Ministerul Educației al Republicii Moldova

Colegiul de Industrie Ușoară, Bălți

Referat

Specialitatea: 2008 ,,Mașini și aparate în industria ușoară”

Disciplina: ,,Prelucrarea prin așchiere. Utilaj și strunguri de prelucrare a metalelor”

Tema:"Așchibilitatea materialelor"

Elaborat: elevul gr. MA - 513

Glavan Aurelian

Verificat: Neghină Diana

Bălți – 2018

1
 Cuprins

Termenul de prelucrabilitate pag.2

Factori de influenţă ai aşchiabilităţii pag.5
Influenţa procedeului de elaborare pag.6
Influenţa structurii metalografice asupra aşchiabilităţii pag.6
Influenţa tratamentelor termice asupra aşchiabilităţii pag.7
Condiţiile de aşchiere pag.8
Așchiabilitatea unor materiale pag.8

2
 Generalități
Termenul de prelucrabilitate prin aşchiere, care va fi numit în continuare aşchiabilitate exprimă
capacitatea unui material, sau proprietatea tehnologică unui material de a fi aşchiat în condiţii optime şi
la calitatea prescrisă cu o anumită sculă şi în condiţii bine stabilite.
Un material se consideră a fi mai prelucrabil în măsura în care:
• durabilitatea sculei aşchietoare este mai mare;
• timpul în care are loc îndepărtarea prin aşchiere a unui volum de material este mai mic;
• calitatea suprafeţei obţinută este mai bună;
• precizia de prelucrare este mai ridicată;
• consumul energetic este mai mic;
• solicitările maşinii unelte sunt minime;
• aşchiile au o formă mai convenabilă etc.

Noţiunea de aşchiabilitate este o noţiune complexă datorită multitudinii de factori, care uneori au
şi influenţe contradictorii.
De aşchiabilitatea materialului trebuie să ţină seama atât proiectantul de produs cât si
proiectantul de tehnologie, amândoi căutând sa se încadreze în parametrii funcţionali ai produsului şi
într-un cost minim de fabricaţie. Desigur, inginerul tehnolog poate îmbunătăţi aşchiabilitatea unui
material prin tratamente termice primare şi stabilirea condiţiilor optime ce permite prelucrarea
materialului printr-un anumit procedeu de prelucrare prin aşchiere.
Aşchiabilitatea este apreciată prin prisma unor parametri calitativi ce nu pot fi comparaţi între ei,
cum ar fi:
• uzura sculei după un anumit timp (sau drumul parcurs de sculă aşchiind);
• viteza de aşchiere care produce, într-un anumit timp (sau drum de aşchiere parcurs), o uzură
anterior stabilită;
• timpul până la care scula poate să aşchieze în condiţii stabilite anterior (o anumită stare de
uzură);
• puterea de aşchiere necesară;
• presiunea specifică de aşchiere;
• rugozitatea suprafeţei prelucrate;
• precizia suprafeţei prelucrate;
• formarea depunerii pe tăiş;
• forma secţiunii aşchiei şi tipul aşchiei (de curgere, în trepte, de rupere);
• cantitatea de căldură produsă, în condiţii de lucru prestabilite;
• unghiul de forfecare;

Primele trei criterii sunt în legătură cu uzura sculei şi viteza de aşchiere şi, pentru că influenţează
timpul de prelucrare, pot servi şi la aprecierea economicităţii procesului de aşchiere.
Puterea necesară de aşchiere este un parametru legat de forma aşchiei, viteza de aşchiere, cu
ajutorul sau putându-se aprecia cheltuielile şi timpul de prelucrare.
Presiunea specifică de aşchiere permite determinarea consumului de energie şi dimensionarea
sculelor
Precizia şi calitatea suprafeţelor are mare importanţă la prelucrări de precizie.
Forma aşchiilor este de mare importanţă la unele prelucrări, fiind chiar hotărâtoare pentru
desfăşurarea în continuare a prelucrării. Se preferă aşchiile de dimensiuni mici care se pot evacua uşor.

3
 Volumul de aşchii îndepărtat este important la operaţia de degroşare.
Cantitatea de căldură disipată în mediul de aşchiere este în funcţie de conductivitatea termică a
materialului prelucrat. Valori mari ale conductivităţii termice ale materialului indică posibilitatea
aşchierii cu viteze mari, fără ca durabilitatea tăişului sculei să scadă.
Unghiul de forfecare (φ) poate fi determinat analitic. Ecuaţia Merchant permite căutarea valorii φ
pentru care lucrul mecanic este minim.
Pentru a determina aşchiabilitatea prin aşchiere a unui material trebuie să se înregistreze pe rând
valorile unor parametri legaţi de procesul de aşchiere (caracteristici de material, geometria sculei,
regimul de aşchiere etc.) în condiţii similare, cu menţinerea constantă a parametrilor procesului care nu
se studiază.
Cele mai folosite criterii de prelucrabilitate, [12] sunt:
• criteriul Zv care ia în considerare efectul uzurii sculei (simbolul Z provine de la
“Zerspanbarkeit”-prelucrabilitate, iar indicele v- de la “Verschleise” - uzură);
• criteriul Zs-ce ia în considerare rugozitatea suprafeţei, precizia de prelucrare, forma aşchiei,
depunerea pe tăiş etc. (indicele S provine de la “Span” - aşchie);
• criteriul celui mai eficient tratament termic;
• criteriul forţei specifice de aşchiere.

In literatura tehnică din ţara noastră alături de termenul “prelucrabilitate” se întâlnesc şi alţi
termeni cu sensuri identice sau foarte apropiate: “uzinabilitate” şi “aşchiabilitate”. In ceea ce priveşte
termenii echivalenţi din limbile de circulaţie internaţională, se remarcă utilizarea a trei termeni diferiţi în
limba engleză: “cuttability”, dacă se are în vedere aprecierea prelucrabilităţii prin aşchiere prin
intermediul forţelor de aşchiere, “machinability”- pentru evaluarea prelucrabilităţii pe baza criteriului
uzurii sculei aschietoare, “finishability”, [7] dacă se are în vedere calitatea suprafeţei obţinută în urma
prelucrării. In limba franceză se foloseşte termenul “usinabilité”, iar în limba germană termenul de
“Zerspanbarkeit”.
Criteriul de prelucrabilitate Zv dă informaţii asupra vitezei de aşchiere utilizată, respectiv asupra
poziţiei zonei de pe curba uzură - viteză în care este bine să se aşchieze. Se apreciază astfel dacă un
material este posibil a fi aşchiat cu viteza mare şi uzură mică, respectiv intr-un timp de prelucrare mic
(important la degroşare).
Acest tip de apreciere a prelucrabilitătii apelează la următoarele procedee:
• procedeul uzura sculei - durabilitate (stabilit prin : curba uzură - timp de lucru, curba uzură-
viteză de aşchiere, curba durabilităţii T-v sau curba cursabilităţii L-v);
• variaţia vitezei de aşchiere prin strunjire plană, strunjire conică, creştere treptată sau continuă a
vitezei de aşchiere;
• măsurarea temperaturii de aşchiere;
• măsurarea radioactivă a uzurii.
Criteriul de prelucrabilitate Zs dă informaţii despre proprietăţile aşchiei, calitatea suprafeţei,
precizia dimensională, factori importanţi la finisare.
Aşchiabilitatea la finisare se determină prin:
• procedeul burghiere -retezare, care se realizează mai ales pe automate, la care materialul este
burghiat şi retezat alternativ, urmărindu-se uzura la colţurile burghiului şi rugozitatea
suprafeţelor frontale (aşchiabilitatea este slabă dacă pe semifabricatele rezultate apar bavuri);
• strunjirea cu avans transversal, cu sau fără măsurarea forţei de aşchiere (se determină forţa de
aşchiere funcţie de adâncimea de aşchiere respectiv uzura la colţurile sculei);

4
 • strunjirea de arbori canelaţi (se urmăreşte grosimea şi lăţimea bavurilor precum şi numărul şi
adâncimea crăpăturilor);
• strunjirea frontală, cu sau fără întreruperi (urmărindu-se formarea de bavuri şi ruperi la
întreruperi, respectiv urmărindu-se rugozitatea în funcţie de viteza de aşchiere precum şi
îngroşarea aşchiei) etc. Aşchiabilitatea unui material este bună în cadrul acestui criteriu dacă:
• îngroşarea aşchiei este mică ( K<2,5) şi uniformă;
• forma aşchiilor este scurtă, spiralată sau elicoidală;
• suprafaţa aşchiată este puţin rugoasă, mată şi netedă;
• nu se formează adaosuri pe tăiş;
• nu apar bavuri şi crestături evidente pe suprafaţa frontală, la retezare;
• nu apar bavuri la suprafeţele aşchiate;
• nu se formează bavuri sau ruperi de material la aşchierea întreruptă (de exemplu la frezare), ci
piesa are muchii ascuţite la locul de ieşire a sculei;
• aşchiile nu se sudează de sculă la aşchierea întreruptă, ci cad în buncărul de aşchii;
• forţa de aşchiere este mică.
Pentru a putea aprecia comparativ aşchiabilitatea unui grup de materiale poate fi luat în
considerare un indicator global de apreciere a aşchiabilităţii , exprimat printr-o funcţie ce trebuie să fie
optimizată.
Se recomandă folosirea indicelui global al aşchiabilităţii pentru o producţie de serie mare şi
masă, în cazul prelucrărilor de degroşare şi semifinisare. Criteriul Zs este util a fi folosit in producţia de
serie mijlocie la operaţii de finisare. In cazul producţiilor de serie mică şi unicate se recomandă
indicatori de apreciere indirectă a prelucrabilitătii.

Factori de influenţă ai aşchiabilităţii

Materialul aşchiat influenţează în cea mai mare măsură aşchiabilitatea. Printre proprietăţile care fac mai
aşchiabil un material decât altul se pot enumera:
a. proprietăţile fizico-mecanice: duritatea, rezistenţa la rupere, conductibilitatea termică
rezilienţa şi gâtuirea la rupere, alungirea specifică, tendinţa de ecruisare, rezistenţa la coroziune;
b. procedeul de elaborare primară a oţelului sau materialului respectiv;
c. structura metalografică rezultată în urma tratamentelor termice primare sau secundare;
d. conţinutul de incluziuni rămase accidental sau intenţionat în structura materialului;
e. elementele de aliere;
f. starea de tratament termic;
g. condţiile de aşchiere.
Proprietăţile fizico-mecanice
Duritatea materialului influenţează indicatorii de aşchiabilitate prin mărirea uzurii sculei aşchietoare şi
de asemenea prin mărirea temperasturii în zona de aşchiere. In practică se consideră că limita de
aşchiabilitate este de 350 HB pentru operaţii de degroşare şi de aproximativ 450 HB pentru operaţii de
finisare. Din punct de vedere al finisării suprafeţei creşterea durităţii are un efect pozitiv mai ales la
materialele foarte moi care dau o rugozitate slabă. Efectul se explică prin reducerea deformaţiilor
plastice ale materialului aşciat şi de asemenea prin reducerea depunserilor pe tăiş.
La fonte aşchiabilitatea scade odată cu creşterea durităţii deoarece aici nu există deformaţii
plastice şi depuneri pe tăiş.
In literatură sunt recomandate formule pentru determinarea vitezei de aşchiere în funcţie de
duritatea materialului aşchiat, dar valoarea lor este orientativă, [2,3,9].

5
Rezistenţa la rupere scade aşchiabilitatea deoarece creşterea acesteia măreşte uzura pe faţa de aşezare a
sculei prin mărirea forţei de aşchiere şi a temperaturii în zona de aşchiere. Relaţiile indicate, [4,9] între
valoarea rezistenţei la rupere şi viteza de aşchiere dau valori orientative pentru indicatorul de
aşchiabilitate v60, adică pentru viteza la care durabilitatea sculei este de 60 minute.
Din punct de vedere al rugozităţii aşchiabilitatea este mai bună pentru rezistenţe la tracţiune mai
mari, dar valorile prezintă o împrăştiere destul de mare.
Conductivitatea termică are influentă datorită faptului că la scăderea acesteia căldura produsă prin
procesul de aşchiere nu este disipată din zona tăişului sculei şi astfel creşte uzura şi scade capacitatea de
aşchiere a sculei. Cele mai slab aşchiabile materiale din punct de vedere al mărimii temperaturii în zona
de aşchiere sunt oţelurile inoxidabile austenitice şi cele refractare, care au şi cea mai mică
conductibilitate termică. Compensarea acestui neajuns se face prin folosirea unor fluide de aşchiere cu
proprietăţi de răcire deosebite şi cu debite continue şi mari. Rezilienţa, aliungirea şi gâtuirea specifică au
influenţa prin mărirea lucrului mecanic la aşchiere odată cu mărirea acestor indicatori. Totuşi nu se
poate trage o concluzie fermă asupra influenţei acestor factori datorită împrăştierii rezultatelor
experimentale efectuate în acest sens. Rezistenţa la coroziune are influenţă asupra aşchiabilităţii
deoarece elementele care măresc rezistenţa la coroziune reduc aşchiabilitatea: nichelul, cromul,
molibdenul etc. Pentru îmbunătăţirea aşchiabilităţii materialelor rezistente la coroziune se introduc în
acestea cantităţi mici de sulf şi seleniu care reduc uzura sculei şi fac mai aşchiabile oţelurile inoxidabile
şi refractare.

Influenţa procedeului de elaborare

Procedeul de elaborare al oţelurilor influenţează aşchiabilitatea prin incluziunile rămase în structura
acestora datorită modului de elaborare. Astfel, la oţelurile elaborate prin procedeul Thomas, care
foloseşte fonte bogate în fosfor conţinutul final în acest element este destul de mare astfel că prin efectul
acestuia se îmbunătăţeşte într-o anumită măsură aşchiabilitatea. La procedeul Siemens-Martin conţinutul
rezidual de sulf şi fosfor este foarte redus şi ca urmare aceste oţeluri au o aşchiabilitate mai redusă desât
oţelurile Thomas.
Oţelurile elaborate în cuptoare electrice sunt şi mai pure din punct de vedere al impurităţilor
rămase la elaborare şi ca urmare aşchiabilitatea lor este mai redusă.
Oţelurile pentru automate numite şi oţeluri cu aşchiabilitate liberă (In limba engleză free
machining steels) sunt elaborate special cu un conţinut mai mare de sulf şi fosfor şi se numesc aşa
deoarece produc aşchii de rupere, scurte, care sunt potrivite pentru prelucrările pe maşini automate. Se
preferă elaborarea lor prin procedeul Thomas şi calmarea cu ferosiliciu, caz în care repartizarea
incluziunilor de sulf este mai uniformă. La oţelurile semicalmate incluziunile sunt repartizate mai mult
spre miezul semifabricatelor astfel că acestea sunt pretabile pentru prelucrări interioare. Oţelul necalmat
este caracterizat prin sufluri şi o segregare zonală, dar cu retasuri de la solidificare mai mici în acest caz
fiind considerat mai aşchiabil din punct de vedere al finisării suprafeţei. Incluziunile nemetalice
rămase în structura oţelurilor de la elaborare duc la înrăutăţirea aşchiabilităţii, astfel că procedeele mai
îngrijite de elaborare duc de obicei la o mai bună aşchiabilitate.

Influenţa structurii metalografice asupra aşchiabilităţii

Dintre influenţele constituenţilor structurali ai oţelurilor asupra aşchiabilităţii se remarcă următoarele:
- ferita este o structură cu o aşchiabilitate bună din punct de vedere al forţelor de aşchiere, dar
mai slab

6
 - ă din punctul de vedere al rugozităţii suprafeţei deoarece este destul de plastică. Alierea
acesteia cu elemente alfagene (nichel, siliciu, molibden, care formează soluţie solidă de
interstiţie cu ferita) duc la durificarea acesteia ceea ce face ca forţele de aşchiere şi uzura sculei
să crească, dar care duc la îmbunătăţirea rugozităţii suprafeţelor prelucrate.
- cementita este carbura de fier Fe3C, care corespunde unei concentraţii maxime de carbon
(6,67%C) şi care are o duritate de 600 HB considerându-se neaşchiabilă;
- perlita este constituentul eutectoid al oţelurilor format prin descompunerea austenitei sub
punctul de transformare (721 0C) din diagrama fier-carbon. Poate fi lamelară sau globulară,
prima fiind considerată cea mai prelucrabilă structură la oţeluri din punct de vedere al forţelor şi
al uzurii sculei, iar a doua cea mai prelucrabilă din punct de vedere al rugozităţii obţinute; la
fonte prezenţa perlitei lamelare duce la o aşchiabilitate mai bună; - sorbita este o structură
rezultată la revenirea înaltă din descompunerea martensitei sau din transformarea austenitei. Este
o structură formată din perlită şi cementită, greu aşchiabilă, dar ducând la o rugozitate mai bună
decât perlita globulară deoarece este mai fină;
- troostita este o structură intermediară între sorbită şi martensită formându-se la revenirea joasă
şi are o aşchiabilitate redusă;
- bainita este o structură provenită din descompunera martensitei la oţelurile eutectoide sau
hipereutectoide, la călirea izotermă. Oţelurile cu o astfel de structură au o granulaţie foarte fină şi
sunt greu aşchiabile;
- martensita este structura metastabilă rezultată în urma călirii şi este foarte dură nefiind
considerată o structură aşchiabilă,
- ledeburita se întâlneşte la fonte şi are o duritate la fel cu martensita, astfel că se consideră
neaşchiabilă.
Din punct de vedere al mărimii grăunţilor se consideră că o structură mai grosolană şi uniformă
este mai uşor aşchiabilă decât una fină. Si la fonte cu cât structura este mai fină aşchiabilitatea este mai
redusă.
Structura mai grosolană este mai favorabilă şi din punct de vedere al formării aşchilor de rupere,
care se consideră mai bune pentru procesul de aşchiere. Desigur, din punct de vedere al finisării
suprafeţei structura grosolană este mai defavorabilă. Structura în benzi care se obţine ca urmare a
tratamentelor termo-mecanice este defavorabilă din punct de vedere al rugozităţii şi din punct de vedere
al uzării sculei.

Influenţa tratamentelor termice asupra aşchiabilităţii

Tratamentele termice care duc la îmbunătăţirea şi uniformizarea structurii oţelurilor au o influenţă
pozitivă asupra aşchiabilităţii prin reducerea gradului de deformare a materialului aşchiat şi o mai bună
formare a aşchiei. Tot datorită uniformizării structurii se produce şi o mai bună rugozitate.
- Normalizarea are ca scop o micşorare a grăuntelui şi îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice. In
general semifabricatele laminate sau barele trase sunt livrate în stare normalizată. In urma
normalizării oţelurile hipoeutectoide capătă o structură ferito-perlitică, iar cele hipereutectoide o
structură sorbitică. La fonte normalizarea reduce aşchiabilitatea.
- Recoacerea de omogenizare este un tratament ce constă în încălzirea peste punctul de
transformare şi menţinerea la această temperatură un timp suficient, urmată de o răcire lentă
pentru obţinerea unei structuri de echilibru. Are rolul principal de a reduce neomogenităţile
rezultate din turnare.

7
 - Recoacerea de înmuiere (recoacere de globulizare) se face în general la oţelurile prelucrate prin
forjare, la care structura rămâne destul de dură astfel că aşchiabilitatea se reduce. Transformarea
structurii în perlită globulară duce la mărirea aşchiabilităţii în special din punct de vedere al
rugozităţii. In cazul fontelor cu grafit lamelar prin recoacere se obţine o descompunere a
cementitei libere şi globulizarea perlitei ceea ce măreşte aşchiabilitatea putând mări viteza cu
până la 15%.
- Recoacerea de recristalizare se aplică pentru distrugerea structurii ecruisate şi constă într-o
încălzire şi menţinere peste limita de recristalizare. Eliminarea structurii ecruisate duce la o
mai bună aşchiabilitate;
- Modificarea fontelor se face pentru a se obţine o compactizare a structurii şi o separare stabilă
a grafitului în structura fontelor. Cercetările, [4] au arătat ca modificarea fontelor este importantă
dacă pereţii pieselor turnate sunt subţiri şi are ca efect pozitiv mărirea vitezei de aşchiere cu
130%.
- Recoacerea de înmuiere a fontelor se face pentru eliminarea crustei de fontă albă de la suprafaţa
pieselor. Fonta albă este foarte dură şi este considerată o structură neprelucrabilă prin aşchiere.
- Imbunătăţirea este o călire urmată de o revenire înaltă având ca scop obţinerea unei structuri
mai uniforme şi mai echilibrate, care duce la o îmbunătăţire a proprietăţilor mecanice ale
materialelor şi de asemenea la o îmbunătăţire a aşchiablităţii oţelurilor. Pentru fonte
îmbunătăţirea duce la o separare a grafitului ceea ce duce de asemenea la îmbunătăţirea
aşchiabilităţii.

Condiţiile de aşchiere
Pentru îmbunătăţirea aşchiabilităţii unor materiale este necesar a se alege anumite condiţii de aşchiere.
Astfel, aşchierea la cald a unor materiale foarte dure în condiţii normale face ca acestea să poată fi
făcută în condiţii economice. Incălzirea se poate face cu flacără, local, cu inducţie, cu plasmă sau prin
alte metode. Prin încălzirea cu plasmă a zonei care urmează a fi aşchiată prin procedeul CUTFAST, [12]
se măreşte durabilitatea plăcuţelor din carburi metalice până la 2,5 ore pe fiecare muchie aşchietoare.
Incălzirea fiind foarte concentrată duce la temperaturi locale de până la 1000 0C, dar care nu
influenţează microstructura zonelor învecinate.
Aşchierea ultrarapidă este o tendinţă modernă de aşchiere la care vitezele de aşchiere ajung până la
4500..10000 m/min. La aceste viteze se obţine pe lângă o productivitate mărită şi o calitate a suprafeţei
foarte bună precum şi o uzură a sculei redusă. Uzura minimă s-a obţinut la o viteză de aşchiere de 36000
m/min, [11]. Creşterea temperaturii sculei la acest tip de aşchiere nu este constantă cu viteza deoarece o
mare parte din temperatură se duce în aşchie, astfel explicându- se şi uzura redusă a sculei. Problemele
puse la astfel de aşchieri sunt legate de lagărele maşinii-unelte şi de materialul părţii active a sculei.
Vibroaşchierea se face mai mult în scopul sfărâmării aşchiilor. Se aplică în special vibraţii ultrasonore
de frecvenţă mare şi amplitudine mică, care produc modificări în deformarea materialului aşchiat şi în
coeficientul de frecare aşchie sculă, reducând în acest fel forţa de aşchiere. Prin acest procedeu s-a
obţinut o mărire a productivităţii de 2,5 ori , [11].

AŞCHIABILITATEA UNOR MATERIALE

Aşchiabilitatea materialelor este foarte mult influenţată de compoziţia chimică şi de structura
metalografică care depind de tipul prelucrărilor anterioare la cald şi la rece.
In figura 18.1 sunt prezentate în mod comparativ prelucrabilităţile diverselor materiale.

8
 Oţelurile extra moi şi moi, carbon şi slab aliate, caracterizate printr-un conţinut redus de carbon
şi elemente de aliere, au o structură predominant feritică. Suprafaţa prelucrată prezintă rugozitate mare,
scula se încarcă cu material. Pentru a îmbunătăţi aşchiabilitatea acestor oţeluri se recurge la fragilizarea
feritei prin aliere şi prin tratament termic. Oţelurile carbon se prelucrează satisfăcător în stare laminată şi
mai ales turnată. Pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere a oţelurilor moi, se are în vedere şi
construcţia sculei care trebuie să aibă un unghi de atac de minimum 15-20°, cel de degajare de minimum
10°, iar viteza de aşchiere trebuie să depăşească 50 m/min.
Oţelurile dure şi extradure cu 0,6-1,0% C, respectiv 1-1,4% C au aşchiabilitatea redusă în stare
laminată sau forjată.

Fig. 18.1 Prelucrabilitatea materiale metalice ,[8]

Lamelele de cementită din perlită au un efect abraziv, care poate fi redus prin aplicarea unui tratament
termic de recoacere de globulizare.
Oţelurile autocălibile, mediu sau înalt aliate, au duritatea de ordinul 300-600 HB, fapt ce le face
dificil sau complet neprelucrabile prin aşchiere cu scule cu tăiş continuu. Imbunătăţirea aşchiabilităţii
acestor oţeluri se face prin recoacere completă, incompletă sau izotermă, normalizare şi revenire
ulterioară înaltă.
Carbonul, în cantitate mică, înrăutăţeşte aşchiabilitatea oţelurilor din punct de vedere al
rugozităţii. Din punct de vedere al durabilităţii sculei, procentul optim de carbon este de 0,1-0,2%. Peste
0,3% C scade mult aşchiabilitatea datorită creşterii rezistenţei la deformare a materialului.
Oţelurile cu până la 1,5% mangan se prelucrează uşor, peste această valoare creşte rapid
rezistenţa la deformare a materialului scăzând aşchiabilitatea.
Plumbul, în procentaj scăzut, îmbunătăţeşte aşchiabilitatea datorită efectului de ungere a
particulelor fine de plumb dispersate în masa de oţel.
Siliciul înrăutăţeşte aşchiabilitatea, datorită formării incluziunilor de silicaţi abrazivi.
9
 Molibdenul, vanadiul şi cromul determină creşterea rezistenţei şi fluidităţii oţelurilor şi
înrăutăţesc aşchiabilitatea lor.
Aşchiabilitatea fontelor este mai mică decât a oţelurilor nealiate, datorită conductivităţii termice
scăzute şi a existenţei incluziunilor dure de cementită, carburi şi nisip, care au proprietăţi abrazive.
Fontele albe sunt greu de prelucrat prin aşchiere cu scule cu tăiş continuu.
Fonta maleabilă albă are aşchiabilitatea similară cu cea a oţelului turnat. Deoarece materialul
conţine grafit, la aşchiere se utilizează scule armate cu carburi metalice grupa M.
Fonta maleabilă neagră este bine aşchiabilă la viteze de aşchiere între 50- 200 m/min, funcţie de
structura ei (viteze mai mici la structură lamelar-perlitică).
Fontele cenuşii sorbitice sunt, în general aşchiabile. Aşchiabilitatea fontei cenuşii este invers
proporţională cu procentul de cementită.
Fontele cenuşii martensitice nu sunt aşchiabile.
Fontele speciale, tratate termic, de mare duritate sunt foarte greu prelucrabile.
Cuprul şi aliajele lui sunt considerate uşor prelucrabile.
Aşchierea aluminiului nealiat este dificilă datorită vâscozităţii materialului, formării aşchiilor
lungi şi a suprafeţelor prelucrate foarte rugoase. Aşchiabilitatea aluminiului se îmbunătăţeşte mult
devenind uşor de prelucrat odată cu mărirea conţinutului în elemente de aliere ca: Zn, Cu, Mg.
Aliajele de magneziu se prelucrează foarte uşor. Se obţine precizie ridicată şi necesită un
consum mai mic de scule decât prelucrarea oricărui metal.
Aşchiabilitatea materialelor plastice este diferită de a metalelor. Fiind rele conducătoare de
căldură, aceste materiale se pot prelucra cu scule din materiale cu o bună conductibilitate termică sau cu
scule rezistente la uzură termică.

10
 Bibliografie

1. Brîndaşu P.D., Muntean A., Beju L. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Lucrări de laborator.
Editura Universităţii din Sibiu, 1997.
2. Collignon, P. La lavorabilita deimetalli e di problemi di taglio.In: Machine, Italia, Nr.7, 1968.
3. Eugene, F. şi Weill, R. Relations entre les characteristiques metallurgiques de metaux et leur
usinabilite. In: Revue de Metallurgie , France, vol.59, Nr.1, 1962.
4. Fortino, D. Lavorabilita dei geti di ghisa. In: Fondaria, Italia , nr.2, 1962.
5. Lazărescu, I. Teoria aşchierii metalelor şi proiectarea sculelor. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1964. 6. Minciu, C., Predincea, N Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura
Institutului Politehnic din Bucureşti, 1992.
7. Muntean,A. Contribuţii privind aşchierea şi sculele necesare pentru prelucrarea aliajelor de zirconiu
necesare noilor centrale electric.Te eză de doctorat, Universitatea Tehnică Cluj- Napoca, 1998.
8. Oprean,A. , ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981.
9. Picoş, C.ş.a. Prelucrabilitatea prin aşchiere a aliajelor feroase. Editura tehnică, Bucureşti, 1981.
10. Popescu, I. Teoria aşchierii. Editura Universitătii din Craiova, 1994.
11. Steţiu, G. ş.a. Teoria şi practica sculelor aşchietoare. Editura Universităţii din Sibiu, 1994.
12. Vieregge, G.Zerspanung der Eisenwerkstof e, Dusseldorf, Verlag Stahleissen GmbH, 1982.
13. * * * CUTFAST In: Machinery and Production Engineering, 122, 1972.
14. http://www.rasfoiesc.com/inginerie/tehnica-mecanica/ASCHIEREA-NOTIUNI-DE-TEORIA-
AS88.php

11