Clasa a XI-a.

Iudaismul

Iudaismul este o religie revelată, care stă la baza creştinismului. Ea se întemeiază pe

Revelaţia Vechiului Testament, şi are rolul de a pregăti lumea pentru primirea Fiului lui
Dumnezeu şi a religiei creştine.
Iudaismul este prima religie care a impus credinţa într-un Dumnezeu unic, monoteismul.
Deosebirea dintre creştinism şi iudaism este că acesta din urmă nu recunoaşte în persoana lui
Iisus Hristos pe Răscumpărătorul promis de Dumnezeu protopărinţilor noştri (Fac. 3, 15),
aşteptându-L încă pe Mesia şi împărăţia iudaică pe care crede că o va întemeia El.
Mozaismul sau iudaismul este religia tradițională a evreilor (neamul lui Eber, strănepotul lui
Sem, cunoscut și cu alte denumiri etnice: iudei, israeliți, ovrei, jidovi, jidani, unele dintre ele
căpătînd de-a lungul timpului o nuanță peiorativă și ieșind din uzul larg actual) și a luat naștere
în urmă cu aproape patru milenii, o dată cu „chemarea lui Avraam”, primul dintre patriarhi, ales
de Dumnezeu, după tradiția biblică, din mijlocul populațiilor semite ale Orientului Apropiat, pe
atunci nomade, politeiste și idolatre. „Ieși din pămîntul tău, din neamul tău și din casa neamului
tău și vino în pămîntul pe care ți-l voi arăta Eu [Canaan, „Țara Făgăduinței” sau „Țara Promisă”,
locuită de neamul semit al canaaniților – n. n.]. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvînta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvîntare” (Facerea 12, 1-2). Dumnezeu
încheie „legămînt” cu Avraam: „Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legămîntului între
Mine și voi” (Facerea 17, 11). Tăierea-împrejur sau circumcizia n-a rămas însă doar un obicei al
evreilor, ci s-a generalizat printre semiți.
Stîlpii religiei avraamice au fost monoteismul (Facerea 17, 1: „Eu sînt Dumnezeul cel
Atotputernic”) și credința (Facerea 18, 14: „Este oare ceva cu neputință la Dumnezeu?”). Lui
Avraam și soției sale Sarra li s-a arătat Sfînta Treime, în chipul a trei Îngeri, la stejarul din
Mamvri (episod relatat în Facerea, cap. 18). Credința avraamică, mergînd pînă la jertfă (cf.,
pentru proba credinței prin disponibilitatea jertfirii lui Isaac, Facerea 22, 1-11), va fi valorificată
integral abia de către creștinism (cf., de pildă, Romani 4, 3-5).
Marele reformator și legislator religios al evreilor a fost însă Moise (Moșe Rabenu, „Moise,
Învățătorul nostru”), care trebuie așezat în timp cam cu douăsprezece veacuri înainte de Hristos.
Lui – cel ce, scoțîndu-i din Egipt, i-a adus pe evrei în Palestina, pe care au ocupat-o prin violență,
după 40 de ani de rătăcire prin deșert – îi sînt atribuite primele cinci cărți ale Bibliei (Facerea,
Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul). De la numele său, religia evreilor se mai cheamă și
cult mozaic (mozaism). Principalele caracteristici ale acestei religii consolidate
sînt monoteismul (mai bine precizat decît în faza avraamică) și mesianismul (pentru întîia oară
închegat doctrinar în istoria religiilor).
Monoteismul
Evreii, prin darul revelației divine, au ajuns mai devreme decît alte neamuri la o clară concepție
monoteistă. Dumnezeul cel unic este Iahve (Iehova), „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac, Dumnezeul lui Iacov”, cum i se spune în Vechiul Testament. El Însuși Și-a descoperit
numele cu care se cuvine să fie numit, dinaintea lui Moise, pe Muntele Horeb: „Eu sînt Cel ce
sînt [ebr. Iahve]: Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieșirea 3, 14, subl.
n.). Anterior fusese numit El (însemnînd în ebr. „Zeul atotputernic”), de unde și pluralul de
maiestate Elohim (prin care unii cercetători, prea grăbiți sau rău-voitori, au crezut că ar putea
contesta vechiul monoteism evreiesc, insinuînd o concepție pluralistă asupra divinității).
Așa cum s-a conturat în imaginarul evreiesc, Iahve este prezentat în Vechiul Testament ca un
Dumnezeu național al evreilor, capricios și exclusivist, ocrotindu-i și îndrumîndu-i numai pe ei,
ca „popor ales”, într-o istorie considerată sfîntă. Ca principal îndreptar de viață și de credință,
Iahve i-a dat lui Moise Tablele Legii, pe Muntele Sinai. Aceste table de piatră, „scrise cu degetul
lui Dumnezeu” (Ieșirea 31, 18), cuprind Decalogul (cele zece porunci), în care se concentrează
toată Legea cea veche (Ieșirea 20, 1-17):
Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine! (poruncă dată împotriva rătăcirilor politeiste și devenită
formula clasică a monoteismului).
Să nu-ți faci chip cioplit! (poruncă dată împotriva idolatriei și antropomorfismului primitiv).
Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău…!
Să-ți aduci aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești! (este vorba despre demnitatea mitico-
religioasă a zilei a șaptea a săptămînii, în care Dumnezeu Însuși „S-a odihnit”, după cele șase
„zile” ale creației lumii).
Să cinstești pe tatăl și pe mama ta…
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrînat!
Să nu furi!
Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău…! (poruncă prescurtată în „Să nu minți!”).
Să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău… și nimic din cîte are
aproapele tău! (cu mențiunea că pentru evrei aproapele nu însemna orice om, ci numai un alt
evreu, față de neevrei – goim – exigențele comportamentale diferind în mare măsură).
Mesianismul
În ce privește mesianismul, prezent în toate etapele istoriei evreiești, dar accentuat în veacurile
imediat anterioare venirii lui Hristos, trebuie spus că el a avut de timpuriu la evrei un pronunțat
caracter rasist. Profeții, începînd cu Moise, vestesc venirea unui Mîntuitor de sînge evreiesc și
destinat strict evreilor, „o mlădiță” ieșită „din tulpina lui Iesei” (Isaia 11, 1). Acest Iesei fusese
tatăl regelui David (1013-973), de unde și vestita temă iconografică creștină „Arborele lui Iesei”,
figurînd genealogia lui Iisus.
David însuși primise făgăduință de la Dumnezeu: „Iată, Domnul îți vestește că-ți va întări casa,
iar cînd se vor plini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine urmaș, care
va răsări din coapsele tale, și voi întări stăpînirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu și Eu voi
întări scaunul domniei lui în veci…” (II Regi7, 12-16). Acest Mîntuitor din neamul regelui David
este numit Mesia (ebr. mașiah), ceea ce va să zică „unsul” lui Dumnezeu, de la obiceiul străvechi
al ungerii cu ulei sfințit (semn al supremei consacrări, hărăzit regilor și patriarhilor). De aici
provine termenul de mesianism, răspîndit pînă astăzi, uneori cu un sens lărgit (năzuința salvării
printr-un personaj excepțional, individual sau colectiv), în istoria religiilor și a culturii.
Dacă profeții din vechime îi atribuiau acestui Mesia o misiune mai pronunțat spirituală,
considerînd chiar că prin Israel aveau să fie binecuvîntate toate neamurile pămîntului
(cf. Facerea 12, 3), în perioada de după cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor (586 î.
Hr.), cînd evreii își pierd independența politică, idealul mesianic devine tot mai îngust, iar Mesia,
acest „al doilea David”, este înțeles tot mai mult ca un rege în sensul pămîntesc, ca un eliberator
național, menit să scape „poporul ales” de toate robiile istorice și să-l facă stăpîn peste toate
celelalte neamuri: „Și în ziua aceea, zice Domnul Sabaot [alt nume dat lui Dumnezeu, cu sensul
de Domnul Oștirilor, referitor inițial la oștirile cerești/îngerești, apoi și la războinicii lui Israel –
n. n.], voi sfărîma jugul de pe grumazul lor și lanțurile lor le voi rupe. Și nu vor mai sluji
străinilor, ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și lui David, regele lor, pe care li-l voi pune din
nou… Căci Eu sînt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc; voi pierde de tot celelalte popoare,
printre care te-am risipit pe tine, iar pe tine nu te voi pierde… Dar toți cei ce te mănîncă vor fi
mîncați și toți vrăjmașii tăi vor merge și ei în robie, și toți jefuitorii tăi vor fi jefuiți. Și îți voi lega
rănile și te voi vindeca, zice Domnul” (Ieremia, cap. 30).
Orbiți de această formă de mesianism pervertit, provenit dintr-o înțelegere tendențioasă a
revelației și exaltat mai cu seamă de literatura talmudică de mai tîrziu (comentarii rabinice la
vechile texte biblice), evreii nu L-au priceput și nu L-au primit pe Iisus Hristos, în al Cărui
universalism generos, întemeiat pe imperativul suprem al iubirii (mai presus de limitările etno-
politice), ei n-au putut vedea – cu puține excepții – altceva decît o primejdie la adresa credinței
lor fanatice și înguste în supremația exclusivistă a lui Israel (isra’il, „lupta cu Dumnezeu”; nume
dat inițial patriarhului Iacov, după lupta sa cu îngerul – cf. Facerea, 32, 24-28). Rămași pînă
astăzi credincioși vechilor idealuri (mai mult politice decît religioase), îl mai așteaptă și acum pe
acel Mesia terestru, pe „noul David” (ebr. davidum are chiar înțelesul de „conducător general”).
Multe dintre persecuțiile reprobabile pe care evreii le-au suferit de-a lungul istoriei au avut ca
pricină încrîncenarea lor rasistă de „popor ales” (extrapolînd alegerea din ordinea religioasă în
cea istorico-politică), disprețului și lipsei lor de scrupule față de neevrei sau „gentili” (numiți
depreciativ goim, „animale”), atitudinii lor ostile mai ales față de Iisus Hristos și de valorile
lumii creștine.
Talmudismul a împins atît de departe ura împotriva creștinilor (și neevreilor în general) încît a
putut formula porunci de felul acesta: Tob șebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l
ucizi!”), considerîndu-se că cel ce varsă sîngele unui goi ar aduce „o jertfă lui Dumnezeu” (cu
toate exagerările reprobabile și cu tot tonul ei indigerabil astăzi, cartea din 1913 a doctorului
Nicolae C. Paulescu [1869-1931],Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, oferă
multe informații documentate în acest sens, cu sursele indicate în notele de subsol).
Încă de pe vremea venirii lui Hristos, iudaismul căzuse aproape complet în formalism religios.
Din Legea dată lor de către Moise evreii tindeau să nu mai țină nici partea cu adevărat religioasă,
nici pe cea morală, ci se mărgineau aproape exclusiv la ceremoniile exterioare (aducerea de
jertfe, mersul periodic și formal la Templu sau sinagogă, repetarea mecanică a formulelor rituale,
păzirea sîmbetei, respectarea interdicțiilor alimentare sau vestimentare etc.). Existau trei secte
într-o permanentă tensiune: cea a fariseilor, cea a saducheilor și cea a esenienilor. Dintre acestea,
prima era cea mai numeroasă și mai influentă, dar și cea care profera etnocentrismul cel mai
radical și formalismul cel mai rigid. Deși foarte atenți la litera Legii, ei nu mai trăiau aproape
deloc în spiritul ei. Este și motivul pentru care termenul de fariseism a ajuns sinonim cu
ipocrizia, fățărnicia, prefăcătoria. Împotriva acestora Și-a ridicat glasul Iisus Hristos, cu
dumnezeiască mustrare: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția
cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați… Vai
vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar
ați lăsat părțile cele mai grele ale Legii: judecata dreaptă, mila și credința; pe acestea trebuie să le
faceți și pe acelea să nu le lăsați!… Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățiți
partea din afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sînt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule
orb, curăță mai întîi partea dinăuntru, ca să fie curată și cea din afară! Vai vouă, cărturarilor și
fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase,
dar pe dinăuntru sînt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi: pe dinafară vă arătați
drepți oamenilor, dar pe dinăuntru sînteți plini de fățărnicie și de fărădelege… Șerpi, pui de
vipere, cum veți scăpa de osînda gheenei?” (Matei, cap. 23).

Istoric
Istoria iudaismului este împărţită în patru etape:
Prima etapă se întinde de la Avraam, patriarhul şi strămoşul poporului evreu, până la Samuel,
primul judecător al Israelului, şi cuprinde: stabilirea lui Avraam şi a familiei sale în Canaan;
migraţia în Egipt, din timpul patriarhului Iacov; ieşirea, sub conducerea lui Moise, din Egipt;
primirea Legii pe Muntele Sinai; recucerirea Canaanului şi instaurarea instituţiei Judecătorilor,
primul dintre ei fiind Samuel.
A doua etapă este Regatul, cei mai importanţi regi fiind: Saul, primul rege. David. cel mai
mare rege al Israelului, şi Solomon, care a finalizat construcţia Templului din Ierusalim.
Imperiile asirian şi babilonian vor cuceri Israelul, templul din Ierusalim fiind distrus şi mulţime
de evrei vor fi deportaţi în Mesopotamia şi Babilon.
A treia etapă, rabinică, cuprinde istoria de la exil până la dărâmarea Ierusalimului. După
repatrierea exilaţilor, zidurile Ierusalimului şi Templul au fost refăcute, iar cultul central este
restabilit. începând cu anul 63 î.Hr, va începe lunga perioadă de stăpânire romană, culminată cu
războiul dintre anii 66-70 d.Hr., în care iudeii vor fi înfrânţi definitiv. Ierusalimul fiind distrus în
totalitate, iar Templul ars şi dărâmat.
Începând cu acest moment, religia iudaică va lua o altă înfăţişare. Fără Templu (unicul loc
unde puteau să aducă jertfe) şi fără preoţie din neamul lui Aaron (preoţii trebuiau să fie numai
din neamul lui Aaron), căci, pierzându-se genealogiile, nu li se mai cunoştea apartenenţa, evreii
se vor ruga în sinagogi, iar jertfele vor înceta.

Scrieri sacre
Talmudul

Credinţa lor se fundamentează pe Scripturile revelate de Dumnezeu şi consemnate în scris, întâi

de Moise, apoi de alţi autori. Astfel, cartea fundamentală a iudaismului o reprezintă Vechiul
Testament(comun şi creştinilor), numit de creştini Biblia iudaică.

O altă carte importantă a iudaismului este Talmudul sau „Legea orală", adică o colecţie de
opere teologice, istorice, juridice, ce completează şi explică Biblia. Autorii ei sunt rabini ai
secolelor V î.Hr. - VI d.Hr.

Doctrina
Principala învăţătură este existenţa unui Dumnezeu unic (monoteismul) şi spiritual.
Dumnezeu există din vecie şi va continua să existe întotdeauna. Evreii sunt datori să-L cinstească
pe Dumnezeu;
Profeţia este mijlocul prin care Dumnezeu îşi face cunoscută oamenilor voinţa Sa, Moise fiind
cel mai mare dintre profeţi;
Legea lui Moise este descoperirea voii lui Dumnezeu, fiind veşnică; Dumnezeu este
Atotştiutor, cunoscând faptele oamenilor;
- Pe cei buni Dumnezeu îi răsplăteşte, iar pe cei răi îi pedepseşte;
- Se aşteaptă venirea Răscumpărătorului promis lui Adam şi Evei, a lui Mesia. Care va elibera
poporul Israel de robia duşmanilor.

Lăcaşurile de cult
La început, evreii aveau ca locuri de închinare spaţiul unde-şi păşteau turmele. După ieşirea
din robia egipteană, vor avea Cortul mărturiei (unde se găsea Chivotul Legii, în care se păstrau
Tablele Legii primite de Moise de la Dumnezeu).
Cortul mărturiei

După aşezarea în Ţara Făgăduinţei (Canaan), evreii vor ridica, în vremea regilor, la
Ierusalim, Templul (acesta avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor, aici se păstrau
obiectele sacre). A fost înălţat de Solomon.
Templul lui Solomon va fi distrus în 586 î. Hr. de babilonieni, iar a doua oară după ce a fost
reclădit, în 70 d. Hr., de către legiunile Imperiului Roman.
Fiecare comunitate ebraică are o casă de rugăciuni, de învăţământ şi de reuniune care se
numeşte sinagogă. Aici sunt păstrate sulurile cu textele sacre şi de 3 ori pe zi se desfăşoară cultul
public.

Templul lui Solomon

Sărbătorile iudaice
Cele mai importante sunt:
• sărbătoarea Anului Nou (Roş Haşana) - la începutul lunii septembrie; adunaţi la sinagogă de
sunetele şofarului (instrument muzical din corn de berbec), iudeii celebrau ritul specific
începutului de an;
• sărbătoarea curăţeniei (Yom Kipur) - zi de post şi de iertare a păcatelor; în vremurile vechi,
păcatele erau „transferate" într-un ţap ispăşitor care era apoi alungat în deşert;
• sărbătoarea purificării templului (Hanuka) - comemorare a revoltei Maccabeilor din 164 î. Hr.
ceea au purificat Templul din Ierusalim; de aceea, s-a instituit noua consacrare a locaşului sfânt
prin cele 8 zile de sărbătoare (Hanuka); sărbătoarea corturilor (Sukkot) - comemorarea „ieşirii"
din robia egipteană şi a „eliberării" prin ridicarea corturilor în deşert; are şi conotaţii agricole,
evreii mulţumind lui Dumnezeu pentru belşugul noii recolte; sărbătoarea triumfului (Purim) -
comemorare ce aminteşte de salvarea evreilor de către eroina biblică Estera de la un masacru
ordonat de Aman;
• Cincizecimea (Savuot) - sărbătoarea secerişului şi a primirii Legilor de către Moise;
• Paştele (Pesah) - această sărbătoare se leagă de salvarea noilor născuţi evrei, pentru că îngerul
lui Dumnezeu a lăsat semn din sângele mieilor jertfiţi. Sărbătoarea este ţinută între 14 şi 21
Nissan, evreii mănâncă azimă (pâine nedospită), carne de miel cu ierburi amare şi beau vin,
aniversând ieşirea din Egipt, ţara robiei: este sărbătoarea eliberării „poporului ales". Sărbătorile
ebraice evidenţiază necesitatea reînnoirii legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales.

Jertfele
Erau îndeplinite, de obicei, de preoţi, în fruntea lor aflându-se Marele Preot; ele erau cu
precădere animale (porumbei, miei), dar şi jertfe din primele roade ale pământului.
A existat o singură tentativă de jertfă umană, atunci când Avrram a vrut să jertfească pe fiul său,
Isaac, dar acest gest nu este decât un semn de supunere absolută a omului în faţa voinţei lui
Dumnezeu. Tot simbolic era, "jertfit" şi primul născut, căci la fel ca primele roade ale
pământului, şi el aparţinea lui Dumnezeu. După anul 70 d. Hr., prin dărâmarea templului din
Ierusalim, au încetat şi jertfele din lumea iudaică.

Rugăciunile
Sunt publice şi individuale. Rugăciunile publice au loc în sinagogi. Rugăciunea principală
conţine 18 binecuvântări, iar toate rânduielile se găsesc în cărţile special consacrate rugăciunii.
La rugăciunea în comun participă minim 10 bărbaţi.
Rugăciunea individuală este practicată obligatoriu de bărbaţi care trebuie să ţină cont de ţinuta cu
haine lungi şi centură, barbă, şalul de rugăciune - talit - restricţii alimentare, purificări etc.

Principiile fundamentale ale religiei iudaice:

1. Decalogul (Cele 10 Porunci)
2. Ascultă Israele;
3. Cele 18 binecuvântări;
4. Mărturisirea de credinţă.

Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament (Torah), fiind sintetizată în Decalog (cele 10
Porunci). Are în prim-plan dreptatea, milostenia, iubirea (în mod deosebit faţă de cei din
..neamul ales"). Evreii credeau în viaţa viitoare, având convingerea că sufletele morţilor vor
merge fíe în casa morţii (Şeol) - „o ţară de întuneric şi haos" - fie sufletul va avea bucuria de a-L
vedea pe Dumnezeu, în funcţie de credinţa şi de faptele lor de pe pământ, în ceea ce priveşte
Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:
• iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic şi întâlnit în special în
Israel şi Statele Unite;
• iudaismul reformat, ce a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba naţională şi a acceptat
folosirea orgii în sinagogi;
• iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în conformitate cu timpurile moderne.
Astăzi, comunitatea iudaică numără în jur de 12 milioane de membri
Viața religioasă evreiască este strîns legată de sinagogă (în care se mai folosește, ca limbă sacră,
și vechea ebraică, pe care nu o cunosc însă toți credincioșii, vorbitori cel mult de ivrit – limba
ebraică modernă, simplificată și actualizată cu multe împrumuturi din alte limbi). „Sinagoga
ebraică nu este de fapt un loc de cult, ci mai mult o casă de rugăciuni, de învățămînt religios și de
reuniuni, ținînd locul Templului din Ierusalim” (Emilian Vasilescu, op. cit., p. 378). Templul cel
mare din Ierusalim, a cărui construcție începuse încă de pe vremea regelui Solomon (973-933),
fiul regelui David, a fost distrus de către romani în anul 70 d. Hr., atunci cînd a fost cumplit lovit
întreg Ierusalimul, ca represalii la o încercare de revoltă armată a iudeilor împotriva puterii
imperiale. Iisus profețise, de altfel, acest tragic eveniment („Nu va rămîne piatră pe piatră care să
nu se risipească”). Din vechiul Templu n-a mai dăinuit decît așa-numitul „Zid al Plîngerii”
(venerat în chip deosebit de evreii credincioși).
Principalii lideri religioși ai evreilor sînt rabinii (literal: „învățătorii”). Cahalurile (organizațiile
regionale ale diferitelor comunități evreiești, considerate adesea drept un fel de „stat în stat”,
alcătuind la un loc Marele Cahal, principala formă tradițională de organizare globală a evreimii)
au, se pare, cîte două rînduri de rabini: unii „văzuți” și alții „nevăzuți” (așa-numiții „rabini de
ocultă”). Începînd de după dărîmarea Ierusalimului, iudaismul nu mai are preoți propriu-ziși, ci
doar un fel de consilieri și juriști care „țin predici și citesc rugăciunile principale” (Emilian
Vasilescu, loc. cit.).
Iudaismul este singura religie ai cărei credincioși sînt determinați strict rasial. Este o religie
„închisă”, practicată numai de evrei, atît pretutindeni în diaspora (comunitățile evreiești
răspîndite în întreaga lume), cît și în noul stat Israel (înființat, prin decizia Națiunilor Unite, după
cel de-al doilea război mondial, în 1948, pe teritoriul locuit aproape două milenii de arabii
palestinieni). Cu toate că evreimea, împărțită în două ramuri mari, așchenazii (predominanți
numeric, dar considerați de unii urmași ai khazarilor convertiți la iudaism, deci evrei prin religie,
dar nu și prin sînge) și sefarzii (care ar fi adevărații descendenți puri ai celor douăsprezece triburi
din vechime), a cunoscut și mai cunoaște și astăzi diferite curente și secte (cei mai conservatori
fiind actualmente așa-numiții sioniști), iudaismul rămîne o religie fundamental unitară, acest
caracter asigurînd, peste veacuri, în ciuda numeroaselor vitregii ale istoriei, uimitoarea dăinuire
și adeseori exemplara solidaritate a poporului evreu (un popor „mare și în bine, și în rău”, cum îl
caracteriza Giovanni Papini).