Principii metodologice ale cercetăriiştiinţifice

Evaluarea cercetărilorştiinţifice

ETICA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe

planuri: ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o
cercetare este direct răspunzător pentru descoperirea sa. Elementul central al oricărei etici
a activităţii decercetare ştiinţifică îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului faţă de
munca sa, dar mai ales de rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice
actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să
aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice
cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale.

Activitatea de cercetare este astăzi o activitate de înalt prestigiu profesional ce reclamă

în mod obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită ce implică următoarele aspecte:
- seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;
- responsabilitate profesională, morală şi socială;
- respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător;
- sinceritate şi modestie;
- o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare;
- respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de cercetare

respectiv;- comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a

acestora, comunicare ce trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.

Etica cercetării trebuie să aibă în vedere şi “abaterile morale” ale cercetătorilor

ştiinţifici. Printre “abaterile morale” de la normele eticii cercetării ştiinţifice se pot
menţiona următoarele aspecte mai frecvent întâlnite:

- furtul de idei;
- cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice de
cercetare pentru a o devaloriza, a o face lipsită de interes, de utilitate;
- comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau oferirea unor
produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;
 - utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau
securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

Etica cercetării ştiinţifice are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi

procedurile astfel încât cercetarea ştiinţifică şi inovarea să se desfăşoare în conformitate
cu principiile etice acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională.

Etica cercetării ştiinţifice reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi

inovarea din unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:

-respectarea legii;
-garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;
-respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
-asumarea responsabilităţilor.

2. TERMENI DE BAZĂ

oferirea unor produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;

- utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau
securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

Etica cercetării ştiinţifice are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi

procedurile astfel încât cercetarea ştiinţifică şi inovarea să se desfăşoare în conformitate
cu principiile etice acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională.

Etica cercetării ştiinţifice reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi

inovarea din unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:

-respectarea legii;
-garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;
-respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
-asumarea responsabilităţilor.

2. TERMENI DE BAZĂ
Termenii de bază sunt definiţi astfel:
•

acţiune ostilă – mijlocirea oricărei acţiuni efectuate pentru a acoperi instituţia

sau membrii ei de efectele negative asupra statutului unităţii sau instituţiei de cercetare-
dezvoltare. Ea se referă la angajări, acordarea de grade profesionale, promovări, obţinerea
de granturi sau contracte, cooperări etc.;
•

alegaţie – invocarea unei teorii, unei păreri, unui document etc. pentru a
argumenta frauda în cercetarea ştiinţifică;
•

anchetă – etapa iniţială a cercetărilor asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică, care

se declanşează după alegaţie. Ancheta are rolul de a verifica dacă alegaţia are o
bază reală sau nu şi este realizată de un număr mic de persoane;
•

arbitrare – rezolvarea unei dispute asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică de

către un arbitru. Decizia arbitrului trebuie respectată în toată unitatea sau
instituţia de cercetare-dezvoltare

arbitru – persoană juridică sau fizică, cu calificare corespunzătoare, care trebuie

să analizeze şi să decidă asupra gradului de culpabilitate al persoanei acuzate de
abatere de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică;
•

bună practică – respectarea ansamblului de acte normative care reglementează

buna conduită în cercetarea ştiinţifică;
•

conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană

juridică sau fizică care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea si

obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea, raportarea
activităţilor de cercetare – dezvoltare şi obţinera de granturi sau contracte de
cercetare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză,
soţul/soţia, rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru unitatea
ori instituţia de cercetare –dezvoltare din care face parte;
•

comunitate ştiinţifică – grup de cercetători ştiinţifici ai unităţilor sau instituţiilor

de cercetare-dezvoltare. În sens larg, totalitatea cercetătorilor ştiinţifici dintr-o
ţară, dintr-o zonă a lumii sau din întreaga lume

confecţionare de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie,

care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetarea ştiinţifică;
•
confidenţialitate – păstrarea secretului asupra cercetării ştiinţifice aflată în
desfăsurare sau recent finalizate, asupra persoanei acuzată de fraudă şi asupra
persoanei care face o alegaţie;
•
eroare – eroare neintenţionată, datorată insuficientei informări, insuficientei
practici profesionale, neglijenţei profesionale sau entuziasmului ştiinţific
exagerat; depistarea erorii impune autorului ei obligaţia de a o denunţa public; în
cazul lucrărilor publicate, recunoaşterea erorii trebuie făcută în aceeaşi, revistă,
jurnal etc. în care ea a apărut;
•
evaluare – aprecierea rezultatelor cercetării ştiinţifice prin folosirea unor criterii
calitative şi cantitative, cum ar fi prestigiul revistei, jurnalului etc., numărul de
citări, impactul asupra societăţii, sau asupra mediului ambiant etc;
•
fraudă – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere,înstrăinare
ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat mult de la
practicile acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care au ca scop obţinerea unui
prestigiu ştiinţific, a unor finanţări, a conducerii de proiecte sau a aceptării
rapoartelor de cercetare etc.;

integritate – politica cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de

cercetare-dezvoltare şi a asociaţiilor cu preocupări în domeniul cercetării şi/sau

valorificării rezultatelor ştiinţifice pentru respectarea demnităţii umane, a
valorilor intrinseci ale ştiinţei, a animalelor şi a mediului înconjurător;
•

investigaţie – etapa a doua a cercetărilor asupra fraudei, care urmează anchetei şi

care se bazează pe fapte dovedite;
•

normă legală – prevedere legală care restrânge libertatea în cercetarea ştiinţifică,

cum ar fi legile de respectare a demnităţii umane, de protecţie a animalelor , de
folosire a drogurilor, a substanţelor chimice sau radioactive etc.;
•

notificare – comunicarea scrisă făcută unei persoane acuzată de fraudă în

cercetare; notificarea se trimite persoanei în cauză înaintea procedurilor de
anchetă sau investigaţie;
•

paternitate – calitatea de autor al unui produs ştiinţific;

•

plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor

unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându- le drept
creaţie personală; violarea proprietăţii intelectuale prin însuşirea abuzivă de idei ale altuia
(altora);

probitate intelectuală – neacceptarea falsificării de rezultate ştiinţifice,

neînsuşirea de idei sau rezultate ale cercetării ştiinţifice, nedivulgarea
conflictelor de interese etc., cu scopul de a nu induce în eroare comunitatea
ştiinţifică şi de a nu crea prejudicii societăţii;
•
produs ştiinţific – produs industrial, agricol etc., publicaţie, brevet de invenţie,
program de calculator etc. obţinut în urma activităţii de cercetare ştiinţifică;
•
proprietate intelectuală – totalitatea mijloacelor prin care o idee este difuzată
(carte, articol, suport electronic etc.), precum şi dreptul de autor corespunzător;
după caz, proprietatea intelectuală se poate referi şi la tezele de doctorat; lucrarea
semnată de mai mulţi autori aparţine fiecăruia dintre ei; dacă ideea n-a fost
difuzată printr-unul din mijloacele menţionate ea nu reprezintă o proprietate
intelectuală;
•
responsabilitate – responsabilitatea cercetătorilor individuali, a unităţilor şi
instituţiilor de cercetare-dezvoltare, precum şi a publicaţiilor ştiinţifice pentru
păstrarea integrităţii în cercetare

sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă

reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi inovare;
•

standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna

conduită în cercetarea ştiinţifică;
•

valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul

cunoaşterii

sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă

reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi inovare;
•

standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna

conduită în cercetarea ştiinţifică;
•

valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul

cunoaşterii.
3. PRINCIPII
Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea cercetării ştiinţifice. Această libertate este
îngrădită de:
•

respectarea demnităţii şi a drepturilor omului;

•

protecţia animalelor;
•

protejarea mediului ambiant.

Libertatea cercetării ştiinţifice se asigură prin:
•

accesul liber la sursele de informare;

•

schimbul liber de idei;

•

neamestecul factorului politic în activităţile de cercetare – dezvoltare şi inovare;

•

necenzurarea produselor ştiinţifice;

 Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi cercetători constituie
un principiu etic de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Necinstea poate
conduce la o imagine nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea reciprocă a
cercetătorilor.

Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea contribuţiilor predecesorilor,

concurenţilor şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului de erori şi exagerări.

Îndoiala asupra propriilor rezultate poate conduce la eliminarea erorilor.

Responsabilitatea asupra apariţiei necinstei revine deopotrivă cercetătorului şi unităţii
sau instituţiei de cercetare-dezvoltare.

Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele

de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării – dezvoltării
şi nu constituie abateri de la buna conduită în cercetare.
Cercetarea ştiinţifică nu trebuie să conducă la pagube sociale sau individuale. Acest
principiu este de mare importanţă în special pentru elaborarea de teme finanţate din
fonduri publice.
Finanţarea cercetării din fonduri publice trebuie făcută, cu multă transparenţă, pe baza
unor criterii acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care sunt în concordanţă cu strategia
naţională a cercetării ştiinţifice.
Declanşarea conflictelor de interese constituie un mecanism de diminuare a influenţelor
nedorite asupra evaluării cercetătorilor ştiinţifici şi a rezultatelor cercetării. In acest fel se
elimină subiectivismul evaluatorilor care, de regulă, aparţin aceluiaşi domeniu de
cercetare.
Presiunea exercitată negativ asupra cercetătorilor pentru creşterea numărului de produse
ştiinţifice este de neacceptat. Presiunea se reflectă asupra calităţii cercetării ştiinţifice şi a
produselor acesteia.

abotajul în cercetarea ştiinţifică reprezintă o crimă instituţională sau individuală. El

trebuie pedepsit conform legislaţiei juridice în domeniu.

Universităţile au un rol major în prevenirea necinstei, instruirea viitorilor cercetători

privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică constituind o misiune deosebit de
importantă a
instituţiilor de învăţământ superior.
Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare ştiinţifică reprezintă o protecţie
faţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi conducând
la
creşterea valorii produselor ştiinţifice.
Cooperarea trebuie să permită schimbul de idei, criticile reciproce, verificarea reciprocă
a rezultatelor etc.
Respectul faţă de proprietatea intelectuală şi faţă de probitatea intelectuală evită cazurile
de fraudă sau plagiat.
Originalitatea şi calitatea produselor ştiinţifice trebuie să primeze asupra cantităţii la
evaluarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie corelate cu
cele care privesc originalitatea şi eficienţa procesului cunoaşterii.
Datele primare care au condus la ieşirea pe piaţă a produsului ştiinţific trebuie păstrate,
în condiţii de siguranţă, pe toată durata stabilită de unitatea sau instituţia de cercetare-
dezvoltare.
Datele primare trebuie să permită reproductibilitatea produsului ştiinţific şi în alte
grupuri de cercetare

4. STANDARDE
Respectarea standardelor ştiinţifice constituie o garanţie a bunei conduite în cercetarea
ştiinţifică. Principalele standarde ştiinţifice generale exclud:
•
ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
•
confecţionarea de rezultate;
•
înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
•
interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
•
plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor;
•
prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
•
neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
•
introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări;
•
nedezvăluirea conflictelor de interese

deturnarea fondurilor de cercetare;

•
neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau
stocarea eronată a rezultatelor;
•
lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii activităţii la un proiect de
cercetare, cu privire la : drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra
rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
•
lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate
ale rapoartelor de evaluare, alegaţiilor, rapoartelor de cercetare etc.;
•
publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate
ştiinţifică, fără a se menţiona sursa iniţială şi/sau cu adăugiri nesemnificative;
•
nerecunoaşterea metodologiilor şi a rezultatelor altor cercetători ca sursă de
informare;
•
nerecunoaşterea erorilor proprii
difuzarea rezultatelor proprii într-o manieră iresponsabilă, cu exagerări şi
repetări;
•
nerespectarea clauzelor granturilor, contractelor, protocoalelor etc.;
•
împiedicarea unor cercetători în activitatea lor sau favorizarea altora.

5. RESPONSABILITaȚI
Conducerile unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare trebuie să asigure structura
organizatorică şi condiţiile care să permită respectarea principiilor şi standardelor bunei
conduite în cercetarea ştiinţifică, precum şi buna funcţionare a comisiilor de etică.
Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiintifici însişi
poartă responsabilitatea pentru respectarea normelor şi valorilor etice în cercetare –
dezvoltare.
Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare, ca şi
cercetătorii ştiinţifici înşişi au responsabilităţi directe asupra:
espectării dreptului la viaţă;
•
respectării libertăţii individuale;
•
respectării demnităţii umane;
•
protecţiei fiinţei umane, a animalelor şi a mediului mînconjurător;
•
libertăţii de expresie;
•
securităţii alimentaţiei;
•
securităţii sistemului de informatizare a datelor;
Autorii aceluiaşi produs ştiinţific sunt solidari responsabili, şi, după caz, individual,
pentru corectitudinea lui. Calitatea de autor onorific nu este acceptată.
Unităţile şi instituţiile de cercetare – dezvoltare , precum şi cercetătorii ştiinţifici înşişi
au datoria de a sesiza instituţiile statului atunci când constată că rezultatele cercetării
ştiinţifice au un efect negativ asupra societăţii.
Responsabilitatea pentru folosirea corectă a fondurilor de cercetarer revine unităţilor şi
instituţiilor din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare

Cercetare calitativă
Cercetarea calitativă este de tip exploratoriu şi presupune intervievarea unui număr restrâns de
persoane, datele nefiind statistic reprezentative pentru populaţia studiată. Cercetarea de tip
calitativ studiază în profunzimea lor: motivaţiile, emoţiile, percepţiile, sentimentele care îi
determină pe oameni să acţioneze în diverse moduri.

Utilitate: dezvoltarea de ipoteze ca bază pentru realizarea unei cercetări de tip cantitativ,
înţelegerea în profunzime a atitudinilor, opiniilor, credinţelor, comportamentelor unor
persoane sau a unor grupuri de persoane

Metoda utilizată: interviul, studiul de caz

Tehnica de investigare: focus grupul, mini-grupul, interviul în profunzime, interviul în

pereche/triada, observaţia, studiul de caz

Procedeul: intervievare structurată, intervievare semistructurată, intervievare nestructurată

Instrumentul de investigare: ghidul de interviu

Eşantionare: persoane sau grupuri de persoane care îndeplinesc condiţiile cerute de

obiectivele studiului

Raportare: rapoarte descriptive, transcrieri ale interviurilor, prezentări

Cercetare calitativa vs. cantitativa (Qual vs.

quant)
By Andreea Nastase | Published: 2/2/2009

Nu stiu cine e in spatele Yellow Submarine Qualitative ( Edit: acum stiu, e Cristi Popa)dar
am citit o insemnare cum ca ultimul trend e sa te plangi de rezultatele cercetarii calitative in
general. Nu neaparat ca persoana care sta si se uita la focus group transcripts toata ziua sau
rapoarte si mai stiu eu ce, dar nu cred in diferentierea brutala dintre cele doua. Nu cred ca o sa
reusesc sa scriu toata insemnarea in romana asa ca daca aveti alergie la romgleza, ca de
obicei, va poftesc sa nu cititi deloc si sa-mi faceti ziua mai usoara, lipsita de cuvinte precum
‘corporatisti’ si ’sclavi’. In definitiv unii din noi suntem sclavi pentru ca ne chinuim sa facem
lucrurile mai bine, doar ca nu intotdeauna se vede sau are vreun efect direct. Suntem sclavii
lui deferred gratification.

In lupta cercetare cantitativa versus cercetare calitativa insa:

• Cei ce fac cercetare calitativa nu cauta adevaruri sau dovezi, asa ca

sampling sizes o sa fie mai mici si nu bazate pe probabilitate, ca in
cercetarea cantitativa. In cercetarea calitativa ai nevoie de ceva credibil –
dupa cum spunea cineva, nu ai nevoie de douazeci de oameni care sa-ti
zica sfarsitul povestii ‘Scufita rosie’, dupa ce ai auzit de trei ori acelasi
lucru e suficient sa stii ce se intampla.
• Analiza cercetarii calitative mi se pare de multe ori mai grea decat analiza
cercetarii cantitative – qual research e pentru cei care stiu sa spuna
povesti sau sa prezinte rezultatele intr-un mod atragator. Atragator nu e
cuvantul ideal dar nici convingator nu e, probabil o combinatie intre cele
doua. Quant research literally writes itself. You get a lot from a little, while
with qual you get (well, write) a little from a lot.
• Din nou, e mai greu sa analizezi cercetare calitativa, avand mai multe
etape, in special cand nu ai participat la focus grup. Trebuie sa te prinzi ce
se intampla, sa faci conexiuni, sa cauti relatii intre ce ai descoperit, sa le
pui la un loc si sa le verifici. In cercetarea cantitativa, trebuie sa editezi, sa
codezi si sa introduci datele, poti fi ajutat si de un program gen SPSS, sa ai
de-a face cu raspunsuri care lipsesc sau valori inexistente si sa alegi ce
mod de prezentare e preferabil, sa testezi anumite ipoteze (si aici nu o sa
intru in detalii despre CUM se face asta, e o poveste prea lunga si pentru
alta data)
• Cercetarea calitativa incearca sa inteleaga tipuri de comportament,
motivatii, pareri si atitudini – in concluzie da, poate fi interpretata gresit si
da, rezultatele nu pot fi interpretate decat intr-un anumit context.
• Oricum nu exista un tip de cunostiinta dovedita stiintific pentru ca nu
exista o metoda care sa mearga la sigur de fiecare data.
• Pentru ca (nu mai stiu cine a zis), oamenii pot sa spuna ca isi iau sapun ca
sa fie curati dar de fapt si-l iau ca sa fie mai frumosi.
• Atunci cand alegi cercetare calitativa ar trebui sa te intrebi ‘cat de greu ar
fi sa produc rezultate/informatie mai buna/precisa?’ si daca gasesti
raspuns la intrebare probabil n-ai ales metoda de cercetare care trebuie;

Si bineinteles, nu vorbesc in numele tuturor, ci doar ce cred eu personal (etc.).

Parerile sunt binevenite, mai ales ca I don’t do this for a living, it’s only a part of
it.

n sinteza, cercetarea stiintifica este inseparabila de cunoasterea

stiintifica. In ceea ce caracterizeaza stiinta si cercetarea se regaseste
un anumit „model de gandire" care depaseste etapa simplei „observatii
pasive". Gandirea stiintifica „intreaba" sau „pune intrebari" si da
„raspunsuri" dupa anumite reguli metodice, fixandu-si punctul de
vedere asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o „tematica de
cercetare".

In felul acesta se face trecerea de la „observatia pasiva" la „enuntul epistemic”

care-si are originea in dialectica. Datele rezultate din cercetarea stiintifica sunt
structurate treptat, in domenii de cunoastere specializata diferential si ordonate
logic, sintetizand o anumita categorie de „proiecte" sau „tematici" care au o
sursa comuna, caractere inrudite si exprima adevaruri universal valabile in
interiorul cunoasterii stiintifice. Rezulta ca domeniul de cunoastere stiintifica
trebuie inceput prin „ordonarea proiectelor” si prin „clasificarea” acestora.

„Cunoasterea” si „descoperirea” au pus astfel, bazele activitatii de cercetare

stiintifica si pe cele ale viitoarelor domenii stiintifice. Exista „etape” ce
construiesc printr-o evolutie, istoria cunoasterii si a cercetarii stiintifice: etapa
sentimentala, care a produs credinta ; etapa rationala, care a produs filosofia, si
etapa experimentala, care a produs stiinta propriu-zisa.

Descoperirile si perspectivele in cunoastere ce au creat „noi modele de gandire si

noi directii de actiune practica”.
in sinteza, cercetarea stiintifica este inseparabila de cunoasterea stiintifica.
in ceea ce caracterizeaza stiinta si cercetarea se regaseste un anumit „model de
gandire" care depaseste etapa simplei „observatii pasive". Gandirea stiintifica
„intreaba" sau „pune intrebari" si da „raspunsuri" dupa anumite reguli metodice,
fixandu-si punctul de vedere asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o
„tematica de cercetare". In felul acesta se face trecerea de la „observatia pasiva"
la „enuntul epistemic” care-si are originea in dialectica.

Datele rezultate din cercetarea stiintifica sunt structurate treptat, in domenii de

cunoastere specializata diferential si ordonate logic, sintetizand o anumita
categorie de „proiecte" sau „tematici" care au o sursa comuna, caractere inrudite
si exprima adevaruri universal valabile in interiorul cunoasterii stiintifice. Rezulta
ca domeniul de cunoastere stiintifica trebuie inceput prin „ordonarea proiectelor”
si prin „clasificarea” acestora.
„Cunoasterea” si „descoperirea” au pus astfel, bazele activitatii de cercetare
stiintifica si pe cele ale viitoarelor domenii stiintifice. Exista „etape” ce
construiesc printr-o evolutie, istoria cunoasterii si a cercetarii stiintifice: etapa
sentimentala, care a produs credinta ; etapa rationala, care a produs filosofia, si
etapa experimentala, care a produs stiinta propriu-zisa. Descoperirile si
perspectivele in cunoastere ce au creat „noi modele de gandire si noi directii de
actiune practica”.

Metodă științifică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Portal Metodă
științifică

Metoda științifică sau procesul științific este fundamental pentru investigația științifică și
pentru dobândirea de către comunitatea științifică de noi cunoștințe bazate pe dovezi fizice.
Savanții folosesc observația și raționamentul pentru a propune explicații provizorii pentru
fenomene, numite ipoteze. Sub presupunerea materialismului metodologic, evenimentele
observabile din natură (inclusiv operele artificiale ale omenirii) se explică doar prin cauze
naturale, fără a presupune existența sau nonexistența supranaturalului. Prognozele derivate din
aceste ipoteze sunt testate prin diferite experimente, care ar trebuie să fie reproductibile. Un
aspect important al unei ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să
se poată verifica dacă este falsă. Dacă o propoziție nu este falsificabilă, atunci nu este o
ipoteză, ci o opinie sau afirmație care se află în afara domeniului de cercetare științifică. Este
de asemenea important de știut că o ipoteză nu poate fi dovedită, mai degrabă, datele dintr-un
experiment anume conceput pentru a testa o ipoteză pot ori să sprijine ori să respingă acea
ipoteză.

Odată ce o ipoteză este verificată experimental în mod repetat, este considerată a fi o teorie și
prognozele noi se bazează pe ea. Orice prognoză eronată, inconsistențe interne sau lacune, sau
fenomene neexplicate, inițiază considerarea și generarea de corecții sau de ipoteze alternative,
care ele însele sunt testate, ș.a.m.d. Orice ipoteză care este destul de validă pentru a face
prognoze poate fi testată astfel.

O ipoteză neverificată poate să se bucure de interes considerabil în rândul specialiștilor din

cauza eleganței sale sau a unei validități intuitive, sau a unei anticipări a verficării sale, deși
nu este acceptată în mod formal până când există dovezi experimentale convingătoare; vezi
exemplul relativității generale.

Dezvoltarea de noi tehnologii este legată de dezvoltarea cunoașterii potrivit metodei

științifice, și poate servi atât ca un alt test al validității ideilor care stau la baza sa, cât și ca o
sursă de instrumente noi cu care să aibă loc progresul în cunoaștere, lărgind domeniul
observabilului sau îmbunătțind calitatea observațiilor. Mai mult, nevoia de a înțelege sau
exploata un fenomen natural în cadrul procesului de dezvoltare a unei tehnologii poate
constitui un impuls în a cerceta natura acelui fenomen. Vezi exemplul țițeiului.

Un punct de vedere larg răspândit este de a considera metodele științfice ca fiind logica care
stă la baza activității științifice, de exemplu Karl Popper. Totuși, accentul pus pe această
logică este criticat de cei care se concentrează asupra aspectelor sociologice (vezi sociologia
științei și sociologia cunoașterii științifice.

O metodă științifică este un set de reguli de bază, pe care un om de știință le folosește pentru a
dezvolta o experiență controlată pentru binele științei.

În metoda științifică, ipoteza este drumul care trebuie să conducă la formularea teoriei.
Teoriile științifice, destinate să explice într-un fel sau altul fenomenele pe care le observăm,
trebuie să fie sprijinite de experimente care să le certifice validitatea. Pilonul central al
metodei științifice este reproductibilitatea, și anume capacitatea de repetare a unui anumit
experiment.

Metoda științifică costă în următoarele faze:

• Observarea unui fapt

• Formularea unei probleme
• Propunerea unei ipoteze
• Realizarea unui experiment controlat, pentru a testa validitatea ipotezei
Pentru o siguranță sporită în tragerea concluziei, întregul experiment trebuie să fie controlat.
Experimentul controlat este acel experiment realizat prin tehnici care permit înlăturarea
variabilelor care pot masca rezultatul.

În acest tip de experimente, se folosește metoda dublu-orb, o metodă care folosește:

• Un grup de test (un grup care va fi efectiv testat)

• Un grup de control (un grup care nu va fi testat și care este folosit doar
pentru a dovedi că testul este valid)

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" și "lege fizică" au în știință alte înțelesuri decât în
limbajul uzual. Oamenii de știință folosesc termenul de "model" pentru a exprima descrierea a
ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicții care pot fi testate prin
experiment sau observație. O ipoteză este o afirmație care ori (încă) nu a fost nici confirmată
nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare
științifică bazată pe observații empirice.

Cuvântul teorie este înțeles greșit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei care
nu se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de știință de obicei
folosesc acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A
spune "mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a gravitației
universale este un corp de idei care permit unui om de știință să explice cum a căzut mărul și
să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie foarte fructuoasă care a supraviețut timpului și care are o cantitate copleșitoare de
dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens științific. Unele modele
acceptate universal, precum teoria heliocentrică și teoria atomică au supraviețuit testării
empirice riguroase fără a fi contrazise, totuși nu este exclus ca într-o zi să fie infirmate. Teorii
mai noi, precum teoria stringurilor pot oferi idei promițătoare, dar încă trebuie să treacă prin
același proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de știință niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o

dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată
dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi a fi
imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supraviețuit experimentelor

care implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere față de câmpuri gravitaționale
puternice. În afara acestor condiții, Legea lui Newton rămâne un model excelent de de
mișcare și gravitație. Pentru că relativitatea generală oferă explicații pentru toate fenomenele
descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o teorie superioară.

Știința este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștințe. Obiectivul metodei științifice
este de a porin de la una sau mai multe ipoteze și a dezvolta o teorie validă.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Criterii pentru cercetarea

 științifică
• 2 Procesul cunoașterii științifice
• 3 Criteriile teoriei științifice
• 4 Criteriile experimentului
științific
• 5 Vezi și

• 6 Bibliografie

[modifică] Criterii pentru cercetarea științifică

1. Știința nu este dogmatică. Se deosebește de religie prin faptul că nu are

pretenția de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării
științifice sunt falsificabile, adică se pot testa și verifica validitatea lor. Dar
afirmațiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi
cercetate.
2. Rezultatele cercetării științifice sunt documentate minuțios. Pentru asta
există standarde, care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o
anume concluzie. Aici este importantă și publicarea tuturor surselor
folosite și luarea în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea
în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la
fel precum progresul însuși în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare
fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecționează
teoriile existente.
3. Un principiu important este interogația sceptică în sensul unei atitudini
critice față de rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștințele științifice
se deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt
folosite mijloace de coerciție subtile sau fățișe și interogația critică este cel
puțin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau
infirmate de căte oricine cu ajutorul rațiunii și experienței proprii. La fel se
diferențiază cunoștințele științifice de cele cu caracter de revelație.
Revelația, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nu este
accesibilă celorlalți și astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

[modifică] Procesul cunoașterii științifice

Acesta este un model ideal (în unele științe numai o parte din pașii de mai jos pot fi parcurși și
deseori cunoștințele sunt dobândite în alt mod, inclusiv prin hazard):

1. Observarea și măsurarea fenomenelor

2. Acumularea și ordonarea materialului
3. Creearea de ipoteze și modele, prognoze, stabilirea nivelului de importanță
4. Testarea ipotezelor modelului prin experimente, teste, încercări
5. Confirmarea sau infirmarea ipotezelor
6. Publicarea rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate de alții
7. Modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcție de rezultatul
testelor și de opiniile criticilor
8. În cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care trebuie însă să
îndeplinească anumite criterii
 Atât timp cât teoria nu este falsificată, poate să fie considerată cunostință
științifică

Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru științele
istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

[modifică] Criteriile teoriei științifice

• Lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise

• Consistență internă: lipsă de contradicții în cadrul teoriei
• Consistență externă: lipsă de contradicții cu alte teorii recunoscute
• Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au
putut fi explicate
• Testabilitate empirică
• Explicație eficientă
• Falsificabilitate: o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmațiile să
poată fi infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi
infirmate prin experiment nu pot fi considerate științifice

[modifică] Criteriile experimentului științific

• Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv,

dacă cercetători diferiți, în condiții identice, ajung la aceleași rezultate
finale.
• Fidelitate (reliabilitate): Un experiment are un grad de fidelitate înalt, dacă
în condiții echivalente, în repetate rânduri, duce la rezultate identice sau
asemănătoare.
• Validitate (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură
într-adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite
ca alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influențeze rezultatul.
Totuși, asta înseamnă o standardizare foarte riguroasă a condițiilor în care
are loc experimentul. Aceasta însă poate să influențeze negativ
valabilitatea. Dacă de exemplu, în cadrul unui experiment cu animale
controlat riguros, anumite tipare de comportament trebuie să fie măsurate
prin tratamentul A, se poate că acel tipar de comportament a fost cauzat
nu de tratamentul respectiv, ci de circumstanțe (cușcă mică, plictisitoare
etc.).
• Standardizare și comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci
sunt comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a
asigura repetabilitatea și verificarea unui experiment, regulile de evaluare
a experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

[modifică] Vezi și

CERCETAREA STIINTIFICA
Conceptul de metoda

Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale,

drum. Putem afirma că metoda este drumul sau calea pe care porneşte cercetătorul în
demersurile sale. În acelaşi timp, ea este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor şi a
verificării lor.

Conceptul de metodă poate fi definit intr-o manieră analitică sau intr-una sintetică:
“Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii,
instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitatea unui proiect metodologic. Ea este
operatorul care mijloceşte trecerea , ridicarea treptată de la probleme de cercetare, enunţată în
plan teoretic, la reconstrucţia ei-observaţională experimentală, acţională-în vederea corectării,
optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau al 131d36b tul al practicii sociale

În ceea ce ne priveşte, preferăm o formulare mai concisă: “Metoda defineşte calea,

itinerarul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile practice şi
intelectuale în vederea atingerii unui scop”. Definiţia noastră, în afara elementelor comune pe
care le cuprind şi celelalte, precizează mai bine natura acţiunilor sau a demersurilor
cercetătorului, acestea puţind fi atât intelectuale , cât şi practice.

Metodologia psihologică

Metodele psihologiei, oricât de multe şi de perfecţionate ar fi, oricât de variate valenţe

ar avea, în sine, nesusţinute şi neintegrate într-o concepţie sau teorie globală, n-a dispune
aproape de nici o utilitate. “Metoda prin ea însăşi, nu generează nimic, iar a acorda metodei
prea multă putere-aşa cum fac unii filosofi-este o eroare”. Am putea însă continua, afirmând
că metoda capătă o putere nebănuităde îndată ce este incorporată în concepţia şi teoria
psihologică, în metodologie.

Cel mai frecvent, metodologia este redusă la ansamblul, la totalitatea metodelor. Or, un
asemenea reducţionism este nepermis, el fiind nu doar neadevărat, dar şi extrem de simplist şi
neproductiv pentru cercetarea psihologică. Cei care comit o asemenea eroare grosolană intră
în conflict chiar cu etimologia termenului de metodologie, aceasta pătându-se traduce prin
ştiinţa metodei. Aşadar, nu o simplă aglomerare de metode, ci ştiinţa lor, adică organizarea,
legitatea şi finalitatea metodelor. Metodologia este teoria ştiinţifică a metodelor de cercetare şi
interpretare, cuprinzând concepţia şi principiile călăuzătoare ale unei discipline.

Putem conchide că metodologia unei ştiinţe, deci şi cea a psihologiei, este ansamblul
concepţiilor şi principiilor teoretice care ghidează selecţia şi aplicarea metodelor şi mai ales
interpretarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.

Metoda analizei produselor activităţii

Potenţele, forţele psihice ale omului, însuşirile şi capacităţile lui se exteriorizează nu

doar în conduite motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale. În
desenele, în creaţiile literare realizate de un individ, în modul de formulare şi de rezolvare a
unor probleme, în construcţiile tehnice, în produsele activităţii stiinţifice sau ale oricărui tip de
activitate, se obiectivează, se “materializează” diversele sale disponibilităţi psihice. Analiza
psihologică a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre dinamica
şi nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice ale indivizilor.

Aşadar, produsul activităţii,”desprins” de individ, devine oglinda creatorului său, iar

prin analiza lui psihologică vom reuşi să aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său. Pe
lângă depistarea caracteristicilor psihice ale unor persoane în viaţă, metoda analizei
produselor activităţii oferă şi posibilitatea caracterizării şi cunoaşterii unor persoane dispărute.

Metoda modelării şi simulării

Este relativ nouă şi a apărut ca urmare a dezvoltării ciberneticii şi a inteligenţei

artificiale. În psihologie, modelarea se realizează în două planuri: -in plan operaţional-
paradigmatic şi în plan obiectual.

În primul caz se face apel la diverse principii, reguli criterii de ordin logic şi statistico –
matematic, în vederea structurării demersurilor cognitive sau a modalităţilor experimentale de
abordare pe viu a unor funcţii psihice.

În al doilea caz – planul obiectual –sunt create şi cercetate modele de tip homomorfic
(analogic) ale diferitelor componente aparţinând sistemului psihic. Se folosesc, astfel ;
-modele machetă (substituţi concreţi sau transpuneri miniaturizate ale unei realităţi existente:
se confundă practic cu dispozitivul manipulat în vederea degajării legitimităţilor);- modele
analogice (comparaţii între diferitele instalaţii tehnice sau tehnologice şi sistemele vii;
conduitele instinctive au fost explicate de Lorenz prin analogie cu un model hidraulic):
-modele tip “scheme de funcţionare” sau “scheme bloc”(care redau sub forma unor figuri sau
reprezentări diferite secvenţe sau înlănţuiri de operaţii presupuse de procesarea informaţiilor.
De asemenea, se face apel la structurile logico/simbolice, programele simulative

Modelarea simulativă a obţinut progrese însemnate în sfera proceselor perceptuale, a

celor de rezolvare a problemelor, mai recent trecându-se şi la simularea proceselor afectiv –
motivaţionale şi chiar a dinamicii generale a personalităţii.

Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, diferă de ancheta judiciară sau ziaristică,

presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a
unui grup social, ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale. „Ancheta” ca metodă de cercetare prezintă două caracteristici
esenţiale;

1) caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe riguroase şi să permită

recoltarea unor informaţii cuantificabile;

2) caracterul particular al realităţii asupra căreia se apleacă; universul personal, intim al celui
cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alţii( ancheta psihoindividuală); universul
social, instituţionalizat ( ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau
activ, conştient sau inconştient (ancheta psihosocială).

În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode, pe care le
prezentăm în continuare.

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei.

Folosirea ei ştiinţifică presupune parcurgerea mai multor etape:

1) stabilirea obiectului anchetei;

2) documentarea;
3) formularea ipotezei;

4) determinarea populaţiei (universului) anchetei;

5) eşantionarea;

6) alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;

7) pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);

8) redactarea definitivă a chestionarului;

9) alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane speciale destinate

acestei operaţii sau prin autoadministrare);

10) despuierea rezultatelor;

11) analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele finale;

12) redactarea raportului final de anchetă.

Dintre toate acestea, etapele 6 şi 8 au o mare importanţă. Chestionarul constituie

instrumentul esenţial al acestei forme de anchetă. Din păcate, nu există unanimitate în opiniile
privind definirea lui.

În legătură cu construirea chestionarului, cercetătorul psihologic trebuie să manifeste

atenţie faţă de următoarele probleme:

1) stabilirea conţinutului întrebărilor (de regulă acestea putând fi –întrebări factuale sau de
identificare- cer date obiective despre subiect, cum ar fi vârsta, sexul, studiile etc.; întrebări de
cunoştinţe; întrebări de opinii şi atitudini; în sfârşit întrebări de motivaţie);

2) stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice închise, precodificate- da,nu; cu

răspunsuri libere, postcodificate- lăsate la iniţiativa subiectului; cu răspunsuri în evantai- mai
multe răspunsuri din care subiectul reţine unul, două care se potrivesc modului său de a fi, de
a gîndi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea acordată);
3) stabilirea formei întrebărilor care este capabilă să surprindă mai multe modalităţi de
raportare la realitatea sondată; perceptiv(„Ce impresie ţi-a făcut noul profesor?), proiectiv-
prezumtiv („Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea profesională făcută?”), apreciativ- evaluativ
(„Consideri că angajarea ta în activitatea profesională este satisfăcătoare?”), motivator-
explicativ („De ce te pasionează electronica?”). Prin aceste forme distincte ale întrebărilor se
obţine diferenţierea mai riguroasă dintre planul real şi aspiraţional, se sesizează mai direct
gradul de conştientizare al subiectului ca şi capacitatea sa de înţelegere;

4) evitarea unor greşeli în formularea întrebărilor, ca de pildă; -întrebări prea generale;-

limbaj greoi, artificializat, tehnicist, ştiinţific: - cuvinte ambigue, cu dublu înţeles: - cuvinte
vagi („cam aşa”, „de regulă”) : - întrebări tendenţioase, care sugerează răspunsul: - întrebări
prezumtive (care presupun cunoaşterea dinainte a unor date despre cel investigat): - întrebări
ipotetice (care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ):

5) stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor (cea mai nimerită este următoarea:
întrebări introductive, de contact, de „spart gheaţa”: întrebări de trecere sau de „tampon”:
întrebări filtru: bifurcate: de motivaţie: de control: de identificare).

Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi, faţă
în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant
păstrându-şi locul de emiţător sau receptor. Interviul, deşi strâns legat de alte fenomene
(întâlnirea, convorbirea, dialogul, interogatoriul), se deosebeşte net de ele.

Astfel, interviul presupune întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat

interviul. Între ele se stabilesc relaţii ca de la mijloc la scop. În întâlnire, interviul este unul
dintre scopurile posibile. În convorbire, avem schimb de informaţii în ambele sensuri,
persoanele schimbându-şi permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu. Dialogul şi
interviul se presupun reciproc, prin ele făcându-şi trecerea de la o stare la alta: totuşi, interviul
este mai mult decât un dialog, fiindcă în cadrul lui se obţin informaţii pe care nu le cunoaştem
dinainte. În fine, atât interogatoriul, cât şi interviul vizează strângerea de informaţii, ambele
fiind de tip maieutic; totuşi, în interogatoriu există conştiinţa faptului că o forţă exterioeră
impune obţinerea unui răspuns, în timp ce în interviu se lasă la alegerea subiectului
posibilitatea de a răspunde sau nu.
 În calitatea sa de strategie de culegere a informaţiilor, interviul poate fi conceput ca
metodă integrată altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi
caracteristicile sale proprii. Există interviuri individuale şi de grup, apoi interviuri clinice
(centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată). Clasificarea interviurilor
poate fi făcută şi după alte criterii; scopul lor, gradul de implicare a participanţilor,
intenţinalitatea intervievatorului etc.

Metodele psihometrice

Termenul de psihometrie a fost utilizat pentru prima dată de Christian Wolf în 1732
(Psihologia empirică). Psihometria este ansamblul metodelor cantitative folosite în psihologie
pentru a pune în corespondenţă anumite proprietăţi ale numerelor cu anumite proprietăţi ale
faptelor psihice.

Mai exact, după cum o arată şi numele lor, metodele psihometrice vizează măsurarea
capacităţilor psihice ale individului, în vederea stabilirii prezenţei sau absenţei lor şi mai ales
a nivelului (gradului) lor de dezvoltare. Cea mai răspândită şi mai cunoscută este metoda
testelor psihologice. Termenul de test a fost introdus în psihologie în 1890 de către J.McKeen
Cattell (1860-1944). Testele au fost utilizate mai întâi de către Binet (1857-1911) în
determinarea dezvoltării intelectuale a copiilor, extinse apoi de H.Munterberg (1863-1916) la
determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, pentru ca în momentul de faţă să
fie folosite în legătură cu orice funcţie psihică şi în orice domeniu de activitate.

Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului strângerea
unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora se poate diagnostica nivelul
dezvoltării capacităţilor măsurate şi să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei lui
ulterioare.