Tudor Arghezi (1880-1967) este unul dintre cei mai importanți și mai originali

poeți români. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul
Arghezi provine de la Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Arghezi a scris
numeroase volume de poezii: „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucegai”, „Cartea cu
jucării”, „Bilete de papagal”, „Prisaca”, „Cântare omului”, „Silabe”, „Noaptea” etc. A
fost gazetar și a mai scris proză și piese de teatru.

Poezia „La mulți ani!” a apărut în volumul „Silabe”, publicat în 1965. Titlul ei
este urarea pe care oamenii și-o fac la trecerea într-un an nou. În prima strofă, de
numai patru versuri, poetul se adresează direct cititorului, spunându-i că îi va ura „pe
nai și strună” „ce-i mai bine din ce vrei!”
Strofa a doua, mai lungă, este un șir de urări în versuri scurte. Poetul îi dorește
cititorului să-i trăiască toată familia, oriunde s-ar afla membrii ei, în munți, în văi, în
târguri sau prin sate. De asemenea, îi urează zile senine, dar și ploaia necesară pentru
ca hambarele să-i fie pline cu bucate, să aibă oi, vite și viței mulți în ogradă. Poetul îi
dorește cititorului său copii „cu ochi căprii” frumoși ca soarele, o nevastă „zveltă și
frumoasă/Ca vlăstarii pomului, băieți „ca mugurii” și fete „ca strugurii”.
În ultima strofă, la fel de scurtă ca prima, poetul adresează o urare tuturor
„cititorilor de slove noi”, dorindu-le numai bine” în anul care urmează.

Poeziile „Tâlharul pedepsit”, „Poveste pentru Zgombi”, „Zdreanţă” și

„Clocitoarea”au apărut în volumul „Prisaca” din 1954.
„Tâlharul pedepsit” este o foarte scurtă poveste în care poetul satirizează
obiceiul șoarecilor de a fura. Titlul, în care șoarecele este numit tâlhar, sugerează
finalul întâmplării descrise.
Din prima strofă aflăm că „într-o zi, prin asfinţit”, șoarecele s-a crezut în stare să
prade un stup. În strofa a doua, șoarecele, socotindu-se „un uriaș”, mai puternic decât
o albină „slabă, mică şi puţină”, a intrat într-un stup ca să fure miere.
În strofa a treia, ni se spune că „nerodul” șoarece a crezut că în stup va găsi o
singură albină, dar a dat peste mii de albine. În strofa a patra, ni se arată cum a fost
pedepsit șoarecele. Albinele s-au năpustit asupra lui imediat ce l-au zărit și l-au învelit
în ceară „de la bot până la coadă” atât de strâns, încât parcă era într-un coșciug.
În ultima strofă, poetul ne transmite învățătura că nu trebuie să ne considerăm
superiori celor mai mici decât noi, pentru că aceștia devin foarte puternici atunci când
sunt împreună și ne pot învinge cu ușurință.

Așa cum sugerează titlul „Poveste pentru Zgombi”, aceasta este o poveste în
versuri alcătuită din două strofe, dedicată lui Zgombi. Poetul îi descrie cu mult umor
pe sfinții care sunt sărbătoriți iarna, la sfârșitul și începutul anului. Toți trei au bărbi și
merg călare pe măgari, însoțiți de douăzeci de iepuri, pe o potecă făcută printre nămeți
înalți de doi metri. Moș Niculae, rămas „fără pat și nici odaie”, este urmat de moș
Crăciun, apoi de moș Ajun, care s-a mânjit pe barbă cu magiunul luat din ceaunul lui
moș Crăciun, iar după ei vine și „cârnul” moș Vasile. Cei patru joacă o horă cu toți cei
ce sărbătoresc și se dau pe gheață, ținându-se de mâini. Versurile sugerează bucuria
sărbătorilor religioase ale iernii, pe care și „cocoșații”, adică cei mai săraci, și
„înalții”, adică cei mai bogați, le țin cu mare bucurie.
A două strofă este dedicată ursului, pentru care poetul a pregătit câteva sfaturi.
Fiind iarnă, ursul trebuie să se îmbrace bine și să încalțe „papucioii”, pentru că e frig
și nu are putere să fure toți stupii cu miere. Fără papuci, îi îngheață labele, iar babele
nu sunt pregătite să-i coasă mănuși „la jar cu păpușile”.
Ultima strofă, alcătuită numai din două versuri, exprimă nemulțumirea și
dezamăgirea poetului, care nu știe de ce astăzi „nu mai e ghețuș”, semn că iarna poate
se apropie de sfârșit.

Poezia „Zdreanță” a apărut în volumul „Prisaca” din 1954. Titlul ei este numele
unui cățel.
În prima strofă, cititorii sunt întrebați dacă l-au văzut pe Zdreanță. Urmează
descrierea cățelului. Acesta are blana zdrențuroasă, parcă făcută din petice care-i
atârnă pe ochi și nasul cârn, și o ureche „de pungaş, fără pereche”.
Urmează, în strofa a doua, isprava făcută de Zdreanță: cățelul dă târcoale
cotețului și, când găina anunță printr-un cotcodăcit că a făcut un ou, intră în coteț,
„pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.”
Din strofa a treia aflăm cum îl pedepsește gospodina pe Zdreanță „fără mătură și
băț”, adică fără să-l bată. Ea pune în cuibar un ou fierbinte, iar cățelul se arde la bot
când vrea să-l mănânce. Nervos, cățelul înjură „cu un lătrat” și în ultima strofă trage
concluzia că gospodina, stăpâna lui, „s-a făcut a dracului”. Tot din ultima strofă aflăm
ceea ce a dorit poetul să ne comunice: furtul e un lucru urât, care se pedepsește.

Poezia „Clocitoarea” a apărut în volumul de poezii pentru copii „Prisaca” din

1954. Titlul ei sugerează o pasăre care stă pe ouă pentru a scoate din ele pui.
În primele patru versuri poetul ne spune că, după știința lui, nu omul, ci cucul a
inventat „mașina de clocit”. În continuare, el ne arată cum procedează această pasăre:
ea pândește cuiburile altor păsări, mai ales ale pitulicilor, și, când acestea rămân goale
puțin timp, își lasă ouăle ei acolo. Astfel, cucul „închiriază” cuiburile altor păsări,
plătindu-le la „Moş-Aşteaptă”. El profită că acestea nu știu să numere și nici să scrie
pe frunze câte ouă au lăsat în cuib, deci la poate păcăli să-i clocească și ouăle lui. În a
doua strofă, de patru versuri, poetul pune o întrebare amuzantă: ce și-o fi zicând
pitulicea, o pasăre „cinstită”, când vede că printre puii ei sunt amestecați și cei de cuc?

Poeziile pentru copii ale lui Tudor Arghezi descriu universul mărunt al
viețuitoarelor necuvântătoare (gâze, furnici, flori, căței, pisici, păsări etc.) în versuri
deosebit de frumoase și de impresionante.