∗

LA CE SERVEŞTE SUFERINŢA?

Reflecţii asupra vieţii prizonierilor de război români în lagărele sovietice (I)

Suferinţa este o temă prin excelenţă transdisciplinară, la intersecţia între

istorie, antropologie, biologie, psihologie, religie, spiritualitate şi politică. Îmi
îndeplinesc o datorie morală evocând suferinţele tatălui meu ca prizonier de
război.

Tatăl meu, Anton Nicolescu, a fost prizonier la lagărele din Libidoansk,

Susdhal, Oranki şi Mânăstârca, între 1942 şi 1948. Când a plecat pe front el avea
26 de ani iar eu 6 luni. Propriul meu destin a fost marcat de această captivitate.
Dat dispărut în februarie 1943, familia mea a aflat că tatăl meu este în viaţă
numai în 1947, când mi-a adresat mie şi părinţilor lui primele lui cărţi poştale
din captivitate. Am fi putut pleca în Grecia dar bunicul meu grec din partea
mamei, Eftimios Anastasiadis, a refuzat această soluţie salvatoare atunci,
spunând că trebuie întâi să aflăm dacă tatăl meu este în viaţă.

Eu am plecat în Franţa în 1968 şi nu am revenit în ţară 25 de ani după

plecarea mea. Mi-am revăzut părinţii doar în 1978, 10 ani după separarea
noastră, când autorităţile române le-au permis, în sfârşit, o scurtă vizită la Paris,
după pensionarea tatălui meu. În tot timpul vieţii mele în România am evocat
foarte puţin, cu tatăl meu, perioada prizonieratului, din teamă, desigur, pentru că
pe atunci şi pereţii aveau urechi. În martie 1978, la Paris, l-am rugat să aşterne
pe hârtie amintirile sale cât mai concis posibil şi fără teamă. S-a conformat şi
astfel mă aflu în posesia unui document inedit1.

Am citit şi alte mărturii – puţine – ale foştilor prizonizeri. Printre ele două
texte mi se par capitale, anume cărţile scrise de Radu Mărculescu, Pătimiri şi

Convorbiri literare, Iaşi, nr. 9, Septembrie 2010.
1
Anton Nicolescu, Note asupra lagărelor sovietice, manuscris inedit terminat în 20 martie 1978.

1
iluminări din captivitatea sovietică2 şi de Nicolae Cojocaru, Filmul unei
existenţe3. Pe Domnul Radu Mărculescu am avut de altfel plăcerea să îl cunosc
la sfârşitul anului trecut.

Analiza mea va fi axată pe documentul lăsat de tatăl meu dar atunci când
va fi necesar voi confrunta şi completa mărturia sa cu cele ale lui Radu
Mărculescu şi Nicolae Cojocaru, care au trecut şi ei prin lagărele din Oranki şi
Mânăstârca. Voi folosi desigur şi alte documente. Dar trebuie spus că nu sunt
decât la începutul explorării mele, tema aleasă deschizându-se spre un extrem de
larg orizont.

CǍLǍTORIA FǍRǍ SFȂRŞIT

Tatăl meu termină Şcoala militară de ofiţeri de rezervă la 30 noiembrie

1939 şi la 1 decembrie 1939 şi este concentrat la Regimentul 7 Dorobanţi. La 8
iunie 1940 este înălţat la gradul Slt şi Regele Mihai. La 1 iunie 1941 beneficiază
de un ordin special de deconcentrare pentru două luni, pentru căsătorie.
Căsătoria şi nunta au loc la Ploieşti pe 22 iunie 1941. Mama este născută
Anghelichi Anastasiadis.

La ora 24 (petrecerea era în toi) – Mareşalul Antonescu spune la radio:

„Ostaşi români! Treceţi Prutul, pentru a aduce la Patria mumă Basarabia.”

Spre dimineaţă sună alarma: câteva avioane ruseşti pătrunseseră în spaţiul

aerian al României. Câţiva, cât incăpeau, se ascund în pivniţă. Merge şi tatăl
meu pentru a o adăposti pe bunica mamei mele. Voiajul de nuntă are loc pe 23
iunie 1941 la Vălenii de Munte, unde tata mergea ca elev să asculte conferinţele
lui Nicolae Iorga. Acolo am fost conceput.

2
Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Universal Dalsi, 2007.

3
Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe (text găsit pe Internet, 432 de pagini).

2
 Călătoria fără sfârşit începe cu un vis. Pe 19 ianuarie 1942 tata visează că
sovieticii îl iau prizonier.

Pe 25 martie 1942 mă nasc eu şi mi se dă, din motive evidente, prenumele

de „Basarab”. Pe 8 august 1942 pleacă pe front, cu Regimentul 7 Dorobanţi
Prahova. Dormeam când m-a sărutat. La gară a fost condus de bunicul meu grec.

Pe 15 septembrie 1942 are loc ocuparea poziţiilor de luptă pe Don, între

Aleţkaia şi Rosponspikaia, în locul unor unităţi germane decimate. Distanţa între
doi ostaşi uneori depăşea 100 m. La începutul lui octombrie, tata află de moartea
fratelui său mai tânăr Andrei, căzut pe frontul de luptă.

Pe 19 noiembrie 1942 se declanşează marele atac din partea sovieticilor, cu

participarea a 2000 de tancuri. „Urlete, ţipete, beznă” – consemnează tata. „Era
ceva sinistru şi înfiorător, ca de sfârşit de veac, un tablou ca acela pe care l-am
văzut şi trăit noi în noaptea de groază din ajunul zilei de 20 noiembrie 1942” –
scrie, la rândul său, Nicolae Cojocaru.

Românii iau câţiva prizonieri, dar îi pierd pe drum. Nu îi acopereau decât

câteva avioane româneşti, de tip IAR 80 şi 81. Divizia blindată în drum spre ei
se opreşte din lipsă de carburanţi şi lubrifianţi. La ora 15, se lansează afişe din
avioane sovietice promiţând captivitate uşoară şi se cere unui general român să
dea ordinul de încetare a luptelor. La 23 noiembrie 1942 (noaptea din 22
noiembrie) are loc capitularea.

Tata este luat prizonier şi nu uită să sustragă o piesă esenţială funcţionării

pistolului înainte de predarea lui. Se formează două rânduri de soldaţi sovietici,
alcătuind astfel un culoar prin care se strecoară cu greutate puhoiul de prizonieri
români, patru câte patru, cu mâinile sus.

„Călăreţul îşi întoarse calul şi când ajunse pe creastă la ai lui, pentru a da şi

mai multă credibilitate ultimatului său (de încolonare –N.N.), ordonă o salvă de

3
patru lovituri de tun – scrie, la rândul lui, Radu Mărculescu, în descrierea
convoiului său (p. 49). Acestea, explodând în plină mulţime (eram aproape om
lângà om), produseră un cumplit carnagiu. Urletele de durere ale sutelor de răniţi
- ca să nu mai vorbesc de morţi - subliniară dimensiunile acestui asasinat, pe cât
de laş şi de crud, pe atât de inutil. »
După puţin timp, gardienii se aruncă asupra prizonierilor pentru a efectua o
aşa-zisă „percheziţie”, în fond pentru a le lua ceasurile, tot ce era în aur,
cojoacele, mănuşile îmblănite şi mai ales cizmele, sovieticii având bocanci de
pânză gumată sau pâslari. Au fost scene tragice, prizonierii apărându-se unul pe
altul. Furtul cizmelor echivala, desigur, cu o condamnare la moarte, nimeni
neputând efectua drumul desculţ în infernalele condiţii climatice ale iernii
ruseşti.

Trec Donul pe un pod de vase.

Călătoria fără sfârşit se petrece între 23 noiembrie şi 6 decembrie 1942.

În prima săptămână, se fac popasuri pe margine de drum sau grajduri

părăsite. Convoiul este condus de ruşi pe cai.

Prizonierilor li se dau o cană de apă fiartă, o bucată de pâine şi peşte sărat.

Setea era insuportabilă şi ritmul infernal. „Unii, care suportau mai greu setea, -
scrie tata - atunci când zăreau o băltoacă cu puţină apă, săreau din coloană să
soarbă o gură de salvare [...] Cei mai mulţi, plăteau cu viaţa încercarea de a îşi
potoli setea!”

« Deodată, din capul coloanei se auzi o rafală de arme automate – scrie

Radu Mărculescu. Pe moment nu i-am dat prea mare importanţă. Dar zvonurile
ce ne veneau din faţă, deşi confuze şi contradictorii, pe măsură ce ne apropiam
de locul eu pricina - un pârâiaş cu o punte peste care urma să trecem - ne
confirmau o realitate odioasă. Pe malul pârâiaşului, atât în dreapta, cât şi în
stânga punţii, câte şapte, opt prizonieri zăceau seceraţi, unii Cu gamelele şi

4
bidoanele întinse spre unda potolitoare de sete, alţii eu capetele în apă pentru
ultima înghiţitură, clătinându-le mustrător, cu fiece ondulare de val. »
Cei care, bolnavi, bătrâni, epuizaţi, nu mai puteau ţine pasul erau imediat
executaţi de gardienii convoiului cu un glonţ în frunte. Convoiul lui Radu
Mărculescu era condus de o namilă înveşmântat de o imensă şubă şi care era
însoţit de un câine roşu pitic, cu picioarele strâmbe, dresat să lingă imediat
sângele de pe fruntea celui împuşcat, într-un straniu ritual. Această scenă de
coşmar revine neîncetat în visurile lui Radu Mărculescu, ani după cele
întâmplate.

Tot Radu Mărculescu descrie o scenă memorabilă şi extrem de

semnificativă în ceea ce priveşte solidaritatea prizonierilor şi puterea nebănuită a
spiritului uman. În convoiul său se afla un tânăr infanterist lovit de un glonţ în
gură, lângă omuşor şi care glonţ a ieşit prin ceafă. „Îl examinai, într-adevăr, în
ceafà, lângă coloana vertebrală, o rană abia închisă arăta locul pe unde ieşise
glonţul - scrie Radu Mărculescu. Prin semne ne răspundea la întrebările noastre.
Glonţul 1-a găsit eu gura deschisă, căci dinţii îi erau neatinşi. Nu putea înghiţi
nimic şi trei zile de marş continuu nu a mâncat şi nu a băut nimic.” Prizonierii l-
au pus între ei şi doi camarazi îl târau pentru a nu ajunge în spatele convoiului,
unde deznodământul ar fi fost fatal. Un camarad mesteca în gura sa o bucată de
pâine şi dădea dumicatul tânărului infanterist, care îl înghiţea, cu puţină apă, cu
un muget de durere. Spre sfârşitul drumului, un ciudat salt energetic s-a petrecut
în trupul tânărului infanterist. Devenise de nerecunoscut, de o extraordinară
vitalitate şi el încuraja acum pe ceilalţi să înainteze.
Dar cei din spatele convoiului continuau să fie asasinaţi. Cadavrele
rămâneau pe marginea drumului. La un moment dat, tata observă la mică
distanţă de convoi o ciudată movilă roşie. Privind mai atent, vede că movila era
un conglomerat de trupuri umane, probabil strivite de un tanc, culoarea roşie
fiind cea a sângelui acoperind trupurile.

5
 Trebuie ţinut seama că prizonierii români nu au fost înregistraţi decât şase
luni după căderea lor în captivitate. Mii şi mii de militari români au murit astfel,
cadavre anonime pentru totdeauna. Numărul total al prizonierilor de război
români a fost de 445153. Au ajuns acasă doar 884004.

Convoiul tatei ajunge, în sfârşit, într-o gară, unde sunt îmbarcaţi în bou-
vagoane. Începe o altă săptămână de calvar (30 noiembrie – 6 decembrie 1942).
Prizonierii sunt înghesuiţi la extrem în aceste bou-vagoane şi trebuie să
inventeze stratageme ingenioase pentru a se putea mişca, cel puţin pentru pentru
a-şi satisface nevoile elementare ale trupului.

Hrana consta invariabil din peşte sărat şi pesmeţi uscaţi, dar cantitatea de
apă distribuită era infimă. Tata descrie, în manuscrisul său, manifestări
demenţiale ale captivilor din cauza setei. Unii îşi răceau urina în bidon pentru a
o bea. Alţii (printre care şi tata) lingeau capetele niturilor de la vagon, acoperite
de o pojghiţă de gheaţă. La oprirea în staţii prizonierii strigau, urlau, cerând
ajutorul paznicului şi localnicilor. Paznicul le azvârlea printre gratii un bulgăre
de zăpadă care învăluia excremente. Copii şi tineri de pe peron înjurau
prizonierii numindu-i „fascişti”.

Au fost mulţi, foarte mulţi morţi dar, bine înţeles, nimeni nu era înregistrat.
Morţi erau despuiaţi de veşmintele lor de camarazi şi cadavrele, trupuri goale,
erau stivuite lângă staţii, un rând în lung, un rând în lat.

LIBIDOANSK

Tata a juns viu la Libidoansk, unde a rămas în perioada 6 decembrie - mai

1942. Au fost cazaţi într-o casă părăsită.

4
Ilie Schipor, « Prizonieri români pe Frontul de Est »
www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/10%20prizonieri.pdf

6
 Peste câteva zile după sosire, prizonierii au fost trimişi mai departe. Dar
tata şi alţi doi ofiţeri declaraţi bolnavi, intransportabili, au fost duşi la aşa-zisul
„spital”: o încăpere cu paie pe podea, unde se aflau un doctor, o soră şi alţi 15
ofiţeri români.

În februarie se declară tifosul exantematic. Tata consemnează existenţa

unor păduchi „de forme ciudate şi culori nebănuite”. El este fără puteri, ajuns la
45 de Kg. Un camarad îl târăşte într-un alt loc, ca să fie salvaţi de tifosul
exantematic, într-o sală mare, ocupată de 30 de soldaţi şi un subofiţer care
munceau pentru ruşi. Când ei ajung acolo, doar subofiţerul şi un soldat erau
prezenţi. Raţiile soldaţilor erau acolo intacte: supă groasă, mei, conserve de
carne.

„În prima zi, - scrie tata – cum nu mai mâncasem pe săturate de mult, am
mâncat ca un animal, burta luând forma unei mingi umflate cu pompa! În circa
15 minute de la această masă copioasă, am simţit că burta se umflă mereu şi că
mi se taie respiraţia, căzând pe podea! Un camarad şi subofiţerul m-au scos la
aer şi au inceput să mă târască prin zăpadă, incet-încet incepând să prind viaţă.
Iar n-am murit!...”

Tata a petrecut două săptămâni în acest loc, într-o baracă cu paturi

suprapuse, fără lumină. Aveau o masă pe zi, într-o încăpere de la
comandamentul sovietic.

Mare fumător, tata fuma paie sau plante uscate. Rar li se dădea „mahorcă”,
cu foiţa făcută din ziar. Într-o seară au primit ţigări şi unii au plâns de fericire.

Şi acolo începe tifosul examentic, dar tata rezistă.

El consemnează un ciudat eveniment: „În altă zi, era pe la orele 15:30,

eram întins în curtea barăcii, era prin aprilie, m-am pomenit cu un soldat, care se
apropiase tărâş, ca la atac [...] Mi-a spus că a venit să mă bată, dar că el n-o

7
face, dar va raporta că a făcut-o!” Soldatul i-a dat câteva ţigări, fiind impresionat
de calmul tatei.

Au fost mutaţi într-o clădire izolată, împrejmuită cu sârme. Unii mureau de

dezinterie, intr-un scâncet. „Alţii, - scrie tata - în anumite momente, brusc
căpătau o lumină nebună în ochi [...] Urlând, cu mâinile ridicate, plecau în fugă
către sârme şi acolo rămâneau!”

Sunt scoşi la tăiat lemne, pentru o brutărie aflată la 3 Km. de baracă.

Rusoaicele, făcându-le ochi dulci, le dădeau pâine şi lapte. Este una dintre rarele
ocazii când tata consemnează, în manuscrisul său, note despre rusoaice, descrise
aproape întotdeauna ca tinere, frumoase şi generoase. Este evident că bărbaţii
fiind pe front, rusoaicele se uitau cu jind la prizonierii români, chiar în starea lor
deloc strălucitoare în care se aflau. Ar fi interesant de stabilit într-o zi câţi copii
ruso-români s-au născut în acea vitregă perioadă. Trupurilor cunoşteau o
comuniune neumbrită de ura generată de război.

O mărturie interesantă în acest sens o găsim în cartea lui Radu Mărculescu :

„ La o sută de locuitori, 80 sunt femei, iar cei 20 de bărbaţi se împart în: bătrâni,
invalizi şi copii. Nici un bărbat în toată firea. E de înţeles la ce grele încercări
este supusă fiziologia bietelor femei. De aceea, apariţia într-un colhoz a unei
echipe de prizonieri tineri, voinici şi buieci (cosaşii erau totdeauna bine hrăniţi)
stârnea adevărate furtuni în simţurile îndelung comprimate ale abstinentelor
femei, mai ales când, din motive de organizare a muncii, cosaşii nu se mai
înapoiau la lagăr, ci înnoptau la colhoz, cu toată lumea de-a valma. Cum pentru
o sticlă de vodcă procurată de femei din sărăcia lor, gărzile consimţeau să
închidă ochii, acele nopti de vară, nopţi fierbinţi de Sânziene, ori Drăgaici, îşi
redobândeau ancestrala lor funcţie de ritual al fertilitâţii, contribuind astfel la
compensarea pierderilor de populaţie din cauza războiului suferite de greu-
încercatul popor sovietic.”

8
 Între timp tata a fost decorat ca dispărut, dar nu am reuşit să regăsesc
decoraţia. Probabil că a fost distrusă de familia mea, de frica represiunii
regimului totalitar din România.

Basarab Nicolescu