Derivarea integralei şi integrarea derivatei

Dorim să evidenţiem aici faptul că integrarea şi derivarea funcţiilor reale sunt
operaţii inverse, ı̂ntr-un sens care urmează a fi precizat.
Incepem prin a reaminti formula Leibniz-Newton pentru funcţii f : I → R
continue pe un interval deschis I ⊂ R: dacă funcţia F este o primitivă a lui f ,
mai precis dacă F ∈ C 1 (I, R) şi F ′ = f , atunci pentru orice a, b ∈ I
∫ b
f (s)ds = F (b) − F (a). (1)
a

In mod uzual, stabilirea formulei (1) are loc ı̂n trei paşi: primul, cel mai
dificil, constă ı̂n a demonstra
Teorema 1. Orice funcţie continuă pe un interval [ a, b ] ⊂ R este integrabilă
Riemann pe [ a, b ].
In pasul doi se arată că integrala ca funcţie de limita superioară este o pri-
mitivă a integrantului:
Teorema 2. Fie t0 ∈ I fixat arbitrar. Dacă f este continuă pe I, atunci
funcţia Φ : I → R dată de ∫ t
Φ(t) = f (s)ds, (2)
t0
este bine definită pentru orice t ∈ I, este derivabilă şi

Φ′ (t) = f (t), (3)

pentru orice t ∈ I.
Justificare. Pentru orice t ∈ I avem
(∫ t+h ∫ t ) ∫
′ 1 1 t+h
Φ (t) = lim f (s)ds − f (s)ds = lim f (s)ds.
h→0 h t0 t0 h→0 h t

Din teorema de medie pentru integrala Riemann a unei funcţii continue rezultă
că pentru orice h ̸= 0 există τh ı̂ntre t şi t + h astfel ı̂ncât
∫ t+h
f (s)ds = f (τh )(t + h − t) = f (τh )h
t

şi, prin urmare, ţinând cont de continuitatea lui f ,

Φ′ (t) = lim f (τh ) = f (t).

h→0

Observaţie. Funcţia Φ este primitiva lui f care satisface condiţia Φ(t0 ) = 0.

In sfârşit, la pasul trei stabilim formula Leibniz-Newton astfel: fie F o primi-
tivă a funcţiei continue f . Fixăm un t0 ∈ I şi folosim funcţia Φ definită de (2).
Din (F − Φ)′ = f − f = 0 urmează că F = Φ + c, unde c este o constantă, de
unde obţinem
∫ b ∫ a ∫ b
F (b) − F (a) = Φ(b) − Φ(a) = f (s)ds − f (s)ds = f (s)ds.
t0 t0 a

1
 Am demonstrat astfel formula Leibniz-Newton (1) pe care acum o scriem
ı̂ntr-o formă ı̂n care nu mai apare funcţia iniţială f .
Teorema 3. Dacă F : I → R este de clasă C 1 pe intervalul deschis I ⊂ R
atunci ∫ b
dF
(s)ds = F (b) − F (a), (4)
a ds
pentru orice a, b ∈ I.
Prin eliminarea funcţiei Φ din relaţiile (2) şi (3) obţinem identitatea
∫
d t
f (s)ds = f (t), (5)
dt t0
pentru orice t ∈ I.
Evidenţiem astfel faptul că integrarea şi derivarea sunt operaţii inverse, ı̂n
următorul sens: derivata integralei ca funcţie de limita superioară este chiar
funcţia integrată, vezi relaţia (5), iar integrala derivatei unei funcţii este egală
cu diferenţa valorilor funcţiei ı̂n capetele intervalului, vezi relaţia (4).

Să observăm că metoda de calcul a integralei definite bazată pe formula

Leibniz-Newton este varianta infinitezimală a metodei sumelor telescopice: dacă
avem de calculat suma
∑
i=n
fi
i=1

vom căuta un şir (Fi ) astfel ı̂ncât sa avem descompunerea

fi = ∆Fi = Fi − Fi−1 , i = 1, 2, . . . , n,

şi atunci
∑
i=n
fi = (F1 − F0 ) + (F2 − F1 ) + · · · + (Fn − Fn−1 ) = Fn − F0 ,
i=1

altfel scris
i=1 (∆Fi ) = Fn − F0 .
Σi=n (6)
Exemplu. Suma
∑
n
1
Sn =
i=1
i(i + 1)
poate fi calculată cu descompunerea
1 1 1
= −
i(i + 1) i i+1
astfel
∑
n ( ) ( ) ( )
1 1 1 1 1 1 1 1
= − + − + ··· + − =1− .
i=1
i(i + 1) 1 2 2 3 n n+1 n+1

2
Am arătat că
∑
n
1 n
Sn = = , (7)
i=1
i(i + 1) n+1
pentru orice n ≥ 1.
Analogia dintre formulele (4) şi (6) nu este ı̂ntâmplătoare, ea conduce la
următoarea demonstraţie directă a Teoremei 3: fie

s0 = a < s 1 < · · · < s n = b

o diviziune oarecare a intervalului [ a, b ]. Aplicând teorema creşterilor finite pe

fiecare subinterval [ si−1 , si ] obţinem existenţa punctelor σi ∈ [ si−1 , si ] ı̂n care
dF F (si ) − F (si−1 ) ∆F (si )
(σi ) = = ,
ds si − si−1 ∆si
pentru fiecare i = 1, 2, . . . , n. Suma Riemann corespunzătoare acestor puncte
intermediare devine o sumă telescopică şi poate fi calculată:

∑
i=n
dF ∑
i=n
∆F (si ) ∑
i=n
(σi )(si − si−1 ) = ∆si = ∆F (si ) = F (b) − F (a).
i=1
ds i=1
∆si i=1

dF
Funcţia ds
este integrabilă fiind continuă, există deci integrala
∫ b
dF
(s)ds = I ∈ R
a ds
şi, deoarece pentru orice diviziune a intervalului [ a, b ], oricât de fină, se pot alege
punctele intermediare astfel ı̂ncât suma Riemann corespunzătoare lor să fie egală
cu F (b) − F (a), rezultă egalitatea dorită, I = F (b) − F (a).
Demonstraţia de mai sus justifică următorul calcul formal ı̂n care simplificăm
cu ds: ∫ b ∫ b
dF
ds = dF = F (b) − F (a).
a ds a

Să observăm acum că şi formula (5) are un analog discret, şi anume principiul
de sumare: suma
∑
i=n
Sn = fi = f1 + · · · + fn
i=1

se calculează prin relaţia de recurenţă

Sn = Sn−1 + fn , n = 1, 2, . . . ,

cu S0 = 0, relaţie care poate fi scrisă sub forma Sn − Sn−1 = fn , adică

∆(Σi=n
i=1 fi ) = fn . (8)

3
 Exemplu. Să verificăm relaţia precedentă pentru suma (7). Avem

n n−1 n2 − (n2 − 1) 1
Sn − Sn−1 = − = = = fn
n+1 n n(n + 1) n(n + 1)
pentru orice n ≥ 1 şi S0 = 0, de unde, la nevoie, se poate trage concluzia că
propoziţia (7) este adevărată pentru orice n ∈ N∗ .
1
Observaţie. In cele două exemple de mai sus am găsit pentru şirul fi = i(i+1)
două primitive discrete: şirurile Fi = − i+1
1 i
şi Si = i+1 , despre care am arătat
că ∆Fi = ∆Si = fi , pentru orice i ≥ 1. Să vedem dacă diferenţa lor este o
constantă. Intr-adevăr, avem
i 1
Si − Fi = + = 1,
i+1 i+1
pentru orice i ∈ N.

Inainte de a ı̂ncheia, să reamintim şi următoarea formulă de derivare

∫
d b(t) db da
f (s)ds = f (b(t)) (t) − f (a(t)) (t) (9)
dt a(t) dt dt

care se stabileşte foarte uşor: pentru orice primitivă F a lui f avem

∫
d b(t) d( )
f (s)ds = F (b(t)) − F (a(t)) =
dt a(t) dt

db da db da
F ′ (b(t))
(t) − F ′ (a(t)) (t) = f (b(t)) (t) − f (a(t)) (t).
dt dt dt dt
Exemplu. Să se studieze comportarea funcţiei
∫ 2t
ds
f (t) = s
, (10)
t e +s

pe intervalul [ 0, +∞).
Rezolvare. Deoarece ı̂n (10) integrantul este funcţie continuă iar limitele
integralei sunt funcţii de clasă C 1 , rezultă că şi f este de clasă C 1 pe [ 0, +∞),
cu f (0) = 0.
Integrând de la t la 2t inegalităţile evidente
1 1
0≤ ≤ s,
es +s e
pentru orice s ≥ 0, obţinem
∫ 2t
ds 1 1
0 ≤ f (t) ≤ s
= t − 2t → 0 pentru t → +∞
t e e e

şi deci f (+∞) = 0.

4
 Calculăm derivata f ′ cu formula (9). Avem

1 1 2 1 et (2 − et )
f ′ (t) = (2t)′
− (t) ′
= − =
e2t + 2t et + t e2t + 2t et + t (e2t + 2t)(et + t)

de unde rezultă că f ′ (t) > 0 pentru t ∈ [ 0, ln 2), f ′ (ln 2) = 0 şi f ′ (t) < 0
pentru t ∈ (ln 2, +∞). In concluzie, pe intervalul [ 0, ln 2) funcţia f este strict
crescătoare de la f (0) = 0 la o valoare maximă vmax = f (ln 2) după care, pe
intervalul (ln 2, +∞), descreşte strict către 0 pentru t → +∞.

In final, iată varianta completă a formulei (9), ı̂n cazul ı̂n care atât limitele
de integrare a şi b, cât şi integrantul f depind de parametrul t:
∫ b(t) ∫ b(t)
d ∂f db da
f (t, s)ds = (t, s)ds + f (t, b(t)) (t) − f (t, a(t)) (t). (11)
dt a(t) a(t) ∂t dt dt

Evident că formulele (9) şi (11) pot fi aplicate numai dacă funcţiile a, b şi f
satisfac condiţii de regularitate suficient de bune.