Mitsubishi A6M Zero

Mitsubishi A6M Zero, denumit

și Mitsubishi A6M Rei-sen sau Mitsubishi 12-
shi, a fost un avion de vânătoare1 cu rază lungă
de acțiune proiectat pentru a acționa de la bordul
unui portavion2 (ambarcat). El s-a aflat în
dotarea Serviciului Aeronaval al Marinei
Imperiale Japoneze, Dai-Nippon Teikoku
Kaigun Koukuu-tai) din 1940 până în 1945.
A6M a fost denumit Zero de
către Aliații celui de-al Doilea Război
Mondial datorită proiectării sale drept "avion
3

de vânătoare ambarcat de tip 0". Numele de cod

oficial dat de Aliați era Zeke.
Când a fost introdus la inceputul celui de-al
Doilea Război Mondial, Mitsubishi Zero era cel
mai bun avion de vânătoare din lume,
combinând o excelentă manevrabilitate cu raza
sa lungă de acțiune. În operațiunile de combat
timpurii, Zero și-a obținut reputația de "câine de
vânătoare" reușind un raport record de 12 la 1
avioane doborâte dar, începând cu anul 1942,
combinația de noi tactici precum și noile
echipamente militare introduse de Aliați au
permis piloților săi să se poată angaja în
confruntări directe de pe poziții sensibil egale[3].

1
Un avion de vânătoare este un avion militar conceput și construit în principal pentru a putea ataca alte avioane
aflate în zbor, spre deosebire de bombardiere, care sunt concepute pentru a ataca ținte terestre, prin lansarea de bombe.
Avioanele de vânătoare dispun de armament propriu instalat la bord (de regulă mitraliere de diferite calibre), dar cele
moderne au și posibilitatea de a lansa rachete de atac (aer-aer, aer-sol). Scopul principal al unui avion de vânătoare
este de a stabili superioritate în aer, deasupra unui câmp de luptă. Din Primul Război Mondial până acum, realizarea
și menținerea superiorității aeriene a fost esențială pentru victorie în război convențional. Succesul sau eșecul
eforturilor beligeranților pentru a obține supremație aeriană depinde de mai mulți factori, între care o mare importanță
o au: - abilitatea în pilotaj a piloților militari, - tactica dezvoltată pe baza doctrinei de desfășurare a avioanelor de
vânătoare, - numărul, starea tehnică și performanțele tehnice nominale ale avioanelor folosite. Datorită importanței
superiorității militare aeriene, de la începutul istoric al luptelor aeriene, forțele aeriene au depus eforturi pentru a
dezvolta în mod constant avioane de vânătoare superioare tehnologic și de a implementa aceste dezvoltări la un număr
cât mai mare de avioane de vânătoare.

2
Un portavion este o navă militară specială de dimensiuni foarte mari, dotată cu o punte de pe care aparatele de zbor
pot să decoleze și să aterizeze, și având infrastructura necesară pentru a efectua întreținerea și operarea acestor aparate.
În cadrul unei flote, portavionul reprezintă nava capitală, fiind extrem de costisitoare și cea mai importantă din punct
de vedere militar.
3
Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele conflicte asociate
lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a țărilor lumii—inclusiv toate marile puteri—care au
Serviciul Aeronaval al Marinei Imperiale Japoneze a utilizat adesea Mitsubishi Zero și ca avion
cu decolare de la sol. Prin 1943, moștenirea slăbiciunilor de proiectare și stagnarea tehnologică (în
special la capitolul de putere generată de motor) au rezultat într-o eficiență tot mai scăzută a lui
Zero în fața noilor avioane de vânătoare inamice care posedau o putere de foc mai mare, armură,
viteză și o manevrabilitate comparabilă sau care se apropia mult de cea a lui Zero. În timpul

format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat direct mai mult
de 100 de milioane de oameni din peste 30 de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate
economică, industrială și științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele
civile și cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși aproximativ
11 milioane de oameni) și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și demografice (în care au murit
aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și
Nagasaki), el a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict din istoria omenirii.
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja în război cu Republica China în
1937, dar în general se consideră că războiul mondial a început pe 1 septembrie 1939 cu invazia Poloniei de
către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de război ale Germaniei, Franței și Regatului Unit. De la sfârșitul
anului 1939 până la începutul anului 1941, într-o serie de campanii și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare
parte din Europa continentală, și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia. Conform Pactului
Molotov–Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au divizat anexat teritoriile vecinilor lor
europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice. Războiul a continuat în primul rând între puterile europene
ale Axei și coaliția între Regatul Unit și Commonwealth-ul Britanic, cu campanii inclusiv în Africa de Nord și Africa
de Est, cu bătălia aeriană a Marii Britanii, campania de bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu
îndelungata bătălie a Atlanticului. În iunie 1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a Uniunii Sovietice,
deschizând cel mai mare teatru de război din istorie, care a angajat cea mai mare parte a forțelor militare ale Axei într-
un război de uzură. În decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite ale Americii și coloniile europene⁠(d) din Oceanul
Pacific, și a cucerit rapid o mare parte a Pacificului de Vest. Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut
critica bătălie de la Midway, în apropiere de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod
decisiv, la Stalingrad, în Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de Est, invaziile
aliate a Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în Pacific, Axa a pierdut inițiativa și
s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În 1944, Aliații au invadat Franța ocupată de Germania, în
timp ce Uniunea Sovietică și-a recăpătat toate pierderile teritoriale și a invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945,
japonezii au suferit pierderi majore în Asia continentală în China Central-Sudică), și Birmania, în timp ce Aliații au
schilodit Marina Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest. Războiul din Europa s-a încheiat cu
o invazie a Germaniei de către Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de
către trupele sovietice și ulterior capitularea necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945. După Declarația de la
Potsdam dată de către Aliați la 26 iulie 1945 și după refuzul Japoniei de a capitula în conformitate cu termenii acesteia,
Statele Unite ale Americii au detonat bombe atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 6 și,
respectiv, 9 august. Cum o invazie de arhipelagului Japonez era iminentă, și erau posibile și alte bombardamente
atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei și a invadat Manciuria, Japonia a capitulat și ea la 15 august
1945. Astfel s-a încheiat războiul în Asia, cimentând o victorie totală a Aliaților. Al Doilea Război Mondial a modificat
alinierea politică și structura socială a lumii. S-a înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova
cooperarea internațională și a preveni conflictele viitoare. Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea
Sovietică, China, Regatul Unit și Franța—au devenit membri permanenți ai Consiliului de Securitate al
ONU. Uniunea Sovietică și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena pentru Războiul Rece, care a
durat următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri europene s-a diminuat, în timp ce a
început decolonizarea Asiei și Africii. Cele mai multe țări ale căror industrii au fost afectate s-au reorientat
spre redresarea economică. Integrarea politică, mai ales în Europa, a apărut ca efort de a pune capăt dușmăniilor
dinainte de război și de a crea o identitate comună.
ultimului an de serviciu activ Zero a fost utilizat în Războiul din Pacific4 în operațiuni kamikaze5.
În decursul războiului, Zero a fost construit într-un număr mai mare decât oricare alt avion japonez.

Proiectare și dezvoltare

Epava unui Mitsubishi A6M3 Zero abandonat pe aeroportul

Munda, Insulele Solomon, 1943

4
Războiul din Pacific a fost parte a celui celui de-al Doilea Război Mondial, luptele derulându-se în Oceanul Pacific,
insulele sale și în Asia de răsărit, între 7 decembrie 1941 și 2 septembrie 1945. Cele mai importante lupte au avut loc
după ce Imperiul Japonez a atacat o serie de țări, care au ajuns să fie cunoscuți ca Aliații (ori Puterile aliate). În zilele
noastre, în Japonia se folosește denumirea "Războiul din Pacific", puțini dintre niponi referindu-se la conflict ca la
"Marele Război din Asia de Est" , termen adoptat în mod oficial de Cartierul General Imperial În 1941 și scos în afara
legii în 1945, în timpul ocupației Japoniei.
5
Kamikaze (în traducere brută: "vânt divin") erau atacuri sinucigașe efectuate de piloții militari ai Imperiului
Japonez împotriva navelor de luptă ale Aliaților în fazele finale ale campaniei din Pacific din cel de-al Doilea Război
Mondial, cu misiunea de a distruge cât mai multe nave de război inamice. Popular, termenul este atribuit atât avionului,
pilotului cât și acțiunii. Piloții kamikaze încercau intenționat prăbușirea avionului adesea încărcat cu explozibil în
portavioanele Aliaților, putând fi incărcați cu bombe, torpile sau rezervoare de combustibil pline. Funcțiile principale
ale avionului - bombardare, torpilare sau combatul aerian - erau abandonate, acesta fiind modificat și convertit strict
la detaliile necesare misiunii: încărcarea peste limitele normale cu exploziv. Scopul, care era imobilizarea și
scufundarea a cat mai multe vase de luptă inamice, în special portavioane, era considerat suficient de critic pentru a
se justifica sacrificiul combinat al pilotului și avionului. Aceste atacuri, începute în octombrie 1944, au venit după
câteva înfrângeri severe ale forțelor militare japoneze. Ele pierduseră supremația aeriană din cauza portavioanelor
depășite și mare parte scufundate precum și a unui număr mare și greu de înlocuit de piloți experimentați. La scară
macroeconomică, Japonia experimenta în descreștere capacitatea de a purta războiul aflându-se într-un declin
industrial rapid raportat la forța economică pe care o degajau Statele Unite. Guvernul japonez iși exprimase opoziția
față de posibilitatea capitulării. În combinație, toți acești factori au condus către soluțiile extreme reprezentate de
tacticile kamikazepe măsură ce forțele Aliaților înaintau spre insulele principale japoneze. În timp ce termenul
"kamikaze" se aplică îndeobște atacurilor aeriene, termenul a fost aplicat uneori în alte atacuri sinucigașe cu tactici
variate. Armata japoneză a folosit sau a întocmit planuri pentru Unitățile de Atac Speciale Japoneze
incluzând submarine, torpile umane, ambarcațiuni de viteză sau scafandri. Totuși, kamikaze a fost cea mai comună și
bine-cunoscută formă de atac sinucigaș de pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, similare așa-numitelor
atacurilor Banzai. Principala diferență dintre kamikaze și banzai este că suicidul este esențial pentru succesul
atacului kamikaze în timp ce banzai are doar potențialul suicidal, atacatorul speră să supraviețuiască deși nu se
așteaptă la asta. Kamikaze, banzai, gyokusai sau seppuku sunt concepte dificil de înțeles în afara Japoniei. Ele fac
parte din cultura poporului japonez, tradiția sinuciderii în locul înfrângerii și capturării - care presupun receptarea
rușinii și a umilinței - era adânc înrădăcinată în cultura militară japoneză, viața de samurai și codul Bushido impunând
loialitatea și onoarea înaintea vieții.
 A6M2 Zero al portavionului Zuikaku pregatindu-se pentru o
misiune la Rabaul

A6M3 Model 22 deasupra insulelor Solomon, 1943

Avionul de vânătoare Mitsubishi A5M tocmai intrase în serviciul activ la începutul anului
1937 când Marina Militară Imperială Japoneză a început să caute deja un înlocuitor. În mai au
emis caietul de sarcini 12-Shi pentru un nou avion de vânătoare ambarcat și l-a trimis
firmelor Nakajima și Mitsubishi. Ambele companii au început lucrul de proiectare în timp ce
așteptau cerințele definitive să le fie transmise în următoarele luni. Bazându-se pe experiența lui
A5M din China, Marina Militară a trimis cerințele în octombrie specificând viteza necesară de
500 km/h la altitudinea de 4.000 m și o putere ascensională de 3.000 m în 3,5 minute. De asemenea,
se dorea testarea anduranței, avionul trebuia să reziste două ore la viteză normală și de la 6 la 8 ore
în viteză de croazieră în modulul economic (ambele cu rezervoare detașabile). Armamentul trebuia
să constea în două tunuri de 20 mm, două mitraliere de 7,7 mm și două bombe de 30 kg sau 60 de
kg. Un set complet radio trebuia montat pe toate avioanele împreună cu un sistem radio de detecție
a direcției pentru navigarea cu rază lungă. Manevrabilitatea specificată impunea minim egalarea
performanțelor lui A5M, în vreme ce lungimea aripilor nu trebuia să depășească 12 metri pentru a
se calibra cerințelor portavioanelor. Toate acestea trebuiau puse în aplicare cu motoarele
disponibile la acea vreme, ceea ce a constituit o altă limitare, puterea lui Zero depășind foarte rar
1000 de cai putere în oricare din variantele sale.
Echipa Nakajima a considerat noile cerințe drept irealizabile și, în ianuarie, s-a retras din
competiție. Proiectantul șef de la Mitsubishi, Jiro Horikoshi, a previzionat posibilitatea contruirii
unui asemenea avion dar condiționată de reducerea greutății sale cât mai mult posibil și, în acest
scop, a utilizat toate metodele posibile de economisire a greutății. Zero a fost contruit din aluminiu
T-7178, un aliaj ultra-secret dezvoltat de japonezi special pentru acest avion. Era mai ușor și mai
puternic decât aluminiul obișnuit utilizat la acea vreme, dar era și mai friabil. Mai mult, niciun fel
de armură nu a fost utilizată pentru protecția pilotului, a motorului sau altor puncte nevralgice ale
aparatului iar tehnologia de auto-sigilare a rezervoarelor de combustibil a fost ignorată. Acestea
au facut din Zero mai usor, manevrabil și agil decât majoritatea avioanelor timpului său dar, în
același timp, mult mai expus riscului incendierii și exploziei dacă era prins și lovit de tirul inamic.
Cu aripa de monoplan scurtă și joasă, cockpitul închis și trenul de aterizare retractabil, Zero
beneficia de cel mai modern design din lume. Avea o putere ascensională ridicată încărcarea aripii
de portanță fiind scăzută (forța de apăsare a aerului asupra aripii în sensul acțiunii forței de
greutate, raportată la forța ascensională dată de aerul de potanță din sens invers, sub aripă);
combinate cu greutatea sa ultra-ușoară confereau avionului o pierdere de viteză foarte mică în
momentele de ascensiune și un mare unghi critic de atac. Cu 60 kn (110 km/h) la ascensiune,
aparatul era extrem de manevrabil și beneficia de capacități de viraj și întoarceri foarte rapide,
superioare oricărui avion de vânătoare al Aliaților. Coeficientul de rotații era sporit de un sistem
ingenios dispus pe eleroane care aveau un contra-efect făcând controlul asupra acestora mult mai
ușor. Dezavantajul era că la viteze mari eficiența de rotație era scăzută tinzând spre zero la
483 km/h.
Nume
A6M este universal cunoscut drept Zero, denumirea dată tipului de clasei sale de Marina
Militara Japoneză, Avion de Vânătoare Ambarcat Tip 0, preluat din ultima cifră a anului Imperial
2600 (1940), anul în care a intrat în serviciu. În Japonia se foloseau neoficial și denumirile Rei-
sen și Zero-sen; piloții japonezi foloseau cel mai frecvent denumirea Zero-sen. Restul denumirii
oficiale A6M reprezenta tipul bazei utilizate, portavioanele (de aici litera "A"), "6" pentru că era
al șaselea model construit pentru Marina Militară Imperială și "M" de la numele companiei
constructoare, Mitsubishi.
Numele de cod oficial utilizat de Aliați era Zeke, în buna tradiție de a da nume masculine
avioanelor, nume feminine bombelor, nume de păsări transportoarelor aeriene de trupe și denumiri
de arbori avioanelor de antrenament. Zeke a făcut parte din primul lot de nume provinciale stabilite
de căpitanul Frank T. McCoy din Tennessee, care și-a dorit denumiri scurte, ușor de reținut și
distinctive. Când s-a introdus codul Aliaților pentru avioanele de vânătoare japoneze în 1942,
prima sa alegere a fost Zeke pentru Zero. Mai târziu, alte doua variante ale avionului au primit (nu
imediat) propriile nume de cod: A6M2-N - versiunea hidroavion a lui Zero - era numit Rufe iar
varianta A6M3-32 a primit inițial codul Hap. La obiecțiile generalului "Hap" Arnold,
comandantul USAAF, numele a fost schimbat în Hamp.

Istoricul operațiunilor

Mitsubishi A6M2 "Zero" Model 21 decolând de pe

portavionul Akagi cu misiunea de atac asupra bazei Pearl
Harbor.

Consola de zbor din carlinga unui A6M2 avariat, prăbușit în

timpul atacului de la Pearl Harbor în clădirea 52 a Fortului
Kamehameha, Oahu, la 7 decembrie 1941. Pilotul, care a fost
ucis, era Takeshi Hirano; pe coada avionului era inscripționat
"AI-154".
 Akutan Zero, denumit astfel după numele insulei unde a fost
capturat, primul avion Zero capturat intact de Aliați, inspectat de personalul militar al Statelor
unite la 11 iulie 1942.
Primul Zero (din seria A6M2) a devenit operațional în 1940. La 13 septembrie 1940,
avionul Zero marca prima victorie într-o confruntare aeriană când 13 avioane A6M2 comandate
de locotenentul Saburo Shindo au atacat 27 avioane de producție sovietică Polikarpov I-15 și I-16
aparținând Forțelor Aeriene Naționale Chineze, doborându-le pe toate fără a înregistra vreo
pierdere. Înainte de a fi redistribuite un an mai târziu, Zero-urile doborâseră 99 avioane
chineze (266 conform altor surse).
În momentul atacului de la Pearl Harbor 420 de Zero-uri erau active în Pacific. Avionul
Zero Model 21, dedicat decolării de pe portavioane, a fost tipul cel mai adesea întâlnit de trupele
americane, și de cele mai multe ori mult mai departe de portavionul de care aparțineau datorită
razei de acțiune de 2.600 km. Mulțumită combinației dintre excelenta manevrabilitate și puterea
de foc, Zero dispunea cu ușurință de colecția diversă de avioane trimisă împotriva sa de aviația
aliată în Pacific in 1941, în timp ce raza sa uriașă de acțiune îi permitea să apară la distanță de
frontul de operațiuni și să dea senzația comandamentului aliat că sunt de cîteva ori mai multe
avioane decât erau în realitate. Zero și-a câștigat rapid o reputație de temut dar, în cele din urmă,
avea să-și piardă gradual superioritatea aeriană în fața noilor tactici și avioane ale aliaților.
Asul japonez Saburo Sakai descrie modul în care capacitatea de rezistență a avioanelor de
modele timpurii Grumman (supranumite Wildcat) a reprezentat un factor ce a prevenit ca Zero să
obțină dominația totală:
„Aveam încredere deplină în abilitatea mea de a distruge avionul Grumman și am decis să termin
avionul inamic folosind doar mitralierele de 7,7 mm. Am trecut tunurile de 20 mm în poziția
"închis" și le-am oprit. Dintr-un motiv ciudat însă, chiar și după ce am epuizat aproape 5-600 de
role de muniție țintind direct în Grumman, avionul nu se prăbușea, continua să zboare! Mi s-a
parut foarte curios — nu mi se mai întâmplase până atunci — am redus distanța dintre cele două
avioane până în situația în care mai că puteam ieși din carlingă și atinge Grumman-ul. Spre
surpriza mea, atât cârma cât și coada avionului inamic erau sfâșiate teribil arătând ca o bucată
veche de cârpă ruptă. Cu avionul în asemenea stare nu e de mirare că pilotul era incapabil să
continue lupta dar un Zero dacă ar fi încasat atâtea gloanțe ar fi fost deja o minge de foc!”
Proiectat pentru atac, avionul Zero a dat prioritate razei lungi de acțiune, manevrabilității
și puterii de foc cu costul unei protecții infime - majoritatea modelelor nu aveau nici rezervoare
auto-sigilante și nici armură - astfel că multe Zero-uri și mulți piloți piereau prea ușor în luptă. În
timpul etapelor inițiale ale luptelor din Pacific, japonezii și-au instruit piloții mult mai energic și
mai dur decât omologii lor din țările Alianței. Astfel, pierderile neașteptate și masive din Marea
Coralilor6 și de la Midway7 au fost lovituri grele pentru Japonia, devenind foarte dificilă înlocuirea
piloților căzuți cu alții la fel de experimentați.

6
Bătălia din Marea Coralilor, purtată între 4–8 mai 1942, a fost o bătălie navală majoră a războiului din Pacific,
purtată între forțele navale imperiale japoneze și forțele aeriene și navale aliate, din Statele Unite și Australia, în
timpul celui de al Doilea Război Mondial. Bătălia s-a consacrat ca fiind prima bătălie navală în
care portavioanele inamice s-au atacat direct unele pe celelalte, și de asemenea a fost prima bătălie navală în care
flotele inamice nu s-au zărit și nu au tras direct una asupra celeilalte. Într-o încercare de a-și întări poziția în Pacificul
de Sud, forțele Imperiului Japonez au decis să invadeze și să ocupe Port Moresby din Noua
Guinee și Tulagi din Insulele Solomon aflate la sud-est. Planul a fost numit Operațiunea MO și a implicat câteva
unități importante ale flotei japoneze, inclusiv trei portavioane, pentru a asigura apărarea aeriană a flotei invadatoare,
sub comanda lui Shigeyoshi Inoue. Statele Unite au aflat despre planul japonez prin interceptarea comunicațiilor și au
trimis două portavioane însoțite de crucișătoare americane și australiene sub comanda amiralului Frank J.
Fletcher pentru a opri ofensiva japoneză. În zilele de 3 și 4 mai, forțele japoneze au invadat și ocupat Tulagi, deși
câteva din navele de război de sprijin au fost surprinse și scufundate sau doar avariate de avioanele de pe
portavionul ''Yorktown''. Fiind avertizate de acum de prezența portavioanelor americane în zonă, portavioanele
japoneze au intrat în Marea Coralilor cu intenția de a găsi și de a distruge forțele navale aliate. Începând cu data de 7
mai, portavioanele ambelor părți au executat atacuri aeriene în două zile consecutive. În prima zi, Statele Unite au
scufundat portavionul japonez Shōhō, iar japonezii au scufundat un distrugător și au avariat grav un petrolier (care
ulterior a fost lăsat să se scufunde). În ziua următoare, portavionul japonez Shōkaku și portavionul
american ''Lexington'' (care a fost și evacuat) au fost avariate, iar portavionul Yorktown a fost deteriorat. Cum ambele
părți au suferit pagube mari concretizate în pierderea unor avioane și avarierea sau distrugerea unor portavioane,
flotele s-au retras din zona de conflict. Pentru că a pierdut apărarea aeriană asigurată de portavioane, Inoue a retras
flota din Port Moresby cu intenția de a ataca mai târziu. Deși a fost o victorie tactică a japonezilor din punctul de
vedere al numărului navelor scufundate, bătălia se va dovedi a fi o victorie strategică a aliaților pentru mai multe
motive. Expansiunea japoneză, care părea de neoprit până în acel moment, a fost respinsă pentru prima dată. Mult mai
important, portavioanele japoneze Shōkaku și Zuikaku - unul avariat, iar celălalt cu numărul de avioane împuținat -
urmau să fie incapabile să se implice în Bătălia de la Midway, care urma să aibă loc în luna următoare, asigurând astfel
egalitatea în ceea ce privește numărul de avioane între cei doi adversari, fapt care va contribui în mod semnificativ la
victoria Statelor Unite în acea bătălie. Pentru că japonezii au pierdut portavioane în Bătălia de la Midway, nu au putut
să invadeze de pe ocean Port Moresby. Două luni mai târziu, aliații au profitat de vulnerabilitatea strategică a
japonezilor și au lansat Campania din Guadalcanal care, împreună cu Campania din Noua Guinee, a dus la spargerea
defensivei japoneze în Pacificul de Sud și a fost un factor important pentru înfrângerea Japoniei în al Doilea Război
Mondial.
7
Bătălia de la Midway este cea mai importantă bătălie navală din războiul din Pacific, parte a celui de-al Doilea
Război Mondial. Între 4 iunie și 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după bătălia din Marea Coralilor și la șase luni
după atacul de la Pearl Harbour, Marina Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care
atacase Atolul Midway, și a provocat pierderi ireparabile flotei japoneze. Istoricul militar John Keegan a caracterizat
bătălia ca fiind cea mai amețitoare și mai precisă lovitură din istoria războaielor navale. Operațiunea japoneză, ca și
atacul anterior de la Pearl Harbour, urmărea să elimine poziția strategică a Statelor Unite din Pacific, dând astfel
Japoniei mână liberă în stabilirea sferei sale de influență în Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale. Japonezii
sperau și că o altă înfrângere demoralizatoare va determina Statele Unite să capituleze în războiul din Pacific. Japonezii
au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană.[11] De asemenea, japonezii au intenționat să ocupe Atolul
Midway ca parte a unui plan mai mare de a-și extinde perimetrul de apărare ca răspuns la raidul Doolitle. Această
operațiune era considerată și ca o pregătire pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji și Samoa.
Planul a fost dezavantajat de prezumțiile greșite pe care le-au făcut japonezii cu privire la reacția americanilor și de
dispozițiile insuficiente date la momentul de început al punerii în executare. Pentru americani a fost esențial că Stația
HYPO (unitatea de informații din Hawaii specializată în interceptarea comunicațiilor și în decriptarea acestora) a fost
în stare să determine data și locul atacului, Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească
propria ambuscadă. Patru portavioane japoneze și un crucișător greu au fost scufundate cu costul unui portavion
american și al unui distrugător. Bătălia de la Midway și uzura extenuantă din Campania din insulele Solomon au făcut
ca Japonia să nu mai poată ține pasul cu construcția de nave și pregătirea piloților, în timp ce Statele Unite ale Americii
măreau ritmul în ambele direcții.
 Împotriva agilității neobișnuite a lui Zero, piloții forțelor aliate au decis ca cea mai potrivită
tactică era să rămână în afara razei de acțiune a acestuia și evitarea confruntărilor directe care
solicitau manevre, tehnică, picaje sau ascensiuni. Prin utilizarea vitezei, a rezistenței propriului
avion si evitarea erorii de a încerca surclasarea Zero-ului, în cele din urmă era suficient ca un tun
sau o mitralieră grea (de calibrul 50) să nimerească o singură dată pentru ca Zero-ul să devină o
mare de flăcări. Această tactică denumită "boom-and-zoom" mai fusese folosită pe teatrul de
operațiuni China Burma India (CBI) împotriva unor avioane similare, la fel de manevrabile și agile
ale Armatei Japoneze, Nakajima Ki-27 și Ki-43, de către "Flying Tigers" (Tigrii Zburători) ai
Grupului de Voluntari Americani (AVG). Piloții AVG fuseseră antrenați să exploateze la
maximum avantajele avioanelor lor P-40: foarte robuste, înarmate puternic cu armament greu,
relativ rapide în picaje și în luptele de la altitudine mică și cu un coeficient ridicat de rotații.
O altă manevră tactică importantă a fost cea dezvoltată de locotenent-comandorul John S.
"Jimmy" Thach, asa-numitul "Val Thach" în care avioanele de vânătoare zburau în perechi la
distanțe de 60 de metri unul de celălalt. Când un Zero se lansa asupra cozii (partea mai vulnerabilă)
unuia cele două avioane se întorceau unul spre celălalt. Dacă avionul Zero își urma obiectivul
inițial, prin viraj, intra într-o poziție care îl făcea vulnerabil la atacul celuilalt avion devenit escorta
țintei. Această tactică a fost utilizată cu succes în Batalia din Marea Coralilor, cea de la Midway
și deasupra Insulelor Solomon.
Armata americană a descoperit multe din atributele secrete care făceau din A6M un avion
de vânătoare atât de performantdatorită recuperării lui Akutan Zero — un exemplar Zero aproape
intact descoperit pe Akutan din Insulele Aleutine. Subofițerul Tadayoshi Koga pierdea combustibil
și a încercat o aterizare forțată dar avionul său s-a răsturnat în pământul moale, pilotul decedând
în urma rănilor de la cap. Avionul, relativ întreg, a fost încărcat pe un vas cu destinația North Air
Station, North Island, San Diego. Testele intensive ulterioare asupra Zero-ului reparat au dezvăluit
nu doar punctele forte ale lui A6M dar și slăbiciunile și deficiențele în proiectare și performanță.

“ Nu cred că am pilotat vreodată un avion care să atingă performanța de viraj a lui

Zero. Zero a fost peste toți oponenții săi și a fost cel mai bun avion de vânătoare
din lume până la mijlocul anului 1943. ”

— Cpt. Eric Brown, pilot-șef de teste al Marinei Militare, ofițer comandant de teste pe
avioanele Zero recuperate

Când puternicele P-38 Lightning, F6F Hellcat și F4U Corsair au apărut pe teatrul de
operațiuni din Pacific, A6M cu motorul său slab și-a pierdut competitivitatea. În confruntările cu
F6F sau F4U, singurul lucru pozitiv care se putea spune despre Zero era faptul că, în această etapa
a războiului, el se găsea în mâinile unor piloti foarte experimentați a căror îndemânare duceau
performanțele, manevrele și capacitatea de luptă la nivelul majoritații oponenților. Dar numărul
aflat într-o continuă descreștere al piloților japonezi experimentați a devenit un factor semnificativ
al succesului Aliaților în confruntările aeriene cu Zero-urile japoneze.
Cu toate acestea, în mâini experimentate avionul Zero reprezenta în continuare o arma
mortală. Armata japoneză a găsit și o soluție extremă pentru lipsa de piloți experimentați, avioanele
devenind instrumente pentru operațiunile kamikaze. Deși depășit la toate capitolele, problemele
economice și tehnice întâmpinate de noile motoare proiectate, de schimbarea liniilor de producție
și problemele cu modelele care trebuiau să constituie un succesor evoluat al lui Zero au făcut ca
producția lui A6M să continue până în 1945, cu aproape 11.000 de exemplare produse în toate
variantele disponibile.

Specificații tehnice
Specificații tehnice pentru A6M2 Tip 0 Model 21
Sursa datelor: The Great Book of Fighters.
Caracteristici generale

Divergența de traiectorii între proiectilele armelor de 7,7 mm respectiv 20 mm

 echipaj - 1
 anvergura aripilor - 12 m
 înălțime - 3,05 m
 suprafață portantă - 22.44 m²
 greutate gol - 1.680 kg
 greutate încărcat - 2.410 kg
 raport aspect - 6:4
 motoare - 1× Nakajima Sakae 12, motor radial, 709 kW (950 cp)
Performanțe

 viteză maximă de bază - 533 km/h

 altitudinea optimă pentru viteza maximă - 4.550 m
 viteza maximă atinsă vreodată - 660 km/h
 rata de ascensiune - 15,7 m/s
 rază de acțiune - 3.105 km
 raport de încărcare - 107,4 kg/m²
 raport putere/masă=294 W/kg
Armament

 bombe
 2× 60 kg sau
 1× 250 kg pentru atacuri kamikaze
 arme
 2× 7,7 mm mitraliere Tip 97 în carcasa motorului, cu 500 benzi de muniție per armă.
 2× 20 mm tunuri Tip 99 în aripi, cu 60 benzi per armă.