Centrul de Excelență în Horticultură și Tehnologii Agricole din Țaul

Legumicultura
generală
1. l

2
 CAPITOLUL I
DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE LEGUMICULTURII

1.1.OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE LEGUMICULTURA

Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de cultura legumelor.
Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină: -„legumer” care înseamnă vegetale cultivate
pentru hrana omului; -„cultura” care se referă la priceperea de a lucra pământul şi de a îngrijii plantele.
Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale omului. Pe măsura
dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele de cultivare a plantelor
legumicole.
Astfel, legumicultura s-a consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându-se de
fitotehnie din care face parte în sens larg.
Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp, apariţia şi dezvoltarea
culturilor forţate în sere şi răsadniţe şi a celor protejate în adăposturi din mase plastice sau sticlă fără
sursă permanentă de încălzire, legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare.
Având în vedere obiectivele pe care şi le propune legumicultura, aceasta poate fi definită mai
complet astfel:
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale diferitelor
specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor
corespunzătoare cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în scopul valorificării în măsură
cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor producţii ridicate, de calitate
superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în condiţii economice avantajoase.
Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este deosebit de importantă
deoarece acestea fundamentează tehnologia de cultură. De exemplu la tomate: când acestea se cultivă
prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică adâncime în sol (20-40 cm) şi trebuie să se intervină
prin irigări mai dese pentru a asigura apa necesară creşterii şi dezvoltării plantelor.
La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime mai mare în
sol (peste 1 m) şi plantele se pot aproviziona cu apă din straturile mai profunde ale solului, necesitând
irigări mai rare şi cu norme mai mari.
Soiurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin diferite metode, în timp ce
la cele cu creştere determinată nu mai este necesară susţinerea.
Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este interpretat diferit în
tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în câmp, ca şi la cea în sere, solarii şi răsadniţe,
copilitul se face radial, în timp ce la cultura de vară se face parţial, lăsând 1-2 copili.
Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de mediu (căldură, lumină,
aer, apă, hrană, etc.) prezintă o importanţă deosebită deoarece prin tehnologia aplicată putem interveni
pentru dirijarea lor în strânsă concordanţă cu cerinţele diferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a
hibrizilor de plante legumicole.
Conţinutul cursului de legumicultură este prezentat în două părţi:
-partea generală - care tratează însemnătatea alimentară şi economică a legumelor, bazele
biologice ale plantelor legumicole, ecologia şi înmulţirea acestora, construcţiile utilizate în
legumicultură în vederea producerii răsadurilor şi a cultivării legumelor în sistemul protejat, bazele
organizatorice şi tehnologice ale cultivării legumelor în câmp şi spaţii protejate, recoltarea,
condiţionarea şi valorificarea produselor legumicole, etc.
-partea specială - care cuprinde tehnologiile de cultivare a principalelor specii legumicole, în
câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.
În sortimentul mondial este cunoscut un număr apreciabil de specii legumicole, el fiind de
peste 250 şi în acelaşi timp într-o permanentă îmbogăţire.
În ţara noastră numărul speciilor legumicole se situează în jurul cifrei de 60, dintre care cele
mai importante sunt: tomatele, ardeii, vinetele, varza albă, varza roşie, varza creaţă, conopida, gulia,
ceapa, usturoiul, prazul, morcovul, pătrunjelul, ţelina, sfecla roşie, ridichile, castraveţii, dovlecelul,
pepenii, fasolea, mazărea, bamele, salata, spanacul, cicoarea, ciupercile, etc., care constituie dealtfel
obiectul părţii speciale ale disciplinei de legumicultură.
Legumicultura prezintă unele caracteristici faţă de celelalte sectoare ale producţiei vegetale.
3
Astfel putem menţiona:
-gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor legumicole şi
tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial productiv ridicat, obţinându-se producţii
mari la unitatea de suprafaţă;
-practicarea legumicultorii se face pe suprafeţe relativ restrânse, dar pe terenurile cele mai bune
(fertile, irigabile, mecanizabile);
-pentru amenajarea terenului comportă investiţii mari (pentru irigare şi mecanizare), de
constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a depozitelor de păstrare a produselor;
-legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii încălzite (sere) şi neîncălzite
(solarii);
-tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o specia la alta şi chiar în
cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de locul de cultură, de destinaţia producţiei şi de perioada de cultură;
-majoritatea legumelor fiind perisabile, se impune măsuri speciale de recoltare, transport,
depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru valorificare;
-datorită marii complexităţi a tehnologiilor, necesită un volum mare de forţă de muncă
comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale.

1.2.IMPORTANŢA ŞI PARTICULARITĂŢILE LEGUMICULTORII

Cultura legumelor are o deosebită însemnătate pentru om, pentru hrănirea sa cât mai echilibrată
şi obţinerea unor venituri.
Importanţa alimentară a culturii legumelor
Legumele au un rol deosebit în alimentaţia raţională, atât ca urmare a unui conţinut complex de
substanţe nutritive şi energetice, cât mai cu seamă a influenţei favorabile asupra desfăşurării normale a
tuturor funcţiilor organismului uman şi anume:
-hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele proaspete;
-stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi simple;
-aprovizionarea organismului cu aminoacizi: leucină, izoleucină, etc;
-reducerea grăsimilor;
-alcalinizarea plasmei sanguine;
-susţinerea procesului de calcifiere normală;
-sporirea activităţii enzimelor prin aportul de elemente minerale: K, Ca, Fe,Mg,Mn, Zn, Fl;
-blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
-menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
-stimularea activităţii glandelor interne;
-mărirea capacităţii de apărare a organismului;
-reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor.
Cele mai multe legume au un gust plăcut, cu nuanţe foarte diferite de la un soi la altul, unele
dintre ele fiind bogate în uleiuri eterice, glicozizi, pigmenţi, etc., ce stimulează pofta de mâncare.
Numărul mare de specii, varietăţi şi soiuri de legume, constituie materie primă pentru
prepararea unei game variate de mâncăruri, îmbogăţind şi îmbunătăţind astfel sortimentul preparatelor
culinare.
Compoziţia chimică a legumelor, ne arată conţinutul ridicat în apă, zaharuri, proteine, amidon,
grăsimi, valoarea energetică (în calorii) etc. (tabelul 1.1)

4
 Tabelul 1.1.
Conţinutul în substanţe nutritive la unele legume, comparativ cu alte alimente
Calorii mg/100 g. sp. mg/100 g. sp.
Apă
Alimentul la Săruri minerale Vitamine
Protide Glucide Lipide %
100 g.sp Ca P Fe A C
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Ardei 28,7 1,18 4,9 0,20 10,5 23,7 0,4 1,85 300 90
Broccoli 25,5 2,27 3,8 0,15 90,0 52,7 0,9 7,45 81,7 -
Cartof 83,3 1,95 18,2 0,10 11,3 79,1 3,6 0,08 20,0 87
Castravete 13,0 0,62 2,6 0,09 11,4 8,8 0,4 0,10 8,0 95
Ceapă 50,3 1,45 11,0 0,21 34,2 47,0 0,5 - 9,5 88
Conopidă 23,4 1,80 4,5 0,15 15,8 62,9 1,6 0,10 65 92
Dovlecel 18,9 0,60 1,2 0,2 31,0 10,6 0,2 0,06 15 95
Fasole
42,6 4,50 6,5 50,0 -
păstăi 0,2 60,0 0,2 20 88
Gulie 36,1 2,10 2,2 0,1 19,0 78,0 0,6 0,3 65 87
Hrean 100,2 3,2 14,0 0,2 - - - - 100 74
Mazăre 101,2 6,7 12,0 0,4 11,0 62,2 1,0 0,5 35 80
Morcov 44,6 1,2 7,5 0,3 41,4 52,5 1,1 7,0 6,0 87
Pătlăgele
5,0 - 7,0 92
vinete 28,2 1,10 0,2 11,0 20,0 0,2
Pătrunjel
47,0 7,0 56,0 30,0 2,5 -
rădăcină 2,1 0,2 6,0 88
Păstârnac 83,3 1,5 10,5 0,5 - - - - 20 89
Pepene
32,0 0,7 - - - - 90
galben 8,0 1,0 20
Pepene 31,0 0,7 10,0 - 20 - 0,3 1,0 13 91
verde
Ridichi
22,5 1,2 6,5 0,1 32,0 43,5 0,5 - 26 90
iarnă
Salată 16,1 1,1 2,7 0,17 25,3 28,0 1,1 3,0 20 94
Sfeclă
45,7 1,0 8,4 - 30,0 31,0 2,5 - 10 88
roşie
Spanac 23,8 2,3 2,5 0,28 75,2 51,2 2,8 5,0 55 92
Sparanghel 22,0 1,85 2,7 0,17 12,5 48,2 1,1 1,3 40 93
Tomate 22,5 1,0 5,7 0,3 7,9 32,8 1,5 0,7 27 93
Ţelină 44,7 1,72 6,5 0,3 - 67,0 1,8 0,1 10 90
Usturoi 94,5 6,5 23,0 - - - - - 15 72
Varză albă 47,3 1,28 5,3 0,18 40,5 38,9 0,3 0,8 40 91
Varză de 50,7 3,85 - 0,15 29,9 130 90
Bruxelles 68,2 1,2 0,8
Ciuperci 40,0 4,7 3,2 - - 135,0 - - 5,0 89

Pâine 348 10,7 54,4 1,0 68,0 92,0 2,9 - 2,0 35

Lapte 78 3,95 5,5 4,42 134,0 105,0 - 0,12 1,7 87
Ouă 159 12,9 0,7 11,6 54,5 212,1 3,0 0,8 - 74
Carne porc 563 15,0 - 13,25 11,0 210,0 3,0 - - 69
Unt 785 1,0 1,0 80,0 300,0 - - 0,7 - -
Mere 64,5 0,3 15,0 - 6,0 10 - - 45,0 84
Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură 90-95% din necesarul
de vitamina C, 60-80% din vitamina A, 20-30% din grupul de vitamine B, 90-100% din grupul de
vitamine P şi o bună parte din vitaminele K si E (Gonţea, 1971).
Conţinutul în vitamine este influenţat de specie, de soi, de climă şi tehnologia aplicată.
Prin consumul zilnic a 250-300g de legume din specii diferite se asigură necesarul de vitamine
pentru o persoană activă.
Vitamina A (carotenul) are un rol important în menţinerea vederii şi se găseşte în cantităţi
apreciabile, între 3-10 mg/g s. p. în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac, ardei, tomate.
Vitamina A are o mare stabilitate. Totuşi expunerea la soare a legumelor un timp mai
îndelungat duce la inactivarea acesteia în proporţie de până la 70% (Indrea, 1974)
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rol important în
5
funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor.
Legumele bogate în complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie, sparanghelul,
conopida, pătrunjelul de frunze, spanacul, precum şi legumele conservate prin fermentaţia lactică .
Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, în cantităţi variabile,
de la 3 la 300 mg la 100g s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mare: ardeii, frunzele de pătrunjel,
spanacul,conopida, varza, tomatele, gulia ş.a.
Sinteza acidului ascorbic este puternic influenţată de intensitatea luminii, astfel că legumele, ca
şi organele acestora, bine expuse la soare, sunt mai bogate în acid ascorbic decât cele umbrite.
Vitamina C se degradează uşor ( prin oxidare) la temperaturi ridicate şi prin păstrare
îndelungată. La conopidă, fasole verde şi spanac, pe parcursul a 24 de ore, pierderile ajung la 40-50%
la temperatura de 20-240C şi numai de 5-10% la temperatura 8-10°C. De aceea se recurge la prerăcirea
legumelor verdeţurilor înainte de transport (1a 4°C).
În cursul păstrării de lungă durată ( 4-6 luni), legumele pierd 30-70% din vitamina C. De aceea
se recomandă ca legumele să se consume în cea mai mare măsură proaspete.
În mediul acid creşte rezistenţa la oxidare a acidului ascorbic, de aceea la legumele murate se
menţine în cea mai mare parte conţinutul în vitamina C.
În legume se găsesc şi alte vitamine ca : K, E, PP, cu rol important în prevenirea unor boli şi în
echilibrul metabolic al organismului uman. Vitamina PP se găseşte în conopidă, varză creaţă, varză
albă, varză roşie, salată. Vitamina E se găseşte în ţelină şi salată. Vitamina K în pătrunjel şi morcov.
Vitamina U se găseşte în varza albă.
Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna funcţionare a
organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu, ş.a., care intră în constituţia
scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia sucului gastric. Varza, conopida, salata, ceapa
ş.a., prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P, neutralizează aciditatea provocată de consumul altor alimente
( carne, peşte, făină). Unele legume au un rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata ş.a.),
conţinând cantităţi ridicate de Fe.
Sărurile minerale asigură edificiul coloidal al protoplasmelor celulare,condiţionează
permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şi Ca ), au acţiune moderatoare asupra
permeabilităţii capilare (Ca, Mg), condiţionează excitabilitatea musculară şi intervin în mod activ în
procesul de coordonare nervo-musculară (K).
Legumele aduc o contribuţie în bilanţul energetic al omului, prin hidraţi de carbon şi prin
albumine.
Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme (zaharuri simple, amidon, glicogen, celuloză)
în proporţii cuprinse între 1,5 şi 20,0 % din s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mai ridicat usturoiul,
mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla, hreanul.
Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a aparatului
digestiv.
Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul necesar. Se remarcă
printr-un conţinut mai mare în protide, între 2 şi 8 % ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul, pătrunjelul
de frunze, conopida, spanacul.
Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu cel mai mare
continut (l %). Din această cauză legumele constituie alimente de bază în regimul de slăbire.
Acizii organici. malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul de murare şi alţi
acizi, fac parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritor acestora.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf şi care se
mai numesc "fitoncide". Astfel de substante se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, praz, ridichi şi au un
efect bactericid.
O serie de cercetători au pus în evidenţă existenţa unor substanţe antibiotice în varză, morcov,
ceapă ş.a.,asigurând o bună igienă a alimentaţiei.
Prin efectele multiple, consumul de legume constituie un mijloc preventiv de combatere a
diferitelor boli, cum ar fi arteroscleroza. De exemplu, tomatele sub formă de suc sau în stare proaspătă
au valoare nutritivă deosebită datorită conţinutului lor bogat în vitamine:A,C,B,E, şi K şi săruri
minerale: Fe, K, Cu, Mg, P, CI. Acestea au proprietatea de a reduce vâscozitatea sângelui, de al
fluidifica, prin acesta contribuind la reducerea riscului de tromboze, prevenind totodată instalarea
6
arterosclerozei sau a altor afecţiuni ale vaselor de sânge. Tomatele mai au proprietatea de a stimula
secreţia sucului gastric şi a pancreasului.
Foarte mulţi specialişti apreciază că varza albă este un veritabil aliment-medicament. O bogată
experienţă tradiţională, confirmată şi de numeroase cercetări stiintifice, recomandă consumul verzei
crude, mai ales al sucului obţinut din varză, în tratamentul ulcerului. Sucul de varză are propietăţi
cicatrizante datorită conţinutului de săruri de potasiu, sulf, vitamina U şi vitamina K, antihemoragică.
Prin fierbere se distruge vitamina U. De aceea este bine ca varza să fie consumată proaspătă, ca
salată. Bogăţia de sulf ( 100 mg la 100 g s. p.), arsenic, calciu, fosfor, cupru, iod explică marea ei
valoare pentru remineralizarea organismului. Varza este antiscorbutică, revitalizantă. Sulfu1 îi conferă
proprietatea de a fi dezinfectată şi tonificată, acţionând eficace în boli ale aparatului respirator, în
anumite eczeme, în seboree, în general în protecţia pielii.
Spanacul şi măcrişul, care conţin acid oxalic, sunt contraindicate pentru suferinzii de stomac sş de
litiază renală.
Varza roşie având un conţinut mare în antociani trebuie consumată în amestec cu varza albă.
Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate de vehicularea
agenţilor patogeni ( ouă de viermi intestinali, bacterii, protozoare), ca urmare a fertilizării culturilor cu
gunoi de grajd. De asemenea, excesul de îngrăşăminte ( mai ales azotoase) ca şi rezidiile de substanţe
insectofungid pot duce la obţinerea unor produse poluate, dăunătoare organismului.
De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale, fără excese, cu
respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
Ceapa, datorită potasiului pe care îl conţine, este şi diuretică, influenţând contracţia vezicii şi
deblocarea rinichilor. Obezii, care se balonează repede, se vor simţi mai bine, dacă odată sau de două
ori pe lună vor consuma în curs de 24 ore brânză degresată, în care au pus o ceapă tăiată mărunt.
Bogată în sulf, ceapa curăţă sângele şi este şi un bun remediu împotriva bolilor căilor
respiratorii, guturai, bronşită, gripă, etc.
Astăzi, când foarte multă lume este ameninţată de ateroscleroză, ceapa este extrem de preţioasă
şi în acest sens, deoarece siliciul pe care îl conţine dă supleţe arterelor, în plus ea diluează sângele şi
circulaţia se face mult mai uşor. Iodul activează ganglionii limfatici, calciul fortifică vasele şi
favorizează dezvoltarea fizică a copiilor. Datorită fosforului pe care-l conţine ceapa contribuie la
reechilibrarea bolnavilor de nevroză şi suferinzilor de insomnie şi altele.
Importanţa economică a legumelor
Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legume constituie un
indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. De aceea producerea legumelor are o
însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturi, importanţa
economică a legumelor a căpătat noi dimensiuni.
Eşalonarea producţiei legumicole pe întreg anul calendaristic, creează posibilitatea folosirii
raţionale a forţei de muncă, eliminându-se caracterul sezonier al muncitorilor.
Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că acestea permit o folosire
intensivă a terenului.
Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează cu 10-12 ha de grâu, 1 ha de
legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1 ha de legume cultivate în sere
echivalează cu 200 ha de grâu.
Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă. La cultura
legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la cultura în solarii de 50-70 t/ha,
iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sisteme intensive de cultură (hidroponică) se
pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin cultura legumelor se asigură o
mai bună valorificare a terenului decât prin multe alte culturi, datorită posibilităţilor de efectuare, pe
scară largă, a succesiunilor, atât la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea protejată.
Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe creează posibilitatea
folosirii intensive a acestor spaţii şi recuperarea într-un timp mai scurt a investiţiilor.
Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru unităţile cultivatoare şi
gospodăriile populaţiei.
7
 La o cultură de grâu, la o producţie de 5000 kg/ha se obţin venituri de cca 2.000.000 lei, în
timp ce la o cultură de tomate de toamnă, la o producţie de 60 t/ha se obţin venituri de 300.000.000 lei.
Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria conservelor. Aceasta
a dat posibilitatea de a se dezvolta întreprinderile mari, integrate, de producere şi industrializare a
legumelor şi fructelor.
Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului se creează un echilibru dinamic
între venituri şi cheltuieli.
O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi în hrana animalelor
(vărzoase, sfecla, mazărea, fasolea, etc.).

CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND BIOLOGIA PLANTELOR
LEGUMICOLE
Punerea în practica legumicolă a noilor tehnologii moderne impune cu necesitate cunoaşterea
biologiei plantelor legumicole. Particularităţile biologice ale plantelor legumicole au fost determinate
de originea şi modul de evoluţie a speciilor respective.
2.1.ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PLANTELOR LEGUMICOLE
Originea plantelor legumicole
Cunoaşterea locului de origine al plantelor legumicole prezintă un interes deosebit din punct de
vedere teoretic şi practic. Cunoscând locul de origine al unei specii precum şi condiţiile în care aceasta
a evoluat în decursul timpului, putem să ne dăm seama de principalele ei însuşiri şi caractere biologice
şi să precizăm pretenţiile speciei respective faţă de factorii de mediu. Ca rezultat al interacţiunii dintre
organism şi mediu, au avut loc schimbări care au dus la individualizarea speciei sau varietăţii, adaptată
la anumite condiţii de mediu, cu un anumit potenţial de variabilitate.
Plantele legumicole cultivate prezintă o variabilitate accentuată în special la organele
comestibile, deoarece omul a căutat să fixeze modificările utile şi apoi să le dezvolte în sensul dorit de
el. În acest sens putem să amintim cazul ridichilor la care unele soiuri au greutatea rădăcinilor
îngroşate de 20-30 g, în timp ce alte soiuri de ridichi japoneze formează rădăcini îngroşate care ajung
fiecare la peste 10-15 kg.
De asemenea, fructele unor soiuri de dovleac au fiecare câteva zeci de grame, iar la soiurile cu
fructe mari, acestea ajung la greutatea de peste 50-80 kg. Variabilitatea în limite foarte largi a
organelor comestibile poate fi ilustrată şi mai concludent exemplificând cu varietăţile de plante
legumicole din grupa verzei (varza, albă, varza roşie, conopida, gulia, varza de Bruxelles, etc.).
Problema originei plantelor legumicole este elucidată astăzi în cea mai mare parte.
Centrele geografice de origine a plantelor legumicole sunt teritorii relativ restrânse şi
izolate,totalizând cca a 40-a parte din suprafaţa uscată a globului pământesc, extinderea lor fiind
limitată de bariere climatice, masivi muntoşi, mări, oceane, deşerturi.
Cercetările efectuate au stabilit 8 centre genice ale plantelor de cultură (tabelul 2.1.).
Tabelul 2.1.
Centrele genice ale plantelor legumicole
(după N. Vavilov)
N Centrul geografic Reprezentanții
d/o
1 China Centrală şi de Apus Ceapa de iarnă, grupa de soiuri de vinete şi castraveţi cu
fructe mici, reventul, verza chinezească etc.
2 India de Sud Vinetele, castraveţii
3 Asia Mijlocie (India de Nord- Usturoiul, morcovul, spanacul, pepene galben, ridichea de
Vest, Afganistan, lună.
Tadjichistan)
4 Asia Mică, Transcaucazia, Pepene galben, castraveţii, sfecla, morcovul, varza, ceapa,
Iranul, Turcmenistanul salata, pătrunjelul, prazul

8
 5 Zona Mării Mediterane
6 Abisinia
7 Mexicul de Sud şi America
Centrală
8 America de Sud (Peru,
Ecuador, Bolivia)
Sfecla, varza, mărarul, anghinarea, prazul, cimbrul, salata,
speciile de ceapă şi usturoi cu bulbi mari, sparanghelul,
ţelina, păstârnacul, reventul, cicoarea, scorţionera,
măcrişul, pătrunjelul.
Bamele.
Fasolea, ardeiul obişnuit, ardei peren, porumbul zaharat,
dovleacul moscat
Cartoful, tomatele, dovleacul

De regulă, prezenţa unei forme primitive într-un genocentru localizează originea sa. Sunt
cazuri când pentru aceeaşi specie sunt identificate mai multe centre genetice.
Genocentrele sunt primare pentru unele specii (cele în care s-au individualizat speciile
respective) şi secundare pentru altele (de diversificare a unor genofonduri de altă provenienţă).
Evoluţia plantelor legumicole
Cu scopul de a înţelege cât mai bine relaţiile dintre organism şi mediu, evoluţia trebuie privită
şi în cazul plantelor legumicole sub aspect fitogenetic şi ontogenetic.
Evoluţia filogenetică priveşte etapele de evoluţie a organismelor vii în decursul generaţiilor.
Organismele au evoluat şi-au format un anumit mod de manifestare (însuşiri şi caractere), potrivit cu
succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii şi a tuturor generaţiilor până în prezent.
Modul de manifestare obişnuită a plantelor legumicole se păstrează atât timp cât variaţia succesiunii
condiţiilor de mediu nu depăşeşte anumite limite obişnuite în cadrul cărora s-au format şi evoluat
filogenetic speciile respective. Dacă schimbările succesiunilor condiţiilor de mediu depăşesc anumite
limite, plantele pot fi distruse, adică nu-şi mai pot continua viaţa. De asemenea, cu cât schimbarea
succesiunii obişnuite a condiţiilor de mediu se iveşte mai aproape de începutul vieţii organismelor
(momentul fecundării), cu atât mai uşor şi mai accentuat se va schimba modul de manifestare a
plantelor.
În faza embrionară, când organismul nu este încă independent, schimbarea succesiunilor
condiţiilor din mediul exterior poate avea influenţă asupra embrionului, în măsura în care se reflectă în
schimbarea organismului matern.
Omul, schimbând succesiunea condiţiilor de viaţă (în afara variaţiei naturale) atât prin lărgirea
arealului geografic, prin metode de cultivare, cât şi prin aplicarea diferitelor metode de ameliorare şi
pătrunzând în profunzimea intimităţii biologiei plantelor până la modificarea cromozomilor în mod
dirijat, a provocat şi a grăbit mult schimbarea plantelor legumicole, modul lor de manifestare,
îmbunătăţindu-le în sensul dorit de el, cu scopul de a-i satisface necesităţile sale. Un exemplu
concludent al capacităţii de evoluţie îl întâlnim la varză, la care pornindu-se de la câteva specii
sălbatice cu rozeta de dimensiuni mici (Brassica rupestris, Brassica eretica, Brassica insularis, etc.)
prin interfecundare s-a ajuns la 7 forme cultivate de Brassica oleracea L.
O dată cu identificarea genomului drept nivel de manifestare a tuturor mecanismelor
schimbării evolutive şi pe măsura dezvoltării cercetărilor de biologie moleculară, genetica s-a angajat
în cercetări aplicative de „inginerie genetică”, care în legumicultură a dus la obţinerea unor rezultate
deosebite. De asemenea s-au găsit posibilităţi de a se crea soiuri şi hibrizi care maifestă puternic
fenomenul heterozis. Folosirea heterozisului în legumicultură a început din anul 1930, cu producerea
seminţelor hibride la varza de Bruxelles. În prezent se realizează producţia pe bază de heterozis la 20
specii din sortimentul legumicol. Succese remarcabile s-au obţinut în acest sens în cadrul culturilor de
castraveţi, tomate, varză şi ceapă, care ocupă anual 60% din întreaga suprafaţă afectată legumiculturii
pe plan mondial.
Îmbogăţirea şi diversificarea sortimentului prin soiuri şi hibrizi adaptaţi la specificul ecologic
al zonei sau microzonei şi pentru diferite modalităţi de cultivare (în câmp, sere, solarii şi adăposturi
joase din polietilenă), asigură practicarea unei legumiculturi neîngrădite de bariere climatice zonal-
teritoriale, sau anotimpuale, cu producţie eşalonată pe tot cuprinsul anului, conform cerinţelor de
consum.
Situaţia structurii sortimentului din legumicultura ţării noastre marchează începând din anul
1953 o profundă reorientare în problema soiurilor, de înlocuire a introducerii de material săditor străin
9
cu eforturi de creaţie autohtonă în acest domeniu.
Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor vii în decursul unei
generaţii.
Haekel şi Muller consideră că „ontogenia repetă filogenia” ceea ce nu este exact, căci cea mai
de seamă particularitate a naturii constă în faptul că ea nu se imită niciodată. Referitor la această
concepţie, biologia modernă precizează că în ontogeneză se reflectă filogeneza. În cazul ontogenezei
sunt reproduse perioadele şi fazele de evoluţie prin care au trecut organismele din fiecare generaţie în
cadrul filogenezei, dar numai în ceea ce priveşte formarea lor şi nu conţinutul. De la o generaţie la alta,
aceste perioade şi faze de evoluţie sunt deosebite în privinţa conţinutului lor, adică plantele din fiecare
generaţie sunt noi într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de modul cum s-a schimbat
succesiunea condiţiilor de viaţă, atât în timpul generaţiilor precedente, câr şi a generaţiei actuale de
indivizi.
După Marcov şi Haev, în cadrul ciclului de viaţă a plantelor legumicole se pot distinge trei
perioade de bază: perioada de sămânţă, perioada vegetativă şi perioada de reproducere. Fiecare
perioadă cuprinde câte trei faze importante (tabelul 2.2.).
Tabelul 2.2.
Caracteristicile perioadelor şi fazelor de vegetaţie ale plantelor legumicole
Fazele de vegetaţie Momentul când începe şi Caracteristicile fazelor de vegetaţie
când se încheie
Perioada de sămânţă
Faza embrionară Din momentul Organismele noi se află în raport direct şi dependent
fecundării şi până la de planta mamă, fiind hrănite de ea. Seminţele sunt
maturarea seminţelor, alcătuite din celule foarte tinere.
devenind independente Se înregistrează cea mai slabă rezistenţă.
faţă de planta mamă şi Organismele au cea mai mare plasticitate şi pot fi
faţă de fruct influenţate uşor de condiţiile de mediu.
Faza de repaus De la maturarea Seminţele se află în repaus profund sau forţat.
fiziologică a seminţeloi Procesele vitale-metabolice foarte încetinite,
până la începutul condiţiile nefavorabile de viaţă nu au efect nociv
germinaţiei asupra lor.
Faza de germinaţie Necesită cantităţi mari de apă, căldură şi oxigen în
aer. Substanţele hrănitoare trec în formă uşor
asimilabilă şi sunt consumate pentru creşterea
embrionului şi în respiraţie.
În procesul de selecţie naturală se autoelimină
De la declanşarea indivizii slabi. Datorită sensibilităţii ridicate la
germinaţiei la apariţia condiţiile nefavorabile de mediu, trebuie asigurate
primei frunze adevărate condiţii optime de viaţă.

10
 Perioada de creştere vegetativă
Faza de răsad De la apariţia primei Asimilatele sunt folosite în întregime pentru
frunze adevărate până la formarea rădăcinilor, tulpinilor şi frunzelor, nu are
începerea depunerii loc acumularea substanţelor de rezervă.
substanţelor de rezervă.
Faza acumulării Durează atât cât are loc Surplusul de substanţe hrănitoare, care nu sunt
substanţelor de acumularea substanţeloi consumate pentru creştere şi fructificare, se
rezervă hrănitoare de rezervă. acumulează în organele specializate în acest sens
(frunze, tulpini rădăcini, muguri).
Faza de repaus Caracteristică speciilor bienale sau perene, dar se
Din momentul în care
poate întâlni şi la unele plante anuale care se
ritmul metabolismului
înmulţesc pe cale vegetativă (cartof, batat, etc.).
devine foarte lent datorită
Au loc schimbări ale coloizilor din protoplasmă şi
unor condiţii
unele schimbări morfologice exterioare (mor
nefavorabile până când
frunzele plantelor anuale şi bienale şi rădăcinile
acesta devine din nou
active; la plantele perene se păstrează rădăcinile
activ ca urmare a
active care cresc în fiecare an).
apariţiei condiţiilor
favorabile de mediu.
Perioada creşterii de reproducere
Faza de îmbobocire De când apar tulpinile
florale şi butonii florali Apar tulpinile florale şi bobocii florali.
până la începerea Suprafaţa foliară şi masa radiculară ating dimensiuni
maturării gameţilor maxime, iar compoziţia chimică a organelor în care
(celulele sexuate). se acumulează substanţele de rezervă se schimbă.
Faza înfloririi Din momentul în care
începe maturarea Desăvârşirea procesului de maturare a polenului şi
gameţilor până la ovulelor, celulele sexuate sunt foarte sensibile la
fecundare. acţiunea diverşilor factori.
În cadrul lucrărilor de hibridare trebuie să se aleagă
cu grijă momentul castrării şi polenizării florilor.
Faza fructificării De la fecundare până la
maturarea fiziologică a Se încheie ciclul de viaţă pentru plantele mamă din
seminţelor şi fructelor, speciile anuale, bienale şi trienale aparţinând
care devin complet generaţiei vechi care dispare şi începe ciclul de viaţă
independente de planta pentru generaţia nouă care apare. Substanţele de
mamă. rezervă sunt folosite pentru hrănirea fructelor şi
seminţelor.
În cazul speciilor anuale, bienale, trienale, plantă-
mamă din generaţia veche se epuizează total, până la
dispariţie, iar embrionul care reprezintă generaţia
nouă se fortifică.
La speciile perene, depunerea substanţelor de rezervă
se face concomitent şi chiar după încheierea
maturării seminţelor.
Aceasta este unica fază comună pentru generaţia
veche care dispare ca fază de fructificare şi pentru
generaţia nouă care apare ca fază embrionară. Este
deci comună pentru cele două faze dar are
semnificaţii diametral opuse.
De menţionat, că această schemă este orientativă, generală, dar nu
valabilă pentru fiecare familie sau specie în parte, având în vedere gradul diferit de plasticitate şi
condiţiile ecologice diverse în care se cultivă plantele agricole, cu deosebire cele legumicole.
Evoluţia ontogenetică se modifică în funcţie de modul cum se schimbă succesiunea condiţiilor
de viaţă în decursul evoluţiei filogenetice. De exemplu, unele specii de plante legumicole care, în
condiţiile de cultură din ţara noastră, nu formează seminţe (usturoiul) sau formează seminţe foarte
puţine şi în cea mai mare parte, neviabile (hreanul).
2.2. PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE A PLANTELOR
LEGUMICOLE
Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole reprezintă două fenomene vitale ale unui proces
biologic unic şi complex. Aceste două fenomene decurg în mod obişnuit în acelaşi timp, atunci când
condiţiile de mediu sunt favorabile. Creşterea este premiza dezvoltării.
Creşterea este fenomenul vital propriu organismelor vii, reprezentând atât o sporire a

11
substanţelor, cât şi o sporire a volumului, ambele fiind ireversibile. În cadrul fenomenului de creştere,
au loc procese de nutriţie, de diviziune celulară şi de formare de noi celule asemănătoare, care
determină schimbarea mărimii şi a masei organelor plantei.
Dezvoltarea individuală a plantelor reprezintă evoluţia de la celula ou până la formarea de noi
seminţe. În sens mai larg, dezvoltarea este evoluţia unui organism (individ) de la naştere până la
moartea lui. În timpul acestei evoluţii are loc formarea de noi organe, cum ar fi de exemplu: flori,
fructe, seminţe. Procesul de formare a organelor plantei în timpul ontogenezei acesteia poartă numele
de organogeneză.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole are loc în etape. Fiecare etapă reprezintă o stare
fiziologică nouă, cu o bază biochimică proprie, care se manifestă în anumite procese morfologice.
Pentru plantele anuale parcurgerea tuturor etapelor de organogeneză are loc într-un singur an. La
plantele bienale acest proces se desfăşoară în doi ani. În primul an are loc parcurgerea etapelor I şi a II-
a (creşterea vegetativă) şi abia în anul al doilea se parcurg celelalte etape de organogeneză, formându-
se flori, fructe şi seminţe. Acest proces are loc numai după ce în timpul păstrării peste iarnă plantele
respective au trecut prin stadiul de vernalizare. Deci regimul termic în locul de păstrare a legumelor
bienale, în vederea replantării pentru producerea seminţelor, trebuie să se încadreze în limitele
temperaturilor pentru vernalizare. Faptul este justificat prin aceea că „repausul” ce se află în
coincidenţă cu perioada de păstrare a plantelor bienale, constituie procesul de adaptare al organismului
pentru dezvoltare, prin refacerea rezervelor de acizi nucleici. Trecerea în stare activă, depolimerizată a
nucleoprotidelor, sub acţiunea temperaturilor scăzute, constituie baza histochimică a trecerii rapide la
înflorire.
Legumele perene, în primii doi ani parcurg etapele de organogeneză la fel ca plantele bienale.
În anii următori acestea sunt adaptate pentru parcurgerea etapelor de organogeneză în fiecare an pe o
perioadă îndelungată de timp. Rezerva potenţială de prelungire a vieţii, la aceste plante, este asigurată
prin formaţiuni specializate: bulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini îngroşate.
Cunoaşterea etapelor de organogeneză prezintă importanţă practică deoarece dă posibilitatea
efectuării controlului biologic şi intervenţiei la momentul optim, influenţând favorabil asupra unor
etape de organogeneză şi mai ales asupra celor hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor legumicole.
2.3. SUBSTANTELE BIOACTIVE FOLOSITE ÎN LEGUMICULTURA
Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole sunt controlate de: factori de nutriţie, factori
fizici (căldură, lumină, câmp electric şi magnetic, ultrasunete), factori chimici (hormoni, enzime) şi
factori genetici (acidul ribonucleic şi dezoxiribonucleic).
În ultima perioadă de timp, pentru dirijarea creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole, se
acordă o importanţă deosebită, posibilităţilor de stimulare, frânare sau inhibare a proceselor
metabolice, privind aspectele lor de natură biochimică şi fiziologică. Substanţele bioactive naturale şi
sintetice au început să fie folosite pe scară largă cu scopul obţinerii unor producţii sporite şi de calitate
superioară.
Substanţele bioactive determină o gamă largă de fenomene ca: intensificarea sau frânarea unor
funcţii fiziologice, reglarea diviziunii celulare, a stării de repaus, stimularea sau frânarea germinării
seminţelor, stimularea înfloririi, fecundării, creşterii şi coacerii fructelor, obţinerea de fructe
partenocarpice, oprirea căderii fructelor şi a frunzelor, scurtarea internodiilor şi îngroşarea acestora,
modificarea structurii anatomice a frunzelor şi tulpinilor, mărirea numărului de stomate pe suprafaţa
frunzelor, etc.
Substanţele bioactive, se pot împărţi în trei grupe: substanţe stimulatoare, substanţe retardante
şi substanţe inhibitoare.
Substanţele stimulatoare se împart la rândul lor în auxine, gibereline şi citokinine. Se
consideră că procesele de creştere şi dezvoltare la plantele legumicole depind de efectul combinat al
acestora împreună cu substanţele inhibitoare naturale existente în plante.
Auxinele sunt compuşi naturali sintetizaţi în plante şi acumulaţi în concentraţii reduse mai ales
în muguri, frunzele tinere şi vârfurile de creştere (heterauxina).
Paralel cu izolarea din plante a compuşilor auxinici naturali au fost realizaţi o serie de compuşi
sintetici cu structură şi acţiune asemănătoare, ca derivaţi ai indolului, naftalenului, acidului
fenoxiacetic şi acizilor benzoici (acidul beta-indolilacetic sau acid indol 3-acetic sau heterauxina).
Acţiunea substanţelor stimulatoare (auxinelor) se manifestă prin: -intensifică alungirea şi
12
îngroşarea membranelor celulare favorizând depunerea de noi substanţe şi le modifică însuşirile fizice
şi chimice;
-în concentraţii reduse stimulează diviziunea celulară, iar în concentraţii ceva mai ridicate
stimulează elongaţia;
-în doze ridicate determină hipertrofii (simple deformări) sau hiperplastii (tumori). Cele mai
sensibile părţi ale plantei sunt în ordine: rădăcinile, mugurii şi apoi tulpinile;
-tratamentele cu auxine sintetice determină mărirea presiunii osmotice a sucului celular,
scăderea vâscozităţii protoplasmei şi intensificarea absorbţiei active a apei, iar în metabolismul
fosforului măresc funcţia anorganică a compuşilor cu fosfor în tulpini şi rădăcini;
-pot accelera sau întârzia procesele de germinare în funcţie de specia de plante, natura şi
concentraţia auxinelor. De asemenea, pot stimula formarea şi alungirea rădăcinilor şi tulpinilor,
precum şi formarea fructelor partenocapice.
Giberelinele sunt substanţe active cu efect stimulator izolate din ciuperca Gibberella fujikuroi.
În prezent se produc pe scară industrială cunoscându-se 23 gibereline (G.A.1....G.A.23). A fost
stabilită prezenţa giberelinelor naturale şi în seminţele de mazăre şi fasole de grădină, în cele de
pepene verde în curs de dezvoltare, în rădăcinile de mazăre şi fasole, în tuberculii de cartof.
Acţiunea lor se manifestă prin:
-favorizează acumularea în ţesuturile plantelor a unor hormoni naturali activi (auxine
endogene);
-stimulează energia şi facultatea germinativă a seminţelor, mai ales în condiţiile nefavorabile
de mediu, putându-le scoate din starea de repaus înainte de termenul obişnuit;
-în concentraţii reduse stimulează creşterea spectaculoasă a tulpinii, prin extensia celulară şi nu
datorită diviziunii celulare;
-determină creşterea suprafeţei frunzelor şi datorită diviziunii intensificată a celulelor;
-determină înflorirea în primul an a plantelor bienale, iar la castraveţi şi pepeni provoacă
modificări ale raportului dintre florile bărbăteşti şi femeieşti;
-modifică metabolismul plantelor: scade conţinutul în amidon, azot total şi proteine, creşte
conţinutul în acizi nucleici, se inversează raportul dintre acidul ribonucleic care scade şi acidul
dezoxiribonucleic care creşte, intensifică transpiraţia, fotosinteza şi respiraţia plantelor, măresc
consumul de apă la unitatea de suprafaţă de frunză, plantele devin mai sensibile în condiţii de secetă şi
arşiţă.
Citokininele sunt substanţe stimulatoare de creştere, fiind cunoscute citokinine naturale şi
sintetice, iar activitatea biologică este asemănătoare cu a kinetinei. Plantele le sintetizează în rădăcini,
de unde circulă prin ţesuturile conducătoare spre apex.
Acţiunea lor se concretizează în:
-stimulează atât diviziunea celulară cât şi extensia celulară şi întârzie îmbătrânirea ţesuturilor,
frunzele în curs de îmbătrânire, la scurt timp după tratament cu citokinine, îşi măresc conţinutul în
clorofilă;
-stimulează germinaţia seminţelor, formarea rădăcinilor, creşterea frunzelor, dezvoltarea
organelor florale şi formarea de fructe partenocarpice;
-plantele tratate cu citokinine îşi măresc rezistenţa la temperaturi scăzute şi ridicate, la secetă şi
la infecţii cu boli criptogamice.
Dintre substanţele stimulatoare mai des folosite enumerăm: Atonik, Faverex, Procaină, Revital,
Rodoleg, Solex, Tomato-Stim, Tomatofix, etc.
Substanţe cu acţiune retardantă
Au rol esenţial în metabolismul plantelor, reduc pe o anumită perioadă ritmul proceselor de
diviziune şi elogaţie celulară, ceea ce determină o frânare a creşterii în înălţime a plantelor.
În urma tratării plantelor cu aceste substanţe are loc o scădere a conţinutului lor în gibereline, o
blocare a procesului de biosinteză a auxinelor endogene şi chiar o inactivare biologică a auxinelor deja
sintetizate sau a celor exogene.
Tratarea cu Cycocel şi Alar a plantelor legumicole din grupa rădăcinoase dau sporuri de
producţie (rădăcini îngroşate).
Ethrelul are un efect stimulator deosebit asupra înfloririi. Astfel, la plantele de castraveţi
determină mărirea numărului de flori femele şi reduce foarte mult numărul florilor bărbăteşti. De
13
asemenea, provoacă o declanşare simultană a înfloririi, ceea ce duce la sporirea producţiei şi la
posibilitatea recoltării mecanizate a castraveţilor. Tratarea cu Ethrel determină grăbirea maturării
fructelor de tomate şi limitarea tendinţei de eşalonare.
Substanţele retardante sporesc potenţialul de rezistenţă a plantelor la temperaturi scăzute, la
seceta din sol şi atmosferă.
Tratarea seminţelor înainte de semănat determină creşterea rezistenţei plantelor la acţiunea
erbicidelor.
Dintre substanţele cu acţiune retardantă amintim: Ethrel, Alar, etc., cu aplicabilitate pe scară
largă în practică.
Substanţe inhibitoare
Acţiunea lor se manifestă prin:
-reduc sau anulează activitatea auxinelor şi giberelinelor şi provoacă inhibarea periodică şi
reversibilă a creşterii plantelor, cu intensităţi variate până la starea de repaus profund;
-sunt folosiţi ca defolianţi cei care inhibă procesele vitale din frunze, determinând îmbătrânirea
înainte de vreme, uscarea şi căderea lor;
-menţin starea de repaus a plantelor şi seminţelor, previn încolţirea seminţelor în fructe,
stimulează înflorirea plantelor de zi scurtă şi inhibă înflorirea plantelor de zi lungă, inhibă încolţirea
cartofilor şi a bulbilor de ceapă în timpul păstrării în depozite, grăbesc intrarea în repaus a rădăcinilor.
Dintre substanţele inhibitoare menţionăm: cumarina, scopoletina, etc. (inhibitori naturali),
hidrazida maleică, chloramfenicol, Antak, etc. (inhibitori sintetici).
Substanţele antitranspirante aplicate pe suprafaţa frunzelor sub formă de emulsii apoase
reduc transpiraţia plantelor, contribuind la echilibrarea şi regularizarea în apă a ţesuturilor. Dintre
produsele antitranspirante amintim substanţa: Folicote sau Hydrasyl, care este produs sub formă de
emulsie de parafină şi ceară. Este recomandat pentru tratarea masei foliare a plantelor de cultură
(tomate, ardei, legume din grupa verzei) în faza de răsad, înainte de plantare, precum şi imediat după
plantarea răsadurilor prin stropirea acestora cu o soluţie în concentraţie de 1%
.
2.4. CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE
Plantele legumicole cultivate pe întreg globul aparţin unui număr mare de specii. Bois (1927)
consideră că sunt cunoscute peste 1300 specii ce aparţin la 54 familii de monocotiledonate şi 16 familii
de dicotiledonate. Dintre acestea, la noi în ţară se cunosc şi se cultivă pe suprafeţe mai mari sau mai
mici circa 50-60 specii.
Pentru uşurarea cunoaşterii unor caractere şi însuşiri comune mai multor specii legumicole, a
asemănărilor în ceea ce priveşte procesul tehnologic, este necesară o grupare, sistematizare a acestora.
Criteriile obişnuite după care se pot grupa plantele legumicole sunt următoarele:
-din punct de vedere botanic; -după durata vieţii;
-după organele comestibile; -după tehnologia aplicat culturii.
Clasificarea botanică
Este considerată ca singura clasificare ştiinţifică, deoarece grupează speciile legumicole în
familii botanice după criterii ştiinţifice (tabelul 2.3.).

14
 Tabelul 2.3.
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
Familia Speciile legumicole
botanică
Tomate (Lycopersicon esculentum),ardei (Capsicum аппшлт),
Solanaceae
pătlăgele vinete (Solanum melongenă),cartoful (Solanum tuberosum)
Aliaceae Ceapa comună (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul (Allium
porrum), sparanghelul (Asparagus officinalis).
Brassicaceae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata forma alba), varza
roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), varza creaţă (Brassica
oleracea var. sabauda), varza de Bruxelles (Brassica oleracea var. gemifera),
varza chinezească (Brassica pekinensis), varza de frunze (Brassica oleracea
var. acephala), conopida (Brassica oleracea var. botrytis subvar. cauliflora),
broccoli (Brassica oleracea var. botrytis subvar. cymosa), gulia (Brassica
oleracea var. gongylodes), ridichile de lună şi de grădină (Raphanus sativus
convar. niger), cresonul de grădină (Lepidium sativus), hreanul (Armoracia
rusticana).
Apiaceae Morcovul (Daucus carota ssp. sativa), pătrunjelul pentru rădăcină
(Petroselinum crispum convar. radicosum), pătrunjelul pentru frunze
(Petroselinum crispum convar. crispum), ţelina (Apium graveolens),
păstârnacul (Pastinaca sativa), mărarul (Anethum graveolens), leuşteanul
(Levisticum officinale), asmăţuiul (Anthriscus cerefolium), feniculul de
Florenţa (Foeniculum vulgare ssp. dulce convar. azoricum).
Fabaceae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum
sativum), bobul (Vicia faba).
Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo convar.
giromontina), dovlecelul patison (Cucurbita pepo var. radiata), pepenele
galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus), Dovleacul
comestibil (Cucurbita maxima).
Chenopodiaceae Sfecla roşie (Beta vulgaris var. canditiva), spanacul (Spinacia oleracea), loboda
(Atriplex hortense).
Asteraceae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de grădină
(Cichorium endivia), anghinarea (Cynara scolymus), cardonul (Cynara
cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhonul (Arthemisia
dracunculus).
Polygonaceae Reventul (Rheum rabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (Rumex
patientia).
Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus)
Lamiaceae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul
(Ocimum basilicum).
Poaceae Porumbul zaharat (Zea mays convar. sacharata).
Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas).
Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare crem
(Psalliota bispora).

In general, speciile din aceeaşi familie botanică prezintă unele caracteristici biologice comune,
deci manifestă şi unele cerinţe comune faţă de factorii de vegetaţie şi de cultură. Clasificarea botanică
prezintă şi unele neajunsuri în ceea ce priveşte practica legumicolă în sensul că nu se referă deloc la
scopul pentru care se cultivă plantele legumicole, respectiv la partea comestibilă a plantelor şi nici la
modul de cultivare.
Clasificarea după durata vieţii
Această clasificare ţine cont de un singur element şi anume longevitatea plantelor legumicole.

15
In cadrul acestei clasificări trebuie precizat sensul a două noţiuni folosite în mod curent în
legumicultură: perioada de vegetaţie şi durata vieţii.
Prin perioada de vegetaţie se înţelege intervalul de timp care trece din momentul răsăririi
plantelor până la prima recoltare. Din acest punct de vedere, cultivarele de plante legumicole se
clasifică în: timpurii (cu o perioadă de vegetaţie scurtă), semitimpurii (cu o perioadă de vegetaţie
mijlocie) şi tardive (cu o perioadă de vegetaţie lungă).
Prin durata vieţii se înţelege durata de timp care trece de la perioada de sămânţă a unei
generaţii, până la aceeaşi perioadă a generaţiei următoare, asigurându-se condiţii normale, adică
succesiunea obişnuită a condiţiilor de mediu natural şi de cultură din timpul fiecărei generaţii din
cadrul filogenezei.
După durata vieţii, în condiţiile de la noi din ţară, plantele legumicole se pot grupa astfel:
anuale, bienale, trienale şi multianuale (perene).
Plante legumicole anuale: cele din familiile botanice Solanaceae, Leguminosae, Cucurbitaceae
şi de asemenea ridichile de lună, mărarul, spanacul, conopida, bamele.
Plante legumicole bienale: cele din grupa verzei (fără conopidă), rădăcinoase (fără ridichile de
lună), ceapa ceaclama, ceapa de apă, prazul.
Plante legumicole trienale: ceapa din arpagic.
Plante legumicole multianuale (perene): sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul, tarhonul,
anghinare, măcriş, ştevie.
Clasificarea după organele comestibile
Se referă la gruparea plantelor legumicole în funcţie de natura organelor comestibile şi starea
în care acestea se folosesc.
Plante legumicole de la care se consumă organele generative:
-inflorescenţa: anghinare;
-primordii de inflorescenţă: conopida, broccoli;
-fructe la maturitatea tehnologică: castraveţi, dovlecei patison, bamele, fasolea de grădină,
mazărea de grădină, bobul, vinetele, ardeii;
-fructe la maturitatea fiziologică: tomatele, ardei, pepeni galbeni, pepeni
verzi;
-fructe la maturitatea tehnică şi fiziologică: ardei, tomate;
-seminţe la maturitatea tehnică sau fiziologică: mazărea, fasolea, bobul.
Plante legumicole de la care se consumă organele vegetative:
-crescute în pământ:
-rădăcini îngroşate: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ridichile, hreanul,
scorţonera;
-rădăcini tuberizate: batatul;
-tuberculi: cartoful;
-bulbi: ceapă, usturoi, praz;
-lăstari etiolaţi; sparanghel.
-crescute deasupra pământului:
-tulpina îngroşată: gulia;
-tulpina falsă şi frunze verzi: prazul, ceapa stufat, usturoiul verde, ceapa de iarnă;
-peţiolurile frunzelor: revent, cardon, ţelină pentru peţiol, feniculul de Florenţa;
-frunze verzi: spanacul, loboda, tarhonul, leuşteanul, mărarul, pătrunjelul pentru frunze,
ţelina pentru frunze, cicoarea de grădină, varza pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă, cresonul,
asmăţuiul, măcrişul, ştevia, cimbrul;
-muguri cu creştere închisă: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles,
varza chinezească, salata pentru căpăţână;
-carpoforul: ciupercile cultivate comestibile.
Acest mod de clasificare este subiectiv deoarece din aceeaşi grupă pot face parte plante
legumicole din diferite familii botanice, cu o durată a vieţii diferită, sau una şi aceeaşi plantă poate să
aparţină mai multor grupe.
Clasificarea după tehnologia aplicată culturii
Îmbină unele elemente comune de ordin botanic şi referitoare la partea comestibilă, alături de
16
elemente comune de bază acestei clasificări. De fapt, aceasta este clasificarea potrivit căreia se vor
grupa plantele legumicole în partea a doua, partea specială, unde vor fi prezentate posibilităţile de
cultivare a lor.
Clasificarea plantelor legumicole după tehnologiile aplicate în culturi este următoarea:
-legume rădăcinoase: morcovul, pătrunjelul pentru rădăcină, păstârnacul, ţelina pentru
rădăcină, ridichile, sfecla roşie, scorţonera.
-legume bulboase: ceapa comună, usturoiul, prazul.
-legume din grupa verzei: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza pentru frunze, varza de
Bruxelles, varza chinezească, conopida, broccoli, gulia.
-legume verdeţuri: salata, spanacul, cicoarea de vară, loboda de grădină, ţelina pentru frunze şi
peţiol, sfecla pentru frunze şi peţiol, pătrunjelul pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă.
-legume cultivate pentru păstăi, boabe verzi şi capsule: fasolea de grădină, mazărea de grădină,
bobul de grădină, bamele.
-legume solano-fructoase: tomate, ardei, pătlăgele vinete.
-legume cucurbitacee (bostănoase): castravetele, pepene galben, pepene verde, dovlecelul
comun, dovlecelul patison.
-legume condimentare: mărarul, cimbrul, asmăţuiul, busuiocul.
-legume perene: sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul.
CAPITOLUL III
ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

1. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA

1.1. IMPORTANŢA CĂLDURII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE

Căldura este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole. Cunoaşterea relaţiilor
care există între căldură şi plantele legumicole prezintă importanţă teoretică, dar mai ales practică.
Căldura este un factor hotărâtor care influenţează întreaga gamă de procese vitale ale plantelor.
Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata fazei de repaus, precum şi
asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice se petrec numai în prezenţa unei anumite
temperaturi. Temperatura influentează, de asemenea, foarte mult formarea clorofilei.
Temperatura influenţează durata perioadei de vegetaţie a plantelor legumicole. Astfel, în zonele
cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie este mai scurtă, înfiinţarea culturilor se poate face
mai devreme şi recolta se obţine mai timpuriu.
Un studiu efectuat asupra perioadei de apariţie a recoltei în diferite judeţe ale ţării au scos în evidenţă o
întârziere de 5 săptămâni la tomatele în solar (20 V-a - 25 VI-a ), de 4 săptămâni la fasolea verde în
câmp VI-a - 1 VII-a), de 2-3 săptămâni la varză şi ridichi în judeţele din nordul ţării şi zonele mai reci:
ca Suceava, Bistriţa Năsăud, Harghita, fată de judeţele din sudul şi vestul ţării: ca Teleorman, Olt,
Timiş, Arad etc.
Importanţa temperaturii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia care există între
fotosinteză şi respiraţie. Astfel, intensitatea fotosintezei duce la acumularea unei cantităţi mari de
substanţă uscată în plantă, însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe
sintetizate anterior.
Fotosinteza, care este un proces fiziologic complex, prezintă o sporire de 1,5 - 1,6 ori la o
creştere a temperaturii de 100C ( în intervalul O0C şi 30-350C). În schimb, respiraţia se intensifică de
2-2,5 ori la 100C. '
Fiecare specie legumicolă are o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie (Maier,
1.,1969).
La temperatura minimă:
-procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au o intensitate minimă (F/R=1 );
-prelungirea temperaturii minime debilitează plantele;
-temperaturile sub acest nivel duc la moartea plantei.
La temperatura optimă:
-procesele biochimice se desfăşoară normal;
-are loc creşterea şi fructificarea plantelor (FIR> 1);

17
-nivelul temperaturii optime se stabileşte în funcţie de originea fiecărei specii.
-Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fiziologice se desfăsoară la intensitatea
corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimum armonic (lndrea D. , 1992).
La temperatura maximă procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au intensitate mare, dar raportul
F/R=l.
Depăşirea temperaturii maxime duce la: mărirea dezasimilaţiei, micşorarea asimilaţiei (FIR < 1);
epuizarea plantelor; coagularea coloizilor; moartea plantelor.

1.2.GRUPAREA PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CERINŢELE FAŢĂ DE

TEMPERATURĂ
Există mai multe posibilităţi de grupare a plantelor legumicole, în funcţie de cerinţele faţă de
temperatură.
O clasificare mai completă împarte plantele legumicole în 5 grupe şi anume (Maier, I., 1969) :
1) Legume foarte rezistente la frig, în care intră anumite specii perene ca: reventul,
sparanghelul, hreanul, măcrişul, tarhonul, ştevia, cardonul, anghinarea etc.
Aceste legume rămân peste iarnă în câmp şi suportă cu uşurinţă gerurile, mai ales când sunt acoperite
şi cu un strat de zăpadă. Temperatura de -100C este suportată cu uşurinţă de aceste specii, care nu pier
nici la -20oC, în cazul în care această temperatură nu durează un timp mai îndelungat.
Unele observaţii făcute în legătură cu rezistenţa la frig a sparanghelului, măcrişului şi
cardonului au arătat că acestea au suportat şi temperaturi de -26 , -27°C.
Această adaptare la condiţiile vitrege de temperatură este foarte importantă pentru practica legumicolă,
deoarece nu se impune luarea, în timpul iernii, de măsuri de protecţie a plantelor împotriva frigului.
2) Legumele rezistente la frig, în care sunt cuprinse cele mai multe specii bienale, ca: morcovul,
pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, scorţonera, varza albă, varza de Bruxelles, bulboasele. Tot în această
grupă intră şi unele specii de legume anuale, ca: spanacul, lăptuca, salata şi altele, care datorită acestei
însuşiri se pretează la semănatul de toamnă. Suportă tem-
peraturi de 0° C ; temperatura minimă de încolţire este de 2-50C, iar temperatura optimă de creştere şi
dezvoltare este de 18 - 23oC.
3) Legumele semirezistente la frig asimilează mai bine la temperaturi moderate, de 16-180C .
Părţile aeriene ale plantelor din această grupă sunt distruse când temperatura de OoC durează mai mult
timp. Un reprezentant tipic este cartoful.
4) Legumele pretenţioase la căldură, în care intră tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, dovlecelul
şi altele.
Acestea au temperatura minimă de încolţire de 10 - 140C, optima de încolţire 20 - 250C, se
dezvoltă bine la temperaturi de 25 - 300C, temperaturile de 3 - 50C, dacă persistă mai mult, duc la
moartea plantelor (excepţie tomatele). Se cultivă obişnuit prin producerea prealabilă a răsadului;
plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului brumelor sau se iau măsuri de protejare; se pretează
pentru culturi forţate în sere, răsadniţe şi solarii.
5)Legumele rezistente la căldură, în care intră castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi,
bamele. Acestea au temperatura minimă de încolţire de 14 - 160C; cresc şi fructifică bine la
temperaturi de 28 - 320C; suportă şi temperaturi maxime de 35 - 400C; sunt distruse şi la temperaturi
pozitive de + 100C; înfiinţarea culturilor în câmp se face în mod obişnuit după data de 15 mai; se
pretează pentru a fi cultivate în sere, solarii şi răsadniţe.
În mod obişnuit, în practică, legumele se împart doar în două grupe (Bălaşa M., 1973).
A. Plantele legumicole pretenţioase la căldură: pepenele galben, pepenele verde, castravetele,
ardeiul, bamele, batatul, tomatele, vinetele. Temperatura minimă de germinare, 10-140C; temperatura
optimă de creştere şi dezvoltare, 25-300C.
B. Plantele legumicole puţin pretenţioase la căldură: bobul, mazărea, ridichea, plantele
legumicole din grupa verzei, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, mărarul, salata, sfecla, ceapa,
usturoiul, prazul, legumele perene,cartoful. Temperatura minimă de germinare, 3-50C; temperatura
optimă de creştere şi dezvoltare, 14-200C.

18
 1.3.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ ÎN FUNCŢIE
DE FENOFAZE
Cunoaşterea cerinţelor plantelor legumicole faţă de temperatură, în diferite faze de creştere şi
stadii de dezvoltare, ne dă indicaţii practice cu privire la momentul aplicării diferitelor lucrări şi de
dirijare a acesteia.
În timpul germinării seminţelor şi până la răsărirea plantelor este necesară o temperatură mai
ridicată, echivalentă cu limita superioară a valorii temperaturii optime pentru fiecare specie
legumicolă. În condiţii de căldură corespunzătoare, procesele biochimice se produc într-un timp mai
accelerat. În felul acesta se pierde o cantitate mai mică de substanţe nutritive în timpul procesului de
respiraţie, deoarece durata acestuia este scurtă.
Dacă se menţine o temperatură mai scăzută timp îndelungat după declanşarea procesului de
germinare, seminţele pierd cantităţi mai mari de substanţe hrănitoare de rezervă, prin procesul de
respiraţie, începând, în asemenea condiţii, procesul de alterare; deci o parte din ele chiar pier (se
produce fenomenul de "clocire"). Timpul necesar pentru germinare a seminţelor de plante legumicole
este influenţat de temperatura solului.
După răsărirea plantelor până la apariţia primei frunze adevărate, temperatura optimă este
mai scăzută decât în timpul germinării. Procesul de asimilare în această fază este mai lent, plantele
trăind pe seama hranei de rezervă din seminţe. Este necesară menţinerea unei temperaturi mai scăzute
cu 5 - 70C timp de cel puţin 4 - 7 zile după apariţia germenului şi până la formarea primei frunze
adevărate. În faza de răsad temperatura se dirijează cu atenţie. În timpul repicării se ridică temperatura
pentru a stimula procesele de calusare la nivelul sistemului raticular.
Prin modul în care temperaturile sunt dirijate în primele faze de vegetaţie, se influenţează
perioadele de creştere şi dezvoltare a plantei, precocitatea şi nivelul producţiei. De exemplu, la tomate
diferenţierea primelor flori are loc în general la 9 - 12 zile după formarea cotiledoanelor. Dacă
temperatura se menţine mai coborâtă se poate influenţa timpul de formare a primei inflorescenţe şi
numărul de flori în inflorescenţă.
La tomate, importanţă deosebită trebuie acordată celor două faze numite "senzitive". În
cadrul acestor două faze se produce inducerea primei infloresccnţe pe tulpină şi numărul de flori în
cadrul acesteia. Începutul, durata şi sfârşitul acestor faze senzitive depind de temperatură.
Faza senzitivă l începe în a 6 - a zi de la germinarea seminţelor, când temperatura este egală
cu 18-190C. Când temperatura este 24°C această fază se încheie în a 12 - a zi de la germinarea
seminţelor. Când temperatura este mai coborâtă se va face inducerea primei inflorescenţe mai devreme
şi va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura este mai mare, prima inflorescenţă
va fi inserată după un număr mai mare de frunze.
Faza senzitivă 2 începe în a 6 - a zi şi se termină în a 15 - a zi de la germinarea seminţelor
când temperatura e mai coborâtă. La temperatură mai ridicată (24°C), această fază începe în a 12 - a zi
şi nu se încheie în a 18 - a zi de la germinarea seminţelor.
Efectul acestei faze în relaţie cu temperatura este următorul: când temperatura este mai
coborâtă în inflorescenţă se va forma un număr mai mare de flori şi va creşte procentul inflorescenţelor
ramificate. Când temperatura este mai ridicată în inflorescenţă se vor forma mai puţine flori, iar
inflorescenţele vor fi neramificate.
Fiind interesaţi să asigurăm un număr cât mai mare de flori în inflorescenţă, vom avea în
vedere temperaturi mai coborâte (Voican v., 1984).
La rezultate asemănătoare a ajuns şi Stan N. (1975). A constatat că temperaturile mai coborâte
în faza de răsad determină o sporire a numărului de muguri floriferi în inflorescenţe şi o scădere a
numărului de frunze până la prima inflorescenţă.
Utilizând temperaturi scăzute în faza de răsad se observă o activitate mai mare a catalazei, cu efect
direct asupra creşterii conţinutului în zahăr al frunzelor şi tulpinilor. Aceasta face ca la plantarea în
câmp răsadurile să suporte mai uşor temperaturile scăzute, care survin accidental şi în special
primăvara devreme.
Prin intermediul temperaturii se reglează, de regulă şi creşterea plantelor în lungime. Astfel, când
temperatura este mai coborâtă, plantele sunt mai scurte, dar mai viguroase şi cu rezistenţă mai bună. În
schimb, la temperaturi ridicate are loc alungirea plantelor şi diminuarea rezistenţei lor mecanice.
În timpul fazei de creştere vegetativă este necesară o temperatură mai mare, apropiată de valoarea
19
limitei inferioare a temperaturii optime, în cadrul fiecărei specii.
În timpul perioadei creşterii de reproducere plantele au nevoie de cantitatea cea mai mare de
căldură, temperatura fiind apropiată de valoarea limitei superioare a temperaturii optime.
În timpul fazei de repaus, fie că este vorba de faza de repaus din timpul perioadei de sămânţă, fie
de cea din cadrul perioadei de crestere, este necesară cea mai scăzută temperatură din tot timpul vieţii
plantelor, în jur de 0ºC.
La unele specii se remarcă existenţa unor cerinţe exprese în anumite faze. De exemplu, la ceapa
pentru stufat, rădăcina creşte mai bine la 460C, iar frunzele cresc mai bine la 150C; legumele pentru
fructe (tomate, ardei, vinete) reacţionează mai bine când temperatura în timpul creşterii fructelor este
mai ridicată.
Markov şi Haev au stabilit o formulă cu ajutorul căreia se poate aprecia temperatura optimă de care au
nevoie plantele legumicole în diferite faze de creştere.
T= t±7C º

T este temperatura optimă pe fenofaze;

t este temperatura cea mai favorabilă pentru creştere.
Valoarea lui t pentru cele mai multe specii de legume este:
250C - castraveţi, pepeni; 220C - tomate, ardei, vinete;190C - ceapă verde, 160C - salată verde, spanac,
pătrunjel pentru frunze; l3°C - varză, conopidă, gulii, ridichi.

Aplicând formula în cazul castraveţilor, se obţin următoarele temperaturi pe faze:

- faza de germinaţie ...............t + 7 = 25 + 7 = 32oC;
,
- faza cotiledonală ............ ..... t - 7 = 25 - 7 =18oC;
- faza plantării ... ..................... t + 7 = 25 + 7 = 320C;
- faza creşterii vegetative pe timp însorit...........................t + 7= 25 + 7 = 320C;
-faza creşterii vegetative pe timp noros ...................... t -7 = 25 - 7 = 18°C.
Se apreciază că abaterile de 14ºC faţă de temperatura optimă delimitează temperaturile minime şi
maxime pentru fiecare specie. La castravete acestea sunt de 11ºC şi 39ºC, la tomate de 8ºC şi 36ºC, iar
la salată 2ºC şi 30ºC (Indrea D.,1992).
1.4. CORELAREA TEMPERATURII CU CEILALŢI FACTORI DE VEGETAŢIE
Cu lumina, temperatura se corelează direct proporţional. Când lumina este puternică procesul de
fotosinteză este mai ridicat. În acest timp este nevoie de temperatură mai ridicată pentru ca procesele
fiziologice să se desfăşoare în condiţii optime. În zilele noroase temperatura se menţine mai coborâtă
cu 2-3ºC fată de cele senine.
În cursul nopţii, în lipsa luminii asimilaţia se opreşte, intensificându-se respiraţia. Pentru ca
plantele să-şi păstreze o cantitate cât mai mare de asimilate trebuie să coborâm temperatura în timpul
nopţii cu circa 4-6aC.
Este necesar să se facă economie de asimilate în plante atunci când fotosinteza a fost precară,
din cauza luminii insuficiente şi să se stimuleze transferul substanţelor atunci când în plantă există
substanţe acumulate din abundenţă.
În acest sens s-au realizat primele încercări de modelare a temperaturii pentru noapte şi ziua
următoare pe baza bilanţului radiaţiei din ziua anterioară (Voican V.,1984).
Combinarea acestei metode de programare cu evoluţia specifică diurnă va fi în măsură să răspundă
nevoilor plantei şi producţiei.
Între temperatură şi umiditate există un raport direct proporţional. La temperaturi mai coborâte
plantele absorb mai puţină apă, iar la temperaturi mai ridicate, mai multă apă. Umiditatea ridicată
micşorează rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, iar în condiţii de umiditate abundentă şi
temperatură scăzută, plantele legumicole suferă de seceta fiziologică, sistemul radicular funcţionează
foarte slab, neputându-se aproviziona cu apa necesară, deşi aceasta este din abundenţă în sol. În
condiţii de umiditate redusă şi temperatură ridicată se veştejesc şi se grăbeşte trecerea lor în faza de
reproducere, în detrimentul producţiei (Chilom, Pelaghia,1991).
Când cei doi factori se găsesc în exces este favorizat atacul bolilor criptogamice, se întârzie
trecerea plantelor legumicole de la care se consumă fructele în perioada de reproducere, datorită unei
20
creşteri vegetative exagerate, iar uneori plantele nu mai fructifică. În situaţia în care temperatura şi
umiditatea au valori foarte scăzute, procesele vitale ale plantelor sunt mult încetinite sau sistate.
Umiditatea atmosferică prea ridicată determină închiderea stomatelor, transpiraţia frunzelor se reduce
şi temperatura creşte mult în ţesuturile frunzei, micşorând capacitatea de asimilaţie şi determinând
dereglări grave de metabolism (Altergott, 1963, citat de Indrea, 1992).
Temperatura aerului în cazul culturilor adăpostite este în funcţie şi de concentraţia atmosferei în CO2.
Temperatura trebuie să fie mai ridicată când concentraţia în CO2 este mai mare şi lumina mai
puternică şi mai redusă când concentraţia în CO2 este mai mică. La temperaturi mai ridicate plantele
folosesc mai bine elementele nutritive din sol. La temperaturi mai mici de l5oC fosforul nu se mai
asimilează.
Un aspect deosebit este dirijarea temperaturii în funcţie de mediul în care se află diferitele
organe ale plantelor (în sol sau în atmosferă).
În general, în variaţia temperaturii din sol şi cea din atmosferă trebuie să existe un raport direct
proporţional, dar se înregistrează şi unele aspecte particulare. Astfel, plantele pretenţioase la căldură
(tomate, ardei, vinete, castraveţi) ca şi unele dintre cele mai puţin pretenţioase la căldură (ceapa pentru
stufat, mărarul) reactionează favorabil la o încălzire a solului cu 2 - 30C mai mult decât temperatura
din atmosferă.
Sunt şi plante legumicole, de exemplu din familia Cruciferae şi Compositae, care reacţionează
negativ la o temperatură ridicată în sol. Pentru plantele din această ultimă categorie, în sol este
necesară o temperatură mai mică cu câteva grade decât cea din atmosferă (Maier 1.,1969).
La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât cele optime, provocate
de scăderile accidentale ale temperaturii sub influenţa curentilor de aer de provenienţă polară.
Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă, gerurile
din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole. Astfel, speciile legumicole
pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive de 3 - 5oC, dacă asemenea tem-
peraturi se menţin 4 - 5 zile, datorită tulburărilor metabolice. Se produce un dezechilibru între
asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la scăderea temperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că
activitatea catalazei se reduce de 28 de ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14 ori
faţă de nivelul iniţial, se acumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică
asupra celulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi o dereglare a
proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii, morcov) pot rezista la îngheţuri
de - 5oC - - 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se produce lent. La salată şi spanac plantele rezistă şi la
îngheţuri de -180C, în timp ce plantele necălite pier la - 20C - -3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul
cauzează leziuni în zona medulară a hipocotilului, care ulterior se pot cicatriza. Dacă leziunile se
produc la nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau rămân nedezvoltate. La unele
culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă plantele nu sunt acoperite cu zăpadă
sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate produce decălirea, "descălţarea", datorită creşterii
temperaturii în timpul zilei sau "seceta fiziologică", datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din
solul îngheţat.
La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor mai mari decât cele
optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şi temperaturile care depăşesc mult
nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei, intensifică respiraţia şi au un efect nefavorabil
asupra plantelor legumicole. Când sunt însoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea
prematură a tulpinilor florifere (salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi fructe (tomate,
ardei), se formează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii polenului (Stan N.,
1992).
2. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA
2.1. ÎNSEMNĂTATEA LUMINII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE
Lumina este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole deoarece stă la baza
procesului de fotosinteză. Şi alte procese fiziologice ca: respiraţia, transpiraţia, depind în foarte mare
măsură de prezenţa, intensitatea şi calitatea luminii.

Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentru cultura plantelor de
câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în tot cursul anului, inclusiv iarna, este
21
condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor.
Radiaţia luminoasă exercită o influenţă multilaterală asupra plantelor legumicole.
Cunoaşterea cerinţelor particulare ale speciilor şi soiurilor plantelor legumicole faţă de lumină,
formate ca urmare a evoluţiei lor filogenetice şi originii ecologogeografice, este foarte folositoare
pentru practică. Cerinţele plantelor faţă de lumină stau la baza întocmirii succesiunilor şi asociaţiilor
de plante legumicole atât la cultura în câmp, cât mai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii
intensive a terenului.
Expunerea la radiaţia solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o
perioadă de câteva zile, determină sporirea capacităţii de păstrare.
Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calitătii unor legume.
Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, de exemplu la ţe1ina
pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădină, sparanghelul duce la etiolarea acestora şi îmbunătăţirea
ca1ităţii pentru consum, dispărând gustul amar, nemaiavând clorofilă (Voican V.,1984).
Lumina prezintă importanţă deosebită în producerea răsadurilor de legume, de intensitatea şi
durata acesteia depinzând timpul necesar pentru obţinerea unor răsaduri de calitate.

2.2. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE FOTOPERIOADĂ

Speciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globului pământesc. De
aceea cerinţele acestora şi sensibilitatea faţă de lumină nu pot fi aceleaşi. În funcţie de durata zilei de
iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe principale.
Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morcovul, ceapa, mazărea ş.a. Sunt
originare din zone mai nordice. Necesită zilnic 15 - 18 ore lumină.
Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt originare din zone
sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare.
Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată.
Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de întuneric, suferă modificări însemnate în cursul anului.
Durata zilei de lumină este de circa 8 - 9 ore în lunile de iarnă şi de 14 - 15 ore în lunile de vară. Dacă
plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi prelungesc perioada de
vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşi schimbă habitusul. De aceea, pentru
obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se consumă fructele sau la producerea
seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute de fiecare specie în parte.
Exemplu: dacă ardeiul este semănat la 15 a XII - a se realizează primele recoltări după 134 zile,
dacă se seamănă la 15 a II -a, primele recoltări se fac după 113 zile.
În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practică.
Astfel, spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zi lungă, cu1tivate
primăvara şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştere puternică, dar fructifică mai târziu sau
deloc. Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece de la aceste plante se consumă părtile vegetative. În
timpul verii, spanacul, salata, ridichile de lună, emit uşor tulpini florale, fenomen nedorit în practică.
De asemenea, ceapa verde are o creştere mai intensă în condiţii de zi scurtă.
La conopidă, inf1orescenţa îşi menţine calitatea corespunzătoare o perioadă de timp mai lungă
atunci când aceasta se obţine la o fotoperioadă mai scurtă şi invers, evoluează foarte repede către etapa
de creştere a tulpinii florale şi înfloririi, dacă se obţine la o fotoperioadă mai lungă. De altfel, la
conopidă, prin tehnologie se asigură acoperirea căpăţânii cu frunze proprii, pentru a evita brunificarea
ce poate apărea în prezenţa luminii. Varza chinezească, varza timpurie, gulia, în condiţiile unei fotope-
rioade lungi, nu asigură producţii corespunzătoare.
La tomate, fotoperioada mai scurtă grăbeşte apariţia inf1orescenţelor, în timp ce fotoperioada mai
lungă întârzie apariţia inflorescenţelor. La mazăre lungimea zilei este un factor de mare importanţă, iar
ziua lungă este preferată sau chiar indispensabilă pentru o bună înflorire (Wellensiek, 1970).
Influenţa duratei zilei la mazăre este diferită. Astfel, o linie foarte tardivă nu formează flori la o
fotoperioadă de 8 sau 12 ore, înfloreşte târziu la 16 ore şi mult mai devreme la 20 ore. O mutantă
semitârzie, obtinută din prima linie (tardivă) prin mutageneză nu înfloreşte la 8 ore şi formează boboci
florali la 12 ore. Înfloreşte rnai devreme la 16 ore. O mutantă timpurie formează muguri florali la toate
lungimile zilei, dar mai devreme, pe măsură ce lungimea zilei creşte.
Efectul lungimii zilei este foarte mult influenţat de temperatură. Astfel, mutanta M, crescută la
22
temperaturi de 1l °C, 130C, 170C, şi 200C la o fotoperioadă de 8 ore, 12 ore, 16 ore oferă o bună
ilustrare.
La 110C s-au format muguri florali 100% din plante la toate fotoperioadele. Pe măsură ce a crescut
lungimea zilei, numărul de zile de la semănat la înflorire a scăzut. Rezultatele la l3°C sunt similare cu
cele obişnuite la 110C, cu deosebire că numărul de zile a fost considerabil mai mic, ca efect al
temperaturii asupra ratei de creştere. La 170C nu s-au format mai multe flori la fotoperioada de 8 ore şi
numai de 37% la fotoperioada de 12 ore. Numărul de zile la 12 ore este semnificativ mai mare faţă de
cel corespunzător la l30C (97 faţă de 84). Este clar că la 170C cerinţele pentru zi lungă nu au crescut.
La 20°C nu au fost mai multe flori la toate între 8 şi 12 ore, astfel că cerinţele faţă de zi lungă au
crescut.
În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei minimă
(lungimea zilei critică) cresc.

2.3. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE INTENSITATEA LUMINII

Intensitatea luminii, care este sinonimă cantităţii de radiaţie solară,determină principalele
modificări din climatul general al oricărei zone geografice,fiind dependentă de înălţimea soarelui.
Intensitatea luminii are o dinamică specifică pentru fiecare lună a anului, importanţă deosebită
prezentând însă perioada octombrie - martie, în care radiaţia luminoasă constituie un factor limitativ
pentru culturile protejate din ţara noastră.
La nivelul plantelor, intensitatea luminii este mult mai redusă decât în exteriorul serei deoarece o
parte din radiaţie este reflectată, penetrată sau absorbită, într-o măsură dependentă de unghiul de
incidenţă al razelor, de calitatea şi starea de curăţenie a geamurilor.
Din radiaţia ajunsă la nivelul plantelor numai o anumită cantitate (5%) este folosită în procesul de
fotosinteză.
În condiţiile specifice ţării noastre, intensitatea luminii poate ajunge, în lunile de vară, de la 30 -
40 kluxi, până la 100 kluxi. În lunile de iarnă, intensitatea luminii este de 4 - 10 kluxi.
Creşterea continuă a fotosintezei are loc până ce intensitatea luminii ajunge la circa 50 klucşi. De
la acest nivel intensitatea fotosintezei rămâne aproape constantă până la circa 100 kluxi.
Cercetările întreprinse de fiziologi au arătat că plantele asimilează cel mai bine când intensitatea
luminii este de 20 - 30 kluxi.
În funcţie de intensitatea luminii, speciile legumicole se grupează în mai multe categorii:
Plante nepretenţioase la intensitatea luminii: ceapă pentru frunze, sfecla pentru frunze etc.
Reuşesc o creştere corespunzătoare la o intensitate a luminii de 1000 - 3000 lucşi. Pot fi cultivate cu
succes primăvara devreme sau iarna.
Plante puţin pretenţioase la intensitatea luminii: spanacul, ridichile de lună, mărarul, pătrunjelul,
morcovul, ţelina, reventul s.a.
Cer radiaţie luminoasă cu intensitatea de 4000 - 6000 luxi. Se cultivă primăvara devreme. Unele
se pot cultiva forţat în sere pe timpul iernii.
Pretenţioase la intensitatea luminii: tomatele, ardeiul, vinetele, castravetele, pepenele galben,
bamele, fasolea. Cer în medie 8000 luxi pentru o creştere şi o dezvoltare optimă. Se cultivă în zonele
cele mai favorabile. Forţat se cultivă în sere pe baza unor tehnologii speciale, în funcţie de intervalul
calendaristic.
Plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile: conopida, andivele,
sparanghelul, ciupercile etc.
Datorită însemnătăţii lor alimentare şi economice plantele, pretenţioase la lumină au constituit
obiectul a numeroase cercetări stiinţifice dintre care o bună parte se referă tocmai la efectul luminii sub
toate aspectele.
La tomate, fructificarea este pe deplin asigurată când intensitatea luminii atinge la amiază cel puţin
l0 kluxi.
Plantele tinere de tomate îşi menţin capacitatea de fructificare chiar la o lumină cu intensitate de
3000 luxi şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura în timpul zilei este de cel puţin de 180C, iar în
timpul nopţii până 140C (Voican V.,1972).
Evoluţia pozitivă a florilor din inflorescentă are loc când intensitatea medie a luminii depăşeşte 4 -
5 kluxi, până la 25 kluxi, determinând o sporire a ratei de creştere cu 17% (Voican V.,1972).
23
 Ridicarea intensităţii luminii duce la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la
prima inflorescenţă, independent de fotoperioadă(Wittwer, 1968).
La tomate, numeroase cercetări au arătat că numărul de frunze până la prima inflorescenţă este
influenţat de intensitatea luminoasă şi de temperatură (Dieleman J., Heuvelink E.,1992). Astfel, la
150C şi intensitatea luminoasă mai mare, prima inflorescenţă se formează mai repede comparativ cu
temperatura de 250C. Numărul de zile până la iniţierea florală descreşte prin creşterea luminii
(Kinet,1977).
La ardeiul gras s-au întreprins cercetări privind influenţa luminii asupra răsadurilor (Popescu
V.,1978). S-au stabilit 24 date de semănat pe parcursul a 2 ani.
Determinările efectuate au scos în evidenţă faptul că toate elementele ce caracterizează răsadurile,
respectiv înălţimea, grosimea, suprafaţa foliară, greutatea poaspătă şi uscată se corelează pozitiv cu
cantitatea de lumină primită de plante.
S-a constatat existenţa unei corelaţii negative, foarte semnificativă, între numărul de zile de la
semănat până la formarea bobocilor şi cantitatea de lumină primită de plante.
Coeficientul de regresie ne arată că prin creşterea cantităţii de lumină cu 1000 kluxi, timpul
necesar până la formarea bobocilor se reduce cu 2,6 zile.
Răsaduri corespunzătoare se pot obţine într-un timp cuprins între 5 zile când s-a semănat la 1 mai
la o durată medie a zilei de lumină de 14,4 ore şi o intensitate luminoasă de 20 kluxi şi 107 zile când s-
a semănat la 1 noiembrie, la o durată medie a zilei de 7,8 ore şi o intensitate luminoasă de 3000 luxi .
Aceste rezultate sunt utile pentru tehnologi în vederea planificării datelor de semănat pentru
producerea răsadurilor.
Experienţe efectuate cu ardeiul gras la 2000 luxi, 3000 luxi si 5000 luxi au arătat că plantele
evoluează pozitiv spre fructificare numai la o intensitate luminoasă ce depăşeşte 5000 luxi (Popescu
V., l978).
Efectul intensităţii luminii asupra plantelor este condiţionat şi de temperatură şi de concentraţia
în CO2. La o temperatură mai scăzută plantele de ardei valorifică mai bine o intensitate mai slabă a
luminii.
La varza de Bruxelles creşterea cea mai bună a plantelor s-a înregistrat la temperatura de 170C
şi intensitatea luminoasă 33000 jouli/cm2 (Kranenberg H.G.,1974).
Tomatele, ardeiul gras şi castraveţii s-au semănat în seră la intervale regulate tot timpul anului.
S-a calculat relaţia dintre rata relativă de creştere şi lumina zilnică. Rata relativă de creştere pentru
tomate şi castraveţi a fost apoximativ la fel, iar pentru ardei a fost cu 25% mai mică. Reducerea
nivelului luminii cu 1 % va conduce la o reducere cu 1 % a producţiei în sere (Bruggink T.G. şi
Heuvelink E.,1987). Reacţia plantelor mature faţă de intensitatea luminii este diferită de cea a plantelor
tinere (Challa şi Schapendonk,1984).
Efectul intensităţii luminii asupra plantelor legumicole este condiţionat şi de ceilalţi factori de
mediu. Astfel, la tomate pentru un anumit nivel al intensitătii luminoase, diferentierea florilor are loc
mai devreme la temperatură mai coborâtă (l7°C), decât la una mai ridicată (240 C sau 30°C)
(Takahashi şi colab.,1913).Acţiunea luminii este corelată pozitiv cu cea a temperaturii şi concentraţia
în CO2 .Se observă că rata fotosintezei nete a avut valorile cele mai ridicate la castraveţi la o intensitate
luminoasă de 40 kluxi, concentraţia în CO2 de 0,1% şi temperatura de 25-30cC.
Pentru culturile legumicole ce se efectuează în sere în timpul iernii este important să se
cunoască şi "zona greutăţii egale" numită şi "punct de compensaţie", care reprezintă momentul când
cantitatea de carbon fixată în procesul de fotosinteză este egală cu cea eliberată prin respiraţie (Voican
V.,1984 ). La plantele în plin soare, această situaţie poate apărea la 500 - 1000 luxi, iar la cele de
umbră la 100 - 300 luxi. Când temperatura scade, zona de egalitate se deplasează spre intensităţi mai
slabe ale luminii. De aceea, la culturile protejate, când scade intensitatea luminoasă, trebuie să se
acţioneze şi asupra temperaturii.
La cultura legumelor în câmp liber se cunosc cazuri când intensitatea prea ridicată a luminii nu
este favorabilă. Cel mai adesea o astfel de situaţie apare tocmai în perioada anului cu radiaţia naturală
mai scăzută, când după un anumit număr de zile cu nebulozitate ridicată apar zile complet senine.
Trecerea bruscă de la o radiaţie luminoasă slabă la una puternică determină un şoc fiziologic în plante,
la nivelul cloroplastelor, numit "solarizaţie". Gradul de vătămare a aparatului fotosintetic este cel mai
pronunţat la temperaturi ridicate (Sălăgeanu,1972). Pentru adaptarea plantelor la schimbarea
24
intensităţii luminii, în ambele sensuri, este necesară o anumită perioadă de timp. Astfel, la tomate
adaptarea plantelor obţinute la 3 sau 6 kluxi pentru lumina de peste 15 kluxi durează 8 - 10 zile
(Voican V., 1977).
2.4. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CALITATEA LUMINII
Calitatea luminii influenţează în mod deosebit plantele legumicole. Elementele componente ale
radiaţiei luminii vizibile nu sunt absorbite de către frunze în aceeaşi măsură şi deci nu influenţează la
fel procesele fiziologice din plantă.
Din cadrul spectrului vizibil al luminii solare radiaţiile cel mai puternic absorbite sunt cele
roşii, care au lungimea de undă de 650 - 750 mm şi energia de 41 kcal. Ele sunt folosite de către frunze
în special în sinteza glucidelor (70%), influenţând astfel creşterea plantelor şi formarea rezervelor de
substanţe.
Radiaţiile albastru-violet, care au lungimea de undă 480 mm şi energia 71 kcal, sunt absorbite
mai ales de plantele şi fructele de umbră şi semiumbră. Ele determină sinteza glucidelor cam în acelaşi
raport cu aceea a substanţelor proteice, contribuind astfel la realizarea substanţelor pentru creşterea
organelor plantelor.
Radiaţiile infraroşii, cu mare energie calorică, sunt absorbite de către frunze în proporţie de 8 -
10 %. Cercetările efectuate arată că radiaţiile roşii şi portocalii influenţează
favorabil creşterea, dar mai cu seamă înflorirea unor specii de legume, cum sunt tomatele
(Timiriazev,1946).
Radiaţiile violete, albastre şi galbene-verzi condiţionează formarea organelor vegetative ale
plantelor. În lipsa radiaţiilor albastre, spanacul, ridichea, salata, varza etc, reacţionează negativ,
formând frunze mici, lipsite de turgescenţă, cu semne de eţiolare.
Castravetele şi tomatele suportă mai bine lumina săracă în radiaţii albastre şi violete, aspect
favorabil pentru cultura protejată din timpul iernii când emisia acestora este mai redusă.
Radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, însă în cantitate prea mare
au efect dăunător asupra ţesuturilor şi celulelor.
Radiaţiile infraroşii în exces influenţează negativ creşterea plantelor, prin intensificarea
respiraţiei.
Compoziţia luminii prezintă o serie de variaţii diurne şi anuale determinate în primul rând de
unghiul de incidenţă. Radiaţia ultravioletă este vara de circa 20 de ori mai mare ca iarna, iar primăvara
cu mult mai mare decât toamna. În timpul verii, radiaţia violetă este de circa 5 ori mai mare, iar cea
calorică de circa 2,5 ori superioară celei înregistrate în timpul iernii. Gradul de utilizare a luminii, deci
a radiaţiei, este foarte mult dependent de culoarea frunzelor si în primul rând de conţinutul acestora în
clorofilă.
Este deosebit de importantă cunoaşterea reacţiei plantelor legumicole la calitatea luminii deoarece
permite cultivatorilor să influenţeze una sau alta din laturile proceselor de creştere şi dezvoltare.
Compozitia spectrului este modificată în spaţiile acoperite, unde lumina naturală este filtrată de
materialele de acoperire (sticlă, mase plastice), ca şi la folosirea luminii artificiale la care calitatea
luminii depinde de sursa acesteia.
Sticla reţine în mare măsură radiaţia ultravioletă, iar materialele plastice rigide sunt mai puţin
transparente pentru radiaţiile infraroşii şi cele din domeniul roşu îndepărtat. Foliile de polietilenă şi
PVC sunt mai transparente decât sticla, atât pentru radiaţiile ultraviolete, cât şi pentru cele roşii şi
infraroşii, ceea ce presupune o mai redusă capacitate de izolare termică. De altfel, se cunoaşte în
practică sensibilitatea la radiaţii ultraviolete a răsadurilor scoase din serele de sticlă, fără o prealabilă
adaptare şi necesitatea de a obişnui plantele, înainte de plantare, cu lumina completă, prin descoperirea
răsadniţelor sau aducerea lor în solarii acoperite cu peliculă de polietilenă, care permite trecerea razelor
ultraviolete (Indrea D., 1992).
În practică sunt preocupări pentru modificarea calităţii luminii, prin folosirea sticlei sau peliculelor
colorate (fotoselective). Acestea reţin unele radiaţii şi astfel influenţează raportul dintre radiaţiile cu
diferite lungimi de undă. Astfel de schimbări pot inf1uenţa durata fazelor de dezvoltare ca şi poducţia
la unele specii de legume (tabelul 4.). Se observă că la lumina galbenă numărul de zile până la apariţia
primordiilor florale este mult mai mare (30,7), comparativ cu folia transparentă. Producţia timpurie
creşte considerabil la culoarea violetă ( cu 93%), iar producţia totală depăşeşte martorul (folia
transparentă) cu 12% la culoarea galbenă., 40% la culoarea roşie şi 51 % la cea violetă.
25
 Dirijarea luminii la culturile legumicole. Dirijarea luminii se face pe faze de vegetaţie, ţinând
seama de particularităţile biologice ale fiecărei specii sau fiecărui soi.
Plantele legumicole nu au nevoie de lumină în faza de repaus, indiferent că se găsesc sub formă
de seminţe sau sub formă de diferite organe vegetative.
Etapa cea mai critică în privinţa cerinţelor faţă de lumină, o reprezintă faza de răsad şi în special
momentul răsăritului, când plantele se eţiolează foarte repede şi chiar pot pieri în scurt timp.
De aceea, acest moment se urmăreşte cu maximă atenţie şi se iau măsuri de îndepărtare a
materialelor care au acoperit semănăturile
După repicarea răsadurilor se recomandă o uşoară umbrire până la prinderea acestora.
În perioada creşterii şi fructificării se asigură lumină multă pentru desfăşurarea normală a
acestor procese. Deficitul de lumină are efect major asupra plantelor legumicole.
La răsaduri (tomate, ardei, vinete, castraveţi):
- alungirea tulpinii;
- eţiolarea plantei, mai ales a tulpinii;
- creşterea insuficientă a aparatului foliar;
- evoluţia nesatisfăcătoare a primelor flori.
La culturile forţate(tomate, ardei, vinete, castraveţi):
- debilitarea progresivă a plantelor;
- degenerarea florilor;
- avortarea unui număr mare de flori;
- creşterea duratei de formare a fructelor şi chiar nematurarea
fructelor;
- scăderea calităţii fructelor (conţin mai puţină substanţă uscată şi vitamine).
Efectul dăunător al deficitului de lumină se întâlneşte în mod frecvent în sere în perioada de
iarnă (noiembrie - februarie), când lumina are un rol limitativ.
Pentru diminuarea efectului dăunător al deficitului de lumină se pot lua unele măsuri, cum ar fi:
- orientarea corectă a spaţiilor faţă de punctele cardinale; are valabilitate mai mult la serele
individuale; dacă sunt orientate pe direcţia N - S iluminarea va fi mai uniformă;
- orientarea rândurilor de plante; depinde de tipul construcţiei; la serele bloc trebuie ţinut seama
de acest lucru încă de la construcţia lor;
- scăderea temperaturii din local în timpul nopţii şi în zilele înourate;
- folosirea unor soiuri special create care să fructifice şi în condiţii de intensitate luminoasă mai
redusă, una din preocupările principale ale amelioratorilor;
- folosirea unor substanţe stimulatoare ale procesului de fructificare (de exemplu la tomate).
Dirijarea luminii se referă la mărirea intensităţii luminii, mărirea duratei luminii şi reducerea
intensităţii luminii.
Mărirea intensităţii luminii ajunsă la nivelul plantelor se poate realiza în anumite limite prin
măsuri tehnice, dar singura cale eficientă rămâne iluminarea suplimentară.
Sporirea procentului de radiaţie incidentă ajunsă la nivelul plantelor cultivate în serele acoperite
cu sticlă poate avea loc atunci când se utilizează o sticlă de calitate specială, cu grad mare de
transparenţă, când elementele de susţinere (şproţurile) ocupă un procent cât mai redus din suprafaţa
totală a acoperişului, când în timpul perioadei de radiaţie naturală redusă se asigură o stare
corespunzătoare de curăţenie a sticlei.
Datorită fixării pe sticlă a diverselor impurităţi (fum, praf) are loc opacizarea acesteia şi
reducerea transparenţei cu 20 - 30%, motiv pentru care amplasarea construcţiilor de sere în apropierea
surselor de fum sau praf industrial este nerecomandabilă.
La serele ecranate, din cauza depunerilor de praf sau pulberi poluante, se indică spălarea
periodică (4 - 5 ani) cu o soluţie formată din acid sulfuric 5%, acid f1uorhidric 3% şi detergent.
Efectul de reducere a transparenţei se înregistrează şi la masele plastice ca urmare a fenomenului
de îmbătrânire.
Mărirea duratei luminii se realizează prin iluminarea artificială produsă cu mai multe tipuri de
lămpi electrice în instalaţii speciale, fixe sau mobile.
Administrarea artificială a luminii pentru mărirea duratei fotoperioadei diurne se poate face mai
economic înaintea sau în continuarea perioadei de lumină, respectând fotoperiodismul specific al
26
plantelor.
Iluminarea artificială se realizează cu diferite tipuri de lămpi: cu mercur, lămpi f1uorescente,
lămpi cu descărcare în xenon.
Iluminarea suplimentară se aplică în mod deosebit la producerea răsadurilor de tomate,
castraveţi, ardei etc.
Iluminarea se face dimineaţa şi seara când radiaţia naturală are valori subnormale.
În urma iluminării suplimentare a răsadului de tomate şi de castraveţi (8 - 12 ore timp de 30 de
zile) se realizează o accelerare a creşterii şi maturării fructelor cu circa 20 de zile, precum şi o sporire a
producţiei cu 20 - 40 %.
Aplicarea iluminării suplimentare la ardeiul gras a determinat mărirea numărului de frunze, a
suprafeţei foliare şi a greutăţii totale (Popescu v., 1978, Nilwijk H.,1980).
Lumina artificială este eficace pentru plante numai la o intensitate de 3000-5000 luxi, ceea ce
presupune o putere instalată de 150-200 w/m2. Consumul foarte ridicat de energie electrică limitează
folosirea luminii artificiale. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că distanţa faţă de vârful de creştere a
plantelor este în funcţie de tipul lămpilor (lămpi fluorescente O,5m, lămpile cu vapori metalici de
înaltă presiune până la 400w, la cel
puţin 1,3m, iar cele peste 400w, la distanţa de peste 1,5-2 m), intensitatea luminii se reduce cu pătratul
distanţei (dacă la 1 m distanţă se realizează 3000 luxi, la 2 m nu se reduce lumina la 1500 luxi ci la 750
luxi).
Calcularea cantităţii de curent electric şi a numărului de lămpi necesare se face pornind de la
intensitate a luminii ce trebuie să se realizeze (Voican V.,1984).
Atunci când se aplică iluminarea suplimentară la producerea răsadului trebuie să se ia măsuri de
adaptare treptată a plantelor la condiţiile naturale de lumină, în care urmează să fie cultivate. Această
adaptare se face cu mai multe zile înainte de transferare.
Diminuarea intensităţii luminii se practică la cultura protejată a legumelor când intensitatea şi durata
radiaţiei solare provoacă o creştere exagerată a temperaturii din sere.
Se folosesc mai multe metode;
- prin stropirea sticlei la exterior cu emulsii din praf de cretă, var stins, reziduuri cu calciu de la
industria zahărului, humă. Varul stins nu se foloseşte în cantitate prea mare deoarece se îndepărtează
greu de pe sticlă.
Aceasta este cea mai folosită metodă la noi în ţară.
Soluţiile sunt aplicate cu diferite tipuri de pompe.
Se fac încerări de folosire a unor dispozitive adecvate care se deplasează pe jgheaburi.
- cu ajutorul unor materiale dispuse în exteriorul sau interiorul serei:
- se pot folosi şipci de lemn;
- jaluzele la serele individuale, care se derulează pe versanţii serei când lumina este foarte
puternică şi se rulează la coamă în perioada cu lumină scăzută;
- poliesteri coloraţi;
- plasă textilă colorată;
- folie de mase plastice de culoare închisă;
- plase de material plastic colorate diferit.
Serele din vestul Europei sunt dotate cu ecrane termice ce se rulează şi derulează automat,
asigurând diferite grade de umbrire şi reducerea pierderilor de căldură.
- Umbrirea prin pelicula unor lichide colorate sau cu coloratie variabilă.
Lichidele colorate sunt dirijate sub presiune sau instalaţii speciale la conductele perforate de la
coamă. Soluţia se scurge sub formă de peliculă la suprafaţa sticlei, fiind apoi recuperată.
- Umbrirea cu sticlă specială tip "Thermex" fotosensibilă.
Între două foi de sticlă se introduce o peliculă de gelatină reversibilă la schimbarea intensităţii
luminii. Culoarea se închide la creşterea intensităţii luminii şi se deschide la scăderea ei. Se aplică
această metodă în sere individuale în mod experimental.
Împiedicarea accesului luminii se practică în legumicultură pentru eţiolarea unor părţi de plante
care îşi îmbunătăţesc calitatea:
- lăstari de sparanghel;
- cicoarea de Bruxelles;
27
- peţioli de ţelină, cardonul etc.
Măsura de a împiedica accesul luminii are aplicabilitate şi la păstrarea legumelor în stare
proaspătă. Prezenţa luminii la cartofii pentru consum determină formarea solaminei în scoarţa
tuberculilor.
La ceapă şi la plantele legumicole rădăcinoase, dacă în timpul păstrării este lumină şi
temperatură ridicată, pornesc mai devreme în faza de vegetaţie.
În alte situaţii, împiedicarea accesului luminii este o măsură tehnologică cu efect indirect asupra
speciilor legumicole. Aşa este mulcirea solului dintre rândurile de plante cu materiale opace,
netransparente, care determină combaterea buruienilor fără să fie folosite măsuri chimice sau
mecanice.
3. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ
3.1. IMPORTANȚA APEI PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE
Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice si biochimice, în esenţă creşterea şi dezvoltarea
plantelor nu pot avea loc decât în prezenţa unei anumite cantităţi de apă. Apa este importantă în
procesul de fotosinteză deoarece influenţează cantitatea şi calitatea producţiei de legume.
Importanţa apei rezultă şi din accea că, în general vorbind, conţinutul în apă la numeroase
specii legumicole este foarte ridicat, ajungând la 80- 95 % din greutatea totală a acestora.
Conţinutul în apă înregistrează variaţii foarte mari în cadrul speciilor legumicole luate în
cultură. Astfel, tomatele, castraveţii, frunza de salată şi frunza de ceapă conţin 94-95% apă, frunza de
varză şi ridiche 92-93 %, morcovul 87-91 %, cartoful 74-80%.
Conţinutul de apă al legumelor nu este dependent numai de specie, ci şi de fenofază, vârsta şi
zonele de origine. Plantele provenite din zone cu terenuri umede au un continut mai ridicat faţă de cele
din zone cu terenuri aride, care au un conţinut mai mic în apă. Plantele tinere, au un conţinut mai mare
în apă faţă de cele mature. Plantele cultivate în seră au un conţinut mai mare de apă faţă de cele
cultivate în câmp.
Chiar între organele uneia şi aceleiaşi plante există deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul în
apă. Tulpina conţine 40-45 % apă, frunzele mature 60 -65 %, frunzele tinere 80-85 %, organele de
reproducere si vârfurile de creştere 98-99 %. Cel mai redus conţinut în apă se înregistrează în seminte,
12-14 % .
Importanţa apei rezultă şi din aceea că ea este mijlocul de transport pentru substanţele
minerale, fotoasimilate şi pentru procesele metabolice.
Apa întreţine tensiunea celulară şi de multe ori reprezintă ,cel rnai important factor limitativ al
creşterii plantelor.
Apa din sol şi plantă are un rol deosebit în desfăşurarea proceselor de oxidare şi intră în
compoziţia numeroaselor substanţe anorganice şi organice.
În afară de formarea soluţiei solului, transportul substanţelor brute şi elaborate, apa
reglează temperatura plantei pe timp călduros.
S-a dovedit experimental că sinteza este inhibată în cazul saturaţiei în apă sau
redusă substanţial când deficitul de apă este mai mare de 20-25 %.
Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este condiţia
fundamentală pentru menţinerea stării fizice si fiziologice a plantelor.
Părţile comestibile la unele specii legumicole (salata, spanacul, loboda, mărarul, castraveţii
etc.) îşi pierd uşor turgescenţa în lipsa apei, capătă aspectul de ofilire şi se depreciază calităţile
comerciale.
3.2. GRUPAREA SPECIILOR LEGUMICOLE DUPĂ CERINŢELE DE
ANSAMBLU FAŢĂ DE APĂ
Speciile legumicole sunt mari consumatoare de apă.
În funcţie de specificul biologic, după pretenţiile faţă de apă, se clasifică în patru grupe,
(Bălaşa M., 1973):
1. Foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ţelina, ridichea de lună, prazul,
ceapa, usturoiul, mărarul.
2. Pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, fasolea şi mazărea.
3. Moderat de pretenţioase: speciile perene, sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul,
anghinarea.
28
 4. Puţin pretenţioase: pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul şi dovleacul.
În funcţie de cerinţele faţă de umiditatea din atmosferă, plantele legumicole se clasifică în
următoarele grupe:
1) Cer umiditate relativă foarte ridicată (85 - 95 %): castravetele, ţelina, spanacul, salata,
ciupercile etc.
2) Cer umiditate relativă ridicată (70 - 80 %): varza, sfecla, morcovul, păstârnacul, pătrunjelul,
cartoful, mazărea etc.
3) Cer umiditate relativă moderată (55 - 65 %): tomate, ardei, vinete, fasole.
4) Cer umiditate relativă coborâtă (45 - 55 %): pepenele verde, pepenele galben, dovleacul.
Cercetările efectuate la castravete au arătat că umiditatea relativă ridicată determină o sporire a
creşterii frunzelor (Uffe1en, 1984, 1985; Bakker 1987; Ezendan 1988), producţie mai mare şi fructe de
calitate mai bună (Bakker, 1987). Cercetările lui Krug şi Fricke (1990) arată că efectul umidităţii
relative este mic dacă se asigură apă şi îngrăşăminte la nivelul optim.
Cercetările efectuate la ardei (Robert F. - S. Lee şi Bernard Bible, S.U.A., 1990), la umiditate a
relativă de noapte de 92 % prin acoperire cu plastic şi de 76 % arată că umiditatea relativă măreste
concentratia de calciu în partea apicală a frunzelor cu 29 % faţă de cea mai coborâtă.
Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de soi sau hibrid.
În general s-a constatat că soiurile precoce au nevoie de o umiditate mai mare decât cele tardive
(Stan N., 1992).
Santo şi Ando (1975) au constatat că la tomate producţia a crescut pe măsura creşterii umiditătii
relative de la 60 % la 90 %, atât la nivel scăzut cât şi la cel ridicat al umidităţii solului. Într-o altă
experienţă (Klapwijk, 1975) s-a observat că sporirea umidităţii atmosferice a avut efect pozitiv asupra
creşterii recoltei, dar numai în condiţii de radiaţie puternică.

3.3. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ ÎN FUNCŢIE ŞI DE

STRUCTURA, DIMENSIUNILE SI REPARTIZAREA SISTEMULUI
RADICULAR IN SOL
În funcţie de sistemul radicular apar diferenţe importante la speciile legumicole. La unele specii
legumicole sistemul radicular este răspândit în straturi superficiale ale solului: ceapa, salata, spanacul,
ardeiul, vinetele, tomatele cultivate prin răsad . Acestea au cerinţe ridicate faţă de apă.
Alte specii legumicole ca: pepenii verzi, pepenii galbeni, păstârnacul, morcovul, sfecla au
pretenţii mai mici faţă de apă deoarece sistemul radicular pătrunde mai adânc în sol, ceea ce permite
aprovizionarea cu apă din straturi mai profunde ale solului.
Important este şi volumul de pământ pe care îl explorează sistemul radicular. De exemplu, în
faza când sistemul radicular ajunge la dimensiuni maxime, o plantă de ceapă foloseşte numai 0,3 m3 de
sol, în timp ce sfecla roşie foloseste 17m3, iar dovleacul peste 100m3 de sol. Din această cauză la ceapă
trebuie să fie bine asigurat cu apă stratul superficial al solului (Bălaşa M.,1973).

Legat de sistemul radicular se pot menţiona şi alte particularităţi:

- La plantele cultivate prin răsad sistemul radicular este mai puţin profund şi de aceea necesită o bună
aprovizionare cu apă în stratul superficial al solului.
- Plantele cultivate prin semănat direct în câmp au rădăcinile pătrunse mai adânc în sol şi suportă
mai usor eventualele oscilaţii ale aprovizionării cu apă.
- Plantele cultivate în seră au sistemul radicular superficial şi de aceea necesită mai multă apă.

3.4. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE UMIDITATE ÎN

DIFERITE FENOFAZE
Pe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele legumicole nu au aceleaşi cerinţe faţă de umiditate
(tabelul 1.5.).

29
Tabelul 1.5 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate, în funcţie de perioada şi faza de
vegetaţie (după Stan N. 1992)

Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate

Sămânţă Embrionară La începutul fazei moderate şi apoi mari.

Către sfârşitul fazei moderate şi apoi reduse
Repaus Reduse I
Gerrninaţie Mari

Creştere vegetativă Răsad Moderate

Creştere generativă Formarea mugurilor

floriferi Mari
Înflorire Moderate
Fructificare Mari şi apoi, la maturare, moderate

În faza de sămânţă (pusă la germinat) este nevoie de o cantitate foarte mare de apă pentru
hidratarea acesteia şi pentru declanşarea proceselor biologice.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe diferă cu specia. Aceasta reprezintă 50 % din greutatea
seminţei la castraveţi şi varză ; 100 % din greutate la morcov, ceapă, sfeclă; 150 % din greutate la
mazăre.
În faza de încolţire, plantele au nevoie de o cantitate mare de apă pentru continuarea proceselor de
creştere a germenului (90 % din C.t.a.).

În faza de răsad tânăr plantele necesită cantitate mare de apă deoarece sistemul raticular este
insuficient format (80 - 90 % din C .t.a.).
În faza de răsad imediat după repicat, plantele au nevoie de cantitate mare de apă pentru
refacerea sistemului radicular şi continuarea creşterii (80% din C.t.a.).
În faza de răsad înainte de plantare, plantele au nevoie de o cantitate mai mică de apă pentru
adaptarea cu condiţiile urrnătoare (60 - 70 % din c.t.a.).
În faza de creştere a plantelor, de înflorire şi fructificare; plantele cer o cantitate mare de apă
pentru crestere şi fructificare; în timpul înfloritului cerinţele pentru apă sunt mici.
Apar cerinţe caracteristice fiecărei specii, de exemplu: tomatele, ardeii si vinetele au nevoie
mare de apă în timpul fructificării, fasolea de grădină are nevoie mai mare de apă în timpul înfloritului
şi formării păstăilor, iar varza în timpul formării căpăţânilor.
3.5. INFLUENŢA EXCESULUI ŞI DEFICITULUI DE APĂ ASUPRA
PLANTELOR LEGUMICOLE
Pentru aprecierea excesului şi deficitului de apă la plantele legumicole se are în vedere balanţul
hidric.
Bh = T/A
În mod normal Bh = 1.
În practică se întâlnesc două situaţii:
-exces de umiditate;
- deficit de umiditate;
Excesul de umiditate se consideră atunci când valoarea bilanţului hidric este subunitară, deci mai
mică de 1.
Excesul de umiditate se datoreşte mai multor cauze si anume:
- Reducerea transpiraţiei plantelor sub influenţa factorilor externi (umiditate a relativă ridicată,
temperatura coborâtă, mişcare redusă a aerului);
- Stagnarea o perioadă mai îndelungată a apei în jurul sistemului radicular pe care-l
inactivează. Apa ocupă spaţiile intercelulare, elimină oxigenul, apărând fenomenul de
asfixiere a rădăcinii, urmat de îngăbenirea părţilor aeriene ale plantei, iar după un timp planta moare. O

30
astfel de situaţie este întâlnită frecvent pe terenurile joase, inundabile sau cu pânza de apă freatică la
suprafaţă;
- Irigarea neraţională a culturilor datorită fie unei proaste nivelări a terenului, fie funcţionării
necorespunzătoare a sistemelor de irigare şi evacuare a apei.
Culturile protejate pot fi expuse excesului de umiditate dacă nu se iau măsuri de afânare
profundă a solului şi nu se aleg terenuri corespunzător nivelate, cu apa freatică sub 3m.
Excesul de umiditate determină prelungirea perioadei de vegetatie şi scăderea
conţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea recoltatului şi scăderea
rezistenţei produselor la păstrare.
Apa abundentă provenită din ploi torenţiale spală polenul şi împiedică
polenizarea, deci fructificarea (Stan N.,1992).
Prevenirea excesului de umiditate este foarte importantă.
În practică, excesul de umiditate poate fi prevenit pe următoarele căi:
- cultivarea legumelor pe terenuri ferite de inundaţii şi situate pe terasa a doua a râurilor;
- folosirea terenurilor uşoare şi mijlocii care asigură o bună circulaţie a apei;
- drenarea solului;
- mărirea suprafeţei de evaporare a apei prin bilonarea solului sau muşuroire;
- nivelarea de bază şi întreţinerea acesteia;
- irigarea raţională;
- alegerea raţională a speciilor şi soiurilor.
Deficitul de umiditate apare atunci când transpiraţia este mai mare decât absorbţia, Bh > 1.
Plantele legumicole reacţionează la seceta atmosferică şi a solului prin:
- mărirea transpiraţiei şi reducerea fotosintezei (Holstejn şi colab.,1977);
- scăderea facultăţii germinative a polenului;
- polenizarea defectuoasă;
- căderea florilor şi a fructelor;
- slăbirea rezistenţei la atacul bolilor şi dăunătorilor;
- scăderea producţiei;
- deprecierea calităţii produselor prin pierderea frăgezimii, lignificarea, crăparea, imprimarea unui
gust neplăcut.
Fenomenul se manifestă prin pierderea turgescenţei organelor active ale plantei (frunze,
vârfurile de creştere) şi este cunoscut sub numele de ofilirea plantelor. Poate fi diurnă şi de lungă
durată.
Ofilirea diurnă apare de obicei la mijlocul zilelor când intensitatea radiaţiei calorice şi
luminoase este maximă. În acest caz, ostiolele se închid, întrerupând schimbul de gaze, procesul de
fotosinteză se opreşte, creşte permeabilitatea celulelor, creşterea plantelor stagnează.
Prevenirea ofilirii se poate realiza pe următoarele căi:
- reducerea temperaturii mediului şi plantei;
- aprovizionarea solului cu apă;
- ridicarea umiditătii relative a aerului.
Ofilirea de lungă durată se datoreşte unor dereglări în circuitul apei, cauzate de
răcirea puternică a solului, de excesul sărurilor minerale din sol sau de un deficit prelungit de
umiditate.
Fenomenul se manifestă prin: reducerea treptată a procesului de sinteză; îmbătrânirea
coloizilor hidrofili; degradarea progresivă a plastidelor; sporirea de 2-3 ori a respiraţiei; stânjenirea
diferenţierii florilor şi formării polenului; perturbarea procesului de fecundare.
Ofilirea de lungă durată duce în final la întreruperea proceselor metabolice şi la dispariţia
plantei.
Acest fenomen poate să apară şi atunci când solul este bine aprovizionat cu apă. Dacă
temperatura stratului în care sunt răspândite rădăcinile are valori sub cele existente în aer, absorbţia
este mai înceată decât transpiraţia, planta sărăceşte în apă şi se ofileşte. În acest caz încălzirea solului
devine foarte eficientă (în sere).
Efecte similare pot apărea şi în urma irigării plantelor prin aspersiune cu apă rece în zilele
călduroase. Deficitul de apă în plante poate să apară şi în urma administrării unei cantităţi excesive de
31
substanţe minerale.
Supraconcentrarea soluţiei solului se evită prin îngrăşarea fazială raţională şi
menţinerea apei în sol în limite normale.
Prevenirea ofilirii temporare sau de lungă durată este posibilă şi prin aplicarea
unor măsuri tehnologice care permit folosirea raţională a rezervelor de apă din sol:
- distrugerea vaselor capilare superficiale prin lucrări repetate de mărunţire a solului;
- mulcirea solului cu diferite materiale (folie de material plastic, paie, gunoi de grajd etc.);
- combaterea buruienilor concurente;
- asigurarea unei desimi corespunzătoare a culturilor.
Umiditatea solului se asigură în mod corespunzător prin aplicarea irigaţiilor. La cultura în câmp
a legumelor, pe lângă seceta solului, apare adesea pericolul secetei atmosjerice. Seceta atmosferică se
datoreşte transpiraţiei excesive provocată de arşiţe sau vânturi fierbinţi şi uscate, când umiditatea
relativă a aerului ajunge la 10-20%. Deşi este apă suficientă în sol, ritmul absorbţiei devine inferior
transpiraţiei şi se creează astfel deficite în plantă.
Seceta atmosferică este foarte dăunătoare, în special la plantele legumicole verdeţuri, dar poate
duce la dehidratarea vârfurilor de creştere a frunzelor tinere la toate celelalte specii legumicole.
Prin aplicarea unor udări de scurtă durată, dimineaţa se mentine solul umed la
suprafaţă, ceea ce permite evaporarea apei şi ridicarea umidităţii atmosferice.
Dirijarea umidităţii relative se impune în cazul culturilor legumicole din sere sau a celor
protejate cu mase plastice. Când umiditatea relativă e prea ridicată se intervine prin aerisiri repetate,
ridicarea temperaturii în sere, udarea locală (cu furtunul sau prin picurare) etc. Când umiditatea
relativă e scăzută se fac stropiri de 1 - 2 minute cu instalaţia de aspersiune. În ciupercării în faza de
formare a ciupercilor se menţine o umiditate relativă foarte ridicată (90 - 95 %) prin pulverizarea
straturilor cu apă, prin udarea potecilor sau chiar a pereţilor.

4. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU AERUL ŞI GAZELE

Aerul condiţionează viaţa plantelor prin compoziţia sa chimică, cât şi prin mişcările sale
(vânturile). Aerul atmosferic se compune din aproximativ 78% N, 21 % oxigen, 0,03% CO2 şi alte
gaze. Are o deosebită însemnătate fiziologică la toate plantele legumicole deoarece acestea folosesc
oxigenul pentru respiraţie, iar bioxidul de carbon este sursa de bază necesară asimilaţiei clorofiliene.
Azotul joacă rol în menţinerea presiunii deoarece constituie componentul principal al atmosferei.
4.1. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE DIOXIDUL DE
CARBON
Plantele verzi, printre care şi legumele, prezintă capacitatea de a creea substanţe organice. În
procesul de fotosinteză, cu ajutorul clorofilei, folosind energia solară, din apă şi dioxid de carbon se
sintetizează substanţe organice simple, care servesc mai departe ca bază la crearea subsanţelor
complexe. Pentru ca o frunză să sintetizeze 1 g de glucoză, ea trebuie să absoarbă întreaga cantitate de
dioxid de carbon din 2500 litri de aer (Voican V., 1984). Capacitatea plantelor de a prelua dioxidul de
carbon din aer depinde de o serie de factori interni şi externi.
Frunzele absorb o cantitate mare de CO2 atunci când stomatele prezintă ostiole complet
deschise, când acesta se găseşte în aer într-o cantitate optimă, când gradul de aprovizionare a plantei cu
apă şi elemente minerale este corespunzător.
Absorbţia dioxidului de carbon din aer de către frunze este favorizată de curenţii de aer,
deoarece în lipsa acestora se epuizează dioxidul de carbon din jurul frunzelor.
Situaţia aceasta se întâlneşte frecvent în sere, de aceea se intervine prin aerisire.
Cercetările efectuate scot în evidenţă faptul că la culturile legumicole din seră se înregistrează
amplitudini mari ale concentraţiei de dioxid de carbon.
În timpul nopţii, concentraţia de CO2 poate ajunge la, 0,5%. La aceasta, contribuie atât plantele
prin respiraţie cât şi microorganismele, ce asigură descompunerea importantelor cantităţi de material
organic adminis.
Concentraţia dioxidului de carbon se reduce într-un interval scurt datorită fotosintezei intense din
primele ore ale diminetii.
Observaţiile efectuate în sere etanşe cultivate cu castraveţi au arătat că se poate reduce
concentraţia de CO2 în cursul zilei până 0,01 % (Daunicht,1966).
32
 Cercetările recente au condus la concluzia că prin creşterea concentraţiei de CO2 la 450-500
ppm se obţin sporuri de producţie de 2% la tomate şi de 28 % la castraveţi (Vermeulen şi Beek, 1991).
La salată administrarea CO2 în concentraţie de 0,12 % a determinat creşterea
producţiei cu 56 %.
La ardeiul gras administrarea CO2 în concentraţie de 0,1 % a condus la sporuri de
recoltă de 35 % (Vijverberg, 1976).
Cercetările efectuate asupra vinetelor la Staţiunea Naaldwijk, Olanda, la concentraţia de 413 si
663 ppm CO2, au arătat că prin sporirea concentraţiei apare o cloroză pe frunze datorită reducerii
conţinutului acestora în bor, ca urmare a scăderii transpiraţiei.Producţia timpurie a fost cu lO % mai
mare, iar în final cu 24 % mai ridicată comparativ cu concentraţia redusă de CO2 greutatea medie a
fructelor a sporit, iar numărul de fructe pe m2 a fost mai mare cu 16%. Nu s-au constatat diferenţe în
ceea ce priveşte perioada de vegetaţie şi calitatea (Nederhoff, M. ,E. şi colab. 1991).
Eficienţa aplicării CO2 la cultura fără sol (hidroponică) a legumelor este deosebit de ridicată
(Daurrieht, 1966).
La cultura castraveţilor în cultura hidroponică, prin administrarea suplimentară diurnă a CO2
până la concentraţia de 0,10-0,15%, s-a obţinut o producţie mai timpurie cu 8-21 de zile şi un
important spor calitativ al producţiei.
Capacitatea plantelor legumicole de a folosi şi a suporta concentraţii ridicate de
CO2 este diferită.
De aceea, aplicarea suplimentară a CO2 trebuie să se facă în mod diferenţiat de la o specie la
alta, ţinând seama de factorii interni şi externi care asigură intensitatea cea mai ridicată a fotosintezei.
Administrarea CO2 se face în strânsă corelaţie cu lumina şi temperatura.
Administrarea CO2 începe în momentul în care intensitatea luminii depăşeşte 2500 luxi, iar
nivelul concentraţiei se stabileşte în funcţie de nivelul radiaţiei luminoase, specia legumicolă,
temperatură, umiditate etc.
Odată cu administrarea CO2 trebuie asigurată şi temperatura optimă pentru
specia respectivă. Numai astfel se poate realiza o intensificare corespunzătoare a fotosintezei.
Ridicarea accentuată a concentraţiei de CO2 (peste 1 %) este dăunătoare pentru
plante, având un efect inhibitor asupra procesului de fotosinteză. CO2 acţionează mai întâi ca un
narcotic, apoi provoacă dereglarea proceselor vitale ale plantelor.
Administrarea CO2 se poate face prin mai multe procedee. În acest sens se pot
utiliza ca surse: gheaţa carbonică, arderea de hidrocarburi (metan, butan, propan); arderea unor
La cultura tomatelor este frecventă diminuarea concetraţiei de CO2 până la 0,02
%. Diminuarea concentraţiei CO2 la culturile din sere are loc în intervalul de timp în care
radiaţia luminoasă este cea mai ridicată . Când cerul este senin , lipsa ventilaţiei duce la
diminuarea concentraţiei de CO2 în aerul serei pe o durată mare din cursul fotoperioadei.
Prin ventilaţie concentraţia de CO2 este mult diminuată. Dacă cerul este acoperit şi ven-
tilaţia inexistentă,cantitatea de CO2 din aerul serei aproape că se dublează.
Numeroasele experimentări efectuate din întreaga lume au scos în evidenţă
deosebită utilitate economică a adimnistrării de CO2, care se consideră un factor de primă
însemnătate pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, mai ales în condiţii de
culturi protejate.
În numeroase ţării "fertilizarea" cu CO2 se aplică frecvent la culturile protejate,
atât în etapa producerii răsadurilor, cât şi în aceea a culturii propriu-zise.
Având în vedere capacitatea mare a plantelor legumicole de a absorbi CO2 s-a
stabilit că ridicarea concentraţiei acestuia în aer până la 0,3- 0,4% atrage după sine
sporuri importante de recoltă. Cultivarea tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO2 a rea-
lizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferenţe între diferite soiuri sau între hibrizi
(Nilwik şi colab., 1982).
derivate lichide de la rafinarea petrolului (petrolul lampant); bioxid de carbon lichefiat în butelii.
Unul din procedeele cele mai simple şi mai ieftine, aproape generalizat de
către cultivatorii olandezi, îl constituie recuperarea parţială a gazelor de ardere de la centrala termică
(mai cu seamă în cazul folosirii metanului) şi dirijarea sub presiune printr-o reţea specială de conducte

33
din mase plastice pentru distribuirea uniformă în întreaga seră. O astfel de tehnică are următoarele
avantaje: nu necestă o altă sursă pentru CO2; sporeşte eficienţa economică a combustibilului utilizat la
încălzirea serelor; nu impune investiţii deosebite.
Cea mai răspândită metodă de administrare a CO2 de la noi din ţară este
arderea petrolului lampant în aparate speciale de tip "MASTER B 155". Amplasarea acestora se face la
nivelul do1iei.
Acolo unde sunt gaze naturale disponibile se poate recurge la utilizarea
arzătoarelor lamelare în baterii.
Pentru menţinerea concentraţiei dioxidului de carbon la nivelul dorit se poate
recurge şi la automatizarea controlului şi administrării cu ajutorul unui analizator cu radiaţii infraroşii.
Atât la culturile de plante legumicole în câmp cât şi la cele din sere, dioxidul de
carbon din aerul atmosferic nu constituie unica sursă. În primul rând, dioxidul de carbon rezultat din
descompunerea materiei organice din sol de către microorganisme, difuzează în aerul din sol sau în
aerul atmosferic.
Odată cu apa din precipitaţii sau irigaţii, poate să ajungă în sol o cantitate de anhidridă carbonică,
sub forma ionului bicarbonic (HC03), care intră în relaţie de schimb cu ceilalţi ioni. După unele
cercetări, plantele pot să-şi asigure dioxid de carbon şi prin sistemul radicular, la nivel de 520 % si
chiar 50 % din total.
În practica legumicolă se recurge în foarte mare măsură la folosirea îngrăşămintelor organice pentru
fertilizarea de bază, fertilizarea fazială sau pentru mulcirea solului.
Aportul de CO2 pe această cale depinde de cantitatea materialului organic şi de provenienţă ori
starea de fermentare. Exemple: gunoiul proaspăt de taurine în strat de 8 cm, la temperatura de 24-30°C
degajă 12 l pe m2, iar după 4zile degajă 21 l/m2; gunoiul de cabaline degajă 5 l/m2 când e proaspăt şi
88 l/m2 după 4 zile.
În legumicultură se pot întâlni situaţii de supraconcentrare a dioxiduluide carbon atât în aer,cât şi
în sol. Exces de CO2 înregistrează şi solurile umede, mlăştinoase, în cele cu crustă, în cazuri de
îngrăşare excesivă cu gunoi de grajd proaspăt. Excesul de CO2 are efect dăunător asupra încolţirii
seminţelor şi al creşterii rădăcinilor plantelor.
În cazul creşterii peste anumite limite a concentraţiei dioxidului de carbon în zona sistemului
radicular se înregistrează efectul negativ al gazului carbonic şi efectul inhibitor prin diminuarea
cantităţiide oxigen.

Evitarea unei astfel de situaţii are loc prin intervenţii asupra solului, care trebuie afânat în permanenţă.
Efectul inhibitor al dioxidului de carbon asupra proceselor fiziologice din plantă atunci când este
depăşită concentraţia de 3 % se răsfrânge în primul rând asupra respiraţiei.
Pe această particularitate se bazează unele metode de păstrare a legumelor în stare proaspătă sau
conservată. Astfel, păstrarea cartofului în silozuri, şanturi se bazează pe proprietatea dioxidului de
carbon de a inhiba respiraţia. Excesul de CO2 în astfel de adăposturi provine chiar în urma procesului
de respiraţie, ca urmare a schimbului limitat de aer cu exteriorul.
4.2. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE OXIGEN
Oxigenul este necesar în procesul de respiraţie al plantelor, în toate fazele de vegetaţie, atât la
nivelul părţilor aeriene, cât şi în sol. În mediul natural, oxigenul se găseşte în cantităţi suficiente(21
%). În unele situatii se creează o aerisire slabă în atmosferă sau în sol. Insuficienţa oxigenului reduce
absorbţia apei. Situaţia se întâlneşte în spaţiile de cultură a plantelor legumicole, unde trebuie
intervenit prin aerisiri şi la solurile tasate sau cu exces de umiditate, la formarea pojghiţei de gheaţă, a
crustei, când se intervine cu lucrări de afânare, de drenaj etc. În aerul solurilor nestructurate şi tasate,
proporţia de oxigen se poate reduce la 1-2% faţă de 12% cât este în cazul solurilor cu structură şi bine
mobilizate.
Toate culturile, dar mai ales tomatele, vinetele, ceapa, fasolea, mazărea reacţionează negativ la o
slabă aerisire a solului.
Lipsa oxigenului împiedică formarea de noi perişori absorbanţi şi rădăcini tinere. De acest aspect
trebuie să se ţină seama la cultura hidroponică, unde trebuie luate măsuri eficiente de aerisire a soluţiei
pentru menţinerea la un nivel ridicat a conţinutului de oxigen.

34
 4.3. CERINŢELE PLANTELOR FAŢĂ DE ALTE GAZE
Amoniacul este unul din gazele ce rezultă din descompunerea gunoiului de grajd, mai ales în prima
etapă a desfăşurării acestui proces.
Plantele legumicole pot rezista mulţumitor la concentraţii care nu depăşesc 0,1 %, dar la
concentraţii mai mari pot să apară arsuri şi pete nercotice în zona marginală a limbului foliar.
Pentru evitarea unor astfel de efecte este necesar să se ia măsuri de aerisire cu atât mai intense, cu
cât emisia de amoniac este mai puternică.
Situaţii de acumulare a amoniacului pot apărea în răsadniţele încălzite cu biocombustibil sau când
se aplică îngrăşarea cu gunoi de grajd insuficient descompus, atât la culturile din câmp, cât şi la cele
protejate.
Bioxidul de sulf este nociv chiar atunci când concentraţia este foarte scăzută (0,00l - 0,002%),
deoarece în condiţiile unei umidităţi ridicate realizează combinaţii secundare acide cu agresivitate
mare asupra plantelor. Literatura de specialitate menţionează aşa numitele ploi acide, foarte
dăunătoare.
Reziduurile gazoase care provin de la unităţile industriale, mai cu seamă dacă acestea contin fluor,
clor, oxid de carbon, pot provoca daune deosebit de mari la culturile legumicole.
De aceea, amplasarea culturilor legumicole în câmp liber sau protejat se va face cu mult
discernământ, deoarece reziduurile gazoase pot determina, pe lângă deranjarea creşterii şi dezvoltării
plantelor, şi poluarea efectivă a produselor legumicole.
Etilena poate fi folosită în concentraţii reduse (circa 1 0/00 ), pentru stimularea maturării fructelor de
tomate care se recoltează toamna înainte de căderea brumelor timpurii sau a celor din seră la încheierea
ciclurilor de producţie.
Acetilena are un efect asemănător cu cel al etilenei şi se poate folosi la fel ca aceasta.
Azotul capătă în ultima vreme utilizare largă pentru păstrarea produselor legumicole deoarece
neintrând în combinaţii directe determina o inhibare a respiraţiei, mărind capacitatea de păstrare şi
îmbunătăţind menţinerea calităţii. Impurificarea aerului cu poluanţi fotochimici oxidanţi, ca ozonul
(O3), peroxiacetatul de nitril (PAN) şi oxizii de azot (NO),rezultaţi în urma unor reacţii fotochimice
ale gazelor provenite din arderea hidrocarburilor în industrie sau a gazelor de eşapament, se produce
frecvent pe distanţe de zeci de km, în jurul marilor obiective industriale sau a arterelor de circulatie
intensă.
Poluanţii oxidanţi reduc activitatea fotosintetică a plantelor, degradează pigmenţii (în
special carotenoidele), diminuează ritmul de creştere şi întârzie vegetaţia. Plantele afectate de această
poluare prezintă o decolorare a frunzelor, iar mai târziu acestea cad. Plantele legumicole manifestă
grade de sensibilitate diferite faţă de diferiţii poluanţi (tabelul 1.6).
Gradul de sensibilitate a plantelor legumicole faţă de unii poluanţi ai aerului
(după Ionescu Al., 1982)
Produsul Gradul de sensibilitate
poluant Rezistente Mijlociu de rezistente Sensibile
Biozidul de Castraveţi, Ceapă, usturoi, praz, Ardei, fasole, cicoare,
sulf (S02) pepeni ţelină, mazăre, spanac,
varză, anghinare, măcriş,
sfeclă, tomate vinete, morcov,
Fluorul şi varză, morcov fasole, mazăre ridichi, salată
ceapă,usturoi,praz
compuşii lui salată, dovleac,
sparanghel
P AN (peroxi- varză, dovlecel, morcov ardei, cicoare, fasole,
acetatul de ridichi, ceapă, salată,
spanac, sfeclă, tomate,
nitril)Nitril castraveţi ţelină
Clorul şi ardei, vinete castraveţi, dovleceL ceapă, ridichi
compuşii săi fasole, tomate
Ozonul (03) castraveţi, Cicoare, morcov, fasole, ceapă, dovlecel,
salata,
sfeclă roşie pătrunjel, păstiirnac ridichi. spanac, tomate

35
 Efectele poluării aerului asupra culturilor de legume sunt cu atât mai mari, cu cât acţionează
simultan mai multe substanţe, care au acţiune distructivă sinergică.
Valorile diferite pentru diferiţii poluanţi depind de sensibilitatea speciei şi durata de acţiune. Se
consideră ca limite maxime la o expunere permanentă următoarele valori: 0,05-0,12 mg/m3 pentru S02;
0,001- 0,003 mg/m3 pentru fluor; 0,10-0,15 mg/m3 pentru clor; 0,05 mg/m3 pentru ozon (Krug, 1986).
Important de cunoscut este efectul substanţelor radioactive. Acestea se acumulează uneori în
atmosferă, ca urmare a exploziilor nucleare, a eliminării deşeurilor radioactive sau avariilor la
reactoarele nucleare şi reprezintă poluanţii cei mai periculoşi pentru plante şi om. Pulberile radioactive
se depun liber sau prin precipitaţii pe plante şi sol şi uneori sunt încorporate în plante prin absorbţie,
fiind consumate de om şi animale.
Radioactivitatea naturală a atmosferei este de 100-200 miliremi/an, dar uneori creşte la valori de 5-
10 ori mai mari. Cele mai întâlnite elemente radioactive şi timpul lor de înjumătăţire sunt 131-8 zile;
ruteniu 103-40 zile; stronţiu 89-51 zile; ruteniu 106-1 an; caesium 134-2 ani; strontiu 90-28 ani;
caesium 137-30 ani.
Gradul de contaminare depinde de intensitatea depunerilor şi de măsura în care substanţele sunt
absorbite în plantă. În vara anului 1986, după catastrofa de la Cernobâl (Kiev), la o puternică
contaminare cu iod 131, spanacul care absoarbe cantităţi importante de iod, avea 29 Bq, în timp ce
salata avea numai 23,4 Bq, iar după spălare spanacul avea 16,3 Bq iar la salată 7,9 Bq (Bequerel = 1
dezintegrare pe secundă).
S-a constatat că legumele din solarii şi sere sunt mai puţin contaminate. Salata din solar a
manifestat o radioactivitate de 10 ori mai redusă decât cea din câmp.
Rădăcinile, bulbii şi tuberculii care se formează în sol sunt mai puţin contaminaţi decât
părţile aeriene (frunze, fructe). Produsele proaspete contaminate nu pot fi consumate de om şi
animale. Prin spălare se poate reduce gradul de contaminare deoarece se înlătură pulberile radioactive.
Prin prelucrare şi păstrare mai îndelungată se reduce gradul de contaminare dacă elementul radioactiv
are o durată scurtă de acţiune (Indrea D.,1992).
Aerul influenţează plantele legumicole şi prin mişcarea sa, respectiv prin vânturi. Vânturile ca
fenomen atmosferic influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole (Calcatin si Homutescu, 1964). Curenţii slabi de aer au o influenţă favorabilă deoarece
după ploaie zvântă aparatul foliar al plantelor, împiedică înmulţirea agenţilor patogeni, iar în perioa-
dele cu temperaturi excesive răcesc plantele.
Vânturile puternice au o acţiune nefavorabilă asupra plantelor legumico1e deoarece rup frunzele şi
tulpinile, scutură fructele, împiedică polenizarea cu ajutorul insectelor, deteriorează sistemele de
susţinere, afectează solariile şi tunelele joase, reduc temperatura în sere. De aceea, trebuie alese
terenuri adăpostite natural sau instalate perdele de protecţie. Acestea, pentru răsadniţe şi adăposturi
joase vor avea înă1ţimea de 2,5 - 3 m, efectul lor resimţindu-se pe o distanţă de 25 - 30 m (Mănescu
B., 1972).
5. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU SOLUL ŞI HRANA
Cunoaşterea acestora prezintă importanţă deosebită pentru a asigura plantelor legumicole
condiţiile de creştere şi dezvoltare.
Prin cultura plantelor legumicole în câmp, sere şi solarii se asigură o folosire foarte intensivă a
terenului.
În legumicultură se poate vorbi de producţii utile de peste 300 t/ha la castraveţi în sere,
l00-150 t/ha la tomate cultivate în sere, producţii de 50 - 60 t/ha la varza de toamnă, 50 - 80 t/ha la
tomatele destinate industrializării şi altele.
Realizarea acestor producţii este posibilă prin cultivarea legumelor pe soluri
corespunzătoare şi prin aplicarea în optim a îngrăşămintelor.
5.1. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE SOL
Solul are o mare însemnătate pentru cultura plantelor legumicole deoarece acesta este principalul
mijloc de producţie şi în legumicultură. Cantitatea şi calitatea produselor ce se realizează depind
nemijlocit de fertilitatea solului.
Solurile folosite pentru cultura legumelor se caracterizează printr-o fertilitate naturală destul de
ridicată şi au un potenţial de producţie corespunzător.
36
 Uneori cultura legumelor se practică şi pe soluri nisipoase sau nisipolutoase. La acestea se
intervine pentru crearea fertilităţii artificiale prin lucrări agrotehnice, prin aplicarea îngrăşămintelor,
prin asolamente raţionale.
Solul serveşte ca suport mecanic pentru plantele legumicole şi ca mediu din care rădăcina plantei
absoarbe apa şi elementele minerale.
La cultura legumelor în câmp, dar mai ales la cea protejată, deoarece se intervine foarte mult cu
măsuri de ameliorare şi îmbunătăţire prin administrarea unor mari cantităţi de îngrăşăminte organice şi
minerale,modificarea însuşirilor solului este mai accentuată. De aceea este mai potrivit să folosim
noţiunea de "substrat de cultură" .
Însuşirile solului pentru legumicultură se referă la: textură, structură, conţinutul în săruri (soluţia
solului), reacţia solului şi capacitatea de tampon.
Textura solului se defineşte după conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip.
Cu cât conţinutul în argilă este mai mare, iar cel de nisip mai redus, solul va fi greu şi mai puţin
potrivit pentru cultura legumelor. Se apreciază că cele mai bune soluri pentru cultura legumelor sunt
:cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă. Solurile cerute de cele mai multe specii
legumicole pot avea un conţinut de argilă de 10 - 30 % şi nisip 40 - 45 %.
Solurile cu textură nisipoasă sunt foarte permeabile, nu reţin apa, nu au coeziune şi plasticitate, se
încălzesc uşor, dar se răcesc foarte repede, se lucrează uşor, sunt sărace în elemente nutritive. Acestea
necesită aplicarea udărilor la intervale mici şi cu norme mari, ceea ce duce la pierderea unor cantităţi
mari de elemente nutritive prin levigare. Sunt valorificate bine de speciile legumicole cu sistem
radicular profund (pepeni verzi) și cartof.
Solurile cu textură argiloasă (peste 50 % argilă) sau argilo-lutoasă - 50 % argilă) nu sunt indicate
pentru cultura plantelor legumicole datorită capacităţii reduse de infiltrare a apei, sunt reci şi ajung
adesea la starea de exces a umidităţii. După datele din literatura de specialitate, legumele se clasifică,
în funcţie de pretabilitatea faţă de tipul de sol astfel:
- soluri mijlocii: toate speciile de legume cu excepţia sparanghelului;
- soluri uşoare: fasolea, mazărea, salata, gulia, castraveţii, dovleacul, morcovul, păstârnacul,
ridichea, sfecla roşie, sparanghelul, spanacul, tomatele.
- soluri grele: bobul, reventul, varza roşie, varza albă, varza creaţă.
Structura solului se referă la modul de aglomerare a particulelor texturale în agregate de diferite
mărimi. Această însuşire inf1uenţează mult schimbul de gaze, regimul termic şi circulaţia apei. Poate
fi glomerulară, nuciformă sau prizmatică. Structura solului reprezintă un element deosebit al fertilităţii
solului. De aceea, la cultura legumelor se acordă o mare atenţie formării şi menţinerii structurii solului.
Pentru aceasta la cultura din câmp liber se introduc rotaţii de culturi şi specii de plante care contribuie
la refacerea structurii (lucernă, trifoi, mazăre, fasole).
La culturile protejate se intervine cu cantităţi mari de material organic (gunoi de grajd), turbă şi
chiar cu material inert (nisip), pentru menţinerea structurii solului.
În urma prelucrării mecanice, a dereglării proceselor chimice, structura solului este supusă
degradării. De aceea, se recomandă reducerea numărului de treceri a mijloacelor mecanice prin
folosirea unor agregate complexe, capabile să efectueze mai multe lucrări deodată.
Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Cu cât
aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritive cât mai apropiată de cerinţele
speciilor legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil.
Intervalul concentraţiei optime a sărurilor nu este acelasi pentru toate speciile legumicole.
Toleranţa fată de concentraţia soluţiei solului poate fi:
- toleranţă slabă (fasolea, ţelina, ridichea);
- toleranţă medie joasă (castravetele, mazărea, cartoful);
- toleranţă medie înaltă (tomatele, ardeiul, varza, conopida);
- toleranţă ridicată (spanacul, sparanghelul,sfec1a).
Din punct de vedere practic interesează intervalul optim al concentraţiei soluţiei solului la care se
realizează producţia maximă.
Aceasta este cuprinsă între 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă slabă, între 2000 şi 4000
ppm la speciile cu toleranţă medie şi peste 4000 la cele cu toleranţă ridicată.
Calitatea apei folosită la irigare şi în mod deosebit conţinutul acesteia în săruri solubile poate
37
influenţa concentraţia soluţiei solului. De aceea, trebuie folosită apa cu conţinut foarte scăzut în săruri
solubile. Apa de udare aduce însemnate cantităţi de ioni de Na, CI, Mg, Ca.
În spaţiile protejate, unde se utilizează anual în medie 8000 - 15000 m3/ha, pericolul salinizării
este foarte mare.
O apă care conţine doar 0,5 g/l săruri solubile introduce cu fiecare 1000 m utilizaţi la irigare 500
kg săruri solubile. La normele anuale ce se folosesc în sere, pe solurile cu drenaj defectuos, se
acumulează în sol 4-8 t/ha săruri, ceea ce după 4-5 ani înseamnă l6-40 t/ha săruri solubile.
Pentru culturile legumicole de câmp se consideră o apă bună de irigat cea cu un conţinut mai
mic de 1 g/litru săruri solubile totale. Pentru culturile din sere o apă bună de irigat trebuie să conţină
sub 0,5 g/l săruri totale, cu conţinut de Na sub 10% din totalul sărurilor (Davidescu D., Davidescu
Velicica, 1987).
În concluzie, putem preciza că aplicarea îngrăşămintelor la culturile legumicole trebuie făcută în
mod ştiinţific pentru a nu se ajunge la concentraţii prea ridicate ale soluţiei solului, care împiedică
absorbţia apei şi a sărurilor minerale de către plante.
Reacţia solului este determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril (HO) din
soluţia solului, pe de o parte, şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic, pe de altă
parte.
Reacţia solului se exprimă convenţional prin simbolul pH. Comportarea speciilor legumicole
faţă de reacţia solului este diferită. Ele realizează o creştere şi dezvoltare corespunzătoare numai atunci când
valoarea pH-ului are un nivel optim caracteristic fiecărei specii în parte
Majoritatea plantelor legumicole cer o reacţie a soluţiei solului neutră sau uşor acidă (tomate,
vinete, ardei) până la uşor alcalină (conopida, prazul, varza, fasolea, mazărea).
Abaterea de la valoarea optimă a reacţiei solului determină perturbarea absorbţiei elementelor
minerale si dereglarea metabolismului plantelor. Acest efect se manifestă direct şi indirect. Direct,
reacţia acidă a mediului provoacă perturbări în metabolismul principalelor substanţe sintetizate de
plantă, asa cum sunt substanţele hidrocarbonate şi proteice.
În astfel de condiţii, transformarea monozaharidelor în zaharoză şi alte substanţe mai complexe
se petrec lent, fapt care are repercusiuni deosebit de mari, mai ales în fazele incipiente ale creşterii şi
dezvoltării plantelor.
Indirect, reacţia acidă accentuează levigarea unor elemente minerale, însoţită de acumularea
mai mare a fierului, aluminiului şi manganului până depăşesc limita de toleranţă a plantelor
legumicole.
Dintre acestea, aluminiul mobil este cel mai dăunător deoarece stânjeneşte formarea clorofilei şi
organelor generative. Dacă pH-ul scade sub 5, fosforul devine neutilizabil prin combinarea sa cu fierul
şi aluminiul.
Reacţia acidă a solului se ameliorează prin aplicarea amendamentelor. Absorbţia optimă a
elementelor nutritive se realizează numai între anumite limite ale pH-ului.
Plantele legumicole nu suportă nici reacţia prea alcalină, ele începând să sufere atunci când
valoarea pH-ului depăşeşte 8,5.
Reacţia alcalină determină blocarea absorbţiei microelementelor (B, Zn, Mn, Cu), cât şi a unor
macroelemente,ca urmare a reacţiei antagonice dintre ionul de Ca şi alţi ioni.
La culturile din spaţiile protejate, pH-ul are tendinţa de a se modifica sub influenţa următorilor
factori (Davidescu D., Davidescu Velicica 1987):
- dozele mari de îngrăşăminte organice şi minerale utilizate,
- apa de udare cu conţinut mărit de săruri.
- tratamente fitosanitare;
- substrat litologic;
- adîncimea pânzei freatice.
Aplicarea dozelor mari de gunoi de grajd determină o creştere a pH-ului (cu 0,5 - 0,8 unităţi pH
pentru 100 t/ha gunoi de grajd). O serie de îngrăşăminte chimice, ca azotatul de amoniu, azotatul de K,
sulfatul de amoniu au o acţiune de acidifiere care nu trebuie neglijată.
Apa de udare trebuie să aibă un pH de 6,5-7,2.
Capacitatea tampon a solului este însuşirea pe care o are acesta de a opune rezistenţă
tendinţelor de a-i modifica reacţia. Această însuşire are o deosebită importanţă, deoarece plantele nu

38
suportă variaţii mari de pH.
Ca regulă generală, trebuie să se evite utilizarea îngrăşămintelor cu reacţie acidă pe solurile
acide şi a îngrăşămintelor alcaline pe solurile alcaline.
Alegerea îngrăşămintelor ce urmează a fi folosite se va face în funcţie de capacitatea tampon a
solului. Valoarea capacităţii tampon este foarte slabă sau practic nulă la solurile nisipoase, sărace în
humus.
5.2. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR LEGUMICOLE ŞI ROLUL
FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR
Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole se pot grupa după mai multe
criterii, dar cel mai important este cel cantitativ.
Din acest punct de vedere se împart în:
- macroelemente: N, P, K, Ca, Mg, S;
- microelemente: Cu, Bor, Mn, Zn, Fe, Mo, Co, Cl;
- ultramicroelemente: elementele radioactive.
Macroelementele pot fi esenţiale: - principale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S). De
asemenea, microelementele pot fi esenţiale: principale (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo) şi secundare (Co, Cl).
Macroelementele esenţiale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Davidescu D.
Davidescu Velicica, 1992): conţinutul în plantă să depăşească 0,01 % din substanţa uscată; să aibă rol
direct în procesele de metabolism; absenţa sau insuficienţa lor din mediul nutritiv să împiedice ori să
stânjenească puternic creşterea, dezvoltarea şi încheierea ciclului vital; carenţa să fie specifică şi să
poată fi remediată.
Efectul macroelementelor şi al microelementelor asupra plantelor legumicole este foarte
complex şi dependent de cantitatea absorbită şi raportul dintre acestea
Azotul prezintă o importantă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole
deoarece participă la constituirea unor substanţe complexe (enzime, hormoni, aminoacizi etc.).
Atunci când este în exces:
- stimulează creşterea (spanac, salată, varză);
- are acţiune nefavorabilă asupra fructificării şi calităţii fructelor;
- determină o creştere excesivă în dauna fructificării (la culturile forţate în sere, în special la
tomate);
- duce la prelungirea perioadei de vegetaţie;
- determină întârzierea fructificării şi maturării fructelor;
- măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători.
Când azotul este în exces, plantele au culoarea verde închis, au o creştere buiacă, fructificarea
slabă şi coacerea întârziată.
Când azotul este în cantitate insuficientă:
- plantele au creştere slabă
- se reduce numărul florilor;
- fructele sunt de dimensiuni reduse şi calitate slabă;
- are loc îngustarea limbului foliar.
Recunoaştere: plantele au frunze de culoare verde închis, cu nervurile roşcate, limbul foliar este
mic, tulpina este verde şi subţire.
Insuficienţa azotului se apreciază după următoarele criterii, diferenţiate pe specii (Davidescu
D., Davidescu Velicica, 1992).
La tomate: frunzele de un verde deschis; frunzele bazale se îngălbenesc, se usucă şi cad; tupina
se lignifică; butonii florali se îngălbenesc şi cad.
Vărzoase (varză, conopidă): frunzele tinere galbene verzui; frunzele mature se colorează în
oranj-purpuriu roşiatic.
Castravete: frunze galben-verzui spre galben, tulpina subţire lemnificată, fructe deformate,
subţiate şi curbate în partea terminală.
Ceapă: frunze mici, subţiri, galbene-verzui, poziţie rigidă, frunzele bătrâne se decolorează şi
mor.
Salată: frunze mici, galben-verzui; moartea frunzelor bătrâne şi necrozarea lor.
Plantele legumicole absorb azotul sub formă nitrică (în principal) şi sub formă amoniacală (în
39
cantitate limitată şi variabilă).
În sol nitraţii nu sunt fixati, fiind usor levigabili, în timp ce N amoniacal este fixat pe argilă şi
humus.
Azotul sub formă nitrică, dacă nu este bine folosit de plante, riscă să ajungă în subsol şi în apele
freatice.
Jean Marie Lefebre (1987) a ajuns la concluzia că în condiţiile unui sol argilos, nitraţii
"coboară" cu câte un cm pentru 6-8 mm precipitaţii; în schimb, în cazul unui sol nisipos, nitraţii
"coboară" pe profilul de sol cu câte un cm pentru 1-1,5 mm precipitaţii. Pornind de la aceste
constatări, se poate aprecia că în cazul unei culturi semănate în primăvară pe un sol uşor, 20 mm
precipitaţii sunt suficienţi pentru a face să treacă în subsol
întreaga cantitate de nitraţi.
Pentru evitarea pierderilor de nitraţi prin levigare se poate recurge la folosirea unor forme de
azot "de depozit", de tip amoniacal.
Pentru o bună utilizare a nitraţilor este necesar ca plantele să dezvolte un sistem radicular
amplu şi eficient, iar îngrăşămintele azotate să fie aplicate fracţionat, în doze mici, însoţite de apa
necesară, pentru ca plantele să 1e poată absorbi cât mai repede. Rezultate bune dă irigarea
fertililizantă.
Orice dezechilibru între azot şi celelalte elemente, mai ales potasiu şi magneziu, provoacă
imediat anomalii biochimice, care predispun plantele la atacuri fungice sau bacteriene şi conduc la
scăderea producţiei. De asemenea, la fertilizarea cu azot trebuie avută în vedere şi posibila acumulare
a nitraţilor liberi în anumite părţi ale legumelor inclusiv în cele care se consumă.
Acumularea nitraţilor nu depinde numai de prezenţa lor în sol, ci şi de utilizarea în organismul
vegetal, în funcţie de energia luminoasă disponibilă.
Nitratii absorbiţi de rădăicini trebuie să fie transformaţi rapid în substanţe azotoase complexe,
în principal aminoacizi şi proteine. Această transformare necesită o cantitate foarte mare de calorii.
Dacă timpul este însorit şi zilele sunt lungi, nu există nici o problemă. În schimb în toamnă, în cursul
iernii şi începutul primăverii, în condiţiile unor zile scurte şi cu intensitate slabă a luminii, procesul de
transformare a nitraţilor se realizează cu mare dificultate şi, ca urmare, o cantitate considerabilă de
nitraţi se acumulează ca atare în plante, o bună parte în ţesuturile organelor consumate de om.
Un exemplu edificator este salata. Aceasta are tendinţa de a acumula nitraţi. Iarna, datorită
deficitului de lumină, se acumulează în frunze concentraţii foarte mari de nitraţi, de 3500-5000 ppm.
Chiar şi în timpul verii, nivelul concentraţiei nitraţilor în frunzele de salată oscilează între 800 şi 1500
ppm, ceea ce înseamnă deja foarte mult.
Atentie deosebită trebuie acordată si legumelor rădăcinoase în ceea ce priveşte fertilizarea cu azot
deoarece şi acestea au tendinţa de a acumula nitraţi (de exemplu sfecla roşie, morcovul).

Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie, contribuind la absorbţia

elementelor minerale. Rol deosebit are în perioada de formare a florilor şi de fructificare a plantelor,
mai ales la speciile de la care se consumă fructele: tomate, ardei, vinete.
Fosforul în cantităţi corespunzătoare sporeşte precocitatea plantelor; influenţează pozitiv
calitatea legumelor; împreună cu K, Ca, Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi ger. Fosforul în
cantitate insuficientă determină: slaba dezvoltare a sistemului radicular; slaba creştere a plantei,
influenţează negativ fructificarea; întârzie începutul coacerii; are efect negativ asupra calităţii
producţiei, în special a fructelor; scade rezistenţa plantelor la boli şi dăunători.
Recunoaşterea cantităţii insuficiente se face după următoarele simptome: frunzele au culoare
verde închis, apoi devin albăstrui, iar mai târziu capătă nuanţe purpurii violacee. Insuficienţa fosforului
are manifestări diferite în functie de specie (Davidescu, D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor, apar frunze cu nuanţe violacee;
fructificare scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul.
Vărzoase (varză, conopidă): frunze mici, cu pete purpurii, în special în lungul nervurilor.
Castraveţi: frunze marmorate, deschise la culoare, cu necroze asimetrice; fructul verde, puternic
bronzat.
Ceapă: frunzele bătrâne se veştejesc şi mor.
Salată: frunze colorate verde închis spre roşu-brun; veştejirea frunzelor bătrâne; creşterea
40
frunzelor bătrâne; creşterea încetinită.
Ţelină: frunze colorate verde închis; rădăcini slab dezvoltate, plantele capătă aspect de rozetă.
Ridiche: frunzele inferioare se înroşesc, plantele se opresc din
creştere.
Potasiul este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se îndeosebi în ţesuturile cu
metabolism intens şi creştere rapidă. Potasiul în cantitate suficientă contribuie la economisirea apei,
măreşte rezistenţa la ger şi la secetă; stimulează germinarea seminţelor; influenţează pozitiv calitatea
fructelor; influenţează sinteza N, iar în prezenţa P accelerează coacerea fructelor.
Potasiul în cantitate insuficientă determină: slăbire a rezistenţei la secetă şi la ger; dereglarea
proceselor fiziologice.
Recunoaşterea insuficienţei potasiului: pe frunze apar pete colorate; la început mici, între
nervuri, mai pronunţate către marginea frunzelor . Frunzele au în final coloraţie galben-brun, dublată
de o masivă mortificare. Plantele devin veştede.
Jean Marie Lefebre (1987) arată că necesarul de potasiu diferă în funcţie de intensitatea luminii
şi de lungimea zilei. K este absorbit în cantitate mai mare noaptea sau în condiţii de iluminare redusă.
La tomate, carenţa în aprovizionarea cu potasiu antrenează o depreciere a calităţii fructelor,
influenţând nefavorabil aciditatea, gustul, fermitatea.
La gulii, ceapă şi morcov o carenţă de K provoacă diminuarea rezervelor acumulate si
dezorganizarea ţesuturilor de susţinere.
Simptomele prin care se manifestă insuficienţa de K sunt diferenţiate pe specii (Davidescu
D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: frunzele se lasă în jos, par ofilite, deşi plantele sunt aprovizionate cu apă.
Vărzoase: (varză, conopidă): frunzele devin de un verde închis, apoi se îngălbenesc, se necrozează
pe margini şi între nervuri; căpăţâna rămâne mică, moale, pufoasă.
Castravete: decolorarea marginilor frunzelor şi necrozarea ulterioară; la carenţă puternică
decolorarea apare şi între nervuri; fructele suferă o gâtuire (subţiere) în partea unde se prind de plantă.
Ceapa: frunzele bătrâne se îngălbenesc, apoi frunzele se încreţesc, bulbul rămâne mic.
Salată: frunzele devin de un verde-închis; frunzele bătrâne se necrozează pe margini
Ţelină: frunze de culoare verde închis, apoi apar pete necrotice; rădăcina rămâne mică, uneori
goală în interior.
Calciul prezintă un rol fiziologic multiplu, fiind antagonist cu ionii de K, Na, Mg.
Pentru absorbţia optimă trebuie să existe un anumit raport Ca-K şi Ca-Mg.
Are rol deosebit în formarea cromoplastelor, sinteza şi regenerarea protidelor, reducerea
permeabilităţii membranelor celulare,amendarea pH-ului etc.
Ca1ciul în exces determină reacţie excesiv bazică a solului, nefavorabilă plantelor
legumicole, provoacă perturbări în aprovizionarea plantelor cu alte elemente minerale.
Determină apariţia clorozei caracteristice (frunzele se îngălbenesc ca urmare a faptului că
plantele nu pot absorbi Fe şi Mg).
Calciul în cantitate insuficientă determină reacţia excesiv de acidă a solului care este
nefavorabilă pentru multe specii legumicole; duce la schimbarea raportului Ca/Mg şi la oprirea
creşterii plantelor.
Recunoaşterea insuficienţei de Ca se face după următoarele simptome: frunzele tinere sunt
răsucite, rigide; limbul se decolorează în verde gălbui până la alb verzui, apoi devine cafeniu (la varză)
sau cu pete brune (sfeclă, fasole): tulpina e mică, rigidă.
Magneziul intră in constituţia moleculei de clorofilă, a unor enzime, lipsa acestuia putând
frâna procesul de fotosinteză. Se găseăte în cantitate mai mare în organele tinere ale plantelor. Prezenţa
Mg în cantităţi normale este deosebit de importantă pentru culturile protejate.
Magneziul în exces, fiind un element toxic provacă moartea plantelor, efect anihilat de
prezenta calciului. Raportul optim Ca/Mg = 3 pentru legume.
Magneziu în cantitate insuficientă determină perturbarea proceselor biochimice catalizate de
enzimele cu Mg; apariţia clorozei specifice; frunzele mature capătă nuanţe caracteristice: la început
galbenă, apoi cu arsuri-la cartof; la început purpuriu apoi portocaliu-roşcat - la varză creaţă, conopidă;
nervurile frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus.
Insuficienţa magneziului se diferenţiază cu specia (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992):
41
 Tomate: frunze marmorate, fructele la maturitate rămân verzi în partea unde se prind de
peduncul.
Vărzoase: (varză, conopidă): frunzele bătrâne devin clorotice, marmorate, cu pete între nervuri
de culoare roşiatică; are loc căderea prematură a frunzelor.
Castravete: c1oroza care începe la frunzele de la baza plantei; ţesutul dintre nervuri se
decolorează; nervurile rămân verzi; marginile frunzelor încep să devină fragile şi se ştirbesc,
Ceapă: frunzele se apleacă, se frâng şi mor; creştere încetinită.
Ridiche: c1oroză între nervurile frunzelor.
Salată: c1oroza frunzelor bătrâne care devin marmorate, uneori complet galbene.
Sfecla de masă: cloroza frunzelor bătrâne, cu pete roşiatice între nervuri.
Ţelină: frunzele devin c1orotice; moartea frunzelor.
Microelemente. Borul favorizează înflorirea şi fructificarea plantelor legumicole prin
stimularea germinaţiei rapide a polenului. Carenţa determină veştejirea, c1orozarea, uscarea şi
modificarea frunzelor tinere. La conopidă determină brunificarea inf1orescenţei, la tomate decolorarea
şi uscarea fructelor tinere.
Printre plantele cele mai sensibile faţă de carenţele de bor se numără guliile, alte specii ale
genului Brassica, morcovul, ridichea, sfecla roşie.
În cazul acestora este indispensabilă participarea la fertilizări sistematice cu îngrăşăminte ce
conţin bor. Borul se poate aplica pe sol sau extraradicular, prin pulverizarea pe frunze, în stadiile
vegetative critice.
Cuprul are rol regulator al formării clorofilei, îmbunătăţeşte gospodărirea apei. Carenţa lui
determină boala "petelor albe", duce la pălirea şi decolorarea frunzelor tinere.
Manganul influenţează asimilaţia şi gospodărirea hidraţilor de carbon.
Manganul influenţează sinteza vitaminelor C şi B1. Carenţa de Mn determină boala "petelor
galbene", la sfeclă, la mazăre provoacă cloroza marginală şi între nervuri.
Molibdenul influenţează activitatea bacteriilor care fixează N. Influenţa Mo determină
căderea florilor şi fructelor de tomate, se reduce conţinutul în acid ascorbic.
Zincul influenţează fotosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon. Carenţa de Zn determină
decolorarea vârfului frunzelor, apoi a mezofilului.
Fierul se găseşte mai ales în celulele şi organele tinere. Participă la sinteza clorofilei. Carenţa
de fier determină îngălbenirea mezofilului frunzelor. Carenţa de Fe este mai frecventă la cultura
legumelor pe terenuri nisipoase, la cultura protejată în seră, dar mai cu seamă la cultura hidroponică.

5.3. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE ELEMENTELE MINERALE

Cele mai multe dintre plantele legumicole prezintă cerinţe foarte ridi-
cate faţă de elementele minerale. Densitatea mare de plante la hectar şi producţia biologică foarte
ridicată care se înregistrează la culturile legumicole impune aprovizionarea optimă a solului cu
elemente minerale. Consumul de elemente minerale al plantelor legumicole este mai mare decât al
altor culturi, determinat în principal de volumul mai mare al producţiei la unitatea de suprafaţă. Se
apeciază, în general, că majoritatea culturilor consumă de 2-3 ori mai multe substanţe decât culturile
de cereale (Indrea D.,1992).
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot grupa astfel:
- specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpătână, varza de Bruxelles, gulia,
ţelina;
- specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa,
sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;.
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridiche a de lună şi castravetele
Consumul specific este dependent nu numai de specie, ci şi de soi, de sistemul de cultură, de
condiţiile climatice şi de sol, ca şide raportul dintre produsul de bază şi restul părţilor vegetale ale
plantei, având în vedere că în anumite părţi ale plantei elementele minerale se acumulează în proporţii
diferite.
Consumul de elemente minerale este cu atât mai mare cu cât perioada de vegetaţie a plante lor
42
este mai lungă şi producţia mai ridicată. De exemplu, varza consumă cantităţi mai mari de elemente
nutritive decât ridichea de lună sau salata.
La una şi aceeaşi specie, consumul este diferit în funcţie de soi, de sistemul de cultură şi de
producţia care se obţine. Exemplu: castraveţii cultivaţi în câmp, la o producţie de 35 t/ha consumă 200
kg elemente nutritive, în timp ce castraveţii cultivaţi în sere, la o producţie de 300 t/ha consumă 1540
kg. .
În general, speciile 1egumicole caracterizate printr-o creştere vegetativă viguroasă consumă o
cantitate mai mare de substanţe minerale decât cele cu perioadă scurtă de vegetaţie şi creştere lentă.
Speciile de la care se consumă frunzele, tulpina, lăstarii, mugurii cer cantităţi mai mari de azot, iar
cele de la care se consumă seminţele şi fructele, pe lângă azot, au nevoie de cantităţi sporite de fosfor
şi potasiu.
Diferitele specii legumicole nu folosesc în aceeaşi măsură toate ele-
mentele nutritive, de aceea azotul, fosforul, potasiul trebuie să se găsească în sol în anumite
raporturi, în funcţie de specificul biologic al plantelor.
La speciile legumicole raportul cel mai favorabil între principalele
elemente minerale este lN:3 P205: 1,2 - 1,5 K2O.
Cerinţele şi consumul de elemente minerale la culturile protejate din
seră sunt mult mai mari decât cele din câmp,întrucât creşterea vegetativă a plantelor protejate este
luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă, iar recolta efectivă mult mai mare decât cea din câmp.
Absorbţia elementelor minerale este foarte mult influenţată de condiţiile climatice şi agrotehnice.
Astfel, temperatura solului influenţează atât intensitatea absorbţiei
elementelor minerale, cât şi proporţia între elementele absorbite .
Lumina prin influenţa sa asupra fotosintezei şi transpiraţiei
determină şi intensitatea absorbţiei minerale. La lumină redusă (1/3), absenţa K22 în plantele de
tomate a fost de numai 27 %, faţă de condiţiile de lumină complet.
Pretenţiile plantelor legumicole pentru elementele nutritive sunt diferite şi pe parcursul fazelor
de vegetaţie.
În primele faze de vegetaţie plantele tinere nu consumă mult, însă, având un sistem radicular
slab dezvoltat, este necesar să se asigure la nivelul rădăcinilor substanţe nutritive îndestulătoare, dar în
concentraţii mai mici.
Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive se consumă în perioada formării şi creşterii
părţilor comestibile. De aceea, în aceste perioade se aplică fertilizări susţinute.

CAPITOLUL IV
ASOLAMENTE LEGUMICOLE ȘI ROTAȚII DE CULTURI
Asolamentul reprezintă repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor, corelată cu sistemul de lucrări şi
fertilizare a solului.
Asolamentul constituie o măsură agrotehnică de mare importanţă pentru sporirea fertilităţii solului,
reducerea atacului de boli şi dăunători, obţinerea de producţii ridicate şi a unei eficienţe economice
ridicate.
Folosirea asolamentelor în legumicultură este o necesitate deoarece legumele reclamă lucrări
repetate de pregătire a terenului, praşile repetate (3-5 ori), udări sistematice, recoltări repetate. Toate
acestea produc o alterare mai rapidă a calităţilor fizice si biochimice ale solului, astfel că refacerea
structurii solului este absolut necesară şi eficientă.
Cultivarea timp de mai mulţi ani pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole sau a unor specii
înrudite din punct de vedere sistematic contribuie la înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi
dăunătorilor specifici culturilor respective. Printr-o rotaţie corectă a culturilor în cadrul asola-mentului
se poate diminua din atacul bolilor şi dăunătorilor.
Numeroase experienţe efectuate la noi în tară şi în străinătate au demonstrat faptul că monocultura
determină o scădere substanţială a producţiei. De exemplu, după 5 ani de monocultura la ceapă, fasole
verde, mazăre şi tomate, producţia s-a redus la 35-36 % faţă de cea din primul an (tabelul 5.1).

43
 Tabelul 5.1
Influenţa monoculturii asupra producţiei (în procente) la câteva culturi de legume
(Surlekov, citat de G. Ghenkov,T. Murtazov şi Micov, 1974)

Anul Ceapă Fasole Mazăre Tomate Tomate Cartofi +

verde verde de vară timpurii + castraveţi
porumb sau fasole
196 - - 100 - 100
2 196 100 100 100 65 100 102
3 196 75 76 78 65 116 108
4 196 56 68 88 85 103 72
5 196 60 59 76 80 100 90
6 196 53 40 45 30 74 67
7 196 35 33 36 36 67 73
8
Aplicarea asolamentelor permite folosirea raţională a forţei de muncă şi a îngrăşămintelor.
Asolamentul este o măsură eficace de combatere a buruienilor.
Organizarea asolamentelor legumicole se face pe baza unor criterii economico-organizatorice şi
biologico-tehnologice.
Criterii economico-organizatorice. Cuprinderea în cadrul asolamentului a tuturor culturilor din
planul de producţie al fermei. Structura culturilor se stabileşte în funcţie de necesităţile social-
economice, zonarea culturilor şi direcţiile de specializare a fermei (consum intern, export, industrie
alimentară). La stabilirea structurii trebuie să se ţină seama de gradul de dotare tehnică şi de existenţa
forţei de muncă.
Criteriile biologico-tehnologice sunt mai numeroase şi se referă la următoarele aspecte:
- Legumele mari consumatoare de substanţe fertilizante: vărzoasele, bostănoasele, ardeiul, vinetele,
ţelina se vor introduce în sole fertilizate cu îngrăşăminte organice sau în primul an după sola ocupată
de plante ameliorate ale fertilităţii solului (leguminoase perene sau anuale);
- Legume mai puţin pretenţioase faţă de azot: morcovul, pătrunjelul, ceapa, usturoiul se vor cultiva în
anul al doilea de la fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Legumele păstăioase (mazărea, fasolea), fiind capabile să fixeze azotul atmosferic, manifestă cerinţe
mai reduse faţă de îngrăşămintele organice, din care cauză se pot plasa în rotaţie în anul al doilea sau al
treilea după fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Plantele cu sistem radicular profund (rădăcinoasele, pepenii) vor alterna cu legume ce au un sistem
radicular superficial (ceapă, castraveţi, verdeţuri), pentru o folosire mai eficientă a apei şi a
substanţelor fertilizante din straturile de adâncimi diferite.
- Pentru refacerea fertilităţii solului este bine să se introducă în asolament o solă săritoare cu
lucerna (durează 3-4 ani) sau cu trifoi (durează 2ani), care îmbogăţesc solul în humus.
În vederea combaterii buruienilor se alternează culturile legumicole care lasă terenul mai
îmburuienat (morcov, pătrunjel, mazăre, ceapă, usturoi) cu specii care datorită unui aparat foliar bine
dezvoltat, stânjenesc dezvoltarea buruienilor (vărzoase, ardei, vinete, dovlecei);
- Pentru micşorarea intensităţii atacului bolilor şi dăunătorilor aceeaşi specie sau specii înrudite
nu vor reveni pe acelaşi teren decât după 3-4 ani;
- Pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului în mod corespunzător este bine ca plantele care se
înfiinţează primăvara devreme (mazăre, rădăcinoase, bulboase) să intre în rotaţie cu specii care
eliberează terenul toamna devreme (tomate, ardei, vinete, castraveţi etc);
- Legumele perene, care ocupă suprafeţe reduse pe timp îndelungat (8-10 ani), nu se includ în
asolamentul legumicol.
În cadrul asolamentului legumicol noţiunea de rotaţie a culturilor are o semnificaţie aparte,
deoarece în acelaşi an, pe acelaşi teren, se fac două sau mai multe culturi. În cele mai multe cazuri nu
putem vorbi de o cultură premergătoare, ci de culturi premergătoare (datorită practicării culturilor
succesive). În această situaţie se ia în considerare cultura principală, de bază, cea care are perioada de

44
vegetaţie cea mai lungă.
Fiecare specie are una sau mai multe plante premergătoare.
După plantele legumicole pentru rădăcini tuberizate urmează: castraveţi, pepeni, tomate, cartofi
timpurii, ceapă, usturoi, praz.
După solanacee şi vărzoase urmează: castraveţi, pepeni, dovlecei.
După bulboase şi păstăioase urmează: tomate, ardei, vinete, morcov, pătrunjel, păstârnac.
Unele plante sunt incompatibile în cultură (de exemplu: spanac, sfeclă), datorită modificării pH-
ului solului şi acumulării unor toxine şi boli.
SCHEME DE ASOLAMENTE LEGUMICOLE
Literatura de specialitate recomandă diferite scheme de asolament.
Asolamentul presupune împărţirea teritoriului fermei în sole, pe cât posibil egale între ele.
Numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie.
În fermele specializate se întocmeşte un asolament legumicol în care se introduc toate speciile de
legume trecute în planul de cultură.
În fermele mixte cu caracter horticol se introduc legume şi în asolamentul pepinierei de pomi sau
vie.
În unităţile cu suprafeţe mari de terenuri amenajate pentru irigat se poate folosi un asolament mixt
legumicol- furajer sau legumicol cerealier, în culturile forţate şi protejate se stabileşte rotaţia în cursul
unui an. Aici apar particularităţi determinate de ponderea diferită a speciilor şi de intervenţia cu
lucrarea de dezinfecţie a solului pe diferite căi.
Schemele de asolamente în spaţiile protejate (solarii, sere-solar) nu pot fi realizate cu aceeaşi
uşurinţă ca în câmp. Prima dificultate este generată de faptul că paleta speciilor cultivate în solarii şi
sere solar este mult mai redusă. În plus, principalele specii - tomate, ardei, vinete, care deţin cea mai
mare pondere, aparţin aceleiaşi familii botanice şi nu sunt compatibile ca premergătoare. În această
situaţie se poate recurge, în primul rând, la planificarea raţională a culturilor astfel ca să se poată
asigura o rotaţie simplă. Ca urmare, jumătate din suprafaţă va fi cultivată cu specii din familia
Solanaceae (tomate, ardei, vinete), iar cealaltă jumătate cu alte specii legumicole (în primul rând
castraveţii). În anul următor se vor inversa culturile.(Voican V., 1988).
Pe de altă parte se va recurge la culturile succesive pe aceeaşi suprafaţă, evitându-se efectele
negative ale monoculturii de lungă durată.
La protejarea cu tunele provizorii problema asolamentelor este mai simplă, deoarece acestea nu au
stabilitate pe aceeaşi suprafaţă de teren şi este posibilă protejarea unei alte suprafeţe în anul următor,
desigur respectând cerinţa de bază cu referire la planta premergătoare.
La cultura legumelor în serele de tip industrial, noţiunea de asolament devine improprie deoarece
speciile legumicole din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) ocupă circa 60-70 % din suprafaţă în
primul ciclu şi până la 80 % în ciclul al II-lea. Din această cauză realizarea unei rotaţii în timp pe
aceeaşi suprafaţă de seră, întâmpină mari dificultăţi.
Prevenirea efectelor negative, care pot fi generate de cultura unei specii, de exemplu a tomatelor,
mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren, se poate asigura prin câteva măsuri. Astfel, efectuarea
dezinfecţiei termice a solului, în cursul verii, asigură atât distrugerea germenilor şi agenţilor patogeni
specifici, cât şi descompunerea exudatelor radiculare cu efect inhibitor asupra plantelor din aceeaşi
specie. Pe de altă parte, în perioada de iarnă, atunci când se pune problema limitării şi reducerii
consumului de energie termică, înfiinţarea unor culturi cu perioadă de vegetaţie scurtă şi cerinţe reduse
la căldură, aşa cum este salata, asigură de fapt o rotaţie simplă pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Diversificarea sortimentului speciilor cultivate în seră, pentru respectarea cerinţelor asolamentelor,
rămâne un deziderat pentru cultivatorii de legume în sere.
Una din posibilităţile eficiente este realizarea unei echivalenţe între suprafaţa cultivată cu specii
din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) şi cea cultivată cu castraveţi plus specii floricole. În
acest caz speciile floricole au un rol dublu, de a favoriza realizarea unor rotaţii optime şi de a contribui
la creşterea eficienţei economice generale.
În sistemul de rotaţie liberă, proporţia culturilor într-un asolament se poate schimba de la un an la
altul, în funcţie de considerentele economice, cerinţele de consum ale populaţiei, conjunctura pieţei
etc.
Principiile care stau la baza asolamentului şi rotaţiei sunt valabile şi atunci când se cultivă legume
45
pe suprafeţe mai mici în cadrul gospodăriilor individuale.
Câteva scheme de asolament sunt redate în tabelele 5.2, 5.3, 5.4,
Tabelul 5.2 Schemă de asolament cu solă săritoare cu lucerna

Sola Anul

1 2 3 4
I Solanaceae Varză şi Rădăcinoase Lucerna
(tomate, conopidă
ardei,vinete)
II Varză şi Rădăcinoase Solanaceae Varză şi
conopidă conopidă
III Rădăcinoase Solanaceae Varză şi Rădăcinoase
(morcov, conopidă
pătrunjel,
păstânac)
IV Lucerna Lucerna Lucerna Solanaceae

Tabelul 5.3 Schemă de asolament într-o fermă specializată pentru producerea legumelor
pentru consum

Sol Anul
a 1 2 3 4
I Solanaceae Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae
Rădăcinoase
II Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae
rădăcinoase
III Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+
Rădăcinoase
IV Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+ Vărzoase
Rădăcinoase

Tabelul 5.4
Schemă de asolament practicată într-o fermă specializată pentru industrializare

Sola Anul
1 2 3 4
I Mazăre şi fasole + Tomate şi Salată,spanac Castraveţi
varză de toamnă gogoşari +bame comişor
(cultură succesivă)
II Tomate şi gogoşari Salată, spanac + Castraveţi cornişon Mazăre şi fasole
bame +varză de toamnă
III Salată,spanac + bame Castraveţi Mazăre şi fasole Tomate şi
cornişon +varză de toamnă gogoşari +varză
de toamnă
IV Castraveţi cornişon Mazăre şi fasole Tomate şi gogoşari Salată, spanac,
+ varză de +bame
toamnă

46
 CULTURI SUCCESIVE DE LEGUME
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una după
alta două sau mai multe culturi într-un an.
Culturile succesive reprezintă o necesitate deoarece permit folosirea intensivă a terenului, folosirea
raţională a forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie; o eşalonare mai bună a consumului de
legume; obţinerea de venituri importante la unitatea de suprafaţă.
La stabilitatea schemelor de culturi succesive se ţine seama de particularităţile biologice ale
speciilor, respectiv familia botanică, perioada de vegetaţie, caracteristicile sistemului radicular,
cerinţele faţă de temperatură, apă şi elemente minerale.
Speciile legumicole ce se succed trebuie să facă parte din familii botanice diferite pentru a evita
transmiterea de la o cultură la alta a bolilor şi dăunătorilor comuni.
La stabilirea schemelor de succesiuni se aleg specii cu perioade de vegetaţie diferite, unele cu
perioada de vegetaţie mai scurtă şi altele cu perioada de vegetaţie mai lungă.
Plantele cu un sistem radicular superficial trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular
profund (sau invers), pentru a se valorifica în mod corespunzător rezervele de apă şi elemente nutritive
din sol.
Speciile mai puţin pretenţioase la căldură pot fi semănate sau plantate din toamnă, reuşind să
ierneze în câmp în bune condiţii şi să se recolteze primăvara timpuriu (Ex. salata, spanacul, ceapa
pentru stufat, usturoiul). Alte specii (varza, gulia, conopida) permit înfiinţarea culturilor primăvara
devreme, reuşind să asigure producţii timpurii şi creind posibilitatea efectuării altor culturi.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă constituie un criteriu important la stabilirea culturilor
succesive, întrucât la acestea consumul de apă este ridicat.
Culturile succesive de legume pretind existenţa în sol a substanţelor nutritive necesare în cantităţi
corespunzătoare.
După plantele legumicole care consumă mult azot (spanac, salată, ceapă pentru stufat, vărzoase) se
vor cultiva specii cu cerinţe mai reduse faţă de acest element (tomate, castraveţi, morcov, fasole etc).
În cadrul succesiunilor speciile trebuie stabilite în aşa fel încât să se poată utiliza maşinile şi
utilajele din dotare pe tot fluxul tehnologic deoarece în acest mod se diminuează consumul forţei de
muncă pentru lucrările manuale.
În cadrul acestui sistem de cultură, deosebim o cultură de bază sau principală (cea care ocupă
terenul o perioadă mai lungă de timp, care are importanţă economică mai mare şi care asigură
producţii mai ridicate) şi culturi secundare care ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp şi în
general asigură producţii mai mici.
Atunci când cultura secundară se cultivă înaintea culturii de bază se numeşte cultură secundară
anterioară sau premergătoare, sau anticipată. Atunci când cultura secundară se cultivă după cultura de
bază se numeşte cultură următoare sau succesivă.
Culturile succesive în câmp sunt foarte numeroase şi reprezintă un imperativ de intensificare continuă
a producţiei de legume atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mai mici deţinute de cultivatorii
particulari.
În cadrul succesiunilor pot intra trei specii (situaţii mai rare) sau două specii, situaţie întâlnită mult
mai frecvent .
Se urmăreşte ca terenul să fie folosit o perioadă mai lungă de timp. La elaborarea tehnologiilor de
cultură se va urmări ca lucrările solului, fertilizarea de bază şi fazială, irigarea, erbicidarea etc. să se
efectueze astfel încât să servească tuturor culturilor legumicole din succesiune.
În cazul schemelor cu trei culturi se poate recurge la înfiinţarea din toamnă a culturilor de spanac,
salată sau ceapă verde (în prima decadă a lunii octombrie) recoltarea acestora va avea loc primăvara
până la data de 20 aprilie, urmează înfiinţarea culturii de tomate timpurii care durează până la data de
15-20 iulie, apoi se înfiinţează o cultură de conopidă de toamnă care se desfiinţează la sfârşitul lunii
octombrie.
Dintre schemele frecvente cu două culturi se pot menţiona: varza timpurie (15 III - 15 VI) urmată de
fasole păstăi (20 VI - 10 X); mazăre (10 III-25 VI) urmată de varză de toamnă (1 VII- 15 XI);
conopidă timpurie (15 III- 15 VI) urmată de castraveţi de toamnă (20 VI- 30 IX); cartof timpuriu (20
47
III - 20 VI) urmat de varză de toamnă(25 VI - 15 XI); tomate timpurii (20 IV - 10 VIII) urmate de
spanac (15 VIII - 30 IX); ceapă verde plantată din toamnă (20 IX - 1 V) urmată de vinete sau ardei
gras (10 V - 10 X) etc.
Ţinând seama de condiţiile concrete ale zonelor de cultură şi unităţilor producătoare se pot efectua
numeroase alte combinaţii. Literatura de specialitate subliniază rezultatele de producţie şi economice
superioare, obţinute prin practicarea culturilor succesive. În zona Podişului Transilvaniei cele mai bune
scheme s-au dovedit a fi: gulioare -castraveţi (cu producţia de 27,2 t/ha şi o rată a rentabilităţii de
92,7%) şi cartofi-gulii (42,5 t/ha şi 93% rata rentabilităţii) (Indrea D., 1979).
Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi în principal datorită gamei
reduse de specii cultivate.Ponderea cea mai mare o au tomatele, urmate de castraveţi şi ardei gras. Se
mai pot cultiva vinete şi pepeni galbeni. Din cauza acestui sortiment limitat nu se pot aplica în practică
recomandările valabile pentru rotaţii şi succesiuni cu plante legumicole din câmp. Apar adesea situaţii
în care tomatele se cultivă în succesiune două sau mai multe cicluri pe acelaşi teren. Dacă se ţine
seama de faptul că ardeiul şi vinetele fac parte tot din familia Solanaceae, lucrurile se complică şi mai
mult. Totuşi trebuie să se ţină seama de posibilitatea efectuării dezinfecţiei termice şi chimice a
solului, ca şi efectuarea culturilor fără sol, metodă extinsă foarte mult şi în ţările din Vestul Europei.
Limitarea consumurilor energetice în sere a făcut posibilă evitarea monoculturii, prin introducerea
unui ciclu de salată, pe durata lunilor mai reci şi deficitare în lumină (decembrie- ianuarie). În acest
scop este necesar ca încă de la începutul lunii decembrie să fie încheiate culturile din ciclul al doilea
(tomate sau castraveţi), să se pregătească sera şi să se înfiinţeze cultura de salată cu răsaduri produse
prin repicarea sau semănarea direct în ghivece nutritive. În unele sere drept cultură intermediară se
cultivă gulioare şi pe suprafeţe mai mici mărar sau pătrunjel pentru frunze .
În sere culturile se realizează în două cicluri: ciclul I: iarnă-vară; ciclul II: vară-iarnă.
Cele mai răspândite scheme sunt: tomate ciclul I urmate de tomate ciclul II; castraveţi ciclul I,
tomate ciclul II; ardei gras ciclul I, tomate ciclul II; vinete ciclul I; tomate ciclul II; fasole urcătoare
ciclul I, tomate ciclul II, pepeni galbeni ciclul I, tomate ciclul II; ardei gras ciclu prelungit, salată etc.
O combinaţie reuşită, pe o perioadă mai lungă de timp se poate realiza cu flori astfel: castraveţi ciclul I
(20 XII - 20 VI), garoafe 2 ani, tomate ciclul II (10 VII - 1 XII).
În apropierea centrelor urbane şi industriale, un exemplu de folosire intensivă a terenului prin
culturi succesive îl constituie fermele specializate în producerea legumelor verdeţuri pentru eşalonarea
cât mai îndelungată a livrării acestora (salată, mărar, pătrunjel pentru frunze, ceapă şi usturoi pentru
stufat). Aceste specii nepretenţioase la căldură şi cu perioada de vegetaţie scurtă, se pot înfiinţa în
fiecare lună, din martie până în noiembrie şi se pot recolta eşalonat din mai până în toamnă târziu,
(Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi succesive de legume în solarii se practică cu foarte bune rezultate.
În solarii se pot efectua atât culturi prelungite, cât şi succesiuni de mai multe culturi, acestea
reprezentând o cale de recuperare a cheltuielilor efectuate în special cu folia de polietilenă.
În ciclul prelungit pot fi cultivate ca specii principale: tomatele, ardeiul gras, vinetele, castraveţii,
pepenii galbeni. În cazul efectuării culturilor succesive, de bază vor fi tot culturile cu mare pondere ca:
tomatele, castraveţii, ardeiul gras, vinetele, varza timpurie, conopida, fasolea pentru păstăi, iar
secundare: salata, spanacul, ceapa verde, usturoi verde, ridichi de lună, gulioare etc.
În cazul culturilor efectuate în solarii este foarte important să apelăm la soiuri şi hibrizi cu
adaptare la condiţiile de mediu specifice şi în general, cu perioadă scurtă de vegetaţie. În acest fel
succesiunile devin mai dinamice şi asigură o folosire mai intensivă a terenului.
S-au experimentat numeroase scheme de culturi succesive în solarii, asa cum se observă din
tabelul 5.5.
Tabelul 5.5
Scheme de culturi succesive în solarii

Nr. Cultura Perioada Perioada Perioada desfiinţării Producţia t/ha

semănatului plantatului culturii
I Tomate 15-20 I 20III-5IV 10-15 X 50-70
c.prel. Salată 10-15IX 15-20X 15-25 III 24

48
 II Salată, 20 VIII- 10 XI 20 IX - 10 X 15 - 30 III 24
anticipată 25 - 30 I 1 - 25IV 20 - 30 IX 25-50
Ardei gras 1-15X 25 III - 5 IV 24
III Ceapă verde
Salată, 20 VIII- 10 IX 20 IX - 10 X 15-20 III 18-20
anticipată 15-20I 20 III - 5 IV 20 VII 25-40
Tomate ciclu 25 - 30 VI 25-30 VII 1- 10 X 20-30
scurt
Castraveţi
IV Spanac,antici 1 -10X 20 III-5 IV 15
pat Vinete 25 - 30 I 5-15IV 10- 15 X 30-40
Salată 5 - 10 IX 15-20X 20 - 30 III 20
V Ceapă verde, 1 - 15X 25 III - 5 IV 24
anticipată 5-10 III 5-15 IV 20 - 25 VII 45-60
Castraveţi 25 - 30 VI 25 - 30 VII 20 IX- 10 X 24
VI Salată
Salată, 20 VIII - 10 IX 20 IX- 10 X 25 - 30 III 18-20
anticipată 5- 10 III 5 - 15 IV 20 - 25 VII 45 -60
Castraveţi 25-30 VII 15 -20X 15
Fasole verde

Cercetările efectuate au evidenţiat pentru sudul ţării următoarele scheme: răsaduri diverse
urmate de castraveţi, apoi salată; varză timpurie urmată de tomate; tomate timpurii urmate de
castraveţi, apoi salată de toamnă; salată urmată de castraveţi timpurii, apoi conopidă de toamnă; salată
urmată de ardei gras şi din nou salată; varză timpurie, ardei gras şi salată (Didina Posea şi colab.,
1978),
În solarii, mai mult decât în câmp, se practică 3 culturi într-un an prin extinderea culturilor
anticipate (înfiinţate din toamna anului anterior) care primăvara foarte devreme sunt protejate cu folie
de polietilenă ţi se recoltează extratimpuriu permiţând o utilizare mai intensivă a terenului.
Culturi succesive de legume în răsadniţe. Şi răsadniţele se pot folosi cu succes la obţinerea
culturilor de legume în tot cursul anului. Ele sunt folosite în principal pentru obţinerea răsadurilor.
După scoaterea răsadurilor se pot efectua culturi de pătlăgele vinete, tomate, castraveţi, ardei gras,
gulioare, ardei iute.
CULTURI ASOCIATE DE LEGUME
Culturile asociate, sau intercalate, sau paralele, prezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă de
teren se cultivă două sau nai multe specii. Asocierea se poate extinde pe toată perioada de vegetaţie sau
numai pe o etapă din aceasta. Prin asocierea a două sau mai multe culturi legumicole se asigură o
folosire deosebit de intensivă a terenului şi a spaţiilor de cultură, obţinându-se o producţie superioară la
unitatea de suprafaţă fără costuri suplimentare deosebite.
Şi în acest caz există o cultură principală (de bază) şi alta secundară (asociată).
Cultura principală are importanţă economică mare, ocupă terenul o perioadă mai lungă de
timp, este mai pretenţioasă faţă de lumină. În această categorie sunt cuprinse speciile legumicole care
se cultivă la distanţe mai mari între rânduri şi pe rând ca: tomate, ardei, vinete, varză, conopidă, gulie,
fasole urcătoare. În fermele mici, private, se pot folosi pentru asociaţii şi alte specii, cultivate la
distanţe mai mici: morcov, fasole oloagă etc.
Cultura secundară se caracterizează în general printr-o perioadă de vegetaţie mai scurtă, adesea
şi prin habitus mai redus şi pretenţii mai reduse faţă de lumină. Aceasta se poate înfiinţa înaintea, în
acelaşi timp, sau după înfiinţarea culturii de bază. Din această grupă fac parte speciile: salată, ridichi
de lună, spanac, ceapă verde, gulioare, fasole oloagă, mărar etc.
La stabilirea schemelor de culturi asociate trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi:
cultura secundară ocupă terenul până în momentul în care cultura principală începe să acopere solul cu
aparatul foliar sau la sfârşitul perioadei de vegetaţie a acesteia;
legumele ce se intercalează explorează straturi de sol la diferite adâncimi, culturile secundare având o
înrădăcinare mai superficială (salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde) decât cele din cultura de
bază (tomate, ardei, pepeni);

49
asocierea culturilor se face prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor plantei principale cu
acelea ale culturii secundare;
cele două specii cultivate asociat pot aparţine aceleiaşi familii botanice. În unele cazuri se pot cultiva
asociat soiuri diferite, aparţinând aceleiaşi specii. De exemplu pe intervalele dintre rândurile de tomate
susţinute pe spalier, pentru a folosi mai intensiv terenul, se pot cultiva tomate pitice nesusţinute, sau se
pot asocia soiuri urcătoare de fasole cu soiuri oloage sau castraveţi susţinuţi pe spalier cu plante lăsate
pe sol;
în general se recomandă asocierea plantelor cu talie diferită;
cerinţele faţă de factorii de mediu ale speciilor asociate trebuie să fie cât mai apropiate. În general se
obţin rezultate mai bune atunci când speciile secundare prezintă pretenţii mai reduse faţă de
lumină, mai ales atunci când specia principală are o talie mai înaltă;
mecanizarea lucrărilor de întreţinere devine mai dificilă decât la culturile pure, de aceea, în special pe
suprafeţe mari, se recomandă plantarea culturii secundare de-a lungul rândurilor (şi nu între
acestea), între plantele culturii principale. Din această cauză culturile asociate se reco-
mandă mai ales în fermele mici, în spaţii protejate, unde nu împiedică mecanizarea lucrărilor;
aplicarea tratamentelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor capătă o însemnătate deosebită,
determinată de prevenirea poluări produselor şi fitoxicitatea unora dintre acestea;
la elaborarea tehnologiei se va urmări asigurarea condiţiilor pentru creşterea şi dezvoltarea optimă
a tuturor speciilor cultivate asociat, pornind de la ipoteza că va creşte consumul de apă şi substanţe
hrănitoare.
Sunt prezentate în literatura de specialitate şi cazuri particulare de culturi asociate, cum ar fi
"cultura în culise" - realizată prin intercalarea între rândurile de plante legumicole a unor plante cu
port înalt (porumb, sorg) cu rol de protecţie contra curenţilor reci de aer sau "cultura în amestec" -
obţinută prin amestecarea seminţelor din planta principală cu o cantitate mică de alte seminţe în scopul
realizării unui semănat mai uniform, în acest caz, cultura secundară serveşte şi ca plantă indicatoare
(morcov, cu ridichi de lună sau mărar, ceapă cu mac) (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi asociate de legume în câmp. Se aleg în primul rând culturile la care se practică intervale
mai mici între rândurile de plante. Între rândurile de tomate timpurii se pot cultiva: varză timpurie sau
salată, fasole oloagă, morcovi, gulii, conopida, bulboase. Între rândurile de tomate de vară-toamnă
susţinute pe spalier se pot cultiva fie speciile enumerate, fie şi tomate pitice, ardei, vinete, varză de
toamnă, ridichi, sfeclă roşie. Între rândurile de castraveţi susţinute pe spalier se pot cultiva tomate
pitice, ardei, vinete, fasole oloagă, castraveţi pe sol etc. (Voican V., 1988). Culturile perene în primii
ani se pretează la culturi asociate de fasole, tomate, ardei etc.
Pe lângă culturile legumicole asociate se pot folosi şi asocieri cu alte culturi, de exemplu porumbul,
floarea soarelui, sorg etc. în prima parte putându-se cultiva asociat salată, spanac, ridichi de lună etc.
(tabelul 5.6).
Tabelul 5.6
Culturi de legume intercalate tn porumb (în grădini şi microferme)
(după StanN., 1992)

Cultura Perioada de Distanţa între Producţia

semănat plantat plante
pe rând (cm) (t/ha)

Varză timpurie 20.01 -5.02 5-20.03 40 10-12

Conopidă 20.01 - 10.02 15 - 30.03 40 7-8

timpurie x'
Porumb xx) 15 -20.04 - 20 7-8

Salată 10-15.02 10-15.03 20 5-6

Fasole de 20 - 30.04 - 5 8
grădină
x
Porumbul se seamănă la 90 cm între rânduri. Între rândurile de porumb se intercalează câte două rânduri de legume

50
distanţate la 70 cm unul de altul (varză, conopidă, salată) sau 30 cm (fasole de grădină)
xx
) Culturile de varză şi conopidă timpurie se înfiinţează prin răsad repicat în cuburi nutritive cu latura de 5 cm.
Culturile asociate de legume în solarii şi sere-solar. Aceste construcţii necesită cheltuieli mari,
de aceea trebuie folosite cât mai intensiv, o cale foarte eficientă fiind folosirea culturilor asociate.
Trebuie avut în vedere că speciile legumicole cu cea mai mare pondere în solarii sunt: tomatele,
castraveţii, ardeiul, vinetele, fasolea urcătoare, pepenii galbeni. În cazul acestor culturi cu talie înaltă,
se obţin rezultate bune la culturile asociate, atunci când acestea sunt efectuate primăvara devreme,
uneori fiind înfiinţate chiar înaintea culturilor de bază. În acelaşi scop trebuie folosite specii
legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie sau să se aplice metode de cultură care să scurteze perioada
de timp de la înfiinţarea culturilor asociate până la recoltare.
Pentru asociere, în solarii, se pot folosi: salata de căpăţână, spanacul, ceapa verde, ridichi de lună,
pătrunjel pentru frunze, mărar, gulioare. Scurtarea perioadei de timp până la recoltare se asigură prin
folosirea răsadurilor repicate în cuburi nutritive (salată, gulie, varză timpurie, conopidă timpurie) şi
prin folosirea materialului de plantat vegetativ: arpagic şi bulbi mici pentru obţinerea de ceapă verde,
bulbi de usturoi, rădăcini mici de pătrunjel pentru frunze etc.
Schemele de înfiinţare a culturilor vizează folosirea cât mai completă a suprafeţei utile, folosindu-se în
acest scop atât intervalul dintre rândurile de ia cultura de bază, cât şi la cele asociate .
Culturi asociate de legume în sere. În sere se cultivă cu prioritate tomatele şi castraveţii. Tomatele
se pretează mai bine pentru culturi asociate, deoarece majoritatea speciilor folosite în asociaţii au
cerinţe moderate şi reduse faţă de căldură.
Pentru asociere se folosesc cu precădere salata pentru căpâţână, gulioarele, spanacul, ceapa de
arpagic, usturoi verde, ardei iute, mărar, pătrunjel pentru frunze.
Tomatele se pot asocia cu salata şi alte verdeţuri sub registre (mărar, pătrunjel) .
Castraveţii se pot asocia şi cu tomatele. Pe intervalul dintre rândurile de castraveţi se cultivă un rând de
tomate care se vor cârni la 4 inflorescenţe. Până ce castraveţii cresc şi încep să umbrească se asigură
legarea fructelor de tomate. Castraveţii, pepenii galbeni, fasolea urcătoare se pot asocia cu ardeiul iute,
vinetele se pot asocia cu salata, ardeiul iute. Pentru folosirea şi mai intensivă a spaţiilor pe registrele de
încălzire către capete se pot aşeza lădite din plastic în care se cultivă ardei iute. Pe marginea aleilor
principale se pot produce răsaduri destinate culturilor legumicole din câmp.
Culturile asociate în răsadniţe. Şi în răsadniţe se pot efectua unele culturi asociate. Astfel, în
cultura de bază de castraveţi se asociază salata pentru căpăţână, ridichile de lună, spanac, morcov etc.
În culturile de tomate, ardei, vinete se va asocia salată, ceapă verde, ridichi de lună, mărar etc.
CULTURILE DUBLE
Prin noţiunea de "cultură dublă" legumicolă se înţelege cultivarea plantelor legumicole după
alte specii decât legumicole, respectiv după unele plante furajere sau cereale, care se recoltează
devreme, în primul rând după plantele furajere însămânţate din toamnă, destinate furajării animalelor
sub formă de masă verde primăvara cât mai devreme: secară, ovăz, rapiţă ş.a. Având în vedere că
aceste specii ocupă terenuri irigabile, rezultă că se pot asigura condiţiile necesare pentru pregătirea
terenului şi înfiinţarea culturilor legumicole duble.
Dintre cereale cel mai potrivit este ovăzul de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte
devreme, permiţând realizarea culturilor legumicole. După ovăzul de toamnă se pot efectua culturi de
tomate, varză roşie. Culturile duble se pot realiza şi după grâu, mazăre furajeră. După acestea se pot
cultiva: castraveţi, dovlecei, fasole de grădină, morcov, salată, spanac, varză, conopidă, ceapă verde
(Miron V., Rădoi V., 1993).
O bună reuşită a culturilor duble este condiţionată de respectarea următoarelor reguli: recoltarea
culturilor păioase furajere până la data de 10-15 aprilie pentru a rămâne timpul necesar vegetaţiei
plantelor legumicole; amplasarea numai în perimetre irigabile, mai ales când legumele se cultivă prin
răsad sau necesită irigare de răsărire; folosirea terenurilor care nu au fost erbicidate cu produse din
grupa triazinelor, care sunt dăunătoare mai ales pentru salată, spanac, castraveţi, dovlecei; alegerea
soiurilor de legume timpurii şi care au rezistenţă la temperaturi ridicate ce pot surveni după înfiinţarea
culturilor.
Pentru a se lărgi intervalul de recoltare trebuie să se utilizeze soiuri cu perioadă mai scurtă de
vegetaţie (exemplu la tomate) şi să se respecte limita pentru înfiinţarea culturilor.

51
 CULTURILE LEGUMICOLE INTERCALATE
Reprezintă sistemul prin care plantele legumicole se cultivă în diferite plantaţii horticole ca:
plantaţii pomicole tinere, plantaţii de arbuşti fructiferi, plantaţii viticole. În primii ani de la înfiinţarea
acestor plantaţii, având în vedere distanţa dintre rânduri, suprafaţa de teren afectată lor nu poate fi utilizată
de către puieţi sau viţele tinere, datorită sistemului lor radicular redus. Tulpina nu are un volum prea
mare şi ca atare nu umbreşte dacât parţial suprafaţa terenului. În aceste condiţii se poate asigura o folosire
intensivă a terenului şi în perioada când plantaţia nu produce, prin cultivarea acestuia cu diferite specii
legumicole. La alegerea acestora se va ţine seama de următoarele considerente: să nu prezinte un
habitus mare, pentru a nu umbri plantaţia de bază; să nu fie rapace, cu un sistem radicular prea puternic,
pentru a nu concura plantaţia de bază, reducând sistemul de creştere al pomilor sau viţei de vie; să se
folosească scheme pretabilite de mecanizare, pentru asigurarea accesului mijloacelor mecanice la îngrijirea
plantaţiei; să contribuie la îmbunătăţirea solului; să suporte substanţele folosite la tratarea pomilor sau
vitei de vie.
În plantaţiile de vii tinere se pot cultiva mai multe specii legumicole: salată, spanac, mazăre de grădină,
fasole de grădină, varză şi conopidă timpurie, tomate de vară, ceapă de arpagic, usturoi (tabelul 5.7).

Tabelul 5.7
Culturi de legume intercalate în plantaţii de vii tinere

Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare a culturii

semănat în plantat sau
răsadniţe semănat în câmp
Salată 10 -15.02 10- 15.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/20 cm
Spanac 1.03 - 10.04 55 -30-30-30-55/5 cm
Mazăre de - 1.03 -10.04 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5 cm
grădină
Fasole de - 25.04 - 10.05 60-40-40-60/5 cm
grădină
Morcov - 1 -25.03 55-30-30-30-55/4 cm
Varză 20.01 -10.02 10 - 30.03 75 - 50 - 75/40cm
Conopidă
(impuric 20.01 - 10.02 15 - 30.03 75 -50 -75/40 cm
Tomate
timpuriede 5-15 03 5 -15.05 75 - 50 - 75/25 cm
vară
Ceapă din - 10 - 30.03 55-3 0 -30-30 -55/5 cm
arpagic
Usturoi - 1 -30.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/5 cm

Pe baza experienţelor întreprinse s-au stabilit mai multe specii legumicole pretabile la cultura
intercalată în plantaţii pomicole. Dintre acestea se pot menţiona: fasolea oloagă, morcov, pătrunjel,
păstârnac, sfeclă roşie, gulioare, varză timpurie, ţelină pentru rădăcină, varză de toamnă, bame, tomate,
ardei, castraveţi tip cornişon, ceapă verde, usturoi (tabelul 5.8). Nu se recomandă să se folosească
pepenii verzi, pepenii galbeni şi dovlecei deoarece prin întinderea vrejilor pot împiedica lucrările de
întreţinere şi înăbuşi culturile de bază, în special viţa de vie (Stan. N.,1992).

52
 Tabelul 5.8
Culturi legumicole intercalate în plantaţii tinere de pomi

Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare a culturii

semănat în plantat sau
răsadniţe semănat în câmp

Tomate 15 -20.03 5 - 15.05 95 - 70 - 70 - 70 -95/25 cm

de vară
Varză de 25.02- 15.03 10-31.04 95 -70 - 70 - 70 - 95/40 cm
vară
Fasole de - 20.04 - 10.05 100 - 60 - 40 - 40 -60 -100/5 cm
grădină
Morcov - 1 -25.03 100 - 60 - 40 - 40 - 60 - 100/4 cm
Ceapă - 20-30.03 100 - 30 - 30 - 80 -30 -30-100/5 cm
Usturoi - 1-30.03 100 - 30 - 30 - 80 - 30 -30 - 100/ 5 cm
Schemele de înfiinţarea culturilor sunt influenţate şi de vârsta plantaţiei. Pe măsură ce pomii
avansează în vârstă, se va mări volumul coroanei şi ca urmare, va creşte umbrirea intervalului dintre
rânduri. Din acest motiv, plantele legumicole se vor amplasa numai pe zona centrală, iar când umbrirea
devine foarte puternică se va renunţa la culturile intercalate.
Mai potrivite pentru culturile intercalate sunt plantaţiile cu pomi pitici, cum este cazul la vişin şi
piersic, deoarece în acest caz culturile intercalate se vor efectua mai mulţi ani.
Culturile intercalate de legume au efect favorabil şi pentru plantaţii deoarece prin măsurile luate în vederea
îngrijirii culturilor legumicole (fertilizare, irigare, praşile repetate) se asigură condiţii bune pentru pomi şi viţa
de vie, care cresc mai viguroşi şi cu o capacitate mai mare de producţie.
Pentru culturile intercalate de legume în plantaţiile pomicole trebuie să se ţină seama şi de următoarele
aspecte:
- pentru plantaţiile cu 3,5 m între rânduri se recomandă înfiinţarea culturilor care se pot semăna cu
SPC- 6 sau planta cu MPB, deoarece SUP- 21 atinge pomii;
pentru schemele prezentate anterior cadrul semănătorii SPC- 6 se taie, iar pe cadrul maşinii MPR-4 se
vor monta secţii de MPR-4 (cu discuri elastice);
pentru plantaţiile cu distanţe de 4,5 m şi 5m între rânduri, culturile intercalate de legume se înfiinţează
după aceleaşi scheme ca la plantaţiile cu 4 m între rânduri;
distanţa între plante pe rând este indentică cu cea recomandată pentru culturile obişnuite în câmp

53
54