PARTEA A II-A

NOTIUNI DE AGROTEHNICA

Agrotehnica sau ştiinţa ogoarelor, a fost definită pentru prima data de catre
Gh. Ionescu Şişeşti in 1942, cand a fost elaborat şi primul tratat de agrotehnica din
Romania, denumită anterior agrologie, termen înlocuit pentru a da o dezvoltare mai
amplă lucrărilor solului (pămantului). Studiază relaţiile dintre factorii de vegetaţie, sol
şi plantele cultivate cu scopul de a elabora tehnologii moderne de cultivare a
plantelor şi de conservare a apei in sol.
Denumirea provine de la cuvintele greceşti ager-agri (agros) care semnifică
pămant, ogor care se cultivă şi techne cu sensul de artă, meşteşug, tehnica
ogoarelor. Populaţia globului, fiind in continuă creştere de la 2,5 miliarde locuitori in
1950 la 6 miliarde în 2001 şi aproape 7 miliarde in 2013, iar suprafaţa arabilă a lumii
în continuă scădere, singura modalitate de asigurare a hranei în astfel de condiţii
este creşterea randamentului pe unitatea de suprafaţă.
Ca urmare, s-au elaborat diferite sisteme de agricultură ecologică (biologică,
biodinamică etc.) dar şi durabilă (sustenabilă) care să rezolve nu numai problema
calitaţii producţiei dar şi cantitatea acesteia pe baza menţinerii şi îmbunătăţirii
fertilităţii solului.
In prezent, agrotehnica urmăreşte anumite obiective, precum studiul factorilor
de vegetaţie, metodele de cercetare, lucrările solului, buruienile din culturile agricole
şi combaterea acestora, asolamentele şi sistemele de agricultură diferenţiată.
Agrotehnica are legaturi atat cu ştiinţele naturale cat şi cu cele aplicative:
pedologia, microbiologia, fiziologia, fizica, chimia, meteorologia, maşini agricole,
ecologia etc., folosind ca fundament pentru alte ştiinţe cum ar fi: fitotehnia,
legumicultura, viticultura, pomicultura, floricultura şi arboricultura ornamentală,
economia agrară, managementul agricol etc.
Ca şi metode de cercetare sunt considerate experienţele din camp şi laborator,
casa de vegetaţie, fitotron, precum şi cele efectuate în activitatea de producţie, avand
ca scop studiul factorilor experimentali şi interacţiunea acestora în condiţii de mediu
cat mai variate.
Rezultatele obţinute sunt verificate şi testate în condiţii de producţie, în staţiuni
experimentale şi apoi generalizate în unitaţile de producţie, în conformitate cu regulile
tehnicii experimentale.

159
 CAPITOLUL I
FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODELE DE DIRIJARE ALE ACESTORA

In vederea realizării unor producţii ridicate, sigure şi de calitate superioară

este necesară crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor pe tot
parcursul perioadei de vegetaţie a acestora. Principalii factori de care depinde
creşterea şi dezvoltarea plantelor şi care trebuiesc asigurati în optim sunt: căldura,
lumina, apa, aerul, substanţele nutritive, la care se adaugă tehnologia aplicată. Toti
acesti factori sunt necesari plantelor, nu actionează separat ci intr-o stransă
interdependenţă.

1.1.Temperatura, ca factor de vegetaţie

Temperatura are o mare importanţă pentru viaţa plantelor deoarece
influenţează atat germinaţia seminţelor, cat şi procesele de asimilaţie, respiraţie,
transpiraţie, absorbţia apei şi substanţelor nutritive din sol. Fiecare specie cultivată,
soi sau hibrid, preferă anumite valori optime de temperatură, atat pentru germinarea
seminţelor cat şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. In funcţie de aceste
cerinţe, plantele pot fi grupate astfel:
- microterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de 9-15oC;
- mezoterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de 10-40oC;
- megaterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de ≥ 40oC;
La noi in tară, avand un climat temperat, majoritatea plantelor cultivate se
încadreaza în grupa mezoterme. Temperatura medie pentru germinarea seminţelor
la unele specii legumicole diferă chiar dacă acestea pot fi cultivate şi în spaţii
protejate. (tabelul 1.1.).
Pentru practica legumicolă sunt deosebit de utile temperaturile (minime,
optime şi maxime) deoarece fiecare specie preferă anumite intervale de temperatură
incepand cu semănatul, apoi cerinţele plantelor cresc astfel încat de la înflorit pană la
formarea fructelor sunt necesare temperaturi optime. (tabelul 1.2).

160
 Tabelul 1.1.
Temperatura medie de germinat la cateva specii legumicole
(V. Voican, 2000)
Grupe (specii) legumicole Temperatura (0C)
Verdeturi (salata) 2-3
Varzoase (varza, conopida, guile) 3-5
Radacinoase (morcov, pastarnac) 4-5
Solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) 9-10
Bostanoase (pepeni, dovlecei) 12-16

Temperaturile maxime reduc randamentul fotosintezei, afecteaza polenizarea,

produc sterilitatea polenului, favorizeaza căderea florilor, afectand categoric
producţia.

Tabelul 1.2.

Valori specifice (minim, maxim si optim) de germinaţie a seminţelor la

principalele specii legumicole
(V. Voican, 2000)
Specia legumicola Temperatura specifica (0C) Interval optim
minima optima maxima (0C)
Salata 1,7 23,9 29,5 4,5-26,7
Spanac 1,7 21,1 29,5 7,2-23,9
Telina 4,5 21,1 29,7 15,6-21,1
Varza 4,5 29,5 37,8 7,2
Ridichi 4,5 29,5 35,0 7,2-32,2
Patrunjel ptr. frunze 4,5 23,9 32,2 10,0-29,5
Morcov 4,5 26,7 35,0 7,2-29,5
Conopida 4,5 26,7 37,8 7,2-29,5
Tomate 10,0 29,2 35,0 15,6-29,5
Ardei 15,6 29,5 35,0 18,3-35,0
Vinete 15,6 29,5 35,0 23,9-32,2
Castraveti 15,6 15,6-35,0 40,5 15,6-35,0
Pepeni-dovlecei 15,6 32-35 37,8 15,6-37,8
Fasole gradina 15,6 26,7 35,0 15,6-29,5

Pentru plantele de camp, cele mai bune rezultate de producţie se obţin la

temperaturile prezentate în tabelul 1.3.

161
 Tabelul 1.3
Valori specifice (minim, maxim si optim) de creştere şi dezvoltare la
principalele plante de camp
Specia (cultura) Temperatura specifica (0C) Interval optim
minima optima maxima (0C)
Cereale paioase 1-3 20 35 20-30
Porumb 8-10 20-24 40 16-30
Sorg-mei 10 25-30 40 20-30
Orez 20 30-35 40 20-35
Mazare 1-3 15-20 30 15-25
Fasole 8-10 22-25 30 20-25
Soia 7 20-25 30 20-30
Fl soarelui 7 22-24 35 20-30
Sfecla 10-15 15-30 35 10-30
Inul 1-4 18-20 30 15-30
Rapita 1-3 15-20 25 15-25
Canepa 8-10 15-20 25 15-25
Cartof 7-15 16-18 40 15-25
Bumbac 12-15 25-30 40 25-40
Tutun 10-18 25-30 35 20-30

1.2 . Lumina, ca factor de vegetatie

Lumina, factor de vegetaţie prin care energia solară este asimilată în plantă ca
biomasă, sub formă de energie potentială. Influentează procesul de fotosinteză, de
creştere, înflorire şi fructificare, conferă rezistentă la cădere, asigură calitatea
recoltei.
Soarele, transmite energia luminoasă prin particule numite fotoni, care este
absorbită de clorofilă, apoi prin procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este
preluat din atmosferă de către frunze, iar apa şi substanţele nutritive sunt preluate de
rădăcini fiind transformate în substanţe organice foarte complexe (glucide, lipide,
proteine etc.). Ecuaţia generală a fotosintezei se prezintă sub forma:

6 CO2 + 6 H2O + lumina solara = C6H12O6 + 6O2

In absenţa luminii nu se formează clorofila, plantele rasar şi se dezvoltă pe

seama substanţelor de rezervă din seminţe, apoi se alungesc, se etiolează şi în final
mor.
Anual, pe glob, plantele verzi consumă aprox. 20 miliarde tone de CO2
producand peste 80 miliarde tone de biomasă, ceea ce echivalează cu 35 miliarde
tone combustibili convenţionali.
162
 Din fericire, energia solară necesară fotosintezei este inepuizabilă, gratuită,
insă dacă s-ar epuiza, dispar plantele, apoi animalele şi în final omul.
Cantitatea de energie luminoasă utilizată efectiv de plante se exprimă prin
coeficientul de utilizare, care poate avea valori de 0,6-7,7 %. Din cantitatea totală de
energie solară, plantele absorb cca. 75 % şi utilizează numai 1-3 % uneori 5-10 % în
procesul de fotosinteză.
Pentru a capta cat mai multă energie luminoasă, plantele formează o
suprafaţă foliară mult mai mare/ha, spre exemplu: lucerna realizează 85 ha;
cerealele paioase şi porumbul 2-4 ha; trifoiul 26 ha; cartoful şi floarea soarelui 2-3,5
ha etc.
Unele plante legumicole preferă mai puţină lumină, ba chiar necesită anumite
lucrări de protecţie prin acoperire cu pămant (etiolare) cum ar fi: sparanghel, andive,
revent, gulie etc., pentru a îmbunătăţi calitatea producţiei.
Calitatea luminii, se apreciază după compoziţia spectrală a radiaţiei solare,
pentru fotosinteză fiind folosite numai radiaţii luminoase vizibile, în mod deosebit cele
albastre, roşii şi galbene.
Intensitatea luminii, este reprezentată de numărul de unităţi luminoase
transmise pe unitatea de suprafaţă într-un anumit timp. Lumina intensă, favorizează
procesele de înfrăţire, înflorire, fructificare, conferă rezistenţă la cădere, influenţează
compoziţia chimică a recoltei, aspectul comercial al fructelor şi legumelor, gustul etc.
Sunt specii de plante care preferă o intensitate mai mare (plante de lumină)
cum ar fi: porumbul, floarea soarelui, viţa de vie, cartoful, bumbacul, arahidele, sfecla
etc., altele care preferă intensitate luminoasă mai slabă (plante de umbră) cum ar fi:
dovleacul, fasolea, trifoiul, canepa etc.
Durata iluminării, reprezinta timpul în ore/zi şi depinde de latitudine,
nebulozitate, expoziţie, anotimp etc. In acest sens, sunt plante de zi scurtă, care
fructifică la începutul toamnei (porumb, soia, tutun, orez, bumbac, mei etc.) şi plante
de zi lungă, care fructifică vara (cereale păioase, mazăre, in lucernă, cartof, căpsun,
rapită etc.).

1.3. Apa, ca factor de vegetaţie

Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vieţii, de la germinaţie pană la
formarea recoltei. Apa levigă agregatele solului şi participă la disocierea şi dizolvarea
sărurilor minerale formand solutia solului, care este preluata de rădăcini şi

163
transportată pană la frunze. In acest fel, se asigură turgescenţa celulelor, menţinand
plantele în poziţie erectă.
Pe langă aceste aspecte menţionate anterior, apa este necesară şi in
atmosfera sub forma de vapori. In caz de secetă atmosferică, fotosinteza este
stanjenită, transpiraţia plantelor este mai intensă, creşterea este redusă, plantele se
ofilesc, producţia este mult diminuată atat cantitativ cat şi calitativ.
In funcţie de acestea, plantele pot fi diferenţiate astfel:
- rezistente la secetă: vita de vie, pepene, mei, năut, linte, sorg, iarbă de Sudan,
dughie etc.;
- mijlociu rezistente: floarea soarelui, secară, ricin, bumbac, sparcetă, grau, orz,
porumb, lucernă etc.;
- nerezistente: orez, soia, fasole, dovleac, cartof, trifoi, specii legumicole etc.
Dezechilibrul creat între cantitatea de apă absorbită şi cantitatea de apă eliminată
prin transpiraţie, determină procesul de ofilire, care poate fi: temporar (reversibil) şi
permanent (ireversibil).
Ofilirea temporară, se produce la orele pranzului, în perioadele caniculare, dar
plantele îşi revin în cursul nopţii sau după ploi, irigaţii etc.
Ofilirea permanentă, apare datorită insuficienţei apei în sol pe o perioadă mai
îndelungată, caz în care plantele nu îşi mai revin chiar dacă se intervine prin irigaţii în
cantităţi suficiente, recolta fiind compromisă total.
Cantitatea totală de apă absorbită de o anumită plantă pe întreaga perioadă de
vegetaţie, reprezintă consumul total de apă, care diferă in funcţie de specie. De
exemplu, floarea soarelui consumă 66 litri, canepa 27 litri, porumbul 14 litri etc.
Cantitatea de apă necesară pentru a forma 1 g substanţă uscată, reprezintă
coeficientul de transpiraţie sau consum specific. Acesta diferă în funcţie de
intensitatea şi durata vantului, temperatura şi umiditatea atmosferică, umiditatea
solului, dozele de îngrăşăminte aplicate, durata perioadei de vegetaţie, specie, soi
sau hibrid.

1.4. Aerul, ca factor de vegetaţie

Aerul, este un amestec format din azot, oxigen, dioxid de carbon, amoniac,
argon, heliu, vapori de apă, particule solide etc. Pentru creştere şi dezvoltare plantele
au nevoie de aer pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, atat la suprafaţă cat şi in
sol. Intre apa şi aerul din sol există relatii antagoniste exprimate prin regimul
aerohidric al solului, care este prezentat în detaliu la cap 7.
164
 Azotul, gaz inert, se găseşte în cantităţi imense în atmosferă, inepuizabil, care
pe suprafaţa unui ha, se găseşte în jur de 300 000 tone (30 t/m2). In sol, azotul
provine din mineralizarea materiei organice, prin fertilizare, în urma descărcărilor
electrice, în urma ploilor sau prin schimbul de aer între sol şi atmosferă.
De asemenea, plantele leguminoase (mazăre, fasole, soia, lucernă) au
capacitatea de a fixa azotul atmosferic (cu ajutorul nodozitaţilor) în cantitate de 50-
200 kg N/ha, an.
Oxigenul, element indispensabil plantelor, începand cu germinaţia seminţelor
pana la formarea recoltei. Este necesar pentru respiraţia rădăcinilor, cerinţe
deosebite avand: orzul, ovăzul, mazărea, cartoful, porumbul, sfecla, floarea soarelui
etc. şi mai reduse: orezul, hrisca etc., în general plantele hidrofile.
Dioxidul de carbon, este utilizat de plante în procesul de fotosinteză, pentru
producere de biomasă, fiind absorbit prin organele verzi ale acestora. Cantitatea de
CO2 din sol este mai mare faţă de cel atmosferic, datorită descompunerii materiei
organice, respiraţiei rădăcinilor, activităţii microorganismelor etc.
Amoniacul, se găseste în cantitaţi foarte mici în atmosferă şi mai mult în sol ca
urmare a descompunerii materiei organice, fertilizării chimice etc.

1.5. Substanţele nutritive

Au rol fundamental în nutriţia plantelor, deoarece participă alături de ceilalti
factori la realizarea producţiei agricole. In urma cercetărilor ştiinţifice, s-a stabilit că în
compozitia plantelor intră aprox. 60 de elemente chimice, mai importante fiind:
carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, bor,
mangan, cupru, zinc, molibden, cobalt, clor. Dintre acestea, carbonul, oxigenul şi
hidrogenul provin din aer şi apă şi reprezintă 90 % din masa substanţei uscate a
plantelor.
Sunt necesare pe toată perioada de vegetaţie a plantelor dar cu cerinţe diferite
în funcţie de specie, faza de vegetaţie, fenofază, consum specific, condiţii
pedoclimatice, soi (hibrid) etc.
In functie de cerinţele plantelor, elementele nutritive sunt necesare în cantităţi
mari, macroelemente principale (azot, fosfor, potasiu), în cantităţi mai reduse
macroelemente secundare (calciu, magneziu, sulf) şi mult mai reduse microelemente
(mangan, cupru, zinc, bor, fier, molibden, cobalt, clor).

165
 CAPITOLUL II
BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile sunt considerate plante sălbatice sau cultivate care apar şi se

dezvoltă în culturile agricole. Sunt plante nedorite în culturi, care cresc şi se dezvoltă
oriunde există un substrat minim de creştere.
Apar pretutindeni (culturi agricole, fâneţe, pajişti, plantaţii pomi-viticole,
parcuri, grădini, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii etc. Buruienile,
provin din flora spontană şi se împart în două grupe în funcţie de locul de apariţie:
- segetale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenurile cultivate (pălămidă,
costrei, mohor, etc.);
- ruderale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenuri necultivate (troscot,
lobodă, nalbă, boz etc.).
Sunt şi unele specii de buruieni foarte păgubitoare: pir gros (Cynodon
dactylon), pir târâtor (Agropiron repens) care pot să apară pe pajişti fiind considerate
plante de furaj. Anumite plante de cultură care apar în culturile de bază odată cu
semănatul sau plantatul, se numesc buruieni condiţionate. Ex: grâu în orz, secară în
grâu etc.

2.1. Particularităţi biologice ale buruienilor

Buruienile au însuşiri biologice diferite comparativ cu plantele de cultură,
având capacitate de înmulţire, rezistenţă la intemperii, concurenţă mult superioară.
● Înmulţirea, particularitate biologică cea mai importantă deoarece se pot
înmulţi atât generativ (prin seminţe) cât şi vegetativ (prin porţiuni de plantă – stoloni,
rizomi, drajoni); sunt specii de buruieni care pot produce peste 1 000 000 seminţe
(lobodă, ştir etc.) iar altele se pot înmulţi vegetativ (pir gros, pir târâtor, costrei, boz
etc.) sau în ambele moduri.
● Maturitatea seminţelor, oferă posibilitatea acestora de a se menţine viabile
în sol, pot germina în perioade diferite (în vegetaţie) deoarece pe aceeaşi plantă, în
acelaşi timp se pot găsi atât seminţe cât şi flori (pălămidă, ştir, mohor lat etc., cu
posibilitate de răsărire pe toată perioada de vegetaţie.
● Longevitatea seminţelor, însuşire biologică a buruienilor de a-şi păstra
capacitatea şi puterea de germinaţie un timp îndelungat; de exemplu, seminţe de
laur, teişor îngropate în sol au germinat după 38 de ani (după Duvel – SUA, citat de
Budoi şi Penescu, 1996).
166
 ● Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor Adaptabilitatea buruienilor conferă
acestora posibilitatea de convieţuire cu anumite plante de cultură, de a se adapta la
anumite condiţii de mediu. Plasticitatea, se manifestă prin posibilitatea acestora de a
creşte, de a se dezvolta, de a se înmulţi în condiţii variate de mediu.
Sunt specii de buruieni care cresc în toate culturile, iar altele care cresc în
anumite culturi. De exemplu, unele îmburuienează culturile de cereale păioase
(albăstrele, turiţă, muşeţel), culturile de in (orz sălbatic), în orezării (orez sălbatic sau
alte buruieni hidrofile).

2.2. Surse de îmburuienare

Principalele surse de îmburuienare a culturilor agricole sunt: solul, terenurile
necultivate, sămânţa utilizată, gunoiul de grajd, utilajele agricole etc.
Solul, constituie o imensă rezervă de seminţe care se menţin viabile o
perioadă lungă şi cu germinaţie eşalonată; după unii autori, pe suprafaţa unui ha se
pot găsi până la trei miliarde seminţe (Kott, citat de Gh. I. Şişeşti, 1958, până la 500
mil. după T. Săvulescu citat de Gh. I. Şişeşti, 1958); în prezent, pe suprafaţa unui ha
în primii 20 cm pot fi găsite sute de miliarde seminţe (Penescu şi Ciontu, 2001).
Terenurile necultivate, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii,
capetele parcelelor etc., oferă buruienilor condiţii de creştere nestingherite, care pot
infesta culturile agricole din vecinătatea acestora.
Gunoiul de grajd nefermentat, care aplicat pe teren poate infesta culturile
agricole. Sunt seminţe de buruieni care îşi păstrează capacitatea de germinare chiar
dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor. De exemplu, la porci, se păstrează
cca. 24 %, la bovine 23 %, la cabaline 13 % iar la oi 11 %. (după Şişeşti, 1959 citat
de Penescu şi Ciontu, 2001).
Circulaţia produselor agricole, din diferite ţări, în special cele de carantină cum
ar fi: ştir, busuioc, bătrâniş sunt de origine americană, punguliţa de origine
americană, voinicica de origine asiatică.

2.3. Căi de răspândire a buruienilor

Principalele căi de răspândire a buruienilor în ordinea importanţei lor sunt: vântul,
apa, animalele şi factorul antropic.
Vântul. Seminţele multor specii de buruieni prezintă anumiţi perişori (papus) cum
ar fi: pălămidă, susai, păpădie etc. ce facilitează transportul acestora la distanţe

167
foarte mari; altele (ştir, ciurlan) au forma globuloasă fiind uşor spulberate de vânt şi
transportate pe alte suprafeţe.
Apa, provenită din precipitaţii sau scurgeri de pe pante, poate antrena un număr
impresionant de seminţe care pot ajunge în râuri, canale etc., îşi pot păstra
capacitatea de germinaţie de la câteva luni până la câţiva ani. (44 luni la cornaci,
sulfină etc.).
Animalele Unele seminţe de buruieni au organe de prindere, de agăţare sub
formă de ţepi, cârlige, ariste etc., cu ajutorul cărora se pot prinde de lâna oilor, blana
animalelor fiind răspândite la distanţe foarte mari. (cornaci, turiţă, brusture etc.). De
asemenea, animalele şi păsările pot contribui la răspândirea seminţelor prin dejecţiile
lăsate pe sol.
Factorul antropic (omul), prin activităţile desfăşurate poate favoriza răspândirea
buruienilor, astfel: utilizarea la semănat a seminţelor necertificate; utilizarea de furaje
infestate cu seminţe de buruieni; efectuarea de lucrări necorespunzătoare sau
neefectuate la timp; transportul recoltei cu utilaje necorespunzătoare; necurăţarea
utilajelor (cultivatoare, combinatoare etc.) la terminarea lucrării sau când se lucrează
pe mai multe parcele.

2.4. Daune produse de buruieni

Datorită infestării cu buruieni, recoltele pot fi diminuate cu 20-60 % sau chiar
pot compromite cultura. Principalele daune provocate de buruieni sunt considerate
următoarele:
• creşterea costurilor de producţie, prin suplimentarea anumitor lucrări
mecanice inclusiv ierbicidarea pre- şi/sau postemergentă;
• diminuarea cantitativă a recoltelor, prin răpirea apei, substanţelor nutritive,
luminii, aerului etc.; buruienile sunt mult mai bine adaptate condiţiilor de mediu;
sistemul radicular al acestora pătrunde mai uşor, mai repede şi mai în profunzime; de
exemplu, pălămida (cirsium arvense) poate explora solul până la peste 5 m
adâncime; consumul de elemente nutritive este de 2-3 ori mai mare comparativ cu
plantele de cultură;
• deprecierea calitativă a recoltelor, datorită fenomenului de concurenţă,
calitatea plantelor de cultură scade: conţinutul în proteină la cereale, în ulei la floarea
soarelui şi rapiţă, de amidon la cartof, de fibre în cazul inului şi cânepei etc.; unele
seminţe de buruieni pot infesta masa de seminţe la recoltare ceea ce induc anumite
mirosuri neplăcute sau deprecierea făinii etc.
168
 CAPITOLUL III
CLASIFICAREA BURUIENILOR

Datorită diversităţii acestora, buruienile se pot clasifica după mai multe criterii:
● din punct de vedere botanic (sistematic); în aceeaşi familie sunt încadrate specii
de buruieni cu deosebiri biologice dar asemănătoare anatomic şi morfologic. De
exemplu, unele graminee pot fi anuale (mohor, iarbă bărboasă) dar şi perene
(costrei, pir) care diferă biologic;
● după locul de creştere şi dezvoltare sau după culturile pe care le
îmburuienează, buruienile pot fi: ruderale şi segetale sau se găsesc în ambele situaţii
(ştirul);
● după modul de răspândire a seminţelor, se pot diferenţia astfel:
- se răspândesc prin dispozitive proprii, numite autohore (mac, ştir, lobodă,
muştar);
- se răspândesc prin alte mijloace, numite alohore (păpădie, albăstrele, susai,
costrei, turiţă, cornaci, mohor etc.).
● după modul de hrănire, pot fi: autotrofe, semiparazite şi parazite.
Buruienile autotrofe, îşi sintetizează singure hrana, grupă ce încadrează
majoritatea speciilor de buruieni.
Buruieni semiparazite, care se dezvoltă în ambele moduri (autotrof sau prin
haustori). Ex. silur, graul prepelitei, dintura, clocotici etc.
Buruieni parazite, care nu posedă clorofilă ca şi celelalte grupe prezentate şi nu-şi
pot sintetiza hrana necesară decât cu ajutorul plantelor pe care le parazitează.
Deoarece majoritatea speciilor de buruieni sunt autotrofe, acestea se pot clasifica
în funcţie de: nr. de cotiledoane, durata de viaţă, cerinţe faţă de mediu etc. În funcţie
de numărul de cotiledoane, buruienile pot fi: monocotiledonate (cu un singur
cotiledon, cu nervurile paralele sau cu frunze înguste) şi dicotiledonate (cu două
cotiledoane, cu nervurile ramificate, sau cu frunza lată). În funcţie de durata de viaţă,
ambele grupe pot fi anuale sau/şi perene.

3.1. Buruieni monocotiledonate

3.1.1. Monocotiledonate anuale, clasă ce încadrează buruieni cu o singură
generaţie pe an şi se înmulţesc numai prin seminţe. După perioada de germinare,
acestea pot fi:

169
 - cu germinaţie primăvara timpuriu, cele care germinează şi răsar la temperaturi
scăzute, îmburuienează culturile ce se seamănă primăvara devreme dar şi pe cele
semănate toamna; Ex: ovăz sălbatic (Avena fatua), zâzanie (Lolium temulentum)
etc.;
- cu germinaţie la începutul verii până toamna, care infestează culturile de
prăşitoare, legumicole, orez, plantaţii pomi-viticole, grădini, parcuri etc. Ex: meişor,
mohor etc.;
- care pot ierna şi infestează atât culturile de toamnă cât şi pe cele de primăvară-
vară Ex: iarba vântului (Apera spica venti), obsiga (Bromus inermis) etc.
3.1.2. Monocotiledonate perene, reprezintă o grupă de buruieni care se pot
diferenţia astfel:
- perene cu rizomi şi/sau stoloni Ex: pir târâtor, pir gros, costrei, orez sălbatic,
pipirig, trestie, papură lată;
- perene cu bulbi Ex: ceapa ciorii, brânduşa de toamnă etc.

3.2. Buruieni dicotiledonate

3.2.1. Dicotiledonate anuale, se înmulţesc prin seminţe şi au o singură
generaţie. Datorită varietăţii acestora, buruienile dicotile anuale se grupează astfel:
- anuale efemere, cu perioadă de vegetaţie scurtă (1-2- luni) care pot îmburuiena
culturile de primăvară sau/şi toamnă. Ex: rocoină, şopârliţă, urzica moartă,
flămânzică, ciocul berzei etc.;
- care germinează primăvara timpuriu, ajung la maturitate odată cu plantele de
cultură, impurificând recoltele; Ex: cocoşei de câmp, rapiţă, muştar, alior, turiţă,
troscot, ridiche sălbatică, susai, piperul bălţii, colţii babei etc.
- care germinează în primăvară-vară, frecvente în culturile de prăşitoare. Ex:
teişor, ştir, lobodă, laur, busuioc, zârnă, cornaci, holeră etc.
- anuale care pot ierna, fiind extrem de eterogene, pot germina primăvara şi ajung
la maturitate toamna sau pot germina toamna şi ajung la maturitate anul următor. Ex:
neghina, romaniţa, albăstriţa, traista ciobanului, nemţişor de câmp, bătrâniş, macul,
muşeţel, măzăriche, punguliţă, trei fraţi pătaţi etc.
- anuale de toamnă şi bienale, având ciclul de viaţă de doi ani. Ex: scaieţi, morcov
sălbatic, sulfină, lumânărica etc.
3.2.2. Dicotiledonate perene, include o gamă largă de buruieni, fiind grupate
astfel:
- cu înmulţire prin seminţe Ex: cicoare, pătlagină, păpădie, măcriş, pelin etc.;
170
 - cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni, care îmburuienează pajişti din
zone umede. Ex: rugul, vinariţa, cinci degete, piciorul cocoşului, silnicul etc.
- cu înmulţire prin seminţe şi rizomi, specifice terenurilor ruderale, nelucrate, din
zone umede. Ex: sângele voinicului, mărul lupului, bozul, stirigoaia, urzica moartă
etc.;
- cu înmulţire prin seminţe şi drajoni, extrem de păgubitoare în culturile agricole.
Ex: pălămida, volbura, susai, alior, urda vacii, lânariţă, măcriş, dragavei etc.
Buruieni semiparazite, prezintă clorofilă şi pot sintetiza singure hrana dar de
regulă preferă să se hrănească pe seama plantei parazitate, la nivel de haustori. Ex:
grâul prepeliţei, clocotici, silur, dinţura etc.
Buruieni parazite, sunt mai reduse ca număr şi pot parazita pe rădăcină sau pe
tulpină.
- buruieni care parazitează pe tulpină, reprezentante fiind Cuscuta spp. Acestea
atacă în vetre, parazitând plantele cultivate, foarte diferite: legume, trifoi, lucernă,
soia, cartof, sfeclă etc.;
- buruieni parazite pe rădăcină, reprezentative fiind speciile de Orobanche
(lupoaia), plante fără clorofilă, de culoare brun-albăstruie. Acestea parazitează
plantele de floarea soarelui, tutun etc.

3.3. Importanţa economică a buruienilor - alternativă pentru agricultura

ecologică
Pe lângă faptul că sunt dăunătoare culturilor agricole, buruienile pot fi şi
folositoare deoarece, datorită însuşirilor acestora pot fi utilizate în scop farmaceutic,
în alimentaţia umană, apicultură, cosmetică etc.
În alimentaţia omului, buruienile impun şi anumite restricţii cum ar fi:
- să nu provină de pe terenuri unde au fost aplicate pesticide, îngrăşăminte
chimice azotoase;
- să nu fie atacate de boli sau dăunători, deoarece pot transmite anumite vizoze;
- să fie utilizate în complex cu alte specii.
În acest sens, cele mai utilizate specii de buruieni sunt: ştir de ogoare, coada
şoricelului, hrean, pelin, traista ciobanului, coada calului, iarba grasă, sângele
voinicului, muştar sălbatic, păpădie, pir târâtor, cicoare etc., ce pot fi preparate sub
formă de supe, salată, făinuri etc.

171
 În apicultură, speciile de buruieni cele mai căutate de către albine sunt: trifoi roşu,
cicoare, tătăneasă, răchitan, talpa gâştei, albăstriţă, sulfină, mac roşu, mur de
mirişte, păpădie, troscot etc.
În industria farmaceutică, sunt utilizate peste 100 de specii mai importante fiind:
hrean, dentiţă, traista ciobanului, volbură, scânteiuţă, ciumăfaie, nalbă, măcriş, mac
roşu şi altele.
În cosmetică, de regulă sunt utilizate specii segetale, însă, cu respectarea
restricţiilor menţionate anterior în alimentaţia omului. Dintre acestea, pot fi
menţionate: coada şoricelului, ştir, coada calului, muşeţel, păpădie, urzică, trei fraţi
pătaţi etc.

172
 CAPITOLUL IV
COMBATEREA BURUIENILOR

Datorită particularităţilor biologice foarte diferite ale acestora (înmulţire, vitalitate,

adaptabilitate etc.), diversitatea condiţiilor pedoclimatice, buruienile se combat foarte
greu şi cel mai adesea parţial. Însă, prin aplicarea combinată a mai multor metode
atât preventive cât şi curative se poate asigura distrugerea în totalitate a acestora.

4.1. Metode preventive (de prevenire a apariţiei buruienilor)

Aceste măsuri au o mare importanţă pentru practica agricolă deoarece este mai
uşor a se preveni apariţia buruienilor decât distrugerea acestora. Principalele metode
preventive se referă la:
● rotaţia culturilor, o metodă recomandată, eficientă care se realizează fără
cheltuieli suplimentare; prin practicarea monoculturii (opus rotaţiei), buruienile se
înmulţesc, se favorizează apariţia de boli şi dăunători;
● folosirea îngrăşămintelor, stimulează creşterea plantelor de cultură dar şi a
buruienilor; dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode înainte, concomitent
sau după semănat, plantele de cultură avansează în vegetaţie şi stânjenesc apariţia
şi creşterea buruienilor care răsar ulterior;
● aplicarea amendamentelor, corectează reacţia (pH-ul solului) ce poate fi total
improprie pentru anumite buruieni, deoarece unele preferă soluri cu pH acid (coada
calului, măcriş, piciorul cocoşului etc.) altele preferă soluri cu pH alcalin (limba
peştelui, peliniţă, iarba sărată etc.);
● semănatul raţional, constă în pregătirea corectă a patului germinativ şi
respectarea epocii şi densităţii la semănat;
● curăţirea materialului de semănat sau plantat, prin utilizarea selectoarelor, a
maşinilor de decuscutat, trioare etc., în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni
sau ale plantelor de cultură;
● pregătirea raţională a gunoiului de grajd, acesta fiind considerat o sursă de
îmburuienare a culturilor, deoarece poate conţine seminţe de buruieni care îşi menţin
capacitatea de germinare chiar dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor sau
provin din aşternut şi chiar din raţia de fân administrată;
● distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de buruieni, marginile drumurilor,
căilor ferate, perdelelor de protecţie, taluzurile digurilor, canalelor de irigaţie, a
stânelor etc.;
173
 ● curăţirea apelor de irigat, deoarece numeroase seminţe de buruieni plutesc la
suprafaţa apei şi îşi pot păstra capacitatea de germinaţie un timp îndelungat (8-44
luni); pentru aceasta, se recomandă: decantoare, traverse, site pentru a separa sau
opri seminţele de buruieni;
● evitarea răspândirii seminţelor prin intermediul animalelor, aşa cum s-a
prezentat anterior, prin păşunat raţional, pe parcele etc.;
● recoltarea la timp şi corect a culturilor, deoarece prin întârzierea recoltatului o
mare parte a buruienilor ajung la maturitate, se scutură infestând terenurile agricole;
● organizarea serviciului de carantină, care are rolul de a controla materialul de
semănat sau alte produse de import.

4.2. Metode curative (de distrugere totală a buruienilor)

Aceste metode prezintă anumite avantaje deoarece combat toate speciile de
buruieni apărute sau unele în curs de răsărire, se realizează anumite lucrări de
pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere etc. Totodată, aceste metode
prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: consum de energie (combustibil), pot
deteriora structura solului sau pot determina tasarea solului cu consecinţe negative
asupra regimului aerohidric din sol şi implicit asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

4.2.1. Metode agrotehnice

Principalele măsuri agrotehnice sunt considerate următoarele:
- lucrările solului, (aratul, grăpatul, cultivaţia, lucrarea cu freza etc.) distrug
buruienile în vegetaţie precum şi pe cele ce urmează să apară;
- plivitul buruienilor, este o lucrare manuala ce se execută de regulă în grădini,
parcuri, pe pajişti, gazon etc., unde nu se poate interveni prin alte metode;
- prăşitul cu sapa, lucrare prin care se elimină buruienile de pe direcţia rândurilor
de plante prăşitoare (porumb, fl. soarelui), în jurul pomilor, butucilor de vie etc.
- cositul buruienilor, care se poate efectua manual sau mecanic, pe pajişti,
marginea drumurilor, locurile virane etc.; sunt însă specii de buruieni cu rozetă sau
tulpină joasă ce nu pot fi combătute prin cosit (păpădie, pir, troscot, măcriş etc.);
- inundarea, mai puţin practicată la noi în ţară, însă se recomandă îndeosebi în
orezării în vederea distrugerii mohorului lat;
- mulcirea (acoperirea solului cu diferite materiale), cu rolul de a stânjeni apariţia
şi creşterea buruienilor (pir gros, pir târâtor, albăstrele etc.) reduce evaporarea apei
din sol;
174
 - arderea cu flacără, o metodă foarte puţin utilizată şi nerecomandată în ultimul
timp, deoarece se consumă mult combustibil, greu de aplicat si fara rezultate
spectaculoase.

4.2.2. Metode biologice

Această metodă constă în utilizarea unor duşmani naturali (rozătoare, raţe, gâşte,
insecte, melci etc.). Poate fi eficientă pe suprafeţe mari (pajişti, canale de irigat)
inaccesibile altor metode. Nu poate fi recomandată pentru combaterea buruienilor din
anumite culturi.

4.2.3. Metode chimice

Metodele chimice se refera strict la aplicarea erbicidelor care se desfăşoară după
un plan riguros, în care se cere sau se recomandă, urmatoarele:
- respectarea rotaţiei;
- cunoaşterea structurii culturilor;
- stabilirea amestecurilor de erbicide cu acţiune selectivă şi sensibilitate maximă.
Este o metodă rapidă şi eficientă dar care implică anumite avantaje şi
dezavantaje, care vor fi prezentate pe larg la capitolul V.

175
 CAPITOLUL V
ERBICIDELE SI TEHNICA APLICĂRII ACESTORA

Erbicidele sunt substanţe chimice sintetizate pentru a distruge buruienile, fără a

afecta plantele de cultură, acţiunea distructivă a acestora fiind selectivă. Au o mare
importanţă pentru agricultură deoarece se aplică uşor şi rapid, distrug o gamă largă
de buruieni, costurile fiind pe deplin justificate. (fig. 5.1.).

Fig. 5.1. Erbicidarea culturilor la SC Agrol MCS Buzau

Utilizarea erbicidelor prezintă mai multe avantaje, după cum urmează:

- se pot erbicida suprafeţe mari într-un timp scurt, înlocuind forţa de muncă
manuală;
- datorită eficienţei acestora, pot fi înlocuite 2-3 praşile manuale sau
mecanice;
- sunt aplicate în special la culturile neprăşitoare, unde accesul cu utilaje
mecanice este exclus (limitat);
- sunt foarte utile în perioade ploioase cand nu se poate interveni prin prăşit;
- pot fi aplicate în complex cu tratamentele fitosanitare, costurile fiind
justificate;

5.1. Clasificarea erbicidelor

Datorită complexităţii acestora, erbicidele se clasifică după mai multe criterii.

176
 ● după epoca de administrare
- înainte de semănat, (ppi – preemergent cu încorporare), în cazul erbicidelor
volatile (Treflan, Diizocab etc.) care se încorporează la 8-10 cm şi nevolatile (Lasso,
Dual etc.) ce se încorporează la 1-5 cm;
- după semănat, dar înainte de răsărirea culturii (preemergent);
- în vegetaţie (postemergent), aplicate la majoritatea plantelor de cultură.
● după forma de prezentare
- soluţii concentrate (SC), amestec fizic, omogen a două sau mai multe substanţe;
- concentrat emulsionabil (CE), dizolvat în ulei şi amestecat cu apă;
- pudră umectabilă sau muiabilă (PU), cu solubilitate scazută în apă sau ulei;
- pastă (CS), format dintr-un erbicid solid diluat în alt lichid (apă), cu aspect
vascos;
- granule dispersabile (DF), sub formă de granule care se dizolvă în apă;
- granule, cu eliberarea totală a erbicidelor;
● după gradul de toxicitate, care se exprimă în mg/kg corp viu şi se apreciază
după doza letală (DL 50)
- grupa I, extrem de toxice, la care DL 50 este sub 50 mg/kg, inscripţionate cu
rosu;
- grupa II, puternic toxice, la care DL 50 este de 50-200 mg/kg, inscripţionate cu
verde;
- grupa III, moderat toxice, la care DL 50 este de 200-1000 mg/kg, inscripţionate
cu albastru;
- grupa IV, slab toxice, la care DL 50 este de peste 1000 mg/kg, inscripţionate cu
negru;
● după modul de actiune
- de contact, acţioneaza asupra organelor plantei care sunt atinse;
- sistemice, ajung pe plante fiind preluate de toate organele, pană la radacini;
- reziduale, aplicate pe sol, fiind preluate de rădăcini (după germinare – radicelă).
● după selectivitate
- selective, care distrug anumite specii sau familii de buruieni;
- neselective sau cu acţiune totală, distrug orice plantă verde cu care vine în
contact (Gliphosat, Roundup, Basta, Reglone, Arsenal etc.).

177
 5.2. Absorbţia erbicidelor şi translocarea acestora în plante
Erbicidele sunt absorbite prin diferite organe, în functie de caracteristicile
erbicidului, motiv pentru care modul de administrare al acestora este diferit (ppi,
preem. sau postem.).
Absorbţia radiculară se produce odată cu absorbţia apei şi substanţelor nutritive,
cand rădăcinile sunt tinere şi pereţii celulari subţiri şi permeabili sau la nivel de
rădăciniţe, procesul fiind ceva mai lent. Unele erbicide pot fi absorbite de tulpinile
tinere prin cuticulă sau/şi stomate.
In general, erbicidele absorbite de plante, sunt transportate în întreaga plantă prin
xilem (vase lemnoase) şi floem (vase liberiene). Cele absorbite prin radicele, sunt
transportate la endodermă de unde ajung în xilem fiind antrenate de seva brută pană
la frunze, blocand procesul de fotosinteză (Buctril, Gesagard, Arelon etc.) iar cele
foliare, sunt transportate prin cuticulă la nervuri, ajung la vasele lemnoase, fiind
antrenate în procesul de transpiratie, determinand îngălbeniri şi apoi necroze.

5.3. Tehnica aplicarii erbicidelor

Aplicarea ratională a erbicidelor, necesită cunoaşterea şi respectarea cu stricteţe
a regulilor privind tehnica de utilizare a acestor substanţe chimice. Principalele reguli
ce trebuie respectate la aplicarea erbicidelor:
- selectivitatea, spectrul de combatere, gradul de toxicitate, forma de prezentare,
firma producatoare, preţul produsului;
- cunoaşterea amănunţita a prospectului (s.a., doza etc.);
- respectarea epocii de aplicare (ppi, preem., sau postem.);
- se evită erbicidarea cand viteza vantului depaşeşte 4 m/s., ploi iminente, arsită
sau temperaturi prea scăzute (sub 8-100C);
- în cazul erbicidelor cu remanenţă ridicată, se are în vedere planta
postmergatoare;
- terenul să fie nivelat, măruntit, afanat, să se respecte adancimea de încorporare
la cele volatile şi să fie încorporate imediat (în max. 15-20 min.).;
- nu se staţioneaza pe teren, sau la capetele percelei cu aparatul de stropit în
funcţiune;
- rampa să fie orizontală cu duzele bine reglate şi presiune constantă;
- erbicidele nu se amestecă doar dacă sunt compatibile şi efectul tratamentului
este cel dorit;
-să fie respectate normele de securitate (Ord. 4/20.01.1995);
178
 - să alterneze de la an la an, pentru a preveni înmulţirea speciilor de buruieni
rezistente;
- cantitatea de solutie să fie în concordanta cu utilajul sau aparatul de stropit
(avio, mecanic sau manual);

5.4. Aplicarea erbicidelor pe culturi sau grupe de culturi

5.4.1. Combaterea chimică la cereale paioase (grau, orz, ovăz, secară, triticale).
Avand o ecologie asemănătoare, sunt îmburuienate de aceleasi specii, în funcţie de
perioada de vegetaţie. De regulă, buruienile răsar eşalonat, în trei etape: la
desprimăvărare, primăvară-vară şi vara. Speciile de buruieni segetale frecvente în
culturile de păioase, sunt:
- dicotile anuale (Centaurea cyanus, Adonis aestivalis, Consolida regalis etc. şi
perene (Cirsium arvense, Rubus caesus, Sonchus asper, Convolvulus arvensis,
Amaranthus spp etc.;
- monocotile anuale (Avena fatua, Apera spica-venti) şi perene (Agropiron repens,
Sorghum halepense) şi mai rar: Setaria spp., Echinochloa crus-gali etc.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin aplicarea erbicidelor de la înfrăţit pană
la apariţia primului internod, cand buruienile sunt în faza de rozetă.
Principalele erbicide utilizate la combaterea buruienilor din culturile de păioase,
sunt: DMA 6 (i l-ha), Icedin super (1 l/ha), Logran 75 WG (10 g/ha), Lontrel 418 C (4-
5 l/ha), Oltisan (1 l-ha), Grodil (30-40 g/ha), sau Glean (15-30 g/ha) dar care are
remanentă 4-6 luni.
Pentru o combatere eficientă, erbicidele pot fi aplicate asociat cum ar fi: Glean +
DMA 6, Granstar + Starane, Assert + Oltisan, Puma super + Icedin,
5.4.2. Combaterea chimică la orez (oryza sativa), este o specie hidrofila, cu
cerinte mari pentru umiditate pe aproape toată perioada de vegetaţie, însoţită tot de
buruieni hidrofile şi acvatice, mai păgubitoare fiind: Echinochloa crus-gali, E.
oryzoides, E. Phylopogon, Leersia orizoides, Scirpus maritimus, S. Radians, Cyperus
diiformis, Juncellus serotinus, Alisma aquatica, Sagitaria sagitifolia, Butomus
umbelatus etc.
Este o plantă care suportă monocultura, însă se recomandă asolamentul de 6
ani: 4 ani orez, 1 an soia, 1 an porumb sau fl-soarelui.
Combaterea buruienilor la orez, se face în trei etape:
- înainte de semanat, odata cu pregătirea terenului (ppi) utilizand erbicidele:
Oredon 75 CE (7-8 l/ha), Stomp 330CE (6 l/ha), Drepanon, Ordram etc.;
179
 - după semănat, dar înainte de răsărit, utilizand: Saturn 50 EC (8-10 l/ha) şi
Ronstar 250 EC (3-4 l/ha);
- după răsărit sau postemergent, prin aplicarea mai multor tipuri de erbicide:
Surcopur 36 EC, Stam LV 10 EC, Herbit 20 EC, Basagran M 60, Garlon 4 E, Facet
SC etc.
Buruienile dicotile, se combat eficient prin eliminarea apei din parcelele de orez,
înainte de tratament, deoarece acestea se află în faza de 3-4 frunze şi efectul este
maxim.

5.4.3. Combaterea chimică la cultura porumbului

Datorită creşterii lente în primele 4-6 săptămani (cand işi formează sistemul
radicular), porumbul este practic lipsit total de posibilitatea de a concura cu
buruienile. Densitatea redusă de 3-6 plante/m2, este un alt factor important pentru ca
buruienile să se dezvolte nestingherit, motiv pentru care se recomandă ca în primele
fenofaze (0-2) cand porumbul ajunge la 6-8 frunze dezvoltate, terenul să fie menţinut
curat de buruieni.
Principalele specii de buruieni, frecvente în cultura porumbului, sunt urmatoarele:
a. dicotile anuale şi perene
Stir (Amaranthus spp.), Romanita (Anthemis spp.), Teisor (Abutilon theophrasti),
Spanac salbatic (Atriplex sp.), Cupa vacii (Calystegia sepium), Palamida (Cirsium
arvense), Loboda salbatica (Chenopodium album), Volbura (Convolvulus arvensis),
Laur (Datura stramonium), Zamosita (Hibiscus trionum), Turita (Gallium sp.), Hrisca
urcatoare (Polygonum convolvulus), Mur de miriste (Rubus caesius), Mustar salbatic
(Sinapis arvensis), Susai (Sonchus arvensis), Cornaci (Xantium italicum), Rocoina
(Stellaria media), Soparlita (Veronica sp.), Mazariche (Vicia sp.).
b. monocotile anuale si perene
Mohor (Setaria sp.), Mohor lat (Echinochloa crus-galli), Meisor (Digitaria
sanguinalis), Iarba vantului (Apera spica venti), Pir tarator (Agropyron repens), Pir
gros (Cynodon dactylon), Costrei (Sorghum halepense) etc.
Gradul de îmburuienare şi nivelul producţiei la porumb, se corelează direct prin
ilustraţia făcută de Gyorffy şi Berszennyi, 1982 citaţi de Penescu şi colab., 2001.
Pierderile de producţie la porumb, cauzate de buruieni, în funcţie de momentul
apariţiei acestora, sunt prezentate în tabelul 5.1.

180
 Tabelul 5.1.
Pierderi de recoltă la cultura porumbului, cauzate de buruieni
Momentul rasaririi buruienilor Pierderi de recolta (%)
la 2 zile dupa rasaritul porumbului 81
la 7-10 zile dupa rasaritul porumbului 20
la 45 zile dupa rasaritul porumbului 1-2
(dupa Penescu si colab., 2001)

Combaterea buruienilor la cultura porumbului trebuie bine întocmită, prin

utilizarea tuturor mijloacelor de combatere (agrotehnice, chimice, fizice etc.). Asadar
trebuie avut în vedere: spectrul de buruieni, rotaţia culturilor, condiţiile de sol
(continut în humus, argilă, pH. etc.), condiţiile climatice, posibilităţile financiare ale
fermierului.
Odata cu pregătirea patului germinativ se distrug buruienile apărute dar şi cele în
curs de apariţie însă se pot folosi unele erbicide care să fie încorporate (volatile) cum
ar fi:
Diizocab 80 EC (8-10 l/ha), Eradicane 6 E (8-10 l/ha.), Alirox 80 EC (8-10 l/ha),
pentru combaterea buruienilor mono- ţi dicotile anuale.
In vegetaţie, pentru combaterea buruienilor monocotile anuale şi perene
inclusiv Sorghum halepense dar şi dicotile anuale se pot utiliza: Titus 25 DF + Citovet
(0,05 l/ha), Tell 75 + Extravon (0,04 + 0,5 l/ha) sau Mistral (1,0-1,5 l/ha). Tot în
vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotile anuale şi perene, se pot folosi
erbicidele: DMA-6 (1 l/ha), Icedin Super (1 l/ha), Oltisan extra (1 l/ha), Sansac (1
l/ha), Buctril univ. (0,8-1.0 l/ha), Cambio (2,5 l/ha) etc.

5.4.4. Combaterea chimică la cultura de sorg (zaharat, pentru boabe sau maturi)
Sorgul în ţara noastră ocupă o suprafaţă destul de redusă, valorificand de regulă
terenurile degradate prin eroziune, nisipoase, saraturate etc., de aceea şi
combaterea buruienilor pe aceste suprafeţe este mai dificilă. Speciile de buruieni
frecvente la această cultură sunt asemănătoare cu cele de la porumb, atat
monocotile cat şi dicotile.
La pregătirea terenului, înainte de semanat, se folosesc erbicide care să fie
încorporate la 3-5 cm şi care combat buruieni mono şi dicotile anuale: Onezin 50 WP
(6-8 kg/ha), Borzeprop (6 l/ha), Satecid (4-6 l/ha).
In vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotile anuale şi perene, se pot utiliza
aceleaşi erbicide ca şi la cultura porumbului (SDMA, Icedin, Sanolt etc.).
181
 5.4.5. Combaterea chimică la cultura de floarea soarelui
Floarea soarelui este o cultură mai puţin sensibilă la infestarea cu buruieni, însă
de la răsărit pană la formarea a 4-5 frunze înregistrează o perioadă critică, apoi pană
la apariţia a 8-10 frunze (fenofaza B3-B4) creşterea este foarte lentă deoarece se
formează sistemul radicular, apoi planta se dezvoltă viguros înăbuşind buruienile. Şi
la această cultură întalnim un spectru de buruieni asemănător cu cel de la cultura
porumbului, însă combaterea acestora este diferită.
Primăvara, înainte de semănat, se încorporează profund în sol (la 8-10 cm)
erbicide ca: Diizocab 80 CE (7-10 l/ha), Eradicane 6 E (6-8 l/ha), Triflurom 24 CE (3-
4 l/Ha), pentru combaterea buruienilor mono- şi dicotile. Terenul trebuie să fie bine
măruntit, reavăn şi fără resturi vegetale.
Concomitent cu semănatul se poate aplica în benzi Gesagard 50 PU (1,5-3,0
kg/ha), suplimentar pentru combaterea costreiului (S. Halepense).
In vegetaţie, se poate aplica o gamă mai largă de erbicide: Fusilade super (2
l/ha), Gallant 125 EE (2l/ha), Targa super (2,5 l/ha), Furore super (3,5 l/ha), care pot
combate inclusiv costreiul (S. Halepense) cand acesta are 10-30 cm înălţime.
Lucrările de prăsit nu se execută decat după 10-15 zile de la administrare, pentru a
asigura translocarea erbicidului în rizomi.

5.4.6. Combaterea chimică la soia (glycine hispida)

Plantele de soia sunt relativ uşor concurate de buruieni începand de la răsărit şi
pană aproape de recoltare. Pe langă lucrările mecanice de pregătire a patului
germinativ se recomandă atat plaşile mecanice (2-3 treceri) cat şi 1-2 lucrari cu sapa
rotativă, însă o combatere eficientă se realizează prin aplicarea de erbicide după
cum urmeaza:
- înainte de semănat, cu încorporare la 8-10 cm se recomandă: Alanex 48 EC (4-
6 l/ha), Sonalen (1,5-2 l/ha), Frontier 900 EC (1,2-1,6 l/ha), Dual Gold 960 EC (1-1,5
l/ha), Triflurom (3,5-4 l/ha) sau Mecloran (6-10 l/ha) la 3-5 cm, pentru combaterea
buruienilor monocotile şi unele dicotile anuale;
- alături de Mecloran şi Triflurom se aplică Sencor (0,2-0,4 l/ha) cu încorporare la
3-5 cm pentru combaterea buruienilor dicotile (fără a combate solanum nigrum);
- în vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotile inclusiv S. nigrum, se aplică:
Blazer 2 S (2l/ha), Flex 250 (1,25 l/ha), Basagran 48 CE (2-4 l/ha), fără a prezenta
fitotoxicitate pentru plantele postmergatoare;

182
 - tot în vegetaţie (în special pentru costrei), se poate aplica: Fusilade super (2-3
l/ha), Targa S (2-3 l/ha), Gallant (2-3 l/ha), Focus (3-4 l/ha) sau Furore 3-4 l/ha), cand
plantele de costrei au 15-30 cm, fără a se praşi după tratament.
La soia, au fost selecţionate soiuri modificate genetic (GMO), care au rezistenţă la
efectul total al erbicidului Roundup (gliphosat). In prezent, în ţara noastră această
forma de soia modificată genetic (Roundup Redy), depăşeşte 50 % din suprafaţa
totală cultivată cu soia.

5.4.7. Combaterea chimică la mazăre (pisum sativum)

Deoarece mazărea se seamănă în randuri dese (la 12,5 cm), terenul este
acoperit relativ repede, dar cu toate acestea, cultura poate fi chiar compromisă dacă
nu se respectă tehnologia de combatere a buruienilor. Speciile de buruieni frecvente
în cultura de mazăre sunt: mustar sălbatic, hriscă urcătoare, pălămidă, susai, lobodă
sălbatică, cornaci, mohor, costrei etc.
Inainte de semănat, cu încorporare la 8-10 cm se aplică Treflan 48 EC (1,5-2 l/ha)
sau Mecloran 35 EC (5-7 l/ha), Dual Gold 960 EC (1 l/ha) la 3-5 cm.
In vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotile anuale şi perene, se poate
aplica unul din erbicidele: Pivot 100 EC (0,5 l/ha), Dicotex 40 EC (2-3 l/ha) sau
Gesagard 500 FW (3-5 l/ha), cand buruienile sunt în faza de 3-4 frunze iar plantele
de soia au 2-3 frunze trifoliate. Pentru combaterea buruienilor monocotile anuale şi
perene, se pot utiliza aceleaşi produse cu aceleaşi doze ca şi la cultura de soia:
Gallant, Fusilade, Agil 100 EC etc.

5.4.8. Combaterea chimică la fasole (phaseolus vulgaris)

Fiind tot o cultură de leguminoase boabe, fasolea este infestată de aceleasi specii
de buruieni ca şi mazărea sau soia prezentate anterior. Se folosesc aceleaşi erbicide
şi în aceleaşi doze mai puţin erbicidul Dynam 75 WP.
De asemenea, erbicidul Pivot 100 SC, poate fi aplicat, numai că are efect
remanent pentru culturile postmergatoare dicotile (sfeclă, floarea soarelui, rapită sau
mustar).

5.4.9. Combaterea chimică la rapiţa pentru ulei (brassica oleifera)

Rapita se seamănă la începutul toamnei (1-15 sept.) în randuri dese, fiind
invadată de buruieni care apar şi în culturile de soia şi floarea soarelui (mohor,
meişor, pir gros, pir tarator, costrei, stir, zarnă, zămoşita, pălămidă, volbură,susai etc.
183
 Inainte de semănat, cu încorporare se aplică Balan (6-8 l/ha), Nortron (8-10l/ha),
Treflan 24 EC (3-4 l/ha) sau Ro-neet (6-10 l/ha), pentru a combate buruienile mono-
şi dicotile anuale.
In vegetaţie, se pot aplica: Pantera 40 EC (0,75-1,5 l/ha), Leopard 5 EC (0,75
l/ha) sau Dominator (0,5 l/ha), care combat buruienile monocotile anuale, inclusiv
costreiul. Pentru combaterea speciei Cirsium arvense (pălămida), se poate folosi
Lontrel 300 EC (0,3-0,5 l/ha), cand aceasta este în faza de 3-4 frunze.

5.4.10. Combaterea chimică la sfecla pentru zahar (beta vulgaris)

Sfecla pentru zahar, este o cultură predispusă la infestarea cu buruieni deoarece
are o perioadă lungă de vegetaţie (martie-octombrie) iar plăntuţele cresc anevoios în
primele 5-8 saptamani, fiind invadată atat de buruieni de primavară cat şi de cele de
vară-toamnă.
Pentru o combatere eficientă, se recomandă:
- Diizocab 80 CE (6-8 l/ha), Eradicane 72 EC (6-8 l/ha), cu încorporare;
- Dual 960 (2-3 l/ha), încorporat la 3-5 cm;
- Venzar 80 WP (0,5-2,5 kg/ha), încorporat la 2-3 cm;
- Kemiron plus FL (2-2,5 l/ha), Betanal AM-11 (6 l/ha) postem., cand plantele de
sfeclă au 3-8 frunze;
- Lontrel 300 (0,3-0,5 l/ha), postem., pentru combaterea pălămidei (Cirsium
arvense);
- Targa, Fusilade, Gallant, Furore, postem., pentru combaterea costreiului;
- Agil 100 EC (1,5 l/ha), postem., pentru odos şi pirul tarator, din zonele mai reci
şi umede.

5.4.11. Combaterea chimică la cartof

Cartoful, avand o mare importanta alimentara cu utilizari industriale, se cultiva pe
suprafete destul de mari, in special in jumatatea nordica a tarii noastre.
Datorita modului de cultura, cartoful poate fi infestat cu buruieni din cele mai
variate: Sinapis, Raphanus, Amaranthus, Chenopodium, Polygonum, Echinochloa,
Sonchus, Cirsium, Convolvulus, Rubus, Sorghum, uneori Apera spica-venti, Avena
fatua etc. Inainte de rasarit (preem.), care dureaza 3-4 saptamani, se pot utiliza
urmatoarele erbicide: Dominator (2l/ha), Afalon (2-6 kg/ha), Gesagard (1-3 kg/ha),
Cosatrin (1-3 kg/ha), Mecloran (6-8l/ha), Dual 960 (1,5-2,5 l/ha), Prometrex 50 SC (2-
4 l/ha), Patoran 50 WP (3-5 kg/ha) etc.

184
 5.4.12. Combaterea chimică la culturile legumicole
Culturile legumicole sunt foarte vulnerabile la infestarea cu buruieni, datorită
varietăţii acestora (se seamănă diferit, au talie diferită, perioada de vegetatie de la o
luna la 3-4 luni etc.). Culturile se înfiintează din primavară devreme (febr.-martie) şi
pană toamna (octombrie-noiembrie) fie prin semănat fie prin plantat rasaduri şi sunt
însoţite de o gamă largă de buruieni care apar eşalonat pe toată perioada de
vegetaţie.
La solano-fructoase (tomate, ardei, vinete), se pot administra erbicide la
pregatirea terenului cu încorporare: Patoran (2-4 kg/ha), Devrinol (3-4 l/ha), sau
preemergent Sencor, Galex, Fusilade, targa, Pantera etc.
La vărzoase (varza albă, varza creaţă, de Bruxelles, gulie, varza rosie etc., pentru
combaterea gramineelor şi unele dicotile, se poate administra cu încorporare: Stomp,
Ramrod, Devrinol, Dual, Treflan etc.
La ceapa de arpagic şi usturoi, se pot utiliza foarte multe sortimente aplicate fie
cu încorporare: Trinulon CE, fie preemergent: Linurex, Galigan, Prometrin,
Promedon, Gesagard sau postemergent: Basagran, Lontrel etc.
La cucurbitacee (castraveti, pepeni), erbicidele se aplică de regulă la pregătirea
patului germinativ, prin încorporare cu Balan 18 CE (6 l/ha), Benefex (6-8 l/ha) sau
postemergent Nabu S (1,5 l/ha).
Viţa de vie, fiind o plantaţie care durează zeci de ani pe acelaşi teren, poate fi
îmburuienată din primavară (buruieni efemere) pană toamna (buruieni de vară-
toamnă).
- buruieni efemere: Thlaspi, Stellaria, Lolium, Veronica, Holosteum etc.;
- buruieni de primavara: Capsella, Sinapis, Poa, Poligonum, Anthemis, Papaver,
Fumaria, Chenopodium etc. ;
- buruieni de vara: Amaranthus, Solanum, Echinochloa, Setaria, Datura, Sorghum
etc.
La vita de vie, erbicidele se aplica fără încorporare (doar preemergent şi
postemergent) diferenţiat pe zone pedoclimatice. Pe terenuri foarte îmburuienate, se
foloseste: Glyphogan 480 SL (3 l/ha), Focus (1-2 l/ha), Fusilade super (4-5l/ha),
Gallant super (1,5 l/ha) etc.
La pomii fructiferi, indiferent de zonă, altitudine, predomină acelaşi spectru de
buruieni, cu plasticitate ecologică ridicată: stir, mohor, costrei, pălămidă, susai, pir
tarator, pir gros, graşita, zarnă etc. Erbicidele pot fi aplicate atat preemergent cat şi
postemergent, (Gramoxone (3-4 l/ha), Basta 14 SL (5-6 l/ha), Gliphosat (4 l/ha) etc.
185
 CAPITOLUL VI
LUCRĂRILE SOLULUI

Lucrările solului sunt intervenţii mecanice sau manuale care se execută atât
pentru mobilizarea solului pe diferite adâncimi în funcţie de cultura ce urmează a fi
înfiinţată cât şi pentru pregătirea patului germinativ şi întreţinerea culturilor.
Principalele lucrări ale solului sunt: aratul, desfundatul, grăpatul, cultivaţia,
tăvălugitul, trasarea de brazde sau coame, lucrarea cu freza sau cizelul etc. În urma
acestor lucrări, se realizează în sol procese de afânare, mărunţire, întoarcere,
omogenizare, nivelare, tasare, modelare etc., în funcţie de scopul urmărit.
Aratul, reprezintă lucrarea de bază a solului, prin care se execută mai multe
operaţii în acelaşi timp (tăiere, desprindere, ridicare, întoarcere, mărunţire) a stratului
superior al solului (brazda).
La plantele de camp, arătura se execută de regulă odata pe an, la plantele
bienale la doi ani, la cele perene la 3-6 ani, iar la culturile succesive chiar şi de două
ori în acelaşi an.
Inainte de începerea lucrării, se stabileşte direcţia şi metoda de arat, se jalonează
prima brazdă, se delimitează zonele de întoarcere, se marchează eventualele
obstacole (hidranti, canale etc.), se pregătesc agregatele (reglajele plugurilor,
grapelor etc.).
Arătura executată corect, reduce/uşurează celelalte lucrări ce urmează a fi
executate. În medie, solul cântăreşte pe adâncimea de 1 cm şi suprafaţa unui ha
circa 125-130 t fiind necesar 1l de motorină, deci, pentru cele 9,4 mil. ha de teren
arabil sunt necesare 9400 t motorină, numai pentru arat la 1 cm.
În funcţie de adâncimea de lucru, arătura poate fi:
- superficială, executată la 15-20 cm (de vară);
- arătura adâncă, executată la 21-30 cm (de toamnă);
- arătura foarte adâncă, executată la 31-40 cm, la 3-5 ani.
In funcţie de felul plugului, arătura poate fi:
- cu plug obişnuit (cu cormană), brazdele fiind răsturnate pe partea dreaptă, unde
se pot deosebi: cu cormană cilindrică, elicoidală sau culturală (cele din dotarea
exploataţiilor din ţara noastră).;
- cu plug cu antetrupită, prevăzut cu o trupiţă mai mică înaintea celei propriu-zise,
care răstoarnă brazda în doua faze; este folosit mai rar, deoarece consumul de
carburant este mai mare, terenul trebuie să fie curat de buruieni etc.;
186
 - arătura cu subsolaj, executată cu plugul obişnuit prevăzut cu scormonitor, care
afanează suplimentar stratul subarabil, distrugand hardpanul;
- arătura cu plugul reversibil, recomandată pe terenurile situate în pantă, care se
execută pe direcţia curbelor de nivel, dar şi pe cele plane;
- arătura cu plug prevăzut cu discuri, mai puţin practicată la noi în ţară,
recomandată pe soluri grele, compacte, scheletice sau pe suprafeţe defrişate;
- arătura cu plug fără cormană, utilizat şi recomandat din ce în ce mai mult
deoarece prezintă unele avantaje benefice: reduce consumul de carburant, se
conservă apa din sol, creşte productivitatea etc.; lucrează pe principiul
scarificatorului, care doar afanează şi creează fisuri în masa solului, agregatele nu
mai sunt expuse la aer, evaporaţia fiind mult diminuată.
Aspecte privind executarea arăturii la SC Agrol MCS Buzău, cu tractorul
Lamborghini în agregat cu plugul reversibil M 350. (fig. 5.1.).
In prezent, în exploataţiile din ţara noastră, se încearcă înlocuirea arăturii cu
afanarea utilizand scarificatorul deoarece este mult mai economic, are o
productivitate mai bună prin faptul că lătimea de lucru este mai mare comparativ cu
arătura, se creează fisuri în masa solului prin care circula mai usor apa şi aerul, se
elimină formarea hardpanului, mobilizează solul pe adancime mai mare şi cel mai
important, se conservă apa în sol. Utilizand scarificatorul, solul este mai putin expus
la aer, spre deosebire de arătura unde brazda este rasturnată şi expusă razelor
solare şi vantului.

Fig. 5.1 Efectuarea arăturii la SC Agrol MCS Buzău

187
 Afânarea, se execută cu subsolierul, cizelul sau scarificatorul la adâncimi de 40-
60-80 cm, fără întoarcerea brazdei.
Cizelul, mobilizează solul pe toată suprafaţa terenului. Piesele active sunt dispuse
pe trei randuri, pentru a preveni înfundarea acestora atunci cand solul este umed sau
terenul este acoperit cu resturi vegetale. Poate lucra direct în mirişte, în agregat cu
tractoare de minim 65 CP. Se recomandă doar pe terenuri ce necesită ameliorare
(tasate, cu exces de umiditate, panta sa fie ≤ 15 % etc.) deoarece costul lucrării este
destul de ridicat.
Scarificatorul, se foloseste cu precădere pentru ameliorarea solurilor tasate, greu
permeabile, afectate de exces de umiditate stagnantă, cu urmatoarele avantaje:
- creşte permeabilitatea pentru apă şi aer a solului, unde se creează un regim
aerohidric favorabil, benefic şi pentru microfauna solului;
- favorizează acumularea apei în sol pe adancime mult mai mare şi se reduc
scurgerile de suprafată;
- creşte mobilitatea fosforului şi potasiului, ameliorarea pH-ului;
- creşte potenţialul agroproductiv al solurilor prin stimularea sau îmbunătăţirea
altor procese.
Subsolierul (scormonitorul), lucrează în acelaşi mod ca şi cele mentionate mai
sus, avand aceleaşi consecinţe favorabile asupra solului.
Desfundarea, este arătura cu întoarcerea brazdei la adâncimi foarte mari de 50-
80 cm, care se execută în vederea înfiinţării plantaţiilor pomi-viticole sau pentru
ameliorarea crovurilor sau terenurilor compacte, greu permeabile; se executa cu
pluguri balansiere în agregat cu tractoare de mare putere sau pe senile (S 1500).
Grăpatul, se execută pentru mobilizat, afanat, maruntit, nivelat solul la suprafaţă
pe adâncimea de 3-12 cm chiar 18 cm în cazul grapelor grele cu discuri, în vederea
pregătirii patului germinativ, distrugerea buruienilor rasarite sau în curs de răsărire,
încorporarea îngrăşămintelor chimice şi/sau pesticidelor, distrugerea crustei,
aerisirea stratului superior al solului la unele semănături, distrugerea muşuroaielor pe
păsuni etc.
Există mai multe tipuri de grape, care pot fi diferenţiate după mai multe criterii:
● după felul organelor active: cu discuri, cu colţi reglabili sau/şi rigizi, stelate,
rotative, elicoidale, cu lanţuri;
● după greutatea acestora: uşoare, semiuşoare şi grele;
● după mişcarea organelor active: tarate sau rulate;
● după tipul de tracţiune: purtate, semipurtate sau tractate.
188
 Cultivaţia, este o lucrare intermediară între arătură şi grăpare ce se execută la
adâncimea de 5-10 cm, uneori 15 cm sau chiar 40 cm în cazul utilizării cizelului.
Cultivatoarele pot fi utilizate pentru:
- prăşit (cultivaţie parţială), deoarece lucrează doar suprafaţa dintre randurile de
plante, la adancimea de 4-10 cm;
- întreţinerea arăturii de vară (cultivatie totală), menţinand terenul curat de
buruieni;
- deschiderea de rigole în vederea udării pe brazde sau biloane, utilizat ca si
rariţă;
- scarificarea păşunilor şi fâneţelor, pentru a stimula regenerarea plantelor;
- prăşit şi îngrăşare suplimentară, atunci cand la fiecare secţie de prăşit se
ataşează şi distribuitori de îngrăşăminte chimice.
Tăvălugitul, lucrare ce se execută pentru aşezarea (tasarea) stratului superficial
de sol din zonele secetoase sau pe terenuri intens lucrate, înainte sau după semănat
pentru a pune sămânţa în contact cu solul; se folosesc tăvălugi inelari sau netezi în
funcţie de cultură şi scopul lucrarii; este o lucrare ce se execută mai rar, în special la
înfiinţarea culturilor cu seminte mici (lucernă, rapită, muştar etc.).
Tăvălugii pot fi lestaţi cu greutăţi suplimentare prin umplere cu nisip sau apă (cei
netezi) sau prin adaugare de materiale grele (cei inelari). Greutatea acestora diferă
de la 1230 kg (fără lestare) pană la 3000 kg (cu lestare).
Calitatea lucrării diferă în funcţie de umiditate şi textura solului, de diametrul
tăvălugilor şi de viteza de deplasare (de lucru).
Tăvălugii uşori, presează solul cu pană la 300 g/cm2, cei mijlocii cu pană la 400
g/cm2 iar cei grei cu pană la 500 g/cm2.
Viteza de deplasare este de 3-7 km/h. La viteză mare, tasarea este mai slabă dar
solul se marunteşte mai bine şi invers.
Nivelarea, lucrare obligatorie în orezării, care necesită o pantă foarte mică şi
uniformă dar şi la alte culturi (lucernă, rapiţă, sfeclă, legume etc.), conferind anumite
avantaje cum ar fi:
- se reduce suprafaţa de evaporare şi deci conservarea apei în sol;
- apa fie din irigaţii fie din precipitaţii va fi uniform distribuită pe suprafaţa solului,
evitandu-se băltirile;
- încorporarea seminţelor la aceeaşi adancime ceea ce conduce la o răsărire
uniformă a culturii;

189
 - toate lucrările mecanice premergătoare vor fi de calitate (randuri drepte, praşit în
siguranţă, fără a taia plantele etc.);
- viteza de lucru va fi mai mare iar aparatul de tăiere poate fi coborat la maxim
constituind un avantaj la recoltarea culturilor cu insertie joasa (soia, rapită etc.).
Lucrarea cu freza, se execută pentru mărunţire, omogenizare şi pregătirea
terenului în vederea semănatului. Se execută rapid, poate înlocui o gamă largă de
maşini agricole. Frezele agricole pot fi utilizate şi pe teren nearat, înlocuind arătura
superficială.
Piesele active sunt sub formă de cuţite îndoite, dispuse alternativ pe mai multe
discuri şi lucrează la turaţie de 170-300 rot/min. Cuţitele sunt protejate de o carcasă
din tablă de care se lovesc agregatele solului, lăsandu-l nivelat şi măruntit.
La culturile de camp se folosesc destul de rar, deoarece prezintă unele
dezavantaje cum ar fi:
- nu distruge total buruienile, ba chiar favorizeaza îmburuienarea, prin
fragmentarea resturilor vegetative (rizomi, stoloni, drajoni etc.), iar seminţele de
buruieni fiind mai uşoare cad la suprafata solului;
- consum ridicat de combustibil;
- degradarea structurii solului, prin mărunţire intensă, favorizand apariţia şi
formarea crustei;
- accentuează mineralizarea humusului;
- nu poate fi folosită pe soluri scheletice sau pe terenuri defrişate;
- viteza de lucru redusă (3-5 km/h.).
Lucrarea cu combinatorul, foloseşte o maşină complexă (combinator), echipată
cu vibrocultor, grapă cu colţi rigizi, grapă elicoidală rotativă, tăvălug inelar, executând
concomitent mai multe operaţii. Se foloseşte la pregătirea patului germinativ, pentru
o mai bună măruntire, nivelare şi chiar tasare uşoara a solului în vederea
semănatului, realizandu-se economie de carburant pana la 40 % (fig.5.2).

190
Fig. 5.2 Pregătirea terenului la SC Agrol MCS Buzău

191
 CAPITOLUL VII
NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENTE

Se cunoaşte faptul că producţia oricărei culturi scade dacă anul următor se cultivă
pe aceeaşi suprafaţă de teren şi creşte dacă se cultivă pe alte suprafeţe de teren cu
condiţii pedo-climatice asemănătoare sau identice.
În ţara noastră au fost înfiinţate asolamente în 1928 în cadrul ICAR dar s-au
întrerupt datorită comasărilor. În prezent, se experimentează la ICCPT Fundulea -
49 ani, Şimnic - 58 ani, M. Domnească - 35 ani, Aldeni (Buzău) - 46 ani (pe terenuri
situate în pantă).
Asolamentul, este cea mai importantă măsură agrotehnică de menţinere şi
sporire a fertilităţii solului, de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sporirea
eficacităţii celorlalte măsuri agrofitotehnice, pentru obţinerea producţiilor calitative şi
cantitative cu cheltuieli minime. Este principala măsură de planificare şi organizare a
activităţii din exploataţie. O măsură rentabilă ce nu necesită investiţii speciale ci se
bazează doar pe priceperea fermierului (managerului).
Pentru ca asolamentul unei exploatatii să fie corect întocmit, se ţine seama de
anumite reguli, cerinţe sau criterii, dupa cum urmează:
Criterii naturale (obligate), cu referire la condiţiile orografice ale zonei (clima, sol,
relief, rocă, ape freatice şi stagnante) şi care impune structura culturilor, măsurile
agrotehnice ce urmează a fi efectuate etc.
De exemplu, pe soluri nisipoase (psamosoluri sau aluviosoluri) se recomandă
legume rădăcinoase sau/şi alte plante cu sistem radicular bine dezvoltat, profund, în
timp ce pe salsodisoluri (soluri sărăturate) se recomandă orez, iarbă de Sudan, ricin,
plante medicinale (muşeţel, coriandru, fenicul etc.).
Criterii economico-organizatorice, condiţionate de economia de piaţă, reţeaua de
drumuri, forţa de munca disponibilă în zonă, mijloace mecanice, existenţa fabricilor
de zahăr, ulei, conserve etc., distanţa faţă de centrele gospodăresti, posibilităţile de
valorificare a producţiei etc.
Criterii agrobiologice, care se referă la cerinţele plantelor, la întocmirea rotaţiei în
funcţie de particularităţile biologice ale acestora.
De exemplu,
- după praşitoare, se recomandă cereale păioase care nu combat buruienile dar
refac structura solului;

192
 - plante mari consumatoare de elemente nutritive (sfecla, fl. soarelui) alternează
cu plante care au consum redus (cereale păioase);
- după specii mari consumatoare de apă (fl.soarelui, lucerna, sfecla, canepa) se
recomandă specii cu consum mai redus (sorg, paioase etc.);
- datorită unor boli şi dăunatori comuni, se evită alternarea culturilor: grau si orz,
rapită şi varză, soia şi fl. soarelui, mazărea şi inul etc.
- după leguminoase care lasă solul îmbogăţit în azot, (lucernă, mazăre, fasole,
soia) se recomandă să alterneze cu păioase, care au un consum mai redus;
- timpul ramas de la recoltarea plantei premergătoare şi cel rămas pană la
înfiinţarea culturii postmergatoare, prin mobilizare şi mărunţire, fertilizare etc.

7.1. Noţiuni (denumiri) în cadrul asolamentelor

Principalele noţiuni din cadrul asolamentelor sunt: sola, rotaţia culturilor,
monocultura, cultura repetată, asolamentul, structura culturilor, sola combinată,
schema de rotaţie, cultura succesivă etc.
Sola, reprezintă o suprafaţă de teren, cu sol cât mai omogen pe care se cultivă
una sau mai multe plante (cultură). Este delimitată de drumuri sau restricţii obligate
(fir de vale, căi ferate, autostrazi etc.). Optim pentru o fermă ar fi 4-6 sole care pot fi
împărţite în 2-3 parcele.
Rotaţia culturilor, reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în
timp, pe o solă. Rotaţia se prezintă prin numere (ordinea fiecărei culturi), astfel: 1.
soia; 2. grâu de toamnă; 3. fl-soarelui; 4. orz de toamnă; 5. porumb boabe.
Durata rotaţiei, reprezintă nr. de ani pentru ca o cultură să revină pe acelaşi loc.
De regulă, durata rotaţiei corespunde cu nr. de culturi din rotaţie.
Planta premergătoare, este cea care a fost cultivată în anul precedent pe o
anumită solă.
Monocultura, este o practică opusă rotaţiei; cultivarea unei singure plante mai
mulţi ani pe acelaşi loc (solă) cel puţin cât durează rotaţia; efectul monoculturii –
oboseala solului.
Cultura repetată, cultivarea aceleiaşi plante pe aceeaşi solă 2-4 ani consecutiv,
fără a depăşi durata rotaţiei.
Verigă a rotaţiei, se referă la două culturi care se succed într-o rotaţie: grâu şi
porumb; soia şi grâu; fl-s. şi grâu.
Asolamentul, reprezintă împărţirea terenului unei exploataţii (ferme) în câteva
sole şi practicarea aceleiaşi rotaţii a culturilor pe fiecare solă; rotaţia culturilor în timp
193
şi spaţiu. Pentru a nu se confunda asolamentul cu rotaţia, se poate reţine expresia:
Asolamentul fermei are 4 sole şi următoarea rotaţie a culturilor: 1. soia; 2. grâu; 3. fl-
s.; 4. porumb.
Structura culturilor, reprezintă ponderea ocupată de fiecare cultură din
suprafaţa totală a asolamentului.
Ex: asolamentul cu 4 sole are supr. totală de 100 ha - grâul ocupă 25 % din
structura culturilor.
Solă combinată (mixtă), atunci când sola este cultivată cu două sau mai multe
culturi, dar culturile să fie din aceeaşi grupă: agrotehnic sau/şi biologic. Ex: mazăre-
fasole-soia; grâu-orz; sfeclă-cartof; porumb-sorg etc.
Tip şi schemă de rotaţie Există două situaţii: când culturile se prezintă concret
într-o rotaţie – tip; când se prezintă numai grupele de culturi – schemă.
Cultura succesivă, atunci când în acelaşi an, pe aceeaşi solă se obţin două
culturi. Ex: orz şi porumb boabe; mazăre şi sorg; borceag şi porumb siloz etc.

7.2. Clasificarea asolamentelor

In funcţie de nr. solelor, asolamentele pot fi:
Asolamente de scurtă durată (de 2-4 ani)
Asolamentul de 2 ani sau de două sole (bienal), este cel mai simplu şi mai întalnit
în prezent în agricultura privata. Ex: grau-porumb, determinat de ponderea mare a
celor doua culturi.
Asolamentul de 3 ani (trienal), care cuprinde trei sole simple sau combinate.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamna; 3. porumb.
Asolament de 4 ani, care cuprinde 4 sole simple sau combinate.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamna; 3. porumb. 4. cereale toamna.
Asolamente de lunga durata (peste 5 ani)
Asolamentele de 5 ani, permit cultivarea unui nr. mare de specii de plante, cu
posibilitatea de a fi cultivate şi alte specii care nu se autosuporta, se combat mai bine
buruienile, bolile şi daunatorii, pot fi cultivate loturi semincere etc.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamna; 3.porumb; 4. cereale toamna; 5.
porumb
Asolamentele de 6 ani, se intocmesc şi se urmăresc cu dificultate. Cele mai
raţionale sunt de 3-5 ani. De regulă, se evită asolamentele lungi de 8-10 ani, cu
posibilitatea de a întocmi două asolamente de 4-5 sole (ani).
In funcţie de structura culturilor, asolamentele pot fi:
194
 Asolamente agricole sau de camp, care compun numai plante de camp:
- cereale păioase (grau, orz, ovăz, secară, triticale, mei);
- prăşitoare (porumb, sorg);
- plante tehnice (fl-soarelui, tutun, ricin, sfeclă etc.);
- tuberculifere (cartof);
- leguminoase boabe (mazăre, fasole, soia).
Avand în vedere tradiţia şi condiţiile pedoclimatice din ţara noastră, aceste
asolamente ocupă cele mai mari suprafeţe, ponderea fiind ocupată de grau, porumb,
orz, fl.-soarelui, cartof, ovaz, soia, rapita, coriandru etc.
Asolamente furajere, care se organizează în exploataţii cu sector zootehnic
dezvoltat şi furajele obţinute (porumb boabe, porumb siloz, ovăz, fan, masă verde
etc.) nu acoperă necesarul din balanţa furajeră.
Acestea furnizează, masă verde, rădăcinoase, bostănoase, sfeclă furajeră etc.,
ce vor fi folosite în hrana animalelor alături de produsele secundare (paie, coceni,
vreji etc.).
Asolamentele furajere pot fi: de fermă, care se organizează în jurul fermei,
obţinandu-se un volum mare de furaje şi de pajisti sau de păşune, care pot fi
organizate mai la distanţă, unde se obţine un volum mai redus.

7.3. Importanţa asolamentului

Prin practicarea asolamentului beneficiem de numeroase avantaje fără costuri
suplimentare, doar printr-o mai bună organizare şi planificare a producţiei.
Influenţa asolamentului asupra proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Prin alternarea culturilor, diferă modul de executare a lucrărilor solului (gama de
maşini, adancimea de lucru etc.), modificand în sens favorabil însuşirile fizice ale
solului (densitate aparentă, porozitate totală, grad de tasare, stabilitate hidrică a
agregatelor etc.). Consumul de apă şi elemente nutritive este diferit în funcţie de
cultura premergătoare. Plante mari consumatoare: porumbul, floarea soarelui, sfecla
etc., trebuie să alterneze cu plante cu consum mai redus de apă şi elemente nutritive
(cereale păioase, mazăre, in, rapită).
Activitatea microorganismelor este mult influenţată prin respectarea rotaţiei
culturilor, realizandu-se un schimb cationic echilibrat, cu consecinţe favorabile şi
asupra reacţiei solului.

195
 Prin alternarea de specii bune protectoare (ierburi perene, cereale păioase
etc.) cu altele mai slab protectoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă) se realizează o
reducere a proceselor de eroziunea solului.
Influenţa asupra combaterii buruienilor, bolilor si daunatorilor
Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunatorilor se realizează în mod eficient şi
fără costuri suplimentare prin alternarea plantelor prăşitoare (care combat buruienile
dar deteriorează structura solului) cu plante neprăşitoare (care favorizează apariţia
buruienilor dar refac structura). Sunt plante care au boli comune (floarea soarelui şi
soia) care nu trebuie să urmeze una după cealaltă sau să revină pe aceeaşi solă
decat dupa 5-6 ani.
Diferiti agenti patogeni şi dăunători sunt adaptaţi să trăiască pe anumite specii
de plante. Frecvenţa atacului creşte progresiv în cazul monoculturii, deoarece bolile
se transmit de la an la an prin resturile vegetale iar dăunătorii pot ierna în sol în
diferite stadii de dezvoltare. Prin alternarea culturilor se creează dezechilibre în
biologia acestora reducandu-se considerabil gradul de infestare.
In experientele de la ICCPT Fundulea, la cultura porumbului în monocultură,
nr. de indivizi de răţişoară (Tanymecus) a fost de 40 exemplare/m2, spre deosebire
de asolamente unde au fost 6 exemplare/m2.
De asemenea, atacul de mană (Plasmopara helianthi), a fost mult diminuat în
cazul asolamentelor de 2-5 ani, comparativ cu monocultura.
Influenţeaza pozitiv nivelul producţiei (cantitativ dar şi calitativ)
In experienţele de la Simnic - Dolj, la cultura graului, s-au obtinut sporuri de
producţie de 10-80 % în cazul asolamentelor (6000 kg/ha) faţă de monocultură (3500
kg/ha.).
La ICCPT Fundulea, în experienţele de lungă durată (5-6 ani), s-a evidenţiat
un conţinut mai ridicat de ulei în seminţele de floarea soarelui (> 2%), iar la sfecla
pentru zahăr s-au inregistrat sporuri de 1700-2000 kg/ha şi peste 2 % continutul de
zahar.
Creşte eficienţa economică şi energetică din agricultură
Pentru a stabili eficienţa economică a unor asolamente comparativ cu
monocultura, s-au luat în calcul rata profitului (%) şi costul de producţie (lei/kg).
Asadar, în experientele de la ICCCPT Fundulea, rata profitului a crescut de la
80 % în monocultura, la 111 % in cazul rotaţiei iar costul de producţie s-a redus cu
10 % în timp ce la Simnic-Dolj, costul de producţie s-a redus cu 30 % iar rata
profitului a crescut de la 37 % în monocultură, la 103 % în rotatia de 4 ani.
196
 In cazul asolamentelor, prin reducerea consumului de energie, creşte eficienţa
energetică. Conform cercetărilor în diferite zone pedoclimatice din tara noastră,
sporul de productie la 1 kg îngrăşămant a fost de 3-4 ori mai mare în asolamente
comparativ cu monocultura. Scăderea gradului de îmburuienare în asolamente,
determină o reducere a tratamentelor fitosanitare şi a erbicidării pe unitatea de
suprafată cu aprox. 50 %.
Tot în cazul asolamentelor, se asigură folosirea judicioasă a forţei de muncă, a
mijloacelor mecanice, se atenuează varfurile de campanie etc.
In concluzie, monocultura trebuie evitată pe cat posibil, pentru a beneficia de
avantajele asolamentului şi dezavantajele monoculturii.

7.4. Reguli ce trebuie respectate la întocmirea rotaţiei culturilor

În funcţie de particularităţile biologice şi agrotehnice, fiecare plantă de cultură are
o anumită influenţă asupra fertilităţii solului, lăsându-l într-o stare culturală mai mult
sau mai puţin favorabilă. Ordinea de cultivare a plantelor în rotaţie, este conditionata
de:
Consumul de substanţe nutritive; sunt plante la care sistemul radicular pătrunde
adânc în sol (floarea soarelui, porumb, sfeclă) iar altele explorează numai stratul
superficial (mazare, cereale paioase etc.). (fig. 6.1).
Consumul de apă; unele plante precum fl-soarelui, lucerna sunt mari
consumatoare de apă, motiv pentru care se recomandă udare de aprovizionare sau
recomandarea anumitor specii rezistente la secetă sau care sa fie semănate în
primăvară, după ce rezerva de umiditate se reface în perioada de iarna;
Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului; se modifică în sens favorabil
densitatea aparentă, porozitatea totală, stabilitatea hidrică a agregatelor solului.
Protecţia împotriva eroziunii; cu cat solul este mai bine acoperit cu vegetatie, cu
atat este mai putin predispus proceselor de eroziune.
Bilanţul substanţei organice din sol; pe seama resturilor vegetale rezultate de la
vegetaţia ierboasă se acumulează o cantitate mare de materie organică şi pe
adancime apreciabilă;
Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; datorită alternanţei dintre culturi şi
cerinţelor diferite ale acestora, sunt distruse inevitabil şi daunatorii, bolile şi
buruienile.

197
 Suportabilitatea, este evidentă la culturi din aceeaşi familie care pot avea boli şi
daunatori comuni iar cerinţele faţă de elementele nutritive precum şi lucrările solului
sunt diferite.
Perioada de timp dintre două culturi care se succed, trebuie sa fie suficienta
deoarece solul trebuie mobilizat, mărunţit, semănat etc., iar cultura ce urmează a fi
înfiinţată trebuie să fie bine încheiată, pentru a rezista peste iarna. Ex: sfecla – grau.
Oboseala solului, apare în cazul monoculturii afectand toti indicatorii solului.

Fig. 6.1 Adâncimea de pătrundere a rădăcinilor diferitelor plante cultivate

1. lucernă; 2. trifoi; 3. sfeclă; 4. fl-s.; 5. grâu; 6. mazăre; 7. cartof; 8. in; 9 fasole

198
 CAPITOLUL VIII
SISTEMUL CLASIC (CONVENTIONAL) DE LUCRARI ALE SOLULUI

Sistemele clasice sau convenţionale se practică de foarte mult timp (din sec. al
XIX-lea în Europa) fiind folosite în prezent pe aprox. 85 % din suprafaţa arabilă a
Romaniei, însă se estimează că peste 20 de ani acest sistem se va reduce la 65 %.
In ţara noastră, acest sistem este generalizat şi prezintă o serie de avantaje:
- a devenit traditie, obisnuinţă în lucrarea solului;
- favorizează acumularea şi păstrarea apei în sol;
- siguranţă mai mare asupra recoltei;
- încorporează în sol îngrăşămintele organice, chimice, amendamentele şi
resturile vegetale dar prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
- necesită un nr. mai mare de lucrări şi categoric de utilaje agricole;
- consum ridicat de carburanţi şi lubrifianţi;
- rata profitabilitaţii mai redusă.
Acest sistem cuprinde toate lucrările agricole efectuate culturilor de toamnă sau
primăvară în care se precizează: perioada de executie, agregatul folosit, nr. de
treceri (interventii) etc. Toate aceste lucrări sunt în concordanţă cu condiţiile
pedoclimatice locale, cu cerinţele agrobiologice ale fiecarei specii de plante, cu
lucrarile solului aplicate plantei premergatoare, epoca de semant, dotarea
exploataţiei cu utilaje agricole, precum şi cu starea culturală a solului.
Sistemele de lucrări ale solului prezintă anumite caracteristici şi anume:
● flexibilitate, adică posibilitatea de adaptare la condiţiile pedoclimatice şi
posibilitaţile economice ale fermierului;
● funcţionalitate, posibilitatea executării lucrarilor în fiecare an, indiferent de
vreme;
● accesibilitate, posibilitatea de a regla viteza de lucru a operaţiilor executate;
● rentabilitate, adică să contribuie la conservarea solului şi protecţiei mediului.
Pe langă aceste caracteristici mentionate mai sus, sistemele de lucrari ale solului
urmăresc şi anumite obiective, cum ar fi:
- conservarea apei în sol;
- refacerea sau menţinerea structurii solului;
- combaterea eficientă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
- evitarea tasării solului şi asigurarea unui pat germinativ favorabil;
- realizarea eficienţei energetice şi economice ridicate.
199
 8.1. Sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă
De regulă, în campania agricolă de toamnă se seamănă: rapiţă, borceag, orz de
toamnă, grau de toamnă, secară, triticale, lucernă etc., culturi ce ocupă aproximativ o
treime din suprafaţa arabilă a ţării noastre, ponderea fiind ocupată de graul de
toamnă.
Aceste culturi urmează după premergătoare care pot elibera terenul vara, toamna
sau după pajisti, fanete, lucerniere etc., rezultand mai multe variante ale sistemului
clasic de lucrari:
- după plante care eliberează terenul vara (ex: grau dupa mazare);
- după plante care eliberează terenul toamna (ex: orz dupa fl.soarelui);
- după culturi perene (ex: orz dupa lucerna).

A. Dupa premergătoare timpurii (rapită, borceag, mazăre, cartof timpuriu, fasole,

orz de toamnă, grau de toamnă, mei, secară, triticale etc.).
Dupa eliberarea acestor culturi, se execută arătura de vară, cand solul încă este
reavăn şi rezultă o arătură de calitate, care se menţine curată de buruieni, afanată,
fără crustă prin 2-3 lucrări superficiale cu grapa.
Arătura de vară, se execută la 18-20 cm pe soluri luto-nisipoase sau lutoase şi la
21-25 cm pe soluri argiloase, îmburuienate sau anul anterior au fost arate superficial.
Pentru ca solul să rămană măruntit, nivelat, asezat, se recomandă ca arătura să fie
executată cu plugul în agregat cu grapa stelata sau cu colti rigizi.
In perioadele secetoase cand arătura nu poate fi executată, se poate folosi o
grapă cu discuri (dezmiristire), prin care se distrug buruienile, activitatea
microorganismelor este intensificată, se creeaza un strat afanat la suprafată cu rol de
mulci, care diminuează evaporarea apei din sol.
Toamna, se pregăteşte patul germinativ, prin 2-3 treceri cu grapa cu discuri sau o
trecere cu combinatorul în direcţie perpendiculară pe direcţia de semanat.

B. Dupa premergătoare tarzii (porumb, floarea soarelui, cartof, soia, tutun, ricin,
arahide, orez, sorg, legume, plante furajere etc.).
După eliberarea terenului de resturi vegetale (coceni, vreji, tulpini, colete etc.), se
execută arătura de toamnă cu plugul în agregat cu grapa stelată sau cu colti rigizi cu
2-3 săptămani înainte de semănat.
Datorită faptului că terenul este acoperit cu resturi vegetale, înainte de arat se
recomandă 1-2 discuiri perpendicular pe randurile de plante, pentru a asigura
calitatea araturii.
200
 Adancimea de arat, variaza între 18-22 cm, în funcţie de umiditate, de textura
solului şi cultura ce urmează a fi înfinţată. După arat, se executa 1-2 treceri cu grapa
cu discuri sau o trecere cu combinatorul.
Dacă toamna este mai secetoasă, se poate renunta la arătura, terenul fiind lucrat
prin treceri repetate cu discul însă nu este metoda cea mai potrivită deoarece se
deteriorează structura solului, se prăfuieşte, favorizează apariţia crustei, se tasează
solul iar consumul de carburant este nejustificat.
C. După culturi perene (lucernă, trifoi, sparcetă, pajişti naturale sau cultivate etc.).
După desfiinţarea culturilor, se execută desţelenirea prin arătură superficială
(decoletare) sau arătură normală, după coasă sau după păşunat cand terenul este
reavăn asigurand o arătură de calitate.
Arătura se menţine curată de buruieni prin 1-2 lucrări superficiale de grăpat cu
grapa cu discuri. Patul germinativ se pregăteşte în preajma semănatului, în acelaşi
mod ca şi la sistemele anterioare.
După desţelenirea lucernierelor, trifoiştilor, terenul este mai uscat, dar imbogăţit în
azot, se recomandă culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui etc.), deoarece
umiditatea în sol se reface pană în primăvară, buruienile sunt mai bine combătute
prin praşile mecanice sau manuale iar cultura nou înfiinţată, valorifică mai bine
potenţialul solului după leguminoase perene, spre deosebire de cereale păioase care
suferă datorită deficitului de umiditate.

8.2. Sistemul de lucrări pentru semănăturile de primăvară

In condiţiile ţării noastre, primăvara se înfiinţeaza fie prin semanat fie prin plantat
majoritatea culturilor (fl.soarelui, porumb, soia, mazăre, fasole, sfeclă, cartof, lucernă,
in, tutun, bumbac, ricin, orez, arahide, plante furajere etc.), totalizand 2/3 din
suprafaţa arabilă.
Pentru înfiinţarea acestor culturi, o parte din lucrari (de bază) se execută de
regulă din toamnă, iar altele în primăvară (de pregătire a patului germinativ).
Deoarece pot urma dupa plante care eliberează terenul vara, toamna sau dupa
culturi perene, rezultă mai multe variante de lucrari ale solului.
A. Dupa plante care eliberează terenul vara
Lucrările solului încep din vară, imediat după desfiinţarea culturii premergătoare,
chiar dacă pană la semănat (în primăvară) perioada este îndelungata (de 7-8 luni).

201
 Imediat după eliberarea terenului, se execută arătura de vară (adancă sau cel
putin normală), deoarece majoritatea culturilor ce se înfiinţează în primăvară au
sistem radicular bine dezvoltat, explorand un volum mare de sol.
In practica curentă, arătura de vară se execută pe terenurile ce urmează a fi
semănate/înfiinţate în toamnă, iar pe terenurile ce urmează a fi semănate în
primăvară se ară toamna sau în ferestrele iernii şi foarte rar în primăvară. Pe terenuri
grele, compacte, cu drenaj intern defectuos se recomandă afanarea adancă utilizand
scarificator, cizel sau scormonitor.
Primăvara, cand terenul permite, se trece la pregătirea patului germinativ, în
vederea distrugerii buruienilor, nivelare, încorporarea erbicidelor (ppi), sau
îngrăşămintelor, menţinerea apei în sol etc. In zone cu precipitaţii abundente, (ploi,
zapezi) se recomandă arătura superficială (15-17 cm) în agregat cu grapa stelată
urmată de lucrări obişnuite de pregătire a patului germinativ.
B. După plante care eliberează terenul toamna
După desfiinţarea plantei premergătoare, se execută arătura de toamnă (normală,
adancă sau foarte adancă), în funcţie de planta ce urmează a fi cultivată, umiditate,
tipul de sol, lucrările solului executate în anul anterior, starea culturală a terenului.
Arătura de toamnă se lasă în brazdă crudă (negrapată), deoarece brazdele
rămase reduc spulberarea zăpezii, favorizează infiltraţia apei, iar în urma procesului
de gelivaţie (îngheţ-dezgheţ), se realizează o bună mărunţire şi nivelare a arăturii.
Pe terenurile situate în pantă, arătura se execută pe curbele de nivel, nu se
grăpează pentru ca brazdele să constituie un obstacol în calea apei ce se scurge de
pe versanti. Dacă terenurile prezintă la suprafaţă resturi vegetale, miriste înaltă, sunt
puternic îmburuienate sau sunt denivelate (rigole, biloane etc.) se recomandă 1-2
treceri cu grapa cu discuri urmate de arătură.
La pregătirea patului germinativ, se procedează ca şi în celelalte cazuri în funcţie
de cultura ce urmează a fi înfiinţată.
C. După culturi perene
In funcţie de starea culturii, de condiţiile climatice, de disponibilitatea utilajelor din
fermă, desţelenirea se poate face vara sau toamna. De regulă, desţelenirea se
execută vara în cazul faneţelor sau/şi pajiştilor îmbătranite, îmburuienate sau în anii
secetoşi.
Desţelenirea constă într-o arătură normală sau adancă cu plug în agregat cu
grapa stelată sau cu colti rigizi. In vederea încorporarii resturilor vegetale în orizontul
bioacumulativ se utilizează plugul cu antetrupită.
202
 In primăvară, terenul se lucrează în mod obişnuit în funcţie de planta de cultură şi
de cerinţele acesteia (epoca de semănat, ø semintei etc.).

8.3. Sistemul de lucrări pentru culturi duble (succesive)

In zone cu condiţii pedoclimatice favorabile (cu precipitaţii suficiente, cu aport
freatic sau cu posibilităţi de irigat), după culturi care eliberează terenul la sfarsitul
primăverii-începutul verii (borceag, mazăre, rapită, cartof timpuriu, secară, grau, orz,
triticale, mei etc.), se poate obţine pană toamna o a doua cultură, pe aceeaşi
suprafaţă de teren.
In condiţiile ţării noastre, se pot cultiva succesiv (culturi duble, secundare, în
miriste etc.), fie pentru boabe (soia, fasole, porumb), fie pentru masa verde, fan sau
siloz (porumb, iarbă de Sudan, sfeclă furajeră) fie ca îngrăşămant verde (lupin,
rapită, măzăriche etc.). In vederea obţinerii unei culturi succesive reuşite, este
necesară respectarea urmatoarelor conditii:
- perioada scurtă de vegetaţie atat la cultura principală cat şi la cultura succesivă;
- eliberarea rapidă a resturilor vegetale;
- solul sa aiba o fertilitate ridicată si o stare culturală bună;
- pregatirea patului germinativ pentru cultura succesivă sa se execute rapid, usor
şi de calitate;
- erbicidele aplicate la cultura principală sa fie selective si pentru cultura
succesiva;
Pe solurile nisipoase (psamosoluri sau/şi aluviosoluri) şi curate de buruieni,
pregătirea terenului se poate face doar prin discuire, pe cele lutoase se execută o
arătură superficială (15-17 cm), iar pe cele argiloase se executa arătură normală (18-
20 cm) în agregat cu grapa cu colţi rigizi.
Practicarea culturilor succesive asigură folosirea intensivă a terenului, a apei de
irigat (pe terenuri irigabile), obţinerea de producţii suplimentare (boabe, furaje sau
îngrăşăminte verzi).

8.4. Sistemul de lucrări pentru culturi compromise

Uneori, pe anumite suprafeţe culturile agricole pot fi compromise total sau parţial,
din anumite cauze: geruri puternice, inundaţii, folosirea de seminţe
necorespunzatoare, grindina, crusta, atac de boli şi daunatori, alegerea şi aplicarea
defectuoasă a erbicidelor, paşunat abuziv, îmburuienare puternică etc.

203
 Deoarece cultura nu mai este economică, se decide reinsămanţarea (întoarcerea)
terenului cu aceeaşi cultură sau alte culturi pretabile, după o analiză temeinică a
cauzelor care au dus la compromiterea culturii.
Pregatirea patului germinativ pentru o noua cultură se face rapid, printr-o lucrare
superficială cu grapa cu discuri sau cultivatorul apoi se seamănă.
După culturile de toamnă compromise (grau, orz, secară, triticale etc.), acestea
fiind mai bine dezvoltate vegetativ, se recomadă arătura superficială pentru o mai
buna încorporare a acestora în sol.
La reînfiinţarea culturilor se aleg soiuri sau hibrizi mai timpurii sau cu perioada de
vegetaţie mai scurtă deoarece semănatul nu mai este în perioada optimă.

204
 CAPITOLUL IX
SISTEMELE NECONVENTIONALE DE LUCRARI ALE SOLULUI

Aceste sisteme diferă faţă de cele clasice sau convenţionale prin faptul că se
încearcă eliminarea lucrării de arat total sau periodic dar şi reducerea numărului altor
lucrări, menţinerea unui strat de mulci la suprafaţa terenului (resturi vegetale tocate şi
împrăştiate), cu scopul de a conserva apa în sol. Aceste sisteme se pot practica fără
lucrări (prin semănat direct), cu lucrări minime, cu benzi sau faşii înguste, cu biloane
etc.
9.1. Sistemul minim de lucrări (minimum tillage)
Sistemul de lucrări minime era cunoscut din 1950, iar din 1960 s-a extins în SUA,
apoi în Anglia şi în restul ţărilor europene.
Este o primă variantă a Sistemului de Lucrări de Conservare a Solului (SLCS),
fiind cunoscută ca sistem de lucrari cu mulci (sol acoperit cu resturi vegetale – 30 %).
In condiţiile ţării noastre, este mai usor de practicat cu rezultate bune pe soluri
uşoare (nisipoase) sau mijlocii (lutoase) şi nerecomandat pe soluri grele (argiloase)
sau puternic îmburuienate.
Lucrarea de bază se execută fără întoarcerea brazdei, cu ajutorul cizelului, cu
plugul paraplow, grapa rotativă sau cultivatorul, lucrări efectuate la maturitatea fizică
a solului (umiditatea optimă –sol de minut).
Acest sistem se pretează bine pentru culturile prăşitoare (porumb, fl. soarelui,
soia etc.), iar resturile vegetale să fie tocate, împrăştiate pe sol şi parţial încorporate.
Conform specialiştilor, sistemul cu lucrări minime se recomandă să alterneze cu
sistemul clasic dupa 4-5-6 ani, după caz.

9.2. Sistemul de lucrări cu benzi sau faşii înguste (zone till sau strip till)
Este un sistem de lucrări asemănător cu cel anterior, numai că se lucrează parţial
sub formă de faşii late de 15-20 cm, cu ajutorul unor semănători adaptate, dotate cu
piese active de tip grapă, cizel, montate înaintea brăzdarelor semănătorii.

9.3. Sistemul de lucrări cu biloane (ridge tillage)

Este un sistem recomandat pe soluri cu drenaj defectuos (stagnosoluri sau
subtipuri stagnice) şi pe terenuri situate în pantă (10-15 %).
Terenurile situate în pantă sunt amenajate cu biloane pe direcţia curbelor de
nivel, fiind mai puţin predispuse eroziunii hidrice, deoarece biloanele constituie un
205
obstacol în calea apei care se scurge de pe versanţi, se infiltreaza mai bine în sol şi
totodată solul aflat pe coamele bilonului se zvantă şi se încălzeşte mai repede,
constituind un avantaj pentru semănat mai timpuriu.
Pe langă aceste avantaje menţionate, se reduce consumul de carburanţi, cresc
producţiile şi eficienţa economică este sporită.

9.4. Sistemul fără lucrări (no tillage) sau semănat direct (direct drilling)
Este un sistem de agricultură mai special (aparte), deoarece înfiinţarea culturii se
face pe teren nelucrat de la semanat la recoltat si invers. Singura mobilizare a solului
este în momentul semănatului, care constă în deschiderea unei brazde (fante),
creata de brăzdarele semănătorii unde se introduc seminţele şi îngrăşămintele.
Acest sistem se practică în SUA pe minim 15 mil. ha., în Canada circa 45 % din
suprafaţa arabilă, iar în statele europene pe 1-2 % din suprafaţă (Gus P., 1998).
Avantajele acestui sistem sunt de natura agrotehnică dar şi economică.
Agrotehnic, prin reducerea mineralizării, creşte conţinutul în humus, se reface
structura solului, se conservă apa în sol, creşte porozitatea totală, activitatea
microbiologică este intensificată, iar prin menţinerea la suprafaţă a stratului de mulci,
se reduce eroziunea şi nu se mai formează crustă.
Economic, se pot semăna suprafeţe mult mai mari într-un timp scurt, se reduce
consumul de carburant şi ca atare se elimină noxele care creează efectul de seră.
La acest sistem se pretează majoritatea prăşitoarelor, exceptand cartoful şi
culturile intensive de legume. Solurile pretabile acestui sistem sunt: kastanoziom,
cernoziom, faeoziom, preluvosol, luvosol (cu unele restrictii) si nepretabile: psamosol,
gleiosol în general soluri cu aport freatic sau predispuse inundatiilor.
In ţara noastră, acest sistem este mai putin practicat, deoarece necesită maşini
pentru semanat direct în agregat cu tractoare de minim 100 CP, erbicidele sa fie
eficente pe toată perioada de vegetatie, sisteme de irigatii functionale etc. La Şiria
(Arad), se practica acest sistem pe 120 ha., cu productii la porumb de 8500 kg/ha.

206
 CAPITOLUL X

LUCRĂRI DE SEMĂNAT ŞI ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

Datorită diversităţii plantelor de cultură şi particularităţilor diferite ale acestora,

este necesară cunoaşterea principiilor generale ce trebuie respectate, cum ar fi:
Materialul de semănat şi plantat, trebuie să fie selectat, condiţionat, tratat şi
însoţit de buletinul de analiză – STAS. Sămanta, trebuie să corespundă soiului sau
hibridului zonat (autentică), să fie curată şi fără impurităţi, să aibă capacitate
germinativă, iar masa a 1000 de boabe (MMB) şi masa hectolitrică (MH) să fie cat
mai ridicate.
Epoca de semănat, trebuie respectată în funcţie de cerinţele plantelor, soiul şi
hibridul folosit, condiţiile ecologice locale, destinaţia producţiei. Pentru culturile
semănate în toamnă (grau, orz, triticale, secară etc.,), semănatul în epoca optimă
asigură răsărirea plantelor la timp, o vernalizare corespunzatoare, plantele sunt mai
ferite de atacul agentilor patogeni, înfrăţire normală, rezistenţă la iernat, producţii
ridicate.
La plantele legumicole, data semănatului este condiţionată şi de momentul livrării
producţiei. Astfel se seamănă eşalonat pentru ca plantele să ajungă la maturitate în
perioade diferite.
Metoda de semănat, diferă în funcţie de particularităţile biologice ale plantelor,
scopul culturii, condiţiile naturale etc. În funcţie de acestea, semănatul se poate
executa: în rânduri obişnuite, în randuri dese, în randuri îndepărtate, în randuri
echidistante, în benzi, în rigole, cu coame, cu plante protectoare, în cuiburi etc.
Semănatul în randuri îndepărtate (în cazul praşitoarelor) şi în randuri dese (cereale
păioase) este redat în figurile fig.10.1 si 10.2).

207
 Fig. 10.1. Semănatul păioaselor la SC Agrol MCS – Buzău

Fig. 10.2. Semănatul prăşitoarelor la SC Agrol MCS – Buzău

Adâncimea de semănat. Aceasta influenţează germinaţia, răsărirea şi

uniformitatea culturii; diferă în funcţie de natura solului, umiditate, MMB, puterea
germinativă etc. Astfel, la plantele cu seminte mici (lucerna, trifoi, rapita etc.),

208
semănatul se execută mai la suprafată (la 2-3 cm), la cele cu seminţe mijlocii (graul,
mazărea, porumbul, la 5-8-10 cm sau sau la 12-14 cm în cazul cartofului.
Norma de sămânţă, reprezintă cantitatea de sămânţă utilizată pentru un ha., şi
se poate determina cu ajutorul formulei:
DensitateaxMMB
Norma de sămânţă (kg/ha) =
Valoareaculturalaase min tei

Lucrările de îngrijire a culturilor. Se execută de la semănat până la recoltat,

diferenţiat în funcţie de cultură, condiţiile pedo-climatice, unitate agricolă etc. (prasit,
fertilizat, irigat etc.).
Pentru culturile infiintate toamna, principalele lucrari efectuate sunt urmatoarele:
- udarea de rasarire (in zonele mai secetoase) sau eliminarea excesului de
umiditate (in zonele mai umede);
- combaterea daunatorilor (gandacul ghebos, afide etc.);
- verificarea starii de vegetatie a culturilor, prin luarea de probe de plante din
teren si studiate in laboratoare;
- fertilizare suplimentara, acolo unde este cazul etc.
Pentru culturile infiintate primavara, se recomanda urmatoarele lucrari
differentiate pe grupe de culture: prasitoare si neprasitoare.
Plantele prasitoare, se seamana la distante mai mari intre randuri, unde se
executa grapatul, completarea golurilor, prasitul, raritul, fertilizarea suplimentara,
tratamente fitosanitare, irigat, musuroit, ciupit, carni, copilit, polenizare, mulcire etc.
Plantele neprasitoare, se seamana in randuri dese, fiind nevoie de urmatoarele
lucrari: grapat, combaterea buruienilor, bolilor si daunatorilor, fertilizare suplimentara,
irigatii etc.

209
 CAPITOLUL XI
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ

Datorită condiţiilor diferite de sol, climă, relief, expoziţie, ape freatice şi

stagnante, material parental etc., la nivelul ţării noastre se practică o agrotehnică
diferenţiată, în funcţie de condiţiile locale ale fiecărei exploataţii agricole.
Astfel, pe teritoriul ţării, se pot delimita următoarele zone agricole: stepă,
silvostepă şi forestieră (caldă şi rece).

11.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă

Zona de stepă este reprezentată în mare parte de relieful de campie, fiind
separata in două subzone:
-subzona de stepă din sudul şi sud-estul ţării, reprezentată în mare parte de
Campia Romana;
- subzona de stepa din vestul ţării, reprezentata in mare parte de Campia
Banatului.
Condiţii climatice: Precipitaţiile medii anuale sunt în jur de 400-500 mm în
stepa de sud şi sud-est iar în stepa vestică şi nordică în jur de 500-550 mm. Climatul
este deosebit de arid cu temperaturi medii anuale de 11-120C, unde s-au instalat
specii ierboase adaptate condiţiilor de ariditate pe seama cărora s-au format
kastanoziomuri, cernozionuri, soluri gleice, aluviosoluri, salsodisoluri etc.
Plante cultivate: Această zonă este favorabilă pentru majoritatea plantelor de
cultură: cereale păioase, porumb, plante tehnice şi uleioase (fl-soarelui, soia, in,
cânepă etc.), plante furajere (sparcetă, lucernă, iarbă de Sudan), iar în condiţii de
irigare se pot practica şi culturi succesive. Dintre aceste culturi, grâul şi porumbul
deţin ponderea, respectiv 60-70 % din structura culturilor.
Irigaţia: În zona de stepă se obţin producţii mari şi sigure numai în condiţii de
irigare, unde şi condiţiile permit, deoarece o mare parte a acestei zone este
amenajată şi cu posibilităţi de irigare din Dunăre şi afluenţii acesteia.
Lucrările solului, trebuie să favorizeze depozitarea şi păstrarea apei în sol prin
menţinerea acestuia curat de buruieni, prin lucrări executate la timp şi de bună
calitate. Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, pentru
înmagazinarea apei provenită din ploi sau cel târziu în toamnă pentru culturile ce
urmează a fi înfiinţate în primăvară.

210
 Îngrăşămintele: De regulă, se recomandă doze moderate, datorită
precipitaţiilor scăzute care nu permit valorificarea economică a acestora.
Semănatul: În această zonă, semănatul începe mult mai devreme, pentru ca
germinaţia să beneficieze de rezerva de umiditate acumulată în iarnă. Seminţele se
încorporează mai adânc în sol (către limita maximă), fiind necesare tăvălugiri pentru
a pune sămânţa în contact mai bun cu solul.
Perdelele de protecţie: Sunt inevitabile în aceste zone, deoarece reduc viteza
vânturilor care grăbesc evaporaţia şi usucă solul la suprafaţă.

11.2 Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă

Zona de silvostepă, ocupă o suprafaţă ceva mai mare faţă de stepă, în sud
de-a lungul stepei, în nordul acesteia şi se continuă până la Botoşani de-a lungul
Prutului. În vest începe de la Timişoara, Oradea până aproape de Satu Mare. De
asemenea, apare ca o insulă în zona Cluj -Tg. Mureş şi în sudul Dobrogei.
Precipitaţiile variază între 500-550 mm, cu excepţia zonei de vest unde cad
aprox. 600 mm.
Tipurile de sol caracteristice acestei zone sunt: cernoziomurile subtipuri
cambice şi argice, faeoziomurile, preluvosoluri, gleiosoluri, salsodisoluri, soluri
aluviale etc.
Din punct de vedere climatic este zona cea mai favorabilă din ţara noastră,
fiind pretabilă pentru toate culturile agricole.
Măsurile agrotehnice sunt asemănătoare celor din zona de stepă şi anume:
- lucrări pentru înmagazinarea şi conservarea apei din sol;
- arături mai adânci (26-30 cm) pe gleiosoluri, preluvosoluri etc.;
- aplicarea îngrăşămintelor diferenţiat (doze mici la neirigat şi mari la irigat);
- semănatul, la începutul epocii optime; orice întârziere înseamnă pierderi de
recoltă;
- după semănatul culturilor de primăvară se recomandă tăvălugirea;
- în silvostepa din sud şi vest, se poate semăna în ferestrele iernii: lucernă,
mazăre, ovăz, borceag etc.;
- în silvostepa din nord şi est precipitaţiile sunt mai bogate, apar procesele de
eroziune, perioada de vegetaţie este ceva mai scurtă;
În această zonă, sporeşte necesitatea MIB, deoarece prima perioadă de
creştere este mai ploioasă, nu se pot executa lucrări de prăşit şi ca atare, buruienile
sunt favorizate.

211
 11.3 Particularităţi agrotehnice în zona forestieră (umedă)
Ocupă o mare parte din teritoriul ţării, condiţiile pedo-climatice fiind foarte
diferenţiate: rocă, relief, climă etc., unde se pot diferenţia două zone distincte: cu veri
calde şi cu veri reci.
Zona forestieră cu veri calde, se întinde în partea de sud a ţării, la nord de
silvostepă, în vestul ţării unde înconjoară silvostepa, în Transilvania, în Moldova între
Prut şi Siret. Aici, climatul este mai cald, cu temperaturi de 8,5-10,50C şi precipitaţii
de 500-600 mm.
Solurile predominante sunt: preluvosoluri, luvosoluri, faeoziomuri greice,
stagnosoluri, gleiosoluri, vertisoluri, aluviosoluri, coluvisoluri, etc.
Plantele cultivate sunt reprezentate în special de grâu şi porumb, urmate de:
sfeclă, mazăre, bob, linte, cânepă, cartof. Datorită reliefului fragmentat, suprafeţele
solelor sunt mai mici şi sunt împărţite în mai multe parcele.
Lucrările solului, respectă aceleaşi cerinţe ca şi în zona de silvostepă, în plus
se recomandă lucrări de desecare-drenaj, stăvilirea proceselor de eroziune etc.
Zona forestieră cu veri reci, se întinde în zona dealurilor şi câmpiilor
submontane, zonă ce se învecinează cu solurile cenuşii, luvosoluri şi preluvosoluri,
deci, în continuare către zona montană.
Climatul este mai rece şi umed cu temperaturi de 7-90C şi precipitaţii ce
depăşesc 700 mm.
Tipurile de sol predominante sunt: luvosoluri, planosoluri, stagnosoluri,
eutricambosoluri, faeoziomuri rodice, districambosoluri, pe alocuri turboase etc.
Plantele cultivate găsesc condiţii mai puţin prielnice mai ales datorită reliefului
fragmentat unde nu se poate practica o agrotehnică corespunzătoare, mai dezvoltată
fiind zootehnia, prin cultivarea plantelor de nutreţ: trifoi, sfeclă furajeră, varză
furajeră, porumb siloz, însă pot fi cultivate şi unele plante de felul: grâu, orzoaică, in
pentru fuior, fasole, cânepă, soia etc.
Datorită suprafeţelor arabile destul de restrânse, asolamentele sunt de scurtă
durată, sole cu suprafeţe reduse etc.
Măsuri speciale:
- arătura adâncă fără întoarcerea brazdei – subsolaj;
- aplicarea de amendamente calcaroase;
- lucrări agropedoameliorative pentru reducerea eroziunii: în fâşii, pe curbele de
nivel, executarea de agroterase etc.;
- aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice.
212
 11.4. Particularităţi agrotehnice pe terenurile situate în pantă
Se cunoaşte faptul că terenurile situate în pantă sunt predispuse la eroziune
(proces de îndepărtare a solului de la suprafaţă, prin intermediul precipitaţiilor).
În urma acestui proces, solul devine fragmentat, la suprafaţă se creează rigole,
ogaşe, ravene, ceea ce îngreunează executarea lucrărilor mecanice sau chiar
stoparea acestora, care oricum se execută cu dificultate datorită pantei.
Ca urmare, eroziunea poate fi:
- de suprafaţă, atunci când solul este îndepărtat uniform la suprafaţa terenului;
- de adâncime, atunci când la suprafaţa solului se creează: şanţuri, rigole, ogaşe
şi în final ravene.
Factorii care influenţează eroziunea solului
• precipitaţiile, exercită o acţiune de dezagregare a agregatelor solului şi
antrenarea acestora pe pante către firul văii; constituie agentul care determină
cele mai mari cantităţi de sol spălat de pe terenurile în pantă. De aceea,
prelucrarea şi studiul ploilor, în special a celor torenţiale, prezintă o importanţă
deosebită în estimarea intensităţii probabile de manifestare a eroziunii,
putându-se stabili cele mai corespunzătoare măsuri de prevenire şi diminuare a
fenomenului erozional distructiv.
Studiul precipitaţiilor sub formă de ploaie se face pe baza datelor obţinute
de la aparatura pluviometrică şi pluviografică.
Pluviometrele colectează întreaga cantitate de apă căzută în punctul
unde sunt instalate, iar pluviografele înregistrează ploile pe toata durata lor, pe
diagrame numite pluviograme.
• relieful, prin elementele sale, (pantă, lungimea şi forma versantului,
expoziţie etc.), favorizează procesele erozionale;
- forma versantului modifică intensitatea eroziunii în diferite zone ale
acestuia. Astfel, pe versantul drept intensitatea eroziunii creşte în treimea
inferioară, datorită concentrării scurgerilor de suprafaţă: pe versantul concav,
eroziunea se manifestă mai intens în treimea superioară unele viteze de
scurgere a apei creşte datorită pantei mai mari a terenului, iar pe versantul
convex eroziunea se manifestă mai intens în treimea inferioară unde panta
terenului are valori mai mari. Pe versanţii cu profil complex (mixt) eroziunea
creşte pe porţiunile cu pante mari ale terenului şi în treimea inferioară datorită
concentrării scurgerilor superficiale.

213
 - odată cu creşterea lungimii şi pantei versantului, pe direcţia în care se
produce scurgerea, se amplifică procesul de eroziune. Intensificarea este
determinată de creşterea volumului scurgerii de suprafaţă ca urmare a procesului
de concentrare, dar şi a vitezei de scurgere care măreşte energia cinetică a
curentului de apă.
• roca si solul, prin însuşirile acestora, pot influenţa intensitatea procesului de
eroziune, direct prin rezistenţa opusă la acţiunea apei de dislocare a
particulelor şi indirect prin reducerea volumului scurgerilor de suprafaţă ca
urmare a infiltrării apei în profil.
Roca, prin natura şi duritatea ei, determină procese de solidificare
diferenţiate care influenţează intensitatea eroziunii. Rocile dure permit
formarea unui strat subţire de sol care se spală într-un timp scurt,
determinând evoluţia rapidă câtre eroziunea excesivă. Ajunse la suprafaţă,
rocile dure se erodează greu în comparaţie cu cele friabile (marnă, loess etc.).
Solurile cu proprietăţi fizice, chimice şi hidrofizice specifice prezintă o
rezistenţă diferenţială la acţiunea erozivă a apei, numită erodabilitate.
Pentru condiţiile din ţara noastră, Moţoc M. (1970), stabileşte
valoarea indicatorului de erodabilitate care reflectă gradul de rezistenţă a
solurilor la eroziunea apei între 0,6 şi 1,2, în funcţie de starea de eroziune şi
unele proprietăţi fizice ale acestora.
• vegetatia, reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori care determină
intensitatea cu care se manifestă eroziunea solului. Plantele lemnoase şi
ierboase, prin mărimea şi densitatea lor, asigură o acoperire diferenţiată a
solului şi ca urmare o protecţie variată a acestuia împotriva acţiunii erozive a
apei. Rolul antierozional al vegetaţiei se manifestă prin:
- intercepţia picăturilor de ploaie de către părţile aeriene ale plantelor,
determinând reducerea apreciabilă eroziunii de impact;
- reţinerea pe aparatul foliar al plantelor, a unui volum de apă din
cantitatea căzută ce determină reducerea scurgerilor superficiale, iar densitatea
plantelor măreşte rugozitatea reducând viteza de scurgere a apei;
- contribuie la creşterea infiltraţiei apei în profil, prin îmbunătăţirea
porozităţii şi structurii solului; prin sistemul radicular fixează particulele de sol.
Vegetaţia lemnoasă are un rol complex şi eficient în reducerea
scurgerii superficiale şi a eroziunii prin bogăţia coronamentului şi a litierei
formate la suprafaţa solului.
214
 Litiera, pe lângă o protecţie foarte bună a solului împotriva eroziunii, asigură
înmagazinarea unei cantităţi mari de apă din ploi.
Rădulescu A. (1978) apreciază că la o ploaie abundentă, un hectar de litieră
poate reţine circa 5 vagoane de apă.
Plantele cultivate protejează diferit solul împotriva eroziunii în funcţie de
caracteristicile lor morfologice, perioada de vegetaţie, stadii de creştere,
tehnologii de cultură, etc.
Moţoc M. (1963) propune clasificarea plantelor cultivate în raport cu gradul
de protecţie pe care îl asigura solului împotriva eroziunii, după cum urmează:
- culturi foarte bune protectoare; ierburi perene (leguminoase şi graminee
perene);
- culturi bune protectoare (cereale de toamnă, ovăz, borceag etc.)
- culturi mijlociu protectoare (mazăre, fasole, soia, năut, bob etc.);
- culturi slab protectoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă, cartof etc.).
Cercetările efectuate la Staţionarul Aldeni jud. Buzău pe parcelele de
control a eroziunii, au evidenţiat rolul hotărâtor al culturilor şi a unor tehnologii
antierozionale în diminuarea proceselor de degradare a solului prin eroziune.
Sintetizând datele privind intensitatea proceselor de eroziune din perioada
1996-2005, în figura 11.1. este prezentată dinamica pierderilor de sol
înregistrate pe parcelele de control situate pe un teren cu panta de 20 %, ca
valori medii anuale.

90 120
80
100
70
mm sol spălat în 10 ani
60 80
mm sol spălat

eroziune medie t/ha şi an

t/ha şi an

50
60
40
30 40
20
20
10
0 0
ogor porumb grâu de ierburi culturi cu
boabe toamnă perene benzi
înierbate

Fig. 11.1 Dinamica eroziunii medii anuale şi grosimea stratului de sol spălat
în perioada 1996-2005 Aldeni – Buzău
215
 • agrotehnica aplicată, influenţează prin sistematizarea terenului şi modul de
lucrare al acestuia.
• activitatea omului sau intervenţia antropică, care odată cu evoluţia
societăţii s-a amplificat şi diversificat, a devenit determinantă în intensitatea cu
care se manifestă eroziunea hidrică. Omul prin activităţile sale, de multe ori a
determinat declanşarea unor procese erozionale catastrofale, denumite pe drept
cuvânt eroziune antropică. Activitatea omului, care a determinat amplificarea
proceselor erozionale se poate rezuma astfel:
- alegerea unei structuri necorespunzătoare a folosinţelor şi culturilor pentru
terenurile în pantă. Ponderea crescută a arabilului şi a culturilor prăşitoare, pe
terenurile cu pante mai mari de 15%-16%.
- aplicarea unor tehnologii de cultură care favorizau eroziunea, în special
executarea lucrărilor agricole pe direcţia de cea mai mare pantă (deal, vale);
- neaplicarea lucrărilor simple antierozionale care să protejeze solurile împotriva
eroziunii;
- nerespectarea normelor de exploatare a păşunilor, în special păşunatul
neraţional cu un număr mare de animale, a determinat degradarea excesivă a
acestora.
Pagubele produse de eroziunea solului, constau în degradarea solurilor şi
scăderea productivităţii, dificultăţi în exploatarea teritoriului, aparitia si favorizarea
inundaţiilor, accentuarea fenomenului de secetă, poluarea mediului etc.
Principalele sisteme de lucrări antierozionale recomandate îin zone unde se
manifestă procesele de eroziune sau alunecari de teren sunt: lucrări pe curbele de
nivel, culturi în fâşii, culturi cu benzi înierbate, executarea de terase şi agroterase etc.

216