Bătăliile românilor din secolul al XI-lea

This book, „Battles of the Romanians of the XIth century”

contains the description of almost all known battles of the
Romanians in that century.

1
 Petre Ciobanu
Bătăliile românilor din secolul al XI-lea

Editura PERFORMANTICA
2014

2
This book, „Battles of the Romanians of the XIth century”
contains the description of almost all known battles of the
Romanians in that century

bataliilesecoluluixi@gmail.com

Editura PERFORMANTICA
2014

3
 Prefaţă

C artea de faţă este scrisă în vederea

popularizării unor evenimente istorice care au

avut loc în cursul secolului al XI-lea, în spaţiile locuite de

români. Sunt prezentate 13 bătălii și campanii ale românilor

nord dunăreni și ale românilor balcanici, despre care sunt

documente scrise.

În carte s-a ţinut seama de faptul că denumirea de valah

reprezintă un exonim, un nume folosit numai de străini și de

faptul că românii între ei nu au folosit această denumire.

Întrucât mulţi istorici consideră că aromânii ar aparţine

neamului românesc, sunt abordate și faptele aromânilor.

Pentru Imperiul Roman de Răsărit s-a utilizat în carte

denumirea oficială de Imperiul Roman deși începând cu secolul al

4
XVII-lea, după exemplul unor istorici germani naţionaliști, s-a

început utilizarea denumirii de Imperiul Bizantin.

Multe dintre evenimentele secolului al XI-lea de pe teritoriile

românilor au avut ca principal factor comun prezenţa

migratorilor pecenegi. Pecenegii au avut un rol important în

deplasarea unor mari grupe de popoare în Europa Centrală și de

Est. Ei i-au atacat și i-au forţat pe unguri să plece din nordul

Mării Negre spre Câmpia Panonică și apoi i-au atacat în

nenumărate rânduri în Banat, Transilvania și chiar în Panonia.

Tot pecenegii au avut un rol important în dispariţia slavilor de pe

teritoriile românilor având războaie extrem de numeroase cu

slavii kieveni și galiţieni (halicieni). Pecenegii și apoi cumanii au

dominat Ţările Române dar nu au format un stat. Ei nu au avut

rege sau conducător ci numai familii importante. Ei au trăit in

corturi, mutându-se periodic in funcţie de diferite evenimente

politice sau climatice. Multe din campaniile militare pecenege s-

5
au derulat cu sprijinul unor trupe auxiliare românești. Pecenegii

s-au luptat și cu românii, cel mai cunoscut caz fiind cel relatat în

cronica lui Anonymus, în legătură cu luptele lui Gelu cu pecenegii

apăruţi la limita de est a voievodatului său.

Secolul al XI-lea prezintă câteva evenimente istorice importante

pentru Europa Centrală și de Est:

 marea schismă din 1054 care a dus la separarea

bisericilor catolice și ortodoxe;
 înfrângerea Imperiului Roman la Manzikert, ceea ce a
însemnat începutul retragerii romanilor din Asia Mică și
declinul creștinismului din această zonă;
 zdrobirea pecenegilor la Lebunion de către armatele
Imperiului Roman în 1091, fapt care a însemnat
începutul declinului prezenţei pecenegilor în Europa.
 prima cruciadă, care a dus la ocuparea Ierusalimului în

anul 1099.

Spre deosebire de Europa de vest, care a suferit doar invaziile

vikingilor în preajma secolului al XI-lea, Europa Centrală și

6
de Est a fost supusă invaziilor bulgarilor, avarilor,

ungurilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor și ale altor

popoare venite din Asia.

Se remarcă faptul că dintre popoarele migratoare care au

ajuns în Europa doar cele care s-au creștinat au supravieţuit

Evului mediu.

Datele istorice legate de secolul al XI-lea sunt foarte puţine

și în multe cazuri există controverse. În carte sunt

prezentate doar o parte din bătăliile românilor din secolul al

XI-lea. Au fost abordate bătăliile pentru care există cel puţin

un izvor documentar. Dar sunt multe alte bătălii pentru care

încă nu sunt date sau dovezi scrise.

Autorul

7
 Cuprinsul

1019. Bătălia de pe râul Alta…………………………11

1025 Campania din Italia…………………………….19
1030. Bătălia de la Tomnatic…………………………23
1066 Revolta din Tesalia……………………………..35
1068. Bătălia de la Chiraleș………………………......41
1071. Bătălia de la Manzikert………………………..53
1070-75. Bătălii cu cumanii…………………………. 57
1085. Bătălia de la Oradea Mică……………………..59
1086. Bătălia de la Veliatova………………………...61
1087. Bătălia de la Cule…….…..……………………65
1087. Bătălia de la Dristra (Silistra)………………….71
1091. Bătălia de la Lebunion…………………………79
1098-99 Românii în prima cruciadă…………………...83

8
Principalele bătălii ale românilor
din secolul al XI-lea

9
 1019. Bătălia de pe râul Alta

P ecenegii și românii au fost implicaţi în

războaiele civile de succesiune pentru
conducerea Kievului, care au început din
1015 după moartea ducelui Vladimir.
Cele mai multe detalii despre participarea românilor apar într-un
document islandez Eymundar páttr/saga păstrat într-o copie de
la sfârșitul secolului al XIV-lea. Autorul necunoscut a obţinut
informaţiile de la mercenarii vikingi aflaţi în slujba prinţilor
kieveni. Documentul, semnalat printre alţii și de V. Spinei
(Spinei 2009, p.105), descrie bătălia de la Alta desfășurată în
cadrul războiului pentru scaunul ducatului Kievului dintre
Sviatopolk (Burizleifr) și Iaroslav, fratele și adversarul său.
Sviatopolk s-a aliat în diferite etape ale războiului de succesiune
cu polonii, pecenegii și românii (Blökumenn).
La începutul războiului, Iaroslav ducele Novgorodului pornește

10
război împotriva lui Sviatopolk și-l alungă din Kiev după o
bătălie lângă râul Nipru în 1015.

.
Niprul și râul Alta

Sviatopolk fuge la pecenegi în apropierea Carpaţilor și apoi

ajunge în Polonia de unde întoarce cu ajutorul regelui Poloniei,
Boleslav I și al unei armate formate din 2000 de poloni, 1000
pecenegi și 500 de unguri și îl alungă pe Iaroslav din Kiev, după
bătălia decisivă de pe râul Bug din 1016.
După plecarea regelui Boleslav din Kiev, Iaroslav năvălește iar
și-l alungă pe Sviatopolk care se refugiază în sud, la pecenegi.

11
 Mercenari vikingi

Deși kievenii erau în războaie aproape neîntrerupte cu pecenegii,

Sviatopolk reușește să formeze o coaliție formată din pecenegi și
români. Oștile pecenegilor și românilor se concentrează în stânga
Niprului și se îndreaptă spre nord. Bătălia decisivă se dă în anul
1019 lângă râul Alta (numit și Iltițea) unde oștile kievenilor și
ale mercenarilor vikingi (circa 1.000 vikingi) conduse de Iaroslav
înfrâng coaliția pecenegilor și românilor. Este posibil ca oștenii
români să fi fost amplasaţi pe câmpul de luptă în dreptul
vikingilor și să se fi luptat în primul rând cu aceștia întrucât
mărturiile despre români vin numai din partea vikingilor.
A fost singura bătălie din istorie în care românii și vikingii s-au
înfruntat într-un război și pentru care sunt dovezi istorice.
Românii sunt amintiţi în saga islandeză Eymundar sub numele
de Blökumenn. Un nume asemănător există într-o inscripţie

12
runică (Blakumen) de pe o piatră de mormânt din Gotland, în
Suedia. Inscripţia, datată 1050, amintește de faptul că moartea
a doi vikingi din Gotland s-a datorat unor români (Blakumen).

Piatra de mormânt din Gotland cu numele Blokumen

Despre moldoveni și bolohoveni

Românii din Moldova, care au participat la bătălie
puteau fi din diverse teritorii ale Moldovei (Ţara Onutului, Ţara
Strășineţului etc.) sau din teritoriile bolohovenilori. Din acele
vremuri avem foarte puţine date. Unele date tardive au apărut
totuși în legătură cu Ţara Onutului, aflată la graniţa cu Galiţia
(Halici) și cu centrul administrativ la cetatea Onut, din care a

13
rămas până astăzi un sat cu același nume, așezat pe malul sudic
al Nistrului la 30-40 km nord de Cernăuţi.

Sabie din sec. XI-XII găsită în apropiere de Cernăuţi

Mai mulţi autori au descris o icoană în care se menţionează în

limba latină numele ducelui român Ioan de Onut (Iohannes
Onads) care a murit în Polonia (Negrea, 2013).
Conform descrierilor, într-o biserică de lângă Liov, în evul mediu
în Polonia, exista o icoană dăruită de Ioan ducele Vlahilor la
1150.
Icoana are o inscripție de la 1689, copiată după cea veche de la
1150, cu următorul text: „În anul de la Domnul Isus Christos
1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul,
se odihnește nobilul domn Ioan de Onads ducele Valahiei”.
Din Ţara Onutului făceau parte cetăţile Onut, Vasileu și Hotin.
La Vasileu s-au găsit ruinele unei vechi biserici iar piatra de
mormânt a ctitorului bisericii avea niște inscripţii indescifrabile
(Spinei, 1997).

14
 Planul ruinelor bisericii din Vasileu (sec. al XII-lea)

Misterioasa piatră de mormânt a ctitorului bisericii din Vasileu

15
În Polonia, mult timp după întemeierea Moldovei, s-a utilizat
numele de Valahia în loc de Moldova. Se presupune că acest duce
Ioan de Onads s-ar fi refugiat în Polonia.

Scutul cu însemnele ducelui de Onut, găsite pe o icoană

Hartă cu posibilele Ţări ale românilor de la est de Carpaţi

16
Despre Ţara bolohovenilor cele mai multe detalii au fost date în
cartea lui A.V. Boldur, Istoria Basarabiei (Boldur, 1992).
Teritoriile bolohovenilor se întindeau între Nistru la vest și
jumătatea distanţei dintre Bug și Nipru la est. A.V. Boldur
menționează următoarele localități locuite de bolohoveni:
Golovcinți, Goloscov, Mlodava, Voscodavie, Voscodavinți,
Voloscăuți, Volcoviciki, Volcăuți, Volosovți, Volosovca, Volcinți,
Voloșcov, Volcovțe, Volocisc, Vilhoveți, Volcovciki, Volcovoe,
Volcovțivâș, Vidava. Unele sunt pomenite de cronici: Butovți,
Butki, Plosca, Troianov, Olașnița, Olșanî, Olșanca, Olhoveț,
Voloșchi, Volostoc, Vlodava etc. Sunt documentate și denumiri
de râuri: Humor, afluent al râului Sluci și Seret afluent al
Nistrului.
Localitatea Ușiţa, aflată pe malul stâng al Nistrului, la
frontiera dintre Galiţia (Halici) și teritoriile bolohovenilor, este
amintită într-o cronică bizantină, cu ocazia traversării Moldovei
(1164) de către viitorul împărat Andronikos.
Date precise despre bolohoveni există pentru perioada cuprinsă
între anii 1150-1257.

17
 1025. Campania din Italia

C onform Analelor de la Bari, numite și

Anales Lupi Protospatharii, în anul
1025, împăratul Vasile al II-lea a trimis
în Italia o mare armată formată din vandali, turci, varegi
(vikingi), bulgari, români (probabil aromâni), macedonieni și alte
neamuri ca să atace și să ocupe Sicilia (Churchill, 1979).
Anterior, în anul 873, în timpul împăratului Vasile I
Macedoneanul, bizantinii au recucerit orașul Bari din mâinile
arabilor. Calabria și regiunea Apulia, din jurul orașului Bari, au
format o nouă themă (provincie bizantină) denumită
Longobardia. În jurul anului 965, strategul de Bari a fost ridicat
la rangul de catepan (duce) al Italiei. Titulatura de catepan
însemna "cel mai de sus" în limba greacă. În timpul lui Vasile al
II-lea, a fost numit catepan Vasile Boioannes, care a rezistat în
această funcţie între 1017 și 1027. Boioannes a apărat teritoriile

18
imperiale din Italia bătând printre alţii pe normanzi, pe râul
Ofanto, în apropiere de Cannae.

Posesiunile imperiului în Italia

În 1025, Boioannes primește ordinul de a se pregăti pentru

recucerirea Siciliei. Campania era gândită și coordonată de Vasile
al II-lea. Împăratul asamblează armata imperiului pe care o pune
sub comanda eunucului protospătar Oreste. Armata, din care
făceau parte și românii balcanici (sau aromânii), traversează

19
peninsula Balcanică pe Via Egnatia și se îmbarcă pe flota
imperială cu destinaţia Italia.
Dar împăratul Vasile moare la mijlocul lunii decembrie în 1025
iar noul împărat Constantin al VIII-lea (fratele lui Vasile) a
redus treptat armata și a destituit pe cei mai valoroși
comandanţi militari, renunţând la cuceriri.

Via Egnatia

Campania din Italia se termină cu câteva acţiuni militare de mică

amploare conduse de Boioannes printre care se numără
capturarea cetăţii Capua.

Despre Vasile al II-lea

Vasile al II-lea (n. 958 - m. 1025) recucerește Siria și
Libanul din mâinile arabilor și pune capăt pentru multă vreme

20
războaielor cu califatul arab. Înaintea sa, împăratul Ioan
Tzimiskes cucerise parțial Bulgaria dar în regiunile de vest ale
Macedoniei și Serbiei, ţarul (regele) bulgarilor reușise să se
mențină. Numele de „ţar” provine de la Caesar și nu înseamnă
împărat. În ierarhia Imperiului Roman, cezarul era asociat la
domnie, fiind ca rang, subordonat împăratului.
În anul 1000, împăratul Vasile, profită de pacea de la granițele
de răsărit și cucerește rând pe rând Albania de azi, Scopje dar și
teritoriile de lângă Dunăre. Bătălia decisivă se dă la Kleidion în
1014, unde armata bulgarilor, ajutată de românii balcanici (
Negrea, 2013) și de sârbi este învinsă. După bătălie, un corp de
armată imperial este surprins într-o ambuscadă de către o grupare
de bulgari iar comandantul imperial Theophylact Botaniates este
ucis ceea ce determină o reacţie violentă a împăratului. Ca
urmare, 14 000 de prizonieri bulgari sunt orbiți și trimiși în faţa
țarului Samuel, care, la vederea unei asemenea grozăvii, moare.
Această acţiune avea să-i aduca lui Vasile supranumele de
Bulgaroctonul (omorâtorul de bulgari).

21
 1030. Bătălia de la Tomnatic

B
ătălia dintre ducele Ahtum și trupele
invadatoare conduse de Chanadinus este
descrisă în Legenda Sfântului Gerard, text
din secolul al XI-lea. Ducatul lui Ahtum, cu capitala la
Morisena, era independent și era condus de un urmaș de-al lui
Glad, numit Ahtum.

Voievodatul lui Glad

Faţă de teritoriul lui Glad, voievodatul lui Ahtum ajunsese să

22
includă o mare parte din voievodatul lui Menumorut aflat la
nord. Despre locuitorii voievodatului sunt mai multe surse: într-o
lucrare de istorie-geografie scrisă între 1307 și 1308 și intitulată
„Anonymi Descriptio Europae orientalis” se menţionează despre
vlahi că: … fuerunt Romanorum pastores ac in Hungaria, ubi
erant pascua Romanorum.

Voievodatul lui Ahtum

De asemenea, cronica lui Anonymus descrie că în componenţa

armatei lui Glad erau români, bulgari și pecenegi. În acele
vremuri, pecenegii și parţial ungurii încă mai locuiau în corturi,
preferând zonele cu pășuni. După cronicarii bizantini, ungurii
erau ”turci”. În Turcia se învaţă și astăzi la școală că bulgarii
(migratorii), ungurii, pecenegii, cumanii și tătarii sunt popoare

23
turcice.
Ahtum avea o origine incertă (peceneg, bulgar, român, chazar
etc.). Majoritatea istoricilor consideră că era peceneg întrucât s-a
născut păgân. Prin părţile Banatului sunt atestate toponimic și
arheologic vestigii ale populaţiei pecenege, despre care se
presupune că a ajuns în Banat între secolele al X-lea și al XI-lea.
Vestigiile sunt morminte de inhumație tumulară descoperite la
Teremia, Tormnatec și Bacova, și sunt datate în mod sigur în
secolul al X-lea și conţin cai înhumați parţial.

Călăreţ peceneg

În anul 1002, Vasile al II-lea Bulgaroctonul cucerește Vidinul și

24
ultimele teritorii aflate sub controlul bulgarilor în zona Dunării.
Ahtum încearcă să obţină bunăvoinţa și protecţia împăratului și
trece la creștinism, fiind botezat la Vidin.
Vasile al II-lea a murit în 1025 iar noul împărat, Constantin al
VIII-lea (fratele lui Vasile) a redus armata și a destituit pe cei
mai valoroși comandanţi militari. Constantin a murit în 1028
fiind urmat de Roman al III-lea.
Regele Ştefan al Ungariei urmărea de mai mult timp să invadeze
ţara lui Ahtum dar nu avea curajul să atace întrucât acesta era
sprijinit de Imperiul Roman. Momentul prielnic a apărut pe la
1030 în timpul împăratului Roman al III-lea, când acesta era
plecat în Antiohia și implicat în lupte grele cu musulmanii.
Regele Ungariei a considerat că poate încerca invazia ducatului
lui Ahtum prin intermediul lui Chanadinus. Acesta a fost un șef
militar local în oastea lui Ahtum și a fost implicat într-un
complot împotriva acestuia. Chanadinus a fugit apoi la regele
Ungariei după descoperirea complotului.
Pentru a nu se implica direct în invazie și a nu atrage un război
cu Imperiul Roman, regele Stefan a pregătit o armată sub
comanda lui Chanadinus, cu care acesta a invadat ţara lui
Ahtum. Prezenţa lui Chanadinus în fruntea armatei invadatoare

25
oferea avantajul mascării invaziei cu un război între doi principi
locali.
Trupele lui Chanadinus, formate din trei corpuri de armată
compuse din unguri și slavi din Moravia, au trecut Tisa și s-au
îndreptat spre Morisena în jurul anului 1030. Anul este
controversat apărând în timp mai multe variante.
Trecerea Tisei s-a făcut prin vadul de lângă Szeged. Apoi
Chanadinus a pornit pe drumul Szoreg-Cherestur-Morisena care
trecea pe lângă lunca inundabilă și mlaștinile Mureșului.
Cherestur este în România, lângă Beba Veche.
Ahtum a adunat românii, bulgarii și pecenegii din ducat și a
întâmpinat armatele invadatoare pe drumul către Morisena,
posibil în apropierea localităţii Beba Veche de astăzi. Prima
ciocnire durează de dimineaţă până la prânz și se termină cu
victoria lui Ahtum, iar armata lui Chanadinus se împrăștie
(…unde exercitus Chanadini fugam iniens… după cum scrie
italianul Gerard). Cele trei corpuri de armată ale invadatorilor se
retrag pe trei direcţii diferite.
Este posibil ca luptele de ocupare a voievodatului să fi avut loc
într-un timp mai îndelungat. De asemenea este posibil ca bătălia
finală să fi avut loc la Tomnatic. Nesiguranţa provine din
caracterul religios al lucrării lui Gerard, în care acesta a dorit să

26
preamărească faptele lui Chanadinus și unele aspecte religioase.
Chanadinus dar și Ahtum au primit alte trupe de rezervă, spaţiul
dintre cele două armate fiind cutreierat de iscoade din ambele
tabere.
Ultima regrupare a oștilor lui Chanadinus se face pe un platou,
la sud de Beba Veche, în dreptul satului Maidan din Serbia de
astăzi, numit în trecut Oroszlanos. Maidan se găsește astăzi la
frontiera actuală dintre Serbia și România, la 3-4 km sud de
Beba Veche. Ahtum și-a așezat tabăra lângă satul Tomnatic
așteptând noi întăriri.
Bătălia este începută de Chanadinus, care declanșează un atac
de noapte în care surprinde oastea lui Ahtum în tabăra de lângă
localitatea Tomnatic numită în trecut Nagyosz. În primele
momente ale atacului se creează confuzie, oamenii lui
Chanadinus fiind confundaţi cu trupele de rezervă care erau
așteptate în aceeași seară. În cursul bătăliei de noapte, Ahtum a
fost ucis iar oastea sa a fost împrăștiată.
O legendă răspândită mai târziu povestește despre visul lui
Chanadinus și despre semnele pe care acesta le-a interpretat ca
fiind un îndemn de a porni imediat la atac.
Chanadinus a atacat și a ocupat apoi cetatea Morisena, a luat

27
scaunul lui Ahtum iar numele cetăţii a fost schimbat în Cenad. O
parte din teritorii au rămas totuși în moștenirea urmașilor lui
Ahtum.
Urmele cetăţii lui Ahtum sunt vizibile și astăzi lângă bisericile
din centrul Cenadului.

Despre mănăstirile din Banat

Ahtum a fost un duce păgân care a trecut la creștinism
în jurul anului 1002 primind la botez numele de Ştefan. A ridicat
tot atunci la Morisena, o mănăstire închinată Sfântului Ioan
Botezătorul, cu călugări din Imperiul Roman.
Împăratul Vasile al II-lea a emis pe la 1020 o diplomă prin care
reorganiza biserica din Imperiul Roman. Între episcopiile
menţionate în diplomă era și cea din Branicevo de pe malul drept
al Dunării. De Branicevo ţineau alte șase biserici dintre care se
remarcă Dibiscos, identificat de istorici cu localitatea Tibiscum
din Banat (lângă Caransebeș). Se pare că episcopia din Tibiscum
a avut o existenţă scurtă dispărând după 1030, probabil în urma
invaziei ungurilor conduși de Chanadinus. Săpăturile arheologice
nu au reușit să dezvelească decât foarte puţin din ruinele
anticului Tibiscum. La Tibiscum s-au descoperit câteva opaiţe

28
creștine din secolul al IV-lea confirmând existenţa unor
comunităţi creștine autohtone.
Chanadinus a fost la început un conducător de oști păgân din
ducatul lui Ahtum. El a trecut la creștinism și ca mulțumire
pentru victorie a ridicat o mănăstire închinată Sfântului
Gheorghe pe locul taberei sale de la Maidan. Mănăstirea lui a
rezistat până în anul 1280.
La mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Morisena este
numit episcop italianul Gerard în jurul anului 1038. Acesta
aduce călugări benedictini iar călugării bizantini sunt mutaţi la
mănăstirea Sfântul Gheorghe din Maidan (Oroszlamos). La
mănăstirea din Cenad, Gerard construiește un baptisteriu și
începe o importantă activitate de misionar, propovăduind
creștinismul și botezând locuitorii păgâni aduși cu forţa sau
veniţi de bună voie de pe cuprinsul regatului ungar. Tot la
mănăstire, Gerard construiește prima școală monahală de pe
teritoriul României de astăzi în care se preda latina și muzica.
La 1048, locuitorii din Ungaria se răscoală împotriva trecerii
forţate la creștinism și îl ucid la Buda pe Gerard, aruncându-l de
pe înălţimile care formează astăzi dealul Gerard (Gellert). Un
monument a fost ridicat în 1904 pe acest loc spre a aminti

29
moartea de martir a lui Gerard (Mesaroș, 2013)

Despre comoara lui Ahtum

Un tezaur de aproape 10 kg de vase de aur a fost găsit
în 1799 lângă Sânnicolau Mare și a fost datat ca fiind din
secolele VIII-XI. Comoara a ajuns până la urmă la Muzeului de
istoria artelor din Viena. Este posibil ca tezaurul să fi aparţinut
lui Ahtum și dinastiei din care a făcut parte și Glad și să fi fost
îngropat după pierderea bătăliei de la Tomnatic.

Tezaurul da la Sânnicolau Mare

Probabil că familia și apropiaţii lui Ahtum s-au retras din

Morisena imediat după aflarea veștilor despre bătălia de la
Tomnatic dar au fost ajunși de armatele invadatoare în apropiere

30
de Sânnicolau Mare unde au reușit în grabă să îngroape comoara.
Locul in care s-a descoperit tezaurul se află astăzi pe strada
Comorii din Sânnicolau Mare. Comoara a fost descoperită de un
ţăran localnic, care se presupune că ar fi vândut o parte din ea.
Proprietarul terenului, un anume Nacu, a aflat și a alertat
autoritățile vremii. Comoara este considerată a fi una dintre cele
mai importante tezaure din perioada Evului Mediu european.
Căutătorii de comori au săpat și continuă să sape și astăzi în
preajma locului unde acum peste 200 ani s-a descoperit comoara.
A existat o serie de copii efectuate prin galvanoplastie la Muzeul
Banatului dar a fost furată de militarii sârbi în anul 1919.
Majoritatea pieselor din comoară au inscripții în greacă, în limbi
locale, cu alfabet grecesc, încă nedescifrate satisfăcător. Sunt și
semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate. S-au făcut
mai multe traduceri posibile de unii istorici bulgari, unguri și
sârbi. Paul Lazăr Tonciulescu a analizat inscripția de pe unul
dintre vase și a dat o interpretare (Tonciulescu 1998) .
Textul analizat:
ΒΟΤΖΛΑ.ΕΟΑΠΑΝ.ΣΔ΢Ζ.ΓΤΓΔΣΟΗΓΖ.ΒΟΤΣΑΟΤ
Λ.ΕΩΑΠΑΝ.ΣΑΓΡΟΓΖ.ΖΣΕΗΓΖ.ΣΑΗ΢Ζ
Textul se citește, după Tonciulescu, astfel:

31
"+BUILA ZOAPAN TECI DIRETOIRI BUTAUL
ZOAPAN TARGORI ITZIRI TAICI".
Analizând cuvânt cu cuvânt, autorul a ajuns la următorul text:
Jupan Buila [are] toate drepturile, jupan Butaul [are dreptul de]
ițiri [în] toate târgurile.
Tonciulescu crede că inscripția de pe vasul nr. 21 din tezaurul de
la Sânnicolau Mare prezintă numele a doi români din secolul al
IX-lea sau poate chiar din secolele anterioare, precum și
drepturile pe care aceștia le aveau în calitate de conducători.

Inscripţia cu numele celor doi localnici

Cronologic, existența jupanilor este confirmată de menționarea

32
acestora în unele documente istorice.
Cele mai multe piese au o origine avară. De remarcat că Morisena
a fost în antichitate sediul temporar al unei legiuni romane și
apoi a fost temporar și capitala hanatului avar.

33
 1066. Revolta aromânilor din Tesalia

Î
mpăratul Constantin X Ducas (1059-1067)
a dus o politică de impozitare excesivă, fapt
care a nemulţumit populaţia română
balcanică (aromânii) din Tesalia aducând-o în pragul revoltei.
Aromânii erau majoritari în această regiune, trăind alături de
greci și bulgari.
În 1066, Niculiță cel Tânăr, (Nicolitzas Delphinas) fiul lui
Niculiță, fiind protospătar al Tesaliei, a plecat la Constantinopol
să ceară împăratului anularea impozitelor care provocau
nemulţumirea populaţiei locale. Împăratul a refuzat însă să
renunțe la impozite. Reîntors în teritoriu, Niculiță a scris
împăratului, o ultima scrisoare de avertizare, dar nu a primit
răspuns.
Niculiță, deși era protospătar, nu a luat măsuri împotriva
răsculaților ci dimpotrivă, a colaborat cu aceștia. A contactat

34
fruntașii revoltei și a negociat cu: Berivoi Vlahul, Ioan
Gremianites, Grigore Bambakas, Slavotă Carmalakis (vlah) si
Theodor Skimon Petastos. Răsculaţii reusesc sa-l convinga să se
alăture revoltei. Niculiță este proclamat conducător al
răzvrătiților și pleacă din Larissa către Farsala, zonă locuită
dens de aromâni, unde își stabilește tabăra.
Răsculații doreau să se îndrepte spre Salonic. In calea lor era
cetatea Servia care controla drumurile spre Platamona și Kitros.
Trupele lui Niculiță au atacat simultan Kitros și Servia.

Cetăţile Servia și Kitros (lângă orașul Katerini de astăzi)

35
Cetatea Kitros este asediata si cucerită de o grupare de răsculați
și apoi dărâmată. Kitros este langa Pydna, localitate cunoscută
pentru ultima bătălie dintre greci și romani din anul 168 îH.
Cu grosul forțelor, Niculiță se hotărăște să înceapă asediul
Serviei dar numai după ce trimite un ultim mesaj către împărat.
Neprimind răspuns, răsculaţii încep asediul Serviei.
La început, conducătorii Serviei se arătau dispuși să capituleze
dar Niculiță pornește asediul considerând că, de fapt, asediaţii
trag de timp. După trei zile de asediu, cetatea a căzut în mâinile
răsculaților lui Niculiţă.
În urma cuceririi Serviei, împăratul a trimis o scrisoare către
Niculiţă în care promitea anularea impozitelor și iertarea
răsculaților. Majoritatea răsculaților au dorit continuarea
revoltei militare dar Niculiță, conștient de forţa armatelor
imperiale, își impune punctul pacifist de vedere și arestează mai
târziu câţiva lideri: pe Slovata Carmalakes și pe Teodor Scribon
Petastos. Lipsiţi de lideri, răsculații se retrag la casele lor.
Niculiță este chemat la Constantinopol, împreună cu câțiva lideri
din Larissa dar după patru luni sunt aruncaţi în închisoare și
judecaţi de patriarhul Ioan Xiphilonos din Trapezunt. Dar
patriarhul a ținut cont de promisiunile de iertare făcute de

36
împărat și i-a considerat nevinovați pe răsculați. Totuși
împăratul Constantin Ducas îl exilează pe Niculiță în thema
Armeniakon din Asia Mică,
Din exil, Niculiţă începe să scrie unei rude, Kekaumenos,
dregător la curtea împăratului. Probabil că un urmaș al lui
Kekaumenos (Kekaumenos, 1066) a descris într-o cronică despre
detaliile revoltei împreună cu diverse consideraţii negative legate
de românii balcanici în ideea justificării lui Niculiţă în faţa
familiei imperiale.
Niculiţă a stat în Armeniakon până când a fost graţiat de
împăratul Roman Diogenes, la insistenţele lui Kekaumenos.

Despre aromâni
Servia este lângă Cojani (Kozani), localitate situată
aproape de Via Egnatia, o cale romană care lega marea Ionică de
nordul Marii Egee și de Constantinopol. Aromânii din Grecia se
împart în mai multe ramuri, dintre care cele mai cunoscute sunt:
grămuștenii, pindenii și fărșeroții.
Grămuștenii și pindenii sunt numiți și cuțovlahi. Grămuștenii
sunt concentrați mai ales în judeţele (nomele) Cojani, Custura,
Florina și Grevena.

37
Aromânii din Albania sunt în jur de 80 000 de persoane și se
denumesc ei înșiși rămâni.
Ei aparțin ramurii fărșeroților și sunt concentrați în zona
muntoasă din sud-vestul Albaniei în jurul orașului Corcea sau
Korița. Cea mai cunoscută așezare istorică aromână din Albania
este localitatea Moscopole.
În Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, guvernul recunoaște
existenţa a 8.467 aromâni. Numărul aromânilor din Bulgaria este
mai dificil de aflat, datorită politicii autorităţilor locale.
Textul următor este o descriere geografică și istorică în limba
aromână:
„Armânjlji, unâ di nai ma vecljili milets dit Europa dit
datâ, nu-s pricunuscuts-tru locurli a lor – di alanti milets,
ca unâ grupâ etnică. Aviglitori di veacljia cultură suntu
cunuscuts tru isturii di la anlu 900 sh cama, ca mileti
neolatinâ, cu numa di Vlahi. Anamisa di anjii 1000 shi
1200, aveau văsilii: Marea Vlăhii (Tesalia), Njica Vlăhii
(Etilia shi Acarnania), Vlăhia di Nsus (Epirlu), Vlăhia
Albâ (Moesia).
Tu chirolu Turtsâlor (1500-1900) elj s-trapsirâ tu
muntsâ. Tinirlji fidanj machidunits-armânj, cari nica nu

38
sh-li shtiu zârtsinjili a pâpânjilor shi strâ-pâpânjilor,
vecljimachiduneani au ananghi di shteari” (Capidan,
1932).

39
 1068. Bătălia de la Chiraleș

S ub conducerea pecenegului Osul (sau Oslu)

pecenegii din Moldova însoţiţi de românii
din Moldova la care s-au adăugat pecenegii
și românii din Transilvania au întreprins un
raid în Ungaria în vremea regelui Solomon.
Datele despre raid și despre participarea românilor provin de la o
cronică rusească și de la istoricul Victor Spinei. Spinei a găsit o
inadvertenţă în cronică (cronica menţiona 1059, în loc de 1068)
Participarea unor armate din Transilvania a fost menţionată de
A.I. Gonţa. (Gonţa 2010)
Este posibil ca Osul să fi fost un conducător local din
Transilvania care a primit diverse informaţii despre situaţia din
Ungaria și pe care le-a folosit în scop militar.
Era o perioadă de război civil în care se disputa coroana
Ungariei. Ultimul câștigător era Solomon, un pretendent de

40
numai 14-15 ani sprijinit de armatele germanilor.

Traseul raidului din 1068

În același timp, Ungaria era zguduită de răscoale religioase,

semn că trecerea la creștinism era contestată de populaţie.
Preotul italian Gerard din Cenad care a propovăduit creștinismul
printre unguri a fost ucis după ce a fost prins de răsculaţi,
introdus într-un butoi și rostogolit într-o vale prăpăstioasă în
anul 1046. Ungurii erau și într-o perioadă de sedentarizare, de
trecere de la corturi la case. În acel timp, regele avea sediul
temporar la cetatea din Oradea iar capul bisericii era la Biharea.
Toate aceste date au ajuns la Osul prin intermediul unor spioni

41
transilvăneni. Probabil că aceeași spioni au fost folosiţi de Osul
și în timpul raidului din 1068 pentru a afla intenţiile lui
Solomon.
După traversarea Carpaţilor prin pasul Tihuţa, oștile pecenegilor
și românilor au primit întăriri din partea pecenegilor și românilor
din Transilvania. Oștile au atacat pe rând toate cetăţile și
fortificaţiile întâlnite în cale. Cu această ocazie a fost distrusă și
cetatea de la Şirioara din apropiere de Chiraleș.
Primul obiectiv principal a fost cetate Biharea, care a fost
cucerită în urma unui asediu. Cu acest prilej a ars biserica
episcopală iar un mare număr de localnici au fost luaţi în
captivitate. Se presupune că însăși fiica episcopului a fost luată
prizonieră. Următorul obiectiv al lui Oslu ar fi fost Oradea.
Spionii lui Osul l-au avertizat însă că la Oradea se concentrează
și se pregătește de război armata regelui Solomon. Convins că
asedierea cetăţii Oradea nu are prea mari șanse de izbândă, Osul
a schimbat direcţia atacurilor și început un raid de pradă în
Câmpia Nirului. Cu prăzile de război câștigate Osul a hotărât să
se întoarcă spre Transilvania.
Între timp Solomon, împreună cu verii săi Geza și Vladislav
(numit și Ladislau), au asamblat o armată formată din unguri,

42
slavi dar și români din Transilvania (probabil din fostul
voievodat al lui Gelu) și s-au îndreptat spre frontiera regatului
din apropiere de Chiraleș.
La Chiraleș s-a produs ciocnirea dintre cele două armate. Osul se
retrăgea încărcat de pradă și cu o mulţime de prizonieri și ar fi
fost mulţumit dacă scăpa cu toată prada. Deplasarea lui Osul s-a
făcut în partea finală de-a lungul râurilor Someș și Şieu.
La vederea oștilor regelui, Osul și-a concentrat tabăra pe un mic
deal de lângă Chiraleș și a aranjat trupele sale în ordinea de
bătaie. Un corp de arcași (printre care au fost probabil și români)
a fost trimis în faţă ca să-i oprească pe călăreţii dușmani cu salve
intense de săgeţi.
Solomon lansează atacul cavaleriei sale asupra dealului și unele
cronici confirmă că ar fi participat personal la asalt deși avea
numai 14-15 ani. Arcașii lui Osul sunt dispersaţi în urma
atacului după care a început bătălia cu grosul trupelor.
Cronicile ungurești afirmă că bătălia ar fi fost câștigată de rege
dar faptul că nu au fost recuperaţi prizonierii (mai ales fiica
episcopului) arată că bătălia nu a fost decisivă iar urmărirea lui
Osul nu a continuat în teritoriile transilvănene controlate de
pecenegi și români.

43
Dacă se ţine cont de componenţa oștilor participante la bătălie,
se pare că a fost prima bătălie în care s-au întâlnit pe câmpul de
luptă români din Transilvania ocupată de unguri și români din
Moldova și Transilvania controlate de pecenegi..
În acele vremuri, naţionalitatea conta foarte puţin. Pe atunci, pe
primul loc era apartenenţa religioasă ca mijloc de identificare.
Despre românii din Moldova se știe că ar fi fost creștini în acele
vremuri și că ar fi fost practicat un creștinism primitiv încă de la
sfârșitul antichităţii conform numeroaselor dovezi arheologice.
Astfel de lupte fratricide s-au repetat de nenumărate ori în anii
care au urmat, armatele ungare având în componenţa lor un
număr mare de români, sârbi, croaţi, cehi, sloveni și slovaci.
La puţin timp după bătălie, Solomon a fost detronat de verii săi
Geza și Vladislav.
Unul dintre verii regelui Solomon, care a devenit rege mai târziu,
sub numele de Vladislav (Ladislau), a apărut ca figură centrală a
unei legende promovate de biserica catolică. Legenda are la bază
o poveste orientală, care circula înainte de venirea maghiarilor în
Transilvania (Horvath, 1989).
În legendă, i se atribuie Sfântului Vladislav (cunoscut în
România și sub numele de Sfântul Vasile) diverse fapte de arme

44
printre care și o luptă cu un călăreţ peceneg (sau cuman) pentru
eliberarea unei femei captive, în timpul bătăliei de la Chiraleș.

Despre românii din oastea lui Osul

Transilvania a fost ocupată treptat de unguri iar în
1068 linia care despărţea posesiunile regelui de teritoriile
românilor și ale pecenegilor trecea pe lângă Chiraleș și ajungea în
apropierea Sibiului de astăzi.

Frontierele regatului Ungariei în Transilvania

Românii înrolaţi de pecenegi în campaniile contra Ungariei

puteau fi din Moldova sau din Transilvania. Transilvănenii
puteau proveni din ducatele Vlăhiţei, Breţcului, Bârsei sau

45
Făgărașului. Acestea au fost atestate documentar, însă mult mai
târziu.

Ţările (ducatele) românilor din Transilvania de sud-est.

Despre populaţia locală s-a scris că: „… cercetând mai cu

deamănuntul cu mai mult simţ critic documentele și cronicile
vechi, istoricii noștri au ajuns la constatarea că la sosirea
ungurilor în Pannonia se găsea o masă vastă și întinsă de români
nu numai în regiunile de astăzi ale Ardealului, dar și în nordul
Ungariei, prin judeţele Ung, Bereg și altele și chiar dincolo de
Tisa și Dunăre, români care s-au menţinut numai dincoace de
Tisa; iar aceia care trăiau prin Pannonia, la venirea ungurilor, s-

46
au împrăștiat, unii apucând calea pribegiei, alţii maghiarizându-
se și îngroșând masa cuceritorilor” (Lisseanu, 2003).
Cnezatul sau ducatul Vlăhiței este menționat de G. Popa
Lisseanu, A. Lapedatu și I. Lupaș (Lapedatu, Lupas, 1938)
Astfel ei comentează că într-un document al regelui Ungariei din
1301 se atestă existența unui duce român Ursu, în zona Vlăhiței,
localitate numită în acel timp Villa Olachalis. Ursu și românii
primesc înlesniri de la regele Ungariei la plata unor impozite.
Săpăturile arheologice au scos la iveală construcţii realizate în
preajma secolelor XI și XII în zona ducatului Vlăhiţei. În acel
timp, Vlăhiţa și celelalte formaţiuni politice din Transilvania de
sud-est, începând aproximativ cu linia Chiraleș-Sibiu erau sub
dominaţia pecenegilor.
Pecenegii erau în curs de sedentarizare în acele vremuri. Unii
istorici afirmă că prezenţa popoarelor migratoare în aceste spaţii
a dus și la apariţia unor denumiri luate din limbile acestora:
Bacău ar proveni din Bako, nume de conducător peceneg; Brașov
ar proveni din Braso, cuvânt peceneg, Comănești ar proveni de la
cumani, Valea Uzului și Valea Oituzului ar proveni de la uzi,
Iași ar proveni de la poporul iașilor, o ramură a alanilor, etc.
Prezenţa pecenegilor și a românilor este atestată de unele

47
descoperiri arheologice (vezi wikipedia la bibliografie):
 fortificaţie în satul Ocland (secolele IX-XII);
 așezare în Odorheiul Secuiesc (secolele XI-XII);
 așezare în satul Eliseni, comuna Secuieni (secolele VII-
XII);
 așezarea de la Sâncrăieni (secolele XI-XII);
 așezare în satul Mugeni, comuna Mugeni (secolele XI-
XII);
 cetate în satul Ciceu, comuna Ciceu (secolul al XII-lea);
 cetatea Tartod, comuna Vărșag (secolele XI-XIII);
 Cetatea Bud, Odorheiul Secuiesc (secolul al XI-lea);
 așezare în Medișoru Mare, comuna Şimonești (secolele
XI-XII);
 așezare în satul satul Dejuțiu, comuna Mugeni (secolul
al XII-lea)
 așezare în satul Leliceni, comuna Leliceni (secolele XII-
XIII)
 așezare în satul Merești, comuna Merești (secolele XII-
XIII)
 cetate în satul Racu, (cetatea păgânilor, secolele XI-
XII);

48
  așezare în satul Sânsimion, comuna Sânsimion (secolele
XII-XIII);
 cetate în satul Tușnad, comuna Tușnad (secolele XII-
XIII)
 cetatea Jigodin II din Miercurea Ciuc (secolele XII-
XIII)
 cetate în satul Corund (secolul al XII-lea)
Despre ţinutul Breţcului, G. Popa Lisseanu, O.G. Lecca, A.
Lapedatu și I. Lupaș susțin că a fost un vechi cnezat românesc
pomenit mai târziu în diploma regelui Sigismund din anul 1426
(Lisseanu, 2003, Lecca 1937, Lapedatu și Lupaș, 1938)
Conform analizei diplomei din anul 1426 făcută de Lisseanu,
Brețcu a fost un cnezat românesc condus de Ioan Cneazul zis
Ungurul și Radul fiul lui Țacu din Brețcu. Aceștia se prezintă
înaintea regelui Sigismund și-l roagă să confirme privilegiile și
libertățile comunei lor. Regele Sigismund admite ca satul
românesc Brețcu să fie și de acum înainte supuși numai
jurisdicției ducelui lor și să păzească și pe viitor frontiera
Transilvaniei dinspre Moldova.
Textul documentului în limba latină: „Nos Sigismundus ...
commendamus tenore presentium, significantes quibus expedit

49
universis; Quod venientes nostre Majestatis in presentiam fideles
nostri Joannes Kenesius dictus Magyar, et Radul filius Czako de
Bereczkfalva, nostre declararunt Majestati, quod in confinibus
Terre Siculorum nostrorum, versus partes Moldavie existeret
quedam villa Valachalis Bereczkfalva vocata...”
Există numeroase păreri referitoare la diplomele regilor Ungariei.
O parte a istoricilor unguri naţionaliști a negat autenticitatea
diplomelor emise de regii Ungariei referitoare la Ţara Breţcului și
la Ţara Vlăhiţei.
În zona Breţcului s-au descoperit de asemenea vestigii
arheologice din preajma secolului al XI-lea, înainte de apariţia
ungurilor în sud-estul Transilvaniei:
 necropola de la Zăbala (Movila tătarului, secolele XI-
XII);
 așezarea din satul Reci (secolele IX-X);
 așezarea Poian (Panta de piatră, secolele IX-X);
 așezarea din orașul Sfântu Gheorghe (secolele X-XI);
 cetatea Balvan (castris Balvanus), numită astăzi
Balvanyos este atestată din 1360 dar urmele arheologice
datează din secolul al XI-lea;
 cetatea Rika din satul Racoșul de sus (secolul al XII-

50
 lea);
 așezarea de la Malnaș (secolele XII-XIII);
 așezarea Baraolt (secolele IX-XI);
 fortificaţia Baraolt (cetatea Tibor, secolele XII-XIII).
(pentru vestigii, vezi wikipedia la bibliografie)

51
 1071. Bătălia de la Manzikert

D
esele incursiuni ale turcilor în provinciile
asiatice ale Imperiul Roman l-au
determinat pe împăratul Roman Diogenes
să pregătească o mare campanie împotriva acestora în anul 1071.
Împăratul a asamblat o mare armată formată din mercenari şi
din trupele provinciilor imperiale. Imperiul era un stat
multinaţional, format din greci, bulgari, macedoneni, sârbi,
români, albanezi, armeni, evrei, egipteni, sirieni ş.a.
Românii balcanici au participat, de regulă, la majoritatea
bătăliilor Imperiului Roman din secolul al XI-lea, fiind supuşi ai
imperiului, cu obligaţii militare. Istoricul David Nicole a notat
faptul că armata pregătită de Roman Diogenes în 1071 conţinea
trupe balcanice din thema Bulgariei (Nicole, p.40). De asemenea,
istoricul Jean-Claude Cheynet a arătat mai clar, faptul că trupele
europene ale lui Roman Diogenes, angajate în campania contra
turcilor, erau formate din “… uzi, pecenegi, bulgari, români”

52
(Cheynet, p.410-438).
Diogenes, în fruntea armatei sale, apreciată la circa 40.000-
60.000 de oameni, a plecat de la Constantinopol spre răsărit,
către lacul Van, în Armenia, încercând să ajungă înaintea
turcilor în zona de operaţiuni şi să reocupe cetatea Manzikert.
Conducătorul turcilor selgiucizi, Arslan, a reuşit să ajungă la
timp în Armenia, cu treizeci de mii de călăreţi înștiinţat din timp
asupra mișcărilor inamice. Trupele imperiale reocupă rapid
cetatea Manzikert şi campează în apropierea cetăţii în vederea
bătăliei cu turcii.

Deplasările forţelor combatante

Au loc în acest timp câteva evenimente defavorabile

împăratului:
- Trupele de mercenari germanici (nemţoi în limba greacă) sunt

53
trimise înapoi acasă întrucât se dedaseră la jefuirea populaţiei
locale în vederea aprovizionării;
- Generalul Tarchaneiotes, cu 20.000 de oameni, este trimis să
ocupe o cetate din apropiere dar nu se va mai întoarce să-l ajute
pe împărat în bătălia finală;
- Trupele uzilor şi pecenegilor dezertează înainte de începerea
bătăliei, agravând şi mai mult situaţia împăratului.
După câteva ciocniri de hărţuială, bătălia decisivă se dă în ziua
de 27 august 1071. La început, trupele imperiale înaintează şi
capturează tabăra turcilor dar sunt permanent hărţuiţi de arcaşi
călăreţi pe flancuri. Dezordinea trupelor de pe flancurile
imperiale se transformă în retragerea flancurilor. Acest moment
este fructificat de turci, care atacă trupele din centru şi determină
retragerea acestora la lăsarea serii. În acest moment trebuia să
intervină în sprijinul împăratului, gruparea de rezervă condusă
de Andronic Dukas. Acesta însă, comite un act de trădare,
abandonându-l pe împărat şi retrăgându-se rapid de pe câmpul de
luptă. Înconjurat, împăratul se luptă în primele rânduri dar este
rănit şi în final este luat prizonier.
După unii istorici, bătălia a avut ca rezultat pentru romani
pierderea a circa 10% din oameni, majoritatea reuşind să fugă.
Prizonieratul împăratului a ţinut doar şapte zile, după care,

54
acesta a obţinut libertatea şi încheierea unor acorduri de
răscumpărare şi de cooperare militară în favoarea turcilor.
Majoritatea istoricilor afirmă că această bătălie marchează
începutul invadării Asiei Mici de către turci şi începutul
declinului militar al Imperiului Roman.
Roman Diogenes a plătit destul de repede răscumpărarea turcilor
dar, până să ajungă la Constantinopol, a aflat că a fost răsturnat
de la putere şi înlocuit de Mihail al VII-lea Dukas, fratele lui
Andronic Dukas, participant în bătălia de la Manzikert.
Noul împărat nu a mai respectat înţelegerile cu turcii şi acest
lucru i-a făcut pe turci să ocupe treptat teritoriile din Asia.
Trupele romane trimise de Mihail împotriva turcilor din Asia au
fost în mod constant înfrânte şi astfel Imperiul a pierdut
majoritatea teritoriilor din Asia Mică.

55
 1070-75. Bătălii cu cumanii

M
ihai Sirianul a scris o cronică pe la 1100 în
care menţionează că în migraţia lor spre
vest, cumanii s-au așezat la marginea
imperiului Roman, la nord de Dunăre, printre localnicii creștini,
după ce i-au învins, printre alţii, și pe români (Michel le Syrien,
1905)
Apariţia cumanilor printre creștini a avut loc în urma a
numeroase bătălii cu rușii kieveni, românii (ulak) și maghiarii.
Bătăliile sunt consemnate de cea mai veche cronică turcică,
Oguzname (Curta, 2002). Bătăliile dintre cumani și români au
avut loc între 1070 și 1075, probabil în apropierea Nistrului.
Este posibil ca românii (moldovenii și bolohovenii) să fi fost
luptat contra cumanilor împreună cu pecenegii. Cumanii apar în
Imperiul Roman pe la 1087, fiind chemaţi de pecenegii din
Paristrion, ca să lupte împotriva lui Alexius.

56
Cuman (în dreapta) în luptă cu un prinţ creștin (Vladislav, din
bătălia de la Chiraleș), reprezentaţi pe o frescă din biserica din
Dârjiu, judeţul Covasna.

57
 1085. Bătălia de la Oradea Mică

S
ub comanda lui Kutesk, pecenegii, românii
și rutenii îl sprijină pe fostul rege Solomon
în tentativa de a recupera tronul Ungariei.
Kutesk s-a oferit să conducă expediţia în urma promisiunilor lui
Solomon că va ceda pecenegilor teritoriile sale din Transilvania și
Ungaria. Solomon trebuia în schimb să se căsătorească cu fiica
lui Kutesk. În multe cronici, Kutesk este considerat a fi cuman.
Confuzia peceneg-cuman apare în foarte multe cronici medievale.
Participarea românilor și a rutenilor la expediţia din Ungaria
este atestată într-o cronică rusă târzie (Русскій хронографъ). Se
amintește în cronică, faptul că Solomon a cerut ajutor de la
cumani, români și ruteni. Probabil că mulţi dintre românii care
au participat la campania din 1085 au participat și la raidul
terminat cu bătălia de la Chiraleș din 1068. Participarea
românilor (moldovenilor) și a rutenilor este întărită și de faptul

58
că deplasarea armatei lui Kutesk s-a făcut din Moldova spre
trecătoarea muntoasă dintre Galiţia și Ungaria. Informaţia
parvine de la V. Spinei, care a analizat traseul posibil al
expediţiei și a concluzionat că deplasarea s-a făcut prin Moldova
și Galiţia. Probabil că la trecerea prin Moldova, au fost
antrenaţi și moldovenii în expediţia lui Kutesk.

Oradea Mică (Kisvarda)

Bătălia s-a dat la Oradea Mică (Kisvarad sau Kisvarda) într-o

zonă apropiată de graniţele actuale ale Slovaciei, Ucrainei și
României. Înfruntarea s-a terminat cu victoria regelui Vladislav
(Ladislau). Kutesk și Solomon au scăpat cu viaţă din această
bătălie și s-au întors în Moldova.

59
 1086. Bătălia de la Veliatova

B
ătălia de la Veliatova (sau Beliatoba, după
cum scrie Ana Comnena) s-a dat între
paulicieni și aliaţii acestora pe de o parte și
trupele imperiale romane de cealaltă parte.
Paulicienii formau o sectă creștină eretică, apărută în
regiunile răsăritene ale Imperiului Roman în secolele VII-VIII.
Ei respingeau printre altele, botezurile și ierarhiile bisericești. În
urma prigoanei romanilor, paulicienii sau fost deportaţi în alte
regiuni din Asia Mică. De acolo, Împăratul Ioan Tzimiskes a
strămutat iarăși un grup mare de paulicieni în jurul cetăţii
Philippopolis (Plovdiv, în Bulgaria de azi).
Câteva mii de paulicieni s-au înrolat mai târziu în armata lui
Alexius Comenul în campania împotriva normanzilor. Paulicienii
l-au trădat pe împărat iar unităţile militare ale paulicienilor au
fost desfiinţate.

60
A urmat imediat o revoltă a paulicienilor la care au aderat
români balcanici și sârbi (Sandler, 2006). Conducătorul răscoalei
era paulicianul Travlos, fost curtean în slujba lui Alexius.
Alexius îl avea la curtea sa pe Travlos de pe vremea când era
general în slujba împăratului Nicephorus Botaniates.
Travlos s-a revolta atunci când unii membri ai familiei sale au
fost închiși de împăratul Alexius. Travlos s-a simţit liber faţă de
puterea împăratului și a hotărât să fugă împreună cu alţi
paulicieni într-un loc unde să practice în libertate credinţa sa.
Ştiind că resursele sale erau insuficiente, Travlos, și-a stabilit
tabăra sa într-o cetate părăsită din Veliatovo, lângă
Philippopolis.
Travlos a căutat să-i atragă pe pecenegi de partea sa. Momentul
prielnic a apărut în anul 1086, când pecenegii din valea Dunării
au acceptat să-l susţină cu trupe.
Împăratul Alexius a trimis imediat o armată sub comanda lui
George Pacurianus. Pacurianus era omul în care Alexius avea cea
mai mare încredere fiind unul dintre participanţii activi la
lovitura de stat care l-a propulsat pe Alexius ca împărat. După
cum scrie Ana Comnena, Pacurianus l-a numit apoi ca locţiitor pe
Nicholas Branas, un militar cu mare experienţă.

61
Travlos și aliaţii săi au fortificat trecătoarea de lângă Veliatova
în vederea bătăliei cu romanii. De partea paulicienilor venise și
armata pecenegilor.
Deși Pacurianus se gândea la o retragere, văzând superioritatea
numerică a inamicilor, Branas a înclinat în final balanţa spre un
atac frontal.
În bătălia inegală care a urmat, Branas și Pacurianus și-au
pierdut viaţa. Despre Pacurianus, Ana a scris că acesta a murit
în timpul unui atac călare, izbindu-se de un copac.
La aflarea veștii despre înfrângerea de al Veliotova, împăratul
Alexius a pregătit o nouă armată și a pus-o sub comanda lui
Taticius. În sprijinul lui Taticius au venit și mercenarii conduși
de Hubert. După câteva ciocniri de hărţuilă, Taticius întâlnește
armata pecenegilor în apropiere de râul Eurus (probabil râul
Mariţa) după cum scrie Ana Comnena. Ambele armate stau faţă
în faţă două zile fără a îndrăzni să atace. În a treia zi, armata
pecenegilor începe retragerea îndreptându-se spre Dunăre.
Despre participarea românilor balcanici la revolta de la Veliatova
există și alte referinţe: (Fine, 1983) și (Treadgold, 1997).

62
Peste un secol, când cruciaţii conduși de Frederic Barbarossa au
trecut prin Philippopolis, paulicienii l-au primit ca pe un
eliberator.
În 1205, paulicienii l-au sprijinit pe Ioan Asan, ducele vlahilor,
să captureze orașul Philippopolis.
Urmele cetăţii Veliatova au dispărut în decursul timpului și nu
se mai cunoaște locul bătăliei.

63
 1087. Bătălia de la Cule

S
ub conducerea lui Tzelgu, 18.000 de oșteni
pecenegi, uzi și români traversează Dunărea
și trec de Munţii Balcani în 1087, într-o
expediţie contra Imperiului Roman. Printre participanţi s-a
numărat și fostul rege al Ungariei, Solomon (detronat în 1081),
recăsătorit cu o pecenegă și refugiat printre românii și pecenegii
din Moldova. A trăit probabil mai mult printre români întrucât
pecenegii erau păgâni și trăiau în corturi, fiind nomazi.
Tzelgu, șeful pecenegilor din Muntenia, antrenează în raid și pe
pecenegii și românii din Moldova. Invadatorii au trecut Dunărea
cu plutele și au ajuns până la zidurile lui Anastasius, care erau
bine apărate. Evitând atacarea zidurilor, Tzelgu a jefuit
teritoriile de la sud de Balcani și a ocupat orașul Chariopolis.
Nicolas Mavrocatacalon, comandantul armatei romane din
Balcani, a fost trimis de împăratul Alexius ca să-i atace pe

64
străini. Mavrocatacalon și-a așteptat adversarii lângă un loc
numit Cule, lângă Chariopolis. După ce a observat din vârful
unei înălţimi inamicii gata de luptă și a constatat că sunt prea
numeroși, Mavrocatacalon a cerut să se ordone retragerea.
Îmbărbătat însă de ceilalţi ofiţeri, a ordonat începerea atacului și
a reușit într-o bătălie grea să-i respingă pe adversari.

Chariopolis (astăzi Hayrabolu) și zidul lui Anastasius

În bătălie au căzut mulţi soldaţi de ambele părţi iar

conducătorul expediţiei, pecenegul Tzelgu și fostul rege Solomon
au fost uciși în luptă. Restul oștilor pecenege și române se retrag

65
lângă Dunăre. Detaliile acestei bătălii au parvenit din descrierea
făcută de Ana Comnena în „Alexiada”.

Ana Comnena a descris în „Alexiada” invazia din 1087

menţionându-i pe participanţi: sauromaţi, sciţi (uzi și pecenegi)
și o armată din Dacia cu Solomon în frunte. Pecenegii, românii și
fostul rege Solomon au fost aliaţi în bătălia de la Oradea Mică
împotriva ungurilor în 1085. Aceeași coaliţie a funcţionat
probabil și în 1087. Unii istorici s-au luat după o notă de subsol
a unui traducător, care a notat că dacii, care erau aliaţi cu
pecenegii, erau unguri; de aici a apărut o confuzie la mulţi
istorici, care au repetat în scrierile lor această greșeală. Solomon
nu mai era rege în 1087 și mai mult, atât el cât și pecenegii erau
în stare de război cu ungurii, fiind dușmani. Așa zișii daci care
au participat la bătălia de la Cule erau românii aliaţi cu
Solomon, cu uzii și cu pecenegii (Grumeza 2010, p.66)
În Alexiada numele „Dacia” și „dacii” apare de 7 ori. Când se
referă la Dacia, se pare că Ana Comnen se referă la locuitorii de
peste Dunăre. Acești locuitori pot fi românii (valahii), pecenegii,
cumanii și mai puţin credibil, ungurii. Pentru unguri, Ana
folosește clar numele de ţară Hungaria.

66
Un exemplu evident este descrierea dacilor (românilor) din munţii
Balcani: „…pe ambele părţi ale munţilor sunt multe triburi, dacii
și tracii pe pantele de nord și tracii și macedonenii pe pantele de
sud” (Comnena, Cap.XIV).
Elian și Tanașoca au sesizat (dar timid) faptul că mulţi au
greșit, identificând dacii cu ungurii în traducerile operei Anei
Comnena (Elian, Tanașoca, 1975).
Grumeza a comentat de asemenea confuzia făcută de unii
istorici, în identificarea dacilor din opera Anei Comnena
(Grumeza, 2010).

Confuzia între romani si unguri a fost generată și de un

traducător în engleză (Sewter) care a asimilat cuvântul slavonic
„cral” cu kiraly . Există și o traducere corectă a lui Dawes, care
în varianta sa în engleză a Alexiadei, a scris la sfârșitul cărţii a
XIII-a din Alexiada, despre un episod legat de încheierea unui
tratat de pace din anul 1109: "...envoys from the Dacia from the
Cral": "Prince of Bulgaria". Era evident vorba despre rudele
Mariei de Bulgaria (mama Irinei, soţiei lui Alexius), nepoata
fostului rege bulgar Ivan Vladislav. Varianta ungară cade
întrucât la momentul respectiv regină era Irina soţia lui Alexius

67
și nu Piroșca (rebotezată Irina) soţia lui Ioan Comnen, fiul lui
Alexius.

Despre zidurile romanilor

Un obstacol important în calea invaziilor a fost zidul
lung al lui Anastasius. Împăratul Anastasius (491 – 518) a
întărit cetățile dunărene și a construit un zid lung de 72 km, la
nord de Constantinopol, pentru protecţia suplimentară a
capitalei.
În legătură cu zidul lui Anastasius se poate menţiona faptul că

Fragment din zidul lui Anastasius, înalt de 5 metri

68
pe teritoriul României au existat două ziduri asemănătoare:
 un zid la fel de puternic de 60 km a existat în nordul
Dobrogei, între Isaccea și Băltenii de sus;
 al doilea este zidul cunoscut sub numele de Valul lui
Traian, construit între Tomis și Dunăre.

Poziţia zidului de lângă Dunăre (Isaccea-Băltenii de Sus)

Variantă de reconstituire grafică a zidului

Isaccea-Băltenii de Sus

69
 1087. Bătălia de la Distra (Silistra)

Î
n continuarea războiului din 1087,
Alexius vine personal la Dunăre cu o
armată puternică ca să recucerească
cetăţile dunărene din provincia Paristrion ieșite de sub controlul
imperiului.

Sigiliul lui Alexius I

Pecenegii au intrat în tratative cu conducătorii locali, Tatos,

numit și Chalis, Sestlav și Sața, care stăpâneau Dristra, Vicina
și celelalte cetăţi de pe lângă Dunăre” (Comnena)
70
Nicolae Iorga socotește că acești trei conducători puteau fi
români „dicieni” sau, dacă erau pecenegi, stăpâneau cnezate de
români „dicieni” iar acțiunea lor ar fi reprezentat o încercare de
eliberare de sub tutela bizantină. Ipoteza a fost susținută și de
către Nicolae Bănescu și C. Brătescu, ultimul comparând aceste
„cnezate românești” cu cele ale lui Litovoi și Seneslau. Alți
istorici, îndeosebi bulgari, contestă caracterul românesc al celor
trei formațiuni statale.
S. Brezeanu consideră că orașele dunărene (paristriene) erau
populate de români, greci și slavi și că au profitat de prezenţa
pecenegilor pentru a se emancipa de sub autoritatea
Constantinopolului pentru aproape 20 de ani. Mișcarea orașelor
paristriene a fost determinată de politica fiscală dură promovată
de împăratul Mihail Ducas (Brezeanu, 2005).
Armata împăratului Alexis s-a îndreptat spre Distra (Silistra) și
în apropierea cetăţii, tabăra împăratului a fost hărţuit de trupe
inamice care au reușit să răstoarne cortul imperial. Împăratul, cu
garda sa, i-a dispersat pe dușmani și a continuat înaintarea spre
Distra.
Cetatea a fost înconjurată și a început asediul. În scurt timp,
zidurile au fost sparte și imperialii pătrund și se luptă cu

71
localnicii români, greci și slavi din cetate. Cetatea este cucerită în
final dar fără a se reuși ocuparea a două citadele, conduse de
Tatus (Tatos), care continuă să reziste.
Alexis renunţă să mai asedieze citadelele și campează în
apropierea orașului în vederea bătăliei finale cu pecenegii și
aliaţii lor.
Împăratul și-a alcătuit garda personală formată din fii lui
Romanus Diogenes și ai lui Nicolas Mavrocatacalon,
comandanţi de seamă ai imperiului și dintr-un corp de vikingi
mercenari. Armata imperială a fost dispusă în mai multe
formaţiuni conduse de Nicephorus Melissenus, cumnatul
împăratului, pe partea stângă și cu Castamonites și Taticius pe
dreapta. Adrian, fratele împăratului, conducea un detașament de
mercenari din Flandra.
În bătălia ce urmează în apropierea Distrei, armatele pecenegilor
și ale imperiului se luptă de dimineaţa până spre seară până
când, pe câmpul de luptă apare o nouă armată, venită în ajutorul
pecenegilor. Noua armată era formată din trupele lui Tatus și din
cumani. Deși Alexis a luptat în prima linie și a avut alături cei
mai buni oșteni ai imperiului, a trebuit să se retragă, părăsind în
fugă câmpul de bătaie. V. Spinei a arătat că în Cronica

72
patriarhului Antiohiei, Mihail Sirianul (referitoare la luptele lui
Alexis)...”s-au avut în vedere vlahii din Paristrion de la sfîrşitul
deceniului al 9-lea al secolului al Xl-lea”(Spinei, 1982)

Poziţia orașului Distra (Silistra) în Paristrion

Pecenegii au capturat cu această ocazie o mare pradă de război.

Ana Comnena a descris în amănunţime această bătălie pierdută
de romani. Cumanii au cerut după bătălie, partea lor din prada de
război luată de pecenegi de la armatele imperiale. În urma
refuzului pecenegilor, între aceștia și cumani a izbucnit cearta
pentru pradă, care s-a terminat cu o nouă bătălie în care cumanii
au ieșit învingători.
La puţin timp s-a încheiat un tratat de pace cu Imperiul Roman
prin care pecenegii au păstrat controlul asupra cetăţilor aflate
între Balcani și Dunăre.

73
 Despre Sfântul Lup
Dintre locuitorii cetăţilor de pe malul Dunării se
remarcă Sfântul Mucenic Lup (sau Lupus) care a trăit la
sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, în
cetatea Novae, unde a dus o viaţă de sclav. Localitatea Novae
era aşezată în provincia Moesia Inferior, unde este astăzi oraşul
Sviştov, în Bulgaria, pe malul drept al Dunării, în dreptul
localităţii Zimnicea.

Ruinele cetăţii Novae (la est de Sviștov)

74
Pentru o vreme, Sfântul Mucenic Lup a fost servitorul Sfântului
Mare Mucenic Dimitrie, comandantul oştirii din cetatea
Tesalonicului, pomenit de Biserică în fiecare an la 26 octombrie.
Înainte de moarte, Sfântul Dimitrie şi-a încredinţat toată averea
slugii sale, Sfântul Lup, iar el, la rândul său, a împărţit-o
săracilor. După ce împăratul Maximian Galerius i-a tăiat capul
Sfântului Dimitrie, Sfântul Lup a înmuiat marginea
veşmântului său şi un inel în sângele marelui mucenic şi a
săvârşit multe minuni, tămăduindu-i pe oameni de boli şi
neputinţe. Împăratul Maximian Galerius, care se afla în
Tesalonic, auzind de faptele Sfântului Lup, a poruncit să fie
căutat și ucis de ostaşi. A fost ucis în ziua de 23 august,
probabil anul 307.
La sfârșitul secolului al VI-lea, prinţul Petru, fratele
împăratului Mauriciu (582-602), a vizitat cetatea Novae în
cursul unei expediţii militare în nordul Dunării, unde a ajuns
tocmai în ziua sărbătoririi smeritului Mucenic Lup (Simocatta).
Bulgarii nu-l consideră mucenic de-al lor știind că ei au emigrat
în Europa mult mai târziu. Având în vedere populaţia existentă
în valea Dunării se poate afirma că Sfântul Lup a fost de origine
dacă fiind sărbătorit și astăzi de Biserica română.

75
 Vedere spre Sviștov de pe malul românesc în 1800

În Novae, actualul Sviştov, există o biserică „Sf. Dimitrie”din

secolul al XVI-lea. Inscripţia de pe cea mai frumoasă cruce din
biserică poartă numele lui Ioan Matei, (Matei Basarab, voievod
român) din 1642. În apropiere există o altă ctitorie a lui Ioan
Matei și a soţiei sale Elena, Mănăstirea Petru și Paul din 1644.

Despre românii din Bulgaria

Datele oficiale furnizate de oficialităţile din Bulgaria
arată că, în prezent, în Bulgaria trăiesc aproximativ 10 566 de

76
vlahi și aromâni și 1088 de români. Românii sunt concentrați in
partea de nord: Valea Timocului, Vidin, Lom, Sviștov, Nikopol,
Vraţa, Mihailovgrad, Bregovo, Ostrov, Silistra s.a. (Oneţiu,
2012). La Silistra s-au înregistrat în 2001, 457 vlahi și 19
români.
Minoritatea de naționalitate română, a doua ca importanţă și
număr după cea turcă, a început activitatea de organizare prin
crearea la Vidin in 1991, a "Asociației Vlahilor din Bulgaria"
Românii care trăiesc în zona Dunării nu sunt numiţi de bulgari
români ci vlahi sau vlaţi.
Unii istorici români au acuzat regimurile comuniste din trecut,
din Bulgaria și din Serbia dar și regimurile din zilele noastre, de
folosirea numelui de „vlahi” pentru aromâni, megleno-români sau
istro-români, pentru a-i deosebi de românii din România și
pentru a implementa, atât în ţara lor cât și în opinia
internațională, ideea că vlahii nu ar aparține neamului românesc,
ajungându-se până la negarea originilor comune și a identităţii
lingvistice.

77
 1091. Bătălia de la Lebunion

D upă campania din 1087, pecenegii au rămas

stăpâni peste cetăţile din dreapta Dunării și
constituiau o ameninţare permanentă pentru
Constantinopol. Dunărea a fost traversată și de triburi cumane
ceea ce a complicat și mai mult situaţia din imperiu. Alexis
reușește să-i atragă pe cumani de partea sa prin daruri scumpe și
se decide să-i atace imediat pe pecenegi până când nu apar
situaţii neprevăzute.
Împăratul a reușit să asambleze o armată de 20.000 de oșteni
din imperiu la care s-au adăugat 40.000 de cumani, 5.000 de
români și 500 de cavaleri mercenari din Flandra. Despre românii
care au participat la bătălie, Ana Comnena scrie că au fost
munteni care au dezertat și s-au alăturat armatei lui Alexius.

78
 Lebunion (Levounion)

Prin munteni se înţelege în Alexiada români balcanici dar este

posibil să fi fost români aliaţi cu pecenegii și care au mai trecut
Dunărea în 1087. Românii de la nord de Dunăre erau la început
aliaţi cu pecenegii și este posibil să fi trecut de partea imperiului
așa cum scrie Ana Comnena.
Bătălia s-a dat la Lebunion (Levounion) pe malul stâng al râului
Mariţa, aproape de Marea Egee în ziua de 29 aprilie 1091. Locul
bătăliei este în apropierea orașului Enez din Turcia de astăzi, pe
malul turcesc al râului Mariţa.
Pecenegii erau masaţi într-o tabără, în care se aflau familiile și
însoţitorii acestora și nu se așteptau la un atac major.

79
 Împăratul Alexis

Înainte de bătălie, împăratul Alexis și-a aranjat armata cu garda

sa în mijloc și cu rudele sale Gheorghe Paleologus pe dreapta și
Constantin Dalassenus pe stânga. Lângă Dalassenus au fost
așezaţi cumanii, conduși de Togortac și Boniac. La rândul lor
cumanii erau flancaţi de trupele lui Monastras. Pe dreapta, lângă
Paleologus erau cavalerii din Flandra conduși de Hubertopulos.
La semnalul împăratului, care a luptat în primele rânduri, a
început atacul general împotriva taberei pecenegilor. La sfârșitul
zilei, pecenegii erau înfrânţi și o mare parte luaţi prizonieri. În
cursul nopţii următoare, prizonierii au fost executaţi de soldaţi,
de frica numărului mare al acestora dar și din cauza prezenţei

80
cumanilor în apropiere. Cumanii înspăimântaţi au plecat fără să
mai ceară partea lor din capturile de război.

Steaguri imperiale romane utilizate de comneni

Steagul imperial al Paleologilor (litera B de la Basileu) simboluri

galbene pe fond roșu

81
1098-1099. Românii în prima cruciadă

P rima cruciadă a prilejuit participarea la această

campanie a unor popoare din Europa Centrală şi
de Est. Schisma religioasă de la mijlocul secolului
al XI-lea încă nu îşi făcuse efectul asupra creştinilor, aceştia
nefăcând încă diferenţieri între ortodocşi şi catolici. Despre
participarea la prima cruciadă a popoarelor din Europa Centrală
şi de Est există menţiuni contradictorii.
Ungurii au avut de suferit în urma trecerii cetelor de cruciaţi de-
a lungul Dunării. Au avut loc, cu această ocazie, o mulţime de
ciocniri violente între populaţia locală şi cetele de cruciaţi. Unele
ciocniri s-au soldat cu cucerirea de către cruciaţi a unor localităţi
și cu masacrarea a peste 4000 de unguri. Armatele regelui
Ungariei au fost trimise în repetate rânduri împotriva cruciaţilor.
Pe de altă parte, unele izvoare istorice amintesc de prezenţa unor
creştini unguri în rândurile cruciaţilor, în campania din Asia.

82
Grecii (bizantinii) din Imperiul Roman au fost de asemenea
afectaţi de trecerea unor hoarde nesfârşite de cruciaţi pe
drumurile şi printre cetăţile lor. Au fost semnalate şi unele
ciocniri armate între trupele locale bizantine şi cruciaţii aflaţi în
trecere dar şi în căutare de mâncare.
Grecii au participat la cruciadă în primul rând din iniţiativa
împăratului Alexis, care a dorit să recupereze o parte din
teritoriile ocupate de turci în Asia Mică, luptând în alianţă cu
cruciaţii. În urma cruciadei, Alexis a reuşit să recupereze o mare
parte din teritoriile pierdute ale imperiului dar numai până în
apropierea Antiohiei, ajungând în dispută cu conducătorii
cruciaţilor pentru celelalte teritorii.
Românii balcanici au fost de asemenea afectaţi de trecerea
cruciaţilor prin teritoriile lor şi au participat alături de greci la
unele ciocniri cu cruciaţii. Aceste ciocniri s-au repetat şi în cursul
unor cruciade ulterioare.
Românii balcanici au făcut parte din trupele împăratului Alexis
(au mai participat de partea împăratului şi în bătălia de la
Lebunion în 1091) şi implicit au luptat în Asia Mică.
Despre participarea românilor la cruciadă a scris şi Foucher de
Chartres (născut în 1059, mort în 1127), cronicar al primei
cruciade. Foucher de Chartres a trecut din Italia în Imperiul

83
Roman prin Bari și a ajuns la Constantinopol în 1097, unde s-a
alăturat celorlalte grupuri de cruciaţi, ajungând în Ierusalim
după cucerirea acestuia.
Despre cruciaţi, Foucher de Chartres spune că sunt: Frizoni,
Gali, Bretoni, Loreni, Germani, Normanzi, Scoţieni, Italieni,
Spanioli, Daci, Greci şi Armeni (Chartres, p.33)
Tot Foucher de Chartres scrie despre greutăţile întâmpinate de
cruciaţi şi despre faptul că unii nu au mai rezistat şi că s-au
reîntors în ţara lor: „unii din Roma, unii din Puglia, unii din
Ungaria şi unii din Sclavonia” (Chartres, p.26)
Despre dacii menţionaţi de Chartres există unele controverse.
Mai sunt diverşi istorici unguri contemporani, care afirmă că
dacii ar fi fost unguri. La acea dată, majoritatea scriitorilor de
limbă latină din vest încă nu foloseau cuvântul valah,
neajungând în contact cu aceştia.
Intrând în Imperiul Roman, Chartres află despre daci ceea ce
cunoșteau localnicii și anume că dacii erau de fapt valahii
(românii) din nordul munţilor Balcani: „…pe ambele părţi ale
munţilor sunt multe triburi, dacii și tracii pe pantele de nord și
tracii și macedonenii pe pantele de sud” (Comnena, cap. XIV).
Dacă ţinem cont de faptul că ungurii au fost menţionaţi de

84
Chartres cu propriul lor nume, printre cruciaţii care s-au întors,
abandonând cruciada, rezultă că dacii erau diferiţi de unguri.
Nu este sigur dacă Chartres se referea la românii balcanici sau la
românii din Dacia. Creștinismul exista în rândurile populaţiei
române de pe teritoriul fostei Dacii în acele vremuri dar
participarea românilor la prima cruciadă pare mai curând un
rezultat al antrenării acestora ca soldaţi imperiali sau ca
mercenari ai Imperiului Roman.
Foucher de Chartres i-a cunoscut personal pe participanţi și i-a
menţionat pe români alături de greci și armeni ceea ce ar confirma
faptul că făceau parte din armata Imperiului Roman, angajată
alături de cruciaţi în recuperarea teritoriilor creștine din Asia.
Există și o ipoteză surprinzătoare (Nedelkov, p.227), anume că
numele de Cuţo Vlahi ar proveni de la un grup de aromâni care
au participat la cruciadă. Aceștia au purtat în cruciadă o cruce
mare de lemn, care în limba aromână se numea „kruce”de unde s-
ar fi tras și numele Cuţo Vlahilor (Kruco Vlachs). Dar există și
alte ipoteze, una dintre ele considerând că acest nume ar proveni
din limba turcă, unde „kioutsouk” însemnă „mic”.

85
 Epilog

Cartea de faţă prezintă câteva noutăţi: participarea românilor la

bătăliile de la Chiraleș și Oradea Mică, semnalate într-o veche
cronică rusească. Totuși, numărul bătăliilor românilor din secolul
al XI-lea este mult mai mare. În special românii balcanici, ca
cetăţeni ai Imperiului Roman, au avut prilejul de a participa la
aproape toate bătăliile imperiului și de a fi menţionaţi în unele
cronici.
Fără date bibliografice, participările în bătălii nu pot fi luate
sigur în considerare. Bătăliile descrise în această carte sunt în
mare parte controversate întrucât sunt menţionate, în unele
cazuri, doar de câte un singur izvor documentar. Însă, o dată cu
trecerea timpului, poate vor apărea și alte date istorice care să
reconfirme aceste bătălii și chiar să scoată la iveală și alte
evenimente .

86
 Bibliografie

1. Boldur, A.V. Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză,

1992.
2. Brezeanu, S. O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia,
București, 2005, p.200
3. Capidan, Th. Aromânii, Bucureşti, 1932, pag. 154
4. Chartres, F.. Histoire des croisades (By M. Guizot
(Français) 1825, France, p. 33 și 26.
5. Churchill, W.J. The Annales barenses and the Annales
Lupi Protospatharii: Critical Edition and Commentary.
Ph.D. Dissertation, University of Toronto, 1979
6. Comnena, A. Alexiada (The Alexiad). Translated in
English by E. Dawes, Byzantine Series Cambridge,
Ontario, 2000
7. Curta, F. Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-
1250 , Cambridge Medieval Textbooks, 2002, p.306

87
8. Dlugosz, I. Historiae Polonicae, vol.I, Lipsca,1711,
col.265
9. Elian, A. Tanasoca, N.S. Fontes Historiae Daco-
Romanae, Saec. XI-XIV, Editura Academiei
RSR,Bucuresti,1975, p.117 subsol 91
10. Fine, J. The Early Medieval Balkans. Ann Arbor:
University of Michigan Press, 1983.
11. Gonța, A.I. Românii și Hoarda de aur, Ed.Demiurg,Iași
2010, p.21
12. Grumeza, I. The Roots of Balkanization: Eastern
Europe C.E. 500-1500,University Press of America,
2010, p.58 și p.66
13. Horvath, A.P. Pechenegs, Cumans, Iasians, Hereditas,
Corvina, 1989. p.87
14. Kekaumenos , Strategikon, circa 1060.
15. Lapedatu, A. Lupas, I. Realităţi istorice in voevodatul
Transilvaniei, Anuarul Institutului de Istorie
Nationala, Monitorul Oficial si Imprimeriile
Statului,1938, p.30
16. Lecca, O.G. Dictionar istoric, arheologic si geografic al
Romaniei, Bucuresti, Editura Universul, 1937, p.90

88
17. Lisseanu, G.P. Originea secuilor si secuizarea romanilor
Ed. Pur Si Simplu, Bucuresti, 2003, p.69,
18. Michel le Syrien, Chronique, III, ed. J. B. Chabot (Paris,
1905), p. 165
19. Mesaroș, C. Filosofia Sfântului Gerard de Cenad în
context cultural și biografic, Jate Press Szeged, 2013 p.
144
20. Nicolle D, Manzikert 1071, The breaking of Byzantium,
Osprey Publishing,2013, p.
21. Nedelkov J. L, The ethnic code of the vlachs at the
Balkans, EthnoAnthropoZoom, University of Skopje
Macedonia, UDC 39, p.227, nota 1.
22. Negrea C. Arta militară românească (III) Secolele XI-
XII, www.ziaristionline.ro Iunie, 2013
23. Negrea C. Arta militară românească (IV) Revolte
antibizantine, www.ziaristionline.ro, Sept. 2013
24. Oneţiu, A.N. The Romanian Community in Bulgaria,
International Journal of Academic Research in
Accounting, Finance and Management Sciences Volume
2, Special Issue 1 (2012), pp. 267-273
25. Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской
редакціи,in PSRL, XXII, 2, Petrograd, 1914, p.241

89
26. Sandler, S. Ground warfare. An International
Encyclopedia, Edited by Sandler S. ABC Clio, 2002,
p.109
27. Spinei, V. The Romanians and the Turkic Nomads
North of the Danube Delta from the Tenth to Mid-
Thirteen Century, Brill, 2009, p.118
28. Spinei, V. Moldova în secolele XI-XIV, Editura
ştiinţifică şl enciclopedică, București, 1982
29. Spinei, V. Spaţiul nord-est carpatic în mileniul
întunecat, Editura Universităţii Ioan Cuza, Iași,1997.
30. Simocatta, T. Historiae, VII, 2, 17, ed. Boor, Leipzig,
1887, p. 249.
31. Tonciulescu, P.L. "De la Țara Luanei la Ieud", Editura
Miracol, București, 1998.
32. Treadgold, W. A History of the Byzantine State and
Society. Stanford CA: Stanford University Press, 1997.
33. Țiplic, I.M. Considerații cu privire la liniile întărite de
tipul prisăcilor din Transilvania, Acta terrae
Septemcastrensis, I, pag. 147-164.
34. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istor
ice_din_judeţul_Harghita

90
35. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istor
ice_din_judeţul_covasna

91