spre Cipru, cucerind Marion-ul şi Kition-ul însă moartea lui va încheia capitolul
victoriilor relative în faţa perşilor. Expediţia dezastruoasă din Egipt afectează atât
poziţiile câştigate în bazinul est-egeean cât şi bunele relaţii ale Athenei cu aliatele sale
din Ligă. Se deschid tratative de pace cu perşii, purtate în numele Athenei de Callias.

45
Fie că tratatul de pace s-a încheiat acum, în 449, fie că discuţiile s-au finalizat doar cu
un acord verbal (Theopompos consideră în fr. 153 şi 154 că alfabetul ionian care s-ar
fi folosit la redactarea documentului nu pătrunde în Attica mai devreme de anul 404),
cert este că athenienii nu mai trimit trupe în Egipt şi Cipru. Diodor precizează că
pacea aşa-numită a lui Callias stipula că “toate cetăţile greceşti din Asia trebuie să fie
autonome”, perşii nu aveau voie să se apropie la o distanţă mai mică de trei zile de
mers pe jos (o zi călare) şi se stabilea o limită de înaintare a flotei persane pe linia
Pharsaelis-Bosphorul tracic. În ceea ce-i priveşte pe athenieni, aceştia trebuiau să se
abţină de a mai ataca teritorii persane. Respectat iniţial, acordul este reînnoit în anul
423 însă, în timpul războiului Peloponesiac Athena intervine, în 413, în favoarea
Sardes-ului care se revoltase împotriva perşilor. Drept răspuns regele persan va
încheia o serie de trei tratate cu Sparta, între 412/411, ce proclamă reinstaurarea
dominaţiei ahemenide pe coasta ionică în schimbul ajutorului financiar şi naval
(acesta din urmă rămânând doar la stadiul de intenţie) acordat spartanilor aflaţi în
război cu Athena.

***
Aceste conflicte au avut consecinţe importante atât în ceea ce priveşte
viitoarele raporturi ale grecilor cu lumea orientală cât şi la nivelul relaţiilor din
interiorul lumii elene.
Victoria de la Salamina demonstrase, în opinia grecilor, superioritatea lor în
faţa perşilor şi în egală măsură spulberase mitul invincibilităţii flotei regelui persan.
Adeptă a unei politici de egalare a prestigiului şi statutului spartan, Athena va iniţia
un amplu program de fortificaţii paralel cu înfiinţarea unei alianţe (symmachia) cu
cetăţile din Ciclade şi de coastele Mării Egee.
În ceea ce priveşte fortificaţiile trebuie făcută precizarea că athenienii vor
construi timp de 35 de ani, începând cu 478, mai întâi un zid de apărare a oraşului din
cărămizi nearse aşezate pe un soclu de piatră (atestat arheologic), pe o lungime de 6
km, întregit pe latura nordică a acropolei în timpul lui Themistocles şi pe latura sudică
în vremea lui Cimon. Apoi, într-o a doua fază de construcţie, vor lega oraşul de mare:
de mai vechiul port Phaleron şi de Pireu cu cele trei porturi (Zea în centru, Mounichia
în est şi Kantaros în nord-vest). Ampla reţea de ziduri permitea o rezistenţă
îndelungată în caz de atac terestru datorită putinţei de aprovizionare pe mare. După
spusele lui Thucydides (I,93,6), în concepţia artizanului acestei construcţii,
Themistocles, mărimea şi grosimea zidurilor aveau să contribuie la respingerea
duşmanilor, în plus pentru “pază (trebuia) să fie nevoie de oameni puţini, chiar dintre
aceia care nu sunt buni la nimic altceva, căci pe ceilalţi avea să-i îmbarce pe corăbii”.
Pireul căpăta o valoare mai mare decât “oraşul de sus” (Thucydides, I, 93, 7) fiind
considerat ca ultimul punct de rezistenţă în cazul cuceririi cetăţii.
Paralel cu aceste preocupări şi începând cu anul 479 Athena fructifică situaţia
postbelică în care se găseau membrii alianţei din 481 de la Corinth. Excesele
spartanului Pausanias îi împinge pe foştii aliaţi să se apropie de Athena ai cărei
conducători (Cimon şi Aristides) erau destul de populari, cu atât mai mult cu cât
Sparta este adepta unei politici active doar în Grecia Continentală, şi îndeosebi în
Peloponez, în timp ce Athena părea dispusă să-şi asume responsabilitatea luptei
pentru eliberarea grecilor de sub autoritatea perşilor. Astfel, în primăvara anului 477,
se încheie în jurul Athenei, o alianţă în care Aristides jura “să aibă aceiaşi prieteni şi
aceiaşi duşmani ca şi ei (ionienii)”, jurământul fiind pecetluit prin aruncarea unor
blocuri de fier în mare (Aristotel, Constituţia athenienilor, 23, 5; Plutarh, Aristides,
25,1). Flota ligii urma să fie construită prin contribuţia comună a membrilor ei,

46
stabilită per total la 460 de talanţi, după afirmaţia lui Thucydides (I, 96,2). Liga de la
Delos funcţionează ca o alianţă militară ofensivă şi defensivă dar şi ca un ansamblu
politic (lipsit totuşi de coeziune) al cărui centru religios era sanctuarul lui Apollon de
la Delos unde se păstra şi tezaurul propriu. Athena este hegemon (deţine conducerea)
iar ceilalţi membri sunt autonomi, votul athenian fiind, însă, egal cu cel al aliaţilor
grupaţi într-un consiliu. Strângerea fondurilor revine Athenei care se considera
îndreptăţită să intervină în cazul refuzului plăţii contribuţiei sau în caz de secesiune.
Aceste prevederi sunt de la început încălcate.
Sub pretexte religioase (aducerea acasă a osemintelor lui Tezeu, unificatorul
Aticii), Cimon pune stăpânire pe Insula Skyros şi transformă populaţia ei în sclavi,
înlocuind-o cu colonişti-militari athenieni numiţi cleruchi. Trece apoi în Eubeea şi
sileşte Carystos-ul să adere la ligă. Ca urmare a acestor acţiuni şi a asedierii Naxos-
ului (potrivit lui Thucydides, I, 98, 4- prima cetate aliată aservită), Thasos-ul, care
beneficia de veniturile minelor din Pangeea având şi avea o flotă importantă, încearcă
ieşirea din alianţă în 465. Abia după doi ani de confruntări Athena îl readuce la
ascultare, impunându-le tasienilor distrugerea fortificaţiilor, predarea flotei,
abandonarea posesiunilor din Tracia şi plata unei despăgubiri de război. După 462
Athena îşi creşte influenţa în Ahaia, Delphi, Beoţia, Argos, Megara. Apoi se lansează
imprudent în campanii militare în teritorii negreceşti. Este vorba de expediţia din
Egipt dintre 459-454, extrem de costisitoare şi soldată cu mari pierderi omeneşti într-
un moment în care acasă este antrenată alături de Megara în conflictul împotriva
Corinth-ului şi Epidaur-ului. În 457 intervine în confruntarea dintre spartani şi
focidieni, în favoarea acestora din urmă dar este înfrântă la Tanagra. Recuperarea
terenului pierdut în Focida şi Beoţia (mai puţin în oraşul Theba) va fi urmată de
expediţia în jurul Peloponez-ului când obţine aderarea la ligă a Ahaiei şi semnarea
păcii pe cinci ani cu Sparta. În 454 atitudinea athenienilor se modifică radical. Ca
urmare a eşecului din Egipt, tezaurul ligii este mutat la Athena. Din aceste moment
gestionarea efectivă a tezaurului cade practic exclusiv pe seama athenienilor. Dar
relaţiile cu aliaţii se vor înrăutăţii mai cu seamă după semnarea păcii lui Callias care,
în opinia unora dintre membrii ligi anula scopul existenţial al symmachiei). Între 447-
446 Pericles trebuie să facă faţă revoltelor din Beoţia (unde doar Plateea rămâne
fidelă), din Eubeea, Megara (sprijinită de Corinth), Sicyona şi Epidaur. În urma
pătrunderii unei armate Peloponesiace în Attica, problemele din Eubeea sunt tranşate
rapid aşa cum pare să o dovedească textul epigrafic referitor la Chalcis care se angaja
astfel: “nu mă voi separa de athenieni prin nici un vicleşug, vorbă sau act, nu voi
sprijini pe nimeni s-o facă; orice neregulă o voi anunţa athenienilor, voi plăti
athenienilor tribut cum am fost convinsă s-o fac, voi fi cât mai mult posibil cel mai
bun şi fidel aliat”(Meiggs-Lewis, GHI nr. 52). Cum Sparta nu insistă pentru moment
în acţiunile sale din Attica se încheie o pace pe treizeci de ani în anul 446
(Thucydides, I, 115). Reprimarea violentă a încercărilor de ieşire din ligă continuă şi
în cazul Samos-ului (membră fondatoare) din anul 440 (cele 8 luni de luptă au costat
Athena întreaga contribuţie pe anul în curs plus 1404 talanţi din veniturile proprii).
Deceniul al VI-lea al secolului al V-lea este marcat şi de încercări de reoganizare a
Ligii delio-atice. În 447 decretul lui Cleinios (IG I3, 34) stabilea sarcina exclusivă a
Athenei de a strânge contribuţia (a cărei plată se făcea în martie-aprilie, la Marile
Dionisii), de a alcătui consiliul, trimiţând magistraţi şi inspectori athenieni în cetăţile
membre. Sunt stabilite patru zone de percepere a taxelor: Ionia, Insulele, Thracia şi
Hellespontul, la care se adaugă o a cincea zonă – Caria. Cam în aceeaşi perioadă
decretul lui Clearhos impunea folosirea monedei, a greutăţilor şi a unităţilor de
măsură atheniene în toate cetăţile aliate. Tot acum Athena îşi consolidează poziţiile pe

47
coasta Thraciei (înfiinţând Amphypolis în 437/36), zonă bogată în mine de aur şi lemn
de construcţie, pe de o parte şi, pe de altă parte, în Pontul Euxin (îşi impune controlul
în Sinope unde athenienii îşi împart casele şi domeniile tiranilor-Plutarh, Pericles, 20
şi stabileşte cleruchi athenieni la Amissos, Nymphaion şi Astacanos). La finele anilor
treizeci ajunge să aibă relaţii cu cetăţi din Insula Sicilia (Segeste, Rhegion, Leontinoi).
Această politică de anvergură pare să aibă două mari componente. Una este
dată de aspectul comercial al măsurilor luate de Clearchos şi de consecinţele acestora.
S-a vorbit de un “imperiu maritim comercial” athenian dar unificarea monetară şi
comensurarea schimburilor pare legată mai degrabă doar de activitatea care se
desfăşoară în Pireu şi nu este însoţită de o politică susţinută la nivelul relaţiilor
comerciale dintre celelalte cetăţi membre între ele; în plus antichitatea clasică nu
cunoaşte existenţa unei (sau a unor) concepţii economice închegate. A doua
componentă rezultă din măsurile politice şi juridice. Athena susţine regimurile
democratice (fiind chiar exportatoare de democraţie- Tucydides, II, 37,1) din cetăţile
aliate, instituie magistraţi temporari care supraveghează aplicarea decretelor,
protejarea athenienilor sau a străinilor care aveau privilejii acordate de Athena. Pentru
fiecare victimă atheniană se percepea o amendă de 4 talanţi. Cleruchii colonizaţi în
cetăţile membre beneficiază de distribuţii locale de pământ cu păstrarea cetăţeniei
atheniene şi de aceea şi de tribunale propri. Controlul exercitat de Athena se raporta la
proprii ei cetăţeni şi la opţiunea politicii externe a aliaţilor care ar fi putut afecta
hegemonia sa în ligă, astfel că nu se poate vorbi nici de existenţa unui “imperiu
teritorial” atenian. Coaliţia maritimă va lupta cu sorţi de izbândă schimbători în
războiul Peloponesiac, pierderea acestuia din urmă echivalând cu obligativitatea
(impusă de spartani) de a desfiinţa liga în anul 404.

B. Războiul Peloponesiac

Al doilea mare conflict în care au fost antrenate cetăţile greceşti, de data

aceasta între ele, a fost războiul Peloponesiac. Lumea greacă cunoscuse apogeul în
momentul izbucnirii acestui conflict. Athena îşi definitivase democraţia, mai mult
chiar, o “susţinea” cu succes şi în alte cetăţi, dacă este să dăm crezare spuselor lui
Pericles prin grija lui Thucydides; Sparta încremenise în regimul său oligarhic, deşi
corpul de cetăţeni spartan nu este nicidecum static, chiar pare că “se primeneşte”
având în vedere amintirea de către Xenofon a acelor neodamodeis (noii cetăţeni) şi
hypomeiones (inferiorii) în evenimentele tulburi din anul 397. Protagoniste ale unui
conflict care se va întinde pe mai bine de un sfert de veac, cele două cetăţi nu vor mai
fi la fel la finele lui, în pofida revenirilor din punct de vedere economic şi a refacerii
unei oarecare stabilităţi interne a regimului politic. Nu-i mai puţin adevărat că,
datorită calităţii lor de conducătoare ale unor alianţe de cetăţi (Sparta ca lider al Ligii
Peloponesiace iar Athena ca hegemon al Ligii maritime de la Delos), conflictul
atheniano-spartan este de fapt un conflict între două “blocuri politico-militare”.
Cele mai importante informaţii privind acest război le obţinem de la istoricul
Thucydides care în lucrarea sa despre Războiul Peloponesiac oferă analiza pertinentă
a primilor douăzeci de ani ai conflictului pe care Xenofon în cărţile I şi a II-a din
Helenicele îl continuă până la final. Date despre personalităţile implicate în aceste
conflict-maraton, de o factură mai mult morală, şi oarecum de ordin secundar, dată
fiind perioada lor de redactare (secolul al II-lea p. Chr.) se pot găsi la Plutarh (în
biografiile unor personalităţi marcante ale epocii: Pericles, Nicias, Alcibiade,
Lysandros). Mai puţin numeroase sunt informaţiile oferite de Aristotel în lucrarea sa

48
Statul atenienilor (sau Constituţia ateniană) şi de Pseudo-Xenofon, Statul atenienilor
(sau Pamfletul bătrînului oligarh).
Thucydide insistă pe larg asupra cauzelor generale subliniind rivalitatea dintre
cele două ligi: Liga Peloponesiacă şi Liga maritimă de la Delos. Participant la aceste
evenimente, Thucydides operează clar distincţia între aceste cauze de ordin general şi
altele particulare precum şi faţă de simplele pretexte. În cea de pe urmă categorie ar
intra o serie de conflicte între Athena şi aliaţi ai Spartei.
Astfel în 435 a. chr. Epidamnos-ul, colonie a Corcyrei cere ajutor acesteia în
legătură cu invaziile barbarilor din împrejurimi aliaţi ai oligarhilor de curând
răsturnaţi de la putere. Interese politice şi comerciale o împiedică pe Corcyra, care
avea la acea dată tot un regim oligarhic, să intervină. În acest moment Epidamnos-ul
apelează la Corinth, metropolă a Corcyrei. Corcyreienii asediază Epidamnos-ul şi
reuşesc să înfrângă şi flota corinthiană trimisă în ajutor. Contraatacul contrinthian care
urma să se desfăşoare va determina cetatea Corcyra să ceară ajutor Athenei în anul
433. Se destrăma astfel pacea de treizeci de ani care fusese stabilită între athenieni şi
corinthieni (membrii ai Ligii Peloponesiace) iar bătălia navală de la Sibote din acelaşi
an va da câştig de cauză, pe moment, Corcyrei şi Athenei, chiar dacă aceasta din urmă
nu distruge, deşi avusese ocazia, flota corinthiană. În aceeaşi perioadă relaţiile dintre
Athena şi Megara (aliată a Spartei) se înrăutăţesc datorită măsurilor economice luate
de Pericles. Este vorba de două decrete: unul care hotăra confiscarea mărfurilor
megariene deja existente pe pieţele atice, din raţiuni religioase, iar cel de-al doilea
care intrezicea negustorilor megarieni să mai pătrundă în Attica. În fine, un ultim
pretext al conflictului spartano-athenian îl constituie afacerea Potideei. În 432 a. Chr.
Potideea, colonie a Corinthului dar membră a Ligii de la Delos, este nevoită să ceară
ieşirea din Ligă la instigarea regelui macedonean, Perdiccas. Athena ripostează şi o
obligă să-şi dărîme zidurile, conflictul, inevitabil, implică deopotrivă intervenţia
corinthienilor şi a athenienilor. Ambasadele trimise de Sparta la Athena indică faptul
că spartanii nu erau încă pregătiţi să intre în conflictul care deja începuse. Cum
demersurile diplomatice nu se vor încheia cu un rezultat pozitiv războiul va începe
efectiv în primăvara anului 431 a. Chr. şi va cunoaşte două mari etape.
I. Prima etapă- 431-421 a. Chr.-războiul lui Archidamos

Între 431-427 au loc cele dintâi confruntări pe uscat. Prima atacată este mai
vechea aliată a Athenei, Plateea, de către cetatea Thebei, asociată a ligii
Peloponesiace. Atacul este respins de populaţiei plateeană, mai mult chiar, prizonierii
thebani sunt ucişi fără a se mai încerca negocieri cu Theba. În acest moment Sparta va
porni să atace Attica. Athena ripostează, Pericles pune în practică stategia “zidurilor
lungi” invitând locuitorii de la ţară să se retragă în oraş. Din păcate acum izbucneşte
în cetate o epidemie (provocată probabil de un virus adus de o corabie egipteană)
generatoare de pierderi masive şi de nemulţumiri generale în urma cărora Pericles este
destituit. În 429 Pericles este reales strateg, dar moare curând. Reculul militar al
Athenei este imediat. Totuşi, strategii reuşesc să înfrîngă la Naupactos, graţie lui
Phormion, trupele corinthiene, în vreme ce Plateea trebuie să facă faţă asediului
regelui spartan Archidamos. După doi ani, în 427, Plateea cade pradă spartanilor şi, în
pofida promisiunilor unei judecăţi drepte, cei rămaşi în viaţă (cca. 200) sunt
masacraţi, în amintirea thebanilor ucişi cu 4 ani înainte. Cetatea este distrusă din
temelii iar solul este cedat Thebei. O puternică lovitură este dată Athenei prin revolta
cetăţii Mytilene (principalul oraş al I-lei Lesbos), care, în 428, încearcă fără succes
(chiar face apel la Sparta) să iasă din Liga delio-attică. Locuitorii din Myttilene sunt

49
înfrânţi iar solul cetăţii este împărţit coloniştilor atenieni-cleruchilor. În aceste
condiţii, Athena (protagoniştii pe plan intern erau Cleon, cu o poziţie mai radicală,
Demosthene, şi, ulterior se va remarca, Nicias, cu vederi pacifiste) decide încercuirea
Peloponezului şi atacarea unor zone de coastă vestice (se încerca ajungerea din nou,
pe mare, în ajutorul Corcyrei, prin ocolirea sudică a Peloponezului): flota condusă de
Demosthene face o escală la Pylos (425) care se fortifică iar spartanii trimişi în
ajutorul Pylos-ului sunt luaţi prizonieri şi ţinuţi în Insula Sfacteria. Se încearcă
şantajul schimbului de prizonieri. Sparta propune încheierea păcii, dar Athena (mai
sigură pe ea din pricina demonstraţiilor navale din jurul Sfacteriei) refuză. După ce
athenienii pierd controlul asupra Beoţiei (lupta de la Delion), Sparta se hotărăşte (424)
să atace Amphipolis-ul, unul din punctele de aprovizionare cu lemn şi alte materiale
de război ale rivalei sale- şi totodată colonie atheniană în Thracia. Generalul Brasidas
organizează un marş forţat pînă în Thracia, cu o viteză care ia prin surprindere
logistica ateniană. Strategul Thucydides (istoricul) nu reuşeşte să ajungă la timp
pentru apărarea Amphipolis-ului şi este exilat (se retrage şi începe să scrie istoria
acestui conflict). În 422 Cleon moare sub zidurile Amphipolis-ului, încercînd zadarnic
să-l recucerrească, dar şi spartanii îl pierd pe Brasidas. Se cere de ambele părţi pacea.
Cele două strategii plănuite în debutul operaţiunilor aduseseră cetăţilor
combatante în egală măsură pierderi. Pericles plănuise să ducă un război de uzură al
inamicului concetăţenii săi, aprovizionaţi pe mare, fiind feriţi la adăpostul “zidurilor
lungi”. În vremea aceasta Sparta concepuse o strategie de invadare continuă a
spaţiului rural al Aticii şi de provocare a cât mai multor pierderi adversarei sale. Cu
toate acestea, între 427-422 nu au existat decît cinci asemenea invazii spartane în
zona agrară a Aticii: 431, 430-cea mai lungă, de 40 de zile, 428, 427- cea mai
violentă, 425- de scurtă durată ca urmare a evenimentelor militare de la Pylos. Astfel
că ogorul attic este aproape în permanenţă cultivat. Oricum la capătul a zece ani de
lupte ambele tabere, obosite, sunt înclinate să ceară pace. În 421 pacea, aşa numită a
lui Nicias, se încheia pe o perioadă de 50 de ani cu revenirea la statutul dinainte de
război: teritoriile cucerite şi prizonierii trebuiau să fie restituiţi de către ambele tabere,
se prevede accesul liber în sanctuarele panelenice, cu garantarea independenţei
sanctuarului de la Delphi.

II. A doua etapă : 421-404 a. Chr.

În perioada imediat următoare, 421-416, condiţiile păcii nu sunt respectate de

nici una din părţi, mai mult, Corinthul, Elisul, Theba şi Megara (toate aliate ale
Spartei) refuză să semneze acest tratat. Pe scena politică ateniană îşi face apariţia
Alcibiade, nepot al lui Pericles şi elev al lui Socrate, care promovează o politică
violentă, de reluare a ostilităţilor. În consecinţă, este iniţiată o strategie de alianţă cu
Argosul pentru a dezintegra Liga Peloponesiacă. Operaţiunile se desfăşoară în
Arcadia iar spartanii obţin o mare victorie la Mantineea, în august 418. În 416
locuitorilor din Insula Melos li se impune, de către Athena, intrarea în Liga maritimă,
dar ca urmare a refuzului lor sunt masacraţi. Athena votează, în pofida opoziţiei lui
Nicias, plecarea în expediţia costisitoare din Sicilia, între 415-413, pretextând că oferă
ajutor la chemarea cetăţii Segeste, atacată la rândul său de Selinonte şi de Syracusa.
După perioada tiraniilor, a influenţei şi hegemoniei syracuzane Insula Sicilia trecea
printr-o serie de modificări de regimuri politice. Este vorba, în principal, de
instaurarea unor regimuri democratice şi resorbirea unor conflicte interne între vechii
cetăţeni şi mercenarii care-i sprijiniseră pe tirani şi care primiseră în schimb drepturi
civice. Totuşi Syracusa nu renunţase la pretenţiile sale hegemonice, de aceea atacul

50
din anul 416 asupra Segestei va prilejui ocazia manifestării spiritului belicos pentru
Alcibiade. În ajunul plecării, statuile de la răspântii ale zeului Hermes sunt mutilate;
făcut răspunzător, Alcibiade (care reuşise să ridice ancora în drumul său spre Sicilia,
în calitate de comandant alături de Nicias şi Lamachos) este rechemat în patrie, dar
fuge şi se retrage la Sparta unde divulgă o parte din pregătirile militare ale Athenei. El
sfătuieşte Sparta să ocupe colina Deceleia din apropierea Athenei pentru a dobândi un
important punct strategic în Attica; totodată sunt pierdute de athenieni minele de
argint de la Laurion.
Expediţia din Sicilia se dovedeşte a fi un mare dezastru. Incapacitatea lui
Nicias de a profita de victoriile iniţiale repurtate asupra Syracuzei, ezitările sale de
retragere atunci când încă mai putea să o facă în siguranţă permit Spartei sosită în
ajutorul syracuzanilor şi corăbiilor acestora din urmă (echipate cu o proră de tip
corinthian cu care vor spinteca navele atheniene, Thucydides VII, 34, 5 şi 36, 2-5) să
răstoarne complet situaţia în perioada august 414-august 413 şi să captureze întreaga
armată rivală. Conducătorii athenieni, Nicias şi Demosthenes care sosise mai târziu în
Sicilia, sunt executaţi iar soldaţii fie transformaţi în sclavi, fie ucişi. Consecinţele
acestui dezastru sunt importante, Athena pierde cca. 50 000 de oameni dintre care 12
000 de athenieni şi mai mult de 200 de vase.
Se impunea refacerea flotei dar resursele erau mai mult decât insuficiente. Este
nevoie să se apeleze la fondul de rezervă de 1000 de talanţi constituit de Pericles la
începutul războiului în timp ce strângerea contribuţiei membrilor Ligii delio-atice este
aproape imposibilă datorită revoltei acestora şi a încercării de a ieşi din alianţă.
Cetăţile din Ionia trec de partea Spartei (acum aliată a statului persan ca urmare a
efortului diplomatic al lui Alcibiade) care preia, în vara anului 412, controlul asupra
coastelor Asiei Mici colaborând cu satrapii persani. Deşi Athena ripostează folosindu-
şi baza navală pe care şi-o crease în Samos, reuşeşte să-şi mai păstreze doar Lesbos-
ul, restul căzând, inclusiv Rhodos-ul, în mâinile spartanilor conduşi la această dată de
Alcibiade. Dificultăţile athenienilor se înmulţesc ca urmare a crizei politice din
interior. Acum (411) are loc în Athena o lovitură de stat care provoacă răsturnarea
regimului democratic şi reinstaurarea regimului oligarhic al celor 400.Vechea
constituţie este abolită, indemnizaţiile (misthoi) sunt desfiinţate, mai ales pentru
judecători, iar puterea în cetate este încredinţată unui sfat alcătuit din 400 de membrii
aleşi astfel: 5 cetăţeni alegeau 100 de membrii care la rândul lor mai cooptau alţi 300.
Este înfiinţată o nouă adunare a poporului alcătuită din 5000 de persoane, adunare pe
care noul sfat o putea întruni “atunci când va găsi de cuviinţă” (de altfel, aceasta nu va
fi nicicând reunită). Noul regim nu reuşeşte să obţină nici ajutorul perşilor, nici să
încheie pacea cu Sparta. În interiorul celor 400 se nasc divergenţe de opinie, pe de o
parte, exista gruparea concentrată în jurul lui Theramenes care dorea încredinţarea
puterii celor 5000 şi refuzau să trădeze interesele Athenei, pe de altă parte, cea
influenţată de Peisandros, Antiphon şi Phrynichos care erau gata să plătească orice
preţ pentru a se menţine la putere. La finele verii lui 411 cei 400 cedează puterea celor
5000 ca urmare a presiunilor hopliţilor, iar perioada imediat următoare se
caracterizează prin efortul Athenei de a reveni la un regim democratic. Vecgii
protagonişti sau simpli partizani ai regimului ologarhic sunt fie asasinaţi (cazul lui
Phrynichos, fir condamnaţi fără judecată la moarte sau exil cu pierderea drepturilor
civice.
După dezastrul militar din Eubeea, Alcibiade se reîntoarce acasă şi
reorganizează rezistenţa navală. De asemenea, “drumul pîinii”, spre sudul Thraciei şi
Pont, este restabilit prin victoriile ateniene la Kynossema, Abydos şi Cyzic. Ultima
victorie navală a Athenei (cu un efort militar deosebit- sunt înrolaţi chiar şi metecii în

51
schimbul promisiunii de acordare a cetăţeniei) este cea de la Arginuse (406), dar, din
păcate, numărul mare de naufragiaţi atenieni, rezultaţi din această luptă, este capul de
acuzare pentru condamnarea generalilor victorioşi întorşi în Attica. Pe fondul acestor
intransigenţe şi tulburării interne, Sparta (avându-l pe Lysandros, drept comandant al
flotei), ajutată de flota persană (a regelui Cirus cel Mic) reuşeşte să câştige controlul
Hellespontului prin victoria de la Aigos Potamos (405). Fără putinţa alimentării pe
mare, cu un teritoriu agrar devastat, cu un sistem de alianţe devenit nefuncţional şi o
situaţie internă tulbure, Athena este nevoită să încheie pacea în 404 în condiţii extrem
de dezavantajoase: era obligată să-şi dărâme zidurile, inclusiv din jurul Pireului, să
renunţe la flota de război, păstrându-şi doar 12 vase de comerţ (de fapt aceasta
echivala cu destrămarea ligii maritime), să cedeze prizonierii, să predea exilaţii, să
aibă de prieteni doar pe cei ai spartanilor, “să urmeze pe lacedemonieni pe uscat şi pe
mare oriunde i-ar conduce” (Xenofon, Hellenicele, II, 2, 20). Sparta îşi instaura
garnizoane militare în toate cetăţile cucerite, conduse de harmostoi, sprijinind
instaurarea unor regimuri oligarhice (Diodor, XIV, 10, 11) iar hegemonia sa
(asigurată şi prin plata unui tribut anual de 1000 de talanţi) este susţinută de statul
persan.
Analiza evenimentelor care se vor petrece după capitularea Athenei impune distincţia
între consecinţele imediate ale acestei îndelungi perioade de confruntări militare şi
cele care apar pe o perioadă mai mare de timp, marcând practic toată prima jumătate a
secolului al IV-lea. În ceea ce priveşte consecinţele imediate trebuie spus că, pe plan
extern, Athena pierde poziţia sa de hegemon al lumii egeene, în favoarea Spartei, în
vreme ce pe plan intern face faţă unor noi modificări de regim politic. În martie-
aprilie 404 cu sprijinul direct al spartanului Lysandros se instituie aşa-numitul regim
al celor 30 de tirani Excesele acestora însă vor pecetlui soarta acestui regim tiranic,
democraţii exilaţi se reîntorc în Phyle apoi se fortifică în rada Pireului sub conducerea
lui Trasybulos. Tiranii sunt alungaţi iar în Athena funcţionau practic trei grupări
poltice, cea a democraţilor din Pireu, tiranii refugiaţi şi fortificaţi la Eleusis şi
oligarhii moderaţi- cei rămaşi în cetate. Regele Pausanias intervine în favoarea
instaurării democraţiei la Athena, august-septembrie 403, şi a împăcării taberelor
politice. Din punct de vedere economic imediat după război se face simţită în ambele
tabere o criză agrară, dar este vorba de o criză scurtă durată totuşi, la fel ca şi
fenomenul de migrare a populaţiei către spaţiul urban, resimţit imediat după război, de
exemplu în Athena, unde statul va trebui să susţină prin fonduri speciale (misthoi) pe
săraci.
Pe termen îndelungat condiţiile de război prelungit au prilejuit importante
transformări ale armatei: apelul la mercenari, expediţii de lungă durată şi la
distanţe mari, modificări ale tehnicii militare şi tacticii de luptă (se renunţă la
falanga grea în favoarea celei uşor înarmate, mai mobilă, au loc specializări ale
tehnicii de asediu, se generalizează fenomenul mercenariatului). Lumea greacă va
cunoaşte pulverizarea valorilor comune civice, tot mai des se apelează la subsidiile
acordate de particulari, paralel cu conturarea unor cariere publice (militar-politice)
individuale (cazul lui Cleon, Alcibiade-la athenieni, Lysandros- la spartani). Din
punct de vedere social au loc importante mutaţii: un mare număr de prizonieri de
război aleg, ca apatrizi, altă cale de supravieţuire ulterioară, în afara valorilor
agrare ale cetăţii lor de origine- mai ales în cazul Athenei, iar pe plan intern
istoriografia modernă vorbeşte de înlocuirea lui homo politicus din secolul la V-lea
cu homo oecumenicus, mai aplecat, aşadar către activităţile lucrative. Sub aspect
politico-militar se redeschide problema raporturilor dintre lumea greacă şi statul
ahemenid, iar în ceea ce priveşte relaţiile dintre diferitele poleis-uri greceşti se

52
instituie o situaţie de război cvasi-permanent în prima jumătate a sec. al IV-lea a.
Chr., prilejuind cucerirea lor de către macedoneni.

C. Conflictele între cetăţile greceşti în secolul al IV-lea

Secolul al IV-lea cunoaşte în prima sa jumătate o perioadă marcată de
consecinţele războiului Peloponesiac. Se pot distinge trei mari etape: a) din 404
până în 371 hegemonia Spartei, victorioasă asupra Athenei, prezintă o evoluţie
sinuoasă depinzând de raporturile cu Persia şi ingerinţa ahemenidă în relaţiile
dintre cetăţile greceşti; b) între 371 şi 362 Theba preia contolul asupra Beoţiei,
având o relativă preeminenţă în Grecia Centrală, în vreme ce Athena îşi refăcuse
potenţialul maritim şi sistemul alianţelor şi c) perioada de până la bătălia de la
Cheroneea, din 338, când Macedonia îşi impune controlul asupra poleis-urilor
greceşti. Dominanta acestei prime jumătăţi de secol o constituie starea de război
aproape permanent din lumea greacă pe fondul efortului de definire a unor
concepte politico-propagandistice, cum este cel de autonomie, în condiţiile în care
cetăţile cunosc acum cel mai puţin libera iniţiativă ca urmare a schimbărilor
succesive de raporturi de forţă.
a. Instituită cu ajutor persan imediat după războiul Peloponesiac, stăpânirea
spartană pe coastelele Asiei Mică are în general un caracter brutal. În cea mai mare
parte a cetăţilor se constituie regimuri oligarhice- decarhii- care duc o politică
arbitrară şi în folosul Spartei. Foarte curând se va naşte nostalgia regimului de
dominaţie “blândă” atheniană. Evoluţia prezenţei spartane în Asia depinde de
interesul Marelui Rege în zonă. Relaţiile spartano-persane se ţes în jurul
personalităţii lui Lysandros care întreţine bune raporturi cu perşii, în special cu fiul
cel mic la regelui Dareios al II-lea, Cyrus cel Tânăr. Prietenia dintre cei doi merge
până într-acolo încât Sparta ajunge să îi ofere lui Cyrus sprijin militar în încercarea
lui din 401 de a-l detrona pe fratele său mai mare şi moştenitor legitim urcat pe
tron încă din 404, Artaxerxes al II-lea Mnemon. Revolta lui Cyrus, la care participă
trupe de mercenari greci, este însă înfrântă la Cunaxa (martie 401), iniţiatorul
însuşi găsindu-şi sfârşitul. Grecii participanţi la această campanie se văd lipsiţi de
conducător în mijlocul unui imperiu ostil şi sunt nevoiţi să se organizeze singuri pe
drumul de întoarcere în patrie (este vorba de expediţia aşa-numită a celor 10 000
descrisă de Xenofon în lucrarea Anabasis). Îndepărtarea lui Cyrus readuce un
control mai ferm al Persiei asupra coastelor Asiei Mică. Grecii de aici cer ajutor
militar Spartei, care prin acceptul dat în anul 400 intră practic în război împotriva
lui Artaxerses al II-lea. Fără ca luptele purtate să decidă clar vreun invingător
negocierile de pace sunt deschise, fără rezultat însă, încă din 397. Ostilităţile
continuă dar Sparta este nevoită să-şi concentreze atenţia asupra unor probleme
interne: criza succesiuni la tron din 398 când Agesilaos, fratele defunctului Agis,
este contestat de pretinsul fiu al regelui, Leontychidas, şi încercarea (eşuată) de
lovitură de stat condusă de Cinadon din 397. Relatarea acestui din urmă eveniment
de către Xenofon în Hellenicele sale este foarte preţioasă pentru istoria evoluţiei
sociale a Spartei din această perioadă. Precizarea lui Xenofon despre participarea la
complot a unor noi cetăţeni- neodamodeis- şi a inferiorilor- hypomeiones- stă
mărturie despre profundele transformări care avuseseră loc în ultima parte a
veacului al V-lea la nivelul statutelor juridice şi al regimului proprietăţii (sursa
principală a participării la mesele comune garante ale cetăţeniei spartane).

53
Că noii cetăţeni nu sunt deloc în marginea funcţionării cetăţii o dovedeşte
participarea lor la expediţia lui Agesilaos în Asia din 396. După victoria terestră de
lângă Sardes, regele spartan preia comanda flotei (dar din nefericire pentru el o
încredinţează mai puţin priceputului Peisandros cu care era cumnat) pregătindu-se
pentru a ocupa Anatolia. În acest moment statul persan iniţiază o amplă campanie
de instigare a grecilor de pe continent la revoltă împotriva lacedemonienilor. Astfel
că în 395 ostilităţile în Europa sunt deschise de Theba aliată cu Athena, Argos şi
Corinth. Bătălia de la Haliartos, din Beoţia, se termină dezastruos pentru spartanii
conduşi de Lysandros (care de altfel piere în luptă). Imediat la coaliţia antispartană
mai aderă şi alte cetăţi în cadrul discuţiilor purtate la Corinth. Acest război (numit
şi al Corinth-ului) ameninţa serios hegemonia de acasă aşa încât Agesilaos este
nevoit să părăsească zonele asiatice. Până la sosirea sa spartanii recuperează teren
prin victoria de la Nemea, iar regele însuşi învinge pe aliaţi la Coroneea (394).
Pierderea bătăliei navale de la Cnidos de către Peisandros în faţa athenianului
Conon (chemat de perşi) anihilează însă supremaţia asiatică lacedemoniană. În
multe dintre cetăţile ionice se revine la regimuri democratice ostile spartanilor deşi
Conon este îndepărtat ca urmare a uneltirilor abilului Antalchidas care urmărea
încheierea unui tratat favorabil Spartei cu Persia. În Grecia continentală
confruntările continuă în jurul Corinth-ului (unit acum într-o sympolitie cu Argos-
ul), Sparta este înfrântă la Lechaoin în 390 în vreme ce Athena consideră potrivit
momentul pentru refacerea vechilor sale baze din Egeea prin alianţele stabilite de
Trasybulos. Acesta din urmă, acuzat de Sparta în faţa Marelui Rege că ar dori
refacerea ligii maritime, este ucis din ordin persan ceea ce dovedeşte cât de mare
era libertatea de acţiune ahemenidă în zonă şi faţă de relaţiile grecilor între ei. În
386 se încheie în sfârşit pacea cu Persia cunoscută sub numele de “pacea regelui”
(uneori şi “pacea lui Antalchidas”): ”Regele Artaxerses hotărăşte că este drept ca
oraşele din Asia să fie ale lui, ca şi insulele Clazomenai şi Cypru iar celelalte oraşe
eline, mici şi mari, să le lase autonome, afară de Lemnos, Imbros şi Skyros; acestea
să rămână ale athenienilor, aşa cum au fost şi în trecut. Iar aceia care nu vor primi
această pace să ştie că le voi face război, alături de cei care primesc această
înţelegere: şi pe uscat şi pe mare, şi cu corăbii şi cu bani!”(Xenofon, Hellenicele,
V, 1, 31). Acest ultimatum de fapt echivala cu dizolvarea tuturor sistemelor de
alianţe, a confederaţiilor greceşti existente (cea beoţiană mai cu seamă). Sparta se
va erija în apărătoarea aplicării întocmai a tratatului şi intervine în Beoţia
deteriorându-şi relaţiile cu Theba şi se pronunţă împotriva unificării argiano-
corinthiene din cadrul sympolitiei. Acasă, în Peloponez, litera tratatului este dată
uitării, mai mult, pentru dezamorsarea tensiunilor interne spartanii participă la nu
mai puţin de patru campanii împotriva Olinthului care refuza acceptarea păcii
regelui, încercând chiar atragerea de noi cetăţi în confederaţia chalcidică. Excesele
spartane, ca şi ocuparea rapidă şi fără motiv a Cadmeei, din Beoţia, atrag atenţia
grecilor asupra caracterul real al comportamentului politic lacedemonian.
La finele deceniului al II-lea al secolului al IV-lea Isocrates amintea Eladei
întregi de serviciile aduse în trecut de către Athena (Panegiricul publicat în 380),
îndemnându-i pe greci să se unească sub egida protectoare atheniană. După ce
asociază apariţia agriculturii cu darul oferit athenienilor de către zeiţa Demetra,
Isocrates purcede la întocmirea unui „dosar istoric” al progreselor pe care cetatea
sa le-a înregistrat, spre beneficiul cetăţilor ei şi al altora, pe drumul spre
democraţie. „Găsindu-i pe greci fără legi şi locuind împrăştiaţi, pe unii asupriţi de
tirani, pe alţii pradă anarhiei ea (este vorba de cetatea Athena, n.n) i-a scăpat de
aceste calamităţi, supunându-i pe unii puterii sale, iar altora dându-se pe sine drept

54
exemplu. Într-adevăr, Athena este prima cetate care a stabilit legi şi care a pus
bazele unei forme de guvernământ stabil. (...) Cei dintâi care aduseră în faţa
tribunalelor de judecată cazurile de omor şi care au vrut să pună capăt conflictelor
prin raţiune şi nu prin forţă, au făcut apel la legile noastre şi au judecat în
conformitate cu ele. Pe deasupra, Athena a inventat dintre arte pe acelea care
servesc la nevoile vieţii vieţii ca şi pe acelea destinate desfătării.(...) Pe lângă
acestea există unele teritorii care nu produc de toate, ele duc lipsă de unele produse
în schimb au altele din abundenţă. Şi cum locuitorii lor sunt puşi în mare
încurcătură, neştiind unde să desfacă unele produse şi de unde să-şi procure pe
celelalte, Athena le-a venit în ajutor. Ea a înfiinţat în mijlocul Greciei un târg,
Pireul, care dispune de o abundenţă atât de mare de produse, încât cele care erau
anevoie de găsit în celelalte tîrguri, aici puteau fi uşor procurate. Cetatea noastră,
în ceea ce priveşte filosofia şi elocinţa, s-a situat în fruntea celorlalte cetăţi aşa
încât discipolii ei au devenit profesorii altora (...). Datoria mea este să vorbesc
despre ceea ce este particular, despre ceea ce ne îndreptăţeşte pretenţiile noastre de
hegemonie ... Atât de mult cetatea noastră a întrecut celelalte cetăţi înainte de
distrugerea ei, încât chiar după ce a fost ruinată (este vorba de incendierea oraşului
de către perşi în al doilea război medic, n.n.), ea a adus în această luptă care se da
pentru eliberarea Greciei mai multe trireme decât au adus la un loc acei care au luat
parte la această luptă. Şi nimeni nu poate fi atât de pornit împotriva noastră încât să
nu recunoască că noi grecii, datorită acestei bătălii navale (Salamina), am ieşit
învingători şi că această izbândă se datorează Athenei. În clipa de faţă, când
suntem pe cale să pornim o bătălie împotriva barbarilor, cine trebuie să aibă
comanda supremă? Nu oare aceia care în războiul trecut s-au acoperit de cea mai
mare glorie? Nu oare aceia care şi-au primejduit viaţa şi care în luptele duse pentru
salvarea comună au fost socotiţi vrednici de răsplată pentru curajul lor?”
În aceeaşi vreme Theba înlătură conducerea filospartană din interior şi începe
să se reorganizeze din punct de vedere militar sub conducerea lui Pelopidas şi a lui
Epaminondas. Reacţia Athenei este imediată şi promtă. Mai întâi se reface incinta
Pireului iar celor doi strategi Timotheos, fiul lui Conon, şi Callistratos li se
încredinţează sarcina refacerii armatei şi a flotei. Pe plan intern se instituie
eisphora, contribuţie excepţională în caz de război proporţională cu veniturile
fiecăruia şi sunt refăcute alianţele. În 377 se înfiinţează a doua Ligă maritimă
(atestată epigrafic- IG II2, 43) cu scopul de a determina Sparta “să-i lase pe greci să
trăiască în pace, libertate şi independenţă, şi pentru ca ei să-şi stăpânească în
siguranţă intergritatea teritoriului şi pentru ca pacea generală, pe care grecii şi
regele au jurat-o conform înţelegerilor, să rămână reală”. Spre deosebire de prima
ligă care era îndreptată împotriva statului persan, această a doua symmachie se
ridică împotriva hegemoniei spartane. Decretul de înfiinţare stipula abţinerea
Athenei de la excese, de la colonizările militare şi de la ingerinţele pe plan intern în
cetăţile aliate. În consiliul ligii toţi membrii aveau vot egal dar hotărârile lui
trebuiau supuse spre aprobare ecclesiei atheniene. Se renunţă la tribut dar se percep
aşa numitele contribuţii- “syntaxeis”.
b. Aflată în plin proces de refacere a poziţiilor sale în Egeea, Athena nu doreşte
înlocuirea hegemoniei spartane cu cea a Thebei care se întărise mult în anii 70. De
aceea Athena acceptă noua pace comună stabilită în 371 să recunoască stăpânirea
spartană pe uscat în schimbul afirmării superiorităţii sale pe mare, de asemenea
sunt preluate clauzele păcii Marelui Rege. Cum Theba are pretenţia de a participa
la acest tratat comun în numele tuturor beoţienilor Sparta trimite pe Cleombrotos

55
să invadeze Theba acum total izolată din punct de vedere diplomatic. Dar bătălia
de la Leuctra (371) este fatală spartanilor, o treime dintre cetăţeni pierind sub
loviturile armatei thebane (Xenofon, Helenicele, VI, 4, 17) care vine cu un factor
surpriză, este vorba de întărirea flancului stâng de luptă contrar întregii tradiţii de
purtare a războiului în lumea greacă. Athena profită de această situaţie şi se
autointitulează protectoarea păcii din 386. Noua pace comună reafirma revenirea
politică externă a Athenei dar şi noul raport de forţe în Grecia Continentală.
Cel care stânjeneşte mişcările thebane imediat după Leuctra este tiranul din Pherai,
Iason (prin politica sa de anvergură este numit tagos- comandant militar al
Thessaliei, organizată la acea dată pe baze confederative) care înlesneşte retragerea
trupelor rămase ale lui Cleombrotos. Dar după asasinarea lui Iason în timpul
Jocurilor Pythice de la Delphi, în vara lui 370, Theba, scăpată de acest vecin
primejdios, îşi impune supremaţia în Beoţia învingând şi rezistenţa cetăţii
Orchomenos. Apoi se aliază cu focidienii, locrienii, malienii şi proaspăt ieşiţii din
confederaţia atheniană, acarnanienii şi eubeenii, pregătindu-se să atace
Peloponezul unde controlul spartan era mult slăbit. Regimuri democratice
înlocuiseră oligarhiile filo-spartane în Argos şi Mantineea. La Tegeea izbucnise
chiar un război civil în urma căruia oligarhii sunt alungaţi cu sprijinul
mantineenilor. Mobilizarea antispartană este remarcabilă, chiar dacă Athena se
abţine, la ea participând şi cei mai de seamă beotarhi: Pelopidas şi Epaminondas,
care încep în iarna 370-369 invadarea Laconiei. Situaţia Spartei este cu atât mai
dramatică cu cât la tulburările interne se adaugă primirea triumfală în calitate de
eliberatori ai thebanilor de către messenieni. Sparta cere ajutor Athenei dar
tergiversările lui Iphicrates înlătură posibilitatea unei confruntări directe thebano-
atheniene. În primăvara lui 369 Pelopidas şi Epaminondas se reîntorc la Theba.
Cum funcţia lor de beotarhi expirase în iarnă, acţiunea din Peloponez este
interpretată ca o depăşire a atribuţiilor însă procesul intentat lor nu face altceva
decât să le mărească capitalul politic. Anii 60 cunosc, pe de o parte, preocupările
Thebei de a-şi întări hotarul nordic, prilej cu care campaniile sunt purtate până în
Thessalia şi Macedonia, dar şi, pe de altă parte, deteriorarea relaţiilor cu aliaţii
recenţi din Peloponez. Câştigând de partea sa suportul persan Theba ajunge să
pozeze ca noua protectoare a “păcii regelui” (367-366) dar intră în conflict cu
Athena pentru controlul M. Egee (Diodor, XV, 78, 4). Mai mult, Epaminondas
încheie o alianţă cu cetăţile care părăsesc alianţa atheniană; Bysantion, apoi Chios
şi Rhodos. Tot acum au loc revolte în Naxos şi Keos iar colonizările militare
atheniene din Samos nu fac decât să sporească neîncrederea aliaţilor. Totuşi
aventura maritimă thebană este de scurtă durată, menţiunile despre corăbiile
thebane dispar aproape complet din surse către anul 363. Datorită tulburărilor
interne din Arcadia şi a existenţei pericolului de a pierde susţinerile de aici, Theba
este nevoită să purceadă la o nouă campanie. Epaminondas se instalează la Tegeea
şi curând are de înfruntat ofensiva spartană. Bătălia are loc la Mantineea (362) în
care tactica stângii dă din nou sorţi de câştig thebanilor. Însă, moartea
comandantului theban stârneşte panică şi confuzie generală “deoarece ambele
tabere spuneau că au învins nici unii nu se alegeau cu nimic mai mult pentru ţara,
statul sau puterea lor şi au rămas cum erau înainte de luptă. Ba încă mai mult, după
luptă, s-a produs o dezordine şi o tulburarea mai mare decât era înainte în Ellada”
(Xenofon, Helenicele, VII, 5, 27). Se încheie o nouă pace comună (362-361), la
care de data aceasta regele persan nu mai are nici un cuvânt de spus. Messenia este
acceptată ca partener la pace (motiv pentru care Sparta nu va mai participa la acest
tratat) iar Theba înţelege să renunţe la dimensiunea Peloponesiacă a politicii sale

56
externe. Totuşi în numai câţiva ani rolul politic general al Thebei se va diminua
într-atât încât nici nu se mai aminteşte în surse despre hegemonia sa.
c. Ameninţarea reală a libertăţii grecilor atât de trâmbiţată la toate discuţiile
“păcilor comune” avea să vină din afara spaţiului grec propriu-zis, din nordul ei
unde se va dezvolta statul macedonean într-o zonă de cultură situată la marginea
civilizaţiei greceşti. Deşi dinastia conducătoare a Ageazilor de origine greacă (ne-o
spune Herodot) este de dată relativ recentă (informaţiile despre macedoneni
transmise de părintele istoriei şi confirmate de Thucydides nu trec dincolo de
secolul al V-lea) ea reuşeşte să bună bazele unui stat care se va afla deseori în
conflict cu vecinii săi ilirii, tracii şi grecii. Teritorial Macedonia este alcătuită din
trei regiuni: Macedonia sudică, zonele dintre Strymon şi Axios, în general, dificil
de controlat în veacul al V-lea şi Macedonia nordică anexată pe principii
confederative. Inexistenţa unui principiu dinastic clar şi “poligamia” familiei
regale prilejuiesc nu o dată crize de putere care-şi pun amprenta asupra evoluţiei
globale a statului. De aceea până la Filip potenţialul economic şi geografic este în
general puţin exploatat. De asemenea, potrivit surselor de care dispunem, actul de
conducere internă aparţinea regelui şi suitei regale cu obligativitatea supunerii, spre
aprobare, a deciziilor în faţa soldaţilor. De asemenea înscăunarea unui nou rege
presupune acordul armatei.
Între 399 (moartea regelui Archelaos) şi 369 (dispariţia lui Perdiccas al III-lea)
Macedonia se confruntă cu ameninţarea illyrică (339 şi 338) căreia îi face face faţă
cu ajutorul confederaţiei chalcidice (cu care intră în conflict în urma refuzului
acesteia de a mai preda teritoriul eliberat), pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu
opoziţia militară thebană datorită intervenţiei macedonenilor în Thessalia. În 365
interesele Athenei în golful Thermaic aduc armatele lui Timotheos până la Pydna
şi Methone. Ucis în bătălia contra illyrilor din 360, Perdiccas al III-lea lasă locul
lui Filip al II-lea într-un moment în care exista o triplă ameninţare externă: din nou
din partea illyrilor, apoi a peonilor şi a tracilor odrizi conduşi de Cotys.
Înlăturându-şi proprii rivali la domnie, Filip încheie o pace cu Athena (359)
cedându-i controlul asupra zonei chalcidice şi retrăgându-şi garnizoana din
Amphipolis. Se preocupă apoi de organizarea după model theban a armatei în care
trupelor de infanterie- pezhetairoi- echipate mai uşor decât hopliţii greci şi dotaţi
cu o suliţă de patru metri- sarissa- le adaugă corpul de elită- hypaspistes- cu
sarcina de a proteja persoana regelui. Reuşeşte să-i învingă pe peoni şi pe illyri,
asediază şi cucereşte Amphipolis-ul (357) impunându-şi clauzele în faţa Athenei
apoi ocupă Pydna. În acest moment Athena are de înfruntat revolta aliaţilor din
confederaţie (instigaţi şi de perşi) sub conducerea cetăţilor Rhodos, Chios, Cos.
Înfrângerea navală a athenienilor de la Embata şi presiunile perşilor determină
încheierea păcii din 355: Athena îşi păstrează confederaţia, din care se consimte
ieşirea revoltatelor cetăţi ce-şi câştigă libertatea şi, prin acordul cu Bysantion, are
încă asigurat drumul grâului prin Bosfor. În plan intern, însă, opoziţia la politica sa
maritimă costisitoare creşte continuu iar funcţionarea armatei lasă de dorit. La
mijlocul secolului al IV-lea se vehiculau (Xenofon, Despre venituri, Isocates,
Despre pace) ideile de renunţare la imperialismul maritim, de preocupare pentru
exploatările miniere de la Laurion, de încurajare a comerţului, de primenire a
corpului civic prin acordarea cetăţeniei metecilor. Mai mult, în preajma marilor
confruntări cu Filip Isocrates propunea detensionarea internă prin colonizări
dincolo de Egeea în spaţiul barbar al perşilor. Reorganizarea financiară a Athenei
propusă de Eubulos, prin folosirea surplusului militar ca fond de asistenţă socială şi

57
de plată pentru participarea la spectacole a celor fără venituri suficiente (înfiinţarea
totodată şi a unui colegiu de administrare a acestor fonduri) nu are menirea să
resoarbă tensiunile din cetate, ba chiar o îndepărtează de la preocupările sale
militare. Sarcastic Demosthene se adresa astfel athenienilor: “de ce credeţi că
sărbătoarea Panatheneelor şi cea a Dionisiilor se desfăşoară totdeauna la timpul
fixat, fie că sunt pricepuţi fie că sunt nepricepuţi cei care sunt desemnaţi cu
organizarea acestor sărbători pentru care se cheltuiesc atâţia bani cât pentru una din
flotele noastre iar pe de altă parte de ce credeţi că flotele noastre ajung întotdeauna
prea târziu, ca la Maraton, Pagasai şi Potideea? Fiindcă primele sunt orânduite prin
legi şi fiecare din voi, cu multă vreme înainte, ştie ce are de făcut (…); însă cu
privire la război şi pregătirea acestuia totul este în neorânduială, neprevăzut şi
necontrolat “(Filipica I, 35).
În acest timp, Filip cucereşte Potideea (357) apoi intervine în al III-lea război
sacru izbucnit între focidieni care ocupă sanctuarul lui Apollo de la Delphi şi
ceilalţi membrii ai amficţioniei. După relativa înfrângere a focidienilor aceştia
atacă şi invadează Thessalia care cere ajutor lui Filip. Suveranul macedonean este
iniţial înfrânt în 353 de focidianul Onomarchos dar în primăvara anului următor
revine în forţă impunând deopotrivă eliberarea Thessaliei şi controlul propriu. Pune
apoi stăpânire pe cheia Greciei Centrale- strâmtoarea Termopilelor şi începe
anexarea unor teritorii thrace pentru a-şi asigura ieşirea la mare. În 350 distruge
Stagira, Olinthul îi cade victimă doi ani mai târziu, supunând pen. Chalcidică fără
ca Athena să i se poată opune. Pacea care survine în 346 zisă şi a lui Filocratos
(Filip semnează tratatul cu reprezentanţii filo-macedoneni din Athena: Filocratos şi
Eschine) decide menţinerea statu quo-ului şi primirea Macedoniei în amficţionia
de la Delphi. După 344 Filip intervine în Peloponez recunoscând independenţa
Messeniei şi Arcadiei, apoi ocupă Eubeea şi încheie un tratat cu suveranul persan
Artaxerxes al III-lea prin care obţine mână liberă în Asia. De asemenea include în
sfera sa de influenţă Epirul (una din soţiile sale, Olympiada, mama lui Alexandru
fiind prinţesă epirotă) şi-şi supune toată Thracia. În 339 Filip intervine în cel de-al
IV-lea război sacru pentru pedepsirea Amphissei acuzată de sacrilegiu dar curând
va avea de înfruntat o coaliţie thebano-atheniană care urmărea alungarea
macedonenilor din Grecia. Cucerirea Elateei se doreşte un serios avertisment dat
grecilor dar thebanii, ca şi athenieni de altfel, nu se lasă intimidaţi. În primăvara
anului 338 regele macedonean ocupă Amphissa, Naupactos, Delphi şi învinge
coaliţia grecilor la Cheroneea. La această confruntare va participa şi tânărul
Alexandru care va zdrobi trupele thebane. Pacea încheiată acum reflectă puternic
decăderea atheniană. Deşi Attica nu este invadată şi nu sunt stabilite garnizoane
macedonene aici, Athena este nevoită să-şi desfiinţeze cea de-a doua confederaţie
rămânând totuşi cu cleruchiile din Samos, Imbros, Skyros şi Lemnos plus
administrarea sanctuarului de la Delos. În acelaşi an Filip invadează Laconia şi îi
invită pe toţi grecii (mai puţin pe spartani) să participe la Corinth la proclamarea
păcii comune (koinè eirene). Textul tratatului (IG II2, 236) garanta integritatea
teritorială a participanţilor şi independenţa lor formală, căci din punctul de vedere
al evoluţiei interne se interzice împărţirea de pământuri, ştergerea datoriilor sau
eliberarea sclavilor cu scopul pregătirii vreunei revolte. Pacea era asigurată de un
Consiliu (synedrion) şi de un comandant militar (hegemon) care nu va fi altul decât
Filip. El declară oficial începutul expediţiei asiatice împotriva Marelui Rege dar
asasinarea sa în 336 va întârzia această campanie cu doi ani.

58
Cauzele trecerii lumii greceşti sub dominaţie macedoneană ţin, pe de o parte, de
abilitatea politico-militară a lui Filip, dar, pe de altă parte, mai ales de lipsa de
organizare eficientă a unei rezistenţe greceşti. Desele modificări de alianţe (în
secolul al IV-lea coexistă mai multe tipuri de stabilire a unor raporturi între cetăţile
greceşti, care se vor perpetua în epoca elenistică: alianţele federative de tipul
symmachiilor cu caracter politico-militar, uniunile de tipul sympolitiilor şi
asociaţiile amphicţionice care alătură cetăţi legate de un spaţiu sacru) şi de
raporturi de forţe au impus căutarea unui echilibru, a unui element de
contrapondere oridecâte ori se ridica vreo cetate pentru a-şi impune hegemonia
asupra celorlate. Aceasta i-a permis lui Filip să se infiltreze relativ uşor ca partener
de dialog politic sau ca aliat militar. Totodată forţa combativă a Spartei în
Peloponez, a Athenei în cadrul imperiul său, sau a Thebei în Beoţia nu mai are
vigoarea de altă dată. La Athena, spre pildă, Demosthene, într-unul din virulentele
sale discursuri rostite împotriva lui Filip, îşi mustra astfel concetăţenii: “dacă i s-ar
întâmpla ceva (lui Filip), voi îndată vă veţi crea un alt Filip, în cazul în care vă veţi
ocupa la fel de puţin de treburile publice. Într-adevăr, Filip şi-a extins atât de mult
puterea nu din cauza forţei pe care o reprezintă ci din cauza nepăsării voastre”
(Filipica I, 11). La acestea se adaugă mutaţiile profunde prin care trece societatea
greacă în veacul al IV-lea la nivel economic şi social care canalizează capacitatea
corpului civic mai puţin spre expediţii militare, apelându-se în general la serviciul
mercenarilor de unde şi nevoia continuă de resurse de plată, şi mai mult spre
preocupări comerciale aducătoare de câştiguri imediate şi individuale, spre noi
comportamente politice, mai îndepărtate de valorile tradiţionale ale dezbaterilor
comune din agora. Existenţa factorului persan ca element de intruziune în lumea
greacă îşi are şi ea ponderea sa în explicaţia cedării libertăţii în mâinile
macedonenilor.

Întrebări de evaluare:
1.Comparaţi cauzele şi desfăşurarea celor două războaie medice.
2.Explicaţi înfrângerea militară a Athenei de către Sparta din 405-404 î. Hr.
3.Care sunt principalele cauze care au dus la ridicarea militară a Thebei în prima
jumătate a veacului al IV-lea î. Hr.?

Teme de control:
1.Analizaţi strategia militară atheniană în secolul al V-lea î. Hr.
2.Argumentaţi cucerirea macedoneană a cetăţilor greceşti de către Filip al II-lea.

Bibliografie
Amouretti Marie-Claire, Ruzé Françoise, Le monde grec antique, Paris, 1990.
Carlier P., Secolul al IV-lea grec, Bucureşti, 1998.
Chamoux Fr., Civilizaţia greacă, Bucureşti 1985.
Glotz, G., Cetatea greacă, Bucureşti, 1987.
Lévy E., Grecia în secolul al V-lea, de la Cleisthenes la Socrates, Bucureşti, 1998.

59
Petre Zoe, Cetatea greacă, Bucureşti, 2000.
Piatkowski, Adelina, O istorie a Greciei antice, Bucureşti 1988.
Vernant, P., Problèmes de la guerre en Grèce ancienne, Haga, 1985.
Vidal-Naquet, P., Economies et sociétés en Grèce ancienne, Paris, 1973.

60
 Modulul IV
Alexandru şi elenizarea Orientului

Obiective:
• Definirea conceptelor de „elenism” şi de „regalitate elenistică”.
• Demonstrarea procesului de aculturaţie petrecut în urma cuceririi Orientului
de către Alexandru Macedon, pornind de la sinteza dintre formulele de
conducere „europene” (greceşti şi macedonene) şi asiatice (despotismul
persan), de la analiza (pe bază de texte) a grupurilor sociale care vin în
contact: cuceritorii (greci şi macedoneni) -supuşii asiatici (elite aristocratice şi
producători), de la identificarea rolului pe care religia l-a jucat în conturarea
unei noi ideologii a puterii.

Cuprins:
A.Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa
B. Perioada diadohilor

Epoca lui Alexandru şi perioada care i-a urmat poate fi studiată pe baza unui
material informativ scris şi arheologic vast. Din categoria surselor scrise amintim
jurnalele de campanie ale contemporanilor lui Alexandru: Aristobul din
Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares din Myttilene, Onesicritos din
Astypaleia, pe baza cărora mai târziu şi-au redactat operele de prezentare a faptelor
lui Alexandru Curtius Rufus, Arrianus şi Plutarh. Pentru raporturile din interiorul
lumii elenistice, pe de o parte, şi aceasta şi Roma, pe de altă parte, extrem de
preţioase sunt Istoriile lui Polybios şi Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia.
Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri şi un imens
material epigrafic care permit studierea organizării interne a regatelor elenistice, a
articulării relaţiei dintre centru de conducere politică şi punctele din teritoriu. Din
punct de vedere cronolog Alexandru şi domnia sa inaugurează ceea ce în istorie s-a
numit epoca elenistică, după conceptul de elenism pe care l-a formulat, la finele
secolului al XIX-lea istoricul Droysen.

A. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa

Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu al lui Filip
şi al epirotei Olympiada, Alexandru va beneficia de o educaţie în spiritul culturii
greceşti. De timpuriu el îl are ca dascăl (între 343-340) pe marele filosof Aristotel
(384-323) din Stagira, în cadrul şcolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos).
Încă din 340 Alexandru este asociat la conducerea statului de către tatăl său iar în
338 participă efectiv la campania militară de la Cheroneea unde dă măsura
capacităţilor sale deosebite de comandant. În 337, ca urmare a căsătoriei pentru a
şaptea oară a tatălui său se exilează împreună cu mama sa în Epir, în semn de
protest iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate şi secrete pe
care le întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei, Pixodoros, cerându-i mâna fiicei
acestuia. Cei mai buni prieteni ai săi sunt exilaţi din ordinul regelui sub motiv că l-
au sfătuit rău pe tânărul prinţ. În vara lui 336, în timpul propriei ceremonii de

61
căsătorie, Filip este asasinat de un nobil macedonean, Pausanias. S-a spus adesea,
în Antichitate ca şi mai târziu, că Alexandru nu este străin de acest eveniment.
Dincolo de orice speculaţie trebuie remarcat că imediat după moartea tatălui său,
Alexandru jură răzbunarea acestuia, prilej cu care se debarasează de o serie de
rivali la tronul Macedoniei. Moartea lui Filip şi vârsta lui Alexandru (numai 20 de
ani) nasc speranţe de libertate în rândul grecilor. Tânărul rege este nevoit să
descindă în Grecia şi să reînnoiască la Corinth pactul din 338 stabilit de tatăl său.
Apoi stabilizează graniţa nordică a statului şi frontiera ilirică dar zvonul despre
moartea sa provoacă o nouă revoltă a grecilor. În numai 13 zile Theba este luată cu
asalt şi arsă până în temelii iar Athena este nevoită să accepte condiţiile lui
Alexandru. Opozanţii săi greci, ca şi rivalii îndepărtaţi de la Pella, se retrag la
curtea Marelui Rege. Istoricul Plutarh reţine această rapidă ascensiune a lui
Alexandru: „(el) a primit domnia la vârsta de 20 de ani, o domnie care îi aducea
înverşunate vrăjmăşii şi duşmani aprigi şi primejdii din toate părţile (...) A pus într-
adevăr capăt mişcărilor popoarelor şi războaielor, alergând repede cu armata până
la Istru, unde a şi învins, într-o mare bătălie pe Smyrnos, regele tribalilor. Aflând
că thebanii s-au răsculat şi că athenienii nutresc aceleaşi gânduri, a pornit îndată cu
armata trecând prin Porţi (este vorba de trecătoarea de la Termopile, n.n.). El a
spus : „Demosthenes, care m-a numit copil când eram prins în luptele cu ilirii şi
tribalii şi băiat, când am ajuns în Thessalia, va vedea că-s bărbat când voi fi sub
zidul Athenei”. (...) După ce au prădat cetatea Theba, oştile macedonene au
dărâmat-o din temelii, fiindcă Alexandru socotea că grecii, fiind înspăimântaţi de o
astfel de întâmplare, se vor linişti, mai ales că se şi fălea că nu face altceva decât că
da ascultare învinuirilor tovarăşilor lui (focidienii şi plateenii îi aduseseră plângeri
împotriva thebanilor). Apoi a strâns deoparte pe preoţi şi pe toţi cei care aveau
legături de ospitalitate cu macedonenii, pe cei care se trăgeau din Pindar (poet
theban pe care îl admira Alexandru şi a cărui casă a cruţată de jaf, n.n.) şi pe cei
care se împotriviseră răscoalei; pe ceilalţi, care erau ca la treizeci de mii, i-a
vândut. Şi au fost cam şaizeci de mii de morţi.” (Viaţa lui Alexandru, 11).
Apoi, Alexandru se pregăteşte să invadeze Orientul continuând, de fapt, planul
tatălui său. Se pot distinge două mari etape ale expediţiilor sale: prima, până în
330, când acţionează oficial în numele Ligii de Corinth unde se proclamase
eliberarea tuturor grecilor din Asia şi represiunea contra statului ahemenid şi a
doua etapă, începută în 330 după asasinarea regelui persan, în care scopul
expansiunii macedonene declarat de Alexandru este de a-l răzbuna pe Dareios al
III-lea, în calitate de moştenitor al imperiului persan.
Debarcarea în Asia are loc în primăvara lui 334 şi va prilejui un prim succes în
faţa perşilor pe râul Granicos. Această victorie i-a permis lui Alexandru să
mărşăluiască de-a lungul coastei Asiei Mică şi să elibereze cetăţile greceşti,
pedepsind pe cei care îi opun rezistenţă. Sardes-ul este uşor cucerit în schimb
Halicarnas-ul, fortificat de Oronthobates şi grecul Memnon, se opune cu succes. La
Milet (vara lui 334) Alexandru îşi concediază flota şi decide să lupte pe uscat. În
iarna 334/333 cucereşte toată coasta lyciniano-pamphyliană creând o nouă satrapie
pe care o încredinţează prietenului său Nearchos. Apoi urcă în interiorul Asiei
Mică, în Pisidia şi Frigia Mare iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit
satrap al acestei din urmă satrapie. În primăvara lui 333 se stabileşte la Gordion
unde se consumă faimosul episod al tăierii cu sabia de către Alexandru a nodului
ce lega jugul carului regelui Gordios, episod care, aşa cum prezisese un oracol,

62
avea să fie exploatat de propaganda macedoneană explicând ambiţiile universaliste
ale urmaşului lui Filip.
În anul 333 Cilicia şi Capadoccia Occidentală sunt supuse şi organizate ca
satrapii (la Tars capitala Ciliciei Alexandru chiar emite monede) şi învinge
răsunător armatele persane la Issos, capturând familia regală şi o mare parte din
tezaurul lui Dareios al III-lea Codomanul. Victoria de la Issos îi deschide drumul
spre Fenicia unde oraşele, cu excepţia Tyr-ului, nu-i opun rezistenţă. Asediul
îndelungat (7 luni- până în primăvara lui 332) şi cucerirea puternicei cetăţi a Tyr-
ului (populaţia este masacrată şi trimisă în sclavie) va scoate trupele feniciene de
sub comanda lui Dareios, văduvind flota persană de acest ajutor preţios. Spre finele
asediului cetăţii Tyr soseşte o a doua ambasadă persană (prima eşuase în
negocierile de pace imediat după Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru,
potrivit surselor greceşti, Asia până la Halys. Ostilităţile însă continuă şi, după
supunerea violentă a Gazei, Alexandru coboară în Egipt pe care-l primeşte de la
satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul imperiului. Iarna lui 332/331 Alexandru
şi-o petrece pe malul Nilului începând construcţia Alexandriei, care nu a rămas un
gest singular, cîteva zeci de cetăţi cu acest nume au fost ridicate pe întreg cuprinsul
teriroiului cucerit, unele dintre ele încetându-şi activitatea imediat după moartea
ctitorului lor. Privitor la „scenariul de întemeiere” dispunem de mărturia lui
Arrianus: „Ajuns la Canobos, făcu înconjurul lacului Mareotic şi debarcă exact în
locul unde astăzi (este vorba secolul al II-lea d.Hr., n.n.), se află Alexandria, după
numele lui Alexandru. Locul i s-a părut cât se poate de prielnic pentru zidirea unei
cetăţi, care avea toate şansele să prospere. Şi cum ideea îl frământa, se hotărî, trasă
limitele cetăţii, găsi locul cel mai potrivit pentru for şi pentru temple, care aveau să
fie închinate mai multor zei- atât greci cât şi zeiţei egiptene Isis. În sfârşit, trasă şi
zidurile ce aveau să înconjoare oraşul, apoi jertfi: jertfele i se arătară favorabile
(op.cit., cartea a III-a, I, 5). Deosebit de importantă este şi vizita făcută oracolului
lui Amon, din oaza Siwa, eveniment cu consecinţe multiple la nivelul
comportamentului politico-militar al lui Alexandru. Este momentul în care urmaşul
lui Filip începe să se considere şi, deci, să acţioneze ca atare, drept o persoană de
esenţă divină, pe deplin îndreptăţită să aspire la o conducere de factură orientală.
Potrivit mărturiei lui Arrianus, istoric de expresie greacă din secolul al II-le d. Hr.,
„Alexandru îşi puse în gând să facă un drum până la templul lui Amon libianul ca
să consulte oracolul zeului despre care se spunea că nu greşeşete niciodată şi la
care se pare că şi Perseu (când a fost trimis de Polydectos împotriva Gorgonei) cât
şi Heracles (venit în Libia în căutarea lui Busiris) au făcut cândva apel. De altfel,
nu trebuie uitată ambiţia pe care numele lui Perseus şi al lui Heracles (al cărui
descendent se socotea) izbuteau să o trezească în Alexandru; mai mult decât atât,
Alexandru găsea că se trage într-o oarecare măsură din Amon, la fel cum miturile
dădeau pe Heracles şi pe Perseus drept coborâtori din Zeus” (Expediţia lui
Aexandru cel Mare în Asia, Cartea a III-a, III, 1-2).
În primăvara lui 331 Alexandru se putea lăuda cu cucerirea Asiei Mici, a
Feniciei şi a Egiptului dar siguranţa spatelui frontului constituie pentru el o
permanentă problemă iar desele ameninţări cu revolta ale Spartei (sub comanda lui
Agis al III-lea) crează tensiuni între grecii de acasă.
Între timp Dareios al III-lea îşi reface forţele şi-l aşteaptă pe regele
macedonean la Gaugamela (1 oct. 331). Nedecisă vreme îndelungată, bătălia va
pecetlui, în final, victoria macedonenilor, Dareios părăseşte câmpul de luptă şi se
retrage pentru o nouă repliere a forţelor la Ecbatana. Marile capitale persane:

63
Babilon, Susa (cu întregul tezaur persan), Persepolis, Pasargade, cad în mâinile lui
Alexandru (331-330), în vreme ce acasă, în Grecia, Antipatros zdrobeşte rezistenţa
spartană la Megalopolis (331).
Retras în inima imperiului său, Dareios va încerca zadarnic să închege o
armată capabilă de rezistenţă. În pofida marşului de urmărire, Alexandru nu
reuşeşte să-l prindă în viaţă pe Marele Rege care este arestat şi apoi asasinat de
satrapul Bactriei, Bessos. Se deschide acum una dintre cele mai dificile perioade
ale campaniei orientale a macedonenilor. În vreme ce Alexandru se angajase să
răzbune moartea regelui ahemenid, proclamându-se moştenitorul său (Bessos este
prins şi executat, în „faţa demnitarilor mezi şi perşi” din ordinul lui Alexandru,
tăindu-se nasul şi vârful urechilor, ca unui trădător persan- Arrianus, op.cit., cartea
a IV-a, VII, 3), conducerea armatelor sale în zonele orientale ale statului persan va
prilejui un şir de campanii extrem de grele în condiţii climatice greu de suportat de
către soldaţi. Acum apar şi primele semne ale unor opoziţii interne în armatele
conduse de Alexandru: „Cleithos însă îşi arătase mai demult nemulţumirea faţă de
tendinţele orientalizante ale lui Alexandru şi, pe moment, nu-şi ascundea
dezacordul cu cele spuse de linguşitori. În cele din urmă, ameţit de vin, Cleithos
declară că nu poate suporta [să mai audă] insultele ce i se aduceau zeului şi că nu
permite celorlalţi să ridiculizeze numele eroilor din vechime numai ca să-l pună
într-o lumină favorabilă pe Alexandru, pentru că, la urma urmei, Alexandru nu
avea nimic de câştigat din acestea. „În fond, (zise el), eu nu găsesc nimic
extraordinar în isprăvile lui Alexandru care să mă uimească cum spuneţi voi că v-
au uimit. Şi în orice caz, trebuie să recunoaşteţi că ceea ce a făcut el nu a făcut-o de
unul singur, pentru că de cele mai multe ori ceea ce trecem noi sub numele lui a
fost înfăptuit de soldaţii săi macedoneni”, încheie el. Vorbele lui Cleithos îl
enervară la culme pe Alexandru. Ca să spun drept (este opinia lui Arrianus, n.n.),
nici eu nu sunt de acord cu ele, şi cred că, la o beţie ca a lor, Cleithos ar fi făcut
mai bine să-şi ţină părerile şi să se mulţumească cu neparticiparea la linguşirile
celorlalţi. În sfârşit, la un moment dat câţiva dintre cei prezenţi făcură, cu reală rea
intenţie, afirmaţia că nici Filip nu săvârşise ceva ieşit din comun (asta de bună
seamă ca să-l poată şi ei lăuda pe Alexandru). Ieşindu-şi din fire, Cleithos se apucă
să-l laude pe Filip şi să-l critice pe Alexandru, apoi, din ce în ce mai ameţit de
băutură, începu, printre altele, să-l dojenească pe Alexandru, aducându-i aminte că
acesta îi datora viaţa, de când avusese loc bătălia de la Granicos, în care se
luptaseră cu perşii, ca la urmă, să întindă braţul în sus şi să adauge cu mândrie
„Uite aici, Alexandre, braţul care te-a scăpat atunci de la pieire!” (Expediţia lui
Alexandru cel Mare în Asia, VIII, 4-7). Acesta nu este un episod singular; în
aceeaşi operă este redată discuţia dintre căpeteniile armatei macedonene şi greceşti
şi urmaşul lui Filip legate de ritualul oriental al îngenunchierii în faţa suveranului,
ritual pe care Alexandru încerca să-l adopte. În acest eveniment protagonistul
nemulţumirilor este grecul Callisthenes: „Anaxarchos, zise Callistenes, sunt şi eu
de acord că Alexandru merită toate onorurile cuvenite unui om, însă oamenii ştiu
foarte bine şi în amănunt cum trebuie cinstit un om şi cum trebuie cinstit un zeu, de
pildă, când este vorba despre zidirea unui templu sau de ridicarea unei statui, de
asemenea, incintele sacre sunt pentru zei, tot zeilor le sunt sortite sacrificiile,
libaţiile, imnurile, în timp ce oamenilor le sunt date laudele. Amănuntele desluşesc,
de altfel, cele ce ţin de ritualul îngenunchierii. Când oamenii vor să salute un alt
om, îl sărută; zeii, însă, fiind prea sus pentru aşa ceva şi atingerea lor nefiind
îngăduită, s-a ajuns la modul acesta de venerare prin îngenunchiere. Dansurile au
fost concepute tot în cinstea zeilor la fel ca şi cântarea peanelor. Or, nu trebuie să

64
ne mire că şi riturile diferă de la un zeu la altul, ba, pe Zeus, chiar de la erou la
erou, şi între eroi, pe de o parte, şi zei, pe de alta. Din cauza aceasta nu mi se pare
binevenit să răsturnăm toate tradiţiile şi să ridicăm pe oameni la o treaptă mai
înaltă decât li se cuvine, prin onoruri ce întrec măsura, înjosind în acelaşi timp zeii
pâna la a le conferi aceleaşi semne de cinstire ca şi oamenilor- nu, asta nu se face.
Nici Alexandru n-ar suporta ca un oarecare să ajungă să se poată bucura de
privilegiile de rege prin mijlocirea unor sufragii sau a unor voturi inegale; mânia cu
care zeii întimpină pe tot cel ce se întinde singur la onorurile divine, sau pe cei
înălţaţi de alţii până la ele, îmi pare cu atât mai legitimă. Ajungă-i de aceea lui
Alexandru că este, nimeni nu contestă, un erou între eroi, un rege al regilor şi cea
mai strălucită căpetenie din câte au fost vreodată. Tu, Anaxarchos (acesta fiind
unul dintre linguşitori, n.n.) cam în felul acesta trebuia să-i vorbeşti lui Alexandru
şi ar trebui să-l ajuţi să evite contrariul, tu mai mult decât oricare altul, în calitatea
ta de filosof şi de sfetnic al lui Alexandru. De altminteri nici nu era potrivit să
zăboveşti asupra unor asemena chestiuni ci să te gândeşti, mai de grabă, că nu te
afli în prezenţa unui Cambise sau a unui Xerxes, că nu-i dai sfaturi unuia dintre ei,
ci fiului lui Filip, descendent al lui Heracles şi al lui Aiacos, ai cărui străbuni veniţi
din Argos au stăpânit peste macedoneni fără a face uz de forţă, ci după legile
macedonene. Şi să nu uităm că nici Heracles n-a fost divinizat de eleni în timpul
vieţii, ba nici măcar după moarte, până în clipa în care oracolul de la Delphi le-a
impus să-l slăvească pe Heracles ca pe un zeu. Este drept că ne aflăm pe tărâm
străin şi că de aceea trebuie să gândim lucrurile în felul în care le gândesc străinii,
cu toate acestea, eu te rog, Alexandre, să-şi aduci aminte de Elada, pentru care ai
organizat toată această expediţie- anume ca să alipeşti lumii greceşti Asia. Şi mai
gîndeşte-te cum oare vei putea impune acest cult elinilor, la întoarcerea ta- elinilor
care sunt cei mai liberi dintre toţi oamenii? Sau poate că-i vei scuti pe elini de
această ruşine, păstrând-o numai pentru macedoneni? (...) Alexandru ar fi făcut să
treacă o cupă de aur din mână în mână şi de la gură la gură, cupă din care ar fi băut
mai întâi cei ce fuseseră de aceeaşi părere cu el în legătură cu gestul prosternării.
De altfel, primul care a băut din ea s-a ridicat şi a căzut la pământ înaintea lui
Alexandru, care l-a sărutat, gestul a fost repetat şi de alţii. Când a venit rândul lui
Callisthenes, acesta luă cupa, bău, apoi se duse să capete şi el o sărutare, fără însă a
cădea la pământ înaintea lui Alexandru, care tocmai vorbea atunci cu Hephaistion,
şi ca atare nu era atent la Callisthenes să vadă dacă acesta îngenunchează sau nu.
Însă Demetrios, fiul lui Pithonax, din cavaleria de elită, remarcase cu glas tare
gestul lui Callisthenes. Ca urmare Alexandru nu i-a îngăduit să-l sărute, însă
Callisthenes şi-a permis să spună: „Ei bine, atunci am să mă întorc la locul meu,
mai sărac cu o sărutare!” (Arrianus, op. cit., cartea a IV-a, XI, 2-8; XII, 3).
Cucerirea Bactriei, a Drangianei, Arachosiei şi Paropamissadei, în condiţiile
unor permanente lupte de hărţuială care zdruncină moralul armatei macedonene, nu
este nici pe departe una sigură. Alexandru ia acum măsuri de fondare a numeroase
cetăţi şi colonii militare pentru controlul principalelor puncte strategice şi pentru
supravegherea populaţiilor din satrapii şi de la frontiere, punând în practică o
politică de colaborare cu şefii locali iranieni, care sunt numiţi satrapi într-un număr
tot mai mare (dar după ce făcuseră dovada fidelităţii faţă de regele macedonean).
Armata care-l însoţise în această inedită şi îndelungată expediţie începe însă să-şi
manifeste dubla nemulţumire faţă de durata campaniilor (aşteptând de mult să se
bucure în condiţii de pace de prăzile luate) şi faţă de comportamentul din ce în ce
mai îndepărtat de tradiţiile de acasă al conducătorului lor. Alexandru se căsătoreşte
în 327 cu Roxana, fiica lui Oxyartes, prinţ în Sogdiana şi permite iranienilor să-i

65
aducă onoruri persane (ritualul de îngenunghiere precum şi formula de adresare
specifică regilor orientali). Toate acestea vor genera, aşa cum s-a văzut din textele
antice redate ai sus, o stare de nemulţumire şi chiar de revoltă (este vorba de
procesul lui Philotas, uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos).
În vara lui 327 Alexandru pregăteşte cucerirea zonelor învecinate ale Indiei,
apoi face joncţiunea pe Indus cu armatele lui Perdiccas şi Hephaistion (care
plecaseră mai înainte din Bactra) şi se confruntă direct cu regele Poros (Puru) pe
Hydaspes (iulie 326). Aici macedonenii fac pentru prima oară cunoştiinţă cu un
nou procedeu de luptă în care sunt folosiţi elefanţii. Iniţial speriaţi, macedonenii
sunt înfrânţi dar ulterior reuşesc să încline balanţa victoriei în favoarea lor.
Alexandru dorea continuarea drumului spre est, înspre Gange, dar se loveşte de
refuzul clar al soldaţilor şi este nevoit să se întoarcă. Drumul înapoi spre Babilon
pe trei direcţii (Crateros prin nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia şi
Carmania iar Nearchos, în fruntea flotei, coboară pe Indus apoi de-a lungul
coastelor iraniene până în Babilonia) prilejuieşte reprimarea violentă a populaţiilor
întâlnite şi luarea în stăpânire a unor puncte strategice şi a rutelor maritime care
legau India de golful Persic. Ultimii doi ani de viaţă (324 şi 323) sunt marcaţi de
punerea la cale a unui plan de dominare a golfului Persic prin construirea unei
flote, a unui port la Babilon şi prin dragarea canalelor din Babilonia, prin noi
impuneri ale hegemoniei sale asupra unor populaţii insuficient cucerite, prin
celebrele căsătorii (10000 la număr) desfăşurate la Susa între soldaţii săi şi
localnice. „La Susa, Alexandru se ocupă şi de nuntă- de a sa proprie şi de a
intimilor săi. Într-adevăr, Alexandru s-a căsătorit acolo cu Barsine, fiica mai
vârstnică a lui Dareios şi cu Parysatis, fiica cea mai tânără a lui Ochos. Alexandru
mai avea ca soţie şi pe Roxana, fiica bactrianului Oxyartes. Pe Drypetis- altă fiică a
lui Dareios şi sora propriei sale soţii- i-o dădu de soţie lui Hephaistion, vrând ca fiii
lui şi ai acestuia să fie veri între ei după mamă. Pe Crateros îl căsători cu
Amastrine (...), pe Perdicas cu fata lui Atropates, satrapul Mediei; pe Ptolemeu,
aghiotantul său, şi pe Eumenis, secretarul regelui, cu Artacama şi, respectiv, cu
Artonis (...), pe ceilalţi prieteni cu alte fete aparţinând aristocraţiei din Persia şi din
Media, vreo 80 cu totul. La toate aceste căsătorii ceremonia a fost făcută după
ritual persan, toate căsătoriile s-au încheiat laolaltă. A fost una dintre ideile datorită
cărora Alexandru a reuşit să pară, poate mai mult decât oricând, popular şi apropiat
camarazilor săi. Alexandru găsi că n-ar fi rău să achite, cu acest prilej, datoriile
care împovărau pe unii dintre soldaţii săi (...) A mai împărţit daruri şi altora, luând
drept criteriu reputaţia şi calităţile dovedite în faţa primejdiei. Tot acolo (la Susa)
au venit la Alexandru şi satrapii cetăţilor de curând întemeiate şi ai întregului
teritoriu cucerit, aducând cu ei 30.000 de tineri de vârsta adolescenţei, pe care
Alexandru avea să-i poreclească „urmaşii săi”. Tinerii erau echipaţi ca nişte
macedoneni; de altfel, fuseseră instruiţi tot timpul după tipicul macedonenilor. Se
zice că sosirea lor i-a nemulţumit pe macedoneni, care-l bănuiau pe Alexandru că
face tot posibilul ca pe viitor să nu mai depindă de ei. Nu este nevoie să mai spun
că hotărârea lui Alexandru de a adopta moda din Media era pentru ei un prilej de
serioasă nemulţumire ori de câte ori aveau ocazia să-l vadă, iar căsătoria lui, făcută
după datina perşilor nu era aproape pe placul niciunuia, nici măcar pe placul
mirilor, se pare, deşi acestora li se făcuse o mare cinste când fuseseră puşi pe
aceeaşi treaptă cu regele. Alt prilej de nemulţumire îl constituia Peucestas, satrapul
Persidei, care adoptase atât moda cât şi limba persană, spre marea bucurie a lui
Alexandru. Altul, faptul că toţi călăreţii bactrieni, sogdieni, arachosieni, zarangieni,
arieni şi parţi, ca şi călăreţii perşi numiţi „enakoi”, erau de îndată înrolaţi în

66
rândurile cavaleriei de elită dacă vădeau calităţi mai deosebite, dacă erau chipeşi
ori dacă dovedeau alte virtuţi. Altul, greşeala constituirii celui de-al cincilea corp
de cavalerie- alcătuit din orientali, dar nu în mod exclusiv ci o parte din barbari au
fost înrolaţi în rândurile lui, ai cărui comandanţi barbari făceau parte din trupele de
elită (...) ca să nu mai spun că la comanda acestor trupe fusese numit bactrianul
Hystaspes şi că toţi aceştia primiseră nu suliţe orientale ci suliţe macedonene.
Toate acestea, repet, îi supăra pe macedoneni, care constatau că Alexandru nu mai
poate fi deosebit de barbari, ba chiar ajunsese să nu mai ţină seama de datinile
macedonene, iar pe ei, pe macedoneni, ajunsese să-i neglijeze cu desăvârşire.”
(Arrianus, op.cit., cartea a VII-a, IV, 4-7; V, 1; VI, 1-4).
Sursele antice vorbesc şi de un plan vestic al lui Alexandru legat de cucerirea
bazinului vest-central al Mediteranei, dar aceste proiecte “italice” sunt puse la
îndoială de înşişi autorii antici. „La Pasargade şi la Persepolis avea să prindă
rădăcini în mintea lui Alexandru ideea unei călătorii în josul Eufratului şi Tigrului
până în Marea Persică, ca să vadă cum sunt gurile celor două fluvii- aşa cum
făcuse la Indus- şi cum este marea acolo. Unii scriu că Alexandru intenţiona să
înconjoare toată Arabia, Libia şi pe numizii de cealaltă parte a munţilor Atlas, ca să
ajungă pe la Gades din nou în marea noastră. În felul acesta, anume după ce ar fi
supus Libia- şi Carthagina- Alexandru socotea că se va putea declara, cu adevărat
stăpân peste întreaga Asie. Să nu uităm, spun ei, că regii perşilor şi ai mezilor nu
pregetau să se intituleze în mod abuziv Mari Regi, deşi stăpânirea lor se întindea
doar peste o regiune infimă a Asiei. Alţii scriu că de acolo Alexandru intenţiona să
ajungă la Pontul Euxin, apoi în Sciţia şi la lacul Meotic- după cum unii sunt de
părere că-l interesau Sicilia şi Peninsula Iapigă, întrucât romanii, a căror faimă
ajunsese pînă departe, începuseră să-l preocupe în cel mai înalt grad” . (Arrianus,
op.cit., cartea a VII-a, I, 1-3).
***
Consecinţele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce, în general,
este numită “moştenirea lui Alexandru”. La moartea sa, survenită în 13 iunie 323 la
Babilon, Alexandru stăpânea întregul imperiu ahemenid al lui Dareios I (de altfel
unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre expediţiile lui Alexandru şi
campaniile lui Dareios I atât în partea estică-până la Indus- cât şi în partea vestică-
până în Egipt- pe care le organizase când a purces la creearea statului său). Dar
dominaţia macedoneană era precară pe un atât de vast teritoriu (autorii antici nu se
sfiesc să o recunoască), Alexandru nu apucase să organizeze sistematic ceea ce
cucerise.
În principiu, toate teritoriile supuse ţin, în virtutea “dreptului lăncii”, direct de
rege. Dar rapiditatea campaniilor şi complexitatea găsită în teren au determinat
existenţa unui triplu statut: zone de administrare satrapică cu o autoritate directă a
regelui, zone concedate unor şefi locali, păstraţi de Alexandru în funcţie şi unde,
prin urmare, autoritatea sa se manifestă indirect şi cetăţile greceşti asiatice care au
un statut separat, asemănător centrelor urbane europene.
În ceea ce priveşte prima categorie de teritorii, Alexandru păstrează întreaga
administraţie persană, în special satrapiile ale căror graniţe (cu câteva excepţii) nu
le modifică. Iniţial sunt numiţi în funcţii de conducere doar macedoneni (de regulă
mai mulţi ocupau acelaşi post împărţindu-şi competenţele), şi doar în satrapiile
occidentale, unde pericolul revoltelor este permanent, satrapii îşi menţin şi puteri
militre. Atribuţiile financiare ale satrapilor rămân aceleaşi ca pe vremea perşilor.

67
 A doua categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligaţia de a duce o
politică favorabilă regelui, (uneori constituie un permanent focar de nelinişte:
Capadoccia şi Armenia, Bythinia, cetăţi din Pisidia şi Isauria), furnizând la nevoie
contingente militare (cazul Paphlagoniei). Oraşele feniciene îşi conservă instituţiile
şi regii lor (mai puţin Sydon-ul unde Alexandru îl înlocuieşte pe regele filospartan
Straton cu Abdalonymos). Cât priveşte India statutul său este ambiguu. Organizată
în trei satrapii (India Superioară, India de Mijloc şi India Inferioară, ulterior, în
325, ultimele două vor fi unite), cu o structură de frontieră preluată de la
ahemenizi, zona aceasta are prinţii săi locali secondaţi de macedoneni cu puteri
militare. Regatele lui Abisares şi Poros rămân în afara imperiului lui Alexandru,
primul considerându-se reprezentantul personal al regelui macedonean iar cel de-al
doilea plătind tribut.
Tot un statut ambiguu au şi cetăţile greceşti din Asia Mică “eliberate” de
armatele lui Alexandru ca şi cele de pe continent considerate, în virtutea
proclamaţiei de la Corinth, “aliate”ale Macedoniei. Până în 330 Alexandru cere
grecilor din liga corinthiană să participe cu contribuţii de război, susţinând
financiar campaniile asiatice, dar după această dată el îi concediază pe grecii din
propria armată şi nu mai cere sau nu mai permite participarea grecilor la planul său
de cucerire. Totodată generali macedoneni vor supraveghea menţinerea ordinii
favorabile lui Alexandru în fiecare cetate grecească. Oricum invocarea Ligii nu
fusese făcută decât de două ori: în 332 Insula Chios este redată oligarhilor iar
synedrion-ul ligii trebuise să judece cazurile de trădare şi în 331, când acelaşi
consiliu este chemat să hotărască soarta Spartei recent învinsă de Antipatros. În
324 Alexandru impune prin decret întoarcerea proscrişilor şi primirea lor de fiecare
cetate, cu restituirea vechilor proprietăţi, ceea ce va creea un şir de tensiuni interne
ce vor izbucni la moartea lui Alexandru.
În toate aceste teritorii Alexandru a încercat menţinerea controlului prin
înfiinţarea de noi oraşe (cca. 20) cu o dublă funcţie: de apărare a teritoriului sau a
frontierelor (Alexandria Eschata de pe Iaxartes, azi râul Sâr-Daria) şi de
funcţionare ca nuclee economice: dacă unele erau chiar porturi maritime cum este
cazul Alexandriei Egiptului, altele se găseau la întretăierea drumurilor comerciale:
Alexandria-Arat (Herat de azi), Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia),
Alexandria-Arachosia (Kandahar) şi Alexandria Caucazului (Hindukuş). La
acestea se adaugă numeroase colonii militare şi fortăreţe, mai ales în partea
orientală a imperiului (de pildă reşedinţa regelui Musikanos este fortificată pentru a
supraveghea barbarii din vecinătate, sau Media este înconjurată de cetăţi pentru a
înspăimânta şi a ţine la respect pe barbarii vecini- Polybios, X, 27).
Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de menţinerea, la acelaşi
nivel, a producţiei agricole şi a schimburilor comerciale din considerente mai de
grabă militare decât pur economice. S-a spus deseori că el ar fi iniţiat ample măsuri
de tip colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau Ul. Wilken), dar faptele sale, atât cât
ne sunt transmise de surse, nu mărturisesc o “politică economică” globală şi
coerentă ci preocuparea ca impozitele să fie strânse în mod regulat, ca în zonele
care urma să înainteze să aibă suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P.
Briant). Este dificil să i se atribuie o viziune economică, mai de grabă proprie
secoleleor XIX-XX decât Antichităţii, doar pornind de la câteva expediţii de
recunoaştere organizate în zona Caucazului şi a Arabiei. În ceea ce priveşte politica
monetară, primele emisiuni datează chiar din 333 la Tars, urmate de alte monede
bătute după luarea în stăpânire a monetăriilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon,

68
Ake, Myriados). Activitatea de emitere, care se amplifică după capturarea
tezaurului persan, nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia şi
Babilonia emit propriile monede şi după 331-330) iar unele zone păstrează chiar
practicile comerciale prin echivalente de schimb şi troc (Babilonia).
Din punct de vedere social trebuie subliniat că modificări majore de statute nu au
loc la nivelul categoriilor de jos şi de mijloc. Izvoarele greceşti menţionează
păstrarea sistemului fiscal ahemenid şi a statutelor juridice. Singura categorie
amintită în surse cu care Alexandru stabileşte un “dialog” aparte pentru asigurarea
hegemoniei sale este aristocraţia locală din imperiu. Păstrată în vechile sale
structuri această aristocraţie este promovată în funcţii de conducere (dar nu militare
unde sunt plasaţi greci şi macedoneni) cu foarte mare prudenţă, mai ales în ceea ce
o priveşte pe aristocraţia iraniană. De asemenea, tot din raţiuni de securitate
Alexandru recrutează înainte de plecarea spre India 30 000 de tineri iranieni din
satrapiile orientale pe care intenţionează să-i antreneze în spirit macedonean şi să-i
iniţieze în cultura greacă cu scopul de a-i integra apoi în falangă. În acelaşi spirit se
încheie şi căsătoriile de la Babilon care în plus aveau menirea să creeze noi familii,
noi generaţii a căror fidelitate faţă de noul regim putea fi mai uşor controlată.
Ctitoriile de oraşe şi cetăţi, populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor
implementa structuri de viaţă şi de gândire europeană în plin imperiu persan. Aşa
încât, sub acest aspect, activitatea lui Alexandru seamănă mai mult cu o încercare
de asimilare a zonelor cucerite decât cu o “fuziune”.
Deşi sursele greceşti relatează primirea entuziastă (ca “eliberator”) de care ar
fi avut parte Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon, tăbliţele cuneiforme
(publicate în 1990 de P. Bernard şi A. Kuhrt) nu ezită să-l numească “distrugător
de religie” şi “invadator”. Explicaţia atenţiei pe care urmaşul lui Filip a dat-o
cultelor orientale şi refacerii unora dintre temple este de asociat cu ideologia şi
strategia învingătorului, pe de o parte, şi de împlinire a visului său, pe de alta.
Preluarea însemnelor imperiale ale lui Dareios al III-lea era un lucru relativ simplu
dar apariţia în ochii supuşilor ca suveran legitim necesita manevre abile şi
eficiente. Trebuia să se adreseze noilor populaţii cucerite “pe limba lor”.
La nivelul instituţiei regale mixtura între elemente orientale şi greco-
macedonene este mai lesne de urmărit. Ca eroii greci de altădată Alexandru (şi
apoi urmaşii săi) este “ridicător şi restaurator de ziduri”, este un erou militar prin
excelenţă, conducător al unor armate învingătoare. El este “protector”, “liberator”,
“salvator”. Gândirea politică grecească construise deja o teorie a puterii regale ca
sursă a dreptului chiar în veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrates) pe care Alexandru o
pune în aplicare. Baterea monedelor rămâne un atribut regal. Diadema şi casca de
luptă amintesc de învingătorii atleţi, ele, ca şi coroana de altfel, sunt sacre şi
sacralizante. Veşmântul de purpură, întregul ritual de curte şi palatul regal sunt
împrumuturi orientale. În epoca elenistică suita regală se va dezvolta pe baza
anturajului regal în care alături de conducători politici şi militari se întâlnesc
oameni de cultură, căci asemeni lui Alexandru urmaşii lui vor fi protectori ai
culturii, ai artelor şi ai ştiinţelor. Consiliul celor zece însoţitori care forma garda
personală a regelui macedonean se va transforma într-un veritabil stat-major care
dezbate probleme de război şi de încheiere a păcii. Incipienta “cancelarie regală”
pe care a înjghebat-o Alexandru, în fruntea căreia Eumenes avea sarcina de a ţine
un jurnal de campanie, va cunoaşte o organizare sistematică abia după 323.
Înstituţia armatei rămâne în principal de factură macedoneană, dacă judecăm soarta
recrutării celor 30 000 de tineri iranieni. Totuşi spre finele vieţii Alexandru preia

69
de la perşi funcţia de hiliarhos, care la origine însemna comandant al 1000 de
soldaţi ce păzeau persoana sa dar, ulterior, capătă atribuţii sporite (recrutarea
armatei şi lăsarea la vatră).
Toate aceste aspecte au avut consecinţe covârşitoare în timp. Este vorba, în
principal, de iradierea culturii şi civilizaţiei greceşti într-un spaţiu extrem de larg,
proces desemnat încă din 1836 de către J. G. Droysen prin conceptul de “elenism”.

B. Perioada diadohilor
La moartea lui Alexandru imperiul său, încă nedeplin pacificat şi practic fără o
administraţie temeinic organizată, nu avea un conducător desemnat. Anturajul lui
Alexandru (hiliarhul Perdiccas, comandantul pedestrimii Meleagros, cel al
cavaleriei Seleucos, conducătorul Macedoniei şi al Greciei Antipatros şi fiul său
Cassandros, Ptolemaios fiul lui Lagos şi Crateros) dezbate problema succesiunii.
După îndelungi discuţii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru
fratele vitreg al acestuia (copil încă şi debil mintal), Filip Arridaios deşi Roxana,
soţia recentului dispărut, îi purta în pântece un copil (viitorul Alexandru al IV-lea).
Imperiul a fost împărţit însă în zone de conducere repartizate între generalii lui
Alexandru Macedon (denumiţi şi diadohi): Macedonia şi Grecia reveneau lui
Antipatros, singurul general al lui Filip al II-lea rămas în viaţă, Crateros ca
prostatès primea în grijă pe regele copil şi pe Alexandru al IV-lea; Ptolemaios
primea Egiptul, Eumenes (singurul grec din anturajul regal)- zonele nepacificate,
dificil de controlat din Asia Mică- Capadoccia şi Paphlagonia; Antigonos o parte a
Asiei Mici şi Asia mijlocie; Lysimachos- sudul Dunării.
Această distribuţie nu avea nimic durabil. Rivalităţile dintre diadohi precum şi
tensiunile şi revoltele din imperiu vor face imposibilă punerea în practică a ideii de
menţinere a unităţii imperiului lui Alexandru. Semnalul de revoltă al grecilor este
dat de Attica şi va cuprinde aproape întreaga Grecie peninsulară (mai puţin Sparta).
Asediat în fortăreaţa de la Lamia (de aceea acest război se numeşte şi lamiac),
Antipatros angajează negocieri cu grecii până la venirea ajutorului asiatic. Grecii
pierd teren pe uscat, Lamia este despresurată iar Antipatros se repliază în
Macedonia. Pe mare Cleithos învinge alianţa grecească la Evetion. Ultima
confruntare de la Crannon (322, în Thessalia) pecetluieşte victoria macedoneană.
Pacea este încheiată separat cu fiecare dintre cetăţi, obligate să primească
garnizoane macedonene. Vechea autonomie a oraşelor greceşti devine o amintire.
Doar etolienii reuşesc să se constituie într-o puternică ligă.
Abia fuseseră încheiate aceste acţiuni când în Asia izbucneşte neînţelegerea dintre
diadohi. Întărirea lui Ptolemaios în Egipt provoacă în 321 reacţia lui Perdiccas.
Antipatros şi Crateros descind în Asia (ultimul va fi înlăturat de Eumenes). Aliat
cu Antigonos, Antipatros trece de partea lui Ptolemaios, împreună cu Lysimachos
contra lui Perdiccas. Acesta din urmă va fi ucis de Seleucos în timpul înaintării sale
înspre Egipt (la Pelusion, în 321). La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o nouă
împărţire a sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor
doi regi Micăi, Ptolemaios rămâne în Egipt, Antigonos este numit strategos în
Asia, Seleucos răsplătit cu satrapia Babilonului iar Lysimachos păstrează Thracia.
Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curând Poliorcetul (doborâtorul de
cetăţi), porneşte contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea să fie
reprezentată de cei doi copii şi să aibă centrul în Macedonia.

70
În 319 octogenarul Antipatros se stinge din viaţă, lăsând însărcinarea sa nu lui
Cassandros, cum s-ar fi aşteptat, ci lui Polyperchon. Aceştia intră curând în
conflict. Cu Cassandros se aliază Ptolemaios şi Antigonos. Polyperchon o
recheamă pe Olimpiada din Epir, sperând să o utilizeze ca factor de presiune,
iniţiază alianţe cu grecii (prin decret hotărăşte rechemarea exilaţilor şi instaurarea
de regimuri democratice) şi se aliază cu Eumenes. În 317 Filip Arridaios este ucis
în urma uneltirilor Olimpiadei (care va cădea şi ea victimă în timpul asediului
Pydnei). La finele anului 317 Cassandros devine stăpân peste Macedonia şi Grecia
în vreme ce Polyperchon este nevoit să se retragă la etolieni. În acelaşi an
Antigonos reuşeşte să-l captureze şi să-l ucidă pe Eumenes, singurul care mai
sprijinea unitatea imperiului după modelul şi în numele lui Alexandru. Din 317
Antigonos încearcă menţinerea imperiului unificat în propriul beneficiu, luptând pe
mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona strâmtorilor) împotriva celorlalţi diadohi.
Rezultatele incerte de pe câmpul de luptă ca şi revenirea lui Seleucos la Babilon
(fusese alungat de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative în
311. Alexandru al IV-lea este recunoscut rege şi pus sub tutela strategului din
Europa, Cassandros, Lysimachos păstrează Thracia, Ptolemaios- Egiptul şi câteva
regiuni din Lybia şi Arabia. Cetăţilor greceşti li se recunoaşte independenţa de
către Antigonos. La Amphipolis, unde erau prizonieri, Roxana şi fiul ei sunt însă
asasinaţi.
Tema libertăţii grecilor va constitui prilej de confruntări între diadohi începând cu
308. Campaniile duse în Grecia continentală de către Ptolemaios (sub pretextul
reînvierii ligii corinthiene) şi de Demetrios (ca eliberator şi salvator) împotriva lui
Cassandros vor prilejui îndepărtarea acestuia din urmă. Antigonizii ajung să
controleze Cicladele şi Cipru, Rhodos-ul păstrându-şi privilegiatul statut de oraş
independent, prosperând economic din pricina aşezării la întretăierea drumurilor
comerciale. Înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determină pe Antigonos
(şi pe fiul său) să-şi ia titlul de “rege”, refăcând în formulă restrânsă (fără Siria,
Egiptul şi zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru. Dinastia Argeadă
din Macedonia este înlocuită cu cea a Antigonizilor (care se va menţine până la
cucerirea romană), cu acordul armatei în spiritul tradiţiei macedonene. Gestul lui
Antigonos este repetat (305) de ceilalţi diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al
Egiptului), Lysimachos (ca rege al Thraciei), Seleucos. În 302, sub conducerea
antigonizilor oraşele greceşti vor forma o symmachia cu scopul asigurării libertăţii
şi autonomiei (în realitate Antigonos dorea să-i folosească pe greci împotriva lui
Cassandros). În toamna lui 302 o coaliţie formată din Cassandros, Lysimachos,
Seleucos şi Ptolemaios îl va înfrânge pe Antigonos (care moare pe câmpul de
luptă) la Ipsos. Demetrios este nevoit să se retragă în Grecia, Ptolemaios va mai
ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) şi părţi din Lycia, Pisidia şi Pamphilia, restul Siriei
revenindu-i lui Seleucos. Lysimachos îşi adaugă părţi din Asia Mică.
Fără Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic,
Demetrios se aliază pentru scurtă vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi,
după moartea lui Cassandros (297), porneşte la recucerirea Greciei. Dar Seleucos
trece de partea lui Ptolemaios şi a lui Lysimachos şi ocupă posesiunile
antigonizilor din Asia. Criza internă prin care trece Macedonia (296) întârzie
planul lui Demetrios de a reface statul tatălui său. În 289 pregătirile erau aproape
finalizate pentru o nouă campanie în Asia. Ptolemaios, Seleucos şi Lysimachos (îl
atrag de partea lor şi pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios.
Obligat să lupte pe mai multe fronturi antigonidul cedează, se retrage la

71
Cassandreia (287) apoi atacă Athena. Dar coaliţia rivală se dezmembrează datorită
disensiunilor dintre Ptolemaios şi Lysimachos. Pyrrhus încheie rapid o înţelegere
cu Demetrios care se angajează să renunţe la Macedonia în schimbul unor regiuni
din Thessalia şi Grecia Centrală. Eliberat de presiunea din Balcani, Demetrios
debarcă la Milet unde cetăţile greceşti îl primesc pline de speranţe (sătule de
abuzurile fiscale ale lui Lysimachos). Urmărit de Agatocles (fiul regelui Thraciei)
şi hărţuit de Seleucos, Demetrios se predă acestuia din urmă, în 285, şi moare în
închisoare. Cadavrul este înapoiat fiului său, Antigonos Gonatas, pe care
Demetrios îl lăsase în Balcani la plecarea în expediţie.
Prin bătălia de la Ipsos (301) Lysimachos reuşise să pună mâna pe întinse teritorii
micro-asiatice, între 288-287 supuse Macedonia de nord iar acum moartea lui
Demetrios îi înlesneşte înlăturarea influenţei epirote şi ocuparea Macedoniei întregi
şi a regiunilor de la Dunărea se Jos. Aceasta nu putea fi pe placul celorlalţi regi
care-l vor înfrunta la Kouroupedion (281) unde Lysimachos îşi pierde viaţa. Spre
finele verii aceluiaşi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior şi
Fulgerul- Keraunos) în pofida ajutorului acordat regatului egiptean de către regele
seleucid. Ptolemaios Keraunos intră-n stăpânirea Macedoniei şi a fostului regat al
lui Lysimachos. Chiar şi acum, după moartea ultimului diadoh, liniştea nu se
aşterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui Alexandru Macedon. Noi
rivalităţi se nasc între fiii diadohilor, aşa numiţii epigonoi, începând cu anul 280,
dar ele trec pentru câţiva ani pe plan secundar ca urmare a două evenimente.
Primul este invazia celţilor în Europa şi apoi în Asia Mică (280) iar al doilea îl
reprezintă complexul proces de apariţie de noi state în zona anatoliană, proces
impulsionat de dispariţia autorităţii lui Lysimachos (este vorba de regatul Bithyniei
şi al Pontului). În plus cetăţile greceşti tind să formeze noi coaliţii: oraşele din
nordul Egeei şi din strâmtori- Liga Nordului, la care se adaugă mai vechea Ligă
Etoliană şi apoi Liga Aheeană. Atenţia lui Pyrrhos este îndreptată acum spre vest,
unde întreprinde costisitoarele campanii în Italia sudică şi Sicilia. La întoarcere
piere în bătălia din Argolida contra lui Antigonos Gonatas aliat al grecilor din zona
istmului Corinthului.
La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul său, realizat cu preţul
atâtor eforturi umane şi financiare, evoluase ireversibil spre fărâmiţare. Lungul şir
de campanii militare expuse deja se prezintă ca un ansamblu de argumente în
favoarea acestei evoluţii. În plus, căsătoriile politice realizate între familiile
diadohilor se adaugă aceleiaşi concluzii mărturisind vremelnicia alianţelor politice
şi matrimoniale. Aceasta se datorează nu numai factorului uman, ambiţiilor
personale ale generalilor lui Alexandru ci şi complexităţii şi diversităţii istorice ale
teritoriilor euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui Filip. Spre pildă, grecilor le era
suficientă amintirea sloganului libertăţii pentru a se ridica la revoltă (folosiţi mai
mult ca mase de manevră de către primii regi elenistici) iar orice slăbire a
controlului asupra zonelor est-iraniene era fructificată de localnici. Cât priveşte
India aceasta iese foarte curând din calculele împărţirii stăpânirilor.
Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas şi Antiochos (fiul lui Seleucos) rămân
moştenitorii principali ai celor trei regiuni importante în care se divizase statul lui
Alexandru: Egiptul, Grecia şi Macedonia şi respectiv Siria.

C. Modele de state elenistice

72
 A. Regatul Antigonizilor
Dinastia antigonidă se va confrunta de-a lungul existenţei sale cu două serii de
probleme: menţinerea autorităţii asupra Greciei şi raporturile cu Roma (de-a lungul
a patru războaie).
Încă din 290 în vestul Greciei se înfiinţează pe baze federative, în jurul populaţiilor
muntene ale Etoliei, Liga Etoliană. Ea dispune de o adunare care stabileşte
numărul şi statutul magistraţilor federali şi ai consiliului ligii (synedrion) care
elaborează acte cu caracter de lege. Adunarea decide pacea şi războiul, alianţele şi
orice alt dialog extern. Liga se întruneşte de două ori pe an. Treptat membrii
adunării sunt înlocuiţi cu o Comisie de reprezentanţi (în număr de 30) ai tuturor
membrilor ligii, prezidată de un strategos cu atribuţii civile şi militare. Sub
comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos) precum şi un reprezentant
al cancelariei federale. Liga etoliană se menţine ca partener de dialog politic şi
militar până la cucerirea romană din sec al II-lea. Regii Macedoniei vor ţine
întotdeauna seamă de existenţa acestui organism.
În 280 sistemul de alianţe ale grecilor este îmbogăţit cu apariţia în Peloponez (în
partea sa nordică) a Ligii Aheene, coaliţie de 10/12 cetăţi reunite cu scopul de a
instaura regimuri democratice şi antimacedonene în Peloponez şi de a organiza o
ripostă contra Macedoniei. Centrul politic al ligii aheene era în nordul Ahaiei, în
marele sanctuar al lui Zeus. Această asociaţie dispunea de Adunarea generală
(synodos) şi de cea restrânsă (syncletos) unde lucra un colegiu de 10 strategi
federali (demiurgoi) ce pregătea şedinţele adunării. Cea mai puternică perioadă de
existenţă a acestei ligi se datorează lui Aratos, fiul lui Cleinias din Syciona, care
doreşte împământenirea de regimuri democratice în Peloponez şi eliminarea
stăpânirii macedonene.
În 280 invazia celţilor în Balcani provoacă mari tulburări: Ptolemaios este ucis în
279 în lupta împotriva acestor invadatori iar sanctuarul de la Delphi prădat. Lupta
contra celţilor şi salvarea sanctuarului (în cinstea căreia s-au instaurat sărbătorile
“salvării”- Soteria) uneşte forţele grecilor, conduşi de Liga Etoliană, cu cele ale lui
Antiochos şi Antigonos Gonatas. Respinşi în 278 din Grecia celţii cutreieră
Macedonia ameninţând strâmtorile. Regele Bithyniei, Nicomede I le permite
trecerea şi stabilirea, pe baza unui pact de alianţă, în Asia Mică unde vor fi
cunoscuţi sub numele de galaţi.
Departe de a-şi găsi liniştea după alungarea celţilor din Macedonia, Antigonos
Gonatas se vede nevoit să înfrunte o nouă revoltă a grecilor în 267 (războiul
chremonidiac), pe care o înăbuşe (265) impunând cetăţilor o autoritate
macedoneană mult mai severă. Ampla activitate de reorganizare a Macedoniei este
plină de succes dar relaţiile cu grecii vor oscila de la confruntările militare la
încheierea unor alianţe cu garantarea autonomiei. În deceniul al V-lea al veacului
al III-lea Macedonia pierde controlul asupra Peloponez-ului (Liga Aheeană preia în
243 Corinth-ul, apoi Megalopolis-ul în 235 şi Argos-ul în 229). Între 237 şi 229
cele două ligi greceşti se aliază contra antigonizilor. În vremea aceasta Sparta trece
printr-un proces de reforme democratice (iniţiate de Agis al IV-lea şi continuate de
Cleomenes al III-lea) care stârneşte rivalitatea celorlalţi greci. Oligarhii oraşelor şi
Liga aheeană cer ajutor Macedoniei contra Spartei. Cu aceste prilej este înfiinţată
Liga elenică iar regele Antigonos al III-lea reuşeşte să se impună în Laconia

73
(stopând procesul reformator) prin victoria de la Sellasia (222). Acum, însă, în
orizontul politic balcanic intervine Roma.
Cu domnia lui Filip al V-lea (221-179) Macedonia inaugura o politică orientată
pregnant spre exterior. Alianţa lui Hannibal cu regele macedonean provoacă primul
război cu Roma (215-205) încheiat cu pacea de la Phoinike fără vreo modificare
importantă a statu-quo-ului. Tratativele secrete al lui Filip al V-lea cu Antiochos al
III-lea privind împărţirea între ei a Egiptului precum şi campaniile de ocupare a
Thraciei şi a unor zone micro-asiatice, inclusiv ameninţarea suveranităţii Rhodos-
ului, aduc Roma în Marea Egee la chemarea Pergamului. Neînţelegerile de la masa
tratativelor vor conduce spre al doilea război romano-macedonean (200-197).
Aliată cu Pergamul, Rhodos-ul şi liga etoliană, Roma se impune în bătălia de la
Kynoskephalai (197) obligându-l pe Filip să renunţe la cuceririle din Grecia,
Thracia şi Asia Mică, să cedeze o parte a flotei de război şi să plătească
despăgubiri de război (1 000 de talanţi).
Consolidarea puterii reluată de către fiul lui Filip, Perseus, nu rămâne fără ecou la
Roma, înştiinţată îndeaproape de către Pergam. Cel de-al treilea război (171-168)
care opune macedonenilor centuriile romane aducea înfrângerea zdrobitoare de la
Pydna (168) a trupelor lui Perseus, el însuşi capturat şi purtat în fruntea
prizonierilor în cadrul ceremoniei de triumf de la Roma. Macedonia este împărţită
în patru districte cărora li se interziceau legăturile comerciale între ele şi cele de
căsătorie. Ultimul episod se consumă în 146 când, în urma revoltei antiromane a
lui Andriscos, Roma ia hotărârea de a transforma Macedonia în provincie romană.
Aceeaşi soartă au avut-o atunci şi grecii, înfrânţi la Skarpheia, Leucopetra şi
Corinth. Înşelaţi în aşteptările lor de promisiunile făcute încă din 196 în plin teatru
al Jocurilor istmice de la Corinth de către T. Quintius Flamininus, privind redarea
libertăţii tuturor grecilor, oraşele greceşti vor suferi o dură represiune în 146,
Corinth-ul este ras de pe faţa pământului în urma participării ligii aheene la
răscoala antiromană a Macedonei. Noua provincie romană va purta numele de
Achaia.
Pe perioada menţinerii dinastiei antigonide cadrele de funcţionare statală ale
Macedoniei rămân cele fixate de Filip al II-lea şi Alexandru. Regalitatea stabilită
prin acordul soldaţilor deţine controlul fiscal, administrativ şi militar în teritoriu, cu
subzistenţa organizării de tip polis. Sub aspect militar se cuvine precizat că şi
Macedonia se va vedea obligată, dar într-o proporţie mai mică decât în Orient, să
apeleze la trupe de mercenari. În caz de conflict militar cetăţile greceşti aflate sub
hegemonie macedoneană aveau oricum obligaţia să participe cu trupe şi fonduri.
În ceea ce priveşte cetăţile greceşti, acestea îşi păstrează vechile structuri. Ele erau
libere să-şi organizeze instituţiile proprii, să acorde cui doresc cetăţenia şi dreptul
la azil (asylum). O caracteristică generală a vieţii interne este continua căutare a
unor formule de rezolvare a problemei proprietăţii, a nevoilor celor sărăciţi paralel
cu o polarizare mai accentuată a corpului civic. Pe plan extern cetăţile greceşti vor
iniţia alianţe politice (liga nesiotă, liga etoliană, liga aheeană) de a căror organizare
şi funcţionare nu vor da socoteală în faţa regelui Macedonean. Astfel că
imperativele Romei privind cum să-şi aleagă proprii magistraţi în adunările
generale sau reprezentative (este cazul ligii aheene în 148-6) nu putea decât să-i
contrarieze pe greci. Opţiunea aceasta de dialog comun pe plan extern în cadrul
ligilor va avea drept consecinţă pe termen lung omogenizarea de civilizaţie şi

74
cultură în spaţiul vorbitor de limbă greacă dublând rolul aparte pe care l-au avut
sanctuarele panelenice în dezvoltarea acestui fenomen.

b. Regatul Lagid al Egiptului

Ptolemeii vor încerca cu succes să menţină cât mai extinse frontierele statului
în Asia ajungând până în Siria sudică iar în Africa până în Cirenaica. Nu puţine au
fost ingerinţele dincolo de mare, în Balcani, când sprijină revoltele grecilor
împotriva antigonizilor şi în spaţiul seleucid, în cazul intervenţiei în favoarea
uzurpatorului Antiochos Herax. De altfel între regatul seleucid şi cel lagid va exista
o zonă fierbinte – Siria de sud sau Coele Siria- generatoare de permanente
conflicte. Nu mai puţin de şase războaie (274-271, 267-261, 246-241, 221-217,
201-195, 170-168) se duc pentru stăpânirea acestei regiuni intrată încă din 301 sub
autoritatea ptolemaică. Veacul al II-lea marchează începutul declinului, vizibil în
plan extern prin înfrângerile suferite în faţa seleucizilor. Este momentul când
Roma intervine în ajutorul Egiptului, iar ambasada romană condusă de C. Popilius
Laenas îl obligă pe Antioh al IV-lea, în pofida victoriei repurtate asupra armatelor
egiptene (practic doar Alexandria rămăsese necucerită), să se retragă. Din acel
moment Roma se erijează în protector al Egiptului (şi arbitru al lumii elenistice),
statut consfiinţit de pacea de la Apameea din 188. În 116, la moartea lui Ptolemeu
al VIII-lea Egiptul este împărţit în trei regiuni: Egiptul propriu-zis, Cirenaica (care
devine provincie romană în 96) şi Cipru (transformat în 58 în provincie romană).
Ingerinţa romană în conflictele dinastice interne se amplifică în secolul I a. Chr.
până într-atât încât Roma impune candidaţii favoriţi sau formule de conducere
favorabile ei. În 48 C. Iulius Caesar debarcă în Egipt pentru a o ajuta pe Cleopatra
a VII-a să-şi recapete tronul, căreia Octavianus îi va declara oficial război în 31; un
an mai târziu Egiptul devine provincie de rang imperial.
Din punctul de vedere al organizării interne, domnia ptolemeilor consolidează un
sistem ideologic, administrativ-fiscal şi judecătoresc de tip central, în bună măsură
moştenit din epoca saită. Astfel, Ptolemaios, fiul lui Lagos şi al Arsinoei, preia
vechiul statut al faraonilor, consideraţi descendenţi ai zeilor (Ra, Osiris sau Amon-
Ra). De asemenea, transformă cultul lui Alexandru iniţiat la Memfis, unde fusese
depozitat trupul neînsufleţit al cuceritorului Orientului, în religie de stat, înfiinţând
şi un colegiu de preoţi care deserveau acest cult. Cel care însă instituie un cult al
defuncţilor, pentru tatăl său (care conţinea Jocuri funebre din cinci în cinci ani), al
regilor în viaţă şi al reginelor este Ptolemaios al II-lea Philadelphul (iubitor de
soră) care reia practica mariajului între fraţi (sora sa, Arsinoe îi devine soţie).
Regele era proprietarul întregului pământ al Egiptului şi stăpân absolut al supuşilor
săi. Secondat de un Consiliu de sfătuitori, ca şi regele macedonean, regele elenistic
al Egiptului avea totuşi, spre deosebire de cel macedonean, o putere cu caracter
teocratic. Vechea împărţire administrativă este păstrată, districtele (nomoi) erau
subîmpărţite în cantoane (topoi) şi în sate (komai). Aparatul de conducere este unul
extrem de birocratizat, alcătuit din funcţionari regali (respectiv, nomarhul, toparhul
şi komarhul, cu puteri civile şi strategul cu atribuţii militare) care au ca sarcină
cadastrarea pământului- basilikè chora- şi înregistrarea supuşilor şi a contribiţiilor
lor (pentru localnici se stabileşte un impozit pe cap de locuitor- syntaxis).

75
Întreaga activitate din stat era direct supravegheată de rege. Monopolurile regale
cuprindeau emiterea monedei, difuziunea şi circulaţia ei, precum şi a monedelor
străine, activităţile lucrative, circulaţia bunurilor. Corespondenţa, păstrată pe
papiri, a lui Apollonios, care îndeplineşte (în jurul anului 258) funcţia de şef al
departamentului de finanţe sub Ptolemeu al II-lea Philadelphul, arată grija
suveranului pentru întărirea puterii de circulaţie a monedei interne de aur, mai
uşoară decât cea a negustorilor străini, şi strângerea de metal preţios în visteria
regală, adus din Nubia şi India. De asemenea, acelaşi Apollonios, care primise în
folosinţă de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum), pune la punct un
sistem de exploatare fiscală extrem de minuţios care presupunea o activitate bazată
pe contracte încheiate, cu liste de preţuri şi chitanţiere la zi. Reglementarea
monopolurilor regale (pe producţia de untdelemn, vin, şofran, papirus) este
reglementată în anul 259; cu toate acestea, abuzurile funcţionarilor regali nu sunt
stopate. Nu puţine au fost cazurile de revoltă sau de “retragere” a indivizilor pe
pământurile templelor (care aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scăpa
de corvoadele fiscale.
Armata este alcătuită în primul rând din elementele sociale non-egiptene, structura
(falangă, trupe de cavalerie, infanterie grea şi uşoară) şi tactica de luptă fiind de tip
macedonean.
Sectorul juridic mărturiseşte prin structura sa preocuparea de a se ţine seama de
diversitatea problemelor. Exista o punere în aplicare a legilor corespunzătoare
fiecărui sector economic şi specific, la început, fiecărui grup de populaţii, ţinându-
se cont de limba vorbită de cei implicaţi în procese. Ptolemeu al III-lea Evergetul
instituie obligativitatea formulării plângerilor şi judecării proceselor în limba
greacă. Sistemul juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi şi de
specialişti în domeniul financiar-fiscal.
Fenomenul urban este puţin răspândit, de aceea principala caracteristică a
economiei regale este cea rurală. Totuşi, puţinele oraşe sunt fie mai vechile centre
urbane, subordonate aparatului central, fie cetăţi de tip polis care au un regim
autonomic dar care colaborează strâns cu monarhia sub aspect militar, fiscal şi
religios. Deseori oraşele beneficiază de scutiri de taxe, ajutoare pentru îmbunătăţiri
funciare, privilegii vamale. Cea mai dezvolată aşezare urbană rămâne Alexandria,
principala reşedinţă a regilor lagizi, care o însestrează cu importante monumente,
palate, temple, muzeu, bibliotecă, fiind iubitori de cultură, în spiritul exemplului pe
care Alexandru îloferise.
Preponderent agrară, economia lagidă este totuşi bine reprezentată la nivelul
meşteşugurilor şi comerţului, de asemenea aflate sub supravehere regală (fie în
cadrul unui monopol fie, pentru meseriile care nu făceau parte dintr-un asemenea
sistem, prin pârghii fiscale, căci exista un impozit global, diferit de la o regiune la
alta). La rândul său, regele ajuta atelierele, indiferent de mărimea lor, cu materii
prime. Nilul devine axă comercială importantă pentru produsele venite din inima
Africii, (mai ales din Nubia: mirodenii, metal preţios, fildeş, piei de animale) iar
Alexandria eclipsează mai vechile porturi ale Mediteranei saz rivalizează puternic
cu ele prin lucrările de amenajare portuară de anvergură întreprinse de Ptolemei.
Schimbul mărfurilor era concesionat unor funcţionari care plăteau o bună parte din
câştigul lor trezoreriei regale iar prin grija lui Apollonios, exista obligativitatea
convertirii tranzacţiilor în moneda internă (ceea ce a adus profituri imense statului,
adică regelui).

76
Cât priveşte structura socială, ea cuprinde alături de localnici şi străinii aşezaţi o
dată cu venirea Ptolemeilor, în marea lor majoritate militari sau veterani
macedoneni şi greci. Dintre aceştia vor fi recrutaţi cei care vor conlucra cu familia
regală pentru conducerea statului, populaţia băştinaşă nefiind implicată decât foarte
târziu în activităţi de organizare şi conducere. Astfel, funcţionarii mărunţi şi
mijlocii care activau pe lângă reprezentanţii regelui erau recrutaţi din rândul
aristocraţiei egiptene. Cleruchii veniţi îndeplineau mai ales sarcini militare, ei
beneficau de un lot (kleros) de pământ acordat de către rege pentru întreţinerea sa
şi a familiei. În principiu loturile erau viagere (ele putând fi date altori cleruchi la
moartea primului beneficiar) şi neînstrăinabile. La nivelul acestui segment social
funcţionează asociaţiile etnice care asigură individualitatea etno-culturală şi
religioasă dar şi asistenţă juridică şi financiară membrilor lor.
Stat prin esenţa sa teocratic, Egiptul lagid acordă o importanţă deosebită religiei.
Casta preoţească riguros ierarhizată beneficia de un respect deosebit. Pământul
templelor, considerat sfânt, intra totuşi în acelaşi regim fiscal de supraveghere
regală. Fiecare templu avea un consiliu de preoţi, care nu aveau libertatea de a
administra după voie propriile venituri, trebuind să ţină seama de voinţa regală.
Totuşi regii ptolemei duc o politică de protejare a clerului pentru a-şi asigura baza
religioasă a puterii lor politice. Pe ansamblu se produce un sincretism la nivelul
cultelor şi o fuziune a divinităţilor egiptene şi străine, pe baza competenţelor
asemănătoare. Mai mult, ultimele veacuri de existenţă ale Egiptului cunosc o
difuziune a divinităţilor locale, mai ales Isis şi Osiris, în spaţiile de cultură greacă
şi apoi romană.

c. Regatul Seleucid

Întemeiat de Seleucos I în 312, acest regat cuprindea vaste teritorii lipsite de

omogenitate etno-culturală şi istorico-materială. Centrul politic al statului este
mutat, din considerente de securitate, de la Babilon la Seleucia, pe Tigru, apoi,
pentru a avea deopotrivă o mai strânsă şi rapidă legătură cu Asia Mică şi cea
Centrală, la Antiochia (în Siria), cetate întemeiată de Antiochos I, în anul 300.
Dintre cele trei state elenistice care se vor forma pe ruinele imperiului lui
Alexandru, Regatul Seleucid este cel care şi-a modificat cel mai mult frontierele
datorită condiţiilor politico militare din est (unde sunt părăsite satrapiile orientale),
pe de o parte, şi datorită expansiunii în vest şi nord vest, ca urmare a politicii dusă
de urmaşii lui Seleucos. În sud, graniţa cu Egiptul Lagid va fi fixată nestatornic în
sudul Siriei.
La moartea fondatorului, regatul seleucid este preluat de fiul acestuia, Antiochos I
(281-261) care duce, în principal, o politică de consolidare internă şi de urbanizare
pe scară largă. Moştenind rivalitatea cu Antigonizii, Antiochos I este nevoit însă să
încheie un prim tratat de neagresiune cu Macedonia (279-8), ca urmare a
presiunilor create de invazia celţilor. Prin acest tratat seleucidul renunţa la
pretenţiile asupra Macedoniei în schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din
Asia Mică. În primul sfert al veacului al III-lea se inaugurează seria războaielor cu
Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei, dorinţă îndeplinită abia spre finele
secolului (în timpul operaţiunilor militare Egiptul victorios dobândeşte pentru
câtva timp şi posesiuni pe litoralul thrac şi în zona micro-asiatică). Una dintre cele

77
mai înfloritoare perioade este domnia lui Antiochos al III-lea (223-187) care
practică o politică expansionistă atât în est (recuperând Armenia, Bactria şi
recentul stat al parţilor) cât şi înspre Europa unde ocupă Thracia. Retragerea lui
Hannibal, duşmanul prin excelenţă al Romei, la curtea lui Antiochos al III-lea este
folosită drept pretext pentru implicarea militară romană în zona strâmtorilor. În
realitate întărirea puterii seleucide era o ameninţare directă pentru securitatea
Balcanilor de care deveniseră interesaţi romanii. Pergamul, Rhodos-ul, Liga
etoliană şi cea aheeană cer ajutor Romei. Debarcarea lui Antiochos al III-lea în
Grecia este respinsă la Thermopile (191), fiind urmată de înfrângerile sale navale
de la Corykos, Side şi Myonesos, apoi de pierderea bătăliei de la Magnesia (în
Lidia, în 190). Stăpânirea seleucidă este eliminată din Armenia iar înaintarea spre
Egipt se va lovi tot de intervenţia Romei, astfel că la Apameea (188), regatul
seleucid pierde teritorii micro-asiatice în favoarea Pergamului, este obligat să
cedeze flota de război, să se retragă din Egipt şi să plătească despăgubiri de război
romanilor.
A doua jumătate a secolului al II-lea debutează cu un regres generalizat al statului
măcinat de crize dinastice şi economico-financiare ca şi de defecţiuni în apărarea
frontierelor (de exemplu parţii reuşesc să ocupe Mesopotamia în timpul regelui
Demetrios al II-lea, care este capturat şi ţinut prizonier în 125). Confruntările cu
parţii (organizatorii unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungând, în timpul
lui Augustus, după expresia lui Trogus Pompeius, să împartă cu Imperiul roman
lumea) vor fi tranşate definitiv între 130-125: seleucizii se retrag în zona siriană. O
nouă criză dinastică izbucnită în 115 năruie aproape total capacitatea de apărare a
statului, ajuns sub controlul Armeniei. Dezorganizat pe plan intern din punct de
vedere administrativ şi fiscal, regatul seleucid cunoaşte o periodaă de “colaborare”
cu Roma (care-l ajută pe Antiochos al XIII-lea să-şi recupereze tronul) apoi va fi
transformat în provincie romană în 63, de către Cn. Pompeius Magnus.
Monarhia seleucidă, dezvoltată într-un spaţiu istoriceşte eterogen, sintetizează cel
mai elocvent mixtura elenistică-orientală la care se gândise Alexandru. Curtea
regală era alcătuită din prieteni, sfetnici şi garda personală a regelui, funcţionari,
oameni de cultură. Regele este stăpânul a toate, cel puţin teoretic. El nu beneficiază
de un cult regal, ca-n Egipt, regalitatea este doar de natură divină, abia după moarte
regele putea fi divinizat şi asociat unui cult.
Administraţia satrapică este menţinută paralel cu o activitate de urbanizare şi
colonizare cu mult mai intensă decât în Egipt. Oraşe ca: Douras- Europos,
Perinthos, Maroneia- în Siria, Tanagra- în Persia, Gerrha, Larissa în golful Arabiei
sunt organizate după modelul cetăţilor greceşti, în vreme ce alte întemeieri urbane
de mari proporţii (Antiochia, Seleucia de pe Tigru, Apameea de pe Orontes)
seamănă ca organizare cu centrele urbane macedonene, având un “sfat al
bătrânilor” în conducerea lor şi beneficiind de statutul de oraşe “libere” cu
regimuri “democratice”. Altor centre li s-a modificat numele. Oraşele beneficiau
de o “autonomie” organizatorică, din punct de vedere administrativ, fiscal şi
juridic, dar privilegiilor fiscale, dreptului de a acorda cetăţenia şi azilul politic li se
adăuga obligaţia de a primi garnizoane şi funcţionari regali. Şi în acest spaţiu este
cunoscută tendinţa centrelor urbane de a se organiza în uniuni- sympolitii-
judecând după mărturiile epigrafice (de pildă între Mylasa şi Douras-Europos).
Satrapiile, împărţite la rândul lor în eparhii şi hyparhii, beneficiau de o viaţă
economico-socială proprie, având faţă de centru obligativităţi fiscale. Nu o dată,
mai ales în est, puterea lor economică şi potenţialul socio-militar au îndemnat la

78
secesiuni, determinându-i pe regii seleucizi să se mulţumească cu o autoritate
formală sau chiar cu existenţa unor alianţe.
Ieşirile multiple la căile maritime (Egeea, Mediterana, Marea Neagră, golful
Arabiei) şi dimensiunile extinse au creat condiţiile unei dezvoltări comerciale şi
implicit a unei dezvoltări economice considerabile. Efes-ul dar şi Milet şi Smirna
sunt oraşe-porturi de prim rang, Byzantion-ul şi Sinope controlează traficul prin
strâmtori, impunându-şi propriile lor regimuri vamale (ajungând în conflict cu
Rhodos-ul, un alt punct comercial maritim de amploare şi centru urban
independent).
Sub aspect social există o pluralitate de statute, lipsa unei evidenţe minuţioase
împiedică însă decriptarea în detaliu a acestor statute, mai ales pentru populaţiile
rurale. Se ştie că ele puteau ţine de domeniul regal sau de teritorii urbane.
Proximitatea urbană arunca şi asupra locuitorilor rurali privilegiile concedate
oraşelor respective de către monarh. Izvoarele epigrafice menţionează deopotrivă
posibilitatea donaţiilor de terenuri cu tot cu locuitorii lor (de exemplu donaţia lui
Seleucos I către Mnesimachos) sau, dimpotrivă, stipulează independenţa sătenilor
în unele cazuri de transfer de proprietate (cum este situaţia ţăranilor din Petra aflaţi
pe pământul primit de la rege de către Aristodikos din Assos), aşa încât postularea
unei reguli generale conduce la simplificări eronate.

***
La capătul a trei secole de existenţă statele elenistice reuşiseră să determine
difuziunea şi convieţuirea a două modele de organizare: cel regal şi cel de tip polis.
Postulatele lui Droysen, însă, despre sinteza de populaţie şi de cultură petrecute în
epoca elenistică trebuie însă reconsiderate. Demografic vorbind nu există nici o
dovadă despre mixturi de populaţie, epigrafia face distincţia clară între politai şi
barbaroi. De asemenea este semnalată prezenţa aşa numiţilor periokoi în cetăţi de
rang inferior. Existenţa textelor bi şi chiar trilingve nu este decât o manieră oficială
de redactare, chiar dovedind necesitatea eficientizării transmiterii de mesaje către
segmente sociale foarte diferite. Cleruchiile de militari ce primesc pământuri pe tot
cuprinsul statelor elenistice sunt obediente faţă de interesele regale dar în oraşele
de coastă sau în unele din interior izvoarele epigrafice dovedesc nealterarea
instituţiilor clasice ale unei polis. Sub aspect economic dezvoltarea este inegală
chiar în interiorul fiecărui stat elenistic. În ansamblu, totuşi, dacă în vremea lui
Alexandru metalele preţioase luaseră drumul Europei, în secolele ce au urmat
morţii acestuia direcţia de mişcare a aurului capătă sens invers. Sub aspect
cultural şi religios se poate vorbi de o difuziune a limbii greceşti (limbă de
cancelarie în toate regatele elenistice), a modelelor de gândire greacă dar şi de o
influenţă orientală. Aceasta din urmă se poate decela la nivelul credinţelor şi
practicilor religioase şi al ideologiei regale.

Întrebări de evaluare:
1.Numiţi două consecinţe ale campaniilor lui Alexandru din Orient şi analizaţi-le.
2.Care au fost raporturile între succesorii lui Alexandru? (Argumentaţi răspunsul).

79
3.Ce deosebiri au existat între evoluţia economică şi politică a regatelor elenistice?

Teme de control:
1.Analizaţi din punct de vedere istoric pasajele, reproduse în curs, din Arrianus,
Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia., cartea a VII-a, IV, 4-7; V, 1; VI, 1-4.
2. Cum vă explicaţi puterea de iradiere a figurii lui Alexandru de-a lungul
timpului?

Bibliografie
Bengston, H., Griechische Geschichte von den Anfängen bis in die römische
Kaiserzeit, Munchen, 1960.
Briant, P., De Cyrus à Alexandre. Une Histoire de l’Empire Achéménide, Paris,
1996.
Chamoux, Fr., Civilizaţia elenistică, tr. rom., Bucureşti, 1985.
Gramatopol, M., Civilizaţia elenistică, Bucureşti, 1974.
Piatkowski Adelina, Istoria epocii elenistice, Bucureşti, 1996.
Preaux, Claire, Le monde hellénistique. La Grèce et l’Orient de la mort
d’Alexandre à la conquête romaine, Paris, 1975.
Walbank, F. W., The Hellesnistic World, Londra, 1981.
Will. E., Histoire politique du monde hellénistique (323-30), 2 vol. Nancy, 1966-
1967.

80