1848 - GHEORGHE MAGHERU

Începută la Bucureşti la 11 iunie, Revoluţia Română de la 1848 a fost

parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de
afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei ei naţionale. Altfel spus, conform
celor afirmate de Nicolae Bălcescu: „Revoluţia generală fu ocazia, iar nu
cauza revoluţiei române”. Cât despre marile personalităţi ce au înfăptuit-o,
putem spune că în majoritate au fost fii de boieri, care însă nu au mai dorit
să reprezinte clasa părinţilor lor, ci o lume nouă, modernă, pentru realizarea
căreia (unii) nu s-au dat în lături de la nici un sacrificiu. Un astfel de
exemplu, a fost şi Gheorghe Magheru.
Gheorghe Magheru (cunoscut revoluţionar român, general şi om politic),
s-a născut pe 8 aprilie 1802 în Bârzeiu de Gilort (Gorj - Ţara Românească),
într-o veche familie de boieri olteni cu origini transilvănene, care a dat
românilor o serie de personalităţi de seamă ce s-au implicat activ în
evenimentele istorice. A fost văr cu Tudor Vladimirescu, prieten bun cu
Nicolae Bălcescu şi susţinător al lui Avram Iancu.
Gheorghe Magheru s-a remarcat de foarte tânăr, datorită alăturării sale
la mişcarea revoluţionară din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Apoi,
înrolat în armata rusă, el a participat la războiului ruso-otoman ce a avut loc
între anii 1828 – 1829. Pe timpul acestei campanii, Gheorghe Magheru s-a
evidenţiat în câteva lupte (cea mai cunoscută fiind cea de la Băileşti din
septembrie 1828).
Pentru faptele sale de vitejie, a fost decorat de către ţar cu Ordinul „Sf.
Ana”.
Gheorghe Magheru a abandonat o vreme viaţa militară, în favoarea celei
civile, îndeplinit mai multe funcţii administrative. Totodată, s-a înscris şi în
Societatea „Frăţia” (o organizaţie secretă ce avea ca scop salvarea naţiunii
române), care conspira împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Gheorghe Magheru a făcut parte din
guvernul provizoriu (instalat după detronarea lui Bibescu). La scurtă vreme
însă, i s-a dat misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi
voluntari pentru crearea unei Gărzi naţionale. O sarcină de care, de acum
generalul Gheorghe Magheru s-a achitat cu succes, reuşind în final să pună
bazele unei armate revoluţionare.
Odată înlăturat guvernul revoluţionar de către armata otomană,
Gheorghe Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluţiei şi împreună
cu un grup de ofiţeri şi ostaşi, au trecut munţii în Transilvania şi s-au
alăturat armatei conduse de Avram Iancu.
După ce o vreme a fost nevoit să trăiască în exil, Gheorghe Magheru a
revenit în Ţara Românească în 1857, an la sfârşitul căruia a fost ales
deputat de Gorj, în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti, implicându-se astfel
1
activ, în susţinerea unirii principatelor Moldova şi Ţara Românească. În
acest sens a fost unul dintre fondatorii Partidei Naţionale, un factor decisiv
în realizarea actului de la 24 ianuarie 1859.
Gheorghe Magheru a încetat din viaţă pe 23 martie/4 aprilie 1880, la
Bucureşti.