1001 DE NOPŢI

Despre „O mie şi una de nopţi”, s-a scris şi s-a vorbit mult. S-au făcut
filme şi au fost emise fel de fel de păreri. De cele mai multe ori însă, s-a dat
atenţie mai mult poveştii de dragoste, ce s-a legat între cele două personaje
principale (sultanul Şahryar şi Şeherezada), decât mesajului cuprins în
această vastă lucrare. Drept pentru care, am ales să ne reamintim
împreună, pe scurt, despre „O mie şi una de nopţi”.
Un sultan pe nume Şahryar, revoltat de ipocrizia şi de şiretenia
femeilor, a ales să-şi petreacă fiecare noapte cu o altă femeie din haremul
său, pe care a doua zi o trimitea la decapitare. Obiceiul a durat până în clipa
în care i-a venit rândul frumoasei şi înţeleptei Şeherezada. Aceasta, pentru
a-l distra pe sultan, s-a gândit să-i istorisească o poveste atractivă, pe care l-
a apropierea zorilor, a întrerupt-o în momentul cel mai interesant. Astfel că
sultanul, curios, a amânat să-i taie capul Şeherezadei. Aşa s-au scurs 1001
de nopţi şi de poveşti neterminate, la finalul cărora, sultanul a fost cucerit
de isteţimea femeii (care între timp i-a dăruit şi trei copii). Drept urmare,
vindecat pentru totdeauna de cruda şi absurda lui misoginie, Şahryar s-a
căsătorit cu Şeherezada, care a devenit astfel sultană.
Pentru cei care nu au citit „O mie şi una de nopţi”, trebuie spus că toate
poveştile istorisite de Şeherezada, se legau una de alta, fiecare decurgea din
cea precedentă, printr-un procedeu ingenios – şi anume: spre sfârşitul
poveştii unul din personaje începea să spună o nouă poveste, unde noul
erou (către final) se apucă şi el să istorisească o altă întâmplare.
În Europa, „1001 şi una de nopţi” a fost cunoscută mai întâi printr-o
adaptare (pentru că nu a fost în realitate o traducere), a francezului Antoine
Galland, apărută în 1704. Cea mai completă traducere (într-o limbă
europeană), a fost cea doctorului J. C. Mardrus, publicată în 1904, în 18
volume. În România „O mie şi una de nopţi” a apărut pentru întâia dată, în
prima jumătate a secolului XIX, în 8 volume.
Revenind la opera în sine, trebuie precizat că lucrarea nu este (aşa cum
se lasă adesea să se înţeleagă) una pur arabă. Primul nucleu (şi cel mai
vechi), din vastul material narativ ce formează „O mie şi una de nopţi”, este
de origine indo-iraniană. Al doilea nucleu, arabo-irakian, e constituit din
poveşti care au în centrul naraţiunii figura stilizată a sultanului Harun al-
Raşid. Iar cel de-al treilea nucleu (şi cel mai bogat) îşi are originea în Egipt,
reflectându-i în mod deosebit ambianţa, obiceiurile şi credinţele. Toate
aceste straturi s-au suprapus şi au dat naştere unui minunat ansamblu de
basme, fabule şi anecdote. Occidentul a gustat şi a fost fermecat în mod
special, de anumite pasaje. Cât despre valoarea artistică a operei în
totalitatea ei, ei bine – povestirile care schiţează figuri şi descriu mediul
popular din Egipt ori cele ce ilustrează fin, ironic şi cu un realism aspru dar

1
savuros, falsitatea, viclenia şi răutatea oamenilor – sunt adevărate bijuterii
literare.