UNIVERSITATEA DE ȘTINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IASI

LEGUMICULTURĂ GENERALĂ
( SUPORT DE STUDIU I. D. )

Șef lucrări dr. Teodor Stan

2014
 1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII
ÎN CADRUL PRODUCŢIEI AGRICOLE

Importanţa legumelor în alimentaţia omului. Datorită valorii alimentare

ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai mult în hrana omului alte produse ca:
pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o mai bună asimilare a acestora.
Valoarea şi importanţa consumului de legume se apreciază nu numai strict din
punct de vedere nutritiv şi, mai cu seamă după efectul favorabil asupra
organismului uman. Acest efect constă în: hidratarea organismului, datorită
conţinutului ridicat în apă al legumelor proaspete; stimularea activităţii sistemului
muscular, prin aportul de hidrocarburi simple; aprovizionarea cu aminoacizi;
stimularea apetitului; alcalinizarea plasmei sanguine; sporirea activităţii enzimelor
prin aportul elementelor minerale; reglarea metabolismului prin aportul
vitaminelor etc.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin
aproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au
legumele din grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% - usturoi), iar cel mai scăzut
(4,8 -5%), castraveţii, salata, marula etc. (tab.1.1).
Tabelul 1.1
Conţinutul în substanţe organice, cenuşă (% din s.p.) şi valoarea energetică
la unele produse legumicole (după Lorenz, O.A., 1988)

Kcal la 100g
Specia s.u. Zaharuri Proteine Grăsimi Celuloză Cenuşă
s.p.
Tomate 6,0 4,3 0,9 0,2 0,5 0,5 19
Ardei:
- fructe verzi 7,0 2,8 0,9 0,5 1,2 0,5 25
- fructe roşii 10,5 5,3 - - 1,7 0,6 -
Castraveţi 4,0 2,9 0,5 0,1 0,6 0,5 13
Pepeni verzi 10,0 8,4 0,9 0,1 0,4 35,0 35
Pepeni galbeni 10,0 9,2 0,5 0,6 0,6 35,0 36
Mazăre de grădină 21,0 14,5 5,4 0,4 2,2 0,5 81
Fasole de grădină 10,0 7,1 1,8 0,1 1,1 0,6 31
Varză albă 7,0 5,4 1,2 0,2 0,2 0,7 24
Conopidă 8,0 4,9 2,0 0,2 0,9 0,8 24
Spanac 8,0 3,5 2,9 0,4 0,9 1,8 22
Marulă 5,0 2,4 1,6 0,2 0,7 1,0 16
Salată de căpăţână 4,0 2,3 1,3 0,2 - 0,9 13
Morcov 12,0 10,1 1,0 0,2 1,0 1,0 43
Pătrunjel pentru frunze 24,4 2,8 2,6 0,6 1,7 2,8 50
Pătrunjel pentru
12,0 6,9 2,2 0,3 1,2 1,7 33
rădăcină
Ţelină pentru rădăcină 11,9 2,2 1,9 0,4 1,0 1,0 45
Păstârnac 20,0 18,0 1,2 0,3 2,0 1,1 75
Ridichi 5,0 3,6 0,3 0,5 0,5 0,5 17
Cartofi 21,0 18,0 2,2 0,3 0,4 0,8 34
Ceapă 9,0 7,3 1,2 0,3 0,4 0,5 34
Usturoi 41,0 33,1 6,4 0,5 1,5 1,4 149
Praz 17,0 14,1 1,5 0,3 1,5 1,3 61

Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din grupa
cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla roşie,
hreanul etc.).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul
necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%,
ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc. Deci, alături
de carne, lapte, ouă şi cereale, legumele completează necesarul de proteine în
alimentaţia omului, remarcându-se printr-o digestibilitate ridicată de 70-75% şi

7
calitate ce, le este oferită de aminoacizii esenţiali (Butnariu şi col.,1993).
Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în cantităţi
mai mari în seminţele de dovleac, pepeni etc.
Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună digestie
a hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de: revent,
măcriş, ştevie, spanac, lobodă etc.
Vitaminele, împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară
a legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare a
proceselor metabolice din organism.
Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din raţia alimentară, atrage după sine
dereglări ale metabolismului şi îmbolnăvirea organismului prin carenţe de
vitamine (avitaminoze).
Vitaminele se găsesc, în special, în produsele legumicole proaspete,
recoltate la momentul optim, condiţionate şi transportate în condiţii care să evite
pierderile mari de vitamine.
Vitamina C, în cantităţi mari, se depozitează în părţile comestibile la: ardei,
pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc.
Această vitamină este prezentă în produsele legumicole în cantităţi variabile, de la
5 mg la 252 mg la 100 g s.p.
Prin fierbere, conservare prin sterilizare sau păstrare îndelungată, vitamina
C se degradează.
Vitamina A (vitamina antiinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se
găseşte în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie,
ardei, spanac etc.(până la cca. 9-10 mg la 100 g s.p.).
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) joacă
rol important în procesul biologic de creştere a organismului uman. Carenţa
acestor vitamine determină: astenie, leziuni oculare, dermice şi ale nervilor.
Legumele cu un conţinut ridicat în aceste vitamine sunt: mazărea, sfecla roşie,
sparanghelul, conopida, spanacul etc., precum şi legumele conservate prin
fermentaţie lactică.
Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol important
în prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului uman.
Raţia zilnică a unui om adult trebuie să conţină: 50-75 mg vitamina C, 1-2
mg vitamina A, 2-3 mg vitamina B1 , 2 mg vitamina B2 şi 15-25 mg vitamina PP
(Bălaşa, M., 1973).
Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că, în produsele
legumicole, predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P,
S), explicându-se, astfel, efectul alcalinizant al celor mai multe produse
legumicole, care duce la neutralizarea acidităţii, determinată de consumul susţinut
de alimente bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.).
Dintre legume, fasolea de grădină, mazărea de grădină, spanacul, ţelina etc.
au un conţinut mai ridicat în săruri minerale (tab. 1.2).
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este
următorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi
cu sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc în hrean,
ceapă, usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin
substanţe antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc.
Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale,

8
precum şi cu celelalte componente importante ale produselor legumicole, un om
adult trebuie să consume, anual, aproximativ 200 kg legume.

Tabelul 1.2
Conţinutul în săruri minerale al unor legume, în % din s.p.
(după Mihov, A. şi colab., 1973)

Specia K2O Na2O CaO MgO Fe2O3 P2O5

Tomate 0,29 0,12 0,04 0,06 0,01 0,07
Castraveţi 0,22 0,01 0,03 0,01 0,01 0,42
Pepeni verzi 0,22 0,01 0,02 0,02 0,03 -
Pepeni galbeni 0,08 0,11 0,01 0,01 0,00 0,01
Mazăre de grădină 1,09 0,09 0,10 0,22 - 0,82
Fasole de grădină 1,28 - 0,64 0,20 - 0,39
Varză albă de căpăţână 0,27 0,10 0,06 0,02 0,00 0,08
Conopidă 0,23 0,09 0,16 0,02 0,00 0,11
Spanac 0,30 0,64 0,22 0,01 0,06 0,20
Salată de căpăţână 0,38 0,07 0,15 0,06 0,05 0,09
Morcov 0,38 0,22 0,11 0,04 0,01 0,13
Ţelină pentru rădăcină 0,40 0,17 0,12 0,05 0,01 0,12
Broajbă 0,24 - 0,08 0,02 - 0,08
Cartofi 0,66 0,02 0,02 0,05 0,01 0,19
Ceapă bulbi - 0,01 0,12 - 0,00 0,10

Importanţa economică a legumiculturii. Prin ponderea pe care legumele o

ocupă în alimentaţia omului, consumul acestora constituie un indicator al nivelului
de trai. Ca urmare, importanţa social economică a legumiculturii poate fi
sintetizată astfel:
- legumicultura reprezintă una dintre cele mai intensive forme de folosire a
terenului (aceasta fiind apreciată prin coeficientul de echivalenţă raportat la
culturile cerealiere păioase, revenind: 12 ha pentru 1 ha cultivat cu legume în
câmp, 150 ha pentru 1 ha cultivat cu legume în solarii şi 200 ha pentru 1 ha
cultivat cu legume în sere);
- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a
terenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi, în
special, a celor succesive;
- în legumicultură, producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie
cu alte culturi;
- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă (prin
cultura legumelor în câmp, sere solarii, adăposturi joase din mase plastice),
înlăturându-se prin aceasta caracterul sezonier al muncii;
- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi
eşalonate în tot timpul anului;
- pe lângă asigurarea consumului producătorilor, legumele intrate în
circuitul economic naţional contribuie la dezvoltarea comerţului şi la asigurarea
pieţei cu produse proaspete şi a industriei alimentare cu materii prime.

9
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII

PLANTELOR LEGUMICOLE
CUPRINS
2.1. Originea şi evoluţia plantelor legumicole
2.2. Particularitățile creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole
2.3. Substanţele bioactive folosite în legumicultură
2.4. Clasificarea plantelor legumicole

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2)

Aplicarea în legumicultură a unor tehnologii moderne impune ca necesitate

obligatorie cunoaşterea biologiei plantelor legumicole. Particularităţile biologice
ale plantelor legumicole au fost determinate de originea şi modul de evoluţie a
speciilor respective. Cunoaşterea acestora prezintă importanţă deosebită pentru
practica producerii legumelor.

Instrucţiuni (U.I. 2)

Aceasta unitate de învăţare este structurată pe 4 ore şi reprezintă baza

aplicarii corecte a tehnologiilor de cultură, în funcţie de sistemul de cultură
aplicat.

2.l. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PLANTELOR LEGUMICOLE

 Originea plantelor legumicole. Cunoaşterea locului de origine al

plantelor legumicole prezintă un interes deosebit din punct de vedere teoretic şi
practic. Cunoscând locul de origine al unei specii precum şi condiţiile în care
aceasta a evoluat în decursul timpului, putem să ne dăm seama de principalele ei
însuşiri şi caractere biologice şi să precizăm pretenţiile speciei respective faţă de
factorii de mediu. Ca rezultat al interacţiunii dintre organism şi mediu, au avut loc

15
schimbări care au dus la individualizarea speciei sau varietăţii, adaptată la anumite
condiţii de mediu, cu un anunit potenţial de variabilitate.
Plantele legumicole cultivate prezintă o variabilitate accentuată în special la
organele comestibile, deoarece omul a căutat să fixeze modificările utile şi apoi
să le dezvolte în sensul dorit de el. În acest sens putem să amintim cazul
ridichilor la care unele soiuri au greutatea rădăcinilor îngroşate de 20-30 g, în timp
ce alte soiuri de ridichi japoneze formează rădăcini îngroşate care ajung fiecare la
peste 10-15 kg.
De asemenea, fructele unor soiuri de dovleac au fiecare câteva zeci de
grame, iar la soiurile cu fructe mari, acestea ajung la greutatea de peste 50-80 kg.
Variabilitatea în limite foarte largi a organelor comestibile poate fi ilustrată şi mai
concludent exemplificând cu varietăţile de plante legumicole din grupa verzei
(varza albă, varza roşie, conopida, gulia, varza de Bruxelles etc.)
Problema originei plantelor legumicole este elucidată astăzi în cea mai mare
parte.
Centrele geografice de origine a plantelor legumicole sunt teritorii relativ
restrânse şi izolate, totalizând cca a 40-a parte din suprafaţa uscată a globului
pământesc, extinderea lor fiind limitată de bariere climatice, masivi muntoşi, mări,
oceane, deşerturi.
Cercetările efectuate au stabilit 12 centre genice ale plantelor de cultură din
care 9 sunt genocentre şi pentru plantele legumicole (tab.2.1, fig.2.1)
De regulă, prezenţa unei forme primitive într-un genocentru localizează
originea sa. Sunt cazuri când pentru aceeaşi specie sunt identificate mai multe
centre genetice.
Genocentrele sunt primare pentru unele specii (cele în care s-au
individualizat speciile respective) şi secundare pentru altele (de diversificare a
unor genofonduri de altă provenienţă).
 Evoluţia plantelor legumicole. Cu scopul de a înţelege cât mai bine
relaţiile dintre organism şi mediu, evoluţia trebuie privită şi în cazul plantelor
legumicole sub aspect fitogenetic şi ontogenetic.
Evoluţia filogenetică priveşte etapele de evoluţie a organismelor vii în
decursul generaţiilor. Organismele au evoluat şi-au format un anumit mod de
manifestare (însuşiri şi caractere), potrivit cu succesiunea condiţiilor de mediu din
timpul fiecărei generaţii şi a tuturor generaţiilor până în prezent. Modul de
manifestare obişnuită a plantelor legumicole se păstrează atât timp cât variaţia

16
succesiunii condiţiilor de mediu nu depăşeşte anumite limite obişnuite în cadrul
cărora s-au format şi evoluat filogenetic speciile respective. Dacă schimbările
succesiunii condiţiilor de mediu depăşesc anumite limite, plantele pot fi distruse,
adică nu-şi mai pot continua viaţa. De asemenea, cu cât schimbarea succesiunii
obişnuite a condiţiilor de mediu se iveşte mai aproape de începutul vieţii
organismului (momentul fecundării), cu atât mai uşor şi mai accentuat se va
schimba modul de manifestare a plantelor.
În faza embrionară, când organismul nu este încă independent, schimbarea
succesiunii condiţiilor din mediul exterior poate avea influenţă asupra
embrionului, în măsura în care se reflectă în schimbarea organismului matern.
Omul, schimbând succesiunea condiţiilor de viaţă (în afara variaţiei
naturale) atât prin lărgirea arealului geografic, prin metode de cultivare, cât şi prin
aplicarea diferitelor metode de ameliorare şi pătrunzând în profunzimea intimităţii
biologiei plantelor până la modificarea cromozomilor în mod dirijat, a provocat şi
a grăbit mult schimbarea plantelor legumicole, modul lor de manifestare,
îmbunătăţindu-le în sensul dorit de el, cu scopul de a-i satisface necesităţile sale.
Un exemplu concludent al capacităţii de evoluţie îl întâlnim la varză, la care
pornindu-se de la câteva specii sălbatice cu rozeta de dimensiuni mici
(B.rupestris, B.cretica, B.insularis etc.) prin interfecundare s-a ajuns la 7 forme
cultivate de Brassica oleracea L. (fig.2.2).
Îmbogăţirea şi diversificarea sortimentului prin soiuri şi hibrizi adaptaţi la
specificul ecologic al zonei sau microzonei şi pentru diferite modalităţi de
cultivare (în câmp, sere, solarii şi adăposturi joase din polietilenă), asigură
practicarea unei legumiculturi neîngrădite de bariere climatice zonal-teritoriale,
sau anotimpuale, cu producţie eşalonată pe tot cuprinsul anului, conform
cerinţelor de consum.

Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor vii în

decursul unei generaţii.
Haekel şi Müller considerăm că “ontogenia repetă filogenia” ceea ce nu este
exact, căci cea mai de seamă particularitate a naturii constă în faptul că ea nu se
imită niciodată. Referitor la această concepţie, biologia modernă precizează că în
ontogeneză se reflectă filogeneza. În cadrul ontogenezei sunt reproduse perioadele
şi fazele de evoluţie prin care au trecut organismele din fiecare generaţie în cadrul
filogenezei, dar numai în ceea ce priveşte formarea lor şi nu conţinutul. De la o
generaţie la alta, aceste perioade şi faze de evoluţie sunt deosebite în privinţa

17
conţinutului lor, adică plantele din fiecare generaţie sunt noi într-o măsură mai
mare sau mai mică, în funcţie de modul cum s-a schimbat succesiunea condiţiilor
de viaţă, atât în timpul generaţiilor precedente, cât şi a generaţiei actuale de
indivizi.
Ciclul biologic al plantelor legumicole se desfăşoară în etape caracteristice
fiecărei specii în procesul de ontogeneză, dar şi diferitelor organe luate separat.
Dacă ontogeneza este procesul dezvoltării plantelor din faza de zigot până la
maturarea lor, organogeneza este procesul de formare a organelor vegetative şi de
reproducere în cursul ontogenezei plantelor. Acest proces este stadial, necesitând
diferite condiţii ale factorilor de mediu şi o anumită succesiune, pentru a se putea
desfăşura.
După Marcov şi Haev, în cadrul ciclului de viaţă a plantelor legumicole se
pot distinge trei perioade de bază: perioada de sămânţă, perioada vegetativă şi
perioada de reproducere. Fiecare perioadă cuprinde câte trei faze importante
(tab.2.2).
Numeroşi cercetători arată că ciclul biologic al plantelor legumicole se
desfăşoară în etape, acestea fiind caracteristice atât fiecărei specii în procesul de
ontogeneză cât şi diferitelor organe luate separat.
Evoluţia ontogenetică se modifică în funcţie de modul cum se schimbă
succesiunea condiţiilor de viaţă în decursul evoluţiei filogenetice. De exemplu, la
speciile de plante legumicole care, în condiţiile de cultivare din ţara noastră, nu
mai formează seminţe (usturoiul, unele soiuri de cartofi) sau formează seminţe
foarte puţine şi în cea mai mare parte seci, neviabile (hreanul).

2.2. PARTICULARITĂŢILE CREŞTERII ŞI

DEZVOLTĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole reprezintă două fenomene

vitale ale unui proces biologic unic şi complex. Aceste două fenomene decurg în
mod obişnuit în acelaşi timp, atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile.
Creşterea este premiza dezvoltării.
Creşterea este fenomenul vital propriu organismelor vii, reprezentând atât o
sporire a substanţelor, cât şi o sporire a volumului, ambele fiind ireversibile
(Rawald, 1963). În cadrul fenomenului de creştere, au loc procese de nutriţie, de

18
diviziune celulară şi de formare de noi celule asemănătoare, care determină
schimbarea mărimii şi a masei organelor plantei.
Dezvoltarea individuală a plantelor reprezintă evoluţia de la celula ou până
la formarea de noi seminţe. În sens mai larg, dezvoltarea este evoluţia unui
organism (individ) de la naştere până la moartea lui. În timpul acestei evoluţii are
loc formarea unor organe noi, cum ar fi de exemplu: flori, fructe, seminţe.
Procesul de formare a organelor plantei în timpul ontogenezei acesteia poartă
numele de organogeneză.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole are loc în etape. Fiecare etapă
reprezintă o stare fiziologică nouă, cu o bază biochimică proprie, care se
manifestă în anumite procese morfologice.

2.3. SUBSTANŢELE BIOACTIVE FOLOSITE

ÎN LEGUMICULTURĂ

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole sunt controlate de: factori de

nutriţie, factori fizici (căldură, lumină, câmp electric şi magnetic, ultrasunete),
factori chimici (hormoni, enzime) şi factori genetici (acidul ribonucleic şi
dezoxiribonucleic).
În ultima perioadă de timp, pentru dirijarea creşterii şi dezvoltării plantelor
legumicole, se acordă o importanţă deosebită posibilităţilor de stimulare, frânare
sau inhibare a proceselor metabolice, privind aspectele lor de natură biochimică şi
fiziologică. Substanţele bioactive naturale şi sintetice au început să fie folosite pe
scară largă cu scopul obţinerii unor producţii sporite şi de calitate superioară.
Substanţele bioactive determină o mare gamă de fenomene ca: intensificarea
sau frânarea unor funcţii fiziologice, reglarea diviziunii celulare, a stării de repaus,
stimularea sau frânarea germinării seminţelor, stimularea înfloririi, fecundării,
creşterii şi coacerii fructelor, obţinerea de fructe partenocarpice, oprirea căderii
fructelor şi a frunzelor, scurtarea internodiilor şi îngroşarea acestora, modificarea
structurii anatomice a frunzelor şi tulpinilor, mărirea numărului de stomate pe
suprafaţa frunzelor etc.
Substanţele bioactive, numite de Turkey H. (1954), substanţe regulatoare de
creştere, se pot împărţi în trei grupe: substanţe stimulatoare, substanţe retardante şi
substanţe inhibitoare.

19
  Substanţe stimulatoare se împart la rândul lor în auxine, gibereline şi
citokinine. Se consideră că procesele de creştere şi dezvoltare la plantele
legumicole depind de efectul combinat al acestora împreună cu substanţele
inhibitoare naturale existente în plante.
Auxinele sunt compuşi naturali sintetizaţi în plante şi acumulaţi în
concentraţii reduse mai ales în muguri, frunzele tinere şi vârfurile de creştere
(heterauxina).
Paralel cu izolarea din plante a compuşilor auxinici naturali au fost realizaţi
o serie de compuşi sintetici cu structură şi acţiune asemănătoare, ca derivaţi ai
indolului, naftalenului, acidului fenoxiacetic şi acizilor benzoici (acidul beta-
indolilacetic sau acidul indol 3-acetic sau heterauxina).
Acţiunea substanţelor stimulatoare (auxinelor) se manifestă prin:
- intensifică alungirea şi îngroşarea membranelor celulare favorizând
depunerea de noi substanţe şi le modifică însuşirile fizice şi chimice;
- în concentraţii reduse stimulează diviziunea celulară, iar în concentraţii
ceva mai ridicate stimulează elongaţia;
- în doze ridicate determină hipertrofii (simple deformări) sau hiperplastii
(tumori). Cele mai sensibile părţi ale plantei sunt în ordine: rădăcinile, mugurii şi
apoi tulpinile;
- tratamentele cu auxine sintetice determină mărirea presiunii osmotice a
sucului celular, a forţei de sucţiune şi a absorţiei ionilor, scăderea vâscozităţii
protoplasmei şi intensificarea absorţiei active a apei, iar în metabolismul
fosforului măresc funcţia anorganică a compuşilor cu fosfor în tulpini şi rădăcini;
- pot accelera sau întârzia procesele de germinare în funcţie de specia de
plante, natura şi concentraţia auxinelor. De asemenea, pot stimula formarea şi
alungirea rădăcinilor şi tulpinilor, precum şi formarea fructelor partenocarpice.

Giberelinele sunt substanţe active cu efect stimulator izolate din ciuperca

Gibberella fujikuroi. În prezent se produc pe scară industrială cunoscându-se 23
gibereline (notate cu G.A.1......G.A.23). A fost stabilită prezenţa giberelinelor
naturale şi în seminţele de mazăre şi fasole de grădină, în cele de pepene verde în
curs de dezvoltare, în rădăcinile de mazăre şi fasole, în tuberculii de cartof.
Acţiunea lor se manifestă prin:
- favorizează acumularea în ţesuturile plantelor a unor hormoni naturali
activi (auxine endogene);

20
 - administrate extern, acţionează asupra creşterii plantelor prin intensificarea
pronunţată a diviziunii celulare în apexul tulpinii şi prin creşterea moleculei
acidului ribonucleic sintetizat în nucleul celular;
- stimulează energia şi facultatea germinativă a seminţelor, mai ales în
condiţii nefavorabile de mediu, putându-le scoate din starea de repaus înainte de
termenul obişnuit;
- în concentraţii reduse stimulează creşterea spectaculoasă a tulpinii
(înălţime), prin extensia celulară şi nu datorită diviziunii celulare;
- determină creşterea suprafeţei frunzelor şi datorită diviziunei intensificată
a celulelor;
- determină înflorirea în primul an a plantelor bienale (morcov, pătrunjel),
iar la castraveţi şi pepeni provoacă modificări ale raportului dintre florile
bărbăteşti şi femeieşti;
- modifică metabolismul plantelor: scade conţinutul de amidon, azot total şi
proteine, creşte conţinutul în acizi nucleici, se inversează raportul dintre acidul
ribonucleic care scade şi acidul dezoxiribonucleic care creşte, intensifică
transpiraţia, fotosinteza şi respiraţia plantelor, măresc consumul de apă la unitatea
de suprafaţă de frunză, plantele devin mai sensibile în condiţii de secetă şi arşiţă.

Citokininele sunt substanţe stimulatoare de creştere, fiind cunoscute

citokinine naturale şi sintetice, iar activitatea biologică este asemănătoare cu a
kinetinei. Plantele le sintetizează în rădăcini, de unde circulă prin ţesuturile
conducătoare ale tulpinii spre apex.
Acţiunea lor se concretizează în:
- stimulează atât diviziunea celulară cât şi extensia celulară şi întârzie
îmbătrânirea ţesuturilor; frunzele în curs de îmbătrânire, la scurt timp după
tratament cu citokinine, îşi măresc conţinutul în clorofilă;
- stimulează germinaţia seminţelor, formarea rădăcinilor, creşterea
frunzelor, dezvoltarea organelor florale şi formarea de fructe partenocarpice;
- plantele tratate cu citokinine îşi măresc rezistenţa la temperaturi scăzute şi
ridicate, la secetă şi la infecţii cu boli criptogamice.
Dintre substanţele stimulatoare mai des folosite în producţie amintim:
Atonik, Faverex, No-Seed, Nasuleaf, Procaină, Revital, Rodoleg, Solex, Tomato-
Stim, Tomatofix etc.

21
  Substanţe cu acţiune retardantă.
Au rol esenţial în metabolismul plantelor, reduc pe o anumită perioadă
ritmul proceselor de diviziune şi elogaţie celulară, ceea ce determină o frânare a
creşterii în înălţime a plantelor.
În urma tratării plantelor cu aceste substanţe are loc o scădere a conţinutului
lor în gibereline, o blocare a procesului de biosinteză a auxinelor endogene şi
chiar o inactivare biologică a auxinelor deja sintetizate sau a celor exogene.
La plantele tratate cu Cycocel se produce în zona meristemului subapical şi
subnodal o inhibare a diviziunii celulare şi a proceselor de elongaţie celulară.
Asemenea inhibare nu are loc şi la nivelul meristemului apical din care se
diferenţiază primordiile de flori şi frunze. În cosecinţă, tratarea cu Cycocel
frânează doar creşterea tulpinii, iar florile, fructele şi frunzele cresc şi se dezvoltă
normal.
Tratarea cu Cycocel şi Alar a plantelor legumicole din grupa rădăcinoase
dau sporuri de producţie (rădăcini îngroşate).
Ethrelul are un efect stinulator deosebit asupra înfloririi. Astfel, la plantele
de castraveţi determină mărirea numărului de flori femele şi reduce foarte mult
numărul florilor bărbăteşti. De asemenea, provoacă o declanşare simultană a
înfloririi, cea ce duce la sporirea producţiei şi la posibilitatea recoltării mecanizate
a castraveţilor. Tratarea cu Ethrel determină grăbirea maturării fructelor de tomate
şi limitarea tendinţei de eşalonare.
Substanţele retardante sporesc potenţialul de rezistenţă a plantelor la
temperaturi scăzute, la seceta din sol şi atmosferă.
Tratarea seminţelor înainte de semănat determină creşterea rezistenţei
plantelor la acţiunea erbicidelor.
Dintre substanţele cu acţiune retardantă amintim: Compusul II (AMO
1618), Compusul III (Carvadan), Compusul IV (BOH), Compusul V (phosfon D),
Compusul VI (phosfon S), cu utilizare restrânsă şi Compusul VII (clorură de clor
colină sau Cycocel, CCC), Ethrel, Alar etc., cu aplicabilitate pe scară largă în
practică.
Substanţe inhibitoare. Acţiunea lor se manifestă prin:
- reduc sau anulează activitatea auxinelor şi giberelinelor şi provoacă
inhibarea periodică şi reversibilă a creşterii plantelor, cu intensităţi variate până la
starea de repaus profund:

22
 - sânt folosiţi ca defolianţi cei care inhibă procesele vitale din frunze,
determinând îmbătrânirea înainte de vreme, uscarea şi căderea lor;
- menţin starea de repaus a plantelor şi seminţelor, previn încolţirea
seminţelor în fructe, stimulează înflorirea plantelor de zi scurtă şi inhibă înflorirea
plantelor de zi lungă, inhibă încolţirea cartofilor şi a bulbilor de ceapă în timpul
păstrării în depozite, grăbesc intrarea în repaus a rădăcinilor.
Dintre substanţele inhibitoare menţionăm: abscisin II, florizin, cumarina,
scopoletina etc. (inhibitori naturali), hidrazida maleică, chloramfenicol,
puromicina, inhibitorul M, Antak etc. (inhibitori sintetici).
Substanţele antitranspirante aplicate pe suprafaţa frunzelor sub formă de
emulsii apoase, reduc transpiraţia plantelor, contribuind la echilibrarea şi
regularizarea în apă a ţesuturilor (Lower, 1970). Dintre produsele antitranspirante
amintim substanţa Folicote sau Hydrasyl, care este un produs sub formă de
emulsie de parafină şi ceară. Este recomandat pentru tratarea masei foliare a
plantelor de cultură (tomate, ardei, legume din grupa verzei etc.) în faza de răsad,
înainte de plantare, precum şi imediat după plantarea răsadurilor prin stropirea
acestora cu o soluţie în concentraţie de 1%. Tratamentul se repetă când se
înregistrează o nouă creştere vizibilă a plantelor şi se întrerupe cu circa 30 zile
înainte de recoltare.
Pregătirea soluţiilor de substanţe bioactive şi modul lor de aplicare.
Cantităţile necesare de substanţe bioactive se cântăresc numai la balanţe de
precizie sau se dozează cu cilindri gradaţi. Apa în care se prepară soluţia nu
trebuie să fie dură, se preferă apă de ploaie sau apă distilată. Pregătirea soluţiilor
se face în vase de lemn, de sticlă sau material plastic, bine curăţate şi spălate.
Pentru ca preparatul chimic să se dizolve bine, la început se toarnă peste el o
cantitate mică de apă caldă, după care se completează până la proporţia stabilită
cu apă rece. Soluţia se omogenizează şi apoi se toarnă în aparatul de pulverizare
sau de îmbăiere, care de asemenea trebuie să fie perfect curat.
Pregătirea soluţiilor se va face ferindu-le de acţiunea directă a razelor solare.
Se pregăteşte numai atâta soluţie cât se consumă în timp de 4-5 ore. Pentru unele
soluţii (de Atonik, Ethrel) se controlează pH-ul, care nu trebuie să fie mai mic de
3,5 sau mai mare de 5.
Tratamentele cu soluţii de substanţe bioactive pe părţile aeriene ale plantelor
se efectuează prin pulverizarea fină şi uniformă pe frunze, folosind vermorele,
calimaxuri sau maşini care să asigure o pulverizare cât mai fină şi uniformă.

23
 Tratamentele se efectuează după orele 16 sau în timpul zilei dacă cerul este
noros, iar temperatura are valori cuprinse între 10°C şi 15°C. Nu trebuie să se
efectueze tratamente pe frunzele umezite de rouă.
Inflorescenţele pot fi tratate prin pulverizarea fină şi uniformă a soluţiei pe
acestea sau prin îmbăierea lor în soluţie (tab.2.3).

2.4. CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole cultivate pe întreg globul pământesc aparţin unui număr

mare de specii. Bois (1927) consideră că sunt cunoscute peste 1300 specii ce
aparţin la 54 familii de monocotiledonate şi 16 familii de dicotiledonate. Dintre
acestea, la noi în ţară se cunosc şi se cultivă pe suprafeţe mai mari sau mai mici
circa 50-60 specii.
Pentru uşurarea cunoaşterii unor caractere şi însuşiri comune mai multor
specii legumicole, a asemănărilor în ceea ce priveşte procesul tehnologic, este
necesară o grupare, sistematizare a acestora. Criteriile obişnuite după care se pot
grupa plantele legumicole sunt următoarele: din punct de vedere botanic, după
durata vieţii, după organele comestibile şi după tehnologia aplicată culturii.

 Clasificarea botanică

Este considerată ca singura clasificare ştiinţifică, deoarece grupează speciile

legumicole în familii botanice după criterii ştiinţifice (tab.2.4).
În general, speciile din aceaşi familie botanică prezintă unele caracteristici
biologice comune, deci manifestă şi unele cerinţe comune faţă de factorii de
vegetaţie şi de cultură. Clasificarea botanică prezintă şi unele neajunsuri în ceea ce
priveşte practica legumicolă în sensul că nu se referă deloc la scopul pentru care
se cultivă plantele legumicole, respectiv la partea comestibilă a plantelor şi nici la
modul de cultivare.

24
 Tabelul 2.4
Clasificarea botanică a plantelor legumicole

Familia Speciile legumicole

botanică
Solanaceae Tomatele (Lycopersicon esculentum), ardeii (Capsicum annuum), pătlăgelele
vinete (Solanum melongena), cartoful (Solanum tuberosum).
Liliaceae Ceapa comună(Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul (Allium
porrum), sparanghelul (Asparagus officinalis).
Cruciferae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var.capitata, forma alba), varza
roşie (B.oleracea var.capitata, forma rubra), varza creaţă (B. oleracea
var.sabauda), varza de Bruxelles (B. oleracea var.gemifera), varza de Pekin (B.
pekinensis), varza de frunze (B. oleracea var.acephala), conopida (B. oleracea
var.botrytis subvar.cauliflora), broccoli (B. oleracea var.botrytis
subvar.cymosa), gulia(B.oleracea var.gongylodes), ridichile de vară şi iarnă
(Raphanus sativus convar.niger), cresonul de grădină (Lepidium sativus),
hreanul (Armoracia rusticana).
Umbelliferae Morcovul (Daucus carota ssp.sativa), pătrunjelul pentru rădăcină (Petroselinum
crispum convar. radicosum), pătrunjelul pentru frunze (Petroselinum crispum
convar.crispum), ţelina (Apium graveolens), păstârnacul (Pastinaca sativa),
mărarul (Anethum graveolens), leuşteanul (Levisticum officinale), asmăţuiul
(Anthriscus cerefolium),feniculul de Florenţa (Foeniculum vulgare, ssp.dulce
convar. azoricum)
Leguminoaseae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum sativum),
bobul (Vicia faba)
Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo
convar.giromontina), dovlecelul patison (Cucurbita pepo var.radiata), pepenele
galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus).
Chenopodiaceae Sfecla roşie (Beta vulgaris var.canditiva), spanacul (Spinacia oleracea), loboda
(Atriplex hortense)
Compositae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de grădină
(Cichorium endivia), anghinarea (Cynara scolymus), cardonul (Cynara
cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhonul (Arthemisia
dracunculus).
Polygonaceae Reventul (Rheum rabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (Rumex
patientia)
Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus)

25
 Tabelul 2.4 (continuare)

Familia Speciile legumicole

botanică
Labiatae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul
(Ocimum basilicum)
Tetragoniaceae Spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides)
(Aizoaceae)
Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas)
Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare crem
(Psalliota bispora)
Polyporaceae Buretele vânăt (Pleurotus ostreatus), buretele roşiatic (Pleurotus Florida)
Strophariaceae Ciuperca cu văl (Stropharia rugosa annulata)
Gramineae Porumbul zaharat (Zea Mays convar.sacharata)

Clasificarea după durata vieţii plantelor

Această clasificare ţine cont de un singur element şi anume longevitatea

plantelor legumicole.
În cadrul acestei clasificări trebuie precizat sensul a două noţiuni folosite în
mod curent în legumicultură: perioada de vegetaţie şi durata vieţii.
Prin perioada de vegetaţie în practica legumicolă se înţelege intervalul de
timp care trece din momentul răsăririi plantelor până la prima recoltare. Din acest
punct de vedere, soiurile de plante legumicole se clasifică în :
- timpurii - cu o perioadă de vegetaţie scurtă;
- semitimpurii - cu o perioadă de vegetaţie mijlocie;
- tardive - cu o perioadă de vegetaţie mai lungă.

Prin durata vieţii se înţelege durata de timp care trece de la perioada de

sămânţă a unei generaţii, până la aceeaşi perioadă a generaţiei următoare,
asigurându-se condiţii normale, adică succesiunea obişnuită a condiţiilor de mediu
natural şi de cultură din timpul fiecărei generaţii din cadrul filogenezei.
După durata vieţii, în condiţiile de la noi din ţară, plantele legumicole se pot
grupa astfel: anuale, bienale, trienale, multianuale (perene) (tab.2.5).

26
 Tabelul 2.5
Clasificarea plantelor legumicole după durata vieţii

Specificări
ce-i aparţin
Plante legumicole - Încheie ciclul de viaţă (de la sămânţă la sămânţă) într-un singur an.
anuale: cele din - Unele specii (tomate, ardei, castraveţi) care în condiţiile ţării noastre se
familiile botanice: manifestă ca plante anuale, dacă se cultivă în condiţii mai sudice sau în
Solanaceae, sere, cresc continu timp de mai mulţi ani, comportându-se ca plante
Leguminosae, multianuale.
Cucurbitaceae şi de - Prin îndepărtarea florilor şi inflorescenţelor imediat după formare, se
asemenea: ridichile de prelungeşte durata vieţii plantelor.
lună, mărarul, spanacul, - Prin recoltarea fructelor (tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei,
conopida, bamele. bame) sau a seminţelor (mazăre) la maturitatea tehnologică, se
prelungeşte durata vieţii plantelor şi creşte producţia.
Plante legumicole - În primul an formează organele vegetative specializate pentru
bienale: cele din grupa depunerea substanţelor de rezervă care sunt şi organe comestibile.
verzei (fără conopidă), - În anul 2 produc seminţe
cele pentru rădăcini - Dacă în timpul iernii li se asigură condiţii normale de lumină şi
îngroşate (fără ridichile temperatura de 15°C -20°C, nu formează inflorescenţe timp de 3-5 ani şi
de lună), ceapa chiar mai mult.
ceaclama, ceapa de apă, - În condiţiile regiunilor mai nordice, cu primăveri răcoroase şi veri cu
prazul zile foarte lungi, unele plante bienale emit inflorescenţe şi fructifică chiar
în primul an de viaţă (sfecla, ridichile, andivele etc.) deci pot deveni
plante anuale.
Plante legumicole - În primul an se formează arpagicul (organ vegetativ specializat în
trienale: ceapa din depunerea substanţelor de rezervă de dimensiuni mici).
arpagic (în cadrul - În anul al doilea formează bulbi de dimensiuni normale (mari), care
tehnologiei de cultivare constituie organele de consum.
în condiţiile naturale din - În anul al treilea produc seminţe.
ţara noastră)
Plante legumicole - Fructificare repetată anuală timp de mai mulţi ani (10-15 ani).
multianuale (perene): - Iarna mor organele vegetative aeriene, se menţin părţile substerane în
sparanghelul, reventul, care se depun substanţele de rezervă (rizomi, rădăcini).
hreanul, leuşteanul,
tarhonul, anghinare,
măcriş, ştevie

27
 Clasificarea după organele comestibile

Se referă la gruparea plantelor legumicole în funcţie de natura organelor comestibile şi

starea în care acestea se folosesc (tab.2.6).
Tabelul 2.6
Clasificarea plantelor legumicole după organele comestibile
Specificări Organul comestibil Speciile legumicole
De la care se Inflorescenţa Anghinaria
consumă organele Primordii de Conopida, broccoli
generative inflorescenţă
Fructe la maturitatea Dovleceii patison, castraveţii, bamele, fasolea de
tehnologică grădină, mazărea de grădină (păstăi), bobul de
grădină, vinetele, ardeii şi porumbul zaharat
Fructe la maturitatea Tomatele, pepenii galbeni şi verzi, ardeii
fiziologică
Fructe la maturitatea Ardeii, tomatele (coapte sau gogonelele pentru
tehnică şi fiziologică murat)
Seminţe la Mazărea, fasolea, bobul
maturitatea tehnică
sau fiziologică
De la Crescute Rădăcina îngroşată Morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ridichile,
care se în pământ hreanul, scorţonera
consumă Rădăcini tuberizate Batatul
organele Tuberculi Cartoful
vegetative Bulbi Ceapa, usturoiul, prazul
Crescute Tulpina îngroşată Gulii
deasupra Tulpina falsă şi Prazul, ceapa verde, usturoiul verde, ceapa perenă
pământului frunze verzi
Lăstari etiolaţi Sparanghelul
Peţiolurile frunzelor Reventul, cardonul, ţelina pentru peţiol, feniculul de
Florenţa
Frunze verzi Spanacul, loboda, tarhonul, leuşteanul, mărarul,
pătrunjelul, ţelina, cicoarea de grădină, varza pentru
frunze, spanacul de Noua Zeelandă, cresonul,
asmăţuiul, măcrişul, ştevia, cimbrul
Mugurii cu creştere Varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de
închisă Bruxelles, varza chinezească, salata pentru căpăţână,
marula
Carpoforul Ciupercile cultivate comestibile

28
 Acest mod de clasificare este subiectiv deoarece din aceeaşi grupă pot face
parte plante legumicole din diferite familii botanice, cu o durată a vieţii diferită,
sau una şi aceeaşi plantă poate să aparţină mai multor grupe.

Clasificarea după tehnologia aplicată culturii

Îmbină unele elemente comune de ordin botanic şi referitoare la partea

comestibilă, alături de elemente comune de bază acestei clasificări. De fapt,
aceasta este clasificarea potrivit căreia se vor grupa plantele legumicole în partea a
doua, partea specială a cursului, unde vor fi prezentate posibilităţile de cultivare a
lor (tab.2.7).
Tabelul 2.7
Clasificarea plantelor legumicole după tehnologiile aplicate în culturi

Denumirea grupei Plantele legumicole

Legume rădăcinoase Morcovul, pătrunjelul pentru rădăcină, păstârnacul, ţelina pentru rădăcină,
ridichile, scorţonera, sfecla roşie de masă
Legume bulboase Ceapa comună, usturoiul , prazul.
Legume din grupa Varza albă pentru căpăţână, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles,
verzei varza pentru frunze, varza chinezească, gulia, conopida, broccoli
Legume verdeţuri Salata de grădină, spanacul, cicoarea de vară, loboda de grădină, ţelina
pentru peţiol şi frunze, sfecla pentru frunze şi peţiol (mangold), pătrunjelul
pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă
Legume solanacee Tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete
pentru fructe
Legume cultivate Mazărea de grădină, fasolea de grădină, bobul de grădină, bamele
pentru păstăi, boabe
verzi şi capsule
Legumele Castravetele, dovlecelul comun, pepene galben, pepenele verde
cucurbitacee
Legumele Mărarul, cimbrul, asmăţuiul, busuiocul
condimentare
Legumele perene Sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul
Ciuperci Ciuperci cultivate comestibile (ciuperca albă, ciuperca crem-brună),
păstrăvul de fag, ciuperca cu văl
Alte plante Prumbul zaharat
legumicole

29
 REZUMAT
Cunoscând locul de origine al unei specii precum şi condiţiile în care
aceasta a evoluat în decursul timpului, putem să ne dăm seama de principalele ei
însuşiri şi caractere biologice şi să precizăm pretenţiile speciei respective faţă de
factorii de mediu. Ca rezultat al interacţiunii dintre organism şi mediu, au avut loc
schimbări care au dus la individualizarea speciei sau varietăţii, adaptată la anumite
condiţii de mediu, cu un anunit potenţial de variabilitate.
Centrele geografice de origine a plantelor legumicole sunt teritorii relativ
restrânse şi izolate, totalizând cca a 40-a parte din suprafaţa uscată a globului
pământesc, extinderea lor fiind limitată de bariere climatice, masivi muntoşi, mări,
oceane, deşerturi.
Evoluţia plantelor legumicole. Cu scopul de a înţelege cât mai bine
relaţiile dintre organism şi mediu, evoluţia trebuie privită şi în cazul plantelor
legumicole sub aspect fitogenetic şi ontogenetic.
Creşterea este fenomenul vital propriu organismelor vii, reprezentând atât o
sporire a substanţelor, cât şi o sporire a volumului, ambele fiind ireversibile
(Rawald, 1963).
Dezvoltarea individuală a plantelor reprezintă evoluţia de la celula ou până
la formarea de noi seminţe.
În ultima perioadă de timp, pentru dirijarea creşterii şi dezvoltării plantelor
legumicole, se acordă o importanţă deosebită posibilităţilor de stimulare, frânare
sau inhibare a proceselor metabolice, privind aspectele lor de natură biochimică şi
fiziologică. Substanţele bioactive naturale şi sintetice au început să fie folosite pe
scară largă cu scopul obţinerii unor producţii sporite şi de calitate superioară.
Substanţele bioactive, numite de Turkey H. (1954), substanţe regulatoare de
creştere, se pot împărţi în trei grupe: substanţe stimulatoare, substanţe retardante şi
substanţe inhibitoare.
 Substanţe stimulatoare se împart la rândul lor în auxine, gibereline şi
citokinine.
Substanţe cu acţiune retardantă au rol esenţial în metabolismul plantelor,
reduc pe o anumită perioadă ritmul proceselor de diviziune şi elogaţie celulară,
ceea ce determină o frânare a creşterii în înălţime a plantelor.
Substanţe inhibitoare. Acţiunea lor se manifestă prin:
- reduc sau anulează activitatea auxinelor şi giberelinelor şi provoacă
inhibarea periodică şi reversibilă a creşterii plantelor, cu intensităţi variate până la
starea de repaus profund:
- sânt folosiţi ca defolianţi cei care inhibă procesele vitale din frunze,
determinând îmbătrânirea înainte de vreme, uscarea şi căderea lor;
Substanţele antitranspirante aplicate pe suprafaţa frunzelor sub formă de
emulsii apoase, reduc transpiraţia plantelor, contribuind la echilibrarea şi
regularizarea în apă a ţesuturilor (Lower, 1970).
Pentru uşurarea cunoaşterii unor caractere şi însuşiri comune mai multor
specii legumicole, a asemănărilor în ceea ce priveşte procesul tehnologic, este
necesară o grupare, sistematizare a acestora. Criteriile obişnuite după care se pot

30
grupa plantele legumicole sunt următoarele: din punct de vedere botanic, după
durata vieţii, după organele comestibile şi după tehnologia aplicată culturii.

Lucrare de verificare:

Evoluția ontogenetică a plantelor legumicole și influențarea proceselor de

creștere și dezvoltare a acestora, cu ajutorul substanțelor biostimulatoare.

BIBLIOGRAFIE:
APAHIDEAN, AL. S.(2003) – Cultura legumelor. Edit. Academicpro, Cluj Napoca.
CEAUŞESCU, I. şi colab. (1984) - Legumicultură generală şi specială. Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
STAN T. (2004) – Tehnologia cultivării legumelor. Edit. Alfa, Iaşi
STAN N., STAN T., (2) - Legumicultura, Voi. I, Edit. „Ion Ionescu de la Brad'' Iaşi

31
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

CUPRINS
3.1. Înmulţirea pe cale vegetativă(asexuată)
3.2. Înmulţirea pe cale generativă (sexuată)
3.3. Pregătirea seminţelor pentru semănat

Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale vegetativă

(asexuată) sau pe cale generativă (sexuată). Folosirea uneia sau alteia din metode
reprezintă posibilităţi de înfiinţare a culturilor şi de reducere a ciclului de
producţie.

3.1. ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ)

În cadrul acestei metode, materialul folosit pentru înmulţire reprezintă părţi

sau organe vegetative ale plantelor. Înmulţirea pe cale vegetativă a plantelor
legumicole dă posibilitatea menţinerii în descendenţă a unor însuşiri valoroase pe
care le posedă planta mamă, iar prin caracterul său profund utilitar şi-a găsit o
largă aplicabilitate în producţie.
Pentru unele specii ca: hreanul, batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt,
usturoiul de Egipt (Rocambole), reprezintă singura posibilitate de înmulţire,
deoarece în condiţiile naturale din ţara noastră aceste specii nu formează seminţe
sau dacă le formează sunt seci (hrean). Acest mod de înmulţire se foloseşte şi la
unele specii care formează seminţe (tarhonul, cardonul, anghinarea, reventul).
Pe lângă avantajele pe care le prezintă înmulţirea pe cale vegetativă, aceasta
are şi unele neajunsuri de ordin economic generate de volumul mare de lucrări şi
material necesar înfiinţării culturilor, fapt ce, în prezent limitează aplicarea acestei
metode la un număr relativ restrâns de specii.
Ca metode de înmulţire pe cale vegetativă menţionăm:
Înmulţirea prin bulbi care se aplică la ceapa eşalotă (hagima), ce se
caracterizează prin bulbi mari, alcătuiţi din mai mulţi bulbi mai mici concrescuţi
pe un disc comun. Se despart bulbii şi se plantează în câmp toamna sau primăvara
devreme.

32
 Înmulţirea prin bulbili. Se folosesc atât bulbilii subterani (usturoi) cât şi cei
supraterani, care se formează pe tulpina floriferă (ceapa de Egipt şi usturoiul de
Egipt).
Se despart bulbilii de pe disc, în cazul usturoiului comun (manual sau
mecanizat cu E.D.U-1), sau se desprind de pe tulpinile florifere şi se plantează în
câmp toamna sau primăvara devreme.
Înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. În acest scop se folosesc
tuberculii de dimensiuni mijlocii (50-70 g) sau mari. Tuberculii mari se
secţionează longitudinal în aşa fel încât fiecare porţiune să aibă un număr suficient
de muguri, ştiut fiind că mugurii sunt aşezaţi sub formă de spirală, treimea
superioară având cea mai mare desime de muguri. Se plantează primăvara.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat. Rădăcinile se
plantează primăvara în câmp sau se plantează în sere înmulţitor şi, pe măsură ce
lăstarii cresc, aceştia se detaşează, se pun la înrădăcinat şi la momentul optim se
plantează în câmp.
Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au posibilitatea de
a forma muguri radiculari din care se formează lăstari aerieni numiţi drajoni.
Drajonii se detaşează de plante mamă şi se plantează în câmp la loc definitiv sau
se pun la înrădăcinat în răsadniţe sau sere înmulţitor timp de două săptămâni şi
apoi se plantează în câmp primăvara sau toamna. Metoda se practică la anghinare
şi tarhon.
Înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent,
sparanghel, măcriş (rizomi) şi hrean (porţiuni de rădăcini). La revent şi sparanghel
se folosesc porţiuni de rizomi care trebuie să aibă cel puţin un mugure şi 1-2
rădăcini, iar la hrean se poate folosi orice porţiune de rădăcină. Se plantează
primăvara devreme sau toamna.
Înmulţirea prin butaşi poate fi aplicată numai la plantele legumicole care
au însuşirea de a emite cu uşurinţă rădăcini adventive. Una dintre particularităţile
butaşilor este polaritatea, adică proprietatea acestora de a produce la partea bazală
rădăcini iar la cea superioară lăstari. De aceea, în momentul plantării aceşti butaşi
se vor aşeza numai în poziţia biologică naturală.
În practica legumicolă se folosesc butaşi de tulpină cu lungimea de 10-12
cm, în funcţie de distanţa dintre noduri care, pentru înrădăcinare se plantează în
mod obligatoriu în răsadniţe sau sere înmulţitor în nisip. În primele 5-6 zile, se

33
umbresc, se udă şi se face aerisirea corespunzătoare. Pentru înrădăcinare se
folosesc substanţe stimulatoare din grupa auxinelor.
Această metodă de înmulţire se practică mai des la batat şi tarhon şi mai rar
la cartof, tomate şi castraveţi.
Înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon. Primăvara se
muşuroiesc porţiuni de tulpini care emit rădăcini adventive iar toamna se separă
de planta mamă şi se plantează la loc definitiv în câmp.
Înmulţirea prin despărţirea tufei se aplică la întinerirea culturilor de tarhon,
revent, anghinare, cardon, leuştean, măcriş şi cimbrişor. Se poate folosi şi la
sparanghel, ceapă de tuns şi ceapă de Egipt. Tufele mai viguroase se scot cu
ajutorul unui hârleţ, se scutură de pământ şi cu ajutorul unui cuţit se separă în aşa
fel încât fiecare lăstar să aibă rădăcini. O tufă posedă atâtea porţiuni bune de
plantat câţi lăstari are.
Lucrările de înmulţire pe această cale se efectuează, de regulă, primăvara,
înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.
Înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură, utilizându-
se la pepeni, castraveţi, tomate, ardei, vinete, constituind o cale de obţinere a
plantelor rezistente la boli, dăunători şi, uneori, la temperaturi scăzute. Metoda
este mai răspândită în Rusia, Olanda, Germania, Bulgaria etc.
Înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci. În acest scop se foloseşte
miceliu pe suport clasic, granulat sau pe tulpini de tutun, care se încorporează în
masa compostului.
Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive “in vitro”
(micromultiplicarea), reprezintă o metodă de mare actualitate care înlătură
dezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale vegetativă.
În principal, avantajele micropropagării “in vitro” constau în următoarele:
- dă posibilitatea înmulţirii plantelor pentru producerea de seminţe hibride,
atunci când genotipul parental este inapt de autopolenizare, sau în cazul când
seminţele rezultate sunt incapabile de germinare, ori germinează slab şi produc
plante firave, de calitate inferioară;
- se înregistrează o mărire a vitezei de creştere şi o sporire a vigorii şi
productivităţii plantelor rezultate din micropropagare;
- obţinerea unor plante cu un foarte înalt grad de sănătate;
- facilitează producătorilor realizarea de material de plantat în regim
programat;

34
 - permite realizarea unor economii de timp, pentru amelioratori, şi de
energie;
- se poate realiza automatizarea, robotizarea lucrărilor etc.
La plantele legumicole s-au obţinut rezultate foarte bune folosind această
metodă la: cartof, pepene verde, tomate, castraveţi, varză etc.

3.2. ÎNMULŢIREA PE CALE GENERATIVĂ (SEXUATĂ)

Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind în

acest scop seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni,
fasole, mazăre etc.) sau fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriu
seminţe (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare,
cimbru etc.).
Sub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe
care le prezintă pentru procesul de producţie:
- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr
mare de seminţe);
- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8
ani, în funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;
- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi
reduse de seminţe;
- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate a
hibrizilor cu efect heterozis.
Controlul calităţii seminţelor. Necesitatea folosirii unor seminţe cu
însuşiri biologice şi fizice superioare reprezintă una dintre condiţiile de bază în
obţinerea unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Însuşirile biologice definesc aspectul calitativ, fondul genetic, capacitatea
seminţelor de a dispune de un potenţial vital ridicat. Alături de acestea, calitatea
seminţelor şi valoarea lor de întrebuinţare este întregită de însuşiri ca:
autenticitatea, puritatea, facultatea şi energia germinativă, puterea de străbatere,
umiditatea şi starea fitosanitară.
În ţara noastră se urmăreşte asigurarea sectorului de producţie cu seminţe
selecţionate din cele mai valoroase soiuri şi hibrizi. Cei care se ocupă cu
producerea şi valorificarea seminţelor de plante legumicole trebuie să respecte şi
să aplice normele privind controlul calităţii seminţelor.

35
 Acţiunea de control în câmp a culturilor semincere se efectuează de către
inspectorii de stat care verifică: amplasarea culturilor (respectarea rotaţiei şi a
spaţiului de izolare), autenticitatea soiului cultivat, starea fitosanitară, aplicarea
corectă a tehnologiilor de cultură precum şi lucrările de recoltare, condiţionare şi
păstrare a seminţelor.
Înainte de a intra în circuitul producţiei, seminţele sunt supuse analizei în
laboratoarele organizate în fiecare judeţ (aparţinând Inspectoratului Judeţean de
Controlul Calităţii Seminţelor şi a Materialului Săditor) unde se stabilesc, pe baza
normelor prevăzute de STAS-uri, principalele însuşiri, ale căror valori sunt
certificate într-un buletin de analiză. Buletinele de analiză sunt valabile trei luni
după care trebuie să se refacă analizele.
Dintre principalii indicatori care exprimă calitatea seminţelor prezentăm:
Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde unui
anumit gen, specie sau soi. Autenticitatea se poate verifica după unele caractere
morfologice (mărime, culoare, luciu etc.), unele însuşiri fiziologice şi numărul de
cromozomi.
Această însuşire poartă şi numele de puritate biologică şi se asigură încă din
perioada de vegetaţie a culturilor semincere prin lucrări repetate de purificare care
se fac sub directa îndrumare a specialiştilor.
Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate,
care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în procente din greutate. Se
determină cu ajutorul formulei:
greutatea semintelor curate
𝑃 = 𝑥 100
greutatea totală a probei analizate

Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitatea

seminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,
caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr.
Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şi
reprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din durata
stabilită pentru determinarea facultăţii germinative.
Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe din
lotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante normale; se
determină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după relaţia:
𝑃𝑥𝐺
𝑉𝑐 =
100

36
 în care: P = puritatea, %; G = germinaţia, %
Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale de
sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia:
𝐴𝑥𝐵
𝑄 =
𝐶
în care:
Q = cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care dispunem;
A = norma de sămânţă la ha de calitatea I;
B = valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
C = valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.

Cu cât seminţele au o valoare culturală mai redusă cu atât norma de sămânţă

la ha va fi mai mare şi invers.
La înfiinţarea culturilor se impune folosirea seminţelor cu autenticitate
verificată şi valoare culturală mare, capabile dă dea naştere la plante sănătoase,
viguroase şi cu potenţial productiv ridicat.
Alături de principalele însuşiri care definesc valoarea biologică şi culturală a
seminţelor, pentru practica legumicolă noţiunea de calitate este întregită şi de alţi
indicatori ca: durata facultăţii germinative, vechimea optimă pentru semănat,
durata încolţirii, greutatea a 1000 de seminţe (greutatea absolută), numărul de
seminţe într-un gram şi greutatea hectolitrică (tab.3.1).

3.3. PREGĂTIREA SEMINŢELOR PENTRU SEMĂNAT

Tratarea seminţelor înainte de semănat. În vederea asigurării unei răsăriri
uniforme, a sporirii vitalităţii plantelor şi evitării transmiterii prin seminţe a unor
agenţi patogeni, înainte de semănat, seminţele sunt supuse unui ansamblu de
operaţii dintre care unele sunt obligatorii (sortarea, calibrarea, dezinfecţia) iar
altele facultative (umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, tratamentul termic,
călirea, granularea etc.).
Sortarea şi calibrarea seminţelor se face în funcţie de mărime şi greutatea
specifică. Prin aceste operaţii se face separarea seminţelor întregi, sănătoase,
viabile, cu însuşiri calitative superioare, de alte impurităţi.
În cazul unor cantităţi mari de seminţe, aceste lucrări se efectuează în
fermele de producţie sau în depozitele de seminţe cu selectoare, trioare etc. Dacă
se dispune de cantităţi mici se foloseşte metoda scufundării în apă (soluţie de sare

37
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

CUPRINS
4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina
4.2. Relaţiile plantelor legumicole cu căldura
4.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură
4.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)

Culturile legumicole sunt agroecosisteme specifice în care productivitatea
biologică, foarte ridicată, este dependentă de măsura în care omul cunoaşte,
promovează şi conduce prin mijloace biologice, tehnice şi economice
interacţiunea dintre plantele legumicole şi mediul lor de cultură (Butnariu H. şi
colab., 1990).
După finalizarea studiului acestei U.I., veţi dispune de cunoştinţe în ceea ce
priveşte relaţiile plantelor legumicole cu lumina, relaţiile plantelor legumicole cu
căldura , rolul aerului ca factor de vegetaţie în legumicultură şi cerinţele plantelor
legumicole faţă de apă.
Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate lucrări de verificare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea şi
înţelegerea noţiunilor legate de cele prezentate.

4.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE

CU LUMINA

4.1.1. Radiaţia solară

Poziţia geografică a ţării noastre (44-48° latitudine nordică şi 21-28°

longitudine estică) face ca teritoriul său să beneficieze de condiţii relativ bune de
radiaţie solară.

43
 Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în special sub formă de lumină şi
căldură.
Cantitatea de radiaţii, ajunsă la nivelul solului este dependentă de unghiul de
incidenţă al razelor, durata de strălucire a soarelui, nebulozitatea specifică locului,
distanţa de la pământ la soare şi efectul atmosferei (densitatea radiaţiilor ajunse în
atmosferă este micşorată datorită fenomenului de absorţie exercitat de către
vaporii de apă şi de componentele gazoase ale atmosferei). Din această cauză,
radiaţia totală suferă modificări de la sub 100-200 cal/cm2 în timpul iernii până la
peste 600-700 cal/cm2 în timpul verii.
4.1.2. Însemnătatea luminii pentru cultura plantelor legumicole

Lumina reprezintă unica sursă de energie pentru procesul de fotosinteză.

Lumina este unul din factorii limitativi, deoarece asupra variaţiei sale cantitative
şi calitative se poate interveni într-o măsură mai mică (Bălaşa, M., 1973).
Factorul lumină exercită o puternică influenţă asupra creşterii, structurii
anatomice, transpiraţiei şi nutriţiei minerale a plantelor şi condiţionează
parcurgerea stadiului de lumină la plante. Numeroase fenomene fiziologice ale
metabolismului plantelor sunt direct legate de cantitatea şi calitatea luminii
(sinteza clorofilei, mişcarea plastidelor în plasma celulelor frunzelor, închiderea şi
deschiderea stomatelor, fotoperiodismul, formarea elementelor de rod, sinteza
enzimelor şi a vitaminelor etc.).
Pentru cultura plantelor legumicole, regimul de lumină prezintă o
importanţă deosebită în procesele de eşalonare a producţiei, de cultivare a
plantelor în sere, solarii şi răsadniţe, de creştere a calităţii produselor şi de mărire
a capacităţii de păstrare (Maier I., 1969).
Când se analizează cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină,
trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
-plantele legumicole dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, unele dintre
acestea chiar într-o perioadă scurtă. Aceasta presupune un proces de fotosinteză
intens cu începere din primele faze de creştere;
-culturile forţate precum şi producerea răsadurilor pentru acestea se execută
şi în unele luni când intensitatea luminii este mai mică, insuficientă pentru
creşterea normală a plantelor neadaptate la astfel de condiţii;
-culturile legumicole sunt intensive, necesitând o desime mare a plantelor pe
unitatea de suprafaţă, fapt ce determină scăderea cantităţii de lumină primită de
fiecare plantă;

44
 -cantitatea, calitatea şi epoca de livrare a producţiei nu depind numai de
intensitatea luminii, ci şi de durata timpului de iluminare;
-pentru obţinerea unor producţii de calitate superioară, la unele culturi
legumicole (sparanghel, conopidă, andive, ţelină de peţiol, etc.), lumina într-o
anumită perioadă a creşterii nu numai că nu este necesară, dar poate fi chiar
dăunătoare (Daskalov, 1965).
În procesul de producere a răsadurilor de legume cunoaşterea variaţiei
luminii solare, atât în ceea ce priveşte durata de strălucire a soarelui cât şi a
intensităţii, prezintă o deosebită importanţă pentru reglarea celorlalţi factori de
vegetaţie, în special a temperaturii şi umidităţii care sunt în strânsă corelaţie cu
lumina. Astfel, în condiţiile deficitului de lumină procesele fiziologice care
determină creşterea şi dezvoltarea răsadurilor suferă dereglări care pot aduce
prejudicii calităţii răsadurilor (etiolare, alungire, rezistenţă scăzută la condiţiile din
teren şi la atacul bolilor şi dăunătorilor).
Referitor la importanţa factorului lumină pentru producţia legumicolă
interesează în mod deosebit următoarele aspecte: intensitatea, calitatea, durata
perioadei de iluminare, sursele de lumină, cerinţele plantelor legumicole faţă de
acest factor în diferite perioade şi faze de creştere şi posibilităţile de îmbunătăţire
a regimului de lumină.

4.1.3. Intensitatea luminii

În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în lunile de

vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna aceasta are valori
mult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi (tabelul 4.1.)
Din determinările făcute în serele din ţara noastră s-a constatat că pentru
cultura tomatelor, de exemplu, există condiţii optime de lumină în perioadele: 20
februarie-20 aprilie şi 10 septembrie-15 octombrie. După 20 aprilie până la 10-15
septembrie lumina este în exces. În această perioadă se intervine prin aerisire şi
opacizarea sticlei de pe sere, în scopul reducerii efectului de seră. Nivelul optim al
intensităţii luminii, în această perioadă, este de circa 20000 lucşi, deci nivelul
maxim al opacizării nu va trebui să depăşească această limită.
De la 15 octombrie până la 20 februarie lumina este insuficientă, situaţie în
care mugurii florali cad fără să se deschidă, iar florile formate nu leagă fructe.

45
 La o intensitate a luminii până la 50 mii lucşi, procesul de fotosinteză se
desfăşoară după o curbă ascendentă. Dacă se depăşeşte această limită, fotosinteza
are un nivel aproximativ constant până la 100 mii lucşi.
Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii este de
20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii transformările chimice
din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea şi dezvoltarea plantelor
având un ritm intens.
Intensitatea luminii determină principalele schimbări în climatul general din
oricare zonă geografică. Ea prezintă amplitudini mari în timpul unei zile şi de la
un anotimp la altul, pe de o parte datorită nebulozităţii, iar pe de altă parte,
datorită poziţiei pe care o are soarele pe bolta cerească.
În timpul zilei, intensitatea luminii este maximă la amiază, când în regiunile
nordice este maximă şi fotosinteza, spre deosebire de regiunile sudice unde la
amiază intensitatea fotosintezei scade, maximum fiind atins aici dimineaţa şi
seara.
Intensitatea luminii variază şi în funcţie de relief, anotimp, expoziţia
terenului, apropierea acestuia de masive de vegetaţie lemnoasă sau de suprafeţe
mari de apă.
În cursul lunilor de iarnă intensitatea luminii este mult mai slabă decât în
timpul lunilor de vară. De asemenea, versanţii sudici sunt luminaţi mai puternic de
soare decât cei nordici.
La plantele pretenţioase la lumină, insuficienţa luminii determină o
prelungire exagerată a perioadei de vegetaţie, în dauna fructificării. Dar nu numai
lipsa luminii, ci şi intensitatea prea puternică a acesteia dăunează plantelor, în
sensul că în astfel de cazuri frunzele se ofilesc, procesul de fotosinteză se reduce
iar respiraţia creşte. Aşa se explică de ce vara, în regiunile sudice, fotosinteza este
mai intensă în zilele înnorate, comparativ cu cele senine. În condiţiile din ţara
noastră efectul negativ al excesului de lumină se manifestă în perioada de vară în
primul rând prin supraîncălzirea serelor ca urmare a efectului de seră.
După Maier, 1969 şi Bălaşa, 1973, în funcţie de pretenţiile faţă de
intensitatea luminii, plantele legumicole se grupează astfel:
-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,
pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită o
iluminare de 8000 lucşi;

46
 -puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul,
pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită o
iluminare de 4000-6000 lucşi;
-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze, putând
fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna;
-plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:
andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida etc.

4.1.4. Calitatea luminii

Elementele distribuţiei spectrale a radiaţiei solare sunt importante în

schimbul termic din sere, în stabilirea bilanţului energetic şi radiaţiei şi mai ales
joacă un rol esenţial în procesele intime de creştere a plantelor, cu prioritate în
fotosinteză (Mănescu,B. şi colab.,1977).
Radiaţia solară în proporţia de 99% se găseşte între lungimile de undă de
0,15 şi 4,0 microni, iar aproximativ jumătate din această energie se află în spectrul
vizibil, adică între 0,40 şi 0,75 microni. Domeniul spectrului solar cuprins între
lungimile de undă de 0,10 microni şi 0,40 microni reprezintă regiunea razelor
ultraviolete, iar domeniul cu lungimea de undă dincolo de 0,76 microni alcătuieşte
regiunea razelor infraroşii. Domeniul spectrului solar cuprins între 0,40 microni şi
0,76 microni poartă denumirea de regiunea vizibilă a spectrului solar (fig.4.1).
Ea se compune din următoarele culori reprezentate prin lungimea de undă:
-violetă 0,40 microni - 0,44 microni;
-indigo 0,44 microni - 0,49 microni;
-albastră 0,49 microni - 0,51 microni;
-verde 0,51 microni - 0,565 microni;
-galbenă 0,565 microni - 0,595 microni;
-portocalie 0,595 microni - 0,620 microni;
-roşie 0,620 microni - 0,760 microni.
Înălţimea soarelui faţă de orizont determină intensitatea luminii prin
schimbarea între radiaţiile difuze şi cele directe. Există deosebiri între compoziţia
luminii directe şi a celei difuze în sensul că lumina difuză conţine mai multe
radiaţii roşii şi ea este mai puternic absorbită de către plante.
Compoziţia luminii variază foarte mult de la un anotimp la altul, de la o zi la
alta şi chiar în cursul aceleiaşi zile. Astfel, radiaţia ultravioletă este de circa 20 ori

47
mai mare vara ca iarna, iar primăvara mai mare ca toamna. Radiaţia violetă este
mai mare vara decât iarna de circa 5 ori iar cea calorică de 2,5 ori.
Diferitele radiaţii ale spectrului solar acţionează în mod diferit asupra
proceselor fiziologice din plante. În procesul de asimilare a CO2, cele mai active
radiaţii sunt cele din partea roşie-oranj a spectrului, cu lungimea de undă 0,60-
0,70 microni. Aceste radiaţii influenţează creşterea şi formarea rezervelor în
plante, determinând mai ales sinteza glucidelor în frunze. Radiaţiile infraroşii
absorbite de către frunze uneori au efect dăunător, pentru că ele se transformă în
căldură care, la rândul ei, determină intensificarea transpiraţiei.
Cunoaşterea reacţiei plantelor la calitatea luminii permite cultivatorului să
influenţeze una sau alta din laturile procesului de creştere şi dezvoltare, deoarece
aşa cum s-a arătat, compoziţia spectrului prezintă variaţii zonale, anuale şi diurne,
în funcţie de poziţia soarelui faţă de orizont. Compoziţia spectrului este
modificată în spaţiile acoperite, unde lumina naturală este filtrată de materialele
de acoperire (sticlă, mase plastice), ca şi la folosirea luminii artificiale, unde
calitatea luminii depinde de sursa acesteia.
Sticla reţine în mare măsură radiaţia ultravioletă, iar masele plastice rigide
sunt mai puţin transparente pentru radiaţiile infraroşii şi cele din domeniul roşu
îndepărtat. Foliile de polietilenă şi PVC sunt mai transparente decât sticla, atât
pentru radiaţiile ultraviolete cât şi pentru cele roşii şi inflaroşii, ceea ce presupune
o mai redusă capacitate de izolare termică. Se cunoaşte din practică sensibilitatea
la radiaţiile ultraviolete a răsadurilor scoase din serele de sticlă fără o prealabilă
adaptare şi necesitatea de a obişnui plantele cu lumina completă înainte de
plantare, prin descoperirea răsadniţelor sau aducerea lor în solarii acoperite cu
folie de polietilenă, care permite trecerea razelor ultraviolete (Butnariu,H. şi
colab., 1990).
În prezent, există preocupări pentru modificarea calităţii luminii prin
folosirea sticlei şi a peliculelor fotoselective (colorate), care reţin unele radiaţii
influenţând asupra raportului dintre radiaţiile cu diferite lungimi de undă.

4.1.5. Durata perioadei de iluminare

Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor

legumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în cursul anului,
în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la 8 ore şi 30 minute iar
în lunile de vară ajunge la 15 ore şi 30 minute.

48
 Ca rezultat al adaptării din cursul dezvoltării lor filogenetice, în vederea
creşterii şi fructificării, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de lungimea
zilei.
La schimbarea duratei de iluminare, reacţia generală a plantelor se
exteriorizează prin apariţia unor însuşiri cu totul noi, lungimea perioadei de
vegetaţie, creşterea intervalului până la înflorire, neînflorirea, modificarea
habitusului etc.
Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se
grupează astfel:
-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei, morcovul,
ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele perene;
-de zi scurtă(8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele
vinete, pepenii;
-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al
selecţiei, există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere
fotoperiodic, ceea ce a permis extinderea arealului de cultură a diferitelor specii
legumicole pe aproape tot globul.
În practica productivă, cunoaşterea reacţiei plantelor la fotoperioadă este
necesară la stabilirea perioadei de cultură ca şi a duratei de iluminare în
eventualitatea folosirii luminii artificiale suplimentare.

4.1.6. Posibilităţile de dirijare a luminii în culturile legumicole

Lumina fiind un factor cosmic nu poate fi dirijată de către om. Se poate

vorbi despre îmbunătăţirea regimului de lumină, mai mult prin procedee indirecte
de folosire raţională a luminii solare şi de suplimentare a luminii naturale cu
lumină artificială (Indrea D., 1974).
Îmbunătăţirea regimului de lumină în legumicultură se poate realiza pe două
căi: prin mărirea intensităţii luminoase şi prin micşorarea acesteia.

Mărirea intensităţii luminii se poate realiza prin următoarele căi:

-amplasarea culturilor legumicole cu pretenţii mari faţă de acest factor pe
terenuri cu expoziţie sudică;
-alegerea celor mai corespunzătoare epoci de înfiinţare a culturilor;
-reglarea judicioasă a distanţelor dintre rânduri de plante şi dintre plante pe
rând;

49
 -răritul plantelor în cazul unor desimi prea mari;
-înlăturarea factorilor care determină umbrirea plantelor (distrugerea
buruienilor, curăţirea geamurilor la sere şi răsadniţe, folosirea de pelicule de mase
plastice rezistente la acţiunea razelor ultraviolete etc.);
-orientarea serelor, solariilor şi răsadniţelor şi alegerea unghiului de
înclinaţie al acoperişului serelor, care trebuie să fie de 30-40° la serele care au
acoperişul cu o singură pantă şi 25-30° la serele cu două pante; reducerea la
maxim posibil a profilelor de schelet şi vopsirea acestora în alb pentru a evita
umbrirea; alegerea sticlei sau a foliei de material plastic de acoperire cu
transparenţă ridicată sau cu o coloraţie convenabilă pentru anumite culturi;
-folosirea soiurilor specializate pentru cultura în sere, care sunt mai puţin
sensibile la insuficienţa luminii;
-dirijarea temperaturii în funcţie de intensitatea luminii;
-iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri.
Micşorarea intensităţii luminii se poate face prin:
-înfiinţarea culturilor primăvara devreme sau din toamnă a legumelor de zi
lungă (rezistente la frig), atunci când intensitatea luminii este mai redusă şi ziua
mai scurtă, fapt ce determină întârzierea înfloritului;
-acoperirea inflorescenţelor de conopidă cu una-două frunze din rozeta
plantei în vederea evitării deprecierii calitative a inflorescenţelor sub influenţa
luminii;
-muşuroirea peţiolurilor frunzelor de ţelină şi cardon, a plantelor de
sparanghel şi cicoare de grădină, a bulbului fals la feniculul de Florenţa în vederea
etiolării organului de consum;
-umbrirea serelor şi a ramelor de răsadniţă prin diverse procedee şi tipuri de
instalaţii, printre care se numără: cretizarea (stropirea acoperişului şi a pereţilor de
sticlă cu o suspensie de cretă, humă, mocirlă sau spumă de defecţie de la fabricile
de zahăr), pânză de apă colorată (ecran) ce se prelinge continuu pe acoperişul
serei, jaluzele confecţionate din şipci de lemn sau material plastic montate în afara
construcţiilor, perdele din ţesături textile sau materiale plastice amplasate în
interiorul serelor, folosirea sticlei speciale “Thermex” fotosensibilă, care are
posibilitatea de a deveni opacă când creşte intensitatea luminii.

50
 4.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE
CU CĂLDURA

Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efect
caloric.
Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o prezintă variaţia
temperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate
lucra, apariţia şi frecvenţa brumelor.
Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră în
general că perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o
temperatură de cel puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete,
castraveţi, pepeni, fasole) data când se înregistrează temperaturi egale sau
superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni.
Pentru caracterizarea potenţialului termic al teritoriului ţării noastre s-a ţinut
cont de următoarele aspecte: data medie a ultimului îngheţ de primăvară; data
stabilizării temperaturii medii a aerului egală sau mai mare de 10°C; prima zi cu
temperaturi medii zilnice egale sau mai mari de 15°C (Voinea, M. şi colab.,
1977).
Suma anuală a temperaturilor medii zilnice egale sau mai mare de 15°C, pe
teritoriul ţării noastre se prezintă astfel:
- 2800 -3000°C în Câmpia Română şi Dobrogea;
- 2600 -2800°C în Câmpia de Vest;
- în jur de 2600°C în sudul şi centrul Moldovei;
- 2000 -2200 °C în Câmpia Transilvaniei şi Podişul nordic al Moldovei.

4.2.1. Însemnătatea căldurii pentru cultura plantelor legumicole

Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie un

factor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă asupra
producţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină arealul de
cultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat.
Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă de temperatură ca şi
de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la acestea se remarcă şi

51
fenomenul de termoperiodism. În acest sens, stadiul de vernalizare constituie o
etapă obligatorie pentru dezvoltarea plantelor.
Nivelul temperaturii influenţează întreaga gamă a proceselor biologice ce au
loc în plante.
Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe specii
legumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă.
Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale
metabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află în
raport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub acest
nivel plantele pier.
Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport între
asimilaţie şi dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de
creştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens, care
constituie organele comestibile ale acestor plante.
Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie devine
iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia scade şi în
scurt timp plantele mor.
Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar
variază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în
funcţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii a
conţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă.
După Markov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de creştere
vegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:
- 25°C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi;
- 22°C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;
- 19°C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din
arpagic, usturoi şi ţelină;
- 16°C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel, păstârnac,
cicoare, spanac. mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;
- 13°C, pentru: varză, ridichi şi hrean (tab.4.2).
Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere, în
funcţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole, Markov
(1931) a elaborat următoarea formulă:

T0 = t ± 7°C

52
 în care:
T0 = temperatura optimă de creştere vegetativă;
t = temperatura optimă pe faza de vegetaţie.
În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă greu
oscilaţiile mari de temperatură. Variaţiile de ± 7°C faţă de temperatura optimă nu
sunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-14°C faţă de optim, plantele
încep să sufere. La oscilaţii de ± 14°C şi mai mari faţă de optim, plantele
legumicole stagnează în vegetaţie şi după câteva zile pier.
Abaterile de ± 14°C faţă de optim indică la fiecare specie temperaturile
minime şi maxime de vegetaţie.
Manifestarea relaţiilor plantelor legumicole cu factorul căldură începe încă
din faza de germinare a seminţelor. Temperatura optimă, în această fază, grăbeşte
răsărirea plantelor. Aceasta este de 18°C pentru plantele mai rezistente la frig
(spanac, salată, varză, etc) şi de 25°C la cele termofile (pepeni, bame etc.).
Temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a numărului
de muguri floriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de frunze până la
prima inflorescenţă (Stan N., 1975).
Aprecierea temperaturii optime, pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole în câmp sau spaţii protejate, se referă la fiecare perioadă şi fază a
creşterii şi dezvoltării, existând o temperatură optimă, precum şi limite sub sau
supra optime (tab.4.2).
Dintre acestea, în practică trebuie să se acorde o atenţie deosebită
temperaturii minime letale, precum şi temperaturilor minime şi maxime biologice.
Înfiinţarea culturilor legumicole, prin semănat direct în câmp se va face în
funcţie de nivelul temperaturii din sol şi aer, care trebuie să fie superioară
temperaturii minime de germinaţie şi a celei minime letale a speciei.
Plantarea răsadurilor în câmp se va face după ce condiţiile de temperatură
vor evolua deasupra nivelului minim biologic, cunoscut şi sub denumirea de “zero
biologic”.
Temperatura maximă biologică poate fi depăşită în timpul verii, în special,
la culturile din sere şi adăposturi acoperite cu mase plastice.
Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole se
grupează în mai multe categorii şi anume:
-foarte rezistente la frig: speciile perene(sparanghel, revent, tarhon, ştevie,
măcriş, leuştean etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de -10°C; o perioadă mai

53
scurtă rezistă la -20°C şi chiar -27°C. Aceste specii pot rămâne iarna în câmp fără
măsuri speciale de protecţie;
-rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de Bruxelles,
salata, spanacul etc., care suportă temperaturi de 0°C; unele din acestea se
pretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii timpurii;
-semirezistente la frig, cartoful la care temperaturi sub 0°C cauzează
distrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate;
-pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, castraveţii etc.,
se dezvoltă la temperaturi de 25-30°C; temperaturile de 3-5°C duc la moartea
plantelor (excepţie tomate); temperatura de 10°C într-o perioadă lungă poate
deveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele vinete); se cultivă în mod obişnuit prin
producerea răsadurilor; plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului
brumelor târzii de primăvară sau se iau măsuri de protejare; se pretează la cultura
forţată în sere şi răsadniţe şi la cea protejată cu mase plastice;
-rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi etc.;
suportă temperaturi de 30°C până la 40°C (Meier, 1969).

4.2.2. Reacţia plantelor legumicole la variaţia temperaturii

Pentru înţelegerea măsurilor tehnice de protejare a culturilor, este necesară

cunoaşterea reacţiei plantelor legumicole la variaţiile de temperatură şi mai ales la
temperaturi extreme.
Temperaturile scăzute, brumele târzii de primăvară şi cele timpurii de
toamnă, gerul din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole.
Speciile pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive scăzute
(3-5°C), dacă asemenea temperaturi se menţin câteva zile (4-5), datorită
tulburărilor metabolice. Se produce un dezechilibru între asimilaţie şi
dezasimilaţie, deoarece la scăderea temperaturii de la 25°C la 5°C s-a constatat că
activitatea catalazei se reduce de 28 ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în
proporţie de 14 ori faţă de nivelul iniţial, se acumulează astfel produşi
intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică asupra celulelor. La temperaturi
scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi o degradare a proteinelor
(Indrea D., 1974).
Speciile rezistente la frig (varză, gulii, morcov, sfeclă) pot rezista la
îngheţuri de -5°C...-8°C dacă sunt călite şi dacă îngheţul se produce lent. La
salată şi spanac plantele călite rezistă la îngheţuri de -18°C pe când cele necălite

54
pier la -2°..-3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zona
medulară a hipocotilului, aceste leziuni se pot cicatriza ulterior, plantele se
regenerează şi dau producţii normale. În cazul în care leziunile se produc la
nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului plantele pier sau rămân nedezvoltate
(Indrea D., 1968).
La culturile care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), atunci când
plantele nu sunt acoperite cu zăpadă sau alte materiale (paie, pleavă, frunze), au
loc o serie de fenomene: decălirea, “descălţarea plantelor”, datorită creşterii
temperaturii în timpul zilei, “seceta fiziologică” datorită faptului că apa nu poate fi
absorbită din solul îngheţat, care măresc efectul dăunător al gerului.
Temperaturile prea ridicate, peste nivelul maxim, reduc intensitatea
fotosintezei, intensifică respiraţia şi au efect nefavorabil asupra plantelor
legumicole. Dacă sunt însoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea
prematură a tulpinilor florifere la salată, spanac, ridichi de lună, etc, apariţia
arsurilor pe frunze şi fructe (ardei şi tomate), formarea rădăcinilor spongioase la
ridichi, pierderea viabilităţii polenului etc.

4.2.3. Valorificarea potenţialului termic natural prin sortiment

şi sisteme de cultură

Zonarea culturilor legumicole presupune cultivarea plantelor, cu precădere

în zonele în care se realizează potenţialul termic necesar obţinerii unor producţii
economice. Din acest punct de vedere, pepenele galben, pătlăgelele vinete, ardeiul
şi bamele se găsesc în ţara noastră la limita nordică a arealului lor de cultură în
câmp.
Această situaţie face ca speciile termofile şi producţiile timpurii de legume
să fie concentrate în special în Câmpia de sud şi de vest a ţării, care se
caracterizează printr-un potenţial termic mai ridicat. În zonele mai reci se cultivă
în special speciile de legume mai rezistente la temperaturi scăzute.

4.2.4. Măsuri pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură

Îmbunătăţirea regimului de temperatură şi prevenirea daunelor cauzate de

temperaturile extreme se poate realiza pe două căi: sporirea rezistenţei plantelor
legumicole la variaţiile mari de temperatură şi îmbunătăţirea temperaturii în
mediul de cultură.

55
 Sporirea rezistenţei plantelor se poate realiza prin folosirea soiurilor
rezistente la frig, călirea plantelor, fertilizarea culturilor cu îngrăşăminte fosfatice
şi potasice, care sporesc rezistenţa plantelor la temperaturi extreme.
Dintre măsurile directe care urmăresc îmbunătăţirea temperaturii în mediul
de cultură amintim:
- alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile dominante
reci, cu soluri uşoare sau mijlocii şi apa freatică la adâncime mai mare;
- mulcirea terenului cu mase plastice trasparente;
- aerisirea solului prin lucrări profunde şi când este nevoie superficiale;
- modelarea terenului în straturi înălţate pentru încălzire, evacuarea
excesului de umiditate şi evaporarea apei;
- mulcirea cu gunoi de grajd sau alte materiale şi fertilizarea cu cantităţi mai
mari de îngrăşăminte organice;
- măsuri de combatere a brumelor şi îngheţurilor prin: perdele de fum,
încălzirea aerului, omogenizarea mecanică a aerului, irigarea de protecţie;
- evitarea răcirii solului prin irigarea execesivă;
- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor (depăşirea
perioadei cu îngheţuri şi brume târzii de primăvară în cazul speciilor termofile) şi
adoptarea măsurilor pentru protejarea provizorie a plantelor în momentele critice
survenite după înfiinţarea culturilor;
- încălzirea construcţiilor pentru cultură şi producerea răsadurilor cu surse
de natură organică (gunoi de grajd) sau tehnică(apă caldă, aburi, curent electric).
În cazul excesului de căldură se folosesc măsuri pentru înlăturarea acestuia
şi măsuri pentru prevenirea lui.
Folosirea raţională a terenului şi a posibilităţilor naturale:
- alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;
- modelarea terenului pe direcţia E-V, în straturi cu taluzuri inegale şi
plantarea răsadurilor pe versantul nordic al stratului înălţat.
Reducerea excesului de căldură prin lucrări tehnologice şi tehnice:
- irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului;
- irigarea prin aspersiune pentru răcorirea plantelor;
- aerisirea puternică, liberă şi forţată a construcţiilor pentru culturi forţate,
protejate şi de producere a răsadurilor;
- reducerea excesului de lumină prin umbrirea acestor construcţii;

56
 - menţinerea aparatului foliar al plantelor pentru umbrirea părţilor
comestibile;
- mulcirea solului cu produse reflectorizante;
- programarea culturilor în sere în raport cu evoluţia temperaturiii etc.

4.2.5. Compensarea consumurilor de energie în legumicultură

prin surse energetice neconvenţionale

Pornind de la necesitatea economisirii într-o măsură cât mai mare a suselor

tradiţionale de energie, extinderea folosirii energiei neconvenţionale în
legumicultură şi anume: energia solară, biologică, geotermală, eoliană, căldura
reziduală etc., reprezintă o preocupare de o deosebită importanţă.

4.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ÎN

LEGUMICULTURĂ

4.3.1. Importanţa aerului pentru plantele legumicole

Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea

plantelor legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţi
factori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra
plantelor legumicole.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi gaze atât în
atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene ale
plantelor, cât şi în sol unde se găseşte sistemul radicular.
Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78% N,
21% O2, 0,03% CO2. Aerul mai conţine gaze rare Ar, He şi Ne precum şi alte gaze
şi particole de impurificare. Dintre aceste gaze importanţă deosebită prezintă
pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocive
ce se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, 1974).
Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în
prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole
respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini.
Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează în
mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă pentru
viaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către plante ci şi de

57
microorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni insuficient. Pe solurile
tasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa, plantele legumicole duc lipsă de
oxigen, ceea ce determină asfixierea rădăcinilor.
Oxigenul este strict necesar chiar din primele faze de creştere a plantelor. În
faza de germinaţie a seminţelor şi de răsad, trebuie asigurată o cantitate mai mare
de oxigen, pentru ca procesele metabolice, ce se desfăşoară deosebit de intens în
aceste faze, să se desfăşoare normal.
Intensitatea procesului de respiraţie nu depinde numai de cantitatea de
oxigen existentă în aer sau sol, ci şi de interacţiunea dintre acesta şi factorii
umiditate, temperatură şi lumină. Această interacţiune prezintă importanţă şi în
faza de repaus, în timpul păstrării seminţelor, a materialului săditor şi a produselor
legumicole. În spaţiul de păstrare temperatura se va menţine la valori mai coborâte
(fără a atinge valori negative), pentru ca procesul de respiraţie al produselor
reaspective să fie încetinit. Umiditatea nu trebuie să depăşească anumite limite în
scopul evitării deprecierii produselor supuse păstrării.
Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă pentru
metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză.
Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a constatat că în
spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică poate să scadă la
0,02% şi chiar 0,01%. O astfel de scădere se produce şi atunci când atmosfera este
foarte calmă şi nu există curenţi (minim 0,5m/minut) care să împrospăteze aerul la
suprafaţa frunzelor.
Concentraţia scăzută de CO2 acţionează ca o barieră care limitează acţiunea
favorabilă a celorlalţi factori : lumină, căldură, apă, hrană. Experimental s-a
demonstrat că o creştere a CO2 din atmosferă până la 0,13% poate să dubleze
activitatea fotosintezei. În aceste condiţii, toate măsurile capabile să ducă la
sporirea concentraţiei de CO2 din aer: fertilizarea cu îngrăşăminte organice,
încălzirea cu biocombustibil, ca şi administrarea directă a CO2 prezintă o
importanţă deosebită pentru cultura plantelor legumicole.
Concentraţia de CO2 din sol este mai mare decât în aerul atmosferic, aceasta
atinge valori între 0,06 -0,47%, în funcţie de conţinutul solului în substanţă
organică. Insuficienţa oxigenului în sol şi creşterea concentraţiei de CO2
stânjeneşte respiraţia la nivelul rădăcinilor şi absorţia minerală, inhibă dezvoltarea
rădăcinilor şi germinarea seminţelor. Tomatele, vinetele, ceapa, fasolea şi mazărea
reacţionează negativ la o slabă aerisire a solului.

58
 Creşterea conţinutului de CO2 peste 1%, devine dăunător pentru plante în
timpul vegetaţiei, dar o concentraţie de 3-4% poate fi utilă la păstrarea unor
legume aflate în faza de repaus, micşorând pierderile prin respiraţie.
Creşterea conţinutului aerului peste 1%, se întâlneşte în special în cazul
răsadniţelor, solariilor şi serelor-solar destinate producerii răsadurilor, când pentru
încălzirea substratului se foloseşte biocombustibilul. De aceea pentru aceste
construcţii este obligatorie aerisirea chiar şi în perioadele cu temperaturi mai
scăzute.
Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe cale
biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează plantelor,
iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se recomandă
folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt, deoarece prin
descompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor. Tot în cadrul
construcţiilor pentru producerea răsadurilor şi a culturilor forţate poate să apară şi
bioxidul de sulf, care este dăunător plantelor chiar în concentraţii reduse (0,001 -
0,002%).
În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc în
diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi azotul.

4.3.2. Efectul poluării atmosferei asupra plantelor legumicole

Poluarea aerului în proporţii din ce în ce mai îngrijorătoare, se datoreşte

următorilor factori poluanţi:
- degajarea de către întreprinderile industriale a diferitelor substanţe
poluante;
- eliminarea gazelor arse din diferite motoare;
- chimizarea intensă şi fără control a culturilor;
- acumularea deşeurilor industriale;
- arderea combustibililor în domeniul casnic.
Efectele poluării aerului asupra plantelor legumicole sunt cu atât mai mari
cu cât acţionează simultan mai multe substanţe care au de obicei acţiune
distructivă sinergică.
Faţă de cele menţionate se impune respectarea măsurilor prevăzute prin
lege, de prevenire a poluării, folosirea în cultură a speciilor care manifestă o
rezistenţă relativă faţă de diferiţi poluanţi (tab.4.3).

59
 Valorile limite pentru diferiţi poluanţi depind de sensibilitatea speciei şi
durata de acţiune. Astfel, se consideră în general ca limită maximă la o expunere
permanentă următoarele valori: 0,05-0,12 mg/m3 pentru SO2; 0,001 - 0,003 mg/m3
pentru fluor; 0,1-0,15 mg/m3 pentru clor; 0,05 mg/m3 pentru ozon (Krug, 1986).
Substanţele radioactive care se acumulează uneori în atmosferă ca urmare a
exploziilor nucleare, a eliminării deşeurilor radioactive sau a avariilor la
reactoarele nucleare, sunt poluanţii cei mai periculoşi pentru plante şi om.
Pulberile radioactive se depun libere sau prin intermediul precipitaţiilor pe
plante şi sol şi uneori sunt încorporate de plante prin absorţie, acestea fiind apoi
consumate de om şi animale (Butnariu, 1990).
Protecţia culturilor legumicole împotriva efectelor nefaste ale poluării
atmosferei se poate realiza parţial prin:
- supravegherea permanentă a gradului de poluare;
- măsuri tehnice de micşorare a emanaţiilor de agenţi poluanţi;
- crearea de perdele de protecţie şi zone verzi între surse de poluare şi
culturile legumicole;
- irigarea prin aspersiune a culturilor legumicole amplasate în astfel de zone;
- organizarea teritorială pentru combaterea poluării ;
- evitarea pe cât posibil a amplasării în aceste zone a suprafeţelor mari
cultivate cu plante legumicole.

4.3.3. Efectul vânturilor asupra plantelor legumicole

Calcatin şi Homutescu (1964), menţionează că vânturile ca fenomen

atmosferic, influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole. Curenţii
slabi de aer au o influenţă favorabilă deoarece după ploaie, zvântă aparatul foliar
al plantelor, împiedică înmulţirea agenţilor patogeni, iar în perioada cu
temperaturi excesive răcesc plantele.
Vânturile puternice au o acţiune nefavorabilă asupra plantelor legumicole
deoarece rup frunzele şi tulpinile, scutură fructele, împiedică polenizarea cu
ajutorul insectelor, deteriorează sistemele de susţinere, întorc tulpinile plantelor
legumicole cucurbitacee. Vânturile puternice şi uscate accentuează seceta solului
şi a atmosferei şi împiedică polenizarea prin deshidratarea elementelor florifere, în
special a stigmatului. Perdelele de protecţie pentru răsadniţe şi adăposturi joase
vor avea înălţimea de 2,5 -3 m, efectul lor resimţindu-se pe o distanţă de 25-30 m
(Mănescu B., 1972).

60
 Pentru serele acoperite cu sticlă sau material plastic, aceste perdele trebuie
să fie cât mai înalte cu condiţia ca ele să fie amplasate astfel încât să nu le
umbrească. Distanţa de la perdelele de protecţie, care aruncă umbra, până la sere
se determină după formula:
în care:
H = înălţimea perdelei de protecţie care umbreşte;
α = unghiul reprezentând înălţimea soarelui la meridian la data de 1
decembrie.
Când se plantează perdelele de protecţie se are în vedere ca atunci când
acestea ajung la înălţimea maximă să nu umbrească sera. În partea nordică
perdelele de protecţie se amplasează la 3 -3,5 m de seră pentru ca să se poată
circula uşor cu mijloacele de transport iar în cea sudică sau sud-estică la circa 15-
20 m.

4.4. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE

FAŢĂ DE APĂ

Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor

metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de
precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare
importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.
Umiditatea relativă are valori de circa 60% în timpul verii şi peste 80%
iarna. Cele mai mari valori apar pe litoralul Mării Negre (Voican V., 1984).

4.4.1. Însemnătatea apei pentru plantele legumicole

În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă lichidă se află
în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.
Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă. Starea
de saturare, aparent staţionară, se menţine în plante prin două procese ce se
coordonează reciproc: procesul de absorţie şi cel de eliminare a apei (Maximov,
1951).
Activitatea vitală a protoplasmei, ca materie vie a celulelor nu se poate
desfăşura decât dacă ea conţine o anumită cantitate de apă. Plantele legumicole

61
conţin în medie 10-15% substanţe organice, 0,5-1% substanţe minerale şi 85-90%
apă (tab.4.4).
Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este variabil,
fiind de: 98-99% - în celulele meristematice ale conurilor de creştere şi în
organele de reproducere; 80-85% - în frunzele tinere; 60-65% - în frunzele
îmbătrânite; 40-45% - în seminţe.
Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este condiţia
fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor.
Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata, spanacul,
lobodă, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi mazărea de
grădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul etc. îşi pierd uşor
turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă aspectul de ofilire,
depreciindu-se astfel calităţile comerciale.
Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii foarte
diluate. Motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante este mult mai
mare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie.
În general concentraţia soluţiei solului este scăzută. Creşterea concentraţiei
soluţiei solului măreşte presiunea osmotică a acesteia, din care cauză absorţia apei
de către plante este mult îngreuiată (Davidescu D., 1963).
Excesul de apă se elimină continuu prin procesul fiziologic de transpiraţie.
De mare utilitate pentru producţia legumicolă sunt aspectele privind: coeficientul
de transpiraţie, productivitatea transpiraţiei, bilanţul hidric, coeficientul de
valorificare a apei consumate (Bălaşa., 1973).

4.4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului şi a

atmosferei
Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă de
umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt într-o
oarecare măsură în concordaţă cu acestea.
La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă trebuie avute
în vedere următoarele:
-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt variabile de
la o specie la alta şi chiar de la soi la soi;
-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie în cursul
perioadelor şi fazelor de vegetaţie;

62
 -sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;
-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;
-tehnologia aplicată culturilor.
 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului.
În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorţie a apei, Trummer A.
(1952), citat de Grumeza (1969), împarte plantele legumicole în următoarele
grupe:
Grupa I - cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită posibilităţii
acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem radicular bine dezvoltat
atât în profunzime cât şi lateral: tomatele , morcovul, pătrunjelul, pepenii verzi şi
galbeni, dovlecelul şi dovleacul comestibil.
Grupa a II -a - cuprinde plante care se caracterizează printr-o capacitate
redusă de absorţie a apei datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi printr-un
consum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este expus unei
evaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această grupă sunt:
legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună, spanacul, ardeii,
ţelina, fasolea de grădină.
Grupa a III -a - cuprinde plante cu o capacitate mare de absorţie a apei şi cu
un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie).
Grupa a IV -a - plantele din această grupă se caracterizează printr-un
consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-o
capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab dezvoltat
(ceapa, usturoiul, mazărea, etc.), Daskalov (1965) şi Bălaşa (1973), grupează
speciile legumicole, sub raportul cerinţelor faţă de apă, astfel:
-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ridichile de
lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;
-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,
morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;
-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul, anghinarea;
-puţin pretenţioase: pepeni verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil.
Referitor la pretenţiile soiurilor faţă de umiditate, trebuie menţionat faptul
că soiurile precoce au nevoie de o cantitate mai mare de umiditate comparativ cu
cele tardive.

63
 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie de
perioada şi faza de creştere (tabelul 4.5).
Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a sistemului
radicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea
microorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În vederea
stimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul superficial al
solului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri ca aceasta să nu
scadă sub o anumită valoare.
Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag o
cantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai profunde ale
solului, sistemul lor radicular exlorând un volum mare de sol.
Dimensiunile sistemului radicular depind în primul rând de specie (profund
şi bine dezvoltat la sfeclă, superficial şi trasant la castraveţi, slab dezvoltat şi
superficial la ceapă etc.), textura solului, gradul de aprovizionare al solului ca
substanţe minerale şi apă etc.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie de
tehnologia aplicată. Astfel, plantele de varză sau tomate provenite din răsad sunt
mai pretenţioase faţă de umiditate decât cele provenite din semănat direct în câmp.
Acest fapt se explică prin aceea că în timpul transplantării răsadurilor se rupe
rădăcina principală şi se formează rădăcini noi în straturile superficiale ale solului,
în timp ce la plantele provenite din seminţe semănate direct în câmp, rădăcinile
pătrund mai adânc în sol şi aprovizionează plantele mai bine cu apă.
Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile se
efectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materie
organică.

 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică.

În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole prezintă
importanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor legumicole faţă de
aceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii legumicole au următoarele
pretenţii faţă de umiditatea atmosferică: castraveţi 90-95%, salată, spanac, varză,
conopidă, ţelină 80-90%; legumele pentru rădăcini tuberizate, cartoful, mazărea
70-80%; vinete, ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%; pepeni galbeni şi verzi,
dovlecelul şi dovleacul comestibil 45-55%.

64
 4.4.3. Influenţa deficitului şi a excesului de umiditate asupra plantelor
legumicole
Pentru aprecierea deficitului şi a excesului de apă la plantele legumicole se
are în vedere bilanţul hidric:
𝑎𝑡
𝐵ℎ =
𝑎𝑎
în care:
Bh = bilanţul hidric;
at = cantitatea de apă transpirată de plantă în unitatea de timp;
aa = cantitatea de apă absorbită de plantă în unitatea de timp.

La plantele mature şi în condiţii optime de creştere şi de umiditate, bilanţul

hidric are o valoare egală cu unitatea (Bh =1).
Deficitul de umiditate (când valoarea bilanţului hidric este mai mare de 1)
are urmări grave asupra creşterii plantelor legumicole, productivităţii şi calităţii
producţiei. Când lipsa de umiditate devine acută şi prelungită, apare seceta. Prin
secetă, în general, se înţelege o perioadă de timp, mai mult sau mai puţin
îndelungată, lipsită de precipitaţii şi însoţită de regulă de creşterea temperaturii şi
de o scădere a umidităţii relative a aerului, cât şi a celei din sol. Deci seceta poate
fi atmosferică şi pedologică.
Seceta atmosferică este fenomenul natural caracterizat prin temperaturi
ridicate şi umiditate relativă a aerului scăzută (20-30%). Seceta solului începe din
momentul în care umiditatea din sol se apropie de coeficientul de ofilire. Plantele
legumicole reacţionează la seceta atmosferică şi a solului prin: mărirea
transpiraţiei, ofilire, scăderea facultăţii de germinaţie a polenului, polenizarea
defectuasă, căderea florilor şi a fructelor, slăbirea rezistenţei la atacul bolilor şi
dăunătorilor, scăderea producţiei şi deprecierea calităţii produselor (pierderea
frăgezimii, lignificarea, crăparea şi imprimarea unui gust neplăcut).
Excesul de umiditate din sol (când bilanţul hidric este mai mic de 1) şi
atmosferă influenţează negativ vegetaţia plantelor legumicole. Excesul de
umiditate din sol împiedică aerisirea acestuia, înrăutăţeşte regimul de căldură şi
stânjeneşte desfăşurarea proceselor microbiologice din sol.
Din cauza excesului de umiditate plantele legumicole pier într-un interval de
timp mult mai scurt decât în cazul deficitului. Moartea plantelor se datoreşte
asfixierii rădăcinilor, deoarece umplerea capilarelor din sol cu apă determină

65
eliminarea aerului şi deci şi a oxigenului necesar procesului de respiraţie. Prin
eliminarea aerului din sol este stânjenită şi activitatea microorganismelor aerobe şi
ca urmare se acumulează CO2 şi acizi organici toxici pentru plante.
Excesul de umiditate determină şi prelungirea perioadei de vegetaţie şi
scăderea conţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea
recoltatului şi scăderea rezistenţei produselor la păstrare.
Apa abundentă provenită din ploi torenţiale spală polenul şi împiedică
polenizarea. Alternanţa de perioade de secetă cu perioade de umiditate excesivă,
are ca rezultat crăparea fructelor şi a altor organe comestibile (tomate, gulii,
morcov, varză etc.).

4.4.4. Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate

Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poate realiza

prin:
-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în vedere
regimul de precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-chimice ale
solului privind capacitatea de reţinere a apei;
-măsuri tehnologice care au drept scop reţinerea sau eliminarea excesului de
apă din sol;
-lucrările de bază ale solului;
-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor, îngrăşarea
solului);
-protejarea terenului prin perdele de protecţie şi culise care îmbunătăţesc
regimul umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de apă prin
evaporare;
-irigarea culturilor;
-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor legumicole
pe teren modelat.
În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu mase plastice,
pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului, se intervine
prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată, ridicarea
temperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau folosirea
metodei de udare prin picurare.
Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu instalaţia de
aspersiune, timp de 1-2 minute.

66
 În ciupercării, în faza de formare a ciupercilor se menţine o umiditate
relativă de 90-95% prin pulverizarea straturilor cu apă şi udarea potecilor sau
chiar a pereţilor.

Rezumat:
Lumina reprezintă unica sursă de energie pentru procesul de fotosinteză.
Lumina este unul din factorii limitativi, deoarece asupra variaţiei sale cantitative
şi calitative se poate interveni într-o măsură mai mică (Bălaşa, M., 1973).
Factorul lumină exercită o puternică influenţă asupra creşterii, structurii
anatomice, transpiraţiei şi nutriţiei minerale a plantelor şi condiţionează
parcurgerea stadiului de lumină la plante. Numeroase fenomene fiziologice ale
metabolismului plantelor sunt direct legate de cantitatea şi calitatea luminii
(sinteza clorofilei, mişcarea plastidelor în plasma celulelor frunzelor, închiderea şi
deschiderea stomatelor, fotoperiodismul, formarea elementelor de rod, sinteza
enzimelor şi a vitaminelor etc.).
Pentru cultura plantelor legumicole, regimul de lumină prezintă o
importanţă deosebită în procesele de eşalonare a producţiei, de cultivare a
plantelor în sere, solarii şi răsadniţe, de creştere a calităţii produselor şi de mărire
a capacităţii de păstrare (Maier I., 1969).
Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efect
caloric.
Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o prezintă variaţia
temperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate
lucra, apariţia şi frecvenţa brumelor.
Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră în
general că perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o
temperatură de cel puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete,
castraveţi, pepeni, fasole) data când se înregistrează temperaturi egale sau
superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni.
Pentru caracterizarea potenţialului termic al teritoriului ţării noastre s-a ţinut
cont de următoarele aspecte: data medie a ultimului îngheţ de primăvară; data
stabilizării temperaturii medii a aerului egală sau mai mare de 10°C; prima zi cu
temperaturi medii zilnice egale sau mai mari de 15°C (Voinea, M. şi colab.,
1977).

67
 Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţi
factori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra
plantelor legumicole.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi gaze atât în
atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene ale
plantelor, cât şi în sol unde se găseşte sistemul radicular.
Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78% N,
21% O2, 0,03% CO2. Aerul mai conţine gaze rare Ar, He şi Ne precum şi alte gaze
şi particole de impurificare. Dintre aceste gaze importanţă deosebită prezintă
pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocive
ce se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, 1974).
Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor
metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de
precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare
importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.
Umiditatea relativă are valori de circa 60% în timpul verii şi peste 80%
iarna. Cele mai mari valori apar pe litoralul Mării Negre (Voican V., 1984).

LUCRĂRI DE VERIFICARE
Cum se corelează temperatura în funcţie de intensitatea luminii?
Clasificaţi plantele legumicole in funcţie de cerinţele acestora faţă de
intensitatea luminii.
Care sunt cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul temperatura?

BIBLIOGRAFIE:
CHAUX, CL., FOURY, CL. (1994) - Productions légumiéres. Lavoisier TEC/DOC, Paris
DAVIDESCU, D., DAVIDESCU, VELICICA (1992) - Agrochimie horticolă. Editura
Academiei Române, Bucureşti
MĂNESCU, B. şi colab. (1977) - Microclimatul în sere. Edit. Ceres, Bucureşti
STAN N., STAN T., (1999) - Legumicultura, Voi. I, Edit. „Ion Ionescu de la Brad'' Iaşi
STAN N., MUNTEANU N., (2001) – Legumicultură. Vol. II, Edit „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
STAN T. (2004) – Tehnologia cultivării legumelor. Edit. Alfa, Iaşi

68
LEGUMICULTURĂ GENERALĂ

MODULUL II

109
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1

BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII

PLANTELOR LEGUMICOLE
CUPRINS
6.1 Sisteme de cultură a plantelor legumicole
6.2 Elemente de bază ale tehnologiilor
6.2.1. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a solului în
legumicultură
6.2.2. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole
6.2.2.1. Irigarea culturilor legumicole
6.2.2.2. Îngrăşăminte folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare la
culturile legumicole
6.1.2.3. Erbicidarea culturilor legumicole

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2.1)

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni necesare la

obţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu trecerea procesului
productiv în etapa modernizării. Această etapă se remarcă prin amplificarea
mijloacelor şi modalităţilor de valorificare superioară a resurselor implicate în
producţie, ca rezultat al disponibilului de mijloace tehnice de acţiune tot mai
perfecţionate şi odată cu dezvoltarea bazelor ştiinţifice şi a unui cadru
organizatoric corespunzător acestor resurse, cu efect productiv superior (Butnariu
H. şi colab., 1992).
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie de
sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii.
Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor
necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor;
recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.

6.1. SISTEMELE DE CULTURĂ A PLANTELOR LEGUMICOLE

Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după: locul de

cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, natura substratului
de cultură.
După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite
spaţii special construite şi amenajate în acest scop.

110
 În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în
câmp deschis, fără protecţie.
La culturile în diferite spaţii plantele vegetează într-un anumit spaţiu în care
condiţiile de microclimat sunt dirijate pe tot parcursul perioadei de vegetaţie sau
numai în anumite perioade (primăvara devreme sau toamna târziu). Culturile în
diferite spaţii pot fi: culturi forţate, culturi protejate şi culturi adăpostite.
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere,
solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg
ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare
ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-
solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantele
beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestor
construcţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior.
Această diferenţă poate să ajungă până la 9°C în cazul dublei protejări. La dubla
protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena se
recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre
deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acest
caz nu mai poate avea loc fenomenul inversiunii termice.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple,
sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi
culise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din
materiale plastice aşezate direct pe culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. De
exemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumb
zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului
dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de
vânturile care le răsucesc vrejurile.
Plantele de tomate, castraveţi şi pepeni pot fi protejate şi cu adăposturi
individuale confecţionate din polietilenă sau PVC (pungi din material plastic
fixate pe câte un suport din sârmă).
O altă metodă folosită la protejarea culturilor de castraveţi şi pepeni galbeni
este acoperirea solului cu folii de polietilenă sau PVC, imediat după însămânţare.
Folia se întinde şi fixează la suprafaţa solului mecanizat. După răsărirea
plantelor se procedează la perforarea foliei, deasupra plantelor (Maier I., 1969).

111
 După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a
plantelor legumicole:
- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor
legumicole cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole,
bame etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac,
pătrunjel pentru frunze etc.);
- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor
cultivate în spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate,
castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de vară-toamnă
(tomate, castraveţi, varză).
După destinaţia producţiei deosebim:
- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau
după o anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase,
bulboase, cartof etc.);
- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică,
produsele fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută,
sistemele de cultivare pot fi:
- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
- timpurii, de primăvară;
- semitimpurii, de vară;
- târzii, de toamnă;
- întârziate, de toamnă târziu sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele
sisteme de cultură:
- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de
pământuri naturale fertile;
- pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care
conţin în anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.
Clasificarea sistemelor de cultură cu soluţii nutritive se face pe principiul de
alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, precum şi pe modalitatea în care soluţia
vine în contact cu sistemul radicular al plantelor după cum urmează: sistemul
hidroponic, sistemul de cultură pe substrat inert sau parţial inert (hidrocultura) ,
sistemul aeroponic şi sistemul pe film nutritiv (NFT).

112
 6.2. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TEHNOLOGIILOR

Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de

obiectul şi obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice
asemănătoare, constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic.

6.2.1. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a solului în

legumicultură
Alegerea terenului
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o
măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului trebuie să se ţină cont
de factorii pedoclimatici şi social-economici.
Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă în
vedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a aerului,
nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează temperatura
medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde; suma precipitaţiilor în
luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile calendaristice ale
îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; umiditatea atmosferică în
luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de zăpadă în timpul
iernii (Indrea D., 1974).
Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,
neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat
împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu strat
arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele mai
bune sunt solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună; capacitate
mare pentru apă şi aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de
luncă, aluvionare, cu proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate solurile
puternic podzolite, compacte şi sărăturile.
Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat
cultivării plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
cât mai aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de
comunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de
conserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existe

113
posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se găsească în
apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficient
îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.

Asolamente legumicole
Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune
practicarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge din
următoarele:
- proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor
datorită: irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de
îngrăşăminte şi pesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor nutritive
din sol de către plante;
- cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi specii
legumicole sau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic, contribuie la
înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor
respective;
- succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în scopul
evitării vârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de muncă;
- folosirea raţională a îngrăşămintelor.
La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,
organizatorice, biologice şi tehnologice.
Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în
cadrul asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o
semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi teren
se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nu
putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece folosirea intensivă a
terenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea în cadrul unor
asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicole
trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi
familie botanică decât după 4 ani.
La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturile
premergătoare (tab.6.1).
Criteriile după care se stabilesc culturile foarte bune sau bune premergătoare
sunt: acţiunea asupra proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului,
sistemele de fertilizare, lăsarea terenului curat de buruieni, netransmiterea unor
boli şi dăunători comuni şi caracteristicile sistemului radicular (plantele

114
legumicole cu un sistem radicular profund vor alterna cu cele cu un sistem
radicular superficial). Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor solului, în schema de
asolament este prevăzută şi cultura de lucernă - ca solă săritoare.
La cele menţionate se mai ţine cont de următoarele aspecte:
- îngrăşămintele organice dau sporuri mari de recoltă la: legumele din grupa
verzei, cucurbitacee, tomate, ardei şi pătlăgele vinete;
- se va evita îngrăşarea cu gunoi de grajd a legumelor pentru rădăcini
tuberizate (excepţie ţelina şi sfecla roşie);
- solurile bogate în calciu asigură producţii mari la: conopidă, varză şi
castraveţi.
Scheme de asolamente legumicole. Ţinând cont de principiile enunţate
anterior, pot fi întocmite numeroase scheme de asolamente legumicole. În fermele
specializate se foloseşte un asolament legumicole de 4 sau 5 ani, în care se cultivă
speciile prevăzute în programul de producţie, care trebuie să asigure un profit
maxim. În fermele pomicole sau viticole, culturile legumicole (în special
leguminoasele) se introduc în pepinierile de producere a materialului săditor şi în
plantaţiile tinere.
În unităţile în care plantele de cultură se cultivă în “regim de irigaţie”,
culturile legumicole se introduc în asolament de tip “cerealier-legumicol” sau
“furajer-legumicol”. De asemenea, în microfermele producătorilor individuali şi
în grădinile de lângă casă trebuie să se folosească asolamentul, deoarece
avantajele sunt deosebit de mari, cultivatorii fiind scutiţi de folosirea diferitelor
produse chimice în lupta de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.
În tabelele 6.2 - 6.5, sunt prezentate schemele de asolamente care pot fi
folosite atât în ferme specializate cât şi în microferme şi grădinile de lângă casă.
Tabelul 6.2
Schemă de asolament într-o fermă profilată pentru aprovizionarea oraşelor
Anul
Sola
1 2 3 4 5
Legume pentru Legume pentru
I Tomate Cartofi timpurii Lucernă
rădăcini bulbi
Legume pentru Legume pentru Legume pentru
II Tomate Cartofi timpurii
bulbi rădăcini bulbi
Cartofi Legume pentru Legume pentru
III Tomate Cartofi timpurii
timpurii bulbi rădăcini
Legume pentru Legume pentru Legume pentru
IV Cartofi timpurii Tomate
rădăcini bulbi rădăcini
V Lucernă Lucernă Lucernă Lucernă Tomate

115
 Tabelul 6.3
Schema de asolament a unei ferme cu funcţii mixte - consum intern şi export

Anul
Sola
1 2 3 4
I Tomate Ceapă, morcov Mazăre Varză timpurie, ardei
II Ceapă, morcov Mazăre Varză timpurie, ardei Lucernă
III Mazăre Varză timpurie, ardei Tomate Morcov, mazăre
Varză timpurie,
IV Tomate Ceapă, morcov Mazăre
ardei
V Lucernă Lucernă Lucernă Tomate

Tabelul 6.4
Schema de asolament a unei ferme specializate pentru aprovizionarea
fabricilor de conserve

Anul
Sola
1 2 3
Tomate şi ardei pentru Mazăre şi fasole de Castraveţi şi dovlecei +
I industrializare grădină+castraveţi pentru fasole de grădină (cultură
industrializare (cultură succesivă) succesivă)
Mazăre şi fasole de Castraveţi şi dovlecei + fasole de Tomate şi ardei pentru
grădină +castraveţi grădină (cultură succesivă) industrializare
II
pentru industrializare
(cultură succesivă)
Castraveţi şi dovlecei + Tomate şi ardei pentru Mazăre şi fasole de grădină
fasole de grădină industrializare + castraveţi pentru
III
(cultură succesivă) industrializare (cultură
succesivă)

Tabelul 6.5
Scheme de asolament în grădinile de lângă casă şi microferme
Anul
Parcela
1 2 3
Tomate, ardei, Legume pentru rădăcini Varză timpurie + culturi
I
pătlăgele vinete tuberizate şi cele pentru bulbi succesive
Legume pentru Varză timpurie + culturi Tomate, ardei, pătlăgele
II rădăcini tuberizate şi succesive vinete
cele pentru bulbi
Varză timpurie + Tomate, ardei, pătlăgele Legume pentru rădăcini
III
culturi succesive vinete tuberizate şi pentru bulbi

116
 Culturile succesive şi asociate de legume
Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai intensivă
de utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape întreaga
perioadă a anului cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturile succesive şi
asociate, contribuie la o mai bună eşalonare a producţiei legumicole şi o
diversificare a acesteia mai aproape de nevoile consumului (Maier I., 1969).
În cadrul culturilor succesive şi asociate întâlnim noţiunile de cultură de
bază sau principală şi cultură secundară. Cultura de bază (tomatele, ardeiul,
pătlăgelele vinete, varza şi conopida timpurie, cartofii timpurii, ţelina etc.) are
importanţă economică mai mare şi ocupă, de regulă, terenul o perioadă mai lungă
de timp. Se întâlnesc cazuri când este greu de stabilit care este cultura de bază sau
cultura secundară, deoarece ambele au cam aceeaşi importanţă.
Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă de vegetaţie
(salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde, spanacul,
gulioarele etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază (culturi
secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare).
Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi
suprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.
La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de
următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor
faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru
fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea
alimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de valorificare
a produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau conservată;
consum intern sau export).
În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât
posibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie
botanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu
perioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem
radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil,
pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol (plantele cu sistem
radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular superficial şi
invers).
La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţele plantelor
legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizate prin

117
rezistenţă la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fi
semănate sau plantate toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie
recoltate primăvara devreme (salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte
plante legumicole suportă uşor temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ..-
2°C, ce pot surveni după răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor (varză,
gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute se
cultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mai
lungă şi sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădină
etc.). Din această cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât să răsară după
trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La culturile înfiinţate prin răsad,
plantarea se va face după trecerea acestui pericol.
La stabilirea culturilor succesive se va avea în vedere şi cerinţele plantelor
faţă de elementele nutritive şi umiditate, în sensul că, speciile cu o perioadă scurtă
de vegetaţie trebuie să găsească în sol umiditate optimă şi elemente nutritive din
belşug, în stare uşor asimilabilă, pentru a putea fi folosite cu uşurinţă. Speciile
care consumă mult azot (salată, spanac, ceapă verde, legumele din grupa verzei)
trebuie să fie urmate de specii cu cerinţe mai mici faţă de acest element (fasole,
tomate, legume pentru rădăcini tuberizate etc.).
La fertilizarea culturilor succesive se vor avea în vedere speciile cultivate,
consumul specific şi producţiile ce se vor obţine. De asemenea, nu pot fi omise
aspectele legate de reducerea consumului de forţă de muncă prin mecanizarea
lucrărilor.
Culturile succesive în solarii şi sere-solar constituie o cale de exploatare
raţională şi eficientă a acestor construcţii. În acestea pe lângă cultura de bază
(tomate, ardei gras, pătlăgelele vinete, castraveţi, pepeni galbeni, fasole pentru
păstăi etc.) se cultivă una-două culturi succesive secundare (salata, spanacul,
ceapa verde, usturoiul verde, ridichile de lună, gulioare, cicoare creaţă, cicoare
scarolă etc.).
Legumele verdeţuri nu trebuie să lipsească din solarii deoarece, ele fiind mai
puţin petenţioase la căldură şi având o perioadă scurtă de vegetaţie, ocupă şi
eliberează terenul înaintea înfiinţării culturii de bază.
Prin cultivarea în solarii a 2-3 culturi succesive se realizează anual, pe
aceeaşi suprafaţă, producţii de 70-80 t/ha. Prin aplicarea unor tehnologii
superioare, aceste producţii pot fi depăşite, ajungând până la 90-100 t/ha (fig.6.1,
tab.6.6).

118
 În vederea folosirii condiţiilor favorabile de microclimat din solarii trebuie
respectate următoarele norme tehnologice:
- înfiinţarea din toamnă a culturilor de legume verdeţuri, care apar
primăvara devreme;
- învelirea timpurie a solariilor (10-15.III) în vederea folosirii condiţiilor
favorabile de microclimat, pentru scurtarea perioadei de vegetaţie a culturilor
anticipate;
- plantarea în perioada optimă a culturilor de bază şi conducerea factorilor
de vegetaţie în aşa fel încât producţia să fie obţinută într-o perioadă cât mai scurtă;
- plantarea culturilor din ciclul II cât mai devreme în vară pentru ca până la
venirea frigului, vegetaţia acestor culturi să se încheie;
- cultivarea în solarii a soiurilor şi hibrizilor de legume timpurii, care asigură
producţii mari, de calitate şi au o perioadă scurtă de vegetaţie;
- dirijarea factorilor de vegetaţie corespunzător cerinţelor biologice ale
fiecărei culturi în parte.
În cazul serelor-solar s-au obţinut rezultate deosebite folosind drept culturi
de bază tomatele şi ardeiul gras şi culturi secundare (succesive sau asociate)
salata, gulioarele, spanacul, cicoarea şi ceapa verde.
Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi datorită
sortimentului de specii mai redus şi a cheltuielilor mari necesare desfăşurării
procesului de producţie. Utilizarea la maximum a spaţiului de producţie din sere
se realizează prin intermediul sistemului de culturi succesive şi asociate.
Condiţiile climatice specifice ţării noastre cu trăsături temperat-continentale,
cu temperaturi foarte ridicate care se înregistrează în lunile din primăvară-vară, au
impus practicarea în serele din ţara noastră a două cicluri de cultură (ciclul I -
cultura trebuie să se înfiinţeze la începutul lunii februarie şi durează până în a treia
decadă a lunii iunie şi ciclul II - cultura se înfiinţează în a doua decadă a lunii iulie
şi se încheie la 10-15 noiembrie).
Utilizarea intensivă a suprafeţelor şi în perioada noiembrie-februarie
(deficitară din punct de vedere termic) se realizează prin efectuarea unui ciclu
intermediar de cultură cu specii mai puţin pretenţioase la căldură (salată, gulioare,
verdeţuri).
Epocile de înfiinţare a culturilor şi succesiunea acestora în sere depind şi de
posibilităţile de asigurare cu energie termică. În cazul serelor care şi-au căpătat
independenţa energetică prin construirea unor microcentrale proprii (cu randament

119
de 92%) culturile se înfiinţează în luna ianuarie pentru ciclul I şi iulie pentru ciclul
II (fig.6.2-6.3).
Culturile succesive în răsadniţe contribuie la folosirea eficientă şi
profitatabilă a răsadniţelor. Acestea sunt utilizate în principal pentru producerea
răsadurilor. După scoaterea răsadurilor se pot cultiva castraveţi, pătlăgele vinete,
tomate, ardei gras şi iute, gulioare etc.
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi
suprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi
a solului, deoarece pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe
unitatea de suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică
se încadrează printre rândurile culturii principale sau pe rând, între plantele
culturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la culturile succesive, în cazul
culturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul speciilor care se
intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase şi să
se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei. Datorită faptului
că prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se împiedică mecanizarea
lucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă manuală, culturile
asociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate. Dar, datorită avantajelor
pe care le prezintă, trebuie să se utilizeze în grădinile de lângă casă şi chiar în
microferme (tab.6.7).
În solarii şi sere-solar folosirea culturilor asociate este absolut necesară
datorită cheltuielilor mari ce se fac cu aceste construcţii. Culturile de bază, cu o
perioadă de vegetaţie mai lungă şi cu valoare economică ridicată ca: tomatele,
ardeiul gras, pătlăgele vinete etc. se asociază cu salată, gulioare, spanac, ceapă
verde, ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze etc. (fig.6.2).
Tabelul 6.7
Culturi asociate de legume în câmp

Cultura de bază Cultura asociată

Tomate timpurii Salată timpurie
Tomate timpurii Ridichi de lună
Tomate timpurii Varză sau conopidă de toamnă ( la începutul vegetaţiei)
Castraveţi Salată şi fasole de grădină
Castraveţi Ceapă sau usturoi verde
Castraveţi Ridichi de lună
Castraveţi Mazăre de grădină
Morcov Ridichi de lună
Pătlăgele vinete Gulioare

120
 În sere pentru creşterea producţiei de legume la unitatea de suprafaţă şi
volum de aer încălzit, fără un consum energetic suplimentar, cât şi în vederea
diversificării sortimentului, rol deosebit revine culturilor asociate. Astfel, culturile
de bază de tomate, castraveţi şi ardei gras se vor asocia cu două până la patru
culturi secundare, folosindu-se în acest scop speciile: salată, varză timpurie,
gulioare, ardei iute şi legume verdeţuri (mărar, pătrunjel, ceapă sau usturoi verde,
leuştean). Pentru folosirea integrală a suprafeţei construite de sere, aleile betonate
se ocupă cu castraveţi plantaţi pe marginea treaveei şi sunt conduşi sub formă de
pergolă deasupra aleei. De-a lungul aleei betonate, pe o fâşie de 80 cm, se vor
produce în amestec nutritiv răsaduri de legume sau flori.
O atenţie deosebită se va acorda producerii răsadurilor, atât cu privire la
programarea producerii eşalonate a acestora, corelată cu perioada de plantare a
speciei de bază, cât şi în privinţa calităţii lor.
Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare,
culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi
tinere după cum urmează:
- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză
timpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină (tab.6.8);
- în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de
grădină pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde,
ceapă din arpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru
boabe) sau specii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de
vară). Nu se recomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii
etc., deoarece prin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi
înăbuşi culturile de bază (tab.6.9-6.10).

6.2.2. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

6.2.2.1. Irigarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de îmbunătăţire
a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea producţiei,
îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură folosirea
potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole, folosirea cu
maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a îngrăşămintelor,
practicarea culturilor succesive şi asociate.

121
 În ţara noastră, suprafaţa irigată a culturilor legumicole a crescut de la 12
mii ha, în 1938 la 50,4 mii ha, în 1960, 170,1 mii ha, în 1981 şi 196,6 mii ha, în
1985 (Butnariu H. şi colab., 1990).
Amenajarea marilor perimetre irigate în sud, Sadova-Corabia, Călăraşi-
Feteşti, Carasu-Medgidia şi cele din vest, au permis dezvoltarea legumiculturii în
zonele mai secetoase ale ţării.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor
legumicole, se disting:
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are
drept scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200
m3/ha. Norma udării de aprovizionare se calculează cu ajutorul relaţiei:
a = C − Rf − c × Pi
în care: a = norma udării de aprovizionare, m3/ha;
C = capacitatea de câmp pentru apă a solului pe o adâncime de 1,5m,
în m3/ha;
Rf = rezerva finală de apă a stratului de sol de 1,5 m, în m3/ha;
Pi = precipitaţiile de iarnă, în perioada rece (1.10 - 31.03), în m3/ha;
c = coeficientul de utilizare a precipitaţiilor de iarnă (0,3-0,5 pentru
zona subumedă; 0,4-0,7 pentru zona semiumedă-stepă).
Udările de aprovizionare nu se aplică pe nisipuri sau soluri cu apa freatică la
suprafaţă.
Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante:
udarea prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.
Udarea prin idundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădini
pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10
m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduce
posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în
tehnologia culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la
suprafaţa solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile
înălţate - prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact
direct cu partea aeriană a plantei.
Pentru aplicarea acestei metode de udare este necesar ca solul să fie modelat
sub formă de straturi înălţate (pe care se înfiinţează culturile) şi rigole care despart

122
două straturi vecine, pe care circulă roţile tractorului şi este distribuită apa pentru
udarea culturilor.
Avantajele udării prin rigole lungi sunt următoarele: eficienţă ridicată,
deoarece aduce apa direct la rădăcina plantelor - putând fi uşor preluată de către
acestea; consumul de forţă de muncă şi carburanţi este de 3-4 ori mai scăzut decât
la udarea prin aspersiune; crează condiţii necesare mecanizării lucrărilor;
contribuie, prin aplicarea raţională a îngrăşămintelor, la sporirea fertilităţii solului;
se poate folosi la majoritatea culturilor; uşurează aplicarea tehnologiilor moderne
de cultură a plantelor legumicole; se evită formarea crustei la suprafaţa straturilor
înălţate; deoarece apa nu vine în contact cu partea aeriană a plantelor, se evită
favorizarea atacului bolilor criptogamice etc.
Ca dezavantaj îl constituie faptul că terenul trebuie să fie amenajat printr-o
nivelare de întreţinere şi să se realizeze panta care să asigure scurgerea apei, fără a
produce eroziunea solului.
La udarea prin rigole o importanţă deosebită trebuie să se acorde pantei
terenului, care determină mărimea vitezei apei pe rigole. Viteza de circulaţie a
apei nu trebuie să provoace eroziunea (să nu fie prea mare), dar nici colmatarea
(să nu fie prea mică). Panta optimă a terenului în lungul rigolei este de 2-3‰, iar
lungimea rigolei trebuie să varieze între 200 m şi 400 m.
Pe pante mai mici de 1‰ sau mai mari de 3‰ , lungimea rigolei se reduce
pentru a evita colmatarea şi, respectiv, eroziunea.
Lungimea rigolelor depinde şi de proprietăţile fizico-chimice ale solului. Pe
solurile uşoare lungimea rigolelor trebuie să fie sub 100 m (tab.6.11).
Distribuirea apei pe rigole se poate face cu:
- echipamentul de udare pe brazde (EUBA-150), folosind conducte mobile
pentru conducerea şi distribuirea apei în rigole;
- sifoane mobile, din tablă sau material plastic, care se scufundă cu un capăt
în canal şi cu celălalt în rigolă, după ce au fost umplute cu apă şi astupate la
ambele capete;
- tuburi fixe din cauciuc sau material plastic, care străbat coama rigolei la o
adâncime de 3-5 cm, ieşind cu un capăt în rigolă şi cu celălalt în canal.
Aceste mijloace cer puţină muncă manuală şi sunt mai rapide în comparaţie
cu metoda tăierii cu sapa a unor deschideri (numite chişc sau portiţă) în peretele
rigolelor intermediare sau a canalelor, lăsând apa să umple pe rând, una câte una,

123
rigolele de udare şi astupându-le treptat, pentru a da drumul apei să circule mai
departe.
Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal
deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu
ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie.
Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare.
Avantajele udării prin aspersiune sunt următoarele: nu necesită nivelarea de
întreţinere a solului; posibilitatea udării unor culturi amplasate pe terenuri cu
permeabilitate mare, în special nisipoase, unde irigarea pe rigole este insuficientă;
posibilitatea dozării mai exacte a apei de irigaţie fapt deosebit de important în
special pe terenurile cu apă freatică la mică adâncime; efectul favorabil asupra
microclimatului (a temperaturii aerului în special) ceea ce pentru unele culturi are
deosebită importanţă (varză, castraveţi etc.); influenţează favorabil procesul de
nitrificare din sol care este mai activ ca la alte metode de udare; înlătură divizarea
terenului printr-o reţea deasă de canale; concomitent cu udatul se pot aplica
fertilizările faziale cu îngrăşăminte minerale uşor solubile etc.
Dezavantajele pe care le prezintă această metodă sunt următoarele:
investiţia specifică la ha are valori mari; la unele culturi legumicole favorizează
apariţia şi dezvoltarea unor boli criptogamice; efectul defavorabil al picăturilor (în
cazul aspersoarelor de presiune medie şi înaltă) asupra plantelor, mai ales când
plantele sunt tinere şi în faza înfloritului; necesită instalaţii şi agregate speciale;
consum ridicat de materiale energointensive; consum ridicat de energie; pierderi
ridicate de apă prin evaporare; dacă în timpul udărilor intensitatea vântului
depăşeşte 2,5 m/s rămân neudate până la 10-25% din suprafeţele de cultură; spală
substanţele fitosanitare de pe suprafaţa frunzelor; la unele culturi legumicole are
efecte negative asupra producţiei şi calităţii acesteia etc.
La udarea culturilor legumicole prin aspersiune trebuie să se aibă în vedere
că o serie de elemente tehnice caracteristice acestei metode de udare trebuie
adaptate la specificul culturilor legumicole. Astfel, ţinând cont de sensibilitatea
mai mare a plantelor legumicole, aspersoarele trebuie să asigure un grad de fineţe
a picăturilor de apă mult mai mare decât în cazul culturilor de câmp. Atunci când
plantele sunt tinere şi aparatul vegetativ fragil, picăturile trebuie să fie de
dimensiuni mai mici pentru a nu stânjeni creşterea plantelor şi a nu tasa solul.
Când plantele sunt mici, la udarea prin aspersiune, frunzele plantelor se lipesc de

124
sol în proporţie de 10,5% la pătlăgelele vinete şi 7,7% la ardeiul gras (Grumeza,
1959).
Analizând comparativ cele două metode de udare, în privinţa efectului
asupra producţiei, Păunel (1962), prin experienţele efectuate la S.E.L. Işalniţa, a
scos în evidenţă influenţa pozitivă a udării prin rigole (tab.6.12).
Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de
picături, într-o perioadă îndelungată de timp. Această metodă de udare prezintă
următoarele avantaje: economie de apă (până la 50%); crează condiţii favorabile
de umiditate şi gaze în sol; permite administrarea îngrăşămintelor minerale uşor
solubile sub formă de soluţii o dată cu udarea culturilor; regimul de umiditate din
sol poate fi uşor reglat în funcţie de cerinţele plantelor; se reduc pierderile de apă
prin infiltraţie şi evaporare; asigură transportul excesului de săruri de la suprafaţa
solului, sub zona stratului radicular; nu influenţează umiditatea relativă a aerului,
diminuând în acest fel pericolul dezvoltării bolilor criptogamice; influenţează
pozitiv creşterea şi dezvoltarea plantelor, obţinându-se producţii timpurii şi totale
mai mari faţă de alte metode de udare; datorită posibilităţilor de automatizare a
funcţionării instalaţiei, determină economie de forţă de muncă.
Dezavantajele pe care le prezintă această metodă de udare a culturilor
legumicole limitează încă răspândirea pe scară largă în producţie. Aceste
dezavantaje sunt: investiţii mari la unitatea de suprafaţă; pericol permanent de
înfundare a duzelor de picurare; consum mare de materiale energointensive pe
unitatea de suprafaţă (conducte din material plastic); posibilitatea spălării azotului
în profunzime în lipsa unui control riguros etc.
Regimul de irigare la culturile legumicole
Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiune
complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de udare,
momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi norma de
irigaţie.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă (în m3) care se administrează
la un hectar cu ocazia unei udări. În legumicultură, normele de udare pot fi de
200-600 m3/ha sau chiar mai mari.
Momentul udării
Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii solului, prin diferite
procedee specifice aparatelor folosite sau chiar prin simpla palpare a probelor de
sol luate de pe profilul adâncimii de udare. Acestea au drept scop să indice când

125
umiditatea solului se apropie de plafonul minim dinainte stabilit, în funcţie de faza
de vegetaţie, spre a declanşa udarea.
Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de
precipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis, ultimele
două elemente condiţionând mărimea normei de udare. Intervalul dintre udări
reprezintă timpul în zile în care se consumă norma de udare.
Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie a
plantelor cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii,
umiditatea şi temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului).
Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei
culturi pe întreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).
Se calculează după formula:
M = ∑(e + t) + Rf − Ri − P – K
în care:

∑(e + t) - consumul total de apă rezultat din evapotranspiraţia plantelor (t) şi

evaporarea la suprafaţa solului (e), în m3/ha;
Rf = rezerva finală de apă din sol (la sfârşitul perioadei de vegetaţie a
culturii), în m3/ha;
Ri = rezerva iniţială de apă din sol, care în practică este considerată
umiditatea la înfiinţarea culturii, în m3/ha;
P = precipitaţii din perioada de vegetaţie, în m3/ha;
K = cantitatea de apă freatică folosită de către plante în cursul perioadei de
vegetaţie, în m3/ha.

Semnificaţia elementului ∑(e + t) la culturile legumicole. Deoarece

stabilirea precisă a evapotranspiraţiei plantelor legumicole este dificilă (număr

mare de specii cu cerinţe diferite faţă de umiditate, temperatură, sol, hrană etc.), s-
a stabilit “în general”, că apa consumată de către plantele legumicole prin
evapotranspiraţie pentru sinteza unei recolte valorificabile de 50 t/ha, reprezintă
circa 5000 t apă/ha, adică 100 t apă pentru 1 t produs. Consumul zilnic de apă în
lunile de vârf, în medie, s-a estimat la circa 50-60 m3/ha, în funcţie de specie.
În tabelul 6.14 şi figurile 6.4 şi 6.5, sunt prezentate unele elemente ale
regimului de irigaţie la principalele culturi legumicole.

126
 Tabelul 6.14
Regimul şi schema de irigare pentru principalele culturi legumicole la
diferite cantităţi de precipitaţii (după Mihalache M. şi colab., 1985)
Cantitatea de precipitaţii
400-500 mm 500-700 mm Schema de
Cultura
Norma m3/ha Nr.de Norma m3/ha Nr.de udare
Irigare Udare udări Irigare Udare udări
Udările: I-II la 12-15 zile
Tomate 2500- cu 400 m3/ha; III-IV la 8-
400-600 5-6 2000-2500 400-600 4-5
timpurii 3000 10 zile cu 500-600 m3/ha;
V-VI cu 600 m3/ha
Udările: I la 4-6 zile cu 400
Tomate m3/ha; II-III la 8-10 zile cu
3500-
(vară şi 400-600 7-8 2500-3000 500-600 4-5 500 m3/ha; V-VII 600
4000
toamnă) m3/ha; restul cu 500-600
m3/ha
Udările: I-II cu 400 m3/ha;
Pătlăgele 4500-
500-600 8-9 3500-4000 500-600 6-7 III-V cu 500-600 m3/ha;
vinete 5000
restul cu 600 m3/ha
Udările: I la 10-12 zile cu
4500- 300 m3/ha; II-IV la 8-10
Ardei 400-600 8-10 3500-4000 400-500 7-8
5000 zile cu 400-500 m3/ha;
restul cu 500-600 m3/ha
Udările: I-II la 10-12 zile
Varză şi
2400- cu 300-350 m3/ha; III-IV la
conopidă 400-500 5-6 1500-2000 400 4-5
2600 8-10 zile cu 400 m3/ha;
timpurie
restul cu 400-500 m3/ha
Udările: I-II la 10-12 zile
Varză de 3000-
400-600 6-7 1500-3000 400-600 4-5 cu 400-450 m3/ha; restul cu
vară 3500
400-500 m3/ha
Udările:I-IV des (la 6-7
Varză şi
4000- zile) cu 400-450 m3/ha;
conopidă 500-600 7-8 3500-4000 400-600 6-7
4500 restul la 8-10 zile cu 500-
de toamnă
600 m3/ha
Udările: I-II cu 300-350
2500-
Castraveţi 400 6-7 1200-1500 300 4-5 m3/ha; restul udărilor cu
2800
400 m3/ha
Udările: I-IV la 6-8 zile cu
300 m3/ha;la creşte-rea
Ceapă de
4000 400 8-10 2800 350 6-8 bulbilor cu 400 m3/ha;
apă, praz
ultima cu 15-20 zile înainte
de recoltare
Udările: I-V la 8-10 zile cu
Ţelină 4500 450 8-10 3200 400 6-8 350-400 m3/ha; restul la 7-
8 zile cu 400-450 m3/ha
Udările: I-II cu 300-400
Morcov, 2500- m3/ha; restul la îngroşarea
500-600 5-6 2000-2500 500-600 3-4
pătrunjel 3000 rădăcinilor cu 500-600
m3/ha

127
 Tabelul 6.14 (continuare)

Cantitatea de precipitaţii
400-500 mm 500-700 mm Schema de
Cultura 3 3
Norma m /ha Nr.de Norma m /ha Nr.de udare
Irigare Udare udări Irigare Udare udări
Culturi Udările: I-II cu 400 m3/ha;
3000-
semincere 500-600 5-6 2000-2500 400-500 4-5 restul după fructificare cu
3500
(anul II) 500-600 m3/ha
Udările: I-III rar (la 10-12
Cartofi 2000- zile) cu 300-400 m3/ha;
500-600 4-5 1500-2000 400-500 3-4
timpurii 2500 restul după înflorire, la 7-8
zile cu 500-600 m3/ha

6.2.2.2. Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare la

culturile legumicole

Intensivizarea legumiculturii presupune folosirea într-un grad înalt a

chimizării, în special în ceea ce priveşte utilizarea îngrăşămintelor. Aplicarea
îngrăşămintelor chimice cere mai multă competenţă şi determină: sporirea
cantitativă şi calitativă a producţiei; obţinerea de producţii mai timpurii;
menţinerea sau creşterea fertilităţii solului; sporirea veniturilor cultivatorilor etc.
Aplicarea îngrăşămintelor în doze exagerate sau nechibzuite determină o scădere a
producţiei şi eficienţei economice şi poate duce la deprecieri calitative ale
produselor ca şi la accentuarea fenomenului de poluare a solului, apei freatice şi
produselor. Folosirea raţională a îngrăşămintelor cere cunoaşterea principiilor şi
legităţilor nutriţiei minerale a plantelor legumicole.

Îngrăşămintele folosite în legumicultură

Îngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte
organice şi chimice.
Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd, urina
de animale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile, turba şi
îngrăşămintele verzi.
Îngrăşăminte chimice pot fi simple şi complexe

128
 Îngrăşămintele simple conţin numai un element nutritiv. În această
categorie intră îngrăşămintele azotate, care conţin azotul sub formă nitrică, sub
formă amoniacală sau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin
numai fosfor sau numai potasiu (tab.6.15 - 6.16), îngrăşăminte cu microelemente.
Îngrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le
conţin pot fi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin
trei elemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele trei elemente,
mai conţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).
Îngrăşămintele complexe de tip cristalin (Cristalin I, Cristalin II), se
recomandă mai ales pentru culturile din sere şi solarii, aplicându-se o dată cu apa
de udat (fertilizare hidrolizantă). Îngrăşămintele lichide de tip C, fiind foarte
solubile, se recomandă a fi utilizate ca şi îngrăşămintele de tip cristalin.
Îngrăşămintele complexe extraradiculare (foliare) se pot aplica în 1-4
reprize în 500 l apă/ha o dată cu tratamentele fitosanitare, în câmp, sere şi solarii;
se aplică doze de 5-10 litri/ha sub formă de soluţii în concentraţii de 0,2-1,0-1,5%,
în funcţie de tipul îngrăşământului folosit.
Îngrăşămintele organo-minerale sau ionitice au ionii minerali fixaţi pe
suport organic (praf de lignit, reziduri celulozice, praf de turbă), la care se adaugă
răşini ureoaldehidice, sunt solide, granulate (∅ = 1 - 4 mm), neaglomerabile. Se
administrează la fertilizarea de bază, toamna sau primăvara, în doze de 1600-3200
kg/ha, înlocuind cu bune rezultate gunoiul de grajd.
Pentru fertilizarea raţională a culturilor legumicole, trebuie să se aibă în
vedere următoarele aspecte: cantitatea de elemente fertilizante extrase din sol o
dată cu recolta (tab. 6.17); însuşirile fizico-chimice ale solului (tab. 6.18);
coeficientul de folosire de către plante a fiecărui fel de element fertilizant din
îngrăşămintele aplicate (tab. 6.19 - 6.20); însuşirile fizico-chimice şi potenţialul de
fertilitate al solului (tab. 6.18); tehnologia aplicată; cerinţele ecologice ale
speciilor legumicole.
Cantitatea de elemente nutritive extrase din sol o dată cu recolta, constituie
criteriul principal de stabilire a cantităţilor de îngrăşăminte care se vor aplica în
vederea restituirii solului a elementelor consumate de către plante.
Conţinutul solului în substanţe nutritive se stabileşte pe baza cartării
agrochimice a fiecărei sole din asolament. Operaţiunea de cartare şi de întocmire
analitică a hărţii agrochimice se execută periodic, o dată la 4 ani, deoarece în urma
măsurilor tehnologice care se aplică se modifică o serie de însuşiri ale solului.

129
Analizele agrochimice determină: pH-ul, humusul, fosforul solubil, conţinutul de
azot total, de potasiu solubil şi gradul de saturaţie în baze.
Practicarea unei agriculturi intensive presupune utilizarea unui ansamblu de
principii şi măsuri referitoare la stabilirea dozei de îngrăşăminte optime în funcţie
de particularităţile biologice ale speciilor legumicole, însuşirile solului, precum şi
reînnoirea elementelor nutritive extrase cu recolta.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc ţinând seama şi de măsura în care s-a
încorporat în sol poate fi folosită de către plantele legumicole şi anume: 40-70%
din azot, 12-40% din fosfor şi 48-85% din potasiu (tab. 6.19).
Tabelul 6.19
Coeficientul mediu de folosire în primul an a gunoiului de grajd, azotului,
fosforului şi potasiului din îngrăşăminte chimice (%)

Coeficientul pentru gunoiul de grajd Coeficientul

Elementul pentru
Media
nutritiv Wagner Schultz Scheidwind V.I.U.A.A. îngrăşăminte
chimice
N 20,0 24,2 38,50 21,59 20-25 40-70
P 42,4 16,5 27,37 28,30 30-35 12-40
K 85,0 28,4 62,67 76,00 65 48-85

În cazul solurilor slab aprovizionate cu elemente nutritive, dozele de

îngrăşăminte se măresc cu 25% pentru solurile uşoare şi 10% pentru cele mijlocii.
În cazul în care se asigură elementele nutritive necesare din îngrăşăminte
organice (gunoi de grajd) şi îngrăşăminte chimice, se stabilesc mai întâi cantităţile
de elemente nutritive asigurate prin gunoiul de grajd şi se completează cu
elemente fertilizante din îngrăşăminte chimice (tab. 6.20).
Tabelul 6.20
Reducerea dozelor de îngrăşăminte chimice în funcţie de aportul gunoiului
de grajd de provenienţă mixtă (după Mihalache M. şi colab., 1985)

Gradul de Kg. s.a. la 1t gunoi aplicat

fermentare Momentul aplicării
N P2O5 K2O
La cultura premergătoare 0,75-1,0 1,5 2,00
Semifermentat
În anul culturii 1,50-2,0 2,5 3,50
La cultura premergătoare 0,50 0,75 1,00
Proaspăt
În anul culturii 1,00 1,25 1,75

130
 Metode de fertilizare

Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:

- de menţinere a fertilităţii;
- de creştere a fertilităţii;
- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.
Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare ce
trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile
solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se
administrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu
înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.
Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor
în sol înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se
administrează îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice
greu solubile (2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine
descompuse (mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din
doză).
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele
de fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii
optime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.
În cazul semănatului mecanizat se folosesc pentru fertilizare îngrăşăminte
minerale, pe semănătoare fiind montat echipamentul de fertilizare. Dacă se
seamănă sau se plantează manual se utilizează îngrăşăminte organice bine
descompuse (mraniţa) şi îngrăşăminte chimice. Dacă această metodă se aplică
local (la cuib) îngrăşămintele se amestecă bine cu pământul pentru a nu crea
concentraţii prea ridicate, care ar dăuna plantelor. La fertilizarea locală, rezultate
bune se obţin prin folosirea îngrăşămintelor granulate şi a celor lichide în
concentraţii de 0,75%, câte 1 litru la cuib. Avantajul acestei metode de fertilizare
constă şi în aceea că se reduc cantităţile de îngrăşăminte folosite.
Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru
anumite elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate
radicular sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci
completează fertilizarea de bază şi cea starter.
Fertilizarea fazială radiculară se poate face cu îngrăşăminte organice sau
minerale sub formă de soluţii sau cu îngrăşăminte chimice granulate. Soluţiile de
îngrăşăminte organice (urina sau mustul de gunoi) sau minerale se administrează o

131
dată cu apa de irigat (pe rigole sau prin aspersiune) şi poartă denumirea de
fertilizare hidrolizantă. Soluţiile concentrate de îngrăşăminte se prepară în vase
mai mici şi apoi în proporţiile necesare se toarnă în rezervoare prevăzute cu
robinete şi care sunt racordate în canalele sau conductele de alimentare a
sistemului de irigaţie.
În cazul irigaţiei fertilizante prin aspersiune, după administrarea soluţiei,
plantele se spală cu apă curată timp de 15-20 minute. Fertilizarea cu îngrăşăminte
lichide se poate face şi cu maşini speciale, care introduc soluţia în sol.
Îngrăşămintele minerale solide se aplică o dată cu prăşitul, pe cultivator
fiind montat echipamentul de fertilizare, sau, pe suprafeţe mici, acestea se
distribuie printre rândurile de plante, la o anumită distanţă de acestea în raport cu
dezvoltarea şi dispunerea rădăcinilor. În acest caz administrarea se face după o
udare urmată de o praşilă prin care se încorporează îngrăşămintele în sol.
Fertilizarea fazială foliară se bazează pe faptul că frunzele plantelor
legumicole, precum şi alte organe, sunt capabile să aducă în circuitul intern orice
element solubil cu care vin în contact, determinând creşterea randamentului
fotosintetic şi energetic al plantelor.
În funcţie de produsul folosit şi faza de vegetaţie, pentru fertilizarea
extraradiculară (foliară), care se aplică în special culturilor legumicole din sere şi
solarii, se folosesc soluţii de îngrăşăminte în concentraţii reduse, de la 0,1% până
la 1-1,5%. Acestea se administrează de 2-4 ori în timpul perioadei de vegetaţie, la
intervale de 10-15 zile, în perioada de consum maxim a plantelor, folosindu-se
600-800 litri soluţie la ha.
Efectul fertilizărilor foliare este mai ridicat dacă se execută dimineaţa pe
timp răcoros sau spre seară, după ora 16, putându-se aplica o dată cu tratamentele
fitosanitare.
Fertilizarea extraradiculară (foliară) prezintă avantajul că, atunci când
nutriţia minerală a plantelor este insuficientă sau perturbată, acest mod de
fertilizare poate constitui o măsură capabilă de a suplimenta nutriţia plantelor şi
de a spori rezistenţa la boli şi dăunători, de a corecta carenţele de nutriţie apărute
în cursul perioadei de vegetaţie (Borlan Z. şi colab., 1995).
Această metodă de fertilizare prezintă şi alte avantaje şi anume: se folosesc
cantităţi reduse de îngrăşăminte; elementele nutritive se absorb imediat; nu rămân
reziduuri etc., stimulând plantele pentru un consum suplimentar de nutrienţi din
sol.

132
 Fertilizările faziale se fac când plantele sunt în plină creştere şi ţinându-se
seama de dezvoltarea şi necesităţile acestora pentru hrană. Legat de aceste
necesităţi care sunt diferite în timpul vegetaţiei plantelor, distingem:
- perioade critice, când lipsa unui element poate avea influenţă dăunătoare
asupra producţiei;
- perioade de consum maxim, când plantele iau din sol cea mai mare
cantitate de săruri minerale;
- perioade de eficienţă maximă, când aportul unui element este cel mai
mare.
Perioadele critice se manifestă în special la începutul vegetaţie (când
aplicarea locală a îngrăşămintelor are importanţă deosebită), iar cele ale
consumului maxim mai târziu, în timpul vegetaţiei (perioadă în care necesităţile
de hrană ale plantelor sunt foarte bine şi complet asigurate prin fertilizări faziale).
Cantităţile de îngrăşăminte aplicate în timpul vegetaţiei la culturile din câmp
sunt prezentate în tabelul 6.21 şi reprezintă aproximativ 1/3 din dozele totale de
îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu, respectiv 1/2 din cele cu azot recomandate
pentru speciile respective.

Particularităţile fertilizării culturilor legumicole în sere şi solarii

În sere şi solarii, consumul de substanţe minerale de către plantele de

cultură este foarte ridicat şi fertilizarea trebuie să se facă numai pe baza
cartogramelor agrochimice, pentru a se evita sărăturarea solului, dezechilibrul
între elementele nutritive şi în vederea asigurării la nivele optime a elementelor
fertilizante.
Fertilizarea raţională a culturilor din sere şi solarii presupune şi cunoştinţe
de corelare a datelor de analiză chimică a solului şi plantei cu ritmul de absorţie a
elementelor nutritive şi factorii temperatură şi lumină. Trebuie avut în vedere că în
spaţii acoperite nu este posibil să obţinem recolte ridicate numai prin îngrăşarea
de bază, fertilizarea suplimentară constituind o verigă obligatorie pentru realizarea
producţiei.
Dozele de îngrăşăminte care se aplică în sere şi solarii sunt mult mai
ridicate decât la culturile din câmp, pentru unele elemente crescând de 5-10 ori,
schimbându-se în acest caz şi raportul N:P:K. Datorită cantităţilor mari de
îngrăşăminte şi solubilităţii acestora, pentru a nu provoca fenomenul de toxicitate,

133
fertilizarea se face prin administrarea fracţionată a îngrăşămintelor şi anume:
îngrăşămintele fosfatice se aplică 75-100% la fertilizarea de bază; cele cu potasiu
se administrează la fertilizarea de bază în proporţie de 20-40%; îngrăşămintele cu
azot se folosesc mai rar la fertilizarea de bază (0-20%), cea mai mare parte se
aplică în timpul vegetaţiei (tab. 6.22).
Dozele trebuie astfel stabilite încât să corespundă cu consumul de N, P, K,
Mg de către plante (tab. 6.23), fără să se creeze rezerve în sol. Se va ţine cont şi de
elementele minerale care se eliberează din îngrăşămintele organice aplicate
(coeficientul de eliberare a elementelor nutritive din îngrăşămintele organice este
mult mai accentuat în sere decât în condiţiile din câmp). Se apreciază că într-un
ciclu de vegetaţie, pentru fiecare 100 t gunoi de grajd, se eliberează în medie: 300
kg azot (N); 125-175 kg fosfor (P2O5); 400-500 kg potasiu (K2O).
Ţinând seama că în sere şi solarii, conţinutul optim de materie organică este
de 6-8% pe solurile lutoase şi luto-argiloase şi de 4-5% pe solurile nisipoase şi
nisipo-lutoase, cantitatea totală de gunoi de grajd ce se recomandă a fi
administrată anual nu trebuie să depăşească 60-100 t/ha. După culturile pe baloţi
de paie (castraveţi, pepeni galbeni), 2-3 cicluri nu mai este necesară fertilizarea cu
îngrăşăminte organice.
În afară de consumul specific de elemente nutritive după care se calculează
cantitatea totală de azot, fosfor, potasiu etc., necesară pentru o anumită producţie,
trebuie să se ţină seama şi de modificarea raportului N:P:K în timpul vegetaţiei
(tab. 6.24), pentru a se corela cu raportul de echilibru al elementelor din sol (tab.
6.25).
Pentru stabilirea necesarului de îngrăşăminte în timpul perioadei de
vegetaţie se foloseşte metoda diagnozei foliare. În funcţie de abaterile de la
valorile normale ale conţinutului frunzelor în substanţe minerale, se stabileşte
necesitatea fertilizării cu una sau alta din aceste substanţe. De exemplu, valorile
normale ale conţinutului de N, P, K, Ca, Mg în peţiolul frunzei de castraveţi
cultivaţi în seră, exprimat în mg/100g substanţă proaspătă, sunt: 70-80 N; 100-110
P2O5; 300-450 K2O; 120-130 CaO şi 65-80 MgO (Butnariu H. şi colab., 1990).
La fertilizarea fazială se vor folosi numai îngrăşăminte uşor solubile şi cu
conţinut ridicat în s.a., care se aplică în mai multe etape, corelându-se cu raportul
N:P:K ce îl pretinde planta şi cu creşterile vegetative (exprimate în s.u.).
În tabelul 6.26 se dă un exemplu de repartizare procentuală a cotei din doza
totală de îngrăşăminte ce trebuie aplicată pentru obţinerea unei anumite producţii.

134
 6.2.2.3. Erbicidarea culturilor legumicole
Dacă, în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru hrană,
apă, lumină şi spaţiu ale plantelor de cultură, constituie o preocupare deosebit de
importantă în scopul obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită în cazul culturilor
legumicole.
Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită:
numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă,
legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze
etc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care
uneori durează 10-20 zile) şi imediat după aceasta, impunând în lupta cu
buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi
succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) care
contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a
unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare
determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în
comparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură,
în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile
înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.
Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative) împotriva
buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă tehnologică
absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de erbicide, sub
diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un număr restrâns de
buruieni, în special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantele legumicole.
Pentru a înţelege mai bine modul lor de acţiune, domeniul de utilizare,
timpul şi modul de aplicare este necesară cunoaşterea grupării lor pe baza naturii
chimice a substanţei active ca şi a caracteristicilor grupei din care fac parte (tab.
6.27).
Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin coleoptil sau
hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă sunt volatile,
fiind necesară încorporarea lor în sol (Treflan, Balan, Ro Neet), fie la semănat sau
după semănat (pré), pentru a surprinde buruienile în curs de germinare (Dual-500,
Ramrod, Dymid etc.).

135
 Erbicidele de contact neselective se aplică cu una-două zile înainte de
răsărirea plantelor de cultură (pré), dar după ce buruienile au răsărit (Gramoxone),
iar cele selective cu absorţie foliară se aplică postemergent (Basagran, Semeron
etc.).
Tabelul 6.28
Erbicidele utilizate pentru combaterea buruienilor
din culturile protejate de legume
(după Popescu V., 1996)

Erbicide Utilizări
Denumirea
Substanţă activă Doza l, Momentul
comercială Cultura
Denumire % kg/ha aplicării
Balan 18 EC Benefin- 18 Castraveţi 6-10 ppi
Benfluralin Pătlăgele vinete 10 ppi
Salată 8-10 ppi
Cobex 25 EC Dinitramine 25 Ardei gras 1,5-2 ppi
Tomate 2 ppi
Dacthal 75 WP Clortal dimetil 75 Ardei 8-10 post
Dymid 80 WP Diphenamina 80 Tomate, ardei, pătlăgele 6-8 pre
vinete
Dual 500 EC Metolaclor 50 Ardei gras 5 ppi-pre
Tomate 5-6 ppi-pre
Varză 4-5 ppi-pre
Fasole urcătoare 4-5 ppi
Flutrix 24 Trifluralin 24 Tomate 5-6 ppi
Fasole urcătoare 4-5 ppi
Varză, conopidă, gulii 4-5 ppi
Galex 500 EC Metolaclor + 25+ 25 Ardei gras 6-8 pre
Metrobro- Fasole urcătoare 6-8 pre
muron
KFRB 50 W Propizamid 50 50 Salată 1,5-2 pre
Fusilade (PP009) Fluzifop-p- 50 Tomate, ardei, pătlăgele 2-3 post
butil vinete
Castraveţi, fasole urcătoare 1,5-2 post
Paarlan 72 EC Izopropalin 72 Tomate 1,5-2 ppi
Semeron 25 W Desmetrin 25 Varză, gulii, conopidă 1,5-2 post
Sencor 70 WP Metribuzin 70 Tomate 0,5- ppi, post post
Ardei gras 0,3
Tillam 6 E Pebulat 72 Tomate 5-7 ppi
Treflan 24 EC Triflura-lin 24 Tomate 6 ppi
Ardei gras 4-5 ppi
Varză, conopidă 3-5 ppi

După modul lor de acţiune erbicidele pot fi împărţite în: erbicide sistemice
şi de contact.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze sau rădăcini şi apoi sunt
transportate în ţesuturile întregii plante.
Erbicidele de contact distrug buruienile în urma contactului direct cu ele.
Acţiunea lor are în general un caracter acut şi planta piere repede.

136
 La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de
următoarele aspecte principale:
- alegerea celui mai eficient erbicid;
- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;
- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;
- factorii care influenţează aplicarea etc.
Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutul
preparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă,
granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice; conţinutul în
humus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate; compoziţia
floristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată suprafaţa) şi
numărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de produs etc.
Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate sau sub
formă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide.
Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului folosit
(volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat; compoziţia
floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se erbicidează.
Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea
culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă
sunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în
perioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor
(preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere
mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze la
buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate
(post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească
(postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.
Factorii externi care influenţează efectul şi eficacitatea erbicidelor sunt:
proprietăţile fizice şi chimice ale solului (structura, textura, umiditatea, fertilitatea,
pH-ul, temperatura) şi condiţiile meteorologice (temperatura, umiditatea,
precipitaţiile, vânturile).
Proprietăţile solului pot suferi modificări sub influenţa lucrărilor solului,
îngrăşămintelor şi irigaţiilor. Tipul şi compoziţia solului prezintă mare importanţă
pentru eficienţa erbicidelor, deoarece eficacitatea lor scade proporţional cu
cantitatea de humus din sol şi cu structura sa, care, cu cât este mai fină, reclamă
doze mărite de erbicide. Umiditatea solului la nivel optim (peste 65%) măreşte

137
eficacitatea erbicidelor însă excesul acesteia micşorează foarte mult acţiunea lor.
La temperatura în sol de +2°C până la +3°C, scade rezistenţa plantelor de cultură
la acţiunea erbicidelor.
Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de
16-20°C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.
Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă
a substanţelor ce se volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan etc.). Umiditatea
relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate
postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează absorbţia
substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor. La
o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită
pierderilor mari de substanţă prin volatizare. Vânturile influenţează erbicidarea
printr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de
buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile
învecinate poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibile
la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când
viteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră.
Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor.
Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă
după tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare
survine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa
precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult
efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prin
aspersiune, cu 150-200 m3 apă/ha.
Echipamentul folosit pentru erbicidare depinde de momentul şi tehnica
aplicării erbicidelor.
Pentru erbicidele din grupa ppi se foloseşte echipamentul EEP-600 (care
distribuie soluţia de erbicid, 450 l/ha), montat pe grapa cu discuri GD-3,2 sau pe
combinatorul CPGC-4 pentru încorporarea imediat în sol la 8-10 cm adâncime.
Acest echipament este folosit şi pentru erbicidarea preemergentă, postemergentă
şi în timpul perioadei de vegetaţie. În ultimele două cazuri este montat pe
cultivatoarele CL-2,8 sau CL-4,5, făcându-se concomitent cu prăşitul şi
erbicidarea.
La grupa ppi, în cazul suprafeţelor mari de legume din aceeaşi specie, se
foloseşte EEP-1,3, montat pe combinatorul CPGC-6,7 în agregat cu tractorul A-

138
1800, cu ajutorul cărora se face erbicidarea concomitent cu pregătirea patului
germinativ şi încorporarea erbicidului la 14 cm adâncime.
În aplicarea raţională a erbicidelor în legumicultură trebuie să se ţină cont de
efectele negative ale poluării mediului şi, în special, a solului, prin remanenţa
erbicidelor, care pentru culturile legumicole au o înţelegere de conţinut a
problemei puţin mai deosebită. Reziduurile din sol, acumulate peste limitele
admise, nu numai că diminuează producţiile sau în cazuri extreme scot din circuit
anumite suprafeţe de teren, acestea sunt translocate în plante, depuse în părţile
comestibile ale acestora la valori mult mai mari decât în sol, ceea ce prezintă un
pericol pentru alimentaţie şi sănătatea oamenilor mai ales în cazul legumelor
destinate ca materie primă pentru fabricile de conserve. Deoarece reziduurile din
recoltă în procesul industrializării, suferă concentraţii de valori de atâtea ori de cât
este necesară concentrarea pentru realizarea produsului finit. De exemplu, la pasta
de tomate de 7 ori, ceea ce înseamnă că reziduurile din acest produs sunt în
cantităţi de 7 ori mai mari ca în fructele de tomate, depăşind limitele admise. Ba
mai mult, în procesul de industrializare, reziduurile multora dintre erbicide intră în
reacţie cu instalaţiile, generând prezenţa şi depunerea în produsul finit a metalelor
grele, ceea ce prezintă un pericol şi mai mare pentru alimentaţie.
Cele menţionate sunt câteva aspecte care trebuie avute în vedere de cei care
practică erbicidarea culturilor legumicole, pentru a obţine rezultate bune, în
acţiunea de combatere chimică a buruienilor. De asemenea, erbicidele fiind
produse toxice, la erbicidarea culturilor se vor lua măsuri severe de protecţia
muncii.
ÎNTREBARI:
Care sunt principalele sisteme de cultivare a plantelor legumicole din ţara
noastră?
Precizați care sunt principiile pe care se aleg culturile premergătoare foarte
bune, bune şi contraindicate.
Ce se înţelege prin culturi succesive şi asociate de plante legumicole şi care
este impactul lor asupra producţiei legumicole?
Precizati care sumt metodele de irigare aplicate în legumicultură şi care
este influenţa regimului de udare asupra producţiei legumicole.
Care este rolul elementelor fertilizante in legumicultură?
Cum se stabileşte momentul erbicidării la culturile legumicole?

139
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2

CUPRINS
6.3 Tehnologia generală a producerii răsadurilor de plante legumicole
6.3.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi inventarul
pentru producerea răsadurilor
6.3.2. Tehnologia producerii răsadurilor în sere înmulţitor
6.3.3. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar cu substratul
încălzit pe cale biologică
6.3.4. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar neîncălzite
6.3.5. Tehnologia producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică
6.3.6. Tehnologia producerii răsadurilor pe straturi amenajate în câmp

6.3 Tehnologia generală a producerii răsadurilor de plante legumicole

Importanţa şi necesitatea folosirii răsadurilor

Plantele legumicole cu cea mai mare pondere pentru legumicultura ţării
noastre se cultivă prin răsad (tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, varza, conopida,
castraveţii, salata pentru culturi protejate etc.).
Obţinerea unor producţii timpurii, superioare din punct de vedere cantitativ
şi calitativ este condiţionată de producerea unor răsaduri de calitate.
Răsadurile sunt plante legumicole tinere, de o anumită vârstă, produse în
construcţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat.
Cu toate că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare,
folosirea lor este absolut necesară datorită avantajelor pe care le prezintă: asigură
condiţii pentru obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii superioare;
contribuie la eşalonarea producţiei şi a consumului de produse legumicole
proaspete; asigură desimea optimă la unitatea de suprafaţă şi uniformitatea
culturilor; permite lărgirea arealului de cultură a speciilor termofile şi micşorează
consumul de seminţe etc.
Organizarea producerii răsadurilor priveşte în primul rând
dimensionarea acestei verigi tehnologice, în legătură cu proporţia culturilor care
se înfiinţează prin răsad, raportată la scara întregii producţii. În ţara noastră
trebuie să se producă anual aproximativ 10-12 miliarde răsaduri, pentru plantarea
a cca. 150.000 ha cultivate cu legume înfiinţate prin răsad (Butnariu H. şi colab.,
1990), ceea ce presupune un necesar de 3500-4000 ha destinate producerii acestor
răsaduri. În acest scop, producerea răsadurilor este organizată atât în microferme
specializate cât şi în sectoare cu producţie de tip gospodăresc.

141
 Fermele specializate sunt proiectate în module cu capacitatea de producţie
până la 15-20 milioane răsaduri într-un ciclu. Aceste ferme sunt organizate în
cadrul societăţilor comerciale sau asociaţii ale cultivatorilor.

6.3.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi

inventarului pentru producerea răsadurilor

La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine cont de

specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:
- în cazul serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia
tehnică şi reparaţiile curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori
specializaţi şi se execută imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi
îndepărtarea resturilor vegetale, mobilizarea solului, mărunţirea solului,
dezinfecţia solului şi a scheletului serei, evitarea reinfestării);
- la solariile încălzite biologic: verificarea scheletului, montarea foliei,
dezinfecţia solului, introducerea biocombustibilului, urmărirea temperaturii,
aşezarea substratului;
- la solariile simple: verificarea scheletului, montarea foliei, afânarea
solului, aşezarea substratului;
- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică: confecţionarea de noi tocuri,
repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celor
vechi, dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea biocombustibilului, instalarea
tocurilor, acoperirea lor cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv.
Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în stare de
funcţionare.
Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare,
cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire,
mraniţa şi turba, se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează.
În scopul îndepărtării impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetale
grosiere-nemineralizate etc.) componentele se cern.
În funcţie de cantitatea de amestec ce urmează a fi pregătită se alege şi linia
tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea amestecului nutritiv.
În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de pământ
se efectuează manual.
După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază în platforme
de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime.

142
 Benzile de hârtie care formează un ghiveci sunt lipite cu clei rezistent la apă.
Lipirea cu ghivecele vecine se face cu clei rezistent la apă numai o perioadă de
timp, după scopul urmărit.
În felul acesta, în anumite condiţii de umiditate, ghivecele se desprind
devenind independente. Prin introducerea lor în sol, după o anumită perioadă,
hârtia se descompune şi rădăcinile cresc libere în sol. În funcţie de răsadul care
trebuie să se obţină, ghivecele de hârtie sunt realizate în trei tipuri: cu degradarea
hârtiei în 4-5 săptămâni, în 6-8 săptămâni şi în 6-9 săptămâni. Durata degradării
depinde de procentul de fibre sintetice, de umiditatea şi temperatura solului şi de
cantitatea de azot din amestecul nutritiv. Ghivecele din hârtie au dimensiuni
diferite (Ø între 2 şi 10 cm iar înălţimea între 4 şi 10 cm). Deoarece nu au fund,
înainte de umplere ghivecele de hârtie se aşază pe plăci din aluminiu sau plastic,
se depliază şi sunt umplute cu amestec nutritiv (manual sau mecanizat) şi apoi în
acestea, se repică sau se seamănă mecanizat sau manual (fig. 6.12).
După semănat sau repicat, ghivecele sunt aşezate în seră unde rămân până la
plantare. Datorită udării, după o perioadă de timp, ghivecele se desprind unele de
altele, permiţând ridicarea separată sau paletizată, transportarea şi apoi plantarea
lor.
Ghivecele din lut ars spărgându-se uşor, se folosesc mai puţin la producerea
răsadurilor de legume.
Pentru producerea răsadurilor în sistem gospodăresc se pot folosi pungile
din material plastic sau cuburile din ţelină (de pe terenuri înţelenite se taie brazde
de 8-10 cm înălţime din care sunt confecţionate cuburi, care se aşază cu partea
înierbată în jos în sere sau răsadniţe şi apoi se seamănă).

6.3.2. Tehnologia producerii răsadurilor în sere înmulţitor

Pregătirea solului constă în mobilizarea lui la adâncimea de 30-32 cm, cu

maşina de săpat solul în sere şi solarii (MSS-1,4) şi mărunţirea lui cu freza viticolă
(FPV-1,3) sau cu cea pentru păşuni (FPP-1,3). Sub registrele de încălzire şi la
capetele traveelor mobilizarea solului şi mărunţirea lui se face manual (cu hârleţul
şi grebla). Cu ocazia lucrărilor de pregătire a solului trebuie să se adune toate
rădăcinile care apar la suprafaţă, dacă acestea prezintă gale sau brunificări datorită
atacului diferiţilor agenţi patogeni.
Dezinfecţia solului serei se realizează pe două căi: termic şi chimic (fig.
6.13).

147
 Dezinfecţia pe cale termică se face cu aburi supraîncălziţi (135-140°C). În
acest scop se utilizează instalaţia de dezinfectat solul cu prelate din PVC. Pe
fiecare travee se instalează câte o prelată care se fixează pe margine cu săculeţi
umpluţi cu nisip. Sub prelate se trimit aburi şi aceasta în decurs de 30 minute
începe să se ridice. Dacă se folosesc aburi la temperatura de 135-140°C, durata de
menţinere a acestora sub prelată este de 5-6 ore; dacă temperatura aburilor este de
110-115°C sunt necesare 13-14 ore (fig. 6.14).
După realizarea temperaturii de 80-82°C la adâncimea de 25-30 cm, se mai
menţine aburul sub prelată timp de aproximativ o oră, iar după întreruperea
alimentării cu aburi, prelata se menţine pe travee încă 2-3 ore pentru a păstra mai
mult timp căldura în profunzime.
Dezinfecţia chimică a solului se realizează în principal cu produse de tip
“fumigant” care acţionează sub formă de vapori toxici ce difuzează în sol şi-l
dezinfectează (tab. 6.32).

Tabelul 6.32
Dezinfecţia pe cale chimică a solului în sere

Produsul folosit Denumirea Doza utilizată la Timpul de pauză Modul de

comercială ha (zile) administrare
Formalină (40% Diluată 1:10, prin
Formaldehidă 2500-5000 l 14
s.a.) aspersie
Împrăştiere +
10-14 la 24-20°C
Dazomet, încorporare
Dazomet 400-600 kg 14-20 la 20-15°C
Basamid +udare prin
20-30 la 15-10°C
aspersie
Vapam,
Nematin, 14 la 20°C, Injectare în sol +
Metamsodiu 1000-1500 l
Trimaton, 21 la 15°C udare
Vaposol, Onetion
Sub prelată, din
Dowfum,
afara serei; nu se
Bromură de metil MC-2, Brozone, 500-700 kg 7
udă; prelata se
Terabol
menţine 3 zile.
Împrăştiere +
încorporare
Oxanil Vydate 10G 20-30 kg -
+udare prin
aspersie
Produsele chimice în stare solidă (praf, granule) se aplică prin împrăştiere pe
sol sau se introduc în sol cu maşini speciale de tipul semănătorilor adaptate în
acest scop, acţionate de tractorul V-445. Când aceste substanţe se aplică la
suprafaţa solului este necesară încorporarea lor printr-o lucrare de săpat a solului.
Produsele chimice în stare lichidă se introduc în sol, la adâncimea de 10-35
cm, cu maşini speciale acţionate de tractor.

148
 În cazul substanţelor chimice solide, după introducerea în sol, este necesar
să se ude timp de 10-15 minute pentru descompunerea şi emanarea gazului toxic.
În cazul produselor lichide, după introducerea în sol, urmează o uşoară udare cu 5-
7 l/m2. Udarea se face prin aspersie, în 2-3 reprize a câte 5-8 minute, pentru a se
crea o crustă care să împiedice emanarea gazului în aer. Excepţie de la această
tehnologie face formalina, care se poate aplica şi cu ajutorul instalaţiei de
aspersiune. După aplicarea bromurii de metil, nu se udă.
Pentru sporirea eficacităţii tratamentului, este bine să se acopere solul cu
prelate de polietilenă pe o perioadă de cca.7 zile, cât este durata de acţiune a
produselor. După trecerea acestei perioade solul se lucrează cu freza (2-3 ori)
pentru eliminarea gazelor şi evitarea pericolului de fitotoxicitate.
Evitarea reinfestării serelor şi solariilor se asigură prin instalarea de
dezinfectoare la intrări (lădiţe cu rumeguş de lemn îmbibat cu soluţie de
insectofungicide).
În cazul dezinfectării pe cale chimică, când se folosesc produse fumigante,
nu mai este nevoie să se dezinfecteze scheletul serelor. La dezinfecţia cu aburi şi
în cazul în care se folosesc produse chimice nevolatile, scheletul serei se
dezinfectează cu o soluţie de insectofungicid (Dithane M-45 sau Orthocid-50
0,4% + Fosfotox 0,2% + Tedion 0,2%), care se aplică cu maşina pentru stropit
tractată (MST-900), folosind 700-800 l/ha. În serele mici se utilizeaă maşina de
stropit Protector 300 M cu acţiunare electrică.
Refolosirea ghivecelor, a paletelor alveolare şi a inventarului necesar la
producerea răsadurilor, impune luarea unor măsuri fitosanitare, cu scopul de a
înlătura transmiterea şi răspândirea bolilor şi dăunătorilor la răsad. În acest scop,
în unităţile de sere producătoare de răsaduri în ghivece din mase plastice, se
folosesc instalaţii pentru spălat şi dezinfectat aceste ghivece.
Dezinfecţia uneltelor şi a lădiţelor pentru semănat, se face cu formalină
2,5% sau sulfat de cupru 2-3% prin scufundare în vase cu soluţie de dezinfectant.
Pregătirea patului germinativ constă în:
- aşezarea pe fiecare travee a câte două folii de polietilenă cu lăţimea de 1,4
m fiecare, rămânând între ele o potecă cu lăţimea de 40 cm pe care se circulă
pentru îngrijirea răsadurilor;
- aşezarea substratului nutritiv (care a fost pregătit şi dezinfectat în
prealabil) în grosime de 6-7 cm, cât mai uniform;

149
 - tasarea uşoară, udarea şi acoperirea cu folie de polietilenă recuperabilă
pentru încălzirea substratului nutritiv.
Semănatul pe pat nutritiv se face manual, prin împrăştiere, repartizând
seminţele cât mai uniform. După terminarea acestei lucrări semănătura se acoperă
cu un strat de 0,5 cm mraniţă sau amestec nutritiv, se tasează, se udă cu apă
tehnologică, se etichetează şi se acoperă cu folie de polietilenă.
Pentru castraveţi şi pepeni galbeni semănatul se face în lădiţe, într-un
amestec de nisip şi turbă sau numai în nisip. După semănat lădiţele se pun pe
registrele de încălzire şi se acoperă cu folie de polietilenă.
Pentru producerea răsadurilor necesare înfiinţării culturilor în sere se poate
semăna şi direct în ghivece din material plastic sau cuburi nutritive, lucrarea
putându-se efectua manual sau mecanizat.
În momentul în care plantele încep să răsară se înlătură folia de polietilenă şi
se scade temperatura cu câteva grade pentru a evita alungirea răsadurilor (tab.
6.33).
În tabelul 6.34 sunt prezentate principalele date tehnice privind producerea
răsadurilor.
Repicatul constă în scoaterea răsadurilor de la locul unde au vegetat de la
răsărire şi transplantarea lor (introducerea sistemului radicular în substratul
nutritiv) la o distanţă mai mare între rânduri şi plante pe rând, în scopul asigurării
unei suprafeţe de nutriţie mai mari şi a unui regim de lumină mai bun. Momentul
optim pentru repicat este când răsadurile se află în faza de apariţie a primei frunze
adevărate (tomate, legumele din grupa verzei, salată) sau la apariţia celei de a
doua frunze adevărate (ardei şi pătlăgele vinete).
La castraveţi şi pepeni această lucrare se face la 3-4 zile de la răsărire, când
cotiledoanele au poziţie orizontală. Operaţiile de pregătire a construcţiilor şi
amestecului nutritiv sunt asemănătoare cu cele de la semănat.
Pentru culturile din sere, răsadul se produce numai în sere înmulţitor. Pentru
înfiinţarea culturilor în solarii şi timpurii în câmp, răsadul se poate produce în sere
înmulţitor sau se seamănă în sere înmulţitor şi se repică în solarii cu substratul
încălzit pe cale biologică. În acest caz raportul dintre serele înmulţitor, în care se
seamănă şi solariile în care se repică este de 1:5 (la 1000 m2 seră înmulţitor
trebuie să revină 5000 m2 solarii încălzite biologic).

150
 Tabelul 6.33
Microclimatul ce trebuie realizat în spaţiile destinate
producerii răsadurilor de legume

Temperatura °C Umiditatea
Intensitatea
Specia Perioada zile zile relativă,
noaptea aerisirii
senine noroase %
În substrat 20-22 20-22 20-22 - -
De la semănat la
22-24 22-24 22-24 50-65 Moderată
răsărire
Prima săptămână
Tomate 14-16 12-13 10-12 50-65 Puternică
după răsărire
Până la repicat 18-20 16-18 14-16 50-65 Moderată
După repicat 20-22 16-18 14-16 50-65 Moderată
Etapa de călire* 10-12 10-12 10-12 50-65 Puternică
În substrat, la
22-24 22-24 22-24 - -
semănat
De la semănat la
25-28 25-28 25-28 70-75 Slabă
Ardei, răsărire
pătlăgele Prima săptămână
15-17 14-16 14-15 70-75 Moderată
vinete după răsărire
Până la repicat 20-24 18-20 16-18 70-75 Moderată
După repicat 22-24 19-21 16-18 70-75 Moderată
Etapa de călire 12-14 12-14 12-14 70-75 Puternică
În substrat, la
24-26 24-26 24-26 - -
semănat
De la semănat la
26-28 26-28 26-28 80-90 Slabă
Castraveţi, răsărire
dovlecei, Prima săptămână
18-20 16-18 16-17 80-90 Moderată
pepeni după răsărire
Până la repicat 22-24 20-22 18-20 80-90 Slabă
După repicat 22-26 20-22 18-20 85-95 Slabă
Etapa de călire 18-20 16-18 16-18 80-90 Moderată
Semănat-răsărit 18-20 18-20 18-20 - -
7 zile după răsărit 10-12 9-11 8-10 70-75 Puternică
Varză,
Până la repicat 12-16 10-12 10-12 70-75 Puternică
conopidă,
După repicat 14-18 12-14 10-12 70-75 Puternică
salată
Foarte
Etapa de călire 8-10 8-10 8-10 70-75
puternică
*) La răsadurile pentru culturile în seră nu se face călirea.

După pregătire, în construcţii se introduc şi se aşază ghivecele (cuburile)

nutritive, sau se amenajează paturi nutritive în grosime de 12-13 cm din
amestecuri nutritive corespunzătoare speciei ce urmează să se repice. Cu câteva
ore înainte de repicat, răsadurile se udă cu apă tehnologică (20-25°C), pentru ca în
momentul scoaterii lor pământul să rămână pe rădăcini şi să se rupă cât mai puţin
din sistemul radicular. Răsadurile se dislocă cu pământ pe rădăcini se aşază în
lădiţe şi se transportă în traveele unde urmează să se repice. După repicat,
răsadurile se udă cu cantităţi reduse de apă tehnologică, cu ajutorul furtunului

151
prevăzut cu sită fină. Udarea cu instalaţia de aspersiune se face numai în cazul în
care aceasta asigură o pulverizare fină a apei.
Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor se referă la: dirijarea
factorilor de microclimat (căldură, lumină, gaze, umiditate) şi menţinerea lor la
nivel optim, fertilizarea fazială, combaterea buruienilor, rărirea răsadurilor,
aplicarea substanţelor bioactive, combaterea bolilor şi dăunătorilor, călirea
răsadurilor înainte de plantare în solarii, sere-solar şi câmp.
Dirijarea regimului de temperatură se face ţinând cont de specie, faza de
creştere a răsadurilor şi intensitatea luminii. Regimul de temperatură trebuie să se
menţină moderat, deoarece acesta duce la obţinerea unor răsaduri viguroase, cu
internodii scurte, cu un număr mai mare de muguri floriferi în inflorescenţe în
cazul tomatelor, deci se obţin răsaduri cu un potenţial biologic ridicat şi în acelaşi
timp adaptate pentru condiţiile din solarii şi câmp, fiind bine „călite” (Stan N.,
1975). În tabelul 6.33 sunt prezentate date orientative privind regimul de
temperatură la producerea răsadurilor, corelat cu intensitatea luminii, umiditatea
relativă a aerului şi aerisirea construcţiilor în care se produc răsaduri.
Asigurarea regimului corespunzător de lumină la răsaduri se poate realiza
prin măsuri de îmbunătăţirea regimului de lumină (asigurarea unei densităţi
optime; curăţirea geamurilor; folosirea pentru acoperirea tunelelor, în perioadele
mai reci, a unor prelate de polietilenă curate; mărirea distanţei dintre ghivecele sau
cuburile nutritive pe măsură ce plantele cresc şi frunzele încep să se suprapună) şi
prin măsuri de micşorare a intensităţii luminii şi pentru scăderea temperaturii
(umbrire prin cretizarea pereţilor şi acoperişului serelor de sticlă).
Prin aerisire se reglează regimurile de gaze, temperatură şi umiditate.
Aerisirea pentru scurtă durată a serelor şi solariilor destinate producerii
răsadurilor, trebuie să se facă chiar dacă temperatura aerului din exterior este
relativ scăzută. Se execută însă cu atenţie, ca plantele să nu fie afectate prin
contactul direct şi brusc cu aerul rece. Pe măsură ce timpul se încălzeşte,
împrospătarea aerului din interiorul construcţiilor se face din ce în ce mai intens.
Cu 6-8 zile înainte de livrarea răsadurilor pentru plantarea în solarii şi câmp,
construcţiile se aerisesc atât ziua cât şi noaptea, în vederea desăvârşirii călirii lor.
O grijă deosebită trebuie acordată regimului de umiditate, atât din substrat
cât şi din aer. Umiditatea este necesară în cantitate mare în perioada de germinaţie
a seminţelor, când patul germinativ trebuie să aibă circa 90% din c.t.a. După
răsărire şi repicat, nivelul umidităţii în substrat trebuie să se menţină în

152
permanenţă la 65-75% din c.t.a., prin udări moderate cu apă tehnologică. Excesul
de umiditate favorizează, în special la tomate, atacul unor agenţi patogeni
(Phytium, Cladosporium, Septoria, Phytophtora etc.) şi duce la obţinerea unor
răsaduri de calitate nesatisfăcătoare. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie
menţinută la nivel optim (tab. 6.33) deoarece excesul duce la alungirea răsadurilor
şi îmbolnăvirea lor.
Reglarea umidităţii substratului se face prin udări, care la început, când
plantele sunt mici şi timpul este rece, se efectuează mai rar iar pe măsură ce
timpul se încălzeşte şi plantele cresc se udă mai des şi cu cantităţi mai mari de
apă. Umiditatea relativă se dirijează prin udări şi aerisirea construcţiilor.
În vederea obţinerii unor răsaduri de calitate corespunzătoare, în perioada de
producere a răsadurilor se aplică una-două fertilizări faziale (tab. 6.35). Prima
fertilizare se face la 8-10 zile de la repicat (după ce răsadurile s-au prins şi au
început să vegeteze normal), iar a doua la 10-15 zile de la prima.
Combaterea buruienilor în perioada de producere a răsadurilor se poate face
prin plivit manual sau chimic. Plivitul manual se efectuează ori de câte ori este
nevoie smulgându-se toate buruienile apărute. Deoarece această lucrare este
greoaie şi costisitoare, se poate aplica numai pe suprafeţe mici, în special la
producerea răsadurilor în sistem gospodăresc. Tehnologia producerii răsadurilor în
microferme specializate reclamă printre altele şi distrugerea buruienilor în timp
util, atât de pe paturile nutritive unde s-a semănat, cât şi de pe cele în care s-au
repicat răsadurile. Plivitul chimic se impune nu numai prin faptul că reduce
considerabil consumul de forţă de muncă, dar mai ales prin aceea că se obţin
răsaduri libere de buruieni pe toată perioada de producere a lor -cca. 45-50 zile,
ceea ce crează condiţii pentru obţinerea unor răsaduri de calitate şi la un preţ
redus. Dintre erbicidele recomandate cele mai eficiente sunt: Galex 500 EC
(distruge buruienile mono şi dicotiledonate în procent de 96,5-99 %), Sencor 70
WP (85 -89 % buruieni distruse), Devrinol 60 WP (72-96 % buruieni distruse) şi
Dual 500 EC (66,6-99,3 % buruieni distruse) (tab. 6.36).
Lucrarea de rărire a plantelor se face (dacă este posibil) la circa 20 zile de la
repicat, în special la cele repicate în cuburi cu dimensiuni reduse (cu latura de 5
sau 6 cm), acestea rărindu-se la distanţe de minim 8/8 cm între coletul plantelor.
Cu această ocazie se face şi sortarea răsadurilor pe categorii, înlăturându-se cele
necorespunzătoare, precum şi mutarea răsadurilor de lângă conductele radiatoare
(mai alungite), la mijlocul traveei şi în locul lor aducându-se răsadurile de lângă

153
potecă. Această lucrare este justificată numai la producerea materialului săditor
necesar înfiinţării culturilor legumicole în sere ciclul I şi solarii.
Tabelul 6.36
Erbicidele folosite la producerea răsadurilor de legume *

Erbicidul Buruieni distruse, %

Doza, g, cm3 Momentul
(denumirea Specia
pe m2 aplicării*** M D**
comercială)
Devrinol 50 WP Tomate, ardei 0,5 ppi 96,6 72,0
Tomate 1,0 ppi
Dual 500 EC 99,3 66,6
Ardei, pătlăgele vinete 0,8 ppi
Tomate 1,0 pré
Dymid 80 WP 97,7 36,5
Ardei, pătlăgele vinete 0,8 pré
Tomate 1,2 pré
Enide 50 WP 92,0 45,0
Ardei, pătlăgele vinete 1,0 pré
Paarlan 72 EC Tomate 0,2 ppi 85,0 43,5
Tomate 0,05 pré, post
Sencor 70 WP 89,1 85,0
Ardei 0,03 pré
Tomate 1,2 pré
Galex 500 EC 99,0 96,5
Ardei 1,0 pré
Tomate, ardei 0,5 ppi
Trefmyd 24 WP 78,2 62,1
Varză 0,4 ppi
*)Prelucrare după Dumitrescu M. şi colab., 1978
**) M= monocotiledonate; D= dicotiledonate; determinările s-au făcut la
cca 45 zile de la aplicarea erbicidelor la răsadurile nerepicate şi după 30 zile de la
repicare la răsadurile repicate pe pat nutritiv.
***)ppi= se aplică pe pat nutritiv, cu 3-4 zile înainte de semănt şi se
încorporează la 3-4 cm adâncime; pre= se aplică pe pat germinativ
imediat după semănat, fără încorporare în sol; post =se aplică după
răsărire, când răsadurile au 2-3 frunze adevărate.
Dacă, datorită condiţiilor climatice neprielnice nu pot fi respectate epocile
de plantare a răsadurilor şi există pericolul alungirii lor, se recurge la folosirea
substanţelor bioactive retardante. În acest scop, răsadurile se tratează cu soluţie de
Cycocel 0,1%, 1 litru la 10 m2 (tomate, ardei) sau Alar 85 PS 0,3%, 1,5 l/m2
(tomate, ardei, vinete). Soluţia se pulverizează fin şi uniform pe plante, numai
după orele 16 sau pe timp noros. Tratamentul se face o singură dată, când
răsadurile au 3-4 frunze adevărate.
Atenţie deosebită trebuie acordată combaterii bolilor şi dăunătorilor. În acest
scop se fac tratamente preventive în cazul bolilor şi curative (la apariţia focarelor)
în cazul dăunătorilor (tab. 6.37).

154
 La repicarea răsadurilor pe strat nutritiv, după pregătirea acestuia cu 1-2 zile
înainte de repicare se aplică erbicidele care nu se încorporează în sol (Dymid,
Enide) sau se încorporează la 3-4 cm adâncime (Devrinol, Dual, Paarlan).
Călirea răsadurilor se face cu 7-8 zile înainte de plantare, constând în
scăderea temperaturii, sistarea fertilizărilor faziale, udările nu se mai execută
decât în caz de strictă necesitate (când încep să se ofilească frunzele din vârful
plantelor) şi cantităţile de apă se reduc. În perioada de călire, răsadurile îşi
schimbă aspectul - frunzele devin mai aspre şi de culoare verde-închis iar la colet
capătă culoarea violacee.

6.3.3. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar cu

substratul încălzit pe cale biologică

Pregătirea solului constă în înlăturarea tuturor resturilor vegetale de la

cultura anterioară ca măsură obligatorie de fitoprotecţie şi afânarea superficială a
solului. Primăvara devreme se face acoperirea solarului cu folie de polietilenă.
Pregătirea biocombustibilului. Înainte de amenajarea patului cald, gunoiul
trebuie să pornească în fermentaţie, proces ce se realizează prin punerea lui în
platforme de încălzire. În aceste platforme gunoiul se aşază cu 7-8 zile înainte de
amenajarea patului cald.
Platforma se clădeşte din straturi succesive, de gunoi păstrat şi proaspăt,
groase de 25-30 cm, primul şi ultimul strat fiind de gunoi păstrat. În platformă
(lată de 2 m), gunoiul se aşază cât mai afânat şi pentru a nu se tasa sub propria
greutate, platforma nu trebuie să depăşească prea mult înălţimea de 1,5 m.
În momentul în care platforma începe să „fumege” se poate trece la
amenajarea patului cald în grosime de 60-70 cm. Lăţimea patului cald poate fi
egală cu cea a solarului sau a serei solar sau de 3 m. În ultimul caz suprafaţa
rămasă liberă se utilizează pentru repicarea răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete
obţinute pe patul cald. Când solarul sau sera-solar se foloseşte numai pentru
repicarea răsadurilor, grosimea patului cald va fi mai mică (30-40 cm).
După amenajarea patului cald, se instalează tocurile de răsadniţe (fig.6.15 a
şi b) sau se instalează arcuri din fier beton (fig. 6.15 c) care se acoperă cu
polietilenă. După 2-3 zile, când gunoiul se încălzeşte, se aşază substratul nutritiv
în grosime de 6-8 cm.

155
 Semănatul se poate executa la 2-3 zile după aşezarea substratului. Epoca de
semănat se stabileşte în funcţie de momentul plantării, astfel încât de la răsărirea
plantelor până la plantare să treacă o perioadă de 35-40 zile (tab. 6.38).
Semănatul se face prin împrăştiere sau în rânduri folosind rama de semănat.
După efectuarea semănatului se acoperă cu un strat de mraniţă sau amestec
nutritiv gros de 0,5-1 cm, se tasează, se udă cu apă tehnologică şi se etichetează.
Imediat după semănat se pregăteşte patul cald pentru repicat. Grosimea
amestecului nutritiv este de 12-14 cm când se repică în substrat sau 2-3 cm când
se repică în cuburi nutritive. În ultimul caz, peste stratul de substrat se aşază
cuburile nutritive cu latura de 5 cm în care se vor repica răsadurile. La 8-10 zile
de la răsărirea plantelor se face repicarea răsadurilor introducându-le în substrat
sau cub până în apropierea cotiledoanelor şi se udă imediat cu apă tehnologică
până la umectarea cuburilor sau a substratului.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate răsadurilor
produse în sere înmulţitor cu unele particularităţi şi anume: nu se mai face rărirea
cuburilor; atenţie deosebită se va acorda aerisirii deoarece în solarii se formează
condensul care contribuie la creşterea umidităţii relative a aerului şi prin
fermentarea gunoiului se degajă amoniac şi CO2 care devin toxice pentru plante
dacă nu se efectuează această lucrare; dacă se produc răsaduri nerepicate şi
plantele sunt prea dese, se face rărirea acestora la 3-4 cm pe rând. Răsadurile
rezultate din rărire se repică în alt solar care a fost pregătit în acest scop.

6.3.4. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar

neîncălzite

Pentru culturile de tomate timpurii, de vară şi pentru industrializare şi varză

de vară, semănatul survine într-o perioadă când nu mai este necesară folosirea
încălzirii artificiale, dar presupune măsuri de captare şi conservare a energiei
solare prin sistemele de acoperire şi etanşare a construcţiilor.
Construcţiile se pregătesc cu 10-12 zile înainte de semănat şi constă în
acoperirea solariilor, introducerea amestecului nutritiv, dezinfecţia spaţiilor şi a
elementelor de construcţie, afânarea substratului. Aceste lucrări se pot executa
mecanizat, folosind pentru dezinfecţie maşinile de stropit (MST-900, Protector
300 M) iar pentru afânarea substratului freza viticolă (FV 1,3) sau de păşune (FPP
1,3), acţionate de tractorul viticol.

156
 Amestecurile nutritive se pot pregăti pe platforme betonate şi apoi se
introduc în solarii şi sere-solar, sau se poate introduce separat fiecare component
cu ajutorul remorcilor de seră cu basculare laterală, se nivelează manual fiecare
component şi apoi straturile aşezate succesiv se omogenizează cu ajutorul frezei.
Semănatul se face manual sau mecanizat cu semănătoarea SRS-12, se udă şi
se erbicidează (tab. 6.36).
Cuburile nutritive pentru tomatele timpurii se confecţionează şi se introduc
în solarii sau sere-solar cu 5-6 zile înainte de repicat pentru a se încălzi şi se
acoperă cu folie de polietilenă uzată pentru ca acestea să nu-şi piardă umiditatea.
Pentru producerea răsadurilor de tomate timpurii cât şi pentru repicarea
răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete se vor folosi solarii cu dublă protejare (fig.
6.16; a şi b) iar pentru celelalte specii, după semănat se face mulcirea cu folie de
polietilenă recuperabilă (fig. 6.16-c).
Lucrările de întreţinere care se aplică răsadurilor sunt asemănătoare cu cele
efectuate la producerea răsadurilor în solarii cu substratul încălzit pe cale
biologică, cu specificarea că pentru a favoriza ramificarea sistemului radicular
este necesar să se asigure umiditatea în substrat, uniform, pe tot parcursul
perioadei de producere a răsadurilor, în special în stratul superficial, pentru a nu
favoriza dezvoltarea rădăcinii principale în adâncime. Călirea răsadurilor începe
cu 3 săptămâni înainte de plantare, aplicându-se la începutul intervalului de călire
un tratament cu Cycocel 0,1%.

6.3.5. Tehnologia producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire

biologică

Terenul care se alege pentru amenajarea răsadniţelor cu încălzire biologică

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie adăpostit împotriva vânturilor
şi curenţilor de aer rece; să fie plan sau uşor înclinat spre sud, pentru a preveni
băltirea apei provenite din ploi şi topirea zăpezii; uşor, permeabil şi ferit de
inundaţii; pânza de apă freatică să fie la adâncime de peste 2 m; să fie departe de
surse de infecţie; să aibă asigurată sursa de apă cu debit constant şi suficient etc.
Ca material organic biocombustibil pentru amenajarea răsadniţelor cu cele
mai bune rezultate se foloseşte gunoiul de grajd care, înaintea amenajării
răsadniţelor trebuie să pornească în fermentaţie. În acest scop se procedează ca şi
în cazul solariilor cu substratul încălzit pe cale biologică.

157
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.3.

CUPRINS
6.4 Tehnologia generală a cultivării plantelor legumicole în câmp neprotejat
6.4.1. Pregătirea terenului şi a solului
6.4.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp
6.4.3. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în câmp

6.4. TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII PLANTELOR

LEGUMICOLE ÎN CAMP NEPROTEJAT

Producerea legumelor în câmp reprezintă activitatea de bază în

legumicultură care se poate efectua în sistem gospodăresc, microferme (1-5 ha)
sau în fermele din cadrul unor asociaţii ale cultivatorilor sau alte exploataţii
agricole.
În sistem gospodăresc şi microferme, accent deosebit trebuie să se pună pe
folosirea cât mai intensivă a pământului prin cultivarea unui număr mare de
specii, folosirea culturilor asociate şi succesive, care pe lângă faptul că duce la
obţinerea unor cantităţi sporite şi diversificate de produse legumicole, crează
posibilitatea obţinerii unor profituri importante.
Producerea legumelor în ferme specializate dă posibilitatea folosirii
principiilor legumiculturii intensive, zonarea, concentrarea, profilarea,
specializarea, aplicarea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, ceea ce
duce la obţinerea unor producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, formarea unor
partizi mari de legume care, prin echilibrarea ofertei şi cererii, duce la scăderea
preţului de vânzare.
6.4.1. Pregătirea terenului şi a solului

Pregătirea terenului este necesară atunci când se ia în cultură pentru prima

dată o anumită suprafaţă de teren. Aceasta constă în executarea lucrărilor de
desecare, defrişare, curăţirea de pietre sau alte materiale, nivelarea capitală şi
amenajarea pentru irigaţii. Dintre aceste lucrări, nivelarea capitală şi amenajarea
pentru irigaţii se efectuează în mod obligatoriu iar celelalte numai dacă este
nevoie.
Nivelarea capitală sau de bază se execută de regulă o dată cu construirea
sistemului de irigaţii şi când este necesar se poate repeta. O nivelare efectuată

161
corect trebuie să asigure o pantă continuă şi uniformă a terenului de 1-3‰ pe toată
lungimea solelor destinate irigării. Lucrarea se efectuează de către întreprinderi
specializate.
Amenajarea terenului pentru irigaţii este o operaţie prin care se
realizează ansamblul de lucrări necesare asigurării cu apă a culturilor. Acestea se
împart în două categorii mari: lucrări de captarea apei (prize) şi lucrări pentru
transportul şi distribuţia apei pe teren (reţeaua de irigaţie).
Captarea apei din sursă se realizează printr-un ansamblu de lucrări ce se
execută la punctul de priză. În cazul prizelor gravitaţionale, captarea apei se
realizează în curent liber sau barat printr-o construcţie specială. La prizele cu
ridicare mecanică a apei se folosesc, în acest scop, staţiile de pompare.
Transportul apei de la priză la terenul irigat se face cu ajutorul reţelei de
irigaţie care poate fi construită din canale deschise, jgheaburi sau conducte
îngropate.
Amenajarea prin canale deschise se utilizează la irigaţia prin scurgere la
suprafaţă (pe rigole) precum şi în cazul irigaţiei prin aspersiune cu agregate
mobile (fig. 6.17).
Amenajarea cu conducte îngropate este de două feluri: pentru presiune
joasă, când se utilizează la irigarea prin rigole şi pentru presiune înaltă când se
foloseşte la irigarea prin aspersiune (Grumeza, N., 1969).
Funcţionarea corectă a sistemului de irigaţii este asigurată şi de o serie de
instalaţii care trebuie să fie prevăzute în reţea.
Pregătirea solului necesită o serie de lucrări care se execută diferenţiat în
funcţie de sistemul de cultură practicat, însuşirile solului, particularităţile
biologice şi agrotehnice ale plantelor cultivate etc. Prin aceste lucrări se urmăreşte
crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, favorizând astfel accesul aerului, apei
şi căldurii; intensificarea proceselor chimice, ceea ce duce la creşterea fertilităţii
solului; combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările principale care se aplică solului se grupează în lucrări de bază şi
de pregătire a patului germinativ.

Lucrările de bază ale solului

Lucrările de bază sunt: nivelarea terenului, fertilizarea şi mobilizarea solului
(arătura şi afânarea adâncă).

162
 Nivelarea terenului constituie una din cerinţele principale pentru
generalizarea tehnologiilor moderne. Prin această lucrare se crează condiţii pentru
mecanizarea lucrărilor de la înfiinţarea culturilor până la recoltarea produselor şi
repartizarea uniformă pe teren a apei.
Nivelarea de întreţinere (exploatare) se execută anual înaintea fertilizării
şi arăturii de bază şi urmăreşte întreţinerea nivelării capitale prin corectarea
denivelărilor care au apărut în urma efectuării lucrărilor din perioada de vegetaţie
la cultura anterioară. În vederea efectuării nivelării de întreţinere, după
desfiinţarea culturii anterioare şi distrugerea sau evacuarea resturilor vegetale, la
nevoie se efectuează o afânare superficială (la 10-12 cm adâncime) cu grapa cu
discuri, după care se face nivelarea cu nivelatoare cu reglaje automate de tip
tractat (NM-3,2) sau semiportat (NMS-3,2), refăcându-se panta terenului de 1-3‰
şi uniformizarea suprafeţei acestuia.
Fertilizarea de bază se efectuează după nivelarea de întreţinere când se
administrează îngrăşămintele organice şi cele minerale greu solubile (2/3 din
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu). Cantităţile de îngrăşăminte care se
administrează la fertilizarea de bază depind de specia cultivată, producţia
planificată şi gradul de aprovizionare a solului în elemente fertilizante.
Îngrăşămintele chimice se administrează cu maşini tractate (MA-6, MA-3,5)
sau purtate (MIC-300). Gunoiul de grajd se repartizează uniform pe suprafaţa
solului, mecanizat (cu MIG-6, MIG-5 sau MIG-10) şi în aceeaşi zi se
încorporează în sol prin arătura adâncă de toamnă. La încorporarea cu plugul
obişnuit, gunoiul se amestecă cu stratul arabil pe adâncimea arăturii de 15-28 cm
sau la 28-30 cm, în cazul terenurilor de tip cernoziomic care se irigă.
Davidescu D. şi Velicica Davidescu (1981), citează recomandarea lui
Egerszegi S., de repartizare a gunoiului de grajd pe solurile nisipoase pe două
straturi: la adâncimea de 27-35 cm, jumătate din doză şi prin arătură mai puţin
adâncă, la 17-20 cm, a celei de a doua jumătăţi din doza de gunoi bine
descompus în primăvara anului următor de cultură. La fel trebuie să se procedeze
şi pe alte categorii de soluri în zonele secetoase.
În tabelul 6.38, sunt prezentate cantităţile de îngrăşăminte organice care se
administrează la diferite grupe de culturi legumicole.
Arătura adâncă îmbunătăţeşte structura solului, ajută pătrunderea
rădăcinilor în profunzime, încorporează îngrăşămintele organice şi resturile
vegetale accelerând descompunerea lor, permite infiltrarea apei în straturile mai

163
adânci, contribuie la combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc. Această
lucrare se execută toamna, după fertilizarea de bază, la diferite adâncimi (maxim
30 cm) în funcţie de epoca de înfiinţare a culturilor şi specia cultivată.
Pe solurile uşoare şi pentru unele culturi (fasole, mazăre, ceapă etc.), este
suficientă o arătură la adâncimea de 20 cm.
Pentru culturile care se înfiinţează toamna sau primăvara devreme, lucrările
de pregătire continuă până la modelarea solului.
Afânarea adâncă a solului sau scarificarea, subsolarea şi scormonirea
sunt lucrări agroameliorative prevăzute în tehnologiile culturilor legumicole, care
se aplică pe solurile grele, compacte, pe cele cu un strat puternic tasat în
profunzime şi pe solurile cu exces de umiditate. Adâncimea de lucru este de 40-60
cm.
Prin această lucrare, stratul de sol tasat, impermeabil şi hardpanul format de
plug se distrug, fapt ce permite infiltrarea apei în profunzime, evitarea băltirilor,
aerisirea mai bună a solului şi distrugerea buruienilor cu rizomi adânci,
combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lucrarea se execută anual cu plugurile cu
lăţime variabilă, pe trupiţă prevăzute cu scormonitor (până la 40 cm adâncime),
sau la 3-4 ani, cu subsoliere (SP-3, SP-5, S-1500 LS, S-1800 LS, până la 50 cm
adâncime) sau cu maşina de afânat solul (MAS-60, până la 60 cm adâncime).

Lucrările de întreţinere a arăturii şi de pregătire

a patului germinativ
Datorită perioadei mari de timp în care se face înfiinţarea culturilor
(începând din luna martie până în octombrie), cât şi diversităţii seminţelor ca
mărime, este necesară o pregătire specifică a patului germinativ, care trebuie să
asigure în sol căldura, oxigenul şi umiditatea necesară germinării seminţelor sau
prinderii răsadurilor.
Căldura necesară germinării seminţelor se asigură prin afânarea solului până
la adâncimea de încorporare a seminţelor. Acest strat trebuie să se afle pe un
substrat mai tasat care conduce mai bine umiditatea spre seminţe. Prin lucrările de
pregătire a patului germinativ pentru înfiinţarea culturilor legumicole se distrug
buruienile şi se împiedică evaporarea apei din sol. Pentru a se reduce consumurile
de energie şi în vederea evitării tasării solului se recomandă folosirea de agregate
complexe, care realizează concomitent mobilizarea, erbicidarea, fertilizarea,
modelarea şi semănatul la o singură trecere.

164
 În figura 6.18 sunt prezentate tehnologiile de mecanizare a lucrărilor de
pregătire a patului germinativ în funcţie de epocile de înfiinţare a culturilor şi
utilajele folosite.
Pentru pregătirea patului germinativ, în vederea înfiinţării culturilor
primăvara devreme (mazăre, morcov, spanac, salată etc.), imediat ce se poate intra
pe teren, se face o grăpare cu grapa cu colţi reglabili cu bară de netezire 8-GCN-
1,7 (1-2 treceri). Dacă arătura de toamnă prezintă denivelări mai pronunţate se
folosesc combinatoare (C-3,9 sau C-6,5).
Pentru culturile care se înfiinţează primăvara în epoca a doua, când terenul
este mai tasat şi pe solurile grele, se recomandă folosirea combinatorului C-3,9
având montate, în locul roţilor, trei grape elicoidale sau combinatorul C-6,5. Cu
combinatoarele se pot încorpora îngrăşămintele cu azot şi erbicidele. În cazul în
care terenul s-a îmburuienat, combinatoarele se echipează în mod obligatoriu cu
cuţite tip săgeată. Se lucrează la adâncimea de semănat.
Pentru culturile care se înfiinţează în epoca a III-a (tomate, ardei, pătlăgele
vinete, pepeni etc.), până la înfiinţarea culturilor se recomandă să se aplice una-
două grăpări de întreţinere la 2-3 cm adâncime cu 8-GCN-1,7, iar la nevoie cu
combinatorul C-3,9, la care s-au înlocuit roţile cu trei grape elicoidale, pentru a
distruge buruienile şi a evita formarea crustei.
Pentru culturile care se înfiinţează pe teren modelat este necesar ca
pregătirea patului germinativ cu combinatorul, să se lucreze la o adâncime mai
mare pentru a se putea face o modelare corespunzătoare.
Pentru culturile succesive sau duble, care se înfiinţează vara sau toamna,
după recoltarea culturii anterioare, terenul se pregăteşte printr-o arătură
superficială la 15-18 cm adâncime, pentru a încorpora resturile vegetale în sol,
urmată de o discuire cu grapa cu discuri. Dacă resturile vegetale nu au un volum
mare, pregătirea patului germinativ se poate face direct cu ajutorul grapei cu
discuri (1-2 treceri).
Modelarea solului asigură irigarea prin rigole şi uşurează mecanizarea
lucrărilor de înfiinţare, întreţinere şi recoltarea culturilor, tractorul şi agregatele
deplasându-se pe rigole; asigură zvântarea şi încălzirea timpurie a solului, ca şi
evacuarea surplusului de apă în cazul ploilor torenţiale cu debit excesiv. Ca o
caracteristică de bază a modelării terenului, este distanţa dintre rigole care, în ţara
noastră, poate fi de: 1,4 m, 1,5 m şi 0,96 m (fig.6.19).

165
 Pentru mecanizarea lucrărilor de modelat se folosesc: maşinile de modelat
solul MMS-2,8 şi MMS-4,5 precum şi agregatul de modelat şi fertilizat solul
AMFS-4,5, care la o trecere execută două straturi cu lăţimea la coronament de 94
cm (MMS-2,8) sau trei straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm (MMS-4,5 şi
AMFS-4,5).
a 46 cm 104 cm 46 cm 52 cm

20 cm
18 - 20 cm
150 cm

b 46 cm 94 cm 46 cm 47 cm

20 cm
18 - 20 cm

140 cm

c 46 cm 50 cm 46 cm 50 cm 46 cm 25 cm

18 - 20 cm
20 cm

192 cm

d.

Fig. 6.19 – Scheme de modelare a solului:

a şi b – scheme de bază ale modelării solului; c – schema suplimentară a modelării solului;
d – bilonat

Pe solurile grele, cât şi pe terenurile afânate cu mult timp înainte de

modelare, la care solul s-a tasat, modelarea se face în 2 faze: în prima fază se
deschid rigole cu maşina de deschis rigole (MDR-5) sau cu cultivatorul prevăzut
cu corpuri de rariţă şi apoi, în a doua fază, se trece cu maşina de modelat solul.
Lucrarea se face cu 5-7 zile înainte de înfiinţarea culturilor, pentru ca stratul să nu
se îmburuieneze. Pentru culturile care se înfiinţează primăvara foarte devreme
(varză timpurie, conopidă timpurie, gulioare etc.) este recomandat ca modelarea să
se facă din toamnă, deoarece primăvara straturile înălţate se zvântează şi se

166
încălzesc mai repede, permiţând înfiinţarea culturilor cu un avans de 10-12 zile, în
special pe solurile grele.
Pentru unele culturi (spanac, salată, lobodă, ştevie), chiar dacă udarea nu se
face prin rigole, modelarea terenului este necesară deoarece se uşurează recoltarea
semimecanizată prin tăiere şi dislocare a plantelor la 2-3 cm sub nivelul solului cu
maşina de dislocat fasole (MDF-1,5). {i în cazul culturilor de legume pentru
rădăcini tuberizate, modelarea este obligatorie, deoarece permite ca maşina de
dislocat rădăcinoase (DLR-4) să execute o lucrare mai bună.
Combaterea pe cale chimică a buruienilor se face prin tratarea solului
cu diferite erbicide specifice.
Erbicidarea se face prin pulverizarea fină a soluţiilor apoase de erbicide pe
suprafaţa solului după modelare, pré sau postemergent, în cazul erbicidelor care
nu necesită încorporarea în sol. Pentru erbicidele volatile, erbicidarea se face
înainte de modelare. În acest caz, cele mai bune rezultate se obţin când
pulverizarea soluţiei apoase de erbicid se face concomitent cu încorporarea sa în
sol cu ajutorul combinatoarelor, urmată de modelare.

6.4.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp

În câmp, culturile legumicole se înfiinţează prin semănat direct sau prin

plantarea materialului săditor (răsad, bulbi, tuberculi etc.).

Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp

Semănatul este o lucrare prin care seminţele se introduc în sol, la o
anumită adâncime, într-o anumită cantitate la ha, după anumite scheme de
însămânţare.
Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănatul direct în câmp prezintă
avantajul confortului tehnic ce-l dă executarea mecanizată a acestei lucrări
(operativitate, randament şi precizie în cazul maşinilor proiectate cu asemenea
parametri funcţionali).
În legumicultură, prin semănatul direct în câmp se cultivă un număr mare de
specii: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ridichile, sfecla roşie, ceapa ceaclama,
spanacul, loboda, mazărea şi fasolea de grădină, cicoarea etc.
La însămânţare trebuie să se ţină cont de următorii factori principali: epoca,
adâncimea, norma, schema de înfiinţare şi folosirea maşinilor adecvate acestei
lucrări.

167
 Epoca de semănat este condiţionată de sistemul de cultură, particularităţile
biologice ale speciilor legumicole şi perioada când trebuie recoltată producţia.
Factorii principali de care se ţine cont la stabilirea epocii de semănat sunt
condiţiile climatice (în special regimul termic) şi tipul de sol. Nerespectarea epocii
optime de semănat se răsfrânge negativ asupra precocităţii producţiei, volumului
şi calităţii acesteia.
Se deosebesc trei epoci de semănat: de primăvară, vară şi toamnă. În funcţie
de cerinţele de consum şi de necesitatea aprovizionării fabricilor de conserve,
semănatul se face eşalonat, în mai multe etape.
În epoca de primăvară se disting mai multe etape de înfiinţarea culturilor
legumicole. Imediat după zvântarea terenului, când se poate intra în câmp (prima
jumătate a lunii martie, când temperatura solului atinge 2-3°C), se înfiinţează
culturile de mazăre de grădină, ceapă ceaclama, salată, morcov, păstârnac,
pătrunjel, ridichi de lună, spanac, lobodă, mărar etc. În a doua jumătate a lunii
martie şi începutul lunii aprilie, când se realizează temperatura de 4-6°C, se
înfiinţează culturile de sfeclă roşie.
În ultima decadă a lunii aprilie, când temperatura solului ajunge la 6-10°C,
se pot înfiinţa culturile de fasole, tomate semănate direct în câmp, porumb zaharat
etc.
La începutul lunii mai, pe măsură ce se realizează temperatura de 10-15°C,
se seamănă culturile de dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi, bame etc.
În vară (iunie-15 iulie) se însămânţează culturile succesive de legume după
premergătoare timpurii (castraveţii de toamnă, fasole de grădină de toamnă,
ridichile de iarnă etc.). În a doua decadă a lunii august se înfiinţează culturile de
verdeţuri pentru consum de toamnă (salată, spanac).
În toamnă (octombrie) se înfiinţează culturile de spanac şi salată, care până
la venirea frigului trebuie să formeze o rozetă de 4-5 frunze (în această fază
plantele rezistă mai bine la frig). Toamna târziu (circa două săptămâni înaintea
venirii frigului) se seamănă ceapa ceaclama, morcovul, salata, spanacul etc., astfel
încât seminţele să se umecteze dar să nu germineze.
În sistem gospodăresc, unele specii legumicole pot să fie semănate în
„ferestrele” din timpul iernii (salată, spanac, morcov, pătrunjel, lobodă, ceapă
ceaclama, mărar etc.).
Adâncimea de semănat condiţionează uniformitatea răsăririi şi se
stabileşte în funcţie de mărimea seminţelor, textura solului, calitatea pregătirii

168
patului germinativ, umiditatea solului şi epoca de semănat. Seminţele mici se
seamănă la 1-2 cm adâncime, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 3-4 cm
(Maier, 1969). Pe solurile uşoare, pe cele cu umiditate mai mică, cât şi în cazul în
care patul germinativ nu este suficient de bine pregătit, ca şi la semănatul din
toamnă, adâncimea va fi ceva mai mare.
Norma de sămânţă la ha se stabileşte în funcţie de desimea plantelor la
unitatea de suprafaţă, masa a 1000 de seminţe şi valoarea culturală a acestora,
folosind relaţia:
𝐴 𝑥𝐵
Q=
𝐶

în care:
Q = cantitatea de sămânţă din lotul existent, necesară pentru 1 ha;
A = valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
B = cantitatea de seminţe calitatea I, necesară pentru 1 ha;
C = valoarea culturală a seminţelor din lotul existent.

Toamna, se însămânţează cu aproximativ 20% mai multă sămânţă faţă de

norma recomandată; la fel se procedează pe terenurile mai uscate şi mai
bulgăroase.
Schemele de semănat se stabilesc ţinând seama de: suprafaţa de nutriţie a
plantelor şi asigurarea desimii optime la unitatea de suprafaţă; schema de
modelare a solului; metoda de irigare; caracteristicile tehnice ale tractorului,
maşinilor şi utilajelor folosite pentru semănat, pentru executarea mecanizată a
lucrărilor de întreţinere şi recoltat (fig.6.20 şi 6.21).
În funcţie de schema de semănat, însămânţarea se poate face în rânduri
echidistante, benzi sau cuiburi. Pentru semănatul în rânduri dese (12,5 cm) se pot
folosi semănătorile SUP-29 şi SUP-21. Când distanţa dintre rânduri este de 25 cm
sau mai mare, ca şi în cazul semănatului în benzi de 2, 3 sau 4 rânduri (atât pe
teren modelat cât şi pe cel nemodelat) se foloseşte maşina CSSL-9 (cadru cu secţii
de semănat seminţe de legume), care poate executa semănatul de precizie (bob cu
bob), când este echipată cu distribuitor pneumatic sau în şir pe rând, în cazul în
care este echipată cu distribuitor mecanic. Pentru semănatul de precizie se poate
folosi şi semănătoarea SPC-6 (8).
În diferite ţări se folosesc diferite semănători pentru semănat bob cu bob, ca
Fendt, SR-2, Stanhay, care pot repartiza seminţele calibrate sau drajate la 2; 2,5;

169
3; 4; 6; 8 şi 10 cm pe rând şi la cel puţin 25-30 cm între rânduri. Pentru seminţele
necalibrate şi nedrajate se foloseşte semănătoarea de precizie Nibex.

20 40 20

150 cm

Fig.6.20 – Schema de înfiinţare a culturilor pe teren modelat la: salată (14-19 cm/rând); spanac
(4-6 cm/rând); pătrunjel pentru frunze (4-6 cm/rând); lobodă (2-4 cm/rând); leuştean (2-4
cm/rând); andive (4-5 cm/rând)

20 40 20 70 cm 20

Fig.6.21 - Schema de înfiinţare a culturilor pe teren nemodelat la:

salată (14-19 cm/rând); spanac şi pătrunjel pentru frunze (4-6 cm/rând); lobodă şi leuştean (2-4
cm/rând); andive (4-5 cm/rând)

Înfiinţarea culturilor legumicole prin plantarea răsadurilor

Culturile legumicole care se înfiinţează prin plantarea răsadurilor sunt:
tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete, ţelina, ceapa de apă, prazul, salata, castraveţii
etc. În acest caz se va avea în vedere următoarele aspecte: calitatea răsadurilor,
epoca de plantare, distanţele de plantare, metodele de plantare şi adâncimea la
care se plantează.
Calitatea răsadurilor influenţează direct precocitatea şi nivelul producţiei.
Un asemenea răsad, la plantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie viguros, cu internodii scurte şi cu un sistem radicular bine dezvoltat;
- să fie sănătos, cu o culoare verde-închis, caracteristică speciei şi cu nuanţă
violacee, mai ales spre colet;
- la tomate, ardei şi pătlăgele vinete să aibă primii muguri florali bine
formaţi, vizibili cu ochiul liber ( etapa a VIII -a de organogeneză);
- la speciile din familia Cucurbitaceae să prezinte 3-4 frunze adevărate bine
formate;
- la speciile din grupa verzei să aibă 5-6 frunze adevărate bine formate.

170
 Răsadul trebuie să fie în vârstă de: 50-55 zile pentru culturile timpurii de
tomate ; 45-50 zile în cazul culturilor de vară-toamnă la tomate; 50-60 zile la ardei
şi pătlăgele vinete; 35 zile la castraveţi; 40-50 zile la varză şi conopidă etc.
Epoca de plantare se alege ţinând cont de o mare complexitate de condiţii
şi anume: particularităţile speciei şi soiului cultivat şi tipul culturii în care sunt
programate, corelate în relaţie cu evoluţia temperaturii şi precipitaţiilor ca factori
principali în complexul climatic local; durata de vegetaţie a soiului cultivat;
perioada când trebuie să se livreze producţia.
Pentru culturile timpurii se va ţine cont, în special, de cerinţele speciilor faţă
de căldură. Astfel, varza, conopida, gulioarele şi salata, deoarece suportă brumele
uşoare, se plantează mai devreme. La celelalte specii (tomate, ardei, pătlăgele
vinete, castraveţi etc.) plantarea răsadurilor se face după ce a trecut pericolul
brumelor târzii de primăvară. În general, în zonele sudice din ţara noastră culturile
legumicole se înfiinţează cu aproximativ două săptămâni mai devreme decât în
cele nordice.
Pregătirea răsadurilor pentru plantat. Înainte de plantare cu 10-12 ore,
răsadurile se udă bine, pentru a se scoate cu uşurinţă din ghivece sau pentru a
evita pe cât posibil ruperea rădăcinilor la cele nerepicate. Se sortează, înlăturând
răsadurile necorespunzătoare. Răsadurile obţinute în ghivece sau cuburi nutritive
se încarcă în lădiţe şi se îmbăiază în soluţie de insectofungicid. Lădiţele se aşază
în remorci prevăzute cu stelaje pentru a evita ruperea răsadurilor şi se transportă la
locul de plantare. În timpul transportului răsadurile se protejează prin acoperire cu
folie de polietilenă şi rogojini pentru a le feri de acţiunea razelor solare.
Răsadurile destinate înfiinţării culturilor de vară şi târzii în câmp care nu au
pământ pe rădăcini, după scoatere se mocirlesc într-o compoziţie de pământ,
gunoi proaspăt de bovine şi substanţe chimice stimulatoare şi dezinfectante.
Mocirla trebuie să fie suficient de consistentă pentru a adera la rădăcinile
răsadurilor.
La unele specii de plante legumicole (ceapă, praz, ţelină, varză, conopidă,
gulii etc.) se face fasonarea frunzelor prin reducerea suprafeţei acestora cu 1/4 -
1/2 (prin tăiere) pentru a realiza un echilibru între absorţie şi transpiraţie până în
momentul prinderii plantelor. La majoritatea speciilor se face şi o uşoară fasonare
a vârfului rădăcinii principale, pentru a favoriza o bună dezvoltare a sistemului
radicular.

171
 Metode de plantare. Plantarea răsadurilor se poate face manual,
semimecanizat, mecanizat sau automatizat.
Plantarea manuală se poate face cu plantatorul, pentru răsadurile nerepicate
sau în gropi deschise cu săpăliga, în cazul răsadurilor produse în ghivece sau
cuburi nutritive (fig.6.22 şi 6.23).
La plantarea cu plantatorul (ceapă de apă, praz, salată etc.) trebuie să se
asigure o bună presare a pământului pe rădăcini. În cazul plantării în gropi trebuie
ca în acestea să se tragă pământ mărunţit şi reavăn, care se va presa uşor deasupra
rădăcinilor plantelor. Pentru culturile legumicole care se înfiinţează la începutul
lunii martie, plantarea răsadurilor nu se poate face decât manual. În acest caz este
bine ca terenul să fie modelat din toamnă cu agregatul AMFS-4,5, care,
concomitent cu modelarea execută şi marcarea rândurilor pe strat, în care, în
primăvară se va planta manual răsadul (varză timpurie, conopidă timpurie) cât mai
devreme, fără a mai fi necesară o nouă marcare a rândurilor.
Pentru culturile care se plantează în epocile a II-a şi a III-a, plantarea se face
cu maşina de plantat semimecanizat (prin îndepărtarea discurilor elastice), când
răsadul se introduce manual în şanţurile deschise de brăzdare sau mecanizat, când
introducerea răsadurilor în sol se face de către discurile elastice.
Pentru plantarea mecanizată răsadul trebuie să aibă lungimea de 15-25 cm,
grosimea la colet 3-8 mm şi să fie viguros.
La baza procesului de plantare automatizată a răsadurilor stă o bandă dublă
de hârtie specială, dispusă în formă de rolă, în care se introduc mecanic şi la o
anumită distanţă seminţele. Lungimea bandei este de 300-400 m. După
însămânţarea făcută complet automatizat, rola de hârtie este depusă într-un mediu
în care sunt create condiţii pentru germinarea seminţelor şi creşterea răsadurilor.
În momentul plantării, rolele sunt transportate în câmp la o maşină de plantat cu
cinci sau şase câmpuri acţionată de tractor. Fiecare secţie de pe maşină este
prevăzută cu un dispozitiv special în care se introduce rola aşezată orizontal sau
înclinat.
La plantare, dispozitivele speciale de la fiecare secţie de plantat aşază banda
în sol la o adâncime reglată, în poziţie verticală. Maşina este deservită de un
muncitor mecanizator (Marinescu A., 1989).
După plantare răsadurile se udă la cuib sau pe rigole.

172
 Adâncimea de plantare depinde de specie (tab. 6.39).
Tabelul 6.39
Adâncimea de plantare a răsadurilor la unele specii legumicole
Specia Adâncimea
Mai adânc decât au fost în răsadniţă deoarece emit uşor
Tomate, varză, conopidă
rădăcini adventive
Ardei, pătlăgele vinete,
Cu 1-2 cm mai adânc decât au fost în răsadniţă
castraveţi
Gulii, salată, ţelină, ceapă La aceeaşi adâncime la care au fost în răsadniţă sau pe
de apă, praz strat

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de habitusul plantelor şi

starea de fertilitate a solului, având drept scop asigurarea unor producţii
corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ (tab.6.40).
Referitor la habitusul plantelor, cele la care proiecţia rozetei de frunze în
plan orizontal se înscrie într-un cerc se încadrează cel mai bine în spaţiu pătrat
(tab. 6.41).
Dimensionarea spaţiului nutritiv şi configuraţia acestuia pentru plantele din
culturile legumicole trebuie adaptate la cerinţele impuse de mecanizarea lucrărilor
şi la caracteristicile maşinilor existente în dotare. Schemele de plantare ce se dau
în tehnologia fiecărei culturi sunt adaptate în acest sens (Butnariu, H. şi colab.,
1992).

6.4.3. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în câmp

În legumicultură se întâlnesc două grupe de lucrări: lucrări cu caracter

general (care se aplică la toate culturile legumicole) şi lucrări cu caracter special
(care se aplică numai la anumite culturi legumicole).
Lucrările cu caracter general sunt: combaterea crustei şi afânarea
solului, completarea golurilor, combaterea buruienilor, udarea culturilor,
fertilizarea fazială, prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de combatere a crustei şi de afânare a solului. Lucrările
efectuate asupra plantelor la unele culturi (palisatul, copilitul, cârnitul, ciupitul) ca
şi recoltarea, repetându-se în timpul perioadei de vegetaţie, în unele cazuri chiar în
timpul unei zile) contribuie la tasarea puternică a solului. În plus, ploile torenţiale,

173
udarea prin aspersiune, numărul mare de udări şi cu norme ridicate de udare,
contribuie mai mult la accentuarea fenomenului de tasare a solului din culturi şi la
formarea crustei.
Preventiv se iau măsuri de conservare şi îmbunătăţire a proprietăţilor fizice
ale solului prin practicarea rotaţiei culturilor, folosirea raţională a îngrăşămintelor
organice şi amendamentelor şi generalizarea metodei de udare a culturilor prin
rigole. Pe suprafeţe mici se procedează la încorporarea în sol a produselor
sintetice ca: spuma de polystiren, polystiren expandat, granule de mase plastice
sau prin pulverizarea pe sol a emulsiilor apoase care acoperă suprafaţa solului cu o
peliculă subţire, nefitotoxică, ce împiedică formarea crustei. În condiţii de
umiditate ridicată se folosesc Styromullul amestecat cu turbă, perlit, vermiculit
etc.
Mulcirea solului cu diferite materiale organice (mraniţă, gunoi de grajd
semifermentat, paie, pleavă, coajă de copaci, rumeguş, turbă etc.) sau cu suspensii
bituminoase, folie de polietilenă de culoare închisă (fumurie sau neagră), folie de
aluminiu, hârtie specială etc., previne formarea crustei, respectiv, tasarea solului şi
împiedică dezvoltarea buruienilor. Materialele de natură organică contribuie, după
terminarea ciclului de vegetaţie, prin descompunerea lor, la îmbunătăţirea
structurii solului şi creşterea conţinutului în humus al acestuia.
Lucrările curente prin care se urmăreşte afânarea solului şi combaterea
crustei, se aplică în toate fazele culturii, folosind diverse unelte şi utilaje. Astfel,
pentru distrugerea crustei în intervalul de la semănat la răsărirea plantelor se poate
lucra cu grape uşoare, care nu pătrund adânc în sol sau se utilizează tăvălugul
inelar (TI-3,5). După ce plantele au răsărit se folosesc cultivatoarele legumicole
(CL-4,5M, CL-2,8) sau freza legumicolă (FPL-4). Pe suprafeţe mici se folosesc
unelte manuale (sape, săpăligi, unelte Wolf) sau prăşitori cu tracţiune hipo.
Completarea golurilor constituie o lucrare de optimizare a desimii
culturilor. La completarea golurilor, întâlnite frecvent în culturile înfiinţate prin
însămânţarea seminţelor mici (legume pentru rădăcini tuberizate, ceapa ceaclama,
tomate etc.), pe terenuri care nu sunt bine nivelate şi pe soluri nemărunţite
corespunzător, se procedează la reînsămânţare pe porţiunile de rând unde sunt
goluri. În acest scop se folosesc seminţe preîncolţite sau în cazul unor culturi
plantulele rezultate la rărire din rândurile alăturate (tomate, salată, sfeclă etc.).
La culturile înfiinţate prin răsad, golurile se completează la 4-5 zile după
plantare, folosindu-se în acest scop răsaduri din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă,

174
reţinut special pentru completarea golurilor (10-15%). Completarea golurilor se
efectuează numai după ce se iau măsuri de înlăturare a cauzelor care le-au
provocat (atac de dăunători, exces de umiditate etc.).
La completarea golurilor cu seminţe preîncolţite solul trebuie să fie suficient
de umed, deoarece într-un sol uscat seminţele germinate vor pieri. În cazul
completării golurilor cu plante rezultate din rărit sau răsaduri se va uda fiecare
plantă cu care s-a completat golul.
Combaterea buruienilor se face atât prin măsuri preventive cât şi prin cele
curative.
Dintre măsurile preventive amintim:
- rotaţia şi succesiunea judicioasă a culturilor;
- utilizarea seminţelor cu valoare culturală ridicată, neinfestate cu seminţe
de buruieni;
- lucrarea raţională a solului pentru prevenirea infestării acestuia cu
buruieni;
- utilizarea în cadrul asolamentului a culturilor care concurează mai bine
buruienile;
- distrugerea buruienilor de pe marginea drumurilor şi de-a lungul canalelor
de irigaţii înainte de producerea seminţelor;
- compostarea gunoiului de grajd înainte de utilizare şi menţinerea
platformelor respective libere de buruieni;
- prevenirea infestării culturilor cu buruieni prin seminţe aduse cu apa de
udare, prin îndepărtarea acestora la intrarea apei în perimetrul cultivat cu legume.
Dintre măsurile curative cele mai importante sunt: plivitul, prăşitul şi
erbicidatul.
Plivitul se efectuează când buruienile sunt încă mici şi solul suficient de
umed, pentru ca acestea să se smulgă uşor, fără a se deranja plantele de cultură.
Această lucrare se aplică la culturile cu desime mare (arpagic), pe rândurile de
plante (ceapă, legume pentru rădăcini tuberizate), în cuiburi (cucurbitacee) sau
când masa vegetativă a acoperit solul şi este mai dificilă folosirea altor măsuri
(varză, cucurbitacee).
Deoarece după plivit solul rămâne tasat, trebuie să fie afânat printr-o praşilă
şi, eventual, concomitent cu aceasta să se facă o fertilizare suplimentară (pe
cultivator fiind montat echipamentul de fertilizat).

175
 Prăşitul ajută la distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului,
distrugerea crustei, pătrunderea apei mai uşor în sol, la aerisirea şi încălzirea
acestuia şi, prin aceasta, la accelerarea proceselor biologice din sol necesare în
dezvoltarea plantelor de cultură. Prăşitul executat chiar când solul este lipsit de
buruieni, previne formarea crustei şi pierderea apei prin evaporare. Lucrarea
trebuie efectuată când buruienile sunt abia răsărite, deoarece în această fază
posibilitatea de regenerare prin părţi vegetative este aproape exclusă.
Prăşitul trebuie să se aplice după fiecare ploaie sau irigare prin aspersiune
pentru a evita formarea crustei, în special pe solurile grele, şi a se micşora prin
aceasta pierderea apei prin evaporare.
Prima praşilă se execută după răsărirea plantelor, când se disting rândurile,
sau la câteva zile de la plantare. În cazul culturilor înfiinţate prin semănat direct în
câmp la care seminţele germinează greu (morcov, pătrunjel, păstârnac, ceapă etc.),
prima praşilă se poate efectua înainte de răsărirea plantelor, făcându-se „praşila
oarbă”, dacă s-au folosit la semănat seminţe de plante indicator.
Prăşitul se execută manual pe rândurile de plante şi mecanizat între acestea,
folosindu-se aceleaşi maşini şi unelte ca la distrugerea crustei. O dată cu praşilele
mecanice se refac şi rigolele de udare (fig.6.24).
Adâncimea la care se prăşeşte depinde de specia cultivată, faza de creştere,
textura solului şi scopul urmărit. Când se urmăreşte în special distrugerea
buruienilor, prăşitul trebuie să se facă la adâncimea de 3-4 cm, deoarece la această
adâncime eficienţa de distrugere a buruienilor este maximă. Când scopul principal
este afânarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor faziale, adâncimea la care se
prăşeşte este de 6-10 cm.
Numărul praşilelor variază în funcţie de cultură, regimul de precipitaţii,
numărul de udări şi gradul de îmburuienare.
Erbicidarea culturilor legumicole trebuie asociată cu celelalte măsuri de
luptă integrată împotriva buruienilor. Erbicidele folosite pentru combaterea
buruienilor sunt prezentate în tabelul 6.26.
Irigarea raţională impune soluţionarea optimă, diferenţiată, în funcţie de
cultură şi specificul local, cu tot ansamblul condiţiilor climatice, tehnico-
organizatorice şi economice a regimului de udare prezentat anterior (vezi subcap.
6.1.2).
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cercetările legate de
efectul bolilor şi dăunătorilor în culturile legumicole au arătat că acestea produc

176
pagube de recoltă în medie de cca.18%, iar când au condiţii optime de dezvoltare
pot produce compromiterea totală a culturilor. De aceea, pentru obţinerea unor
producţii corespunzătoare trebuie să se menţină plantele sănătoase de la răsărire
până la încheierea perioadei de vegetaţie. Măsurile prin care se pot proteja
plantele împotriva agenţilor patogeni pot fi preventive şi curative.
Dintre măsurile preventive amintim:
- aplicarea unor rotaţii raţionale care să excludă succesiunea speciilor cu
agenţi patogeni comuni;
- aplicarea unei agrotehnici superioare, care să asigure distrugerea
buruienilor şi condiţii bune pentru creşterea viguroasă a plantelor;
- folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă mare la boli şi dăunători;
- folosirea seminţelor dezinfectate şi a răsadurilor sănătoase;
- instituirea unui regim sever al măsurilor de igienă fitosanitară în culturi.
Măsurile curative se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică.
Tratamentele pentru protecţia plantelor trebuie să se aplice la avertizare, în 3-5
zile. În acest scop, în funcţie de agentul patogen sau dăunătorul combătut se
folosesc diferite insectofungicide (tab. 6.42).
În cazul bolilor se fac tratamente preventive (folosind produse de contact) şi
curative (utilizând produse sistemice). Împotriva dăunătorilor se efectuează numai
tratamente curative (la apariţia primilor dăunători).
Alegerea produselor fitofarmaceutice se face în prima parte a perioadei de
vegetaţie ţinând cont de eficacitate iar în perioada recoltării în funcţie de
remanenţă şi toxicitate. La culturile la care recoltarea se face printr-o singură
trecere, eventual două (varză, conopidă etc.), în perioada de recoltare nu se fac
tratamente de combatere.
În cadrul complexului de măsuri de combatere a bolilor şi dăunătorilor un
rol deosebit revine combaterii integrate. În cadrul acesteia, accentul trebuie pus
mai ales pe metodele nechimice şi în primul rând pe cele biologice, reducându-se
consumul de produse chimice destinate combaterii dăunătorilor cu 25-50% la
unele culturi, micşorându-se substanţial poluarea solului şi a produselor
legumicole. {i la noi în ţară s-au făcut studii pentru identificarea surselor de
entomofagi şi perfecţionarea tehnicilor de înmulţire la scară industrială şi
cercetarea selectivităţii produselor farmaceutice faţă de entomofagi, pentru
integrarea lor ca mijloace chimice, alături de cele biologice, în lupta contra
dăunătorilor (tab. 6.43 - 6.44).

177
 În condiţiile din câmp, pentru efectuarea tratamentelor se folosesc maşini de
combatere (MTSP-1200 sau MPSP-3 x 300) acţionate de tractorul legumicol. În
cazul culturilor legumicole pe suprafeţe mari şi când combaterea trebuie făcută
urgent se pot utiliza în acest scop avioanele.
Pe suprafeţe mici, pentru tratamente se folosesc aparate de stropit manuale.
Lucrările de îngrijire cu caracter special. Acestea se aplică numai la
anumite culturi.
Răritul plantelor. La înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp, în
vederea asigurării unei desimi normale, de regulă ca măsură de siguranţă, se
folosesc norme de seminţe ceva mai mari. În această situaţie, dacă condiţiile de
germinare a seminţelor şi de răsărire a plantelor sunt optime, răsare un număr mai
mare de plante decât cel necesar, motiv pentru care trebuie făcut răritul, care are
drept scop asigurarea unui spaţiu de nutriţie şi vegetaţie pentru fiecare plantă cât
mai aproape de cel optim.
Lucrarea cuprinde două etape: buchetatul şi răritul propriu zis care se
execută manual, smulgându-se din fiecare buchet plantele mai slab dezvoltate.
Momentul răritului depinde de specia legumicolă, vigoarea plantelor şi modul de
folosire a plantelor rezultate la rărit.
Deoarece la rărit se consumă multă forţă de muncă manuală, iar lucrarea
este dificilă prin poziţia pe care trebuie să o aibă muncitorul în timpul lucrului, se
preconizează efectuarea răritului mecanic, cu maşini speciale (Wanten, P-921)
şi mai ales utilizarea la semănat a semănătorilor de precizie, folosind norma corect
stabilită de seminţe la ha. În cazul seminţelor mici se recomandă drajarea lor şi
apoi însămânţarea bob cu bob.
Bilonatul şi muşuroitul se aplică la plantele legumicole de la care se
consumă tuberculii şi rădăcinile tuberizate. Sunt lucrări care se aplică numai în
cazuri speciale, deoarece prezintă neajunsul că măreşte suprafaţa de evaporare a
apei din sol. Prin executarea lor se crează condiţii mai favorabile de creştere a
tuberculilor la cartof, se acoperă rădăcinile care depăşesc suprafaţa solului
(morcov) şi se asigură o rezistenţă sporită a plantelor la acţiunea vânturilor (în
special la culturile semincere).
Susţinerea plantelor se aplică la plantele legumicole la care tulpinile nu se
pot menţine în poziţie verticală datorită înălţimii (lungimii) mari a tulpinilor
plantelor şi lipsei în structura anatomică a acestora a unor ţesuturi mecanice care
să asigure rigiditatea tulpinilor.

178
 Susţinerea plantelor se realizează prin tutori (araci) sau spalier. Tutorii pot fi
aşezaţi individual sau grupaţi sub formă de piramidă (câte 3-4 bucăţi). Spalierul
poate fi cu una sau mai multe sârme. Pentru culturile de tomate timpurii spalierul
se confecţionează din pari (70 cm înălţime şi 5-7 cm Ø) care se fixează pe rândul
de plante distanţaţi la 4-5 m prin batere în pământ la o adâncime de 20-25 cm. Pe
capetele parilor se fixează cu ajutorul scoabelor o sârmă, de care se leagă tulpinile
plantelor cu diverse materiale (deşeuri textile, tei, rafie, sfoară din material plastic
etc.). Pentru culturile de tomate semitimpurii şi târzii (soiuri cu creştere
nedeterminată) se folosesc spalieri cu două sârme. În acest caz înălţimea parilor
este de 1,1-1,2 m, fixându-se în pământ la adâncimea de 30-50 cm. Fixarea primei
sârme se face la înălţimea de 40 cm de la sol iar cea de a doua pe capetele parilor.
Copilitul constă în suprimarea ramificaţiilor laterale (copili) de pe tulpină la
tomate sau a lăstarilor de la baza plantelor semincere, care sunt slab dezvoltaţi şi
dacă se lasă produc seminţe de slabă calitate.Copilii se îndepărtează din momentul
apariţiei lor până când au cel mult 10 cm lungime. Dacă lucrarea se întârzie o
parte din materia organică sintetizată de plantă este consumată de către aceştia, iar
suprafaţa rănilor rămase în urma îndepărtării lor este mult mai mare, se
cicatrizează mai greu şi pericolul de infecţie cu agenţi patogeni este sporit. La
culturile de tomate timpurii copilitul se face radical ,iar la cele de vară şi de
toamnă ( soiuri cu creştere nedeterminată ), pe lângă tulpina principală se mai lasă
1-2 copili.
Soiurile cu tulpina pitică si cele pentru industrializare nu se copilesc.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al tulpinii principale, în
scopul opririi creşterii plantelor în înălţime şi dirijării hranei către fructe ,
favorizând creşterea şi maturarea acestora. La culturile de tomate timpurii cârnitul
se execută după 3-4 inflorescenţe, iar la culturile de toamnă, această lucrare se
efectuează cu 2-3 săptămâni înainte de căderea brumelor timpurii de toamnă.
La varza de Bruxelles, prin cârnit, care se execută la jumătatea lunii
septembrie, se grăbeşte creşterea verzişoarelor la dimensiunile normale pentru
consum.
Mai rar, cârnitul se aplică la plantele din culturile de castraveţi, pepeni şi
pătlăgele vinete (în special la culturile semincere).
Ciupitul se efectuează în special la soiurile de castraveţi care fructifică pe
ramificaţii de ordin superior. Această lucrare se aplică la răsaduri, când se
ciupeşte vârful după 3-4 frunze adevărate şi la plantele din câmp când se ciupesc

179
tulpina principală după 3-4 frunze şi ramificaţiile de ordinul I, după 4-6 frunze.
Lucrarea se poate evita prin tratarea culturilor cu Ethrel.
Tratarea cu substanţe bioactive are drept scop stimularea şi reglarea
proceselor fiziologice, de fructificare şi maturare a fructelor în scopul sporirii
producţiei timpurii şi totale şi îmbunătăţirea calităţii acesteia (tab. 2.3).
Înălbirea (etiolarea) organelor de consum se efectuează pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor legumicole care se consumă etiolate. Prin
înălbire organele de consum devin mai fragede şi au un gust mai plăcut. Înălbirea
se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioluri, conopidă, cardon etc.
Înălbirea lăstarilor de sparanghel şi tulpinilor false de praz se face prin
biloanare. La cicoarea de grădină, rozetele de frunze se leagă cu diverse materiale
sau se înfăşoară cu paie, după care rândurile de plante se bilonează. La ţelina
pentru peţiol, când plantele au 20 cm înălţime, rândurile se bilonează, avându-se
grijă ca biloanele să nu depăşească mugurele terminal. La conopidă, deasupra
căpăţânii false se leagă 2-3 frunze din partea superioară a rozetei sau se acoperă
cu o frunză căreia i s-a frânt nervura principală. Peţiolurile şi nervurile principale
de cardon se înălbesc prin legare cu paie. În cazul culturilor de sparanghel,
cardon, şi ţelină pentru peţiol, pentru înălbirea organelor de consum se poate
folosi pelicula de material plastic de culoare închisă (neagră, fumurie).
Protejarea culturilor împotriva brumelor. Culturile legumicole sensibile la
frig, pot fi vătămate şi uneori chiar distruse de brumele târzii de primăvară sau de
cele timpurii de toamnă. În condiţiile din ţara noastră, pericolul brumelor târzii de
primăvară persistă până la 20 aprilie şi uneori chiar prima decadă a lunii mai, iar
toamna, în jumătatea de nord a ţării, pericolul brumelor apare de la 15 septembrie
(uneori chiar mai devreme), iar în sudul ţării, după 5 octombrie.
Luarea măsurilor de prevenire a efectului dăunător al brumelor şi
îngheţurilor uşoare duce la mărirea siguranţei recoltei şi obţinerea unor producţii
mai timpurii primvara sau mai târzii toamna, lărgind perioada de consum a
produselor legumicole proaspete.
Protejarea culturilor se poate realiza prin mai multe metode. Perdelele de
fum realizate prin arderea diverselor materiale organice sau cu ajutorul capsulelor
(brichetelor) fumigene. Grămezile de gunoi păios se aşază la distanţa de 40-60 m
una de alta, revenind 50 bucăţi/ha. Ele se aprind când temperatura începe să scadă
înainte de miezul nopţii, numărul capsulelor fumigene creşte la 20-30 bucăţi la ha.
Dacă temperatura scade la -2°C.....-3°C se mai aprinde un rând de brichete

180
fumigene, care sunt amplasate în linie dreaptă din 10 în 10 m, la marginea parcelei
din partea dinspre care bate vântul. Prevenirea brumelor se poate realiza şi prin
irigarea culturilor prin rigole în seara dinaintea căderii brumelor sau prin
aspersiune cu picături fine începând din momentul când temperatura aerului la 10
cm deasupra solului scade la 0°C. Efectul brumei poate fi redus prin irigarea prin
aspersiune a culturii afectate, dacă lucrarea începe înainte de apariţia soarelui.
Prevenirea brumelor se poate face prin protejarea culturilor cu folie din material
plastic, încălzirea aerului cu sobe mobile şi acoperirea plantelor cu un strat de
pământ gros de 3-4 cm. Acoperirea se face cu o zi sau câteva ore înainte de
venirea îngheţului, pământul înlăturându-se după trecerea pericolului de îngheţ
(după 2-3 zile).
Combaterea grindinei se poate face prin intermediul rachetelor, încărcate cu
anumite substanţe chimice care exploadează în zona norilor şi împiedică formarea
grindinei sau prin intermediul plaselor cu ochiuri dese din fibre sintetice care se
întind deasupra culturilor. Pericolul distrugerii plantelor se poate înlătura şi prin
cultivarea plantelor în adăposturi acoperite cu mase plastice.
Deoarece folosirea primelor două metode costă mult şi presupune crearea
unui sistem de avertizare şi a unor rampe de lansare automatizată a rechetelor, la
noi în ţară acest sistem nu este folosit. De aceea se pune problema refacerii
culturilor afectate de grindină prin strângerea şi îndepărtarea din cultură a părţilor
de plante (frunze, tulpini, fructe) care sunt rupte sau rănite într-o mare proporţie;
tratarea plantelor cu un fungicid; fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice uşor
solubile; administrarea de îngrăşăminte organice o dată cu apa de irigat;
menţinerea solului afânat şi curat de buruieni; aplicarea praşilelor ori de câte ori
este nevoie.

Lucrare de verificare:
Care sunt principalele verigi tehnologice aplicate plantelor legumicole în
câmp şi care este rolul acestora asupra producţiei, atât din punc de vedere
cantitativ, cât şi calitativ?

181
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.6.
CUPRINS
6.8 Recoltarea, condiţionarea, transportul, păstrarea şi valorificarea produselor
legumicole
6.8.1. Recoltarea legumelor
6.8.2. Condiţionarea produselor legumicole
6.8.3. Transportul legumelor
6.8.4. Păstrarea legumelor în stare proaspătă
6.8.5. Preambalarea legumelor

6.8. RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, TRANSPORTUL,

PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA PRODUSELOR LEGUMICOLE

6.8.1. Recoltarea legumelor

Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din sfera
producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de
operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare a acestei lucrări are
repercusiuni directe asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea legumelor
cuprinde două aspecte principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de
recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele
specializate şi se face din timp, asigurându-se, pe de o parte, întocmirea corectă a
graficelor de livrare, pe baza evaluării producţiei şi a calendarului apariţiei
acesteia, iar pe de altă parte, asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării,
formaţiunile de lucru, ambalajele necesare, mijloacele de transport.
Fluxul general al recoltării este prezentat în tabelul 6.71.
Tehnologia recoltării se referă la:
- stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie
de destinaţia producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea
de a-şi desăvârşi maturarea după recoltare;
- momentul optim de executare a recoltării;
- tehnica de recoltare.
Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi
maturării, la care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare,
frăgezime, conţinut în apă, zaharuri, aciditate etc.
În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi
de destinaţia producţiei, se utilizează următoarele noţiuni legate de gradul de
maturitate:
- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la
mărimea caracteristică şi sunt apte să germineze, dacă sunt puse în condiţii optime
de umiditate şi căldură;
- maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile comestibile
ale legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime,
formă, culoare, gust, aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată.
Această noţiune se utilizează pentru legumele de la care se consumă părţile
vegetative (salată, spanac, morcov, pătrunjel etc.), dar se poate folosi şi pentru

210
cele de la care se utilizează fructele, înainte de atingerea maturităţii fiziologice
(castraveţi, dovlecei, mazăre etc.);
- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite
caracteristicile cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care
legumele se comercializează. Pentru unele legume, ca tomatele pentru export,
pepenii galbeni destinaţi păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă.
- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele
întrunesc însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice, cum ar fi: păstrarea în
stare proaspătă (ceapă, usturoi etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion,
conserve sterilizate, produse deshidratate, murate etc.). La această maturitate
legumele se găsesc în diferite grade ale maturării în funcţie de destinaţie
(supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă complet formată, maximum
de creştere vegetativă etc.).
Practic, legumele se recoltează atunci când părţile comestibile ale plantei
(fructul, rădăcina, bulbul, frunzele, inflorescenţele etc.) au atins mărimea, culoarea
şi celelalte însuşiri caracteristice speciei şi soiului.
Tabelul 6.71
Succesiunea operaţiunilor din cadrul fluxului general al recoltării

Operaţiunea Modul de executare Unelte, ambalaje,utilaje

Recoltare manuală
Desprinderea de pe planta- - tăiere - foarfeci, cuţite, briceag
mamă - răsucire
- smulgere
Scoaterea din pământ - dislocare - sapă, cazma, furcă de scos
- smulgere rădăcinoase, plug, dislocator
Presortarea - după recoltare se elimină exemplarele
necorespunzătoare
- nu se recoltează legumele foarte mici,
deformate, vătămate, bolnave
Ambalarea - simultan cu recoltatul - lăzi, palete, în saci
- de echipe specializate
Strângerea în grămezi - la legumele:
- care se usucă în câmp; - manual
- la care se taie frunzele - lăzi
Recoltarea mecanizată şi semimecanizată
Lucrări premergătoare - verificarea uniformităţii coacerii - utilaje specifice
- strângerea tufelor
- distrugerea frunzelor
- 1-2 recoltări manuale
Recoltarea mecanizată - dislocarea plantelor - utilaje specifice recoltării
- desprinderea fructelor mecanizate
- îndepărtarea vrejurilor, a pământului
şi buruienilor
- alimentarea platformelor de colectat şi
scos recolta
- presortarea pe benzi
Ambalarea - în vrac în remorcă tehnologică
- în lăzi -paletă
- în lăzi paletizate
- în bene

Practic, legumele se recoltează atunci când părţile comestibile ale plantei

(fructul, rădăcina, bulbul, frunzele, inflorescenţele etc.) au atins mărimea, culoarea
şi celelalte însuşiri caracteristice speciei şi soiului.

211
 Principalele caracteristici care permit stabilirea momentului recoltării sunt,
la legumele de la care se consumă fructele: culoarea, mărimea, turgescenţa, luciul,
prezenţa pedunculului, uscarea cârceilor din dreptul fructelor, lipsa ţesutului
celulozic; la legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate: mărimea, forma
şi culoarea rădăcinilor, apariţia cercurilor de vase libero-lemnoase; la legumele
din grupa cepei: îngălbenirea frunzelor şi căderea lor la suprafaţa solului, culoarea
discului, aspectul şi mărimea bulbilor; la legumele de la care se consumă frunzele:
mărimea şi culoarea rozetei de frunze, forma căpăţânii, turgescenţa peţiolului şi
tulpinii; la legumele din grupa verzei: mărimea, greutatea şi gradul de îndesare a
căpăţânii.
Momentul executării recoltării se referă şi la starea vremii prielnice pentru
efectuarea acestei lucrări. Din acest punct de vedere, recoltarea trebuie să se facă
după ce s-a ridicat roua, până la ora când temperatura legumelor ce urmează a fi
recoltate devine cel mult egală cu a aerului atmosferic. În cazul în care sunt
posibilităţi de trecere imediată a produselor recoltate la temperaturi reduse (spaţii
frigorifice, instalaţii de prerăcire etc.), recoltarea se poate efectua toată ziua.
În general, se apreciază că recoltarea se poate face: primăvara, până la orele
11-12 şi după ora 15; vara, până la orele 10-11 şi după ora 17; toamna, până la
orele 12-13 şi după ora 15. În zilele în care temperatura maximă nu depăşeşte
15°C, se recoltează toată ziua.
Imediat după recoltare, legumele se vor adăposti sub umbrare, şoproane,
magazii, depozite etc., pentru a le feri de intemperii.
Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale plantelor
legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei producţiei.
În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în
momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune
cât mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi
etc., deoarece, în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a
oxigenului din aer şi datorită temperaturii ridicate la care se lucrează, de cele mai
multe ori, se produc procese de hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin
pete, înmuierea ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării,
produc deprecieri calitative ale produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire
etc.
În funcţie de specificul plantelor legumicole, recoltarea se face selectiv sau
integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele
legumicole ajung la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni,
dovlecei, fasole de grădină etc.). Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie
de specie, faza de dezvoltare a plantei, tehnologia de cultură, condiţiile de mediu
etc. La culturile de tomate şi castraveţi de seră sunt perioade când recoltarea
trebuie să se facă zilnic, la culturile din câmp, mai ales în perioadele călduroase,
recoltarea se efectuează la 2-3 zile, iar către toamnă, la aceleaşi culturi, recoltarea
se face o dată la 4-5 zile.
Recoltarea integrală la o singură trecere se face culegând toate produsele
existente în momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter
transmis genetic la tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au

212
creat soiuri şi hibrizi cu maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună
rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc. Recoltarea integrală se face şi la morcov,
pătrunjel, păstârnac, ţelină, castraveţi pentru industrializare, spanac etc. La
majoritatea speciilor, recoltarea integrală se execută după, ce în prealabil, s-a mai
făcut o recoltare selectivă a exemplarelor, care au apărut mai timpuriu şi care ar fi
avut în momentul recoltării integrale un grad de maturare foarte avansat.
În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul fiecărei
specii legumicole, recoltarea se poate face: manual, când toate operaţiile se
execută manual; manual, cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu
platforme mobile, platforme tehnologice cu benzi; semimecanizat, o parte din
operaţii se execută mecanizat, iar celelalte, manual; mecanizat, când toate
operaţiunile de recoltare se fac cu ajutorul maşinilor speciale.
La recoltarea manuală se folosesc foarfece, cuţite, la ardei, vinete,
castraveţi, dovlecei etc. sau cazmale, sape, furci de recoltat, la legumele pentru
rădăcini tuberizate, cele din grupa cepei etc. Acest mod de recoltare se utilizează
la legumele destinate consumului în stare proaspătă. Produsele legumicole de la
culturile din sere şi solarii se recoltează manual şi, în acest caz, gradul de maturare
a produselor la care se execută această lucrare are o deosebită importanţă. Astfel,
la tomate, se au în vedere distanţa de transport şi durata de depozitare, fapt pentru
care acestea se recoltează în faza de pârgă sau semipârgă, respectiv atunci când
10-30% din suprafaţa fructului este colorată în diferite nuanţe de gălbui spre roz,
restul suprafeţei fiind verde. Ardeiul gras se recoltează când fructele au ajuns la
mărimea, forma, culoarea şi luciul caracteristice soiului şi sunt apte pentru
consum. Recoltarea castraveţilor se face când fructele au atins dimensiunile
normale, în funcţie de soi şi pretenţiile consumatorilor. Legumele verdeţuri se
recoltează când au atins maturitatea de consum. De asemenea, se recoltează
manual şi o parte din legumele produse în câmp, ca: tomatele, ardeii, pătlăgele
vinetele, pepenii etc.
Recoltarea semimecanizată se poate aplica la plantele legumicole de la care
se consumă rădăcinile tuberizate, cele din grupa cepei, cartof etc. În acest caz, o
parte din operaţii se efectuează mecanizat: dislocarea rădăcinilor, bulbilor,
tuberculilor etc., iar strângerea produselor şi încărcarea în mijloacele de transport
se fac manual. În cazul recoltării semimecanizate se înregistrează o creştere
însemnată a productivităţii muncii.
Recoltarea mecanizată, la care toate operaţiile de recoltat se fac cu ajutorul
maşinilor. Acest mod de recoltare se aplică, în special, la legumele destinate
prelucrării industriale, în condiţiile folosirii unor maşini specifice şi a unei
tehnologii de cultură corespunzătoare. Pentru recoltarea mecanizată au fost create
soiuri şi hibrizi specializaţi în acest sens (creştere determinată, maturare simultană
etc.).

6.8.2. Calitatea şi condiţionarea produselor legumicole

În vederea valorificării, după recoltare, legumele sunt condiţionate.
Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor (de sortare, calibrare,
periere, spălare, ceruire etc.) cu ajutorul cărora produsele recoltate sunt aduse să

213