6.

CONSTANTIN MAVROCORDAT

În şirul domnilor fanarioţi, Constantin Mavrocordat este, desigur, nu

numai cel mai important, prin amploarea reformelor înfăptuite, dar şi
personalitatea cea mai luminoasă.
Constantin era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi fiul lui
Nicolae Mavrocordat, cel care inaugurase regimul fanariot în Moldova (1711) şi
Ţara Românească (1716), el însuşi om de mare cultură şi cu o bogată experienţă
politică. Primul domn fanariot fusese şi promotor al unei politici de reforme şi
susţinător al învăţământului în principate şi întocmise pentru fiul său Constantin
un adevărat program, îndemnându-l spre o guvernare luminată. Tată şi fiu, au
făcut dovada calităţilor de conducători - concepţie coerentă de guvernare,
autoritate, larg orizont de informare, contact permanent cu cele mai noi curente
de gândire - dar arta guvernării, în care au excelat cei doi Mavrocordaţi, au pus-
o în slujba Porţii otomane, faţă de care au manifestat o indefectibilă fidelitate.
Constantin Mavrocordat deţine un adevărat record între fanarioţi, având
şase domnii în Ţara Românească (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748;
1756-1758; 1761-1763) şi patru în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 1748-
1749; 1769), în desfăşurarea cărora, în pofida fragmentărilor, se conturează
direcţiile principale ale strategiei sale reformatoare.
Începutul reformelor l-a constituit marele hrisov din 7 februarie 1741,
a cărui promulgare este indiscutabil legată de consecinţele războiului ruso-
austro-turc din anii 1735-1739 şi de realipirea Olteniei (restituită de Imperiul
habsburgic Porţii, prin Pacea de la Belgrad).
Devastările şi deplasările de populaţie, provocate de război, precum şi
schimbările produse de administraţia austriacă în Oltenia (1718-1739) reclamau
măsuri de refacere a potenţialului demo-fiscal al ţării şi de reunificare a
instituţiilor şi regimurilor fiscale, agrar etc. din stânga şi din dreapta Oltului.
 Acestor obiective le-a slujit marele hrisov din 7 februarie 1741, care
cuprindea măsuri de reorganizare în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi
juridic.
Preocuparea de căpetenie a domnului era, evident, fiscalitatea. Anii de
război aduseseră — aşa cum se întâmpla de obicei — pauperizarea populaţiei şi
restrângerea considerabilă a negoţului. Pentru a uşura situaţia contribuabililor şi
a revigora economia, Constantin Mavrocordat a desfiinţat văcăritul şi
pogonăritul.
În fiscalitatea medievală a Ţărilor Române, văcăritul a fost darea cea mai
detestată, întrucât era percepută de la toţi locuitorii (inclusiv boierimea) şi lovea
în principala sursă de venit a ţării: negoţul de vite. Abolită, în repetate rânduri,
cu blesteme solemne, ea a fost reinstituită de tot atâtea ori pentru că oferea o
soluţie rapidă gravelor necesităţi ale Porţii şi ale domniei. Constantin
Mavrocordat relevă în hrisovul său însemnătatea comerţului cu vite pentru
bunăstarea ţării — „hrana şi belşugul tuturor locuitorilor de mulţimea vitelor se
pricinuieşte” — şi urmările dezastruoase ale văcăritului — „fiind pe la toţi vite
multe, îndată au început cu toţii a vinde vitele şi a le risipi, împuţinându-le
desăvârşit”1.
Pogonăritul afecta şi el o importantă ramură a economiei şi, în acelaşi
timp, o esenţială sursă de venit. Larga răspândire a culturii viţei de vie şi
monopolul vinului şi rachiului, deţinut de boieri şi mănăstiri, ofereau fiscalităţii
un mijloc important de taxare, apăsător însă pentru contribuabil.
Odată abolite aceste două dări, domnul a revenit la sistemul dării unice,
care urma să fie achitate în patru „sferturi”, sistem ale cărui avantaje sunt
subliniate în hrisov: „poruncile împărăteşti se împlinesc cu lesnire şi trebile ţării
se chivernisescu cu bună linişte pe deplinu şi ţara se întemeiază cu adăogire de
oameni”.

1
P. Teulescu, Documente istorice, Bucureşti, 1860, p. 71.
 În cadrul aceleiaşi politici de înlesniri fiscale, domnul a acordat scutirea
de dajdie mănăstirilor şi clerului, iar descendenţii marilor („veliţilor”) boieri au
beneficiat de scutirea totală de obligaţii fiscale 2. În hrisovul din 7 februarie
17413, se întâlneşte in nuce reforma fiscală, care avea să fie elaborată şi aplicată
în domnia moldoveană (1741-1744) a lui Constantin Mavrocordat.
Succesul măsurilor fiscale nu putea fi asigurat fără eliminarea celorlalte
cauze generatoare de abuzuri ale dregătorilor şi — pe cale de consecinţă — de
nemulţumiri în rândurile populaţiei, în primul rând rurale. Pentru a pune capăt
frecventelor deplasări în Capitală ale ţăranilor interesaţi a-şi cere dreptatea de la
Divanul domnesc, Constantin Mavrocordat a numit boieri ispravnici la toate
judeţele pentru a judeca pricinile locuitorilor şi a veghea ca aparatul fiscal să
nu-i împovăreze pe contribuabili.
În acelaşi timp, spre a curma practicile obişnuite ale înavuţirii pe seama
locuitorilor, domnul a introdus salarizarea dregătorilor şi slujbaşilor, pas
însemnat pe calea modernizării aparatului de stat, ca şi a instituirii unei relaţii de
dependenţă între dregătorul-salariat şi autoritatea centrală, care îl numeşte şi îl
plăteşte.
Alte prevederi ale aceluiaşi hrisov (de pildă, desfiinţarea închisorilor de
pe lângă protopopiile de judeţ) vizau eliminarea unor practici şi instituţii
anacronice şi afirmarea autorităţii statului.
Constantin Mavrocordat a dorit să dea un larg răsunet amplei
reglementări cuprinse în hrisov şi i-a asigurat publicarea, sub titlul de
„Constituţie” în cunoscutul periodic francez „Mercure de France” 4. În termeni
actuali, s-ar putea spune că domnul a întreprins o reuşită acţiune de „imagine”,
prezentându-se opiniei publice internaţionale ca un cârmuitor luminat, călăuzit
de grija pentru bunăstarea supuşilor săi. În forme incipiente şi modeste

2
Dragnev, D., Ţara Moldovei în epoca luminilor, Chişinău, 1999, p. 82.
3
Acte şi legiuiri. Vol. I, 1907, p. 24-25.
4
Iorga, N. Studii şi documente, vol. III, part. I, p. 216.
(determinate de poziţia sa), Constantin Mavrocordat anticipa practica
„despoţilor luminaţi” (Frederic al II-lea, Ecaterina cea Mare) de a-şi face
publicitate prin cultivarea relaţiilor cu filozofii de renume ai epocii, precum
Voltaire, Diderot etc.
Reforma fiscală. Principiul de bază al reformei fiscale a fost Rupta - o
înţelegere încheiată de vistierie cu un grup de contribuabili, prin care se stabilea
cuantumul dării ce urmau să o plătească şi termenele de achitare5.
În Moldova şi Ţara Românească, fiscalitatea a fost apăsătoare nu numai
prin mărimea sumelor stoarse de la contribuabili, ci şi prin totala instabilitate a
dărilor: nici un contribuabil nu ştia dacă şi-a încheiat socotelile cu vistieria
întrucât, în orice moment - în funcţie de exigenţele Porţii sau de interesele
domnului - putea să apară o dare nouă. Rupta, elimina acest mare inconvenient,
care, după însăşi mărturia celor fugiţi din ţară din cauza fiscalităţii, era
principalul motiv al strămutării lor.
Generalizarea ruptei a însemnat că de acest regim — dare cu cuantum fix
şi termen de achitare precise — urmau să beneficieze întreaga masă de
contribuabili. Totodată pentru a înlătura o practică deosebit de oneroasă, era
abolită solidaritatea fiscală în limitele satului, ca unitate de impunere, practică
în virtutea căreia, în cazul fugii unui sătean, darea lui era percepută de la ceilalţi
locuitori.
A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei riguroase
evidenţe a contribuabililor. Dacă aceştia din urmă reproşau vistieriei
instabilitatea regimului fiscal, la rândul ei, vistieria era în dificultate de a stabili
„domiciliul fiscal” al contribuabililor, ca urmare a strămutărilor, evaziunii şi
dobândirii protecţiei — evident, răscumpărată — a diverselor persoane influente
(boieri, egumeni, slujbaşi etc). Fiecare contribuabil a primit un adevărat „buletin
de identitate” fiscală — „pecete... pe faţa lui”, un document care atesta calitatea
de contribuabil şi cuprindea semnalmentele sale fizice —, apoi a urmat o
5
Istoria Românilor, vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 503.
verificare minuţioasă — „cercătura” — adevărată vânătoare de evazionişti.
Evidenţa riguroasă a contribuabililor răspundea, deopotrivă, nevoilor pecuniare
ale domniei (satisfacerea obligaţiilor băneşti către Poartă şi veniturile ţării şi ale
domnului), cât şi introducerii unor metode moderne în strângerea dărilor.
A treia componentă a reformei fiscale a fost considerabila restrângere a
diverselor categorii de privilegiaţi fiscali. A-i „da în dare cu ţara” era un
obiectiv care se integra strădaniei domniei de a spori numărul de contribuabili.
Prima categorie de acest fel spre care s-a îndreptat „valul nimicitor” al
reformei au fost posluşnicii, adică ţăranii aflaţi în „ascultare” de egumeni sau
boieri şi care, în schimbul scutirii totale sau parţiale de dări, prestau acestora
diverse servicii.
Confruntat cu nemulţumirea puternică a posesorilor de posluşnici,
domnul s-a văzut constrâns să facă o concesie prin acordarea de scutelnici
(ţărani scutiţi de dări), al căror număr varia în funcţie de rangul boieresc.
Scutelnicii erau în număr mai redus decât posluşnicii: de aici avantajul vistieriei
de a avea mai mulţi contribuabili.
Au urmat restrângerea sau abolirea celorlaltor categorii de privilegiaţi, a
căror listă o dă Mihai Cantacuzino: „El (domnul) a împuţinat slujitorii,
spătăraşii, agiaşii, armăşeii, aprozii, icioglanii şi pe cei suprimaţi i-a dat la dare
cu ţara. Asemine a făcut şi cu slujitorii căpitanilor din afară. Pe sătenii sărtărei,
vistieraşi, roşii, păhărnicei, postelnici, vizitii, comişei, spâtărei, i-a dat pe toţi la
dare cu ţara”6.
Acestei reduceri masive de categorii cu privilegii fiscale îi aparţine şi
ceea ce a fost considerat de la N. Bălcescu încoace drept „lichidarea” oştii ţării.
În realitate, reducerea la minimum a forţelor militare s-a integrat unei orientări
mult mai vechi, determinate de dorinţa Porţii otomane de a elimina factorii de
risc, reprezentaţi de oştile Ţărilor Române, ai căror domni puteau deveni
oricând „haini”.
6
Ibidem.
 Restrângerea categoriilor militare a avut însă, în cazul lui Constantin
Mavrocordat, mai mult caracterul unei măsuri fiscale şi nu politice. Inutilitatea
militară a acestor privilegiaţi era o raţiune convingătoare pentru împuţinarea lor.
De scutiri au continuat să beneficieze boierii, mănăstirile şi clerul.
Dezarmarea ostilităţii elitei politice faţă de schimbările aduse de reforme şi
fixarea unui statut riguros care să elimine posibilitatea sustragerii de la
obligaţiile fiscale au stat la baza creării celor două categorii de boieri: în
Moldova cei de treapta întâi (de la marele logofăt la treti logofăt) şi mazilii 7; în
Ţara Românească: veliţii (marii boieri) cu neamurile (urmaşii) lor şi boierii mici
(mazilii). Prima categorie şi urmaşii lor beneficiau de scutirea totală de dări; cei
din a doua erau obligaţi la o dare personală, dar scutiţi de alte contribuţii,
precum vinăriciul, dijmăritul etc.
În concepţia domnului fixarea statutului nobilimii ar fi echivalat cu ceea
ce la Veneţia a fost închiderea „Cărţii de Aur", cu deosebirea că Mavrocordat
era preocupat ca nimeni să nu mai poată pătrunde în categoriile scutite de dări
sau cu dări reduse.
Ilustrativă, din acest punct de vedere, a fost verificarea severă a preoţilor
(unii erau analfabeţi!) pentru ca nici un cleric, lipsit de pregătirea necesară
activităţii pastorale, să nu beneficieze de scutirile acordate clerului.
Reforma socială. Măsurile luate de Constantin Mavrocordat în sfera
relaţiilor agrare a urmărit două obiective fundamentale: eliminarea autorităţii
senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor şerbi şi uniformizarea
regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii — laici şi ecleziastici —
pentru a suprima astfel una din cauzele deplasării ţăranilor: deosebirile de
îndatoriri de la o moşie la alta.

7
Noţiunea “mazil” se referea nu la toţi boierii, care-şi pierduseră dregătoriile, ci numai la acei
“care nici ei, nici rudele lor n-au avut dregătorii mai sus de logofătul al treilea”. Dragnev, D.,
op. cit., p. 82.
 De aceea, concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor
sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul
de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la
schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost
unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În
fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii
administrative, fiscale şi judiciare8. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau
dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia
ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.
Până la reformele mavrocordăteşti, pe domeniile boierilor şi mănăstirilor
existau două categorii de ţărani: şerbii, numiţi rumâni în Ţara Românească şi
vecini în Moldova, obligaţi să execute oricând, orice poruncă a stăpânului lor,
aflându-se astfel sub regimul muncii nereglementate. între ei şi domn se aşeza
bariera autorităţii senioriale: erau, în fapt, oamenii boierului sau ai egumenului
şi nu se puteau plânge împotriva stăpânilor lor decât dacă negau servitutea lor
corporală, altfel spus, contestau că sunt rumâni sau vecini.
A doua categorie de populaţie domanială era alcătuită din oamenii cu
învoială. Liberi din punct de vedere juridic, ei stabileau o înţelegere cu stăpânul
moşiei pe care se aşezau, in privinţa obligaţiilor în muncă (zile de clacă),
produse şi bani.
Încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea se constată tendinţe
contradictorii în atitudinea stăpânilor de moşii faţă de cele două categorii de
ţărani, în unele cazuri, oamenii liberi cu învoială, care stăteau o perioadă
îndelungată pe moşie, erau trecuţi în rândurile şerbilor. În altele, mai rare,
stăpânii acceptau să fixeze în învoieli obligaţiile în muncă ale ţăranilor şerbi.
Constantin Mavrocordat a voit un ţăran liber din punct de vedere juridic,
având un regim de obligaţii fixat de domnie.

8
Minea, I. Reforma lui C. Mavrocordat, în “Cercetări istorice”, II-III. Iaşi, 1927, p. 158.
 În Ţara Românească, reforma socială s-a realizat în trei etape; acţiunea
domnului a fost precipitată de criza demo-fiscală, provocată de rapacitatea lui
Mihai Racoviţă şi a beneficiat de concursul lui Neofit, mitropolitul Ţării
Româneşti. La 26 octombrie 1745, printr-un aşezământ tipărit şi difuzat în ţară,
s-a hotărât ca toţi cei fugiţi care se reîntorceau la casele lor să beneficieze de un
şir de avantaje fiscale (scutiri pe şase luni de dări, apoi regim de ruptoare).
Câteva luni mai târziu, la 1 martie 1746, într-o adunare a clerului şi
boierilor, domnul decidea ca orice rumân fugit, care se înapoiază în ţară, să
devină om liber.
Pentru a da elitei un exemplu, mitropolitul Ţării Româneşti, Neofit, a
eliberat, la 15 martie 1746, pe rumânii mitropoliei şi - drept compensaţie - a
cumpărat cu banii săi moşia Pătroaia.
Boierii nu par a fi fost impresionaţi de aceste gesturi, în timp ce hotărârea
din 1 martie îi determina pe rumâni să fugă temporar din ţară pentru ca,
întorcându-se, să devină liberi. Folosind ca mijloc de presiune depopularea
domeniilor şi argumentele de ordin etico-teologic, Constantin Mavrocordat a
convocat, la 5 august 1746, o mare adunare a clerului şi boierilor în care
rumânia a făcut obiectul unei condamnări canonice - un creştin nu poate ţine în
robie pe fratele său - care a echivalat cu abolirea ei. Stăpânii de moşii erau
invitaţi să-i elibereze pe rumâni pentru folosul său sufletesc, urmând ca acei
care nu doreau să o facă, să primească o răscumpărare de zece taleri.
În urma hotărârii din 5 august 1746, foştii rumâni au fost asimilaţi
oamenilor liberi cu învoială şi au intrat sub regimul celor 12 zile de clacă,
stabilite prin două aşezăminte ale lui Mavrocordat din 1744-1745.
Dacă rumânia a sfârşit prin a dispărea scurt timp după condamnarea ei
canonică, uniformizarea regimului de obligaţii ţărăneşti faţă de stăpânii de moşii
nu a fost obţinută. Interesaţi să asigure şi să sporească „inventarul uman” al
moşiilor lor, boierii şi egumenii încercau să atragă ţăranii, acceptând prestarea
unui număr de zile de clacă inferior celui stabilit de domn.În Moldova, abolirea
veciniei a întâmpinat o rezistenţă mult mai puternică decât a rumâniei în Ţara
Românească. Boierii moldoveni se obişnuiseră să-i asimileze pe vecini cu robi
ţigani; nu exista aici nici o situaţie de criză demo-fiscală, ca aceea de la sud de
Milcov. în aceste condiţii, Constantin Mavrocordat nu a putut obţine nici măcar
o condamnare canonică a veciniei. Adunarea clerului şi a boierimii, convocată
de domn, a condamnat ca abuz asimilarea vecinilor cu robii ţigani şi a definit
condiţia celor dintâi, statuând că „vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu
nume de robi", că sunt săteni care nu au voie să-şi părăsească satul şi sunt
obligaţi să presteze o clacă de 24 zile pe an1.
Hotărârea din 6 aprilie 1749 menţinea, aşadar, vecinia ca şi deosebirea
între obligaţiile oamenilor liberi la o clacă de 12 zile pe an şi cea a vecinilor cu
un cuantum dublu.
Pentru stăpânii de moşii, această măsură s-a dovedit contraproductivă
prin tensiunile apărute între cele două categorii de ţărani, astfel că, în cele din
urmă, prin aşezământul lui Grigore Ghica din 1 ianuarie 1766, s-a stabilit un
regim uniform de 12 zile de clacă pe an, dar, pentru a se da satisfacţie stăpânilor
de moşii, a fost introdusă şi norma de muncă zilnică (nart), care nu putea fi
executată însă într-o singură zi.
Reformele administrativă şi judecătorească. Reorganizarea sistemului
fiscal şi măsurile în sfera relaţiilor agrare — ţintind şi una şi cealaltă la
stabilitatea şi creşterea masei de contribuabili — nu puteau avea succes dacă nu
erau completate de aşezarea pe noi baze a organizării administrative şi
judecătoreşti.
Concepţia despre stat a lui Constantin Mavrocordat, astfel cum ea se
desprinde din politica sa de reformă, a fost aceea a unui monarh centralizator,
care a vrut să elimine orice jurisdicţie privată şi să-şi trimită reprezentanţii la
nivel local. Ispravnicii de judeţ aveau de îndeplinit această funcţie. învestiţi cu
largi atribuţii administrative şi judecătoreşti, ei trebuiau să vegheze — câte doi
în fiecare judeţ (ţinut) — la aplicarea strictă a deciziilor domneşti şi să-l
informeze pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competenţă
instituţională şi teritorială. Au fost desemnaţi judecători speciali din numărul
marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul
Ion Neculce.9
Pentru Constantin Mavrocordat, justiţia era un mijloc de a dovedi
ţăranului - în ipostaza de contribuabil, în primul rând - că în orice împrejurare
îşi poate cere dreptatea până la domn: „Uşile divanului era dişchisă şi multă
vorbă cu prostime ave - scria Pseudo-Enache Kogălniceanu - cât atâta le didesă
obraz cât nu pute nime din boieri ca să zică măcar cât de puţin lucru vreunui
ţăran, că îndată striga la vodă şi pentru un lucru de nimica a unui ţăran cât de
prost, face pe un boeri mari mascara îl şi închide". Funcţionarii, numiţi de domn
şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre
activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când
marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta
i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii
greceşte”.10
Atitudinea demofilă a lui Constantin Mavrocordat se explică prin raţiuni
pragmatice, de ordin fiscal, dar ea a fost cu siguranţă determinată şi de
profundul sentiment religios al domnului, care îl făcea să condamne injustiţia şi
să vină în sprijinul aproapelui.
Apropierea judecătorului de împricinat, prin împărţirea dreptăţii în fiecare
capitală de judeţ/ţinut, a făcut ca divanul domnesc să devină o instanţă de apel.
În acelaşi timp, domnul a modernizat procedurile prin obligativitatea redactării
hotărârilor în dublu posibilitatea de înlocuire.

9
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte, Bucureşti, 1959, p. 381-382.
10
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. A. Moldova, vol. II. Bucureşti,
1960, p. 463.
 Atenţia acordată fixării în scris a dispoziţiilor domneşti se reflectă în
voluminoasa condică de porunci a domnului (Moldova, 1741—1742) 11, reflex
de excepţională însemnătate a efortului lui Constantin Mavrocordat de a crea o
administraţie şi justiţie moderne.
Deşi reprezentant al Porţii şi grec de neam, Constantin Mavrocordat a
promovat limba română în administraţie, aşa cum se poate observa din iritarea
cu care 1-a admonestat pe pârcălabul de Galaţi, când acesta i-a scris, în două
rânduri, în greceşte: „să nu mai scrii greceşte, ce româneşte să ne scrii”12.
În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o
dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane
neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în
fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece,
după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin Mavrocordat
a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de
seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească13. Ţinând cont de
nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie
din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe
viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, Constantin
Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării
aflăm din Aşezământul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache
Kogălniceanu14. Conform Aşezământului se stabilea statutul vecinilor în
comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii
au fost nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu
11
Condica lui Constantin Mavrocordat (Ed. Corneliu Istrati), 1-3, Iaşi, 1986-1987.
12
N. Iorga, Studii şi documente, 6, p. 295.
13
Buletinul Comisiei istorice a României, Vol. I. Bucureşti, 1915, p. 217.
14
Kogălniceanu, M. Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei. Ed. II.
Bucureşti, 1874, Vol. III, p. 214.
robii ţigani, promiţând că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără
moşie”. S-a mai convenit “ca tunci când se va vinde moşie oamenii să nu se
vânză”. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca
nişte săteni ai satelor în sat să rămână”. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat
nu se referea la moşia stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor
de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără
încuviinţarea domniei.
Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în
Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să capete
încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an15.
Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea solvabilităţii ţăranilor la
prestarea dărilor către stat. Scopul primordial al statului a fost mobilizarea
resurselor ţării în vederea îndeplinirii cerinţelor Porţii. Aceasta a constituit
cauza principală de ce Poarta a susţinut aceste reforme16.
Politica internă promovată de Constantin Mavrocordat a fost realizată
prin metode caracteristice absolutismului luminat şi a avut un efect
modernizator, cu consecinţe pozitive în perioada care a urmat.
Constantin Mavrocordat s-a dovedit a fi nu numai un bun om politic, ci şi
un recunoscut om de cultură. El a continuat activitatea de dezvoltare a
învăţământului. Pentru a spori sursele de venit ale Academiei Domneşti din Iaşi,
a trecut întreţinerea ei pe seama vistieriei. Cronicarul Ion Neculce scria că acest
domn “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor
mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe
orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi în pământul nostru
al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări” 17

15
Mihordea, V., Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, Bucureşti, 1968, p. 129-
139.
16
Constantiniu, Fl., Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1971, p. 916-923.
17
Neculce, I. op. cit, p. 386.
 În scopul desăvârşirii studiilor făcute în ţară, Constantin Mavrocordat a
trimis 15 tineri, fii de boieri, pe un termen de trei ani, la Veneţia. Domnul a
propus câtorva savanţi străini să întocmească o istorie comună a Moldovei şi a
Munteniei, numită “Prodromus historiae Principatum Valachia et Moldavia”
(proiectul profesorului de latină Ion Rigurski). Deşi acest proiect n-a fost
realizat, el vădeşte modernitatea concepţiei şi a metodei lui. De asemenea, din
porunca domnului este tipărită prima colecţie de documente istorice din
Moldova (Ocolnica). Domnul i-a cerut lui Ion Neculce să întocmească un tratat
despre istoria fiscalităţii18 pe care bătrânul cronicar n-a reuşit să-l realizeze.
Vorbind despre activitatea culturală a lui Constantin Mavrocordat grecul
Petru Depasta, care i-a consacrat o cronică acestui domn, spunea: “Constantin
Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o imagine a Helladei”, adică a unei
ţări de înaltă cultură. Constantin Mavrocordat colecta informaţii despre
evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, comandând ziare din aceste
state. Informaţia sistematizată de el era trimisă la Poartă. Domnul întreţinea
relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul şi cu alţi diplomaţi europeni.19
Domniile scurte ale lui Constantin Mavrocordat, fiscalitatea excesivă şi
corupţia practicate de mulţi din urmaşii săi, au condamnat la eşec reformele
mavrocordăteşti; ele rămân însă cel mai amplu efort de modernizare întreprins
în cele două state dunărene în secolul al XVIII-lea.
Odată ce în scaunul de la Iaşi va fi instaurată cârmuirea lui Alexandru
Mavrocordat „Deli bey" (Prinţul nebun, în sensul de cutezător), fiul lui
Constantin Mavrocordat (28 mai/ 8 iunie 1782 - 1/12 ianuarie 1785), începe o
etapă din istoria Moldovei în care se face mai puternic simţită prezenţa
consulilor ruşi şi austrieci, apoi şi ai Prusiei.

18
Ibidem, p. 386.
19
Erbiceanu, N., Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanarioţilor, Bucureşti,
1888, p. 319.
 Fire extravagantă, autoritară, ataşat politicii turceşti, el nu va fi câştigat de
ofertele reprezentanţilor Rusiei, care, în numele Ecaterinei a II-a, îi propuneau
succesiunea la tron în locul părintelui său într-o „Dacie autonomă”, cum fusese
organizată şi Crimeea, sub supravegherea Curţii de la Sankt Petersburg, cu drept
de transmitere a scaunului urmaşilor lui. La aceste îndemnuri Alexandru „Deli
bey”, arăta că dorea ca ţarina să-l considere ca pe „un turc"20.
Ataşamentul lui Mavrocordat faţă de politica Porţii l-a nemulţumit pe
Raicevich agentul Habsburgilor în Principate, care urmărea să-i determine
apropierea de puterea ţaristă. Domnul refuzase să îndeplinească şi cererea
austriecilor de a-i extrăda pe dezertorii şi fugarii din Transilvania şi Bucovina
stabiliţi în pământul moldav, apreciaţi la 8 000 de familii sau să sprijine acţiunea
micului efectiv militar trimis să-i identifice pe aceştia apreciind că exodul lor ar
fi avut urmări grele în plan economic şi social. El a precizat că aparţine unei
familii ce domneşte de 200 de ani în Ţările Române şi că nu se teme de
împăratul roman şi nici de slujitorul lui, cancelarul Kaunitz. Dar, în răspunsul
dat principelui reprezentantul imperialilor în Rusia l-a lăsat să înţeleagă că, ceea
ce i se spune este „ca şi cum i-ar veni din ordin”21, fiindcă atunci când s-ar uni
Curţile de la Viena şi Sankt Petersburg ar putea „să-l izgonească din scaun”, fapt
petrecut la 1/12 ianuarie 1785, „Deli bey” revenind la Constantinopol, unde se
sfârşea după decenii, la 1812.
Urmaşul său pe tronul de la Iaşi era Alexandru Mavrocordat „Firaris”
(Fugarul), fiul lui Ioan Mavrocordat (1/12 ianuarie 1785 — 3/14 decembrie
1786), fost dragoman la Stambul din 1787. Principele era privit ca un domn
„civilizat”, favorabil monarhului de la Viena.

20
N. Iorga, Textes post-byzantins. 1. Chronique de Constantin Mavrocordato et de son fils
Alexandre. II. Lettres des patriarches d'Antioche aux princes roumains du XVIII siecle,
Bucureşti, 1934, p. 4, apud Istoria Românilor, vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2002, p. 483.
21
Ibidem.
 Nici el nu a îndeplinit cererile Cancelariei imperiale privind întoarcerea
dezertorilor în Transilvania, ceea ce a dus la declanşarea unor adevărate
„demonstraţii de forţă” din partea acesteia, aplanate însă prin medierea contelui
Alexandre d'Hauterive, secretarul francez al domnului, cu internunţiul Herbert
von Rathkeal şi cu plenipotenţiarul Franţei, de Vergennes22.
Neînţelegerile dintre Poarta otomană şi Rusia, care prefigura un nou
război, au sporit influenţa Habsburgilor la Constantinopol, înlesnind înlocuirea
principelui cu Alexandru Ipsilanti şi a lui Mihai Suţu din Ţara Românească, prin
Nicolae Mavrogheni.
Alexandru Mavrocordat „Firaris" întreţinuse legături cu Rusia, unde îşi
făcuse studiile la şcolile militare de la Sankt Petersburg 23. Dorind să rămână în
scaun, el oferise 800 de pungi de bani la Poartă pentru a i se confirma domnia
pe viaţă. Intrigile Habsburgilor aveau să ducă însă la mazilirea sa (3/14
decembrie 1786), fiindu-i îngăduit să rămână în ţară până la împlinirea
obligaţiilor faţă de Puterea otomană. Profitând de aceasta, principele a fugit în
Rusia, fapt pus în directă legătură cu întâlnirea dintre ţarina Ecaterina a II-a şi
împăratul Iosif al II-lea la Kerson (24-29 mai 1787). Pe timpul conflictului
dintre cele două puteri, „Firaris” a rămas în Rusia, unde, în 1792 i s-a acordat
titlul de „Principe al Imperiului” şi i s-a propus să conducă provincia „Moldova
Nouă” dintre Nistru şi Bug24. Rămânerea sa alături de ruşi era legată de faptul că
un alt principe grec - Ipsilanti - oferise 300 000 de piaştri ca să obţină tronul.
Pentru a-şi motiva plecarea din Moldova, Alexandru Mavrocordat
„Firaris” îi scria din Rusia soţiei sale Zamfira, arătând că deşi fusese fidel Porţii,
Alexandru Ipsilanti plătise 700 de pungi de bani lui Ata Beg ca să-l ucidă 25, unul
22
Gabriel Bădăran, Principatele Române în politica habsburgică sud-est europeană (1774-
1787) (II), în AIIAI 26, 1989, l, p. 271.
23
V. Mihordea, Fuga lui Alexandru Mavrocordat în Rusia şi întrevederea de la Kerson
(1787), Bucureşti, 1943.
24
Ibidem.
25
Hurmuzaki, Supl. 1/3, 1, 1709-1812, Bucureşti, 1887, p. 36.
din trădătorii care sacrifică interesele statului pentru ale lor! (7 februarie 1787).
Fugise, ca un act de prudenţă, pentru a scăpa de „barbaria administratorilor”
Imperiului otoman, care „pentru bani făceau totul”26.

Bibliografie

Academia R. P. R., Istoria României, vol. III, Ed. Academiei R. P. R.,

Bucureşti, 1964;
Acte şi legiuiri. Vol. I, 1907.
Bădăran, Gabriel, Principatele Române în politica habsburgică sud-est
europeană (1774-1787) (II), în AIIAI 26, 1989.
Buletinul Comisiei istorice a României, Vol. I. Bucureşti, 1915.
Condica lui Constantin Mavrocordat (Ed. Corneliu Istrati), 1-3, Iaşi,
1986-1987.
Constantiniu, Fl., Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1971.
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. A. Moldova,
vol. II. Bucureşti, 1960.
Dragnev, D., Ţara Moldovei în epoca luminilor, Chişinău, 1999.
Erbiceanu, Constantin, Cronicarii greci care au scris despre români în
epoca fanariotă, Editura Cronicar, 2003.
Erbiceanu, N., Cronicari greci care au scris despre români în epoca
fanarioţilor, Bucureşti, 1888.
Giurescu, Constantin C. şi colab., Istoria României în date, Ed.
Enciclopedica Română, Bucureşti, 1972;
Hurmuzaki, Supl. 1/3, 1, 1709-1812, Bucureşti, 1887.
Ionescu, Ştefan, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj,
1974.
Iorga, N. Studii şi documente, vol. III, part. I.
26
Ibidem.
 Iorga, N., Textes post-byzantins. 1. Chronique de Constantin
Mavrocordato et de son fils Alexandre. II. Lettres des patriarches d'Antioche
aux princes roumains du XVIII siecle, Bucureşti, 1934.