AŞCHIABILITATEA

MATERIALELOR

18.1 GENERALITĂŢI
Termenul de prelucrabilitate prin aşchiere, care va fi numit în continuare
aşchiabilitate exprimă capacitatea unui material, sau proprietatea tehnologică unui
material de a fi aşchiat în condiţii optime şi la calitatea prescrisă cu o anumită
sculă şi în condiţii bine stabilite.
Un material se consideră a fi mai prelucrabil în măsura în care:
• durabilitatea sculei aşchietoare este mai mare;
• timpul în care are loc îndepărtarea prin aşchiere a unui volum de
material este mai mic;
• calitatea suprafeţei obţinută este mai bună;
• precizia de prelucrare este mai ridicată;
• consumul energetic este mai mic;
• solicitările maşinii unelte sunt minime;
• aşchiile au o formă mai convenabilă etc.

Noţiunea de aşchiabilitate este o noţiune complexă datorită multitudinii de

factori, care uneori au şi influenţe contradictorii.
De aşchiabilitatea materialului trebuie să ţină seama atât proiectantul de
produs cât si proiectantul de tehnologie, amândoi căutând sa se încadreze în
parametrii funcţionali ai produsului şi într-un cost minim de fabricaţie. Desigur,
inginerul tehnolog poate îmbunătăţi aşchiabilitatea unui material prin tratamente
termice primare şi stabilirea condiţiilor optime ce permite prelucrarea materialului
printr-un anumit procedeu de prelucrare prin aşchiere.
Aşchiabilitatea este apreciată prin prisma unor parametri calitativi ce nu pot
fi comparaţi între ei, cum ar fi:
• uzura sculei după un anumit timp (sau drumul parcurs de sculă aşchiind);
• viteza de aşchiere care produce, într-un anumit timp (sau drum de
aşchiere parcurs), o uzură anterior stabilită;
• timpul până la care scula poate să aşchieze în condiţii stabilite anterior (o
anumită stare de uzură);
• puterea de aşchiere necesară;
• presiunea specifică de aşchiere;
• rugozitatea suprafeţei prelucrate;
 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR 327

• precizia suprafeţei prelucrate;

• formarea depunerii pe tăiş;
• forma secţiunii aşchiei şi tipul aşchiei (de curgere, în trepte, de rupere);
• cantitatea de căldură produsă, în condiţii de lucru prestabilite;
• unghiul de forfecare;
Primele trei criterii sunt în legătură cu uzura sculei şi viteza de aşchiere şi,
pentru că influenţează timpul de prelucrare, pot servi şi la aprecierea economicităţii
procesului de aşchiere.
Puterea necesară de aşchiere este un parametru legat de forma aşchiei, viteza
de aşchiere, cu ajutorul sau putându-se aprecia cheltuielile şi timpul de prelucrare.
Presiunea specifică de aşchiere permite determinarea consumului de energie
şi dimensionarea sculelor
Precizia şi calitatea suprafeţelor are mare importanţă la prelucrări de
precizie.
Forma aşchiilor este de mare importanţă la unele prelucrări, fiind chiar
hotărâtoare pentru desfăşurarea în continuare a prelucrării. Se preferă aşchiile de
dimensiuni mici care se pot evacua uşor.
Volumul de aşchii îndepărtat este important la operaţia de degroşare.
Cantitatea de căldură disipată în mediul de aşchiere este în funcţie de
conductivitatea termică a materialului prelucrat. Valori mari ale conductivităţii
termice ale materialului indică posibilitatea aşchierii cu viteze mari, fără ca
durabilitatea tăişului sculei să scadă.
Unghiul de forfecare (φ) poate fi determinat analitic. Ecuaţia Merchant
permite căutarea valorii φ pentru care lucrul mecanic este minim.
Pentru a determina aşchiabilitatea prin aşchiere a unui material trebuie să se
înregistreze pe rând valorile unor parametri legaţi de procesul de aşchiere
(caracteristici de material, geometria sculei, regimul de aşchiere etc.) în condiţii
similare, cu menţinerea constantă a parametrilor procesului care nu se studiază.

Cele mai folosite criterii de prelucrabilitate, [12] sunt:

• criteriul Zv care ia în considerare efectul uzurii sculei (simbolul Z provine
de la “Zerspanbarkeit”-prelucrabilitate, iar indicele v- de la “Verschleise”
- uzură);
• criteriul Zs-ce ia în considerare rugozitatea suprafeţei, precizia de
prelucrare, forma aşchiei, depunerea pe tăiş etc. (indicele S provine de la
“Span” - aşchie);
• criteriul celui mai eficient tratament termic;
• criteriul forţei specifice de aşchiere.

In literatura tehnică din ţara noastră alături de termenul “prelucrabilitate” se

întâlnesc şi alţi termeni cu sensuri identice sau foarte apropiate: “uzinabilitate” şi
“aşchiabilitate”. In ceea ce priveşte termenii echivalenţi din limbile de circulaţie
328 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR

internaţională, se remarcă utilizarea a trei termeni diferiţi în limba engleză:

“cuttability”, dacă se are în vedere aprecierea prelucrabilităţii prin aşchiere prin
intermediul forţelor de aşchiere, “machinability”- pentru evaluarea prelucrabilităţii
pe baza criteriului uzurii sculei aschietoare, “finishability”, [7] dacă se are în
vedere calitatea suprafeţei obţinută în urma prelucrării. In limba franceză se
foloseşte termenul “usinabilité”, iar în limba germană termenul de
“Zerspanbarkeit”.

Criteriul de prelucrabilitate Zv dă informaţii asupra vitezei de aşchiere

utilizată, respectiv asupra poziţiei zonei de pe curba uzură - viteză în care este bine
să se aşchieze. Se apreciază astfel dacă un material este posibil a fi aşchiat cu
viteza mare şi uzură mică, respectiv intr-un timp de prelucrare mic (important la
degroşare).
Acest tip de apreciere a prelucrabilitătii apelează la următoarele procedee:
• procedeul uzura sculei - durabilitate (stabilit prin : curba uzură - timp de
lucru, curba uzură-viteză de aşchiere, curba durabilităţii T-v sau curba cursabilităţii
L-v);
• variaţia vitezei de aşchiere prin strunjire plană, strunjire conică, creştere
treptată sau continuă a vitezei de aşchiere;
• măsurarea temperaturii de aşchiere;
• măsurarea radioactivă a uzurii.

Criteriul de prelucrabilitate Zs dă informaţii despre proprietăţile aşchiei,

calitatea suprafeţei, precizia dimensională, factori importanţi la finisare.
Aşchiabilitatea la finisare se determină prin:
• procedeul burghiere -retezare, care se realizează mai ales pe automate,
la care materialul este burghiat şi retezat alternativ, urmărindu-se uzura la colţurile
burghiului şi rugozitatea suprafeţelor frontale (aşchiabilitatea este slabă dacă pe
semifabricatele rezultate apar bavuri);
• strunjirea cu avans transversal, cu sau fără măsurarea forţei de aşchiere
(se determină forţa de aşchiere funcţie de adâncimea de aşchiere respectiv uzura la
colţurile sculei);
• strunjirea de arbori canelaţi (se urmăreşte grosimea şi lăţimea bavurilor
precum şi numărul şi adâncimea crăpăturilor);
• strunjirea frontală, cu sau fără întreruperi (urmărindu-se formarea de
bavuri şi ruperi la întreruperi, respectiv urmărindu-se rugozitatea în funcţie de
viteza de aşchiere precum şi îngroşarea aşchiei) etc.
Aşchiabilitatea unui material este bună în cadrul acestui criteriu dacă:
• îngroşarea aşchiei este mică ( K<2,5) şi uniformă;
• forma aşchiilor este scurtă, spiralată sau elicoidală;
• suprafaţa aşchiată este puţin rugoasă, mată şi netedă;
• nu se formează adaosuri pe tăiş;
 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR 329

• nu apar bavuri şi crestături evidente pe suprafaţa frontală, la retezare;

• nu apar bavuri la suprafeţele aşchiate;
• nu se formează bavuri sau ruperi de material la aşchierea întreruptă (de
exemplu la frezare), ci piesa are muchii ascuţite la locul de ieşire a sculei;
• aşchiile nu se sudează de sculă la aşchierea întreruptă, ci cad în buncărul
de aşchii;
• forţa de aşchiere este mică.

Pentru a putea aprecia comparativ aşchiabilitatea unui grup de materiale

poate fi luat în considerare un indicator global de apreciere a aşchiabilităţii ,
exprimat printr-o funcţie ce trebuie să fie optimizată.
Se recomandă folosirea indicelui global al aşchiabilităţii pentru o producţie
de serie mare şi masă, în cazul prelucrărilor de degroşare şi semifinisare. Criteriul
Zs este util a fi folosit in producţia de serie mijlocie la operaţii de finisare. In cazul
producţiilor de serie mică şi unicate se recomandă indicatori de apreciere indirectă
a prelucrabilitătii.

18.2 Factori de influenţă ai aşchiabilităţii

Materialul aşchiat influenţează în cea mai mare măsură aşchiabilitatea. Printre
proprietăţile care fac mai aşchiabil un material decât altul se pot enumera:
a. proprietăţile fizico-mecanice: duritatea, rezistenţa la rupere,
conductibilitatea termică rezilienţa şi gâtuirea la rupere, alungirea
specifică, tendinţa de ecruisare, rezistenţa la coroziune;
b. procedeul de elaborare primară a oţelului sau materialului respectiv;
c. structura metalografică rezultată în urma tratamentelor termice primare
sau secundare;
d. conţinutul de incluziuni rămase accidental sau intenţionat în structura
materialului;
e. elementele de aliere;
f. starea de tratament termic;
g. condiţiile de aşchiere.

18.2.1 Proprietăţile fizico-mecanice

Duritatea materialului influenţează indicatorii de aşchiabilitate prin mărirea

uzurii sculei aşchietoare şi de asemenea prin mărirea temperasturii în zona de
aşchiere. In practică se consideră că limita de aşchiabilitate este de 350 HB pentru
operaţii de degroşare şi de aproximativ 450 HB pentru operaţii de finisare. Din
punct de vedere al finisării suprafeţei creşterea durităţii are un efect pozitiv mai
ales la materialele foarte moi care dau o rugozitate slabă. Efectul se explică prin
330 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR

reducerea deformaţiilor plastice ale materialului aşciat şi de asemenea prin

reducerea depunserilor pe tăiş.
La fonte aşchiabilitatea scade odată cu creşterea durităţii deoarece aici nu
există deformaţii plastice şi depuneri pe tăiş.
In literatură sunt recomandate formule pentru determinarea vitezei de
aşchiere în funcţie de duritatea materialului aşchiat, dar valoarea lor este
orientativă, [2,3,9].

Rezistenţa la rupere scade aşchiabilitatea deoarece creşterea acesteia măreşte

uzura pe faţa de aşezare a sculei prin mărirea forţei de aşchiere şi a temperaturii în
zona de aşchiere. Relaţiile indicate, [4,9] între valoarea rezistenţei la rupere şi
viteza de aşchiere dau valori orientative pentru indicatorul de aşchiabilitate v60,
adică pentru viteza la care durabilitatea sculei este de 60 minute.
Din punct de vedere al rugozităţii aşchiabilitatea este mai bună pentru
rezistenţe la tracţiune mai mari, dar valorile prezintă o împrăştiere destul de mare.

Conductivitatea termică are influentă datorită faptului că la scăderea acesteia

căldura produsă prin procesul de aşchiere nu este disipată din zona tăişului sculei şi
astfel creşte uzura şi scade capacitatea de aşchiere a sculei. Cele mai slab
aşchiabile materiale din punct de vedere al mărimii temperaturii în zona de
aşchiere sunt oţelurile inoxidabile austenitice şi cele refractare, care au şi cea mai
mică conductibilitate termică. Compensarea acestui neajuns se face prin folosirea
unor fluide de aşchiere cu proprietăţi de răcire deosebite şi cu debite continue şi
mari.
Rezilienţa, aliungirea şi gâtuirea specifică au influenţa prin mărirea lucrului
mecanic la aşchiere odată cu mărirea acestor indicatori. Totuşi nu se poate trage o
concluzie fermă asupra influenţei acestor factori datorită împrăştierii rezultatelor
experimentale efectuate în acest sens.
Rezistenţa la coroziune are influenţă asupra aşchiabilităţii deoarece elementele care
măresc rezistenţa la coroziune reduc aşchiabilitatea: nichelul, cromul, molibdenul
etc. Pentru îmbunătăţirea aşchiabilităţii materialelor rezistente la coroziune se
introduc în acestea cantităţi mici de sulf şi seleniu care reduc uzura sculei şi fac
mai aşchiabile oţelurile inoxidabile şi refractare.

18.2.2 Influenţa procedeului de elaborare

Procedeul de elaborare al oţelurilor influenţează aşchiabilitatea prin incluziunile

rămase în structura acestora datorită modului de elaborare.
Astfel, la oţelurile elaborate prin procedeul Thomas, care foloseşte fonte bogate în
fosfor conţinutul final în acest element este destul de mare astfel că prin efectul
acestuia se îmbunătăţeşte într-o anumită măsură aşchiabilitatea.
La procedeul Siemens-Martin conţinutul rezidual de sulf şi fosfor este foarte redus
şi ca urmare aceste oţeluri au o aşchiabilitate mai redusă desât oţelurile Thomas.
 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR 331

Oţelurile elaborate în cuptoare electrice sunt şi mai pure din punct de vedere
al impurităţilor rămase la elaborare şi ca urmare aşchiabilitatea lor este mai redusă.
Oţelurile pentru automate numite şi oţeluri cu aşchiabilitate liberă (In limba
engleză free machining steels) sunt elaborate special cu un conţinut mai mare de
sulf şi fosfor şi se numesc aşa deoarece produc aşchii de rupere, scurte, care sunt
potrivite pentru prelucrările pe maşini automate. Se preferă elaborarea lor prin
procedeul Thomas şi calmarea cu ferosiliciu, caz în care repartizarea incluziunilor
de sulf este mai uniformă. La oţelurile semicalmate incluziunile sunt repartizate
mai mult spre miezul semifabricatelor astfel că acestea sunt pretabile pentru
prelucrări interioare. Oţelul necalmat este caracterizat prin sufluri şi o segregare
zonală, dar cu retasuri de la solidificare mai mici în acest caz fiind considerat mai
aşchiabil din punct de vedere al finisării suprafeţei.
Incluziunile nemetalice rămase în structura oţelurilor de la elaborare duc la
înrăutăţirea aşchiabilităţii, astfel că procedeele mai îngrijite de elaborare duc de
obicei la o mai bună aşchiabilitate.

8.2.3 Influenţa structurii metalografice asupra aşchiabilităţii

Dintre influenţele constituenţilor structurali ai oţelurilor asupra aşchiabilităţii se

remarcă următoarele:
- ferita este o structură cu o aşchiabilitate bună din punct de vedere al
forţelor de aşchiere, dar mai slab
- ă din punctul de vedere al rugozităţii suprafeţei deoarece este destul de
plastică. Alierea acesteia cu elemente alfagene (nichel, siliciu, molibden,
care formează soluţie solidă de interstiţie cu ferita) duc la durificarea
acesteia ceea ce face ca forţele de aşchiere şi uzura sculei să crească, dar
care duc la îmbunătăţirea rugozităţii suprafeţelor prelucrate.
- cementita este carbura de fier Fe3C, care corespunde unei concentraţii
maxime de carbon (6,67%C) şi care are o duritate de 600 HB
considerându-se neaşchiabilă;
- perlita este constituentul eutectoid al oţelurilor format prin
descompunerea austenitei sub punctul de transformare (7210C) din
diagrama fier-carbon. Poate fi lamelară sau globulară, prima fiind
considerată cea mai prelucrabilă structură la oţeluri din punct de vedere
al forţelor şi al uzurii sculei, iar a doua cea mai prelucrabilă din punct de
vedere al rugozităţii obţinute; la fonte prezenţa perlitei lamelare duce la o
aşchiabilitate mai bună;
- sorbita este o structură rezultată la revenirea înaltă din descompunerea
martensitei sau din transformarea austenitei. Este o structură formată din
perlită şi cementită, greu aşchiabilă, dar ducând la o rugozitate mai bună
decât perlita globulară deoarece este mai fină;
- troostita este o structură intermediară între sorbită şi martensită
formându-se la revenirea joasă şi are o aşchiabilitate redusă;
332 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR

- bainita este o structură provenită din descompunera martensitei la

oţelurile eutectoide sau hipereutectoide, la călirea izotermă. Oţelurile cu
o astfel de structură au o granulaţie foarte fină şi sunt greu aşchiabile;
- martensita este structura metastabilă rezultată în urma călirii şi este
foarte dură nefiind considerată o structură aşchiabilă,
- ledeburita se întâlneşte la fonte şi are o duritate la fel cu martensita, astfel
că se consideră neaşchiabilă.

Din punct de vedere al mărimii grăunţilor se consideră că o structură mai

grosolană şi uniformă este mai uşor aşchiabilă decât una fină. Si la fonte cu cât
structura este mai fină aşchiabilitatea este mai redusă. Structura mai grosolană este
mai favorabilă şi din punct de vedere al formării aşchilor de rupere, care se
consideră mai bune pentru procesul de aşchiere. Desigur, din punct de vedere al
finisării suprafeţei structura grosolană este mai defavorabilă.

Structura în benzi care se obţine ca urmare a tratamentelor termo-mecanice

este defavorabilă din punct de vedere al rugozităţii şi din punct de vedere al uzării
sculei.

18.2.4 Influenţa tratamentelor termice asupra aşchiabilităţii

Tratamentele termice care duc la îmbunătăţirea şi uniformizarea structurii

oţelurilor au o influenţă pozitivă asupra aşchiabilităţii prin reducerea gradului de
deformare a materialului aşchiat şi o mai bună formare a aşchiei. Tot datorită
uniformizării structurii se produce şi o mai bună rugozitate.
- Normalizarea are ca scop o micşorare a grăuntelui şi îmbunătăţirea
proprietăţilor mecanice. In general semifabricatele laminate sau barele
trase sunt livrate în stare normalizată. In urma normalizării oţelurile
hipoeutectoide capătă o structură ferito-perlitică, iar cele hipereutectoide
o structură sorbitică. La fonte normalizarea reduce aşchiabilitatea.
- Recoacerea de omogenizare este un tratament ce constă în încălzirea
peste punctul de transformare şi menţinerea la această temperatură un
timp suficient, urmată de o răcire lentă pentru obţinerea unei structuri de
echilibru. Are rolul principal de a reduce neomogenităţile rezultate din
turnare.
- Recoacerea de înmuiere (recoacere de globulizare) se face în general la
oţelurile prelucrate prin forjare, la care structura rămâne destul de dură
astfel că aşchiabilitatea se reduce. Transformarea structurii în perlită
globulară duce la mărirea aşchiabilităţii în special din punct de vedere al
rugozităţii. In cazul fontelor cu grafit lamelar prin recoacere se obţine o
descompunere a cementitei libere şi globulizarea perlitei ceea ce măreşte
aşchiabilitatea putând mări viteza cu până la 15%.
 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR 333

- Recoacerea de recristalizare se aplică pentru distrugerea structurii

ecruisate şi constă într-o încălzire şi menţinere peste limita de
recristalizare. Eliminarea structurii ecruisate duce la o mai bună
aşchiabilitate;
- Modificarea fontelor se face pentru a se obţine o compactizare a
structurii şi o separare stabilă a grafitului în structura fontelor.
Cercetările, [4] au arătat ca modificarea fontelor este importantă dacă
pereţii pieselor turnate sunt subţiri şi are ca efect pozitiv mărirea vitezei
de aşchiere cu 130%.
- Recoacerea de înmuiere a fontelor se face pentru eliminarea crustei de
fontă albă de la suprafaţa pieselor. Fonta albă este foarte dură şi este
considerată o structură neprelucrabilă prin aşchiere.
- Imbunătăţirea este o călire urmată de o revenire înaltă având ca scop
obţinerea unei structuri mai uniforme şi mai echilibrate, care duce la o
îmbunătăţire a proprietăţilor mecanice ale materialelor şi de asemenea la
o îmbunătăţire a aşchiablităţii oţelurilor. Pentru fonte îmbunătăţirea duce
la o separare a grafitului ceea ce duce de asemenea la îmbunătăţirea
aşchiabilităţii.

18.2.5 Condiţiile de aşchiere

Pentru îmbunătăţirea aşchiabilităţii unor materiale este necesar a se alege anumite

condiţii de aşchiere. Astfel, aşchierea la cald a unor materiale foarte dure în
condiţii normale face ca acestea să poată fi făcută în condiţii economice.
Incălzirea se poate face cu flacără, local, cu inducţie, cu plasmă sau prin alte
metode. Prin încălzirea cu plasmă a zonei care urmează a fi aşchiată prin procedeul
CUTFAST, [12] se măreşte durabilitatea plăcuţelor din carburi metalice până la 2,5
ore pe fiecare muchie aşchietoare. Incălzirea fiind foarte concentrată duce la
temperaturi locale de până la 1000 0C, dar care nu influenţează microstructura
zonelor învecinate.
Aşchierea ultrarapidă este o tendinţă modernă de aşchiere la care vitezele de
aşchiere ajung până la 4500..10000 m/min. La aceste viteze se obţine pe lângă o
productivitate mărită şi o calitate a suprafeţei foarte bună precum şi o uzură a
sculei redusă. Uzura minimă s-a obţinut la o viteză de aşchiere de 36000 m/min,
[11]. Creşterea temperaturii sculei la acest tip de aşchiere nu este constantă cu
viteza deoarece o mare parte din temperatură se duce în aşchie, astfel explicându-
se şi uzura redusă a sculei. Problemele puse la astfel de aşchieri sunt legate de
lagărele maşinii-unelte şi de materialul părţii active a sculei.
Vibroaşchierea se face mai mult în scopul sfărâmării aşchiilor. Se aplică în special
vibraţii ultrasonore de frecvenţă mare şi amplitudine mică, care produc modificări
în deformarea materialului aşchiat şi în coeficientul de frecare aşchie sculă,
334 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR

reducând în acest fel forţa de aşchiere. Prin acest procedeu s-a obţinut o mărire a
productivităţii de 2,5 ori , [11].

18.3 AŞCHIABILITATEA UNOR MATERIALE

Aşchiabilitatea materialelor este foarte mult influenţată de compoziţia chimică şi

de structura metalografică care depind de tipul prelucrărilor anterioare la cald şi la
rece.
In figura 18.1 sunt prezentate în mod comparativ prelucrabilităţile
diverselor materiale.
Oţelurile extra moi şi moi, carbon şi slab aliate, caracterizate printr-un
conţinut redus de carbon şi elemente de aliere, au o structură predominant feritică.
Suprafaţa prelucrată prezintă rugozitate mare, scula se încarcă cu material. Pentru a
îmbunătăţi aşchiabilitatea acestor oţeluri se recurge la fragilizarea feritei prin aliere
şi prin tratament termic. Oţelurile carbon se prelucrează satisfăcător în stare
laminată şi mai ales turnată. Pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere a
oţelurilor moi, se are în vedere şi construcţia sculei care trebuie să aibă un unghi de
atac de minimum 15-20°, cel de degajare de minimum 10°, iar viteza de aşchiere
trebuie să depăşească 50 m/min.
Oţelurile dure şi extradure cu 0,6-1,0% C, respectiv 1-1,4% C au
aşchiabilitatea redusă în stare laminată sau forjată.

Fig. 18.1 Prelucrabilitatea materiale metalice, [8]

Lamelele de cementită din perlită au un efect abraziv, care poate fi redus

prin aplicarea unui tratament termic de recoacere de globulizare.
 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR 335

Oţelurile autocălibile, mediu sau înalt aliate, au duritatea de ordinul 300-600

HB, fapt ce le face dificil sau complet neprelucrabile prin aşchiere cu scule cu tăiş
continuu. Imbunătăţirea aşchiabilităţii acestor oţeluri se face prin recoacere
completă, incompletă sau izotermă, normalizare şi revenire ulterioară înaltă.
Carbonul, în cantitate mică, înrăutăţeşte aşchiabilitatea oţelurilor din punct
de vedere al rugozităţii. Din punct de vedere al durabilităţii sculei, procentul optim
de carbon este de 0,1-0,2%. Peste 0,3% C scade mult aşchiabilitatea datorită
creşterii rezistenţei la deformare a materialului.
Oţelurile cu până la 1,5% mangan se prelucrează uşor, peste această valoare
creşte rapid rezistenţa la deformare a materialului scăzând aşchiabilitatea.
Plumbul, în procentaj scăzut, îmbunătăţeşte aşchiabilitatea datorită efectului
de ungere a particulelor fine de plumb dispersate în masa de oţel.
Siliciul înrăutăţeşte aşchiabilitatea, datorită formării incluziunilor de silicaţi
abrazivi.
Molibdenul, vanadiul şi cromul determină creşterea rezistenţei şi fluidităţii
oţelurilor şi înrăutăţesc aşchiabilitatea lor.
Aşchiabilitatea fontelor este mai mică decât a oţelurilor nealiate, datorită
conductivităţii termice scăzute şi a existenţei incluziunilor dure de cementită,
carburi şi nisip, care au proprietăţi abrazive. Fontele albe sunt greu de prelucrat
prin aşchiere cu scule cu tăiş continuu.
Fonta maleabilă albă are aşchiabilitatea similară cu cea a oţelului turnat.
Deoarece materialul conţine grafit, la aşchiere se utilizează scule armate cu carburi
metalice grupa M.
Fonta maleabilă neagră este bine aşchiabilă la viteze de aşchiere între 50-
200 m/min, funcţie de structura ei (viteze mai mici la structură lamelar-perlitică).
Fontele cenuşii sorbitice sunt, în general aşchiabile. Aşchiabilitatea fontei
cenuşii este invers proporţională cu procentul de cementită.
Fontele cenuşii martensitice nu sunt aşchiabile.
Fontele speciale, tratate termic, de mare duritate sunt foarte greu
prelucrabile.
Cuprul şi aliajele lui sunt considerate uşor prelucrabile.
Aşchierea aluminiului nealiat este dificilă datorită vâscozităţii materialului,
formării aşchiilor lungi şi a suprafeţelor prelucrate foarte rugoase. Aşchiabilitatea
aluminiului se îmbunătăţeşte mult devenind uşor de prelucrat odată cu mărirea
conţinutului în elemente de aliere ca: Zn, Cu, Mg.
Aliajele de magneziu se prelucrează foarte uşor. Se obţine precizie ridicată şi
necesită un consum mai mic de scule decât prelucrarea oricărui metal.
Aşchiabilitatea materialelor plastice este diferită de a metalelor. Fiind rele
conducătoare de căldură, aceste materiale se pot prelucra cu scule din materiale cu
o bună conductibilitate termică sau cu scule rezistente la uzură termică.
336 AŞCHIABILITATEA MATERIALELOR

BIBLIOGRAFIE

1. Brîndaşu P.D., Muntean A., Beju L. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Lucrări de
laborator. Editura Universităţii din Sibiu, 1997.
2. Collignon, P. La lavorabilita dei metalli e di problemi di taglio.In: Machine, Italia, Nr.7,
1968.
3. Eugene, F. şi Weill, R. Relations entre les characteristiques metallurgiques de metaux et leur
usinabilite. In: Revue de Metallurgie , France, vol.59, Nr.1, 1962.
4. Fortino, D. Lavorabilita dei geti di ghisa. In: Fondaria, Italia , nr.2, 1962.
5. Lazărescu, I. Teoria aşchierii metalelor şi proiectarea sculelor. Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1964.
6. Minciu, C., Predincea, N Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura Institutului
Politehnic din Bucureşti, 1992.
7. Muntean,A. Contribuţii privind aşchierea şi sculele necesare pentru prelucrarea aliajelor de
zirconiu necesare noilor centrale electrice.Teză de doctorat, Universitatea Tehnică Cluj-
Napoca, 1998.
8. Oprean,A. , ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981.
9. Picoş, C.ş.a. Prelucrabilitatea prin aşchiere a aliajelor feroase. Editura tehnică, Bucureşti,
1981.
10. Popescu, I. Teoria aşchierii. Editura Universitătii din Craiova, 1994.
11. Steţiu, G. ş.a. Teoria şi practica sculelor aşchietoare. Editura Universităţii din Sibiu, 1994.
12. Vieregge, G. Zerspanung der Eisenwerkstoffe, Dusseldorf, Verlag Stahleissen GmbH, 1982.
13. * * * CUTFAST In: Machinery and Production Engineering, 122, 1972.