PTM PDF

Modulul 1
Consideratii generale privind procesul de masurare
CONSIDERATII GENERALE
PRIVIND PROCESUL DE MASURARE
Subiecte
1.1. Definirea notiunii de masurare
1.2. Marimi si unitati de masura
1.3. Mijloace si metode de masurare
1.4. Erori
1.4.1. Erori aleatoare
1.4.2. Erori sistematice
1.4.3. Prelucrarea rezultatelor la masurarile indirecte
1.5. Semnale si perturbatii
1.6. Esantionarea semnalelor
1.7.Cuantizarea semnalelor
Evaluare: 1. Raspunsuri la întrebarile si problemele finale

2. Discutie pe tema: “Erori si incertitudini de masurare”
1.1. Definirea notiunii de masurare

Masurarea este operatia de evaluare cantitativa a unei marimi
pe cale experimentala, prin compararea directa sau indirecta cu o
marime de aceeasi natura, ce reprezinta un reper dintr-o scara. Marimea
de la care se obtine informatia se numeste masurand; în anumite
conditii, scara poate admite o unitate de masura si respectiv, marimea
de referinta se poate materializa prin etaloane.
Prin marime se intelege o anumita proprietate sau caracteristica

a unui material, fenomen sau proces, care este bine definita si care poate
varia cantitativ. De exemplu, prin definitie, lungimea, latimea si
înaltimea sunt diferite între ele, desi se masoara cu aceeasi unitate de
masura.
Stabilirea corespondentei dintre valoarea masurandului si

unitatea de masura se face cu ajutorul unui mijloc de masurare. Mijlocul
de masurare este un mijloc tehnic pentru obtinerea, prelucrarea,
transmiterea si/sau stocarea unor informatii de masurare; el permite
obtinerea unei informatii dependente de marimea de masurat, accesibila
simturilor noastre sau sistemelor de prelucrare a datelor, independenta
de conditiile locale (temperatura, presiune, umiditate etc.) si de
experimentator.
• Exemplificati câteva marimi pentru care comparatia se face pe

baza unei scari.
• Care sunt simturile carora li se adreseaza informatia de
masurare?
• De ce se doreste ca masurarea sa fie independenta de conditiile
locale si de operator?
1
Modulul 1
1.2. Marimi si unitati de masura

Marimile fizice se introduc prin relatii de definitie sau prin legi,
ele putînd fi scalare, vectoriale sau tensoriale. Deoarece vectorii si
respectiv, tensorii pot fi reprezentati matematic prin matrici, în tehnica
s-au dezvoltat, cu precadere, metodele de masurare a marimilor scalare.
Marimile pot fi aditive, daca se poate defini operatia de

însumare (lungimea, intensitatea curentului electric, timpul etc.), sau
neaditive, daca aceasta proprietate nu este valabila (temperatura, pH,
densitate etc.). Pentru marimile neaditive se folosesc uneori scari cu
repere, cu precizarea relatiei de interpolare si a procedeului de masurare
(scara naturala a duritatii etc.), însa pot fi exprimate si prin intermediul
marimilor aditive (rezistivitatea etc.). Diferenta dintre doua marimi,
indiferent de caracterul lor, are întotdeauna un sens fizic.
Marimile fizice sunt caracteristice unui anumit domeniu al

fizicii; ansamblul marimilor fizice definite pentru descrierea unuia sau
mai multor domenii ale fizicii se numeste sistem de marimi fizice.
Deoarece numarul legilor fizicii este mai mic decât numarul marimilor
fizice, unele marimi alese arbitrar se definesc direct, independente între
ele, constituind marimile fundamentale. Pentru marimile fundamentale
se indica unitatea de masura, aleasa de asemenea arbitrar si procedeul
de masurare.
Marimile ce se definesc pe baza legilor fizicii si cu ajutorul

marimilor fundamentale se numesc marimi derivate . Dimensiunea
acestor marimi se exprima ca produs al puterilor marimilor
fundamentale. În cazul în care toti exponentii dimensionali sunt nuli se
obtin marimi adimensionale (unghi, factor de putere etc.). Marimile
adimensionale pot fi marimi relative - exprimate ca raport a doua
marimi fizice cu aceeasi dimensiune (amplificare, densitate relativa etc.)
sau marimi logaritmice - daca se definesc ca logaritm într-o anumita
baza al unei marimi relative.
În unele ecuatii ale fizicii intervin o serie de constante fizice;

deoarece sunt independente de proprietatile de material, de conditiile de
loc, de timp si de mediu, ele se numesc constante universale. Precizia
cu care sunt cunoscute aceste constante are o mare importanta, deoarece
cu ajutorul lor se pot defini o serie de etaloane primare.
Masurarea tuturor marimilor dintr-unul sau mai multe domenii

ale fizicii se face prin intermediul unui ansamblu de unitati de masura
care formeaza un sistem de unitati de masura. Sistemele de unitati de
masura trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii: sa fie general,
adica sa poata fi aplicat în cât mai multe domenii ale fizicii, sa fie
coerent, adica sa elimine introducerea unor coeficienti numerici în
relatii, sa fie practic, ceea ce presupune ca unitatile de masura sa fie
comparabile cu valorile uzuale din activitatea umana, sa fie bazat pe
unitati de masura fundamentale independente.
2
Modulul 1
Începând din anul 1961 singurul sistem de unitati de masura

legal si obligatoriu din tara noastra, ca de altfel în majoritatea statelor
lumii, este Sistemul international SI, care are la baza 7 unitati de masura
fundamentale, 2 unitati de masura suplimentare si 35 de unitati de
masura derivate. În ultima perioada exista tendinta definirii unitatilor de
masura pe baza unor fenomene din fizica microscoscopica si a unor
constante universale, care pe lânga precizii superioare, pot asigura si o
mai buna conservare si reproductibilitate a acestor unitati de masura
(secunda, metrul, voltul, ohmul, kilogramul).
• Dati exemple de marimi neaditive.

• Ce elemente comune prezinta procentul, gradul si radianul?
• Identificati câteva justificari pentru cerintele impuse sistemelor
de unitati de masura .
• Exe mplificati câteva constante universale si precizati ce unitati
de masura ar putea fi definite cu ajutorul lor.
1.3. Mijloace si metode de masurare

Mijloacele de mas urare se clasifica în:
a) Masura, care reprezinta un mijloc de masurare ce

materializeaza pe toata durata utilizarii sale una sau mai multe valori ale
unei marimi fizice. Masurile pot fi cu valoare unica daca materializeaza
o singura valoare a unei marim i fizice (cala plan-paralela, rezistor
electric etc.) sau cu valori multiple, daca materializeaza mai multe
valori ale unei marimi fizice (rigla gradata, rezistor electric în decade
etc.).
b) Instrumentul de masurat constituie cea mai simpla asociere

de dispozitive si elemente care poate furniza în mod independent
informatii de masurare (subler, balanta, ampermetru etc.).
c) Prin aparat de masurat se întelege un mijloc de masurare

realizat, în general, dintr-un traductor primar, dispozitive intermediare si
un instrument de masurat (aparat electric pentru masurat temperatura,
voltmetru cu diode în clasa B etc.).
d) Sistemul de masurare reprezinta un ansamblu complet de

mijloace de masurare si dispozitive anexa, reunite prin scheme si
metode comune, în scopul obtinerii unor informatii de masurare. Ele pot
fi asociate cu dispozitive de automatizare si/sau tehnica de calcul.
Dupa modul de prelucrare si redare a informatiei de masurare,

mijloacele de masurare pot fi: analogice, daca semnalul de iesire este o
marime fizica continuu variabila sau numerice, daca semnalul de iesire
reprezinta valori discrete ale marimii de intrare
3
Modulul 1
Totalitatea procedeelor folosite pentru obtinerea informatiei de

masurare formeaza metoda de masurare.
Dupa modul în care se obtine rezultatul masurarii exista metode

de masurare directe - daca valoarea masurandului rezulta nemijlocit din
procesul de masurare sau indirecte, daca valoarea masurandului se
obtine pe baza unei relatii de calcul în care intervin valori provenite din
alte masurari directe.
Metodele de masurare directa permit evaluarea masurandului

prin comparatie cu un etalon, prin etalon întelegându-se un mijloc de
masurare care serveste la definirea, realizarea, reproducerea sau
conservarea unitatii de masura a unei marimi în scopul transmiterii
unitatii de masura altor mijloace de masurare. Aceasta comparatie se
poate realiza simultan (balanta etc.) sau succesiv (ampermetru etc.).
• Cum pot fi clasificate mijloacele de masurare dupa modul în

care furnizeaza informatia la iesire?
• Exemplificati câteva marimi care se masoara prin metode
indirecte.
• Enumerati unele metode de comparatie simultana.
• Din ce cauza la metodele de comparatie succesiva este necesar sa
existe o memorie?
• Cum se realizeaza la ampermetru comparatia succesiva?
1.4. Erori
În practica se constata ca rezultatul unei masurari nu depin de
numai de valoarea masurandului, el putând fi influentat de o serie de
factori de natura obiectiva (mijloc de masurare, metoda de masurare,
factori exteriori procesului de masurare etc.) sau de natura subiectiva.
Pentru caracterizarea rezultatelor obtinute în procesul de masurare se
definesc urmatoarele valori:
Valoarea adevarata (reala), Xa a unei marimi este valoarea

exacta a marimii respective în conditiile existente la un moment dat. De
obicei, valoarea adevarata a unei marimi nu poate fi determinata
experimental, ea înlocuindu-se cu o valoare conventional adevarata, X
care se obtine cu ajutorul unor mijloace de masurare deosebit de
precise; practic, se considera ca diferenta dintre valoarea adevarata si
valoarea conventional adevarata este neglijabila si deci, cele doua
notiuni sunt echivalente.
Rezultatul unei masurari individuale, x care se obtine cu ajutorul

unor mijloace de masurare obisnuite, reprezinta valoarea masurata .
Abaterea valorii masurate fata de valoarea adevarata a

masurandului constituie eroarea de masurare.
4
Modulul 1
Intervalul în care se estimeaza, cu o anumita probabilitate

numita nivel de încredere, ca se afla valoarea adevarata a masurandului
se numeste incertitudine de masurare; incertitudinea de masurare
estimeaza limitele erorilor de masurare. Pentru o estimare obiectiva este
necesar ca împreuna cu rezultatul masurarii sa se specifice atât erorile,
cât si incertitudinea de masurare. În figura 1.1 sunt reprezentate
schematic notiunile prezentate anterior.
∆ Eroare de masurare
Xa Valoare adevarata
Diferenta neglijabila
x Valoare masurata
)( ( )
0
X Valoare conventional adevarata
Incertitudine de mãsurare
Fig. 1.1. Explicativa privind valoarea adevarata, valoarea masurata,

valoarea conventional adevarata, eroarea de masurare si incertitudinea
de masurare.
Dupa modul de reprezentare , erorile se clasifica în:
a) Eroare absoluta, ∆ definita ca diferenta algebrica dintre

valoarea masurata si valoarea (conventional) adevarata. Este o marime
cu semn si unitate de masura identica cu cea a masurandului:
∆ = x− X. (1.1)
Eroarea absoluta cu semn schimbat reprezinta corectia masurarii, c:
c = -∆. (1.2)
b) Eroarea relativa, δ se defineste ca raport dintre eroarea

absoluta si valoarea adevarata. Este o marime adimensionala cu semn:
∆ ∆
δ= ≈ . (1.3)
X x
c) Eroarea raportata , δ r se exprima prin raportul dintre eroarea

absoluta si o valoare conventionala X c:
∆
δr = . (1.4)
Xc
5
Modulul 1
d) Eroarea tolerata reprezinta eroarea maxima cu care este

cunoscuta valoarea indicata de un mijloc de masurare ce functioneaza
corect; ea reprezinta o eroare limita maxima admisa pentru valoarea
indicata si se foloseste la unele mijloace de masurare la definirea clasei
de precizie (c.p .); în acest caz, ca valoare conventionala, se considera
intervalul de masurare al mijlocului de masurare:
∆ max
c. p. = ⋅ 100 . (1.5)
xmax − xmin
Dupa modul de manifestare a erorilor la repetarea masurarilor

care au loc în conditii practic identice, ele se clasifica în:
1) Erori aleatoare ce variaza imprevizibil în timp ca valoare si
ca semn; ele pot fi pozitive sau negative; cele mici au o probabilitate de
aparitie mai mare decât cele mari, iar valoarea lor medie tinde spre zero
daca numarul de masurari tinde spre infinit.
2) Erorile sistematice, care se caracterizeaza prin aceea ca nu

variaza în timp sau au o variatie lenta la repetarea masurarilor; ele pot
avea o lege de variatie cunoscuta, însa pentru determinarea lor sunt
necesare masurari suplimentare, în afara procesului de masurare.
Observatie: Rezulta ca principala diferenta între erorile

aleatoare si cele sistematice consta în viteza lor de variatie în raport
cu intervalul de timp în care se efectueaza masurarea (observarea).
3) Erorile grosolane conduc la obtinerea unor rezultate aberante

în procesul de masurare si au, de regula, cauze subiective legate de
utilizarea gresita a mijloacelor de masurare sau a metodelor de
masurare.
• Care este diferenta esentiala între eroare si incertitudinea de

masurare?
• Care sunt sursele care produc erori în procesul de masurare ?
• În ce unitati de masura se pot exprima erorile relative?
• Ce tip de erori produc modificarile de temperatura ale
mediului ambiant? Dar fluctuatiile de temperatura ce sunt
datorate curentilor de aer?
• Exemplificati câteva erori grosolane.
1.4.1. Erori aleatoare

Se considera ca în cazul unor masurari repetate asupra aceluiasi
masurand, în conditii practic identice, erorile întâmplatoare apar
datorita unor cauze independente între ele, adica procesele aleatoare
sunt necorelate între ele, însa stationare si ca au urmatoarele proprietati:
6
Modulul 1
1) probabilitatea aparitiei unor valori mai apropiate de valoarea

adevarata este mai mare decât probabilitatea aparitiei unor valori mai
departate de aceasta;
2) valorile cu abateri pozitive fata de valoarea adevarata au
aceeasi probabilitate de aparitie ca si valorile cu abateri negative.
Conditiile prezentate presupun ca erorile sistematice au fost

eliminate, fiecare masurare individuala fiind afectata de o eroare
aleatoare astfel încât multimea valorilor individuale este grupata în
jurul valorii adevarate cu o anumita repartitie a probabilitatii.
Aceste erori nu pot fi eliminate si nici corectate, însa nivelul lor

poate fi redus pr in prelucrarea rezultatelor unui sir de masurari.
Se demonstreaza ca cea mai buna estimare a valorii adevarate a

masurandului o reprezinta media aritmetica, x , definita cu relatia:
n
∑x
i =1
i
x= . (1.7)
n
Împrastierea rezultatelor se caracterizeaza prin eroarea medie

patratica experimentala, s, definita prin relatia:
n
∑ ( xi − x) 2
i =1
s= . (1.8)
n −1
Prin prelucrarea statistica, în conditiile folosirii acelorasi

mijloace si metode de masurare, este posibila o crestere a preciziei prin
reducerea efectului erorilor aleatoare de 2 - 7 ori.
O problema legata de prelucrarea rezultatelor masurarilor

afectate de erori întâmplatoare, o constituie cunoasterea legii de
repartitie probabilistica a acestora. În tehnica masurarilor se considera
ca erorile aleatoare au o lege de repartitie normala (figura 1.2).
Densitatea de probabilitate, y pentru repartitia normala are expresia:
1  ( x − µ) 2 
y= exp  − ,
2σ 2 
(1.9)
σ 2π 
Maximul densitatii de probabilitate are loc pentru x = µ, iar

gradul de împrastiere se apreciaza prin σ. Legea de repartitie se
considera normala daca numarul de masurari este mai mare de 200;
daca aceasta conditie nu este îndeplinita, se realizeaza o selectie,
urmând a fi estimate: valoarea medie, x si eroarea medie patratica
experimentala, s.
7
Modulul 1
y(x)
σ1
Aria =1
σ2 > σ1
Fig. 1.2. Densitatea de probabilitate la doua repartitii normale

caracterizate prin erori medii patratice σ1 si σ2 diferite.
Probabilitatea ca o valoare masurata sa fie c uprinsa între limitele

x ± ts, numite limite de încredere, unde t este coeficientul de
amplificare, se determina cu ajutorul integralei functiei densitatii de
probabilitate:
t
2 z2
P( t ) =
2π 0
∫ exp( − 2
)dz ,
(1.10)
x −µ
unde : z = .
σ
Valorile coeficientului de amplificare, t se gasesc tabelate; în

practica metrologica se ia P ≥ 0,9.
• Cum interpretati notiunea de împrastiere a rezultatelor? Are

împrastierea rezultatelor vreo legatura cu valoarea medie?
• Din ce cauza se considera ca erorile aleatoare au o distributie
normala?
• Probabilitatea de aparitie a unei valori masurate în intervalul
x ± 3 s este de 99,73%; care este numarul de masurari pentru ca
un rezultat sa fie în afara intervalului?
• Din ce cauza în practica metrologica se ia un nivel de încredere
mai mare decât 90%?
1.4.2. Erori sistematice

Caracteristic pentru erorile sistematice este faptul ca au o sursa
cunoscuta care le genereaza si deci este posibil ca legea lor de variatie
sa fie data, putând fi aplicate anumite corectii în procesul de masurare.
Determinarea erorilor sistematice presupune însa cunoasterea unor
informatii adiacente care nu rezulta direct din procesul de masurare si
care necesita efectuarea unor masurari suplimentare asupra surselor
care le produc. Din punct de vedere practic, determinarea erorilor
sistematice nu este întotdeauna justificata sub aspectul cunoasterii fizice
8
Modulul 1
a surselor de erori, pret de cost, timp de masurare, efectuarea calculelor

pentru determinarea corectiilor etc.
Rezulta ca din punct de vedere practic erorile sistematice pot fi

determinabile, daca se justifica determinarea lor, si respectiv,
nedeterminabile, în caz contrar; pentru eliminarea sau reducerea
efectelor erorilor sistemtice se folosesc doua procedee:
a) Stabilirea corelatiei dintre eroarea sistematica si factorul

care o produce, adica determinarea legii de dependenta a erorii de sursa
ce o genereaza. Aceasta metoda se aplica în cazul în care factorii
exteriori sunt usor controlabili (temperatura mediului ambiant,
rezistenta interioara a unor instrumente sau aparate de masurat etc.),
valoarea lor rezultând în urma unor masurari suplimentare.
b) Aleatorizarea erorilor sistematice se aplica pentru erorile

nedeterminabile, de obice i, lent variabile în timp, ceea ce presupune
repetarea masurarilor în momente necorelate cu modificarea factorilor
de influenta. Trebuie subliniat faptul ca în urma aleatorizarii erorilor
sistematice se realizeaza o estimare a acestora, adica stabilirea unei
valori aproximative pe baza unui criteriu probabilistic. Deoarece în
majoritatea cazurilor se poate aprecia ca eroarea sistematica este
cuprinsa între limitele ± a, distributia de probabilitate poate fi
considerata ca o distributie echiprobabila având o densitate de repartitie
rectangulara (figura 1.3). Eroarea medie patratica se determima cu
relatia:
a2
σ2 = (1.11)
3
y
1/2a
Aria =1
x
-a +a
Fig. 1.3. Densitatea de probabilitate în cazul
distributiei echiprobabile.
În cazul în care în procesul de masurare intervin erori aleatoare,

ce stabilesc incertitudini de tip A, dar exista si incertitudini de tip B
(erori ce pot fi stabilite pe seama unor prescriptii tehnice), se calculeaza
incertitudinea compusa :
σ = σ 2A + σ 2B , (1.12)
care este o incertitudine de nivel 1σ.
9
Modulul 1
Rezultatul corectat si creditat al masurarii se exprima în forma:

x + c ± U , unde: c reprezinta corectia - provenita din erorile
sistematice calculabile, iar U - incertitudinea de masurare globala
pentru un n ivel de încredere P(t) dat.
Observatie: O problema importanta la exprimarea

rezultatelor masurarilor este legata de rontunjirea acestora. Pentru
aceasta se considera urmatoarele principii:
a) numarul de cifre certe este corelat cu precizia de
masurare (de exemplu voltmetrele numerice cu 3 1/2 cifre - ce
afiseaza maximum 1999 - au eroarea tolerata de 0,1%);
b) daca se indica incertitudinea de masurare, rangul ultimei
cifre a numarului trebuie sa fie egal cu rangul ultimei cifre a
incertitudinii (de ex. 2,00± 0,05 kg );
c) la prelucrarea statistica se re tine un numar mai mare de
cifre (cu una-doua), media fiind afectata de o incertitudine de
masurare mai mica decât masurarile individuale.
În conformitate cu principiile expuse cifrele incerte ale
rezultatului unei masurari trebuie sa fie eliminate deoarece nu
contin informatie de masurare.
De retinut: În cadrul masurarilor electrice curente, de obicei

erorile aleatoare sunt reduse, ponderea cea mai mare având-o erorile
instrumentale - care reprezinta erori sistematice ce se aleatorizeaza.
• Ce se întelege prin stabilirea corelatiei dintre eroarea

sistematica si sursa care o produce ? De ce sunt necesare, în
acest caz si efectuarea unor masurari suplimentare?
• Care este eroarea sistema tica de metoda la masurarea unei
rezistente prin metoda “amonte” (voltmetrul conectat
înaintea ampermetrului) ?
• În practica metrologica, la verificarea instrumentelor de
masurat, acestea se compara cu un instrument etalon avînd o
clasa de precizie de 5 ori mai mica, ceea ce conduce la un
nivel de încredere de 95%; din câte instrumente verificate s-
ar putea ca unul sa fie defect?
• Cum interpretati expresia R = 1,00 + 0.01 ± 0,008 Ω ?
1.4.3. Prelucrarea rezultatelor pentru masurarile

indirecte
Daca marimea de masurat se obtine pe baza unei expresii
explicite:
y = f (x1 , x12 ,..., xn ) , (1.13)
10
Modulul 1
unde marimile xi provin din masurari directe cunoscute cu anumite

erori, pentru determinarea erorii se poate folosi metoda bazata pe
dezvoltarea în serie Taylor. Aceasta metoda presupune considerarea
situatiei celei mai dezavantajoase care poate sa apara la determinarea
valorii masurandului. În acest caz, considerând ca marimile sunt
afectate de erorile absolute ∆ i, eroarea relativa pentru marimea y va fi o
suma ponderata a erorilor relative de determinare a marimilor xi:
∆y ∆1 ∆ ∆
= c1 + c 2 2 + ... + c n n . (1.14)
y x1 x2 xn
Valoarea coeficientilor de ponderare, ci se stabileste presupunând ca

toate erorile absolute sunt nule, cu exceptia lui ∆i:
∆y   ∆i  ∂y x i
ci =   /   ≈ ⋅ , (1.15)
 y   xi  ∂xi y
de unde rezulta:
n
∂ f xi
δy = ∑∂x δi . (1.16)
i =1 i y
Observatie: În relatia prezentata, semnul derivatelor se va

lua în asa fel încât sa rezulte situatia cea mai defavorabila din
procesul de masurare, fara a neglija însa eventualele corelatii ce pot
exista între marimile x i.
Aplicatie:
Pentru masurarea unei surse de tensiune se compara valoarea acesteia
cu o sursa de tensiune etalon având tensiunea nominala de 1,018 V,
cunoscuta cu o eroare tolerata de ±0,1% si se constata ca este mai mica
cu 2 mV. Stiind ca milivoltmetrul masoara cu o eroare tolerata de ±2%,
sa se determine eroarea de masurare a tensiunii necunoscute.
Solutie: Tensiunea necunoscuta are valoarea:
Ux=Ue – Uv = 1,018 - 0,002=1,016 V.
Aplicând formula de la propagarea erorilor se obtine:
δ y = (+ 1) δ e + (− 1)
Ue Uv
δv .
U E −U v U E −U v
În relatia de mai sus trebuie considerata situatia cea mai defavorabila ,
adica prima eroare pozitiva, iar cea de -a doua - negativa, obtinându-se:
1,018 0,002
δy = × 0,1 + × 2 ≈ 0,1 + 0,004 = 0,104 .
1,018 − 0,002 1,018 − 0,002
Din rezultatul obtinut se constata ca milivoltmetrul are o contributie
foarte redusa în eroarea finala.
Concluzie: La masurarile diferentiale, daca una dintre marimi este
mult mai mica decât cealalta marime, contributia acesteia la
eroarea finala este foarte redusa si deci nu prea conteaza cât de
precis este cunoscuta!
11
Modulul 1
1.5. Semnale si perturbatii

În acceptiunea cea mai larga, prin semnal se întelege o
manifestare fizica care se poate propaga printr-un mediu dat. Semnalele
care se suprapun în mod nedorit peste semnalul util se numesc
perturbatii.
Dupa modul de aparitie, semnalele se clasifica în:

a) semnale singulare;
b) semnale periodice;
c) semnale alea toare.
Semnalele singulare sunt acele semnale care au un caracter unic;

ele se folosesc în transmiterea informatiilor, în analiza sistemelor, în
testari etc. Pot fi descrise în domeniul timp, functia de timp fiind
caracterizata prin: momentul trecerilor prin zero, valorile de vârf,
durata, energie etc. În domeniul frecventa, analiza semnalelor singulare
se face cu ajutorul transformatei Fourier, ele având, de regula, un
spectru de frecvente continuu si infinit.
Semnalele periodice sunt acele semnale care se reproduc în

forma identica dupa un interval de timp numit perioada. Ele pot fi
descrise în domeniul timp ca functii de amplitudine, frecventa, perioada
si faza. Analiza în domeniul frecventa a acestor semnale se face cu
ajutorul seriei Fourier, rezultând un spectru de frecvente discret.
Pentru semnalele periodice sunt caracteristici urmatorii

parametri:
a) perioada, T - intervalul de timp între doua reproduceri în

forma identica;
b) frecventa, f - numarul de perioade în unitatea de timp;
c) valoarea medie , Vm - definita cu relatia:
T
1
f (t )dt ;
T ∫0
Vm = (1.17)
Observatie:Valoarea medie reprezinta componenta continua a

semnalului.
d) valoarea medie a modulului, Vm' - definita prin:
T
1
V '
m = ∫ f (t ) dt ; (1.18)
T 0
e) valoarea (amplitudinea) maxima/minima;

f) valoarea (amplitudinea) vârf la vârf - diferenta dintre valoarea
maxima si valoarea minima a semnalului;
12
Modulul 1
g) valoarea efectiva, Vef - definita prin relatia:
T
f 2 (t )dt .
1
Vef =
T0∫ (1.19)
Daca se cunosc valorile efective ale componentelor armonice

ale semnalului Vief , valoarea efectiva a semnalului este data de relatia
(teorema lui Parseval):
Vef = ∑V 2
ief . (1.20)
Pentru procesul de masurare prezinta, de asemenea, importanta

urmatorii factori:
a) factorul de forma, kf definit prin relatia:
k f = V ef /Vmed ; (1.21)
b) factorul de umplere, D definit ca raport dintre durata unui

impuls t 0 si perioada acestuia, T:
D = t0/T; (1.22)
c) factorul de creasta, CF definit prin relatia:
CF = Vmax /Vef . (1.23)
Daca un semnal sinusoidal trece printr-un sistem liniar se

schimba amplitudinea si faza acestuia; la trecerea prin sisteme neliniare
apar si componente armonice superioare inexistente în semnalul initial,
rezultând distorsiuni de neliniaritate. Aprecierea gradului de
distorsionare a semnalului se face cu ajutorul gradului de distorsiuni
armonice (de neliniaritate), definit de expresia:
U 22 + U 32 + ... U 22 + U 32 +...
δ= ≅ , (1.24)
U 12 + U 22 + U 32 +.... U1
unde Ui reprezinta valoarea efectiva a componentei armonice de ordinul

i; daca δ < 0,3 cele doua expresii sunt echivalente cu o eroare mai mica
decât 1,5%.
Semnalele singulare si cele periodice sunt semnale deterministe

deoarece pot fi exprimate printr-o lege de variatie cunoscuta.
Semnalele aleatoare sunt acele semnale care au un caracter

întâmplator, imprevizibil în timp; valoarea instantanee a acestor
semnale este caracterizata prin functii de probabilitate. Ele au un spectru
continuu într-o banda de frecvente data.
13
Modulul 1
Pentru procesul de masurare prezinta importa nta modul de

reprezentare a semnalelor în timp, ele putând fi (figura 1.4):
t t t t
a) b) c) d)
Fig.1.4. Diferite semnale si reprezentarea lor în functie de timp.
a) semnal analogic continuu în timp;

b) semnal analogic discret în timp;
c) semnal discret în amplitudine si continuu în timp;
d) semnal discret în amplitudine si în timp.
• Exemplificati câteva semnale deterministe ce reprezinta

perturbatii.
• Cât este valoarea medie a unui semnal sinusoidal?
• Cum trebuie realizat amplificatorul unui voltmetru electronic de
valori medii în cazul masurarii unui semnal având un factor de
umplere mic?Ce tip de “factor” ar caracteriza cel mai bine
semnalul în acest caz?
• Din ce cauza distorsiunile de neliniaritate deranjeaza o auditie
muzicala?
1.6. Esantionarea semnalelor

Prin esantionare se întelege operatia de transformare a unui
semnal continuu variabil, s(t) într-un semnal discret în timp, format
dintr-o succesiune de impulsuri foarte scurte numite esantioane, ale
caror amplitudini sunt egale cu valoarea semnalului din momentul de
esantionare (figura 1.4). Prin urmare, esantionarea reprezinta modularea
impulsurilor în amplitudine si se realizeaza prin înmultirea semnalului
cu o succesiune de impulsuri foarte scurte, în cazul ideal - impulsuri
Dirac (cu durata 0 si amplitudinea infinita).
Din punct de vedere practic esantionarea trebuie sa fie astfel facuta încât
sa permita reconstituirea semnalului initial pe baza esantioanelor. Pentru
a stabili în ce conditii este posibila reconstituirea semnalului intial se
considera spectrul semnalului esantionat (figura 1.5).
Pornind de la spectrul unui semnal, având frecventa maxima din
spectrul sau, fm , spectrul semnalului esantionat se obtine multiplicând
14
Modulul 1
pe axa frecventelor spectrul semnalului de baza în dreptul frecventelor

multipli ai frecventei de esantionare, f 0.
FTJ
-fm fm f0 2f0 f
fT
Fig.1.5. Spectrul semnalului esantionat.
Din figura 1.5 rezulta ca daca doua spectre adiacente
(consecutive) nu se suprapun, exista posibilitatea reconstituirii
semnalului, extragând spectrul de baza al semnalului cu ajutorul unui
filtru trece – jos, FTJ cu frecventa de taiere, fT.
În acest caz trebuiesc satisfacute conditiile:
f T > f m si f T ≤ f o - fm ,
de unde rezulta:
f 0 ≥ 2 fm. (1.25)
Rezultatul dat de relatia (1.25), cunoscut ca teorema Wiener-

Shannon-Hincin sau teorema esantionarii, indica faptul ca pentru a
putea reconstitui un semnal din esantioanele sale este necesar ca
frecventa de esantionare sa fie de cel putin doua ori mai mare ca
frecventa ma xima continuta în semnal.
Conditiile prezentate mai sus corespund esantionarii ideale; în

practica apar o serie de abateri fata de cazul ideal. Prima problema a
esantionarii o reprezinta stabilirea momentului în care are loc acest
proces, ceea ce permite si stabilirea amplitudinii esantionului; o decalare
a momentului de esantionare atrage dupa sine o modificare a
amplitudinii, fenomen ce poarta denumirea de efect de jitter.
Nerespectarea conditiei impuse de teorema Wiener - Hincin

conduce la suprapunerea spectrelor adiacente, dând nastere erorilor de
tip alias (în cinematografie acestea sunt vizibile în cazul filmarii rotilor
de la caruta, care, la proiectare, se rotesc invers).
Daca frecventa de taiere a filtrului este mai mica decât frecventa

maxima continuta în semnal, apar erori de trunchiere care se manifesta
prin pierderea detaliilor fine.
15
Modulul 1
• Exemplificati procedee de esantionare din viata de zi cu zi

(medicina, metrologie, arheologie etc.).
• Cum se explica “rotirea inversa” a rotilor carutelor la
cinematograf?
• Pentru o imagine cu “pureci” la TV, solutia pentru reducerea
acestora este sa privim cu “ochii mici”; cum se explica, în acest
caz, îmbunatatirea calitatii imaginii?
• Deoarece peste orice semnal se suprapun si zgomote de banda
larga rezulta ca este foarte greu de aplicat teorema
esantionarii; cum se poate limita banda de frecvente a
semnalelor?
1.7. Cuantizarea semnalelor

Orice masurare numerica presupune discretizarea valorii
masurandului. Prin cuantizare se întelege operatia de transformare a
unui semnal analogic, s(t) într-un semnal ce poate lua numai valori
dintr-o multime discreta; fiecare valoare a functiei ce reprezinta
semnalul analogic se înlocuieste cu cea mai apropiata valoare discreta
(figura 1.4.c.) si d)).
Intervalul dintre doua niveluri de cuantizare consecutive poarta

denumirea de cuanta ; daca cuantele sunt egale între ele cuantizarea se
numeste uniforma si este neuniforma, în caz contrar.
Pentru o cuantizare uniforma cu cuanta q, semnalul cuantizat

poate fi scris în forma:
sc(t) = k(t).q, (1.26)
în timp ce semnalul real este:
s(t) = k(t).q +ξ(t).q, (1.27)
unde: k(t) este un numar întreg, iar ξ(t) este o functie ce poate apartine
intervalelor [0,1], [-1,0] sau[-0,5,+0,5], ea depinzând de modul în care
se face aproximarea.
Dispozitivul care realizeaza cuantizarea se numeste cuantizor.

Caracteristica de transfer a unui cuantizor este prezentata în figura 1.6
împreuna cu eroarea de cuantizare numita si zgomot de cuantizare.
Deoarece zgomotul de cuantizare are o repartitie de probabilitate
echiprobabila, eroarea media patratica, care are semnificatia valorii
efective a zgomotului, are valoarea:
16
Modulul 1
sc
q
1
+q/2 1 2 3 s
-q/2
Fig.1.6. Caracteristica de transfer a unui
cuantizor.
q
sef == . (1.28)
12
Rezulta ca zgomotul de cuantizare poate fi redus numai prin

reducerea cuantei.
• Dati exemple de masurari în care se realizeaza cuantizari

uniforme si respectiv, cuantizari neuniforme.
• Ce avantaje prezinta cuantizarea neuniforma si unde se
utilizeaza?
• solutie posibila de reducere a zgomotului de cuantizare consta
în suprapunerea peste semnal a unui zgomot aleator si
medierea rezultatului. Cum se explica reducerea nivelului
zgomotului de cuantizare în acest caz?
17
Modulul 1
Rezumat
Procesul de masurare implica existenta masurandului,

adica a unei anumite proprietati a obiectului supus masurarii, a
unui mijloc de masurare, care sa preia informatia de masurare si
sa o transforme într-o marime utilizabila operatorului, a unei
metode de masurare si de regula, a unui etalon.
Sistemul de marimi fizice este format din marimi

fundamentale , alese arbitrar si marimi derivate, definite pe baza
legilor din fizica si a marimilor fundamentale.
Ansamblul de unitati de masura asociat sistemului de

marimi fizice formeaza sistemul de unitati de masura. În
prezent, în majoritatea tarilor din lume, se foloseste Sistemul
international SI.
Abaterea valorii masurate fata de valoarea adevarata –

ca marime si semn – se numeste eroare, în timp ce estimarea
unui interval, în interiorul caruia se gaseste cu o anumita
probabilitate valoarea adevarata, se numeste incertitudine.
Dupa modul de reprezentare, erorile pot fi: absolute,

relative sau raportate; dupa modul de manifestare la repetarea
masurarilor, erorile pot fi: aleatoare, sistematice sau grosolane.
Semnalele deterministe pot fi caracterizate în domeniul

timp sau în domeniul frecvente; semnalele aleatoare se
caracterizeaza prin legi statistice.
Cele mai importante procedee de prelucrare a

semnalelor pentru tehnica masurarilor sunt: esantionarea –
operatie de discretizare în timp si cuantizarea – operatie ce
presupune discretizarea semnalelor în amplitudine.
18
Modulul 1
ÎNTREBARI SI PROBLEME
1. Cum se defineste masurarea?
2. Care sunt unitatile de masura fundamentale din SI?
3. Care este diferenta dintremasuri si masurari?
4. Ce semnificatie are semnul de la eroarea absoluta si
relativa?
5. Din ce cauza se considera ca erorile întâmp latoare au o
distributie de probabilitate normala?
6. Când se aleatorizeaza e rorile sistematice ?
7. La masurarea volt-ampermetrica a unei rezistente s -au
obtinut valorile U = 5 V ± 2% si I = 2 mA ± 1,5%; care este
valoarea rezistentei si cu ce eroare a fost dete rminata?
8. Prin ce metode se poate obtine valoarea medie, valoarea de
vârf si valoarea efectiva a unui semnal?
9. Care dintre cele doua relatii de calcul pentru distorsiunile
de neliniarite se poate mai usor implementa în practica si de
ce?
10. Care este rolul filtrului trece-jos la refacerea semnalului
esantionat?
11. În cazul prelucrarii numerice a unui semnal care operatie
se executa mai întâi: esantionarea sau cuantizarea si de ce?
12. Ce semnificatie fizica are zgomotul de cuantizare?
TEMA: Erori si incertitudini de masurare

-Definirea celor doua notiuni
- Diferenta dintre cele doua notiuni
- Transformarea erorilor în incertitudini de masurare (de
exemplu, în cazul erorii instrumentale)
19
Modulul 2
Caracteristici generale ale mijloacelor electronice de masurare
CARACTERISTICI GENERALE ALE

MIJLOACELOR ELECTRONICE DE
MASURARE
Subiecte
2.1. Generalitati
2.2. Caracteristici metrologice
2.3. Caracteristici constructive

2. Discutie pe tema: “Criterii de alegere a mijloacelor de
masurare”
2.1. Generalitati
Procesul de masurare presupune un fenomen de preluare a
informatiei de la masurand sub forma unei energii, transmiterea
acesteia la o unitate de prelucrare ce stabileste valoarea marimii
masurate prin comparatie cu un etalon sau cu o scara si care o aplica
unui bloc de iesire care poate avea si rol de indicator.
Marimile pot fi active, daca sunt purtatoare de energie (forta,

curentul electric etc.) sau pasiv e, daca informatia este continuta în
structura masurandului (masa, rezistivitatea etc).
Preluarea informatiei de la masurand se face de catre traductor,

un dispozitiv care, pe baza unei legi fizice, realizeaza transformarea
unei marimi fizice în alta sau aceeasi marime fizica, diferita de prima
calitativ sau cantitativ. Traductorul care transforma marimea de
masurat provenita de la masurand într-o alta marime, adecvata unei
prelucrari ulterioare, se numeste traductor de intrare sau senzor, iar
traductorul care transforma semnalul prelucrat, purtator de informatie
de masurare, într-un semnal ce poate fi folosit la locul de utilizare, se
numeste traductor de iesire.
Între traductorul de intrare si cel de iesire pot exista
traductoare intermediare si de asemenea, blocuri de prelucrare si/sau
modificare a semnalelor (blocuri de conditionare a semnalelor).
• Exemplificati cel putin câte trei traductoare pentru fiecare

dintre tipurile de traductoare prezentate în clasificare, atât
pentru marimi active cât si pentru marimile pasive.
• Cum pot fi puse în evidenta marimile pasive?
20
Modulul 2
2.2. Caracteristici metrologice

Mijloacele de masurare trebuie sa realizeze o corespondenta
biunivoca între marimea de masurat x si rezultatul mas urarii y. Legea
de corespondenta este descrisa de o ecuatie integro-diferentiala care
permite caracterizarea dependentei pentru orice valoare a marimii de
intrare, în regim permanent, dar si în regim tranzitoriu. Pentru un
regim stationar independent de timp, dependenta celor doua marimi
este descrisa de caracteristica de transfer statica (figura 2.1) . Limitele
de masurare sunt valorile extreme care pot fi masurate, intervalul
dintre ele reprezentând intervalul de masurare (domeniul de
masurare). Din caracteristica de transfer statica rezulta o serie de
caracteristici metrologice:
y y
y max
ymax
y min ymin
xmin xmax x xmin xmax x

a). b).
Fig.2.1. Caracteristici de transfer pentru: a) aparat analogic si

b) aparat numeric.
a) Rezolutia unui mijloc de masurare reprezinta cea mai mica

variatie a masurandului care poate fi apreciata la iesirea acestuia.
Astfel, pentru mijloacele de masurare analogice aceasta este o
fractiune dintr-o diviziune, în timp ce pentru cele numerice este de un
bit. Rezolutia se exprima de obicei în unitati de masura a
masurandului.
b) Sensibilitatea, S a unui mijloc de masurare se defineste ca

raport al variatiei marimii de iesire, ∆y si variatia masurandului, ∆x
care o produce:
D ∆ y
S = . (2.1)
∆ x
Pentru mijloacele de masurare cu scara liniara sensibilitatea

este constanta; inversul sensibiltatii reprezinta constanta mijlocului de
masurare.
c) Sensibilitatea relativa, Sr se defineste ca raport al variatiilor

relative ale marimilor de iesire si de intrare:
D ∆y / y
Sr = . (2.2)
∆x / x
21
Modulul 2
d) Pragul de sensibilitate este cea mai mica variatie a

masurandului care poate fi pusa în evidenta de catre mijlocul de
masurare.
Observatie: Rezolutia este o marime ce caracterizeaza
iesirea, pragul de sensibilitate - intrarea, iar sensibilitatea
reprezinta o caracteristica de transfer a mijlocului de masurare .
• Exemplificati câteva mijloace de masurare cu scara liniara.

• Care este diferenta dintre rezolutie si pragul de sensibilitate?
Se poate stabili o corelatie între ele?
• Daca un mijloc de masurare are scara liniara, cât este
sensibilitatea relativa?
O alta categorie de caracteristici metrologice evidentiaza

efectul erorilor ce intervin în procesul de masurare:
Prin precizie sau precizie instrumentala a unui mijloc de

masurare se întelege proprietatea acestuia de a da rezultate cât mai
apropiate de valoarea adevarata a masurandului. Prec izia este
caracterizata prin eroarea instrumentala egala cu abaterea indicatiei
mijlocului de masurare fata de valoarea adevarata; deoarece aceasta
este, de obicei, necunoscuta, atât ca valoare cât si ca semn, în practica
se considera un interval în care se gaseste, cu o anumita probabilitate.
Rezulta ca eroarea instrumentala reprezinta incertitudinea de
masurare. Eroarea tolerata este eroarea instrumentala maxima
permisa pentru un mijloc de masurare ce functioneaza corect.
Precizia unui mijloc de masurare se garanteaza numai pentru

anumite valori impuse conditiilor exterioare care pot influenta procesul
de masurare numite conditii de referinta (temperatura, presiune,
umiditate, tensiune de alimentare etc). În acest caz apar erorile de baza
ale mijlocului de masurare. Nerespectarea conditiilor de referinta
conduce la aparitia unor erori suplimentare.
Clasa de precizie reprezinta simbolic, prin indicii de clasa,

anumite caracteristici metrologice ce trebuie sa le îndeplineasca
mijlocul de masurare. Trebuie remarcat faptul ca prin clasa de precizie
nu se indica direct eroarea de masurare. De regula, prin clasa de
precizie se exprima eroarea tolerata fie prin eroarea raportata, fie prin
eroarea relativa sau o combinatie a acestora. De exemplu, la
instrument ele electrice indicatoare este normata eroarea raportata, la
masuri - eroarea relativa, iar la aparatele electronice numerice o
combinatie a acestora. Indicii de clasa sunt standardizati pentru tipuri
de mijloace de masurare; de exemplu, pentru aparatele electrice
indicatoare, clasele de precizie standardizate sunt: 0,05; 0,1; 0,2; 0,5;
1; 1,5; 2,5; 5; 10 - clasa de precizie fiind definita ca eroare raportata
maxima în procente, raportarea facându-se la intervalul de masurare
(c.p.=[|∆ max| /(X max - X min)]⋅100). Modul de calcul al erorilor pe baza
clasei de precizie pentru mijloacele de masurare complexe rezulta din
cartea tehnica a acestora.
22
Modulul 2
Prin repetabilitate (fidelitate) se întelege calitatea unui mijloc

de masurare de a da valori apropiate între ele la repetarea unor
masurari asupra aceluiasi masurand. Aceasta proprietate admite
existenta erorilor sistematice, dar nivelul erorilor întâmplatoare este
redus.
Justetea reprezinta caracteristica unui mijloc de masurare de a

da valori apropiate de valoarea adevarata la repetarea masurarilor si
presupune un nivel redus al erorilor sistematice, dar admitând prezenta
erorilor întâmplatoare. Din cele doua definitii rezulta ca precizia este
rezultatul însumarii celor doua proprietati (figura 2.2).
+ =
Repetabilitate Justete Precizie
Fig.2.2. Exemplificativa pentru repetabilitate, justete si precizie.
O alta caracteristica metrologica este finetea, caracterizata prin

calitatea mijlocului de masurare de a perturba cât mai putin
masurandul. Strâns legata de aceasta este puterea consumata , adica
puterea absorbita de mijlocul de masurare de la masurand.
Fara a fi epuizate toate caracteristicile metrologice ale

mijloacelor de masurare, mai trebuie amintita fiabilitatea metrologica
- care reprezinta probabilitatea ca mijlocul de masurare sa functioneze
corect, fara depasirea erorilor garantate prin clasa de precizie, un
interval de timp determinat, cu respectarea conditiilor tehnice impuse
de constructor. Din punctul de vedere al fiabilitatii, mijloacele de
masurare sunt sisteme reparabile.
• Ce corelatie exista între precizie si nivelul erorilor, respectiv

cu incertitudinea de masurare?
• Din ce cauza trebuiesc precizate conditiile de referinta?
• Exemplificati câteva erori de ba za si erori suplimentare
pentru mijloacele de masurare.
• În ce masura clasa de precizie ne permite sa stabilim eroarea
de masurare ?
• Cum poate fi interpretata imaginea din figura 2.2?
• Ce corelatie exista între finete si puterea consumata ?
23
Modulul 2
2.3. Caracteristici constructive

Conditiile efective de utilizare a mijloacelor de masurare
impun o anumita realizare constructiva a acestora care sa tina seama
de problemele legate de montare, exploatare, întretinere si reparare.
Asigurarea acestor cerinte pentru mijloacele de masurare electrice este
impusa prin norme ale Comisiei Internationale de Electrotehnica (CEI)
si standarde interne.
Mentinerea performantelor statice ca si dinamice ale unui

mijloc de masurare în conditii de variatie a factorilor de mediu, a
parametrilor surselor de alimentare, a masurandului etc. se numeste
robustete.
Dintre caracteristicile constructive ale mijloacelor de masurare

se pot mentiona:
a) Capacitatea de suprasarcina (suparaîncarcare) este

proprietatea unui mijloc de masurare de a suporta valori ale
masurandului care depasesc intervalul de masurare, fara ca prin
aceasta sa se modifice performantele functionale sau sa sufere
deteriorari de natura constructiva; se exprima ca raport între valoarea
maxima nedistructiva si limita superioara a domeniului de masurare.
Dupa intervalul de timp în care se aplica suprasarcina se

deosebesc suprasarcini de scurta durata (socuri) si suprasarcini de
lunga durata; dupa încetarea actiunii acestora, mijlocul de masurare
trebuie sa revina la caracteristicile initiale.
b) Protectia climatica caracterizeaza comportarea mijlocului de

masurare la actiunea agentilor climatici. Deoarece pentru orice zona
pot fi stabilite anumite limite de variatie a factorilor climatici, s-au
stabilit zone terestre caracterizate prin macroclime (foarte rece, rece,
temperata, tropical-umeda, tropical-uscata, unele putând fi si cu
caracter marin). În cadrul acestor zone sunt indicate limitele de variatie
ale temperaturii, ale umiditatii relative a aerului, ale nivelului de
radiatii etc.
c) Influenta perturbatiilor de natura electrica,care pot fi

exterioare, dar si produse de mijlocul electric de masurat, se manifesta
atât asupra mijlocului de masurare, cât si asupra masurandului si
informatiilor ce se propaga pe liniile de transmisiune dintre
subansamble. Capacitatea mijloacelor de masurare de a nu produce un
nivel al perturbatiilor care sa deranjeze functionarea altor echipamente,
precum si de a nu raspunde imprevizibil la perturbatiile din mediul
ambiental în care lucreaza, tine de domeniul compatibilitatii
electromagnetice.
24
Modulul 2
Semnalele pot fi transmise în forma analogica sau numerica; de

obicei, semnalele analogice se transmit ca semnale unificate de
tensiune (0 - 10 V) pâna la maxim 30 m sau semnale unificate de
curent (4 mA - 20 mA) - pâna la maxim 3000 m. În practica se prefera
utilizarea semnalelor unificate de curent, deoarece:
- asigura o buna imunitate la perturbatii si nu sunt afectate de
caderile de tensiune de pe linie;
- permite distinctia între “0” echivalent cu 4 mA si lipsa
informatiei cauzata de o defectiune;
- necesita doar doua conductoare prin care se poate face si
alimentarea unor subansamble (de exemplu, traductorul), permitând
totodata si conectarea în serie a mai multor sarcini.
Semnalele numerice pot fi transmise teoretic la orice distanta,
ele prezentând erori de interferenta mai reduse si pot fi folosite direct
în procesul de prelucrare numerica.
• De ce elemente constructive depinde capacitatea de

suprasarcina a instrumentelor electrice de masurat?
• Cum poate fi asigurata protectia climatica pentru mijloacele
de masurare electronice ?
• De ce este necesar sa existe si caracteristici referitoare la:
e fectul vibratiilor si socurilor, protectia împotriva coroziunii, a
exploziilor , a patrunderii corpurilor straine etc. ?
• Din ce cauza s-au standardizat semnalele electrice folosite la
telemasurari si cum se explica diferentele în ceea ce priveste
distanta maxima transmisa?
Aplicatie
Un ampermetru are intervalul de masurare 0-5 A si clasa de precizie
1. Sa se reprezinte grafic variatia erorii relative (eroarea tolerata) în
functie de valoarea masurata.
Solutie : Conform definitiei clasei de precizie rezulta ca eroarea
absoluta maxima în modul, pe care poate sa o comita ampermetrul,
este:
X − X min
∆ max = c ⋅ max ,
100
de unde rezulta ca eroarea relativa de masurare a marimii x va avea
un caracter de eroare limita maxima:
∆ − X min
X
δ limmax = ± max ⋅ 100 = ± c ⋅ max [%];
x x
Prin urmare, deoarece clasa de precizie este definita pe baza
erorii absolute maxime, în modul, care poate sa apara în oricare
punct al intervalului de masurare, rezulta ca eroarea relativa limita
maxima are un caracter de incertitudine de masurare si reprezinta
practic un interval în interiorul caruia se gaseste, cu o anumita
probabilitate, eroarea relativa de masurare (vezi figura 2.3).
25
Modulul 2
Aplicatie – continuare
1 2 3 4 5 I[A]
Fig.2.3.Graficul erorilor relative limita
REZUMAT
• Din punct de vedere energetic marimile pot fi active sau
pasive.
• Principalele caracteristici metrologice care rezulta pe baza
caracteristicii de transfer statice sunt: rezolutia,
sensibilitatea (inclusiv sensibilitatea relativa ) si pragul de
sensibilitate.
• Evidentierea efectului erorilor ce apar în procesul de
masurare se realizeaza prin caracteristicile: repetabilitate si
justete, caracteristici care împreuna reprezinta precizia .
• Clasa de precizie este o caracteristica metrologica ale
mijloacelor de masurare care reprezinta , de regula
simbolic, eroarea tolerata (eroarea instrumentala).
• Dintre caracteristicile constructive se pot mentiona:
capacitatea de suprasarcina, protectia climatica, influenta
perturbatiilor de natura electrica (compatibilitatea
e lectromagnetica).
26
Modulul 2
1. Care sunt marimileactive si respectiv, pasive din
electrotehnica?
2. Din ce cauza la masurarea marimilor pasive este
necesara o sursa suplimentara de energie ?
3. Explicati cum poate fi crescuta rezolutia la un mijloc de
masurare cu ac indicator; dar pragul de sensibilitate ?
4. Din ce cauza se recomanda ca masurarea cu aparatele
electrice indicatoare sa se faca astfel încât indicatia sa fie
în ultima treime a scarii gradate?
5. Un multimetru are domeniile de tensiune de 1, 3 si 10 V;
sa se reprezinte grafic dependenta erorii relative în
functie de valoarea masurata în cazul cel mai favorabil,
6. Ce importanta practica are capacitatea de suprasarcina ?
7. Cum se justifica faptul ca semnalele numerice pot fi
transmise la distante oricât de mari fara a fi afectate de
perturbatii?
8. La masurarea stofe i cu ajutorul unei rigle gradateapar
erori de fidelitate sau de justete?
9. Ce criterii trebuie sa avem în vedere la alegerea clasei de
precizie a mijlocului de masurare ?
10. Care este unitatea de masura a constantei unui mijloc de
masurare si la ce poate fi folosita?
TEMA: Criterii de alegere a mijloacelor de masurare

- Criterii tehnice
- Criterii metrologice
- Criterii economice
27
Modulul 3
Dispozitive electrice indicatoare
DISPOZITIVE ELECTRICE INDICATOARE
Subiecte
3.1. Dispozitive indicatoare electromecanice
3.2. Dispozitivul magnetoelectric
3.3. Dispozitivul electrodinamic
3.4. Dispozitive indicatoare electrooptice
Evaluare: 1. Raspunsuri la întrebarile finale

2. Discutie pe tema: “Comparatie între dispozitivele
electromecanice”
3.1. Dispozitive indicatoare electromecanice

Dispozitivele indicatoare servesc la transformarea rezultatului
masurarii într-o forma accesibila simturilor omenesti, de regula,
vizuala.
Dispozitivele indicatoare electromecanice au în compunerea

lor un echipaj mobil ce se poate deplasa (roti) de -a lungul unei scari
gradate ca urmare a actiunii unor forte sau momente de natura electrica
sau mecanica.
În cazul unei miscari de rotatie, ecuatia miscarii echipa jului

mobil este de forma:
d2α dα
J 2
+A + Dα = M , (3.1)
dt dt
unde: α reprezinta unghiul de rotire al echipajului mobil, J -

momentul de inertie, A - factorul de amortizare, D - cuplul antagonist
specific, iar M - cuplul activ care depinde de marimea mas urata si
uneori de unghiul de rotatie.
Din ecuatia (1) rezulta ca dispozitivele indicatoare

electromecanice sunt sisteme mecanice de ordinul II (oscilatoare);
deviatia permanenta α p, pentru cazul D ≠ 0 si A ≠ 0 va fi:
M
αp = . (3.2)
D
28
Modulul 3
• Cum este de dorit sa depinda momentul activ de marimea

masurata?
• În ce se transforma dispozitivul de masurat daca lipseste
cuplul antagonist?
3.2. Dispozitivul magnetoelectric

Dispozitivele magnetoelectrice pot fi realizate în doua variante:
a) dispozitiv magnetoelectric cu bobina mobila;

b) dispozitiv magnetoelectric cu magnet mobil.
Schema de principiu a unui dispozitiv magnetoelectric cu

bobina mobila este prezentata în figura 3.1.
7
1
6
2
5 4
3 I
8
Fig.3.1. Dispozitivul magnetoelectric.
Magnetul permanent 1 împreuna cu piesele polare 2 si miezul

central 3 realizeaza în întrefier un câmp magnetic de inductie
constanta, B. În întrefier se poate roti o bobina mobila 4 parcursa de
curentul de masurat I ce poate fi adus prin intermediul unor resoarte
spirale 5, care realizeaza si cuplul antagonist. Solidar cu bobina este
pus un ac indicator 6 ce se deplaseaza de-a lungul unei scari gradate
7. Pentru echilibrarea echipajului mobil se folosesc doua tije pe care se
pot deplasa contragreutatile 8.
Amortizarea miscarii echipajului mobil, la dispozitivele mai

putin sensibile, se realizeaza de carcasa din aluminiu pe care este
plasat bobinajul bobinei mobile si care joaca rolul unei spire în
29
Modulul 3
scurtcircuit; la galvanometre, amortizarea se realizeaza pe cale

electrica prin circuitul electric exterior, a carui rezistenta electrica se
alege convenabil.
Pentru determinarea cuplului activ se tine seama de cuplul ce

actioneaza asupra unei spire, cuplul produs de forta electromagnetica
F; daca lungimea bobinei mobile este l, iar latimea acesteia este 2r,
rezulta ca valoarea cuplului M sp ce actioneaza asupra unei spire
parcursa de curentul I, este:
M sp = F ⋅ 2 r = B ⋅ I ⋅ l ⋅ 2 r . (3.3)
Deoarece l ⋅ 2r reprezinta aria S a spirei, iar bobina este

formata din N spire, rezulta ca valoarea cuplului M ce actioneaza
asupra echipajului mobil va fi:
M = B⋅ S⋅ N ⋅I , (3.4)
de unde rezulta ca deviatia permanenta, α p este:
BSNI
αp = . (3.5)
D
Sensibilitatea dispozitivului magnetoelectric, S e va fi data de

expresia:
αp BSN
Se = = . (3.6)
I D
În curent alternativ indicatia dispozitivului magnetoelectric

pentru ω>>ω0 (pulsatia proprie de rezonanta) este nula, deoarece
valoarea medie a unui semnal sinusoidal este nula.
Dispozitivele magnetoelectrice sunt deosebit de sensibile,

putând masura curenti de ordinul nA, au consumuri reduse de ordinul
mW si sunt precise. Dispozitivele magnetoelectrice cu bobina mobila
nu rezista la suprasarcini.
Dispozitivele magnetoelectrice cu magnet mobil sunt desebit de

rezistente la suprasarcini si la socuri, motiv pentru care se folosesc la
constructia aparatelor de bord. Dintre dezavantajele prezentate de
aceste dispozitive pot fi citate: sensibilitatea la influenta câmpurilor
magnetice exterioare (care poate fi diminuata prin ecranare) si unghiul
de deschidere mic al scarii gradate (circa 60°). Prin constructii
speciale, unghiul de deschidere poate fi marit la 90°, iar mecanic,
folosind angrenaje cu roti dintate, pâna la 240° sau chiar mai mult.
30
Modulul 3
Daca cuplul antagonist este produs de o alta bobina mobila 2

prinsa solidar de bobina 1, se obtine un logometru magnetoelectric cu
bobine mobile ( figura 3.2).
La echilibru, cuplurile ce actioneaza asupra celor doua bobine

sunt egale:
B 1S 1N1I1 = B2S 2N2I2. (3.7)
Întrefier
neunifor
N S
B1 B2
Fig.3.2. Logometru magnetoelectric.
Pentru ca indicatia sa fie dependenta de unghiul de deviatie α,

este necesar ca inductia în întrefier sa fie variabila , adica:
B=B(α), (3.8)
de unde rezulta:
I1 S 2 N2
= f (α ) , (3.9)
I 2 S 1 N1
unde f(α ) depinde de neuniformitatea inductiei în întrefier; pentru a

realiza o inductie neuniforma, piesele polare au o forma ovalizata.
Logometrele se folosesc pe scara larga la masurarea electrica

a marimilor neelectrice împreuna cu traductoarele rezistive, ele
prezentând avantajul ca valoarea indicatiei este independenta de
tensiunea de alimentare a schemei de masurare.
• Ce reprezinta fiecare termen din ecuatia miscarii?

• Dati exemple de sisteme de ordinul II (de oscilatoare).
• Cum se explica amortizarea miscarii la galvanometre prin
intermediul rezistentei din circuitul exterior?
• Cum poate fi crescuta sensibilitatea dispozitivelor
magnetoelectrice?
• Din ce cauza dispozitivele magnetoelectrice indica zero în
curent alternativ?
• Cum se explica “rezistenta” la suprasarcina la dispozitivele
magnetoelectrice cu magnet mobil?
• De ce la logometre se realizeaza un întrefier neuniform? 31
Modulul 3
3.3. Dispozitivul electrodinamic

Functionarea dispozitivului electrodinamic se bazeaza pe
aparitia unui cuplu activ ca urmare a interactiunii dintre conductoarele
parcurse de curenti electrici.
5
6
4 3
IA
IB
7 8
2
9
Fig.3.3. Dispozitivul electrodinamic.
Constructiv (figura 3.3), dispozitivul electrodinamic este

realizat dintr-o bobina fixa sectionata, 1, parcursa de curentul IA, în
interiorul careia se deplaseaza o bobina mobila, 2, parcusa de curentul
IB; curentul este adus prin intermediul a doua resoarte spirale, 3, care
realizeaza si cuplul antagonist. Pe bobina mobila este prins solidar un
ac indicator, 4 care se deplaseaza de -a lungul unei scari gradate, 5.
Pentru asigurarea amortizarii miscarii echipajului mobil se foloseste un
dispozitiv de amortizare pneumatic format dintr-o tija, 6, de care se
prinde un piston, 7, ce se deplaseaza într-un cilindru, 8. În vederea
echilibrarii echipajului mobil se folosesc doua tije pe care se pot
deplasa contragreutatile, 9.
Energia de interactiune, W dintre cele doua bobine este:
W = I A ⋅I B ⋅ L AB. , (3.10)
unde L AB este inductivitatea mutuala dintre cele doua bobine.
Folosind teorema fortelor generalizate rezulta ca valoarea

cuplului activ , M , este:
∂W ∂L
M= | I = ct = I A ⋅ I B ⋅ AB . (3.11)
∂α ∂α
32
Modulul 3
Daca iA si iB sunt variabili în timp, se obtine expresia cuplului

momentan, m(t):
∂L AB
m (t ) = i A ⋅ i B ⋅ . (3.12)
∂α
Prin urmare, cuplul activ al dispozitivului electrodinamic

depinde de produsul dintre curentii ce parcurg cele doua bobine iA si iB,
cât si de variatia inductantei mutuale în functie de α ; aceasta variatie
este functie de dimensiunile geometrice ale bobinelor, pozitia lor
initiala si unghiul α .
Daca pulsatia proprie de rezonanta a dispozitivului, ω0 este

mult mai mica decât pulsatia ω a curentilor i A si iB , deviatia
permanenta va fi data de valoarea medie a cuplului:
∂L
T T
1 1
M= ∫
T 0
m(t )dt = AB ⋅ ⋅ ∫ i Ai B dt ,
∂α T 0
(3.13)
unde T este perioada comuna celor doi curenti.
Pentru: iA = I A ⋅sinωt si i B = I B ⋅sin(ωt +ϕ), rezulta:
∂LAB I A ⋅ I B
M= ⋅ ⋅ cos ϕ . (3.14)
∂α 2
Deviatia permanenta se obtine când momentul activ devine

egal cu momentul antagonist:
∂L AB I I
Dα p = M = | α =α p A B cos ϕ ,
∂α 2
de unde:
1 ∂L AB I I
αp = | α = α p A B cos ϕ . (3.15)
D ∂α 2
Dispozitivul electrodinamic poate fi utilizat în constructia

ampermetrelor, voltmetrelor sau a wattmetrelor, el functionând atât în
curent continuu cât si în curent alternativ. Clasa de precizie poate
atinge 0,1, însa consumul este destul de ridicat (2...10 W); el este
influentat de câmpurile electromagnetice exterioare.
Pentru cresterea sensibilitatii se introduce un circuit magnetic

obtinând dispozitivul ferodinamic (figura 3.4) Prin aceasta creste
∂LAB / ∂α si deci, cuplul activ, se îmbunatateste stabilitatea la
câmpurile electromagnetice perturbatoare exterioare, însa prezenta
33
Modulul 3
fierului face ca precizia sa fie limitata, în special în curent continuu,

din cauza caracteristicii de histerezis a miezului.
Circuit magnetic
IA
IB
Fig.3.4. Dispozitivul ferodinamic.
• De ce se sectioneaza bobina fixa dispozitivului

e lectrodinamic ?
• Pentru ce pozitie a celor doua bobine, fixa si mobila, LAB
este maxim? dar minim? Justificati raspunsul.
• Explicati cum poate fi folosit dispozitivul electrodinamic la
masurarea puterii electrice în curent alternativ.
• Din ce cauza dispozitivul ferodinamic are o sensibilitate mult
mai mare?
3.4. Dispozitive indicatoare electro -optice
Dispozitivele indicatoare electro -optice convertesc informatia

electrica într-o informatie de natura luminoasa. În cadrul acestor
dispozitive, o importanta deosebita o prezinta dispozitivele de afisare
alfa -numerice , dezvoltarea acestora fiind impusa de extinderea
masurarilor numerice.
Exista o gama larga de dispozitive de afisare alfa-numerica,

însa pentru aparatura de masurat prezinta importanta numai unele
tipuri, care vor fi prezentate în continuare.
34
Modulul 3
Dupa modul de realizare a cifrelor sau a altor caractere se

disting:
a) dispozitive fara sintetizarea caracterelor;
b) dispozitive cu sintetizarea caracterelor, care la rândul lor pot
fi cu segmente sau cu matrici.
Dispozitivele cu sintetizarea caracterelor cu segmente pot fi

cu: 7, 9 14 sau 16 segmente (figura 3.5). Dispozitivele cu sintetizarea
caracterelor cu matrici contin matrici cu: 3×5 puncte, 4×7 puncte sau
5×7 puncte (figura 3.6). Prin iluminarea diferentiata a segmentelor sau
punctelor din matrici pot fi sintetizate diferite caractere alfa-numerice.
Fig.3.5. Sintetizarea caracterelor cu segmente.
Fig.3.6. Sintetizarea caracteror cu matrici.
Dintre cerintele impuse dispozitivelor de afisare alfa -numerice

se pot cita:
a) - pretul de cost/digit mic;
b) - compatibilitate cu circuitele logice;
c) - putere consumata mica;
d) - tensiuni mici de alimentare;
e) - citirea la întuneric si/sau în conditii de iluminare;
f) - distanta si unghi de observare mari;
g) - durata mare de viata.
Principalele tipuri de dispozitive de afisare alfa-numerice sunt:
1. Tuburile Nixie sunt dispozitive de afisare fara sintetizarea

caracterelor; ele permit vizualizarea diferitelor simboluri prin comanda
descarcarii într-un gaz inert (neon). Constructiv sunt realizate din 10
catozi având forma cifrelor 0...9 si un anod sub forma de plasa ce
înconjoara catozii. Daca între catod si anod se aplica o diferenta de
35
Modulul 3
potential mai mare decât o valoare numita tensiune de aprindere

(≈60...70 V) se amorseaza descarcarea, intensitatea maxima fiind în
jurul catodului. Principalul lor dezavantaj este tensiunea mare de
alimentare.
2. Afisajele cu diode electroluminiscente (LED). Diodele

electro-luminiscente sunt realizate cu arseniura de galiu, fosfor,
eventual alte substante si au proprietatea ca în cazul în care sunt direct
polarizate (U=1,6...3 V) emit unde luminoase de culoare rosie, galbena
sau verde dupa compozitia materialului din care sunt confectionate. Cu
ajutorul lor se pot realiza sisteme de afisare cu segmente sau matrici
(de regula de culoare rosie).
3. Afisajele fluorescente cu vid sunt realizate cu tuburi cu vid

cu mai multi anozi acoperiti de un luminofor de culoare verde si un
catod cald, între care se dispune o grila de comanda. Daca pe grila se
aplica o tensiune de circa 20 V, electronii ajung la anod, iar stratul de
luminofor emite lumina verde (ochiul omenesc are sensibilitate
maxima la verde).
Acest sistem de afisare se construieste cu segmente.
4. Afisaj cu cristale lichide nematice. Anumite substante

organice având molecule în forma de bare, care pot fi într-o stare
stabila între starea solida si lichida, se numesc cristale lichide. În
aceste conditii ele au anumite proprietati electrice si optice.
În straturi subtiri (10 µm), daca sunt polarizate electric cu

tensiuni de ordinul voltilor, ele se ordoneaza prezentând transparenta
optica, putând fi astfel folosite în sisteme de afisare pasiva (cu lumina
exterioara), cu segmente sau mai nou, matricial.
Au un consum energetic foarte redus (de ordinul µW).
5. Afisajul cu tub catodic/cinescop se foloseste de obicei la

sistemele complexe. Prin utilizarea unor generatoare de caractere sau
editoare grafice care aplica simultan tensiuni pe intrarile x, y si z ale
osciloscoapului, pe ecran pot fi obtinute diferite caractere prin
sintetizare. Acest sistem de afisare are un grad de complexitate mare si
se utilizeaza împreuna cu sisteme de calcul.
• Comentati cerintele impuse sistemelor de afisare alfa-

numerice.
• Ce sistem de sintetizare a caracterelor se foloseste la
monitoarele calculatoarelor?
• De ce se prefera afisajele cu cristale lichide?
• Pot fi realizate monitoare cu cristale lichide? Ce probleme
ridica realizarea acestor monitoare?
36
Modulul 3
REZUMAT
• Principiul de functionare al dispozitivelor electromecanice
indicatoare are la baza producerea unor forte sau momente de
catre marimile electrice care se masoara.
• Dispozitivele electromecanice indicatoare sunt, din punct de
vedere al echipajului mobil, sisteme de ordinul II, deviatia
permanenta a acestora obtinându-se la egalitatea dintre
momentul activ, creat de marimea masurata si
momentul/cuplul antagonist.
• Functionarea dispozitivului magnetoelectric se bazeaza pe
interactiunea ce are loc între un conductor parcurs de
curentul de masurat si câmpul magnetic produs de catre un
magnet permanent.
• Functionarea dispozitivului electrodinamic se bazeaza pe
interactiunea produsa între doua conductoare parcurse de
curenti electrici.
• Dispozitivele indicatoare electro-optice si anume, cele de afisare
alfa numerica, convertesc informatia de masurare într-o
informatie de natura luminoasa.
• Dispozitivele indicatoare de afisare alfa numerica realizeaza
caracterele fie direct, fie prin sintetizarea caracterelor, care
poate fi cu segmente sau matriciala .
37
Modulul 3
ÎNTREBARI FINALE
1. De ce dispozitivele electromecanice sunt considerate ca
sisteme de ordinul II?
2. Cum se poate transforma dispozitivul magnetoelectric în
dispozitiv ferodinamic?
3. Din ce cauza dispozitivele electromecanice cu bobina mobila
au capacitatea de suprasarcina redusa?
4. Cum se modifica scara unui dispozitiv magnetoelectric daca
întrefierul este neuniform ?
5. Cum se aduce curentul în bobinele logometrului?
6. De ce nu se foloseste s i la dispozitivul electrodinamic acelasi
sistem de amortizare ca la dispozitivul magnetoelectric?
7. Cum se poate folosi dispozitivul electrodinamic pentru
analiza armonica a unui semnal?
8. Care este rolul tijelor cu contragreutati?
9. Comparati avantajele si dezavantajele sistemelor de afisare
cu LED-uri si respectiv, cu cristale lichide.
10. De cine considerati ca depinde dimensiunea caracterelor
alfa-numerice ce trebuie sa fie afisate?
TEMA: Comparatie între dispozitivele electromecanice

- Forma constructiva, elemente comune si specifice
- Cuplul activ, sensibilitate
- Utilizare si performante
38
Modulul 4
Circuite electronice anologice folosite în aparatele electronice de masurat
CIRCUITE ELECTRONICE ANALOGICE

FOLOSITE ÎN APARATELE ELECTRONICE
DE MASURAT
Subiecte
4.1. Generalitati
4.2. Amplificatoare de masurare
4.2.1. Caracteristici de baza ale amplificatoarelor
4.2.2. Reactia la amplificatoare
4.2.3. Amplificatorul operational
4.2.4. Conexiuni de baza ale amplificatorului operational
4.3. Filtre
4.4. Circuite de esantionare si memorare
Evaluare: 1. Raspunsuri la întrebarile finale

2. Discutie pe tema: “Caracteristici specifice ale
amplificatoarelor de masurare”
4.1. Generalitati
Folosirea circuitelor electronice ca blocuri componente ale
aparatelor electronice de masurat creeaza o serie de avantaje în ceea ce
prives te modalitatile de prelucrare a semnalelor, îmbunatatirea
performantelor si cresterea nivelului de precizie, în conditiile unei
fiabilitati si sigurante în functionare ridicate si a unui pret de cost
scazut.
Extinderea gamei de masurare, în special spre valorile mici ale

marimilor masurate, nu se poate concepe fara folosirea unor
amplificatoare cu performante deosebite; cresterea preciziei de
masurare presupune utilizarea unor circuite speciale care sa
îmbunatateasca raportul semnal- zgomot, ca de exemplu, filtrele sau
detectia sincrona. Folosirea pe scara tot mai larga a sistemelor
complexe de masurare, conducerea proceselor industriale asistata de
calculator, nu poate fi conceputa fara utilizarea unor circuite
electronice adecvate prin care sa se asigure interfatarea acestora în
punctele de intrare si iesire, precum si prelucrarea optima a
semnalelor.
39
Modulul 4
Având în vedere cele de mai sus, în continuare, vor fi

prezentate principalele circuite electronice ce se folosesc în constructia
aparatelor electronice de masurat.
4.2. Amplificatoare de masurare

Nivelul semnalelor electrice obtinute la iesirea traductoarelor si
a circuitelor de masurare este de ordinul (10-2...10-12) W sau chiar mai
mic, ceea ce face necesara amplificarea acestora pentru a putea fi
folosite în procesul de masurare. Dispozitivul care realizeaza cresterea
nivelului energetic al semnalului, fara a modifica forma sau structura
acestuia se numeste amplificator. Principalul parametru al
amplificatoarelor este amplificarea (sau câstigul) de finita ca raportul
dintre marimea de iesire si marimea de intrare.
Deoarece marimile de intrare/iesire pot fi tensiuni, curenti sau

puteri rezulta ca se pot defini: amplificarea în tensiune, amplificarea
în curent, amplificarea în putere, amplificatoare de transimpedan ta
sau amplificatoare de transconductanta . În practica se foloseste, de
obicei, amplificarea în tensiune, care în continuare, va fi numita
amplificare. Daca tensiunea de intrare este U1, iar tensiunea de iesire
este U2 , amplificarea va fi:
U2 U
A= sau A = 20 log 2 [dB]. (4.1)
U1 U1
Amplificarea este o caracteristica de transfer.
Considerând marimile U 1 si U2 complexe, rezulta ca si

amplificarea este o marime complexa, ceea ce se traduce, din punct de
vedere electric, prin existenta unui defazaj în tre tensiunea de iesire si
tensiunea de intrare. Exprimarea amplificarii în decibeli este
avantajoasa la calculul amplificarii totale a unui set de amplificatoare
legate în cascada, amplificarea totala fiind în acest caz, egala cu suma
amplificarilor exprimate în dB.
În functie de natura fiecarei aplicatii, de caracterul semnalului,

de forma si nivelul perturbatiilor, se alege tipul amplificatorului,
conditiile impuse amplificatoarelor de masurare fiind, în general, mai
severe decât cele impuse altor tipuri de amplificatoare.
• Exemplificati câteva moduri de prelucrare a semnalelor în cazul

proceselor de masurare.
• Cum se defineste amplificarea în putere în dB?
• Din ce cauza se prefera amplificarea în tensiune si nu
amplificarea în curent sau în putere ?
• Cum interpretati caracterul complex al amplificarii?
40
Modulul 4
4.2.1. Caracteristici de baza ale amplificatoarelor

O prima caracteristica, pe baza careia se stabileste
corespondenta între semnalul de intrare în amplificator si semnalul de
iesire din amplificator, este caracteristica de transfer statica, care în
cazul ideal este o dreapta ce trece prin origine (figura 4.1). În realitate,
aceasta caracteristica nu este o dreapta, ci o curba, în cadrul careia se
disting trei regiuni:
- regiunea I-a, corespunzatoare nivelurilor mici ale semnalului

de intrare, se caracterizeaza prin faptul ca tensiunea de iesire depinde
foarte putin de tensiunea de intrare, valoarea ei fiind data în primul
rând de tensiunea de zgomot propriu a amplificatorului si tensiunea de
deriva de zero (pentru amplificatoarele de curent continuu);
Caract.
Ue ideala Caract.
reala
Uemax
Uemin ∆Umax
Ui
Uimin Uimax
I II III
Fig.4.1. Caracteristici statice ale amplificatorului de tensiune.
- regiunea a II-a este o regiune utila de lucru a

amplificatorului, pentru care exista o relatie de proportionalitate între
tensiunea de iesire si tensiunea aplicata la intrare. Abaterea de la
caracteristica ideala liniara se apreciaza cu ajutorul erorii de
neliniaritate, δ e definita ca fiind raportul dintre abaterea maxima a
tensiunii de iesire ∆U si valoarea maxima a acestei tensiuni U max :
∆U
δe = ⋅ 100 % . (4.2)
U max
Pentru amplificatoarele de masurare aceasta eroare de

neliniaritate este cuprinsa între 0,1 si 1%;
- în regiunea a III-a, caracteristica pentru semnale de nivel

mare, apare o aplatizare a caracteristicii de transfer statice ceea ce se
manifesta printr-o crestere usoara sau nula a tensiunii de iesire la
cresterea tensiunii de intrare. Aplatizarea caracteristicii apare ca
urmare a limitarii semnalului de iesire din cauza dispozitivelor
41
Modulul 4
electronice si/sau a tensiuniilor finite de alimentare si se manifesta prin

aritia distorsiunilor d e neliniaritate ca urmare a limitarii semnalului de
iesire.
Banda de frecvente a amplificatoarelor se stabileste pe baza

caracteristicii amplificare-frecventa ; ea reprezinta intervalul de
frecvente pentru care amplificarea A nu se modifica cu mai mult decât
o valoare prestabilita ∆A; neuniformitatea caracteristicii de frecventa
se exprima sub forma unei abateri relative maxime admise în banda de
frecvente. În figura 4.2 este reprezentata caracteristica amplificare-
frecventa a unui amplificator; considerând amplificarea la frecvente
medii A 0 , neuniformitatea caracteristicii de frecvente va fi:
| ∆ A |max
δ = ⋅100 [%] (4.2)
A0
sau:
δ [dB ] = Amax/ min[dB] − A0 [dB ] . (4.3)
A
[dB]
A 0+∆A
A0
A0-∆A
f
fmin B fmax
Fig.4.2. Caracteristica amplificare-frecven ta a unui amplificator.
Pentru amplificatoarele de masurare, neuniformitatea admisa

este de 5...10% (0,5...1 dB), în timp ce pentru amplificatoarele de
audio-frecventa si respectiv, pentru alte aplicatii, este de 3 dB (circa
30% ).
Din combinatia celor doua caracteristici prezentate anterior se

stabileste domeniul de amplitudine si frecvente al tensiunii de intrare
pentru care amplificatorul poate fi folosit (figura 4.3).
Uin
Uinmax
Uinmin
f 42
fmin
fmax
Modulul 4
O alta caracteristica deosebit de importanta a amplificatoarelor

de masurare este insensibilitatea la semnale perturbatoare. Semnalele
perturbatoare pot sa apara împreuna cu semnalul util, pe lantul de
amplificare, prin circuitele de alimentare sau prin alte tipuri de cuplaje.
Amplificatorul diferential (figura 4.4), este prevazut cu doua

borne de intrare, una marcata cu “+”, numita intrare neinversoare,
deoarece semnalul de iesire este în faza cu cel de intrare, iar cealalta
marcata cu “-”, numita intrare inversoare, deoarece semnalul de iesire
are faza opusa (antifaza), în raport cu cel de intrare.
+
Uu
U+ AD
U2
–
Up
U-
Fig.4.4. Amplificatorul diferential.
Se considera ca semnalul util, Uu este aplicat între cele doua

intrari ale amplificatorului (modul diferential - MD), iar semnalul
perturbator, Up apare între borne si masa (modul comun - MC). Din
figura, rezulta ca se pot scrie relatiile:
U + = Uu +Up ,
U- = Up .
Se defineste amplificarea diferentiala, A d ca fiind raportul

dintre tensiunea obtinuta la iesire, U2 si diferenta tensiunilor aplicate la
bornele de intrare:
U2 U
Ad = = 2 . (4.4)
U+ − U− Uu
Se defineste ca fiind amplificarea de mod comun sau de nivel

mediu, AMC, raportul dintre tensiunea obtinuta la iesire U2’ si
semisuma tensiunilor aplicate la intrare:
U'2 U '2
AM C = = . (4.5)
U+ + U − Uu
Up +
2 2
43
Modulul 4
Daca Up>>U u, caz frecvent întâlnit în practica, relatia (4.5)

devine:
U '2
AM C = . (4.6)
Up
Pentru a caracteriza insensibilitatea la semnalele perturbatoare
se defineste factorul de rejectie a modului comun R ca raportul dintre
amplificarea diferentiala si amplificarea pe modul comun:
Ad A
R= sau R[dB] = 20 lg d . (4.7)
AMC AMC
Pentru amplificatoarele folosite în practica amplificarea

diferentiala este de circa 104...106 sau mai mare, iar amplificarea de
mod comun este de ordinul unitatilor, rezultând pentru factorul de
rejectie valori mai mari de 40...80 dB.
Zgomotu l propriu al amplificatoarelor poate avea diferite cauze

si se traduce, la iesire, prin prezenta unui semnal perturbator,
determinist sau aleator, chiar si atunci când semnalul de intrare este
zero. De obicei zgomotul propriu îsi are originea în circuitele de
intrare (în primele etaje de intrare), într-o gama larga de frecvente si cu
caracter aleator. El poate sa provina si din sursele de alimentare
insuficient de bine filtrate sau prin cuplaje parazite de la retea, când un
caracter de brum.
Deriva de zero apare la amplificatoarele ce pot amplifica si

tensiunea continua si consta în aparitia unei tensiuni continue la iesirea
amplificatorului, atunci când tensiunea de intrare este zero. Este
datorata variatiilor de temperatura interne sau externe, modificarilor
tensiunilor de alimentare si îmbatrânirii pieselor.
Zgomotul propriu si deriva de zero se exprima, de obicei, prin

semnal echivalent la intrare; reducerea acestor marimi, care limiteaza
nivelul minim al semnalului ce se poate aplica la intrare, se poate face
utilizând amplificatoare de constructie speciala.
În afara acestor caracteristici mai prezinta importanta pentru

unele aplicatii, curentii de polarizare de intrare, impedantele de
intrare, respectiv, de iesire, gama dinamica a semnalului de iesire,
viteza de variatie a tensiunii de iesire etc.
• Din ce cauza nu se pot amplifica semnalele foarte mici,

respectiv, foarte mari?
• Daca produsul amplificare-banda este o marime constanta
pentru un amplificator dat, cum pot fi realizate amplificari
foarte mari într-o banda larga de frecvente ?
• De ce se considera ca semnalele perturbatoare apar pe
modul comun, iar semnalele utile, pe modul diferential?
• Explicati de ce este preponderent zgomotul/ deriva de zero
produse de etajele de intrare. 44
• Ce se întelege prin gama dinamica a unui semnal?
Modulul 4
4.2.2. Reactia în amplificatoare

Obtinerea unor performante superioare pentru amplificatoare se
poate realiza prin introducerea acestora în bucle de reactie negativa.
Utilizarea reactiei negative în cadrul amplificatoarelor conduce la o
serie de avantaje, ca:
a) îmbunatatirea liniaritatii caracteristicii de transfer statice si

deci, reducerea distorsiunilor de neliniaritate;
b) asigurarea constantei amplificarii la îmbatrânirea dispoziti-
velor electronice sau schimbarea acestora;
c) cresterea benzii de frecvente a amplificatorului;
d) micsorarea nivelului de zgomot si a derivei de zero ;
e) cresterea impedantei de intrare si micsorarea impendantei
de iesire (în anumite cazuri) etc.
Folosirea reactiei în amplificatoare presupune readucerea la

intrarea amplificatorului a unei parti din semnalul de iesire prin bucla
de reactie, în scopul modificarii caracteristicilor acestuia; daca
semnalul adus prin bucla de reactie produce cresterea semnalului de
intrare, reactia este pozitiva, iar în caz contrar, negativa. Reactia
pozitiva este folosita la oscilatoarele electronice, în timp ce reactia
negativa se foloseste pentru îmbunatatirea performantelor
amplificatoarelor.
∆U
Ui A Ue
Ur
Fig. 4.5. Schema bloc a unui amplificator cu reactie.
În figura 4.5 este prezentata schema bloc a unui amplificator

cu reactie, format dintr-un amplificator cu amplificarea A si un circuit
de reactie având functia de transfer β. Din figura, rezulta ca pot fi
scrise relatiile:
Ue Ur
A= ; β= ; ∆U = U i − U e .
∆U Ue
Rezulta ca amplificarea amplificatorului cu reactie , A r va fi:
Ue Ue A
Ar = = = . (4.8)
Ui ∆U + U r 1 + β A
45
Modulul 4
Daca amplificarea A a amplificatorului de baza este suficient

de mare, astfel încât βA>>1 , rezulta ca amplificarea amplificatorului
cu reactie devine:
1
Ar ≈ , (4.9)
β
ceea ce arata ca, în acest caz, valoarea amplificarii amplificatorului cu

reactie este independenta de valoarea amplificarii amplificatorului de
baza si depinde numai de circuitul de reactie care se poate realiza cu
elemente pasive precise.
Atât la constructia amplificatoarelor, cât si în timp, pot avea loc

modificari ale amplificarii amplificatorului de baza sau ai parametrilor
retelei de reactie; în practica intereseaza în ce masura se modifica
amplificarea amplificatorului cu reactie în aceste cazuri.
Fie ∆A/A variatia relativa a amplificarii amplificatorului de

baza si ∆β/β eroarea relativa de determinare a factorului de reactie
pentru reteaua de reactie; folosind relatia determinata la propagarea
erorilor la masurarile indirecte, rezulta ca variatia relativa a
amplificarii amplificatorului cu reactie va fi:
∆Ar 1 ∆A β A ∆β
= ⋅ + ⋅ . (4.10)
Ar 1 + β A A 1 + β A β
Din relatia (10) se constata ca variatia amplificarii

amplificatorului de baza este redusa de (1+βA) ori, în timp ce eroarea
relativa de determinare a factorului de reactie este transmisa aproape
integral (βA/(1+βA)≈1) în variatia relativa a amplificarii
amplificatorului cu reactie.
Observatie: Din relatiile (9) si (10) rezulta ca pentru a avea

amplificare constanta, cunoscuta cu precizie, este necesar ca
amplificarea amplificatorului de baza sa fie cât mai mare, iar
reteaua de reactie sa fie construita cu elemente de circuit cât mai
precise si stabile în timp.
• Explicati, pe baza formulei amplificarii amplificatorului cu

reactie, ca reactia pozitiva conduce la regim de oscilator (cazul
1+β A=0).
• Din ce cauza creste banda de frecvente la amplificatoarele cu
reactie?
• Cum se explica faptul ca desi dispozitivele electronice au o
dispersie larga a parametrilor de amplificare, amplificatoarele
realizate cu acestea au amplificarea constanta?
• De ce se reduce zgomotul/deriva de zero la amplificatoarele cu
reactie?
46
Modulul 4
Aplicatie:
Un amplifificator cu reactie este compus dintr -un amplificator având
amplificarea A=60 dB si (∆Α/Α) = ± 10% si un circuit de reactie
negativa al carui coeficient de reactie poate fi cunoscut cu o eroare
(∆β/β) = ±1%. Sa se determine valoarea coeficient ului de reactie
pentru ca amplificatorul cu reactie sa aiba o amplificare de 50; Cu ce
eroare relativa este cunoscuta amplificarea amplificatorului cu
reactie ?
Solutie: Amplificarea amplificatorului de baza – ca raport – este:
A[dB ] 60
A = 10 20 = 10 20 = 1000 .
Pentru amplificatorul cu reactie pot fi scrise relatiile:
A
Ar = si
1 + βA
∆Ar 1 ∆A βA ∆ β
= ⋅ + ⋅ .
Ar 1 + βA A 1 + βA β
Înlocuind valorile cunoscute în relatiile de mai sus, din prima
ecuatie se obtine: β=0,019 .
Deoarece A=1000 >>1, daca se calculeaza cu formula aproximativa,
se obtine: β=0,02
Din cea de-a doua ecuatie, rezulta:
(∆β/β)=0,05.10+0,95.1=1,45.
Se observa ca ponderea variatiei amplificarii amplificatorului de
baza este redusa,în timp ce eroarea retelei de reactie este introdusa
aproape integral.
4.2.3. Amplificatorul operatio nal

Amplificatorul operational (AO) are o larga utilizare în cadrul
schemelor electronice, principalele caracteristici ale sale fiind:
- este un amplificator diferential;

- amplificarea în tensiune este foarte mare;
- rezistenta de intrare este foarte mare (în cazul ideal -
infinita);
- rezistenta de iesire este foarte mica (în cazul ideal - zero).
Schema echivalenta a AO este data în figura 4.6 unde se

disting: intrarea inversoare, intrarea neinversoare, iesirea si bornele de
alimentare. AO poate avea si borne suplimentare pentru introducerea
unor circuite de corectie.
Amplificatorul prezinta la intrare o impedanta de intrare pe

mod diferential, ZD (între cele doua intrari) si impedantele de intrare
pe mod comun, ZMC si Z’MC (între fiecare intrare si masa).
47
Modulul 4
+E A
+
ZMC U1 + U2
AMC
∆U 2 Z0
U1
ZMD A 0⋅ ∆U U0
Z'MC
U2 _
-E A
Fig.4.6. Schema echivalenta a AO.
Schema echivalenta a iesirii amplificatorului contine:

- un generator de tensiune corespunzator amplificarii modului
diferential, A0 ⋅∆U;
- un generator de tensiune corespunzator amplificarii pe modul
comun, A MC⋅(U1 +U2)/2 ;
- impendanta de iesire, Z0.
Pentru un amplificator real, impedanta diferentiala de intrare

este de ordinul sutelor de MΩ, iar impendantele de mod comun sunt de
ordinul MΩ sau zecilor de MΩ. Amplificarea diferentiala este de
ordinul zecilor sau sutelor de mii, în timp ce amplificarea de mod
comun este cel mult de ordinul unitatilor; impedanta de iesire poate
avea valori de ordinul zecilor de ohmi.
Tinând seama de datele de mai sus se poate considera ca

amplificatorul operational este un amplificator ideal pentru cele mai
multe aplicatii, având:
- impedanta de intrare infinita;

- amplificare diferentiala infinita;
- amplificare pe mod comun nula;
- impedanta de iesire nula.
• Din ce cauza la amplificatoarele de tensiune se doreste ca

impedanta de intrare sa fie cât mai mare, iar impedanta de
iesire sa fie cât mai mica?
• Cât sunt curentii de intrare în AO daca impedanta de intrare
este infinita?
• Cât este tensiunea diferentiala de intrare la un AO daca
amplificarea pe modul diferential este infinita, iar tensiunea de
iesire este finita?
48
Modulul 4
4.2.4. Conexiuni de baza ale AO

Denumirea de amplificator operational provine de la faptul ca
el poate fi folosit în cadrul unor circuite care efectueaza operatii
matematice. Conexiunile de baza ale AO reflecta aceste posibilitati.
Rr
R1
-
U1 ∆U AO
+ Ue
Rm
Fig.4.7. Amplificatorul inversor.
a) Amplificatorul inversor are schema din figura.4.7.

Considerând AO ideal, Zin→∞, Zout→0, A 0→∞, rezulta ca tensiunea de
intrare este foarte mica (∆U→0) si prin rezistenta Rm nu circula curent
(I+=I-=0 deoarece Z in→∞). În aceste conditii, borna inversoare a
amplificatorului, M are potentialul nul, ea reprezentând un punct de
masa virtual. Daca în nodul M – punctul de masa virtual - se aplica
teorema I a lui Kirchhoff si se tine seama ca I-=0, se poate scrie:
U1 U e
I1 + I0 = + = 0,
R1 R r
de unde rezulta:
Ue R
A= =− r . (4.11)
U1 R1
Pentru a avea tensiune de offset (deriva de nul) cât mai mica,

este necesar ca:
R1 ⋅ Rr
Rm = . (4.12)
R1 + R r
Deoarece punctul M este un punct de masa virtual, întreaga

tensiune de intrare se aplica pe rezistenta R 1 si deci aceasta rezistenta
constituie rezistenta de intrare echivalenta amplificatorului inversor.
Un caz particular al conexiunii AO în montaj inversor îl

prezinta integratorul Miller având schema din figura 4.8.a. Se poate
scrie teorema I a lui Kirchhoff în punctul M:
u1 (t ) du (t )
+ C 2 = 0, (4.13)
R1 dt
49
Modulul 4
C
Ui
R1 _
∆U AO
U1 + Ue t0 t
Ue
R
t0 t
a) b)
Fig.4.8. Integratorul Miller: a) schema de principiu, b) varia tia în
timp a tensiunii de iesire functie de un semnal treapta la intrare.
De unde rezulta:
1
RC ∫
ue = − ⋅ ui dt (4.14)
adica, circuitul se comporta ca un integrator. Daca la intrare se aplica

un semnal treapta , la iesire se va obtine o tensiune liniar variabila
(figura 4.8.b.). Acest circuit are importante aplicatii la construirea unor
generatoare de tensiune liniar variabila folosite în osciloscopie,la
convertoarele analog-numerice, dar si la medierea semnalelor.
Deoarece borna inversoare a AO este un punct de masa virtual,

daca se conecteaza mai multe tensiuni de intrare U1,...,U n prin
rezistentele R1,...,R n (figura 4.9), prin suprapunerea efectelor rezulta:
R1 Rr
R2
–
U1 U2 R3 AO
U3 +
Ue
Fig.4.9. Sumator cu amplificator operational.
R R R 
U e = − r U 1 + r U 2 + ... + r U n  . (4.15)
 R1 R2 Rn 
50
Modulul 4
Schema prezentata realizeaza un sumator ponderat a

tensiunilor aplicate la intrare. Daca toate rezistentele de intrare sunt
egale între ele Ri=R, se obtine un circuit sumator:
Rr
Ue = − (U 1 + U 2 + ... + U n ) . (4.16)
R
b) Amplificatorul neinversor are schema din figura 4.10, în

care R1 este legat la masa. Considerând AO ideal, cele doua intrari vor
avea acelasi pote ntial (U R1=U 1) si aplicând teorema I a lui Kirchhoff în
punctul M, rezulta:
Ue R
A= =1 + r . (4.17)
U1 R1
Deoarece impedanta de intrare în amplificator este foarte mare

(Z in→∞), rezulta ca prin ochiul respectiv nu avem curent si deci
impedanta de intrare în AO neinversor este infinita (în realitate este
impedanta de intrare pe modul comun).
R2
+
U1 ∆U AO
– Ue
R1 Rr
Fig.4.10. Amplificator neinversor
Daca R2→0, R r→0 si R1→∞, rezulta A = Ue /U 1 = 1 adica Ue =

U 1, montaj ce poarta denumirea de repetor (figura 4.11). Repetorul are
impedanta de intrare foarte mare si impedanta de iesire foarte mica si
din aceasta cauza este folosit într -o serie de aplicatii la amplificarea în
putere.
+
U1 ∆U AO
– Ue
Fig.4.11. Repetor cu amplificator operational
51
Modulul 4
c) Amplificatorul diferential are schema din figura 4.12, unde

se noteaza: U 2 - U1 = Ud.. Daca se presupue ca AO este ideal,
potentialele punctelor A si B sunt egale, de unde rezulta:
Rr
R1
_
U1 ∆U AO
+ Ue
U2
Rm
Fig.4.12. Amplificatorul diferential.
Ue U R
A= = e = r. (4.18)
U 2 − U1 U d R1
Pentru ca relatia de mai sus sa fie valabila este necesar ca

rezistentele perechi sa fie riguros egale între ele.
O categorie speciala de amplificatoare diferentiale o constituie

comparatoarele , schema bloc a acestora fiind cea din figura 4.13.a.
Daca U1>U 2 tensiunea de iesire este mica (“0” logic), iar daca U1<U2
tensiunea de iesire este mare (“1” logic), caracteristica de transfer
având forma din figura 4.13.b. Pragul de sensibilitate al
comparatoarelor este de regula mai mic decât 5 mV. Unele
comparatoare pot functiona comandate logic prin intrarea "strobe" .
U1 U2
strobe
R1
_
U1 ∆U AO
strobe t
+ Ue
U2 R 2 Ue t
t
a) b)
Fig.4.13. Functionarea comparatorului cu intrare de “strobe”.
52
Modulul 4
• Care sunt elementele AO ideal care permit stabilirea unor

performante ale schemelor cu AO fara a cunoaste schema
electrica detaliata a acestora?
• Comparati performantele AO în regim inversor, neinversor si
diferential.
• În ce conditii nu se poate folosi conceptul de AO ideal?
• Ce utilizari poate avea amplificatorul repetor?
• Din ce cauza la AO în regim diferential este necesar ca
perechile de rezistente sa fie riguros egale ?
4.3. Filtre
Prin filtru se întelege acel circuit care are rolul de a prelucra în
mod diferentiat semnalele dintr-o banda de frecvente în comparatie cu
cele din afara benzii. De regula, filtrele "lasa sa treaca" sau "opresc"
semnalele dintr-o banda de frecvente, "oprind" sau "lasând sa treaca"
semnalele din afara benzii.
Clasificarea filtrelor dupa banda de frecvente este urmatoarea:
a) filtrul trece jos, FTJ are caracteristica de frecvente

prezentata în figura 4.14.a, din care rezulta ca toate semnalele având
frecventa mai mica decât f 1 , numita frecventa de taiere a filtrului, sunt
prezente la iesire neatenuate, în timp ce semnalele cu frecventa mai
mare decât f1 sunt blocate. În realitate, caracteristica reala a filtrului,
prezinta o zona de tranzitie în regiunea frecventei de taie re, separarea
celor doua benzi nefiind neta ca în caracteristica ideala;
A A
1 1
f1 f f2 f
a) b)
A A
1 1
f1 f2 f f1 f2 f
c) d)
Fig.4.14. Diferite tipuri de filtre: a) filtrul trece jos, b) filtrul trece sus,
c) filtrul trece banda, d) filtrul opreste banda.
53
Modulul 4
b) filtrul trece sus, FTS (figura 4.14.b) permite trecerea numai

a semnalelor având o frecventa mai mare decât frecventa de taiere f2;
c) filtrul trece banda, FTB (figura 4.14.c) lasa sa treaca numai

semnalele din interiorul unei benzi de frecvente ( f 1 - f 2), numita banda
de frecvente a filtrului;
d) filtrul opreste banda FOB (figura 4.14.d) blocheaza toate

semnalele a caror frecventa este cuprinsa în banda de frecvente a
filtrului.
Dupa modul de realizare, filtrele se clasifica în:
1. Filtre pasive - construite numai cu elemente pasive de

circ uit: rezistoare, condensatoare, bobine; constructia lor este simpla,
însa performantele realizate sunt modeste.
2. Filtrele active au în compunerea lor elemente active de

circuit (tranzistoare, tuburi, amplificatoare operationale); ele permit
obtinerea unor performante superioare, inclusiv amplificarea
semnalelor din banda de trecere a filtrului.
3. Filtrele numerice - realizate pe baza principiilor de

prelucrare numerica a semnalelor, au în compunerea lor convertoare
analog-numerice, circuite logice, inclusiv tehnica de calcul si,
respectiv, convertoare numeric-analogice. Caracteristicile lor pot fi
foarte apropiate de caracteristicile unor filtre ideale.
Pentru sinteza unui filtru se porneste de la caracteristica ideala

a acestuia care se aproximeaza dupa diferite metode ca: aproximarea
de tip Butterworth, aproximare de tip Cebîsev etc., astfel încât
performantele obtinute sa fie optime pentru aplicatia dorita. Pentru
obtinerea unor performante superioare, filtrele se pot lega în cascada.
• Dati exemple de circuite electrice, respectiv de echipamente

e lectronice, care au proprietati de filtrare.
• Cum poate fi sintetizat un FTB din FTJ si FTS? dar un
FOB?
• Din ce cauza, din punct de vedere practic, nu poate exista
un FTS?
• Ce tip de filtre sunt urechea si ochiul?
• Banda de frecvente a unui filtru se poate defini pentru o
atenuare de 3 dB a semnalului din banda de oprire fata de
banda de trecere; cu ce reducere a puterii semnalului este
echivalenta aceasta atenuare ?
54
Modulul 4
4.4. Circuite de esantionare si memorare

Circuitele de esantionare si memorare au rolul de a extrage la
anumite momente de timp, esantioane din semnalul de masurat si a le
memora în vederea prelucrarii ulterioare. Comanda pentru esantionare,
respectiv, pentru memorare este data de obicei în forma binara.
Principalele conditii ce se impun circuitelor de esantionare si

memorare sunt:
- realizarea prelevarii esantionului într-un interval de timp cât
mai scurt;
- mentinerea în forma nealterata a valorii esantionului pe o
durata de timp cât mai mare, necesara în procesul de prelucrare.
În figura 4.15 este reprezentata schema de principiu a unui

circuit de esantionare si memorare. La închiderea comutatorului K se
încarca condensatorul C la valoarea tensiunii de intrare. Dupa
deschiderea comutatorului, tensiunea cu care este încarcat
condensatorul se pastreaza (este memorata), deoarece amplificatorul A
este în montaj repetor si are impedanta de intrare foarte mare; la iesirea
acestuia se va obtine tensiunea Um, egala cu tensiunea de la bornele
condensatorului.
+
K AO
–
Ui C Um
Fig. 4.15. Circuit de esantionare si memorare.
În procesul de esantionare si memorare apar o serie de erori;

astfel, încarcarea condensatorului nu se face la valoarea instantanee a
tensiunii aplicate din cauza rezistentei sursei de semnal ri si a
rezistentei cheii în stare de conductie rc. Constanta de timp de
încarcare,τi , va fi:
τ i = C ( ri + rc ) . (4.19)
O alta eroare apare pe durata memorarii datorita rezistentei de

pierderi a condensatorului, rezistentei comutatorului în stare de
blocare si a rezistentei de intrare în amplificator.
Pentru reducerea erorilor de mai sus este necesar ca sa se

foloseasca un condensator de valoare nu prea mare, cu pierderi mici,
celelalte elemente parazite putând fi reduse folosind scheme
electronice corespunzatoare.
55
Modulul 4
• Din ce cauza este necesar procesul de esantionare? dar de

memorare?
• De ce este necesar ca prelevarea esantionului sa se faca
într-un timp cât mai scurt?
• Din ce cauza tensiunea de la bornele condensatorului nu
ajunge la valoarea corespunzatoare amplitudinii
esantionului si nu se pastreaza în timp?
REZUMAT
• Pentru amplificatoare se poate defini amlificarea, ca
raport între marimea de iesire si marimea de intrare.
Amplificarea poate fi în tensiune, în curent sau în putere,
prima fiind cea mai des utilizata.
• Dintre caracteristicile amplificatoarelor de masurare pot fi
evidentiate:
1. caracteristica de transfer statica , la care pot fi evidentiate
zonele: de semnal mic, de lucru si de semnal mare,
2. caracteristica amplificare – frecventa , pe baza careia se
stabileste banda de frecvente ,
3. insensibilitatea la semnalele perturbatoare etc.
• Reactia negativa permite obtine rea unor performante
superioare, dintre care cele mai importante sunt :
constanta amplificarii si cresterea benzii de frecvente.
• Amplificatorul operationaleste un amplificator diferential
care în cazul ideal are amplificarea pe modul diferential
infinita, zero pe modul comun, impedanta de intrare
infinita si valoare nula pentru impedanta de iesire.
• Conexiunile de baza ale amplificatorului operational sunt:
amplificator inversor, cu cazurile particulare de
integrator si respectiv, sumator ponderat, amplificator
neinversor, cu cazurile particulare: amplificator repetor
si amplificatorul diferential.
• Filtrele pot fi , dupa banda de frecvente de trecere, de
urmatoarele tipuri: trece jos, trece sus, trece banda sau
opreste banda. Dupa modul de realizare pot fi: pasive,
active si numerice.
• Circuitele de esantionare si memorare, folosite la
masurarile numerice au rolul de a preleva si pastra în
timp valoarea amplitudinii semnalului din momentul
aparitiei unei comenzi.
56
Modulul 4
1. Dati exemple de semnale care trebuie sa fie amplificate.
Care este ordinul de marime al amplificarii necesare pentru
aceste semnale ?
2. Care sunt limitarile pentru care amplificarea are sens ?
3. Aparatele electronice care preiau semnalul prin cabluri
coaxiale au intrare diferentiala?
4. Atât la reactia în amplificatoare, cât si la aplicatiile AO,
amplificatoarele au fost considerate ca “black box (cutie
neagra)”; în ce masura, în aceste cazuri, se reduce
generalitatea problemei?
5. Cu un amplificator operational având amplificarea de
100dB ±26dB se realizeaza un amplificator cu reactie
având amplificarea de 100 ± 1%. Care sunt parametrii
retelei de reactie ?
6. Care este legatura dintre AO ideal si punctul de masa
virtual?
7. Proiectati un amplificator cu AO în regim inversor,
neinversor si diferential care sa aiba amplificarea 20, stiind
ca rezistenta conectata la masa, în toate cele trei cazuri,
este de 10kΩ.
8. Ce se întâmpla daca i se introduce unui circuit comparator
o reactie (negativa) ?
9. Dati exemple de aplicatii care necesita FTJ, FTS, FTB si
FOB.
10. În cazul prelucrarii numerice a semnalelor este posibil sa
nu se foloseasca esantionarea si memorarea semnalelor?
57
Modulul 4
TEMA: Caracteristici specifice ale amplificatoarelor de masurare

- Tipuri de amplificatoare de masurare
- Caracteristici ale amplificatoarelor de masurare
- Comparatie între amplificatoarele de masurare si
amplificatoarele utilizate în alte aplicatii
- Amplificatorul de instrumentatie (figura 4.16 );
caracteristici.
R
+ R1 R2
U1 AO1
_
R3
_
Rg
AO 3
+ Ue
R3
_ R1 R2
R AO 2
+
U2
Fig.4.16. Amplificatorul instrumental.
58
Modulul 5
Sisteme de achizitie de date
SISTEME DE ACHIZITII DE DATE
Subiecte
5.1. Generalitati
5.2. Convertoare numeric-analogice
5.2.1. CNA cu retea R-2R
5.3. Convertoare analog-numerice directe
5.3.1. CAN paralel
5.3.2. CAN serie -paralel
5.3.3. CAN cu aproximatii succesive
5.4. Convertoare analog-numerice indirecte
5.4.1. CAN cu dubla integrare
5.5. Sisteme de achizitii de date
5.6. Sisteme de distributie a datelor

2. Discutie pe tema: “Alegerea unui sistem de achizitii de
date”
5.1. Generalitati
Extinderea masurarilor numerice este strâns legata de cresterea
preciziei de masurare, cât si de posibilitatile de prelucrare numerica a
semnalelor si a fost posibila ca urmare a progreselor înregistrate în
tehnica de realizare a circuitelor integrate care ofera:
- cresterea complexitatii si fiabilitatii circuitelor;

- realizarea unor componente cu parametri foarte apropiati
(pentru rezistente, diferente mai mici de 1% , pentru condensatoare,
diferente mai mici de 0,1% , iar pentru tranzistoarele bipolare, diferente
ale tensiunilor baza -emitor mai mici de 1 mV etc.);
- masurarea timpului (a frecventei) cu o incertitudine de
ordinul 10-6 etc.
Masurarile numerice sunt strâns legate de esantionare si

cuantizare - procedee de prelucrare a semnalelor prezentate în
Modulul 1 - concluziile referitoare la aceste procedee aplicându-se în
totalitate, atât pentru realizarea unor precizii ridicate, cât si pentru
reconstituirea semnalelor masurate. În figura 5.1 este prezentata
caracteristica de transfer statica si erorile caracteristice ale unui
cuantizor a) - ideal si b) - real, de unde rezulta urmatoarele tipuri de
erori:
- eroare de decalaj (off -set), de natura aditiva (caracteristica 1);

- eroarea de proportionalitate (amplificare), cu caracter
multiplicativ (caracteristica 2);
- eroarea de neliniaritate (caracteristica 3).
59
Modulul 5
Ue 2 Caaracteristica
ideala
Ui
Fig. 5.1. Caracteristica de transfer statica si
eroarea de cuantizare pentru un cuantizor.
Pentru asigurarea monotoniei este necesar ca eroarea de

neliniaritate sa fie mai mica decât o cuanta. Se constata ca eroarea de
cuantizare nu este corelata cu semnalul, are o distributie de
probabilitate uniforma în cazul ideal, de la care se abate din cauza
erorilor prezentate mai sus.
În masurarile numerice informatia se prezinta, de obicei, în

forma binara sau un cod binar (BCD, complementul lui doi sau unu
etc.).
Dispozitivul care realizeaza conversia unei marimi analogice

într -un numar sau invers, se numeste convertor.
Convertorul analog-numeric (CAN) transforma informatia

analogica într-un numar, în timp ce convertorul numeric-analogic
(CNA) transforma un numar într-un semnal analogic proportional cu
numarul considerat.
Forma caracteristicii de transfer statica este similara cu cea a

cuantizorului atât pentru convertoarele analog-numerice cât si pentru
cele numeric -analogice. În continuare, se presupune ca numarul N<1
este reprezentat în cod binar:
n
N = a1 2 −1 + a 2 2 −2 + ...+ a n 2 − n = ∑ a i 2 −i , (5.1)
i =1
unde bitul de ordinul i ai∈0,1, iar semnalul analogic reprezinta, în

afara altor precizari, o tensiune electrica; a 1 - reprezinta bitul cel mai
semnificativ (engleza - most significant bit - MSB), iar a n - bitul cel
mai putin semnificativ (engl. - least significant bit - LSB).
60
Modulul 5
Convertoarele pot fi: directe, daca transformarea se face fara

marimi intermediare, sau indirecte, în caz contrar, ca marimi
intermediare folosindu-se frecventa sau timpul. Dupa modul de
transmitere a informatiei numerice, convertoarele pot fi de tip paralel
sau serie , primele fiind rapide si complexe, în timp ce ultimele sunt
mai simple si mai lente.
Principalele caracteristici ale convertoarelor sunt:
a) Gama dinamica reprezentata prin numarul de nivele de

discretizare (cuante) sau numarul de biti;
b) Viteza sau timpul de conversie;
c) Precizia absoluta prin care se compara valoarea reala
obtinuta la iesire cu cea teoretica sau precizia relativa care depinde de
nelinearitate, fara sa includa eroarea de amplificare (câstig) sau cea de
decalaj.
O caracteristica ce tine seama de regimurile tranzitorii ce apar

în timpul comutarilor la schimbarea de cod o reprezinta aparitia unor
impulsuri scurte (engl. glitch ) care au energia maxima aproximativ la
jumatatea domeniului de conversie (comutarea 011...1↔100...0).
Din ce cauza masurarile numerice sunt legatede procesul de

esantionare si cuantizare?
Cum se explica erorile care apar în cazul caracteristicii de
transfer reala? puteti sa le identificati în cazul balantei?
Din ce cauza se considera pentru convertoare N<1?
Ce importanta practica au caracteristicile convertoarelor?
5.2. Convertoare numeric-analogice

5.2.1. CNA cu retea R-2R
O retea rezistiva în scara are schema electrica prezentata în
figura 5.2, careia i se impun urmatoarele conditii:
- rezistenta vazuta în fiecare nod spre dreapta sa fie R;
- raportul de divizare a curentului din fiecare nod sa fie n.
I R I/4 R I/8 R
I/2 I/4 I/8
U 2R 2R 2R 2R
Fig. 5.2. Retea rezistiva în scara.
61
Modulul 5
Daca se impune conditia ca în fiecare nod curentul injectat sa

fie divizat cu 2 (n = 1) rezulta R1 = 2R si R2 = R , obtinându-se reteaua
rezistiva R-2R. Proprietatea acestei retele, de a diviza cu 2 curentul ce
intra în fiecare nod se foloseste la realizarea CNA cu retea R-2R a carui
schema de principiu este prezentata în figura 5.3.
I R I/2 R I/4 I/2n-1 I/2n
1 2 3 n-1 n
Ur 2R 2R 2R 2R
2R 2R
I/2 I/4 I/8 I/2n-1
I/2n
K1 K2 K3 K n-1
Kn
1 0 1 0 1 0 R
–
M AO
+ Ue
Fig. 5.3. CNA cu retea R-2R.
Presupunând amplificatorul operational ideal, conectat în regim

inversor, rezulta ca borna inversoare M reprezinta un punct de masa
virtual. Prin urmare, indiferent de pozitia cheilor Ki, rezistentele 2R
sunt conectate la masa.
Valoarea tensiunii de iesire se poate deduce usor, curentii

injectati prin comutatoare regasindu-se în rezistenta R din reactie:
k U k U k U  n
Ue = R 1 ⋅ r + 22 ⋅ r + ...+ nn ⋅ r  = U r ⋅ ∑ ki ⋅ 2 −i . (5.2)
2 R 2 R 2 R i=1
Precizia realizata de acest convertor este superioara altor

variante de CNA deoarece foloseste doar doua valori ale rezistentelor
R si 2 R, iar comutatoarele conectate la potential scazut se înseriaza la
aceeasi rezistenta 2R. Pentru viteze mari de lucru este necesar ca
rezistentele retelei sa fie de valoare redusa.
Cât este rezistenta de intrare în reteaua R-2R? dar curentul

absorbit de la sursa de tensiune ?
Cum se asigura echipotentialitatea pentru terminalele
inferioare ale rezistentelor 2R la CNA cu retea R-2R?
Cum se poate realiza acest convertor folosind o singura valoare
a rezistentei?
62
Modulul 5
5.3. Convertoare analog-numerice directe

5.3.1. CAN paralel
La convertoarele analog -numerice de tip paralel valorile bitilor
corespunzatori reprezentarii numerice se obtin simultan prin
compararea instantanee a tensiunii masurate cu tensiunile
corespunzatoare fiecarui nivel de discretizare. Schema de principiu a
CAN paralel este prezentata în figura 5.4. Tensiunea de referinta se
aplica unui divizor rezistiv format din n+1 rezistoare, ceea ce permite
aplicarea la intrarea inversoare a fiecarui comparator, a unei tensiuni:
Ur i
Ui = ⋅ iR = Ur, (3)
(n + 1)R n +1
cu care se compara simultan tensiunea necunoscuta Ux.
Ux
Ur
C0 Semn.
R
depasire
C1 a1
R
a2
C2 Decodor .
R .
. .
.
. . .
. Cn an-1
R a
Fig. 5.4. CAN paralel.
În functie de marimea acestei tensiuni (Ux<Ur) un numar de

comparatoare, începând cu C1 vor fi în stare"1", daca Ux>U i, în timp
ce începând cu Ci+1 vor fi în stare "0". Aceasta informatie este
decodificata în cod binar de catre decodor. Pentru n biti sunt necesare
2n -1 comparatoare. De exemplu, pentru 8 biti sunt necesare 255
comparatoare, iar pentru 10 biti - 1023 comparatoare, ceea ce
presupune o complexitate deosebita a schemei convertorului.
Viteza de conversie este limitata de timpul de propagare a

tensiunii la comparatoare prin reteaua rezistiva si schema logica de
decodare, obtinându-se frecvente de lucru de ordinul 80MHz (8 biti)
sau chiar 100MHz (6 biti).
CAN de tip paralel îsi gaseste aplicatii, cu precadere, atunci

când se cer viteze foarte mari de lucru ca, de exemplu, la prelucrarea
63
Modulul 5
semnalelor video. Cresterea numarului de biti ai convertorului ridica

probleme deosebite legate de rejectia modului comun pentru
comparatoarele corespunzatoare bitilor cei mai semnificativi, cât si ca
urmare a cresterii puterii disipate pe capsula.
Din cauza vitezei mari de lucru, CAN paralel nu necesita
circuite de esantionare si memorare, conversia realizându-se practic
instantaneu.
Cu ce mijloc de masurare, din punctul de vedere al principiului,

se poate compara CAN paralel?
De ce este necesar blocul de semnalizare a depasirii?
Ce solutie sugerati sa fie aplicata pentru ca tensiunea Ux sa fie
aplicata fara întârzieri la toate comparatoarele ?
5.3.2. CAN serie-paralel

Desi realizeaza viteze maride lucru, CAN de tip paralel este
greu de realizat cu un numar prea mare de biti. O solutie de reducere a
numarului de comparatoare este oferita de CAN de tip serie-paralel
(figura 5.5).
_ τ _
τ A A
Ux
CAN CNA CAN CNA
Fig.5.5. CAN de tip serie -paralel.
CAN serie-paralel este compus celule formate din perechi CAN

paralel si CNA de 4 biti, conectate între ele printr-o schema adecvata.
Conform figurii, semnalul U x este aplicat primului CAN paralel care
realizeaza conversia primilor 4 biti; acesti 4 biti sunt convertiti într-o
tensiune de catre CNA, tensiune care este aplicata, împreuna cu
tensiunea de intrare, unui bloc ∆ de diferenta . Tensiunea de intrare este
aplicata prin intermediul unui circuit de întârziere τ, pentru a
compensa eventualele întârzieri produse de propagare si procesul de
conversie.
Pentru a se putea folosi aceeasi celula, semnalul diferenta este

amplificat de catre amplificatorul A cu 24=16, dupa care este aplicat
celulei urmatoare.
Trebuie remarcat faptul ca în acest caz, pentru un convertor de

8 biti sunt necesare 30 de comparatoare, comparativ cu 255 de
comparatoare pentru un CAN paralel, evident cu o scadere a vitezei de
conversie.
64
Modulul 5
Este posibil ca celulele sa contina convertoare de 6 biti?

În aceasta aplicatie, se poate folosi CNA cu retea R -2R?
Ce se întâmpla daca lipseste circuitul de întârziere?
Din ce cauza este necesara amplificarea semnalului diferenta?
Cum se poate explica cresterea timpului de conversie în
comparatie cu CAN paralel?
5.3.3. CAN cu aproximatii succesive

CAN cu aproximatii succesive este cel mai raspândit tip de
convertor în masurarile numerice datorita preciziei ridicate si timpului
de conversie scazut. Schema de principiu a convertorului este indicata
în figura 5.6.a , iar diagrama de tensiuni în figura 5.6.b.
OP
u U x=6,23 V
U r =16 V n=01100011
U + 8V
C BLCT 7V 6,5V 6,25V6,22V 6,23V
6V
–
a2
a1 4V
a3
. . an
CNA
a1 =0 a2 =1 a3 =1 a4 =0 a5=0 a6 =0 a7 =1 a8=1 t
Ur
a) b)
Fig. 5.6. a - CAN cu aproximatii succesive; b - Diagrama de tensiuni.
La aparitia primului impuls de tact dat de oscilatorul pilot OP,

sistemul de logica de comanda si transfer BLCT, activeaza bitul cel
mai semnificativ - MSB, care produce la iesirea CNA tensiunea
U CNA(1)=1/2 Ur, cu care se compara U x; daca Ux > UCNA(1) ; a 1 - MSB,
ramâne cu nivelul "1" logic si "0" logic în caz contrar. Urmatorul
impuls de tact activeaza cel de-al doilea bit, determinând la iesirea
acestuia tensiunea UCNA(2) = (a1 2-1+2 -2)Ur , cu care se compara din nou
U x. În functie de iesirea comparatorului, în BLCT se ia decizia
referitoare la valoarea celui de-al doilea bit a 2. Procesul continua pâna
la epuizarea tuturor bitilor corespunzatori CNA.
Precizia convertorului este data de erorile CNA si ale

comparatorului C, timpul de conversie fiind proportional cu numarul
de biti (T0=nT0, unde T0 reprezinta perioada semnalului de tact). În
65
Modulul 5
prezent se realizeaza CNA cu aproximatii succesive de 14 biti ce

realizeaza 105 conversii pe secunda.
Aplicatie:
Sa se traseze diagrama temporala pentru secventa de masurare a
unui CAN cu aproximatii succesive de 8 biti, care masoara o
tensiune Ux=6,23 V, stiind ca tensiunea de referinta a CNA eate de
16 V. Care este valoarea lui N?
Solutie: -Dupa primul impuls de tact, N=10000000, iar
U ref
U CNA = 1⋅ = 8 > U x , de unde rezulta a 1=0;
2
- Dupa cel de-al doilea impuls de tact, N=01000000, iar
U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ = 4 < U x , de unde rezulta a 2=1;
2 4
- Dupa cel de-al treilea impuls de tact, N=01100000, iar
U ref U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ +1⋅ = 6 < U x , de unde rezulta a 3=1;
2 4 8
- Dupa cel de-al patrulea impuls de tact, N=01110000, iar
U ref U ref U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ + 1⋅ + 1⋅ =7 >Ux , de unde
2 4 8 16
rezulta a 4=0; etc.
Diagrama temporala este reprezentata în figura 5.6.b, iar

N=01100011
5.4. Convertoare analog-numerice indirecte

5.4.1. CAN cu dubla integrare
Datorita preciziei ridicate pe care poate sa o asigure, CAN cu
dubla integrare este unul dintre cele mai utilizate CAN în practica.
Schema CAN cu dubla integrare este prezentata în figura 5.7.
u
Ux2> Ux1
DC OP
Um
Ux C0
+U r _
-U r K AO Ux1
+ P N
R C
T0 T1 T2 t
a) b)
Fig. 5.7. a - CAN cu dubla integrare; b - Diagrama de tensiuni.
66
Modulul 5
Procesul de conversie este realizat în minimum doua etape: în

prima etapa se închide comutatorul K si se aplica la intrarea
integratorului realizat cu amplificatorul operational AO, tensiunea
necunoscuta continua Ux, o perioada de timp T1. În functie de
polaritatea tensiunii ce se obtine la iesirea integratorului, generatorul
secventei de masurare comanda comutatorul K astfel încât tensiunea de
referinta sa fie aplicata cu semn contrar fata de U x (în acest mod se
stabileste si polaritatea tensiunii de intrare). Condensatorul C0 din
integratorul Miller începe sa se descarce liniar spre "0 V" cu o panta
constanta; trecerea prin zero este sesizata de comparatorul C. Poarta
logica P a fost deschisa la sfârsitul perioadei T1 si se blocheaza dupa
un interval de timp T 2 de catre comparator. În acest interval de timp
prin poarta au trecut spre numaratorul N un numar de Nx impulsuri
furnizate de oscilatorul pilot CP. Pentru perioada T1 se poate scrie
(Ux > 0):
T1
1 Ux Ux
uc = −
C0 ∫ RC
0 0
⋅ dt = −
RC 0
T1 , (5.4)
iar pentru perioada T2 :
T2 +T1
1 UR U U
uc = −
C0 T1
∫ R
⋅ dt = − x T1 + R T 2 = 0 ,
RC 0 RC 0
(5.5)
de unde:
UR UR
Ux = T2 = ⋅Nx . (5.6)
T1 T1 ⋅ f e
Din relatia (5.6) se constata ca numarul continut în numarator

este proportional cu tensiunea necunoscuta si este independent de
elementele integratorului.
Conform acestui principiu de functionare, CAN cu dubla

integrare efectueaza o esantionare periodica cu mediere care în
anumite conditii si anume, daca perioada de esantionare este multiplu
al perioadei semnalului perturbator, permite reducerea tensiunilor
perturbatoare continue. Aceste convertoare se folosesc numai pentru
masurarea tensiunilor continue si realizeaza erori tolerate mai mici de
0,1%.
Din ce cauza tensiunea de referinta trebuie sa fie de semn

contrar fata de tensiunea necunos cuta?
La acest CAN este necesara conditia Ux ≤ UR?
Ce conditii se impun stabilitatii frecventei oscilatorului pilot? dar
preciziei cu care sunt cunoscute componentele R si C ale
integratorului?
Demonstrati ca daca perioada de integrare a tensiunii
necunoscute este multiplu al perioadei semnalului integrator,
e roarea datorata acestuia este nula.
Cum pot fi convertite numeric semnalele alternative? 67
Modulul 5
5.5. Sisteme de achizitii de date

În procesele de supraveghere, control si reglare ale sistemelor
automate este necesara preluarea unui volum mare de informatii de
provenienta diferita, precum si stocarea, transmiterea si prelucrarea
acestora, în vederea luarii unor decizii sau interventii efective. Cea mai
convenabila forma de preluare, transmitere, stocare si prelucrare a
acestor informatii este cea numerica (digitala). Sistemele care
îndeplinesc aceste functii se numesc sisteme de achizitii de date -
SAD.
Ele pot fi clasificate dupa numarul de canale prin care se

preiau informatiile în:
a) SAD monocanal, unde se preia o singura informatie de la un

masurand;
b) SAD multicanal, unde se preiau mai multe informatii de la
mai multi masuranzi.
Dupa modul în care se face preluarea informatiei provenite din

canale diferite, SAD multicanal se clasifica în:
1) SAD multicanal cu multiplexare analogica, la care se face

direct comutarea semnalelor analogice de intrare;
2) SAD multicanal cu multiplexare numerica , pentru care
comutarea semnalelor de intrare se face dupa ce acestea au fost
convertite în forma numerica.
Performantele ce trebuie sa fie asigurate de sistemele de

achizitii de date se refera la: precizia realizata, viteza de lucru, numarul
de canale si pretul de cost, obtinerea uneia dintre performante la un
nivel ridicat facându-se, de obicei, în detrimentul alteia.
Cel mai simplu sistem de achizitii de date este SAD monocanal

a carui schema bloc este prezentata în figura 5.8. În principiu, orice
voltmetru electronic numeric reprezinta un SAD monocanal.
s(t)
BC EM CAN I
DC
Fig. 5.8. SAD monocanal.
Semnalul s(t), provenit de la mas urand în mod direct sau prin

intermediul unui traductor, este aplicat unui bloc de conditionare a
68
Modulul 5
semnalului, BC care are rolul de a aduce nivelul semnalului de intrare

în zona de lucru a CAN în vederea convertirii acestuia în forma
numerica. Prin urmare, în cadrul BC, se realizeaza o operatie de
preprocesare a semnalului de intrare care poate fi: amplificare,
atenuare, axare sau chiar prelucrari primare ale semnalului, cum ar fi:
conversie, integrare, derivare, filtrare etc.
De la iesirea blocului de conditionare, semnalul este aplicat

unui circuit de esantionare si memorare, EM care are rolul de a
preleva esantioane din semnal si a memora valoarea lor în vederea
realizarii conversiei numerice de catre convertorul analog -numeric,
CAN. Frecventa de esantionare trebuie astfel aleasa încât sa fie
îndeplinita conditia impusa de teorema esantionarii în vederea
reconstituirii semnalului.
Dupa convertirea semnalului în forma numerica, acesta se

aplica unui circuit de interfata, I, prin care SAD comunica cu
exteriorul.
Sincronizarea si controlul asupra tuturor operatiilor ce au loc

în SAD se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv de comanda, DC care
are rolul de a stabili modul de lucru al blocului de conditionare,
momentele în care se face esantionarea si dur ata memorarii, momentul
la care începe conversia, respectiv, transmiterea datelor spre interfata;
dispozitivul de comanda poate comunica prin interfata cu exteriorul
pentru a primi sau a da comenzi suplimentare prin intermediul unei
magistrale de date .
P e baza schemei descrise mai sus a SAD monocanal se poate

realiza un SAD multicanal cu multiplexare numerica, având schema
bloc din figura 5.9.
Din figura rezulta ca acest sistem de achizitii de date se obtine

prin repetarea de n ori, corespunzator numarului de canale, a SAD
monocanal, singurul element ce apare în plus fiind un multiplexor
numeric, MN care realizeaza si functia de interfatare cu exteriorul; în
acest caz creste complexitatea dispozitivului de comanda deoarece
acesta va avea rolul de a comanda un numar mult mai mare de
elemente.
Multiplexorul numeric este un bloc prevazut cu comutatoare
care au n intrari si o singura iesire, în cadrul lui realizându-se legatura
de la una dintre intrari la iesire, în functie de comanda data de catre
dispozitivul de comanda.
Schema prezentata, desi poate asigura performante optime,

prezinta dezavantajul unui pret de cost extrem de ridicat, deoarece
foloseste un numar mare de blocuri (dintre toate blocurile componente,
CAN are cel mai mare pret de cost).
69
Modulul 5
s 1(t)
BC1 EM1 CAN1
MN
s n(t)
BCn EMn CANn
Fig. 5.9. SAD multicanal cu multiplexare numerica.
O schema mai economica, care are performante mai reduse din

punctul de vedere al vitezei de lucru si al preciziei este cea prezentata
în figura 5.10, care reprezinta un sistem de achizitii de date cu
multiplexare analogica.
s1(t)
s2(t)
MA BC EM CAN I
.
.
.
sn(t)
DC
Fig. 5.10. SAD multicanal cu multiplexare analoaga.
În cadrul acestei scheme, se realizeaza o multiplexare analogica

a semnalelor de la intrare cu ajutorul multiplexorului analogic, MA. În
functie de comanda primita de la dispozitivul de comanda
multiplexorul analogic selecteaza unul dintre semnalele de la intrare si-
l aplica unui SAD monocanal.
Desi schema este cu mult mai economica decât cea precedenta,

apar limitari datorate multiplexorului analogic si a convertorului
analog -numeric, ce afecteaza precizia si în special viteza de lucru a
sistemului de achizitii de date.
70
Modulul 5
Exemplificati, pentru diferite tipuri de semnale specifice

procesului de masurare, moduri de prelucrare în circuitul de
conditionare.
Care este diferenta între un multiplexor analogic si unul
numeric?
Din ce cauza la un SAD cu multiplexare analogica scade banda
de frecvente a semnalelor aplicate fiecarui canal, proportional
cu cresterea numarului de canale ?
5.6. Sisteme de distributie a datelor

Sistemele de distributie a datelor, SDD realizeaza operatia
inversa achizitionarii datelor; dupa prelucrarea informatiilor si
adoptarea unor decizii, datele numerice sunt transformate în semnale
electrice (tensiuni), care se transmit spre locul de utilizare, prin
intermediul SDD. Schema bloc a unui sistem de distribuire a datelor
este prezentata în figura 5.11.
RT1 CNA1 s1(t)
I+DC
RTn CNAn sn(t)
Fig. 5.11. Sistem de distributie a datelor.
Dupa prelucrarea informatiilor si luarea deciziilor, semnalele

de comanda, în forma numerica, sunt transmise prin interfata, unor
registre tampon, RT care au rolul de a memora datele numerice
primite.
Interfata are aici si rolul unui dispozitiv de comanda ce asigura

încarcarea sau stergerea continutului unui anumit registru, cât si
transmiterea informatiilor spre convertoarele numeric -analogice, CNA
care transforma datele numerice în semnale analogice ce sunt furnizate
la bornele de iesire ale SDD.
Care este rolul registrelor tampon?

Ce legatura exista între numarul de biti ai CAN si factorul de
distorsiuni de neliniaritate a semnalului de iesire ?
De cine este limitata frecventa maxima a semnalului de iesire a
unui SDD?
71
Modulul 5
REZUMAT
• Convertoarele analog -num erice transforma un semnal
analogic într-un numar, iar convertoarele numeric-
analogice transforma un numar într-un semnal
analogic.
• Functionarea CNA cu retea R-2R se bazeaza pe
proprietatea retelei R-2R de a diviza curentii care ies din
fiecare nod cu doi.
• CAN de tip paralel realizeaza comparatia simultana a
tensiunii necunoscute cu o “scara” de tensiuni furnizata
de un divizor de tensiune format din rezistente egale.
• CAN de tip serie-paralel este format dintr-o serie de
celule ce contin CAN paralel si CAN, inclusiv schema de
procesare a semnalelor de diferenta, în scopul
simplificarii constructive a CAN paralel pentru acelasi
numar de biti.
• CAN cu aproximatii succesive realizeaza testarea
fiecarui bit, începând cu cel mai semnificativ, urmând
ca în blocul de decizie si transfer sa se stabileasca
valoarea fiecarui bit testat.
• CAN cu dubla integrare realizeaza integrarea tensiunii
necunoscute o perioada de timp bine determinata,
urmata de o descarcare a tensiunii de la bornele
condensatorului din integrator, cu panta constanta;
intervalul de timp corespunzator descarcarii, este
proportional cu tensiunea necunoscuta.
• Sistemele de achizitii de date , realizate în varianta
monocanal sau cu mai multe canale, cu multiplexare
analogica sau numerica, au rolul de a prelua, procesa si
converti numeric semnalele ce provin de la unul sau mai
multi masuranzi.
• Sistemele de distributie a datelor servesc la
transformarea datelor numerice în semnale analogice.
72
Modulul 5
Întrebari si probleme
1. Cât este eroarea de cuantizare la CAN paralel, cu
aproximatii succesive si cu dubla integrare?
2. Desenati o schema de decodor pentru un CAN paralel de 3
biti.
3. Daca într-un SAD se foloseste un CAN paralel, de ce nu
mai este necesar circuitul de esantionare si memorare?
4. Din ce cauza la CAN serie-paralel se folosesc CAN de tip
paralel si nu alte tipuri de CAN?
5. Cât este timpul de conversie al CAN cu aproximatii
succesive?
6. Sa se determine rezultatul conversiei si sa se deseneze
diagrama temporala pentru un CAN cu aproximatii
succesive de 8 biti, daca Ux=12,84 V, iar UR= 16 V.
7. În ce s-ar transforma un CAN cu dubla integrare daca se
inverseaza locurile pentru sursa de tensiune necunoscuta
si sursa de referinta?
8. Cum trebuie sa fie numarul continut în numarator , pentru
ca eroarea de conversie a CAN cu dubla integrare sa fie
cât mai mica?
9. Care este rolul circuitului de esantionare si memorare într-
un SAD?
10. Exemplificati câteva aplicatii practice ale SDD.
Discutie pe tema: “Alegerea unui sistem de achizitii de date”

- precizarea numarului de masuranzi si a
caracteristicilor acestora
- caracteristicile blocului de conditionare
- tipul si caracteristicile CAN
- sistemul de multiplexare
- tipul SAD care corespunde aplicatiei
73
Modulul 6
Masurarea marimilor electrice active
MASURAREA MARIMILOR ELECTRICE

ACTIVE
Subiecte
6.1. Masurarea intensitatii curentului electric
6.2. Masurarea tensiunii electrice
6.3. Compensatoare de masurare
6.4. Osciloscopul catodic
6.4.1. Tubul catodic
6.4.2. Schema bloc a osciloscopului catodic
6.5 . Masurarea puterii electrice

2. Discutie pe tema: “Masurarea valorii efective a
semnalelor”
6.1. Masurarea intensitatii curentului electric

Masurarea intensitatii curentului electric se face cu ajutorul
metodelor de masurare directe sau indirecte într-o gama de valori
cuprinsa între 10-12 si 104A. Pentru masurarea intensitatii curentului
electric dintr-o latura a unui circuit electric este necesara introducerea
în latura de circuit respectiva, a unui ampermetru sau a unui traductor
de curent (figura 6.1), rezultând o perturbare a functionarii circuitului
respectiv.
I A Ra
+
E = R
-
Fig. 6.1. Schema pentru masurarea intensitatii curentului

electric
Daca se considera rezistenta ampermetrului, Ra si R rezistenta

totala a circuitului, eroarea suplimentara ce apare ca urmare a
introducerii ampermetrului în schema este:
Ra
δs = − , (6.1)
R + Ra
de unde rezulta ca pentru erori mici, este necesar ca Ra<<R.
74
Modulul 6
Metodele si mijloacele de masurare a intensitatii curentului

electric prezinta particularitati în functie de nivelul semnalului
(intensitati mici sau mari) si de forma curentului electric masurat
(curent continuu sau alternativ, de joasa sau înalta frecventa).
Masurarea curentilor electrici de intensitate mica în c.c. se face

cu ajutorul galvanometrelor magnetoelectrice cu bobina mobila, având
constanta de curent mai mica decât 10-6A/div.
În curent continuu, în domeniul 10-6...10 -1A, se folosesc

ampermetre magnetoelectrice. Deoarece indicatia acestora este
proportionala cu valoarea medie a curentului ce strabate bobina
instrumentului, ele nu pot fi folosite direct si în c.a.
Extinderea domeniului lor de masurare si în c.a. este posibila

daca sunt înseriate cu un element redresor. În figura 6.2 este
reprezentata schema electrica a unui ampermetru cu redresor si
diagramele corespunzatoare ale curentilor.
D2 I
t
I I’ D1
I’
A Imed
t
a) b)
Fig. 6.2. a) Schema electrica a unui ampermetru cu redresor si

b) diagramele corespunzatoare ale curentilor).
Valoarea medie a curentului redresat monoalternanta, pentru un

curent sinusoidal, este data de relatia:
T /2
1 2
I med =
T ∫
0
I ef 2 ⋅ sin ωt ⋅ dt =
π
I ef , (6.2)
relatie ce permite etalonarea scarii gradate direct în valori efective ale

curentului masurat. În acest caz, se constata o scadere a sensibilitatii de
masurare la mai putin de 1/2 din sensibilitatea de curent continuu.
Dioda D 2 este introdusa în circuit pentru a permite închiderea
semialternantei negative prin sarcina.
În curent alternativ de joasa frecventa pâna la 10...20A pot fi

folosite si ampermetrele electrodinamice (care functioneaza si în
curent continuu); ampermetrele electromagnetice se folosesc la
masurarea curentilor alternativi pâna la 300A în scheme directe.
75
Modulul 6
Extinderea domeniului de masurare în c.c. pâna la niveluri de

ordinul 10 4A se poate face cu ajutorul sunturilor; schema unui
ampermetru cu sunt este reprezentata în figura 6.3. Daca rezistenta
ampermentrului este Ra si Ia este curentul nominal, atunci valoarea
rezistentei suntului, Rs necesar pentru masurarea unui curent I, este
data de relatia:
Ra
Rs = , (6.3)
n −1
unde n=I/Ia este raportul de suntare.
Ia Ra A
I
Is Rs
Fig. 6.3. Schema unui ampermetru cu sunt.
În cazul în care I>>Ia se foloseste o metoda indirecta de

masurare în care se masoara caderea de tensiune la bornele unei
rezistente de valoare mica numita, de asemenea, sunt (figura 6.4).
Pentru a reduce influenta rezistentelor de contact, sunturile se
construiesc cu 4 borne (BI - borne de curent, BU - borne de tensiune).
Rv mV
I
BI BU Rs BU BI
Fig. 6.4. Schema de masurare indirecta a curentului.
Caderile de tensiune nominale ce se obtin la bornele suntului

când acesta este parcurs de curentul nominal, sunt standardizate, de
obicei, la 60 sau 75 mV.
Extinderea domeniului de masurare în c.a. se face cu ajutorul
transformatoarelor de masurare de curent, deoarece sunturile ar avea
consumuri energetice prea mari.
Transformatoarele de masurare de curent se caracterizeaza

printr-un raport de transformare nominal:
Ip
k= , (6.4)
Is
unde: Ip reprezinta curentul din primarul transformatorului, iar Is -

curentul din secundarul transformatorului.
Schema de conectare a unui ampermetru cu transformator de
curent, este prezentata în figura 6.5. Pentru ca erorile introduse de
76
Modulul 6
transformatorul de curent sa fie minime, este necesar ca impedanta de

sarcina a acestuia, în acest caz, Za sa fie cât mai mica, adica sa lucreze
cât mai apropiat de conditii de scurtcircuit în secundar. Uneori, pentru
masurarile operative în instalatiile electrice de curent alternativ, se
folosesc transformatoare de masurare de tip cleste , care se conecteaza
direct pe cablul parcurs de curentul care se doreste a fi masurat.
Ip K k Is
E ∼ A
R L l
Fig. 6.5. Schema de conectare a unui ampermetru cu transformator de

curent.
Masurarea curentilor alternativi de înalta frecventa se face, de

obicei, folosind metode indirecte, traductoarele folosite fiind sunturile
de constructie speciala sau traductoarele complexe formate din
rezistente si traductoare de temperatura.
De ce este necesar ca rezistenta interioara a ampermetrului sa fie
cât mai mica?
Din ce cauza în electronica se prefera masurarea tensiunii
electrice, în timp ce în retele le electrice predomina masurarea
curentului electric?
Ce erori pot sa apara la masurarea curentului electric o data cu
cresterea frecventei semnalului?
Aplicatia 1:
Se considera un dispozitiv magnetoelectric cu curentul nominal, I0
=100 µΑ si rezistenta interioara, Ra= 400Ω.
Sa se dimensioneze un sunt multiplu care sa permita extinderea
domeniilor de masurare la: I1= 1 mA, I2=10mA si I3=100 mA.
Solutie: Schema ampermetrului cu sunt multiplu este prezentata în
figura 6.6. Pentru cele trei noi domenii de masurare se poate scrie:
R + Rs 2 + Rs1 R + Rs 1 R
Rs 3 = 0 , Rs 3 + Rs 2 = 0 , Rs 3 + Rs 2 + Rs1 = 0 ,
n3 − 1 n2 − 1 n1 − 1
I1 I I
unde : n1 = , n2 = 2 , n3 = 3 .
I0 I0 I0
Rezolvând sistemul de mai sus se obtine: Rs1= 40 Ω, R s2= 4 Ω,
Rs3= 0,44 Ω,
I0 Ra A
Rs3 Rs2 Rs1
I3 I2 I1
77
Fig. 6.6. Ampermetru cu sunt multiplu.
Modulul 6
6.2. Masurarea tensiunii electrice

În cadrul masurarilor electrice, masurarea tensiunii are cea mai
mare pondere, datorita faptului ca în acest caz nu se modifica structura
cons tructiva a circuitului electric. Masurarea tensiunii electrice se face
cu metode directe, însa sunt posibile si metode indirecte de masurare.
În toate masurarile de tensiune se urmareste ca prin introducerea
mijlocului de masurare - în paralel între doua puncte din circuit
(figura 6.7) - sa nu se perturbe functionarea acestuia.
ri
+ V
E = U
Rv
_
Fig. 6.7. Schema de masurare a tensiunii.
Considerând o sursa de tensiune E, cu rezistenta interioara ri1,

eroarea suplimentara ce apare ca urmare a introducerii voltmetrului în
schema de masurare, este:
ri
δv = − , (6.5)
ri + Rv
de unde rezulta ca pentru a avea erori minime este necesar ca Rv>>ri.
În circuitele de curent continuu si alternativ, unde nu sunt

necesare precizii prea mari, pentru masurarea tensiunii se utilizeaza
aparatele cu citire directa. Astfel, în circuitele de curent continuu se
folosesc voltmetre construite pe baza dispozitivului magnetoelectric,
masurarea tensiunii facându-se prin intermediul curentului ce parcurge
bobina instrumentului. Într-adevar, daca I este curentul ce parcurge
bobina si R 0 rezistenta sa interioara, caderea de tensiune de la bornele
instrumentului va fi U=IR0, iar deviatia permanenta:
BSNI BSNU
αp = = = kU . (6.6)
D DR 0
Rv Ra
V
U0
U
Fig. 6.8. Extinderea domeniului de masurarela voltmetre.
1
Pentru un circuit complex se poate obtine schema echivalenta de mai
sus pe baza teoremei lui Thevenin.
78
Modulul 6
Extinderea domeniului de masurare se face conectând

rezistente aditionale în serie cu dispozitivul, conform figura 6.8;
voltmetrul V, cu tensiunea nominala, U 0 si rezistenta interioara, Rv,
este înseriat cu rezistenta aditionala, R a pentru extinderea dom eniului
de masurare pâna la tensiunea, U. În acest caz, rezistenta aditionala se
poate calcula cu relatia:
Ra = Rv (n − 1) , (6.7)
unde n=U/U0.
Aplicatia 2
Se considera un dispozitiv magnetoelectric care are curentul
nominal I0= 50 µA si rezistenta interioara R0= 400 Ω; sa se
dimensioneze un voltmetru având domeniile de masurare: U1= 1 V,
U2= 10 V si U3= 100 V.
Solutie: Tensiunea nominala a dispozitivului este:
U 0 = I 0 ⋅ R0 = 0,02 V.
Daca se considera rezistentele aditionale înseriate, se poate scrie:
 1 
Ra 1 = R 0 (m1 − 1) = 400  − 1 = 19 ,6 kΩ .
 0,02 
 10 
Ra 2 = R0 (m2 − 1) − R a1 = 400  − 1  − R a 1 = 180 k Ω .
 0,02 
 100 
Ra 3 = R 0 (m 2 − 1) − R a 1 − R a 2 = 400  − 1  − R a 1 − R a 2 = 1,8 MΩ.
 0,02 
Observatie: Pentru primul domeniu de masurare se poate scrie:
U 1 = I 0 (R 0 + R a1 ), de unde
1
R a1 = U 1 − R 0 ;
I0
Marimea (1/I0 ) este o constanta a voltmetrului si se numeste
numarul de ohmi/volt.
Ca si la ampermetrele magnetoelectrice, extinderea domeniului de

masurare în c.a. se face cu ajutorul unor circuite redresoare.
Dispozitivele electromagnetice si electrodinamice se folosesc la

construirea unor voltmetre, în special pentru curent alternativ, pâna la
1000V.
Pentru masurarea tensiunilor alternative de frecvente mai

ridicate se folosesc:
a) voltmetre electronice de valori efective;
b) voltmetre electronice cu diode în clasa B (de valori medii);
c) voltmetre electronice cu diode în clasa C (de vârf).
79
Modulul 6
a) Voltmetrele electronice de valori efective permit masurarea

directa a valorii efective a tensiunii pe baza definitiei termice a valorii
efective sau a relatiei:
T
1
U ef = ∫
T 0
u 2 (t )d t . (6.8)
Voltmetrele electronice bazate pe definitia termica a valorii

efective au în compunerea lor dispozitive de masurare a temperaturi la
care ajung unele rezistoare din schema de masurare ca urmare a puterii
disipate de catre acestea, proportionala cu valoarea efectiva a tensiunii
necunoscute. Cele bazate pe relatia de definitie a valorii efective au în
compunerea lor dispozitive de ridicare la patrat, mediere si extragerea
radacinii patrate. Voltmetrele electronice de valori efective sunt
aparate complexe, utilizarea lor practica fiind redusa numai pentru
unele aplicatii speciale.
D
U V
Rv
Fig. 6.9. Voltmetru electronic cu dioda în clasa B.
b) Voltmetrele electronice cu diode în clasa B (de valori medii)

au schema din figura 6.9 si se caracterizeaza prin aceea ca dioda
conduce o jumatate de perioada dintr-un semnal sinusoidal (numai
semialternanta pozitiva). Indicatia acestor voltmetre este proportionala
cu valoarea medie si ele sunt etalonate direct în valori efective pentru
forme de unda sinusoidale, conform relatiei:
T /2
1 2
U med =
T ∫U
0
ef 2 sin ωtdt =
π
U ef . (6.9)
Masurarea altor forme de unda nesinusoidale sau cu un continut

bogat în armonici cu faze diferite, conduce la aparitia unor erori
suplimentare.
c) Voltmetrele electronice cu diode în clasa C (de vârf) sunt

caracterizate prin aceea ca dioda conduce mai putin decât o jumatate
de perioada a unui semnal sinusoidal ca urmare a încarcarii
condensatorului la valoarea de vârf a tensiunii de intrare. Schema de
principiu a unui voltmetru cu dioda în clasa C este prezentata în figura
6.10, împreuna cu diagramele de tensiuni.
80
Modulul 6
D
u C
A uc (t)
+ Um B
C V
U
- Rv 0 t
u(t) τ
a) b)
Fig. 6.10. Schema de principiu a voltmetrului cu dioda în clasa C.
Pentru a explica principiul de functionare al voltmetrelor cu

diode în clasa C se presupune ca dioda D este ideala si condensatorul C
are conditii initiale nule; daca la intrare se aplica o tensiune
sinusoidala, pentru semialternanta pozitiva, dioda D este direct
polarizata, permitând încarcarea condensatorului cu polaritatea din
figura, si deci, tensiunea la bornele condensatorului va urmari
tensiunea de intrare. La un moment dat, dupa ce tensiunea de intrare a
atins valoarea de vârf (punctul A din figura), dioda devine invers
polarizata deoarece tensiunea de la bornele condensatorului este mai
mare decât tensiunea aplicata la intrare; în aceste conditii,
condensatorul începe sa se descarce dupa o exponentiala pe rezistenta
R v a voltmetrului. Descarcarea are loc pâna în momentul în care
tensiunea de la intrare devine mai mare decât tensiunea de la bornele
condensatorului (punctul B din diagrama de tensiuni); din acest
moment, dioda se redeschide si permite reîncarcarea condensatorului la
valoarea de vârf a tensiunii (portiunea BC), dupa care procesul se
repeta.
Daca se alege constanta de timp a circuitului CRv>>T 0, unde

T 0=1/f 0 este perioada semnalului aplicat la intrare, durata de deschidere
a diodei va fi foarte mica si deci tensiunea la bornele condensatorului
se mentine aproximativ constanta, egala cu valoarea de vârf a tensiunii
aplicate la intrare, de unde provine si denumirea de voltmetru de vârf.
Pentru o tensiune sinusoidala se poate scrie:
U m = 2U ef , (6.10)
relatie pe baza careia se etaloneaza voltmetrul. În cazul masurarii altor

forme de unda, diferite de cea sinusoidala, apar erori de masurare ce
depind de amplitudinea si faza armonicelor deoarece nu mai este
valabila relatia de etalonare a scarii. La toate tipurile de voltmetre
prezentate, pentru extinderea domeniului de masurare se folosesc
amplificatoare de masurare - pentru masurarea unor tensiuni mici si
divizoare de tensiune (atenuatoare) - pentru masurarea unor tensiuni
mari.
81
Modulul 6
R1 C1
U1
R2 C2 U2
Fig. 6.11. Schema unui divizor de tensiune compensat în frecventa.
Pentru a nu introduce erori suplimentare la modificarea

frecventei semnalului de intrare sau a structurii acestuia, divizoarele de
tensiune sunt compensate în frecventa, adica au raportul de divizare
independent de frecventa. Schema unui divizor de tensiune compensat
în frecventa este prezentata în figura 6.11; C0 reprezinta capacitatea de
intrare în circuitul ce se conecteaza la iesirea divizorului, iar C1 este
capacitatea de compensare. Se poate scrie:
R0
U2 1 + jωC0 R0
= . (6.11)
U1 R0 R1
+
1 + j ωC 0 R0 1 + jωC1 R1
Din expresia (6.11) se observa ca raportul de divizare devine

independent de frecventa daca:
R0 C 0 = R1 C1 , (6.12)
si are valoarea ca si în curent continuu:
U2 R0
= , (6.13)
U1 R0 + R1
82
Modulul 6
Aplicatia 3
Sa se proiecteze un divizor de tensiune cu raportul de divizare 1:10
pentru un osciloscop (sonda cu divizor), stiind ca impedanta de
intrare în osciloscop este formata dintr-o rezistenta R 0= 1MΩ în
paralel cu o capacitate C0= 30 pF, iar capacitatea cablului coaxial
este C p= 70 pF. Care este impedanta de intrare a sondei în acest
caz?
Solutie: Conform relatiilor (6.12) si (6.13) se poate scrie:
R0 (C 0 + C p ) = R1 C1 ,
U2 R0
= .
U1 R 0 + R1
Dupa înlocuire se obtine: R1 = 9 MΩ si C1= 11,1 pF.
Impedanta de intrare va fi formata dintr-o rezistenta:
Rin = R1 + R 0 = 10 MΩ ,
în paralel cu un condensator echivalent capacitatilor C1 înseriat cu
C0 în paralel cu Cp :
C (C + C p )
Cin = 1 0 = 10 pF.
C1 + (C0 + C p )
6.3. Compensatoare de masurare

Compensatoarele de masurare se folosesc la masurarea
tensiunilor pe baza unei metode de comparatie, ele asigurând un grad
de precizie superior aparatelor analogice, în special în cazul masurarii
tensiunilor de nivel mic. Compens atoarele pot fi de curent continuu sau
de curent alternativ, ultimele fiind mai putin utilizate în practica.
Dupa modul în care se realizeaza compensarea, ele pot fi cu

compensare manuala sau automata. Compensatoarele automate se
clasifica în:
a) compensatoare de tip integral, care contin în cadrul buclei

de reactie un bloc integrator, ceea ce conduce la erori statice foarte
mici;
b) compensatoare de tip proportional, la care marimea de
comanda a compensarii este direct proportionala cu eroarea absoluta.
În continuare se prezinta principiul de masurare al unui

compensator de curent continuu care are schema din figura 6.12.
Schema de masurare contine doua circuite; în circuitul I, format dintr-o
sursa de tensiune etalon, E N si potentiometrul de reziste nta R, se
stabileste curentul de lucru, I al compensatorului. Cel de -al doilea
circuit contine sursa de tensiune necunoscuta a carei tensiune
electromotoare, E X este comparata cu ajutorul unui indicator de nul, cu
83
Modulul 6
caderea de tensiune dintre punctul de referinta A si cursorul B al

potentiometrului.
EN
+ -
R I
A
B
r
∆U
IN EX
Rx
+ -
Fig. 6.12. Schema compensatoruli de curent continuu.
La echilibru, atunci când indicatorul de nul indica zero, se

poate scrie:
EN r
E X = rI = r = EN , (6.14)
R R
de unde rezulta ca potentiometrul R poate fi etalonat direct în valori ale

tensiunii necunoscute.
Din analiza schemei prezentate se constata ca masurarea se

face fara consum de energie de la sursa EX (IX = 0) si deci, tensiunea
masurata este chiar tensiunea electromotoare, independenta de
valoarea rezistentei interne a sursei, RX.
Schema prezinta dezavantajul ca sursa de tensiune etalon

trebuie sa debiteze în permanenta un curent prin rezistenta
potentiometrului; înlaturarea acestui dezavantaj se poate face folosind
compensatoare de curent constant, la care masurarea se face în doua
etape: în prima etapa, se calibreaza într-un timp scurt curentul de lucru
pe baza unei surse de tensiune etalon, iar în etapa a doua se realizeaza
masurarea propriu-zisa.
Functionarea compensatorului poate fi automatizata daca

cursorul potentiometrului este deplasat de catre un servomotor
comandat de tensiunea de eroare ∆U în sensul minimizarii acestei
erori; deoarece servomotorul îndeplineste în acest caz rolul unui
integrator (deplasarea cursorului conduce la o însumare în timp),
rezulta ca se obtine un compensator automat de tip integral.
Erorile de masurare pentru compensatorele de curent continuu

pot fi mai mici de 0,1%. Compensatoarele de curent alternativ sunt mai
putin folosite în practica, deoarece necesita reglarea a doua marimi:
amplitudinea si faza tensiunii de comparatie.
84
Modulul 6
Din ce cauza compensatoarele masoara tensiunea

electromotoare si nu tensiunea de la bornele sursei?
Care sunt erorile ce apar la compensator?
Din ce cauza, prin introducerea reglarii automate,
compensatorul proportional devine compensator de tip integral?
6.4. Osciloscopul catodic

Cu toate ca osciloscoapele catodice asigura precizii relativ
modeste, erorile de masurare fiind de ordinul 10% , ele au o utilizare
deosebit de larga în practica datorita faptului ca permit vizualizarea
unui semnal în functie de timp sau în functie de un alt semnal.
Elementul principal al osciloscoapelor catodice îl constituie tubul
catodic, de obicei cu deflexie electrostatica, datorita faptului ca
permite vizualizarea unor semnale de frecventa mult mai mare decât
tubul catodic cu deflexie magnetica.
6.4.1. Tubul catodic

Tubul catodic cu deflexie electrostatica este compus dintr-un
tub de sticla cilindric, terminat în partea frontala cu un trunchi de con
(figura 6.13), vidat în interior. În partea cilindrica a tubului se gasesc:
tunul electronic - cu ajutorul caruia se produce un fascicul de electroni,
dispozitive de accelerare si focalizare si placile de deflexie ale
fasciculului de electroni pe oriz ontala si verticala.
Ecran
Y1 X1
F
K GW A1 A2 Y2 X2
-EA Apa Luminofor
Fig. 6.13. Tubul catodic cu deflexie electrostatica
Tunul electronic este format dintr-un filament F, ce produce

încalzirea unui catod K la o temperatura de ordinul a 1000...1500°C.
Ca urmare a încalzirii catodului, prin efect termoemisiv , sunt emisi
electroni care formeaza în jurul catodului un nor de electroni. Pentru a
se obtine un randament emisiv ridicat la temperaturi nu prea înalte,
catodul este acoperit cu anumiti oxizi cu proprietati temoemisive foarte
bune. Peste catod se gaseste un cilindru prevazut cu un orificiu axial,
numit grila Wehnelt, GW; acest electrod are rolul de a lasa sa treaca
numai un fascicul îngust de electroni în directie axiala. Întrucât grila
Wehnelt este legata la un potential mai negativ decât catodul, prin
modificarea polarizarii acesteia, este posibil sa se controleze numarul
85
Modulul 6
de electroni emisi si prin aceasta, intensitatea spotului de pe ecranul

tubului catodic.
Electronii emisi de tunul electronic sunt accelerati de câmpul

electric format de anozii de accelerare si focalizare A1 si A2, legati la
potentiale diferite, de ordinul sutelor de volti; anozii au forma unor
cilindri goi în interior. Cei doi anozi formeaza o lentila electrostatica.
Reglând diferenta de potential dintre cei doi anozi, se modif ica
distributia câmpului electric, facând astfel posibila focalizarea spotului
pe ecranul tubului catodic.
În continuare, fasciculul de electroni trece printre placile de

deflexie pe verticala P y si placile de deflexie pe orizontala P x; daca
între aceste placi se aplica o diferenta de potential, câmpul electric
creat produce devierea fasciculului de electroni, în directie verticala si
respectiv, orizontala. Ca urmare a deviatiei fasciculului de electroni se
produce si deviatia spotului pe ecranul tubului catodic. Pentru o
pereche de placi, aceasta deviatie este direct proportionala cu tensiunea
aplicata placilor, lungimea acestora si distanta dintre placi si ecran si
invers proportionala cu distanta dintre ele.
Pentru ca electronii sa aiba o energie cât mai mare, pe partea

conica interioara a tubului catodic este depus un anod de
postaccelerare Apa în forma de spirala, cu rezistenta electrica de circa
10 MΩ, alimentat la tensiuni de ordinul kV sau zeci de kV fata de
masa.
Pe partea frontala a tubului catodic, în interior, se afla o

depunere de luminofor, o substanta cu proprietati fotoemisive (sulfura
de zinc cu cupru, aluminiu etc.). Pentru ca circuitul electric format cu
fasciculul de electroni sa se închida, peste stratul de luminofor se
depune o folie de aluminiu sau un strat de acvadag (solutie coloidala
de grafit) care este legata electric la anodul de postaccelerare.
De obicei, tuburile catodice cu deflexie electrostatica pot

functiona pâna la frecvente de circa 10 MHz din cauza timpului finit
de trecere (timpul de tranzit) a electronilor printre placi; pentru
frecvente mai înalte (peste 50 MHz) se construiesc tuburi speciale, cu
placile de deflexie sectionate si linii de întârziere.
În urma bombardarii luminoforului cu electroni au loc doua

fenomene: fluorescenta - care presupune emisia luminii numai pe
perioada bombardarii si fosforescenta - adica emisia luminii dupa
încetarea acesteia. Timpul de persistenta (intervalul de timp în care
exista intensitatea luminoasa dupa încetarea bombardarii ecranului cu
electroni) depinde de luminoforul utilizat (care stabileste si culoarea
spotului); persistenta poate fi cuprinsa între câteva milisecunde si zeci
de secunde. Exista constructii speciale de tuburi catodice “cu
memorie ”, la care imaginea înregistrata pe ecran poate fi reprodusa
chiar dupa câteva zile.
86
Modulul 6
De ce trebuie ca grila Wehnelt sa fie mai negativa decât catodul?

Pe unde se închide curentul electric creat de fascicul?
Cum se explica efectul de lentila electrostatica?
Din ce cauza la tuburile moderne se folosesc trei anozi de
accelerare si focalizare?
Care e ste motivul pentru care placile de deflexie pe verticala sunt
mai departate de ecran decât placile de deflexie pe orizontala?
Ce reprezinta timpul de tranzit?
Exemplificati câteva aplicatii unde se cere un timp de persistenta
ridicat.
6.4.2. Schema bloc a osciloscopului catodic

Schema bloc a osciloscopului catodic este prezentata în figura
6.14; osciloscopul catodic permite vizualizarea unui semnal în functie
de timp sau vizualizarea unui semnal în functie de un alt semnal,
(exista si osciloscoape care permit vizualizarea concomitenta a mai
multor semnale - osciloscoape cu 2 sau cu 4 canale). Semnalele
aplicate la intrarile osciloscopului sunt de regula tensiuni, însa,
folosind traductoare adecvate, pot fi vizualizate si alte marimi electrice
sau neelectrice.
Uy
CI LÎ Az
Px
Int
Sincro CS
Ext
GW Py
Uz BT
Ux Ax
Fig. 6.14. Schema bloc a osciloscopului.
Pentru vizualizarea unui semnal în functie de timp , astfel încât

axa timpului sa fie orizontala si uniforma, este necesar ca pe placile de
deflexie pe orizontala sa se aplice o tensiune liniar variabila care sa
produca deplasarea spotului (baleierea ) de-a lungul ecranului cu viteza
constanta. Întrucât se doreste ca aceasta imagine sa apara în
permanenta pe ecran si totodata sa fie stationara, este necesar ca
aceasta tensiune sa se repete dupa anumite intervale de timp, corelata
ca frecventa si faza cu frecventa si faza semnalului vizualizat,
obtinându-se astfel o tensiune având forma unor dinti de fierastrau
(figura 6.15).
87
Modulul 6
UBT
Cursa
directa Cursa
inversa t
TBT
Fig. 6.15. Tensiunea generata de baza de timp.
Aceasta tensiune este furnizata de baza de timp, BT a

osciloscopului. Ea este formata dintr-o tensiune liniar crescatoare cu o
buna liniaritate, pe durata careia se realizeaza cursa directa, adica
baleierea ec ranului de la stânga la dreapta si dintr-o tensiune, de obicei
având forma exponentiala, care formeaza cursa inversa, pe durata
careia se realizeaza întoarcerea spotului din partea stânga în partea
dreapta a ecranului. Pe durata cursei inverse, baza de tim p transmite un
impuls negativ pe grila Wehnelt care blocheaza fasciculul de electroni,
astfel încât spotul sa nu se observe.
Deoarece semnalul furnizat de baza de timp a osciloscopului

este destul de mic, el este amplificat de amplificatorul pe orizontala Ax
pâna la o tensiune suficient de mare, necesara pentru comanda placilor
de deflexie pe orizontala P x; amplificatorul pe orizontala este prevazut
cu iesire simetrica pentru comanda placilor de deflexie pe orizontala.
Acest amplificator are si rolul de a amplifica semnalele aplicate la
intrarea Ux în cazul vizualizarii unui semnal în functie de un alt
semnal.
Pentru ca imaginea sa fie stationara pe ecranul osciloscopului

este necesar ca între perioada si faza semnalului de vizualizat si
perioada si faza bazei de timp sa existe o buna corelatie, adica raportul
perioadelor sa poata fi exprimat prin numere întregi, iar diferenta de
faza sa fie constanta. Aceasta cerinta este asigurata de blocul de
sincronizare, BS care primeste semnalul de comanda fie din “exterior”,
fie din “interior”, de la canalul Y, în functie de pozitia comutatorului
K 1. În cadrul acestui bloc se produce un semnal de comanda a
declansarii bazei de timp astfel încât sa se obtina o imagine stationara
si de asemenea, se stabileste frontul semnalului pe care are loc
declansarea bazei de timp.
Semnalul de intrare, U y care urmeaza a fi vizualizat, este aplicat

unui circuit de intrare, CI care este un divizor de tensiune compensat
în frecventa , ce are rolul de a asigura o impedanta de intrare mare si
constanta (valori tipice - rezistenta de intrare: 1 MΩ în paralel cu o
capacitate de intrare de 30 pF) si un raport de atenuare constant,
independent de frecventa.
88
Modulul 6
De la iesirea circuitului de intrare, semnalul este aplicat (uneori

printr-o linie de întârziere, LÎ), unui amplificator de banda larga -
amplificatorul pe verticala, A y care îl amplifica pâna la un nivel
suficient de mare pentru a asigura o deflexie pe verticala
corespunzatoare. Acest amplificator este prevazut cu iesire simetrica
pentru comanda placilor de deflexie pe verticala.
Deoarece declansarea bazei de timp prin blocul de sincronizare

se face cu o oarecare întârziere, la unele osciloscoape exista o linie de
întârziere prin care se aplica semnalul la intrarea amplificatorului pe
verticala pentru redarea si a detaliilor de început ale semnalului
vizualizat.
Daca se realizeaza vizualizarea unui semnal în functie de un alt

semnal, atunci la intrarea amplificatorului pe orizontala se aplica si
semnalul Ux prin intermediul comutatorului K2.
La unele osciloscoape este accesibila grila Wehnelt, careia i se

poate aplica o tensiune Uz prin care se comanda intensitatea
luminozitatii spotului, realizând astfel modulatia z a imaginii (principiu
folosit în televiziune).
Suplimentar osciloscoapele pot fi prevazute cu circuite de

calibrare a amplificarii pe verticala sau de calibrare a bazei de timp
(calibrare în amplitudine si respectiv, în durata).
Prin adaugarea unor blocuri suplimentare se pot obtine

osciloscoape cu performante superioare; astfel, prin introducerea unui
comutator la intrarea canalului Y pot fi obtinute osciloscoape cu 2 sau
4 canale, imaginea obtinându-se prin modulare (chopper) la joasa
frecventa sau prin comutarea alternativa a canalelor pe durata a câte
unei perioade a bazei de timp, la frecvente înalte. În scopul vizualizarii
unor detalii ale imaginii, unele osciloscoape sunt prevazute cu lupe de
timp realizate prin introducerea unor baze de timp suplimentare
rapide.
Vizualizarea unor semnale de frecvente foarte înalte, mergând

pâna la ordinul gigahertzilor, se poate face cu osciloscopul cu
esantionare. Performante superioare, în special în ceea ce priveste
precizia si posibilitatile de prelucrare a semnalelor, se pot obtine cu
ajutorul osciloscoapelor numerice.
89
Modulul 6
Care sunt erorile ce apar din cauza neliniaritatii tensiunii produse

de baza de timp?
Explicati din ce cauza sincronizarea se realizeaza în functie de
frontul si nivelul semnalului.
De ce este necesara blocarea spotului pe durata cursei de
întoarcere ?
Din ce cauza amplificatoarele pe orizontala si pe verticala trebuie
sa aiba intrare asimetrica si iesire simetrica?
Cât este frecventa minima a benzii de frecvente a celor doua
amplificatoare si cum se poate face pozitionarea imaginii pe
ecranul osciloscopului?
Din ce cauza se afirma ca masurarile facute cu osciloscopul sunt
masurari geometrice si ce importanta are grosimea spotului în
cadrul acestor masurari?
Care este figura obtinuta pe ecranul osciloscopului daca
U x = U sin ωt , iar U y = U sin 2ω t ?
6.5. Masurarea puterii electrice

Puterea electrica este una dintre marimile relativ frecvent
masurata în circuitele de curent continuu, de curent alternativ de joasa
si înalta frecventa sau în circuite în impuls, într-un domeniu de valori
de la 10-16 la 109 W.
În curent continuu puterea care se dezvolta în rezistenta de

sarcina R se determina prin produsul dintre curentul I stabilit prin
rezistenta de sarcina si caderea de tensiune U de la bornele acesteia:
P =U ⋅ I = I 2 R = U2 / R . (6.15)
În curent alternativ se defineste o putere momentana p(t)=u ⋅i,

ca produs dintre valorile momentane ale tensiunii si curentului.
Puterea activa apare ca valoarea medie pe o perioada a puterii
instantanee:
T T
1 1
P=
T ∫
0
p (t )d t =
T ∫0
u ⋅ idt . (6.16)
În curent alternativ sinusoidal u(t ) = U 2 sin ωt ,

i (t ) = I 2 sin( ωt ± ϕ) se va masura o putere activa:
P = UI cos ϕ = I 2 R , (6.17)
o putere reactiva:
Q = UI sin ϕ = I 2 X , (6.18)
90
Modulul 6
si o putere aparenta:
S = UI = I 2 Z , (6.19)
unde U si I sunt valorile efective alte tensiunii si curentului, ϕ este

unghiul de defazaj dintre tensiune si curent, iar R, X si Z reprezinta
parametrii sarcinii.
Metodele utilizate la masurarea puterii, directe sau indirecte,

depind de circuit, de valoarea puterii masurate si de frecventa
semnalelor.
În circuitele de c.c. sau c.a. monofazat, cu sarcina pur rezistiva,

pentru masurarea puterii se poate utiliza metoda voltampermetrica cu
aceleasi scheme ce se aplica la masurarea rezistentelor. Daca se
neglijeaza consumul propriu al aparatelor, puterea ce se dezvolta în
rezistenta de sarcina este evident egala cu produsul indicatiilor
voltmetrului si ampermetrului; P=UI. În caz ca acest consum propriu
nu poate fi neglijat apare o eroare sistema tica de metoda a carei
valoare absoluta este egala cu aceea ce se dezvolta în aparatul care
masoara corect. Prin urmare, pentru a avea erori sistematice de metoda
mici, schema "amonte" se va utliza la masurarea puterilor mult mai
mari decât cele ce se consuma în ampermetru, iar schema "aval", în
cazul în care puterea consumata de voltmetru este neglijabila. Aceasta
duce de fapt la aceleasi conditii ca la masurarea volt-ampermetrica a
rezistentelor.
Masurarea directa a puterilor atât în c.a. cât si în c.c. se face

cu wattmetrul. Pentru constructia de wattmetre se utilizeaza dispozitive
indicatoare de produs ca cel electrodinamic si ferodinamic si mai rar,
cel de inductie.
La un wattmetru electrodinamic (ferodinamic), bobina fixa A

se face din conductor cu sectiune mare, corespunzatoare curentului
sarcinii si astfel IA=I. Bobina mobila se confectioneaza cu multe spire
si conductor subtire si se conecteaza la tensiunea ce alimenteaza
consumatorul în serie cu o rezistenta, astfel ca circuitul acestei bobine
sa aiba caracter pur rezistiv. Datorita acestui fapt IB =U/RB va fi în faza
cu tensiunea U (R B fiind rezistenta întregului circuit de tensiune al
wattmetrului). Ca urmare unghiul ϕ dintre cei doi curenti devine
identic cu unghiul ϕ dintre tensiune si curent si deviatia dispozitivului
este:
C
α = CI A I B cos ψ = U ⋅ I cos ϕ = KP , (6.20)
RB
scara dispozitivului putându-se grada direct în W.
91
Modulul 6
Un wattmetru se caracterizeaza prin curentul nominal, In al

bobinei de curent, tensiunea nominala, Un a bobinei de tensiune si prin
valoareaa nominala, cosϕ n, astfel ca domeniul nominal al wattmetrului
este Pn=InU ncosϕ n. Astfel, constanta wattmetrului devine:
I nUn cosϕn
CW = , (6.21)
amax
a max fiind numarul maxim de diviziuni.
La majoritatea wattmetrelor cosϕ n = 1. Se construiesc însa si

wattmetre cu cosϕ n<1 (de ex.: 0,8; 0,2 sau chiar 0,1), care de fapt sunt
wattmetre mai sensibile pentru circuite reactive, la aceleasi marimi
nominale de curent si tensiune.
* A A *
* W *
W
V V
R R
U U
a) b)
Fig. 6.16. Schemele de conectare ale unui wattmetru.
Schemele de conectare ale unui wattmetru pentru masurarea

puterii în c.c. sau în c.a. sunt prezentate în figura 6..16, deosebindu-se
o schema "amonte" (figura 6.16.a) si o schema "aval" (figura 6.16.b).
Utilizarea uneia sau a alteia dintre cele doua scheme se face urmarind
ca eroarea sistematica de metoda datorata consumului propriu sa fie
minima, la fel ca la schemele volt-ampermetrice de masurare a
rezistentelor. Voltmetrul si ampermetrul din schemele prezentate au
rolul de verificare ca nu se depasesc domeniile circuitelor de tensiune
si de curent ale wattmetrului. Când exista certitudinea ca aceste
domenii nu sunt depasite, aceste aparate pot sa lipseasca.
Daca impedanta de sarcina este pur rezistiva si cunoscuta ca

valoare descrieti o metoda indirecta de masurare a puterii.
Din ce cauza daca un wattmetru deviaza spre valori negative
(sub zero) se recomanda inversarea bornelor de curent si nu a
bornelor de tensiune?
Cum se poate face extinderea domeniului de masurare pentru
wattmetre ?
92
Modulul 6
Rezumat
Masurarea curentului electric necesita conectarea
ampermetrului în serie cu sarcina, iar pentru ca erorile de
masurare sa fie cât mai reduse este necesar ca rezistenta
interioara a ampermetrului sa fie cât mai mic a.
Masurarea tensiunii electrice necesita conectarea voltmetrului

în paralel cu sarcina, iar pentru ca erorile de masurare sa fie
cât mai reduse este necesar ca rezistenta interioara a
voltmetrului sa fie cât mai mare.
Masurarea valorii efective a curentului si a tensiunii se face, de

obicei, cu aparate de masurat de curent continuu prevazute cu
redresor sau detector si care sunt etalonate în valori efective
numai pentru forme de unda sinusoidal.
Extinderea domeniului de masurare pentru ampermetre si

voltmetre se realizeaza cu sunturi si respectiv, cu rezistente
aditionale ; în curent alternativ, daca consumurile sunt prea
mari, se folosesc transformatoarele de masurare de curent si
respectiv, de tensiune.
Pentru ca raportul de divizare al divizoarelor re zistive de

tensiune sa nu depinda de frecventa se realizeaza compensarea
cu frecventa a raportului de divizare.
Metodele de compensare sunt metode de zero si permit

masurarea cu precizie ridicata a tensiunii electromotoare,
independent de valoarea reziste ntei interioare a sursei de
tensiune masurata.
Osciloscopul catodic permite vizualizarea unui semnal în

functie de timp sau în functie de un alt semnal; masurarile cu
osciloscopul analogic se fac asupra imaginii geometrice de pe
ecranul osciloscopului.
În tehnica predomina masurarea puterii electrice active, care în

circuitele de joasa frecventa se face cu ajutorul wattmetrului,
iar în circuitele de frecventa ridicata, cu ajutorul unor metode
indirecte, de obicei, folosind o sarcina artificiala .
93
Modulul 6
1. Ce se întelege prin rezistenta interioara mica la
ampermetre si respectiv, rezistenta interioara mare la
voltmetre?
2. Din ce cauza aparatele electrice de masurat cu redresor
masoara corect numai valoarea efectiva a semnalelor
sinusoidale?
3. Cum explicati faptul ca pentru semnalele de frecventa
ridicata se folosesc numai voltmetrele de vârf?
4. Un dispozitiv magnetoelectric are curentul nominal de
50µA si rezistenta interioara de 500 Ω.
a) Sa se dimensioneze un sunt multiplu pentru extinderea
domeniului de masurare la 1, 3 si 10 mA.
b) Sa se dimensioneze rezistentele aditionale pentru
extinderea domeniului de masurare la 1, 3 si 10 V.
c) Aceeasi problema pentru masurarea unor marimi
sinusoidale.
5. Evaluati eroarea introdusa în procesul de masurare de
indicatorul de nul al compensatorului.
6. Sa se deduca expresia sensibilitatii tubului catodic.
7. Stiind ca în timpul cursei inverse se produce descarcarea
unui condensator, care este motivul pentru care durata
acestei curse nu trebuie sa fie foarte mica?
8. Din ce cauza la vizualizarea unui semnal dreptunghiular
portiunile orizontale ale imaginii sunt intense, iar cele
verticale, cu stralucire redusa si ce importanta are
grosimea spotului?
9. Desenati schema de masurare a puterii cu extinderea
domeniilor de masurare pentru circuitul de tensiune –
cu rezistente aditionale, iar pentru circuitul de curent –
cu transformator de masurare de curent.
10. Stiind ca unitatea de masura dBµV se defineste cu
relatia: L = 20 lg (U 1µ V) , sa se determine puterea
consumata de o rezistenta de 50 Ω, la bornele careia se
masoara un nivel de 26 dBµV.
TEMA: “Masurarea valorii efective a semnalelor”

- definirea valorii efective a unui semnal
- formule de calcul pentru valoarea efectiva si
posibilitati de implementare a acestora
- stabilirea relatiei de legatura între valoarea
efectiva si valoarea medie/de vârf pentru diferite
tipuri de semnale
- posibilitati de masurare a valorii efective pe baza
definitiei termice
- erori ce apar la masurarea valorii efective
94
Modulul 7
Masurarea marimilor electrice pasive
MASURAREA MARIMILOR ELECTRICE

PASIVE
Subiecte
7.1. Masurarea frecventei
7.2. Masurarea perioadei
7.3. Masurarea impedantelor
7.3.1. Ohmmetre
7.3.2. Punti de curent alternativ
7.3.3. Punti de curent continuu

2. Discutie pe tema: “Numaratoare universale”
7.1. Masurarea frecventei

Dintre toate marimile ce se masoara în prezent, cea mai mare
precizie de masurare este obtinuta la masurarea frecventei si timpului,
erorile de determinare a frecventei putând atinge 10-14. De remarcat ca
în aceste domenii de masurare se asigura cele mai mari precizii si
pentru mijloacele de masurare ce constituie bunuri de larg consum, un
ceas electronic putând asigura erori tolerate de ordinul 1 p.p.m.1
Pentru masurarea frecventei pot fi folosite:

a) metode analogice, care constau în calibrarea în durata si
amplitudine a semnalului a carui frecventa se masoara urmata de
medierea acestuia, valoarea medie fiind proportionala cu frecventa;
b) metode de rezonanta , ce folosesc punti de curent alternativ
pentru care conditia de echilibru este dependenta de frecventa;
c) metode numerice.
Schema de principiu a unui frecventmetru numeric este

prezentata în figura 7.1. Semnalul x(t) a carui frecventa f x se masoara,
este aplicat unui circuit formator de impulsuri FI, care are rolul de a
genera câte un impuls pentru fiecare perioada T 0 a semnalului. Pentru
ca tensiunea de zgomot sa aiba un efect minim asupra semnalului, în
compunerea formatorului de impulsuri se afla un trigger Schmidt,
caracterizat prin cele doua praguri de basculare: nivel superior si nivel
inferior.
Baza de timp a frecventmetrului se compune dintr-un

oscilatorul etalon, OE realizat cu cristal de cuart, care are frecventa de
oscilatie, de obicei de 107 Hz; masurarea frecventei presupune
numararea impulsurilor corespunzatoare perioadei semnalului
necunoscut într-un interval de timp dat T=10; 1; 0,1 sau 0,01 secunde.
1
1 p.p.m. = 10-6 – parti per milion
95
Modulul 7
Pentru a obtine aceste intervale de timp, frecventa semnalului produs

de oscilatorul etalon este divizata de catre un divizor de frecventa, DF.
s(t) FI SI N AF
OE DF
Fig.7.1. Schema de principiu a unui frecventmetru numeric.
Cele doua semnale provenite de la iesirea formatorului de

impulsuri si a divizorului de frecventa sunt aplicate unui circuit SI care
va lasa sa treaca spre numaratorul N un numar N x de impulsuri. Se
poate scr ie:
T
Nx = = T ⋅ fx . (7.1)
Tx
Din relatia (7.1) rezulta ca numarul de impulsuri înscris în

numarator va fi proportional cu frecventa necunoscuta. Eroarea de
masurare a frecventei depinde de stabilitatea intervalului de timp T,
deci de stabilit atea oscilatorului etalon, precum si de o eroare de
masurare de ± 1 impuls, eroare datorata dependentei aleatorii
(necorelarii) între perioada semnalului si perioada oscilatorului etalon.
Rezulta o eroare absoluta de masurare a frecventei:
∆ N = ∆T ⋅ f x ± 1 ,
de unde se poate obtine eroarea relativa de masurare:
∆N ∆T 1 1
δ= = ± = δ OE ± (7.2)
Nx T T ⋅ fx Nx
unde δ OE este eroarea relativa de determinare a frecventei etalon si

este de ordinul 10-6...10-7.
Din relatia (7.2) rezulta ca numarul de impulsuri din numarator

trebuie sa fie cât mai mare pentru ca eroarea relativa de masurare sa fie
cât mai mica. Acest deziderat poate fi realizat prin cresterea timpului
de masurare, solutie nu întodeauna acceptata tehnic. De exemplu, daca
timpul de masurare este T=1s, la masurarea frecventei retelei f0=50 Hz
se va obtine N = 50±1, rezultând o eroare de ±2 %; în cazul în care
timpul de masurare creste la T=10s, se obtine N = 500±1, eroarea de
masurare devenind ±0,2%.
96
Modulul 7
Daca în schema 7.1 se înlocuieste oscilatorul etalon cu o alta

sursa de semnal cu frecventa f y aplicata de la un formator de impulsuri,
se obtine un dispozitiv ce permite masurarea raportului a doua
frecvente. Într-adevar, daca r este raportul de divizare a frecventei,
relatia (7.1) devine:
fx
N0 = r. (7.3)
fy
Pentru ca erorile sa fie cât mai mici este necesar ca f x>> fy.
Erori suplimentare apar si în cazul în care peste semnalele utile se
suprapun perturbatii care sunt mai mari decât diferenta dintre nivelurile
superior si inferior ale triggerului Schmidt.
Explicati grafic cum creste imunitatea la perturbatii în cazul

folosirii detectiei cu doua praguri.
Din ce cauza eroarea de numarare este ±1?
Cum trebuie modificata schema frecventmetrului pentru a
permite masurarea diferentei a doua frecvente? Ce conditii se
impun frecventelor si respectiv, diferentei acestora, pentru ca
eroarea de masurare sa fie redusa?
7.2. Masurarea perioadei

Masurarea numerica a perioadei unui semnal se poate realiza
cu ajutorul unei scheme asemanatoare cu schema frecventmetrului
numeric la care se schimba între ele pozitiile oscilatorului etalon cu a
sursei de semnal (figura 7.2).
s(t)
FI SI N AF
OE
Fig.7.2. Masurarea numerica a perioadei.
Formatorul de impulsuri, FI genereaza câte un impuls pentru

fiecare perioada T 0 a semnalului x(t), rezultând ca poarta SI este
deschisa pe durata unei perioade, permitând trecerea impulsurilor date
de oscilatorul etalon spre numaratorul N.
Daca Nx este numarul continut în numaratorul N, corespunzator

trecerii impulsurilor cu frecventa f e generate de oscilatorul etalon în
perioada T0 a semnalului, se poate scrie:
97
Modulul 7
N x = T0 ⋅ f e . (7.4)
Deorece în cadrul for matorului de impulsuri nu se foloseste, de

aceasta data un trigger Schmidt, ci doar un detector de nivel, rezulta ca
tensiunile perturbatoare pot produce erori suplimentare, numite erori
de basculare, δ basc; eroarea de masurare a perioadei va avea expresia :
1
δ = δT 0 + + δ basc . (7.5)
Nx
Din relatia (7.4) rezulta ca pentru a se obtine erori de masurare

reduse este necesar ca frecventa oscilatorului etalon si perioada
semnalului necunoscut sa fie cât mai mari. De exemplu, pentru un
semnal cu frecventa de 50Hz (T0=20ms), daca frecventa oscilatorului
etalon este de 1MHz, se obtin N=20000±1 impulsuri; prin urmare, la
frecvente joase este mai convenabila masurarea numerica a perioadei
decât a frecventei deoarece asigura precizii mai mari. Frecventa
semnalului care se masoara cu aceeasi eroa re ca si perioada sa se
numeste frecventa critica.
Având în vedere faptul ca la masurarea frecventei si perioadei

în schema bloc se folosesc aproximativ aceleasi blocuri componente,
în practica se realizeaza numaratoarele numerice care, pe lânga cele
doua functii, permit si masurarea raportului frecventelor sau
perioadelor, a diferentei acestora etc.
Aplicatie
Un numarator universal contine un oscilator etalon de 10 MHz, cu
o stabilitate de 10 -7 si o baza de timp ce furnizeaza intervale de
timp de 0,1-1 si 10 s.
a. Sa se determine, pentru cele trei domenii ale bazei de timp,
eroarea de masurare a unei frecvente de 2 kHz.
b. Care este eroarea de masurare a perioadei daca raportul semnal
/zgomot este de 40dB?
c. Sa se determine frecventele critice.
Solutie: a. Eroarea de determinare a frecventei se calculeaza cu
expresia (7.2):
1
δ f 1 = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,5%
200
1
δ f 2 = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,05 %
2000
1
δ f 1 = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ± 0,0051 %
20000
b. Pentru a se obtine precizii superioare, la masurarea perioadei se
considera punctele de trecere prin zero.
98
Modulul 7
Aplicatie - continuare
Presupunând ca semnalul de masurat este sinusoidal (Usinωt)
si aproximând functia sin, la trecerea prin zero, cu o dreapta, rezulta
ca o tensiune de zgomot cu amplitudinea Uzg poate sa produca, în
situatia cea mai dezavantajoasa, o decalare a momentului de trecere
prin zero cu:
2π
U zg = ∆T.
T
Deoarece într-o perioada aceasta eroare poate sa apara de doua ori,
rezulta ca eroarea de basculare va fi:
2 ∆T 1 U zg 1
40
−
δ basc = = ⋅ = ⋅ 10 20 = 0,3 %.
T π U π
Rezulta ca eroarea de masurare a perioadei va fi:
1
δ T = 10 − 6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0 ,3201 %.
5000
d. Frecventa critica se determina cu relatia:
f0
f cr = ,
TB T T0
de unde rezulta: f cr1= 10kHz; f cr 2= 3,3kHz; f cr3= 1kHz.
7.3. Masurarea impedantelor

Impedanta este o caracteristica a elementelor de circuit electric
care permite determinarea raspunsului circuitelor în curent alternativ.
În complex, impedanta se exprima prin relatia:
Z = R + jX , (7.6)
unde: R reprezinta rezistenta electrica si caracterizeza elementul de

circuit în ceea ce priveste puterea activa disipata (pierderile), X –
reactanta electrica si caracterizeza elementul de circuit în ceea ce
priveste puterea reactiva (energia acumulata în câmp electric sau
magnetic), iar j = − 1 . Daca rezistenta electrica este întotdeauna
pozitiva, reactanta poate fi pozitiva, în cazul inductivitatilor sau
negativa, în cazul capacitatilor.
Inversul impedantei îl reprezinta admitanta electrica:
1
Y= = G + jB , (7.7)
Z
unde: G reprezinta conductanta electrica, iar B - susceptanta electrica.
Masurarea elementelor de circuit se poate face în curent

continuu – când se determina numai rezistenta (conductanta) electrica
99
Modulul 7
– sau în curent alternativ, când pot fi determinate ambele componente

ale impedantei (admitantei).
Sa se stabileasca relatiile de legatura dintre parametrii

impedantei si parametrii admitantei.
Cum se defineste factorul de calitate al unui element de
circuit si c are este semnificatia acestuia?
7.3.1. Ohmmetre
Principiul de functionare al ohmmetrelor deriva din metodele
volt-ampermetrice de masurare a rezistentelor, metode ce au la baza
legea lui Ohm. Ideea de baza la constructia ohmmetrelor consta în
faptul ca pentru unele elemente galvanice, cum sunt bateriile de tip
Leclanche, tensiunea electromotoare ramâne aproximativ constanta,
consumul si respectiv, îmbatrânirea bateriei conducând, în special, la
cresterea rezistentei interioare.
Dupa modul de conectare al sursei de tensiune, al

ampermetrului si al rezistentei necunoscute, ohmmetrele pot fi; serie
sau paralel.
Rv A, Ra
Ex , r i
Rx
Fig.7.3. Ohmmetrul serie.
a) Ohmmetrul serie are schema din figura 7.3, în care rezistenta

variabila R v are rolul de a compensa eventualele modificari ale
rezistentei interne a sursei de alimentare ri sau rezistenta cablurilor de
legatura. Pe baza schemei se poate scrie:
E
Ix = . (7.8)
ri + R v + R a + R x
Din relatia (7.8) se observa ca pentru R x = 0 Ω curentul din

circuit are valoarea maxima si trebuie sa fie egala cu valoarea
nominala a curentului dispozitivului (relatie ce foloseste si la
calibrarea ohmmetrului), iar pentru Rx = ∞ Ω curentul prin dispozitiv
devine nul; o valoare importanta, care indica domeniul de masurare, o
reprezinta valoarea rezistentei masurate la mijlocul scarii gradate si
100
Modulul 7
care este egala cu rezistenta vazuta dinspre exterior la bornele

ohmmetrului.
Rv
Ex , r i A, Ra Rx
Fig.7.4. Ohmmetrul paralel.

b) Ohmmetrul paralel are schema din figura 7.4, în care
rezistenta variabila are acelasi rol ca în schema precedenta. Pe baza
schemei se poate scrie:
E Rx
Ix = ⋅ . (7.9)
ri + Rv + R a R x Ra + R x
Se observa ca în acest caz rezistenta necunoscuta joaca rolul

unui sunt pentru instrumentul de masurat, rezultând ca 0 Ω va fi la
începutul scarii gradate, iar ∞ Ω la sfârsitul scarii gradate; si în acest
caz, o valoare importanta, care indica domeniul de masurare, o
reprezinta valoarea rezistentei masurate la mijlocul scarii gradate si
care este egala cu rezistenta vazuta dinspre exterior la bornele
ohmmetrului.
În practica se prefera folosirea ohmmetrelor serie deoarece

daca nu se masoara, nu se consuma energie de la sursa de alimentare.
Explicati din ce cauza clasa de precizie pentru ohmmetre se

defineste prin raportarea erorii absolute, considerata în
unitati de lungime, la lungimea scarii gradate.
În ce zona a scarii ohmmetrului se recomanda sa se
efectueze citirea pentru ca eroarea de masurare sa fie cât
mai mica?
Ce conditii trebuie sa îndeplineasca un ohmmetru pentru a
putea masura rezistente foarte mari? Dar foarte mici?
Indicati o solutie pentru ohmmetrul serie pentru a avea mai
multe domenii de masurare.
101
Modulul 7
7.3.2. Punti de curent alternativ

Pentru a deduce conditia de echilibru a unei punti electrice se
considera o schema de masurare prin comparatie a doua tensiuni, ca în
figura 7.5.
Z1 Z3
E1 E2
IN
Z2
Z4
Fig. 7.5. Schema de masurare prin comparatie a doua tensiuni.
Caderea de tensiune la bornele indicatorului de nul, considerat

cu impendanta de intrare infinta, este:
Z2 Z4
U AB = E1 − E2 . (7.10)
Z1 + Z2 Z3 + Z4
Fiind o metoda de comparatie, care poate fi si metoda de nul,

schema permite obtinerea unei precizii ridicate. Daca în locul celor
doua surse se foloseste o singura sursa, se obtine schema unei punti
electrice (figura 7.6) formata din patru impedante.
A
Z1 Z3
C
D
IN
Z4
Z2
B
U
Fig. 7.6. Schema unei punti electrice.
Puntea are doua diagonale: diagonala CD, la care se conecteaza

sursa de alimentare U, se numeste diagonala de alimentare, iar
102
Modulul 7
diagonala AB, în care se conecteaza indicatorul de nul IN, se numeste

diagonala de masurare.
Tensiunea de dezechilibru ce apare în diagonala de masurare se

obtine din relatia:
Z2 Z4 Z2 Z 3 − Z1Z 4
U AB = E ( − ) = E( ). (7.11)
Z1 + Z2 Z 3 + Z4 ( Z 1 + Z 2 )(Z 3 + Z 4 )
La echilibru U AB = 0, de unde rezulta:
Z2 Z 3 − Z1Z 4 = 0 , (7.12)
relatie independenta de tensiunea de alimentare, în care intervin numai

impedantele din punte; rezulta ca, daca una dintre impedante este
necunoscuta, ea poate fi determinata în functie de celelalte impedante
(cunoscute) din punte, din conditia ce rezulta de la echilibru. În
practica, puntea se foloseste la masurarea impedantelor necunoscute
folosind, de obicei, o impedanta dintr-un brat al puntii reglabila, cu
ajutorul careia se realizeaza echilibrarea.
Daca se presupune ca impedanta necunoscuta este Zx=Z 1, si se

alege Z 3 ca referinta, se poate scrie:
Z2
Zx = ⋅ Z3 . (7.13)
Z4
Puntea obtinuta pe baza relatiei (7.13) se numeste punte de

raport. Daca Z2 si Z 4 sunt rezistente pure, pentru ca în conditia de
echilibru sa nu apara si frecventa tensiunii de alimentare, este necesar
ca Zx si Z 3 sa fie de acelasi tip (ambele inductive sau ambele
capacitive).
Daca se alege impedanta Z4 ca referinta, din relatia (7.13) se

obtine:
1
Z x = Z 2 ⋅ Z3 , (7.14)
Z4
relatie ce reprezinta conditia de echilibru pentru puntea de produs;

daca impedantele Z 2 si Z3 sunt rezistente pure, pentru ca echilibrul sa
nu depinda de frecventa, este necesar ca Z x si Z 4 sa fie impedante de
natura diferita (una inductiva si cealalta capacitiva).
De remarcat faptul ca relatia corespunzatoare conditiei de

echilibru nu se schimba daca se inverseaza între ele cele doua
diagonale ale puntii.
103
Modulul 7
Impedantele complexe Z i, pot fi exprimate în forma:
Z i ( jω) =| Z i | e jϕ i = Ri + jX i , (7.15)
de unde rezulta ca expresia (7.13) poate fi scrisa în forma:
| Z 1 | e j ϕ1 ⋅ | Z 4 | e jϕ 4 =| Z 2 | e jϕ 2 ⋅ | Z 3 | e jϕ 3 (7.16.a)
sau:
( R1 + jX1 )( R4 + jX 4 ) = ( R2 + jX 2 )( R3 + jX 3 ) . (7.16.b)
Pentru ca cele doua relatii complexe sa fie îndeplinite este

necesar ca:
| Z 1 | ⋅ | Z 4 |=| Z 2 | ⋅ | Z 3 |
 (7.17)
ϕ 1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ 3
sau:
 R1 R 4 − X 1 X 4 = R2 R 3 − X 2 X 3
 . (7.18)
 R1 X 4 + X 1 R4 = R 2 X 3 + X 2 R3
Întrucât trebuiesc îndeplinite practic doua conditii simultan,

rezulta ca pentru echilibrarea puntilo r de curent alternativ sunt
necesare doua elemente reglabile, de obicei, unul rezistiv si unul
reactiv (reglaj de amplitudine si faza). Alegerea elementelor reglabile
se face astfel încât sa se asigure o viteza de realizare a echilibrarii
maxima (se spune ca unghiul de convergenta al puntii sa fie π /2).
În general, puntile de raport si cele de produs prezentate

anterior necesita atât rezistente cât si condensatoare reglabile în limite
largi, ceea ce constituie un dezavantaj din punctul de vedere al
preciz iei si respectiv, al pretului de cost. Realizarea unor precizii
superioare la preturi de cost acceptabile este posibila utilizând punti cu
transformatoare, care provin din puntile de raport la care doua brate
alaturate au fost înlocuite cu doua bobine ce c onstituie secundarul unui
transformator (figura 7.7).
ZX
*
U2 IX
*
E ∼
* IN
U’2 IR
Ze
Fig. 7.7. Punte cu transformator.
104
Modulul 7
La echilibru, trebuie sa avem IX=I R sau:
'
U2 U2
= . (7.19)
Zx Z2
Deoarece (U2/U2 ’)=(N 1/N2 ) rezulta ca:
N1
Zx = Z2 , (7.20)
N2
adica echilibrarea puntii se poate realiza prin modificarea raportului

numarului de spire (reglaj brut), respectiv a impedantei Z 2 (reglaj fin ).
Performante superioare pot fi obtinute daca si indicatorul de nul se
conecteaza în punte prin intermediul unui transformator suplimentar.
Pentru punti se pot defini sensibilitatea diferentiala S d si

sensibilitatea relativa S r, cu relatiile:
∆U BA
Sd = , (7.21)
∆Z 1
∆U BA / E
Sr = . (7.22)
∆Z 1 / Z 1
În expresiile de mai sus s-a considerat ca Z 1 este impedanta

variabila. Aceste sensibilitati se calculeaza în jurul punctului de
echilibru al puntii. Pentru masurarea marimilor neelectrice intereseaza
mai mult sensibilitatea relativa; daca se noteaza F=Z1/Z 2, efectuând
calculele în relatia (7.22) se obtine:
Z 1 ∆U BA Z 1 E ⋅ ∆Z 1 ⋅ Z 4 F
Sr = ⋅ = ⋅ = . (7.23)
E ∆Z 1 E ∆Z 1 ( Z1 + Z 3 ) (Z 2 + Z 4 ) (1 + F ) 2
S r
1/4
-1 +1 Re{F}
Fig. 7.8. Dependenta sensibilitatii relative în functie de frecventa.
Dependenta sensibilitatii relative în functie de F este

reprezentata în figura 7.8; din figura rezulta ca sensibilitatea maxima
105
Modulul 7
se obtine pentru Re{F} = 1, adica Z 1=Z2 si este egala cu 1/4. Conditia

de mai sus implica de altfel egalitatea tuturor impedantelor din punte.
Pentru Re{F}= -1, sensibilitatea relativa a puntii tinde catre infinit;
acest caz este întâlnit la puntile de rezonanta pentru care conditia de
echilibru este dependenta si de frecventa.
Puntile de curent alternativ se folosesc în practica atât ca punti

echilibrate, cât si în regim neechilibrat, pentru masurarea impedantelor
sau, respectiv, a variatiilor de impedanta ; puntile neechilibrate se
folosesc, cu precadere, la masurarea electrica a marimilor neelectrice.
Indicatoarele de nul sunt voltmetre electronice; în unele

aplicatii, de obicei la puntile capacitive, se prefera si ampermetrele.
Pentru reducerea influentei perturbatiilor se folosesc voltmetre cu
proprietati selective. În multe aplicatii, pentru masurarea tensiunii de
dezechilibru a puntii se folosesc aparate de masurat cu detectoare
sincrone (sensibile la faza) care prezinta avantajul, pe lânga eliminarea
sau reducerea efectului perturbatiilor, si al indicarii sensului de variatie
a impedantelor din punte în raport cu valoarea corespunzatoare
echilibrului.
Aplicatie:
Se considera puntea Sauty având schema din figura 7.9, la care
echilibrul se obtine pentru R2=1kΩ; R 4=5kΩ; R 2=0,1kΩ si
C2=20nF. Sa se determine parametrii condensatorului masurat.
Solutie: Din conditia de echilibru rezulta ca se poate scrie:
 1   1 
 Rx +  ⋅ R4 =  R2 +  ⋅ R3 ,
 j ωC x   jω C2 
de unde rezulta:
R2R3 R4
Rx = = 20 Ω ; C x = C 2 = 100 nF.
R4 R3
Rx R3
Cx
∆U
C2
R4
R2
U
Fig.7.9. Puntea Sauty.
7.3.3. Punti de curent continuu
106
Modulul 7
Daca toate impedantele din punte sunt înlocuite cu rezistente,

puntea poate fi alimentata si în curent continuu, obtinându-se puntea
de curent continuu (puntea Weatstone), reprezentata în figura 7.10; în
acest caz, ca indicator de nul se poate folosi si un galvanometru .
C
R1 R3
A B
IN
R2
R4
I
D
+ –
E
Fig. 7.10. Punte de curent continuu.
Tensiunea din diagonala de masurare a puntii este:
R1 R4 − R2 R3
U AB = E . (7.24.a)
( R1 + R 3 )( R2 + R4 )
Din conditia de echilibru a puntii, UAB= 0, rezulta:
R1 R4 = R2 R 3 , (7.24.b)
si deci, pentru echilibrarea acestei punti este necesar un singur

element reglabil.
Daca se presupune ca puntea este de sen sibilitatea maxima

(toate rezistentele sunt egale cu R) si se produce variatia rezistentei R1
cu ∆R, tensiunea de dezechilibru ce se obtine va fi:
∆R
U AB = E . (7.25)
2 ( 2 R + ∆R )
Daca expresia (7.25) se dezvolta în serie Taylor si se neglijeaza

termenii de ordin superior, se obtine:
∆R ∆R
U AB = E (1 − ). (7.26)
4R 2R
Pentru variatii relative (∆R/R )<1%, cu o neliniaritate mai mica

decât 0,5%, se poate scrie:
107
Modulul 7
E ∆R
U AB ≈ ⋅ . (7.27)
4 R
În aceste conditii rezulta ca în diagonala de masurare se obtine

o tensiune de dezechilibru proportionala cu variatia relativa a
rezistentei. Îmbunatatirea liniaritatii puntii de c.c. este posibila prin:
a) alimentarea puntii de la o sursa de curent constant;
b) folosirea puntilor cu brate neegale;
Pentru unele aplicatii se pot folosi puntile active care au în
compunerea lor amplificatoare operationale..
În primul caz, pentru un curent I de alimentare a puntii,

tensiunea de dezechilibru este:
R1 R4 − R2 R 3
U AB = I . (7.28)
R1 + R2 + R3 + R4
Considerând de asemenea, puntea de sensibilitatea maxima, în

care R1 variaza cu ∆ R, se obtine:
R ⋅ ∆R
U AB = I . (7.29)
4R + ∆ R
Pentru variatii mici ale rezistentei R1 , dupa dezvoltarea în serie

Taylor si neglijarea termenilor de ordin superior, rezulta:
∆R ∆R
U AB = I (1 − ), (7.30)
4 4R
ceea ce conduce la o scadere a neliniaritatii de 2 ori în comparatie cu

cazul precedent.
În cazul puntii cu brate neegale, se va considera R1=R 2=R si

R 3=R4=kR. Procedând analog ca în cazurile precedente, se obtine:
k∆R  ∆R 
U AB = E 1− , (7.31)
(1 + k ) R  k (1 + k ) 
2 
de unde rezulta o scadere a neliniaritatii de (1+k ) ori, concomitent însa

cu o reducere în acelasi raport a sensibilitatii puntii.
La masurarea impedantelor cu ajutorul puntilor, ce parametri
ai indicatoarelor de nul prezinta importanta?
Din ce cauza la puntile de curent alternativ este necesara
reglarea a doua elemente independente pentru obtinerea
echilibrului?
De ce este de dorit ca în conditia de echilibru sa nu intervina
frecventa?
Ce importanta are liniaritatea puntilor în regim dezechilibrat?
De ce se prefera folosirea puntilor de sensibilitate maxima?
108
Modulul 7
Rezumat
Masurarea numerica a frecventei si perioadei are la baza
stabilirera raportului a doua intervale de timp, dintre care
unul este un interval de timp etalon.
Întrucât principiul de masurare este acelasi, în practica se

folosescnumaratoare universale, la care, printr-o alegere
convenabila a schemei de masurare, se poate masura
frecventa, perioada, raportul a doua frecvente etc.
Impedanta electrica este o marime pasiva care poate fi pusa

în evidenta numai cu ajutorul unor surse suplimentare de
energie.
Metodele de masurare a impedantei au la baza fie metodele

voltampermetrice - mijlocul de masurare cel mai
reprezentativ fiind ohmmetrul -, fie proprietatile circuitelor
electrice, ca în cazul metodelor în punte, a Q-metrului etc.
Ohmmetrele se folosesc la masurarea rezistentelor electrice

si pot fi realizate în varianta serie sau paralel; scara este
neliniara, iar precizia de masurare este redusa.
Masurarea impedantelor cu ajutorul puntilor are la baza

proprietatea acestora de a putea fi aduse la echilibru, fapt
ce se poate constata masurând tensiunea sau curentul din
diagonala de masurare; la echilibru, între impedantele din
punte se stabileste relatia ca produsele impedantelor din
laturile opuse sunt egale , conditie independenta de sursa de
alimentare.
Puntile pot fi alimentate în curent continuu, când se pot

masura numai rezistentele sau în curent alternativ ; pentru
ultimul caz, schemele se aleg astfel încât în conditia de
echilibru sa nu intervina frecventa .
Pentru unele aplicatii, în special la masurarea electrica a

marimilor neelectrice, puntile se folosesc în regim
dezechilibrat, tensiunea de dezechilibru fiind proportionala
cu variatia unei impedante fata de valoarea acesteia la
echilibru; pentru obtinerea unei sensibilitati maxime este
necesar ca toate impedantele din punte sa fie egale.
Efectuarea echilibrarii puntilor de curent alternativ

presupune doua elemente reglabile independente, în timp
ce pentru puntile de curent continuu, este necesar numai un
element reglabil.
109
Modulul 7
1. Ce definitii se folosesc pentru masurarea numerica a frecventei
si perioadei?
2. Daca s-ar corela faza secventei de masurare cu
frecventa/perioada ce se masoara, cât ar fi eroarea de
numarare?
3. Din ce cauza în formatorul de impulsuri pentru masurarea
perioadei exista un divizor de frecventa cu doi?
4. Cum poate fi folosit un circuit serie R, L , C pentru masurarea
frecventei? Dar pentru masurarea impedantelor (Q -metru)?
5. Demonstrati ca eroarea de masurare la ohmmetre este minima
la mijlocul scarii gradate.
6. Concepeti o schema de masurare numerica a rezistentei; de
cine depinde rezolutia si care este valoarea maxima a
rezistentei masurate?
7. De ce se doreste ca în conditia de echilibru a puntilor sa nu
intervina frecventa?
8. Pentru masurarea rezistentelor foarte mici se folosesc punti
speciale (puntea dubla); care sunt problemele ce apar la
masurarea rezistentelor foarte mici pentru puntea Weatstone?
9. Explicati convergenta puntilor cu ajutorul diagramei fazoriale.
10. Se considera puntea Maxwell-Wien cu schema din figura 7. 11
la care echilibrul se obtine pentru R2= 1 kΩ, R 3= 10 k Ω, R 4=
30 kΩ si C4= 25 nF. Sa se determine parametrii bobinei
masurate.
Lx, Rx R3
∆U
R4
R2 C4
Fig.7.11. Puntea Maxwell-Wien
TEMA: “Numaratoare universale”

- definirea frecventei si perioadei unui semnal
- elemente comune si specifice din schema bloc pentru
masurarea celor doua marimi
- erori comune si specifice la masurarea celor doua
marimi
- alte functii ale numaratoarelor universale
110
Capitolul 8. SENZORI ŞI TRADUCTOARE
8.1. Generalităţi
Procesul de măsurare presupune un fenomen de preluare a informaţiei de la

măsurand sub forma unei energii, transmiterea acesteia la o unitate de prelucrare ce
stabileşte valoarea mărimii măsurate prin comparaţie cu un etalon sau cu o scară şi care
o aplică unui bloc de ieşire care poate avea şi rol de indicator. Mărimile pot fi active,
dacă sunt purtătoare de energie (de ex.: forţa, curentul electric etc.) sau pasive, dacă
informaţia este conţinută în structura măsurandului (de ex.: masa, rezistivitatea etc).
Preluarea informaţiei de la măsurand se face de către traductor, un dispozitiv
care, pe baza unei legi fizice, realizează transformarea unei mărimi fizice într-o mărime
fizică, diferită de prima calitativ sau cantitativ. Traductorul care transformă mărimea
de măsurat provenită de la măsurand într-o altă mărime, adecvată unei prelucrări
ulterioare, se numeşte traductor de intrare sau senzor, iar traductorul care transformă
semnalul prelucrat, purtător de informaţie de măsurare, într-un semnal ce poate fi
folosit la locul de utilizare, se numeşte traductor de ieşire.
Între traductorul de intrare şi cel de ieşire pot exista traductoare intermediare
şi de asemenea, blocuri de prelucrare şi/sau modificare a semnalelor (blocuri de
condiţionare a semnalelor).
Din punctul de vedere al mărimii de ieşire, traductoarele se clasifică în:
- traductoare parametrice sau modulatoare, dacă mărimea de ieşire este un
parametru de circuit electric (rezistenţă, capacitate, inductivitate);
- traductoare generatoare sau energetice dacă mărimea de ieşire este tensiune,
curent sau sarcină electrică.
După numărul transformărilor energetice din cadrul traductorului,
traductoarele pot fi: directe, dacă realizează o singură transformare şi complexe, dacă
în cadrul lor se realizează mai multe transformări. O variantă constructivă deosebit de
importantă din punctul de vedere al performanţelor o reprezintă traductoarele
diferenţiale, realizate din două traductoare identice asupra cărora măsurandul
acţionează cu semne contrare. Această variantă asigură o dublare a sensibilităţii,
creşterea liniarităţii şi a benzii de frecvenţe, precum şi o micşorare a efectului
perturbaţiilor de mod comun.
8.2.1. Traductoare rezistive de deplasare
Traductoarele rezistive bobinate sau cu pistă conductoare fac parte din

categoria traductoarelor parametrice şi se folosesc la măsurarea unor deplasări liniare,
de ordinul centimetrilor, sau unghiulare, în domeniul 0-240°(360°), respectiv n×360°
pentru traductoarele multitură, unde n reprezintă numărul de ture. Forma constructivă a
unui traductor rezistiv bobinat de deplasare este prezentată în fig. 8.1. Pe un suport
izolator cu proprietăţi constante în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori este dispusă,
spiră lângă spiră, o înfăşurare dintr-un conductor cu rezistivitate mare (Ni-Cr, Ni-Cu,
Ni-Cr-Fe etc.); spirele sunt izolate între ele prin oxidare şi au partea superioară polizată
pentru a face contact cu un cursor ce se poate deplasa de-a lungul traductorului.
Cursorul realizează legătura între înfăşurare şi o pistă de contact; el trebuie să
prezinte o rezistenţă mică, să fie rezistent la uzură şi acţiunea vibraţiilor şi să nu aibă
tensiune termoelectromotoare faţă de înfăşurare sau pista de contact. Valoarea
rezistenţei cursorului depinde de starea suprafeţelor materialului din care se
confecţionează (grafit, cupru grafitat sau bronzuri elastice). Variaţia aleatoare a
rezistenţei de contact este o sursă de zgomot care afectează în special montajele
reostatice de măsurare. Dependenţa rezistenţei traductorului de poziţia cursorului este
de obicei liniară, însă poate fi şi de altă natură (sinusoidală, logaritmică, exponenţială
etc.), în funcţie de forma suportului izolator, respectiv de caracteristicile depunerii.
Cursor
x Pistă de
contact
Suport
izolator
Bobinaj
rezistiv
l
Fig. 8.1. Traductor rezistiv de deplasare.
Rezistenţa totală a traductoarelor rezistive de deplasare poate fi cuprinsă între

100 Ω şi 100 kΩ, cu toleranţe de ordinul a 10% şi o liniaritate ce poate fi cuprinsă între
0,1 şi 1%; neliniarităţile sunt mai mari la începutul şi sfârşitul cursei traductorului.
Rezoluţia obţinută de aceste traductoare depinde de diametrul conductorului, respectiv
de dimensiunea granulelor. Diametrul minim al conductorului nu scade sub 0,05 mm
deoarece pentru conductoare mai subţiri uzura poate deveni foarte importantă. Viteza
maximă de deplasare a cursorului este indicată de fabricant şi este de circa 1m/s.
Dintre avantajele traductoarelor rezistive de deplasare pot fi citate: rezoluţie şi
liniaritate bune, preţ de cost redus şi circuite de măsurare simple. Ca dezavantaje, se
pot menţiona: forţa de acţionare mare, prezenţa frecărilor, care reprezintă şi o sursă de
zgomot şi o cauză a uzurii (care afectează şi liniaritatea, mai ales dacă funcţionează pe
porţiuni limitate); traductorul este influenţat de umiditate, praf, vibraţii şi şocuri.
Numărul maxim de acţionări pentru traductoarele bobinate este de ordinul 106, dar
pentru construcţiile speciale poate atinge şi 108. Circuitele de măsurare pentru
traductoarele rezistive de deplasare pot fi reostatice sau potenţiometrice.
8.2.2. Traductoare tensometrice rezistive
Efectul tensorezistiv, adică dependenţa rezistenţei de tensiunea mecanică, a

fost descoperit de lordul Kelvin în anul 1856 însă utilizarea practică a efectului în
tensometrie începe din anul 1920. Pentru majoritatea materialelor solide, limita de
elasticitate pentru care nu apare o deformaţie permanentă este corespunzătoare unei
alungiri relative de 0,2 % (2000 μm/m); această limită corespunde unei solicitări de:
200...800 N/mm2 la oţel, 30...120 N/mm2 la cupru etc. O dată cu modificările de
natură mecanică ale unui corp metalic sau semiconductor supus unei solicitări
mecanice, are loc şi o modificare a rezistivităţii acestuia; de exemplu, la metale,
rezistenţa creşte o dată cu creşterea presiunii, deoarece se micşorează volumul, ceea ce
conduce la apropierea reţelei cristaline, scăderea amplitudinii de vibraţie a atomilor din
reţea şi în final, scăderea probabilităţii de difuzie a electronilor.
Funcţionarea traductoarelor tensometrice rezistive (numite şi timbre
tensometrice după forma şi modul de aplicare a acestora) se bazează pe modificarea
rezistenţei unui material conductor sau semiconductor când acesta este supus unei
deformaţii.Constructiv, un timbru tensometric metalic este realizat printr-o depunere în
formă de zig-zag a unui fir conductor sau folie, pe un suport izolator (fig.8.2.a), el
lipindu-se pe piesa a cărei deformaţie se măsoară conform fig.8.2.b. Materialul conduc-
tor trebuie să prezinte o rezistivitate mare şi un coeficient mic de variaţie a rezistivităţii
cu temperatura, stabilitate la acţiunea agenţilor corozivi şi în timp.
Suportul trebuie să aibă proprietăţi elastice şi izolatoare bune, să fie insensibil
la variaţiile de temperatură şi umiditate, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori.
Se realizează din folie de hârtie, mătase, mase plastice etc. În mod normal, firele,
respectiv folia metalică au grosimi de ordinul zecilor de μm, iar grosimea suportului
este de circa 0,1 mm pentru hârtie şi 0,05 mm pentru materialele plastice.
Fig .8.2. Traductoare tensometrice metalice rezistive: a) construcţie; b) lipirea

timbrelor tensometrice; c) detaliu conexiune folie.
Rezistenţa nominală a timbrelor tensometrice metalice este cuprinsă între 100
şi 500 Ω, iar lungimea acestora între câţiva milimetri şi câţiva centimetri, cele mici
fiind folosite la măsurarea deformaţiilor materialelor omogene, în timp ce cele de
dimensiuni mari - pentru materialele neomogene. Pentru unele măsurări speciale se
folosesc şi ansambluri formate din mai multe înfăşurări dispuse pe acelaşi suport sub
formă de rozete tensometrice.
Adezivul folosit la lipirea timbrelor tensometrice trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: să aibă o întărire rapidă, să fie elastic, stabil în timp şi la acţiunea
agenţilor exteriori. Dintre adezivii folosiţi pot fi citaţi: răşinile expoxidice - sub 150°C,
răşinile fenolice - până la 250°C, iar la temperaturi mai înalte - cimenturi şi ceramici.
De reţinut că în urma lipirii sensibilitatea scade cu 1 până la 5%.
În urma deformării, rezistenţa R a timbrelor tensometrice se modifică atât din
cauza modificării lungimii l, a secţiunii S şi a rezistivităţii ρ; pentru a deduce
sensibilitatea acestor traductoare se aplică diferenţiala totală a logaritmului rezistenţei
(trecându-se concomitent la diferenţe finite):
ΔR Δl Δρ ΔS
= + − (8.1)
R l ρ S
Dacă se consideră conductorul rotund de diametru d, variaţia secţiunii are loc
prin intermediul diametrului, care depinde de variaţia lungimii conform relaţiei:
Δd Δl
= −μ (8.2)
d l
unde μ este coeficientul lui Poisson având valoarea cuprinsă între 0,2 şi 0,4. Termenul
Δρ/ρ reprezintă fenomenul piezorezistiv şi este proporţional cu variaţia volumului:
Δρ ΔV
=c , (8.3)
ρ V
unde c este constanta lui Bridgman, aproximativ egală cu unitatea pentru metale, cu
+100 pentru semiconductoarele de tip "p" şi - 100 pentru semiconductoarele de tip "n".
Dacă se ţine seama că: V = π⋅ d 2⋅ l/4, înlocuind toţi termenii din relaţia (8.1) în funcţie
de Δl/l se obţine:
ΔR Δl Δl
= [1 + 2μ + c(1 − 2μ )] = K , (8.4)
R l l
unde s-a notat cu K sensibilitatea relativă a traductorului. Pentru valorile lui μ şi c
date, rezultă că pentru traductoarele metalice K≈2, iar pentru cele semiconductoare
K≈±100, semnul fiind dat de tipul semiconductorului.
În ceea ce priveşte influenţa temperaturii, au loc concomitent trei fenomene:
dilatarea piesei, dilatarea firului traductorului şi modificarea rezistenţei traductorului.
În principiu, printr-o alegere convenabilă a materialelor, este posibilă compensarea
efectelor amintite, condiţie greu de realizat în practică; se preferă compensarea erorilor
cu temperatura folosind montaje diferenţiale sau montaje compensate termic. Mai
supărător este faptul că modificările de temperatură produc o deformaţie aparentă (de
exemplu, pentru o piesă de oţel şi un traductor din karma (Δl/l)aparent =10-5/ °C),
deformaţie ce trebuie compensată prin mijloace electronice. Pentru traductoarele
tensometrice ce funcţionează în regim dinamic, nu este necesară compensarea la
variaţia de temperatură a mediului ambiant.
În ceea ce priveşte traductoarele tensometrice semiconductoare, sensibilitatea
acestora este dată în primul rând de efectul piezoelectric, efect ce depinde de
concentraţia de impurităţi a semiconductorului; la creşterea concentraţiei impurităţilor
scade sensibilitatea relativă a traductorului, dar creşte liniaritatea şi stabilitatea termică.
De reţinut că traductoarele cu semiconductoare de tip "p" sunt mai liniare la tracţiune,
în timp ce traductoarele cu semiconductoare de tip "n" sunt mai liniare la compresiune.
Numărul de cicluri la care pot fi supuse timbrele tensometrice depinde de
natura materialului din care sunt confecţionate şi scade o dată cu creşterea amplitudinii
deformaţiei; de exemplu, pentru o deformaţie de ±2⋅10-3, limita de oboseală este de 104
cicluri pentru traductoarele din constantan şi 108 cicluri pentru traductoarele din
izoelastic. Circuitele de măsurare pentru timbrele tensometrice metalice sunt punţile
alimentate în curent continuu, curent alternativ sinusoidal sau dreptunghiular simetric;
pentru timbrele tensometrice semiconductoare pot fi folosite şi montajele potenţiome-
trice alimentate la curent constant sau convertoare de rezistenţă. În ceea ce priveşte
circuitele în punte, se folosesc punţi Wheatstone, de obicei cu două sau patru timbre
tensometrice. Trebuie amintit faptul că efectele corespunzătoare braţelor adiacente din
punte se scad, în timp ce efectele produse de braţele opuse se adună; de asemenea,
sensibilitatea maximă a unei punţi se obţine în cazul în care la echilibru toate
rezistenţele din braţele punţii sunt egale.
8.2.3. Termorezistoare metalice
O dată cu modificarea temperaturii, din cauza variaţiei energiei interne proprii,

materialele suferă o serie de schimbări privind structura reţelei cristaline, agitaţia
termică etc., efecte care în final conduc la dependenţa rezistenţei de temperatură.
Rezistenţa electrică apare, în primul rând, din cauza agitaţiei termice şi ea
depinde, pentru o temperatură dată, de natura materialului, precum şi de prezenţa
impurităţilor, respectiv a defectelor din reţeaua cristalină, de lungimea şi de secţiunea
materialului; la modificarea temperaturii are loc atât o modificare a mobilităţii
purtătorilor de sarcină, cât şi o modificare a dimensiunilor geometrice ale materialului.
Prin urmare, variaţia rezistenţei electrice se datorează pe de o parte modificării
rezistivităţii, iar pe de altă parte, modificării dimensiunilor geometrice (dilatare).
Deoarece coeficientul de variaţie al rezistivităţii cu temperatura este la metale cu două
ordine de mărime mai mare decât coeficientul de dilatare, ultimul efect este neglijabil.
Considerând numai mobilitatea electronilor, ar rezulta că pentru metale,
rezistivitatea este direct proporţională cu temperatura. Din cauza dilatării reţelei şi
respectiv, a modificării energiei electronilor, în realitate, dependenţa de temperatură
este neliniară, astfel încât rezistenţa poate fi aproximată polinomial:
R(T) = R(To) (1+A.ΔT + B.ΔT 2 + C.ΔT 3 + ... ) , (8.10)
unde R(To) reprezintă valoarea rezistenţei la temperatura de referinţă T0 .
Prezenţa impurităţilor în metale creşte numărul de coliziuni între electroni şi
reţeaua cristalină, conducând şi la creşterea rezistivităţii; la temperaturi nu prea înalte,
termenul corespunzător rezistivităţii proprii metalului este comparabil cu termenul
corespunzător rezistivităţii datorat impurităţilor, ceea ce conduce la scăderea
sensibilităţii. Din acest motiv, la construirea termorezistoarelor metalice se folosesc
numai metale cu puritate ridicată.
Criteriile privind alegerea metalelor pentru realizarea termorezistoarele sunt:
- rezistivitate mare, pentru obţinerea unor traductoare de dimensiuni reduse;
- coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura ridicat, pentru a avea o
sensibilitate ridicată;
- o bună liniaritate a caracteristicii de transfer, pentru a nu necesita circuite de
liniarizare suplimentare;
- asigurarea unei purităţi cât mai ridicate, pentru reproductibilitate şi
sensibilitate sporite;
- stabilitate în timp şi la acţiunea agenţilor chimici;
- preţ cât mai scăzut.
Îndeplinirea simultană a condiţiilor enumerate anterior nu poate fi realizată; în
prezent, ca materiale pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc: platina,
nichelul, cuprul şi wolframul.
Dintre metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de cerinţele impuse,
cu excepţia preţului de cost; platina se realizează cu o puritate de 99,999% - de unde
rezultă o bună reproductibilitate, este inactivă chimic şi nu prezintă modificări
cristaline în timp. Termorezistoarele din platină se folosesc în intervalul de temperatură
(-180°C - +600°C), eventual extins între -200 şi +1000°C. De remarcat că
termorezistoarele din platină se folosesc ca etaloane de temperatură în intervalul
cuprins între 0 şi 600°C.
Deşi prezintă o sensibilitate mai ridicată decât a platinei, nichelul este mai
puţin folosit la construcţia termorezistoarelor atât din cauza oxidării la temperaturi
ridicate, cât şi din cauza unei tranziţii ce are loc la 350°C, tranziţie care modifică
puternic rezistivitatea. Termorezistoarele din nichel se folosesc în domeniul -100°C -
+250°C, principalul lor dezavantaj fiind legat de neliniaritatea pe care o prezintă.
O liniaritate foarte bună şi o mare sensibilitate o au termorezistoarele din
cupru, însă domeniul lor de măsurare se limitează la intervalul -50°C - +180°C din
cauza activităţii chimice pronunţate; un alt dezavantaj este datorat rezistivităţii reduse,
care conduce la gabarite şi greutăţi mari ale traductorului.
Deşi wolframul are o sensibilitate şi liniaritate superioare platinei, el este
relativ puţin folosit la construcţia termorezistoarelor, datorită modificărilor pe care le
suferă structura cristalină în timp.
Rezistenţa nominală a termorezistoarelor metalice la 0°C poate fi 25, 50, 100,
500 sau 1000 Ω, ultimele fiind folosite în special pentru temperaturi joase; pentru a
reduce influenţa conductoarelor de legătură, termorezistoarele se construiesc în
variante cu 3 sau 4 borne de conectare.
Constructiv, termorezistoarele trebuie să asigure protecţia la acţiunea agenţilor
exteriori, preluarea rapidă a temperaturii mediului în care sunt introduse (inerţie
termică mică), să nu fie influenţate de fenomenele de dilatare şi să permită măsurarea
atât în curent continuu, cât şi în curent alternativ. Forma constructivă cea mai
răspândită este prezentată în figura 8.6.b; pe un suport izolator, realizat de obicei din
două plăci din mică în formă de cruce, se realizează o înfăşurare neinductivă dublu
elicoidală (iniţial se spiralează conductorul cu spire de 1 - 2 mm în diametru, după care
se înfăşoară pe suport câte două spire, începând din vârf, cu mijlocul conductorului).
Această construcţie nu este afectată de fenomenele de dilatare. Întreaga înfăşurare este
introdusă într-un tub de protecţie închis la un capăt şi terminat la celălalt cu o flanşă de
fixare şi o cutie în care se află blocul bornelor (fig. 8.6.a). Timpul de răspuns al acestor
traductoare este de ordinul secundelor în lichide şi de ordinul zecilor de secunde în aer.
La termorezistoarele din platină firul are diametrul de ordinul zecilor de
micrometri şi o lungime de câţiva zeci de centimetri; firele de legătură de la
termorezistor la blocul de borne sunt din nichel, cu diametru mult mai mare pentru ca
variaţia rezistenţei acestora cu temperatura să fie neglijabilă. O altă variantă
constructivă se poate realiza prin depunere; astfel, pe o placă din aluminiu oxidată se
depune un film din platină, obţinându-se un termorezistor cu o inerţie termică de câteva
ori mai mică decât la varianta precedentă însă şi cu o scădere a sensibilităţii cu circa
50%. De asemenea, în practică se folosesc sonde termorezistive de suprafaţă,
asemănătoare timbrelor tensometrice, confecţionate de obicei din nichel; inerţia lor
termică este redusă (de ordinul milisecundelor) însă sunt sensibile şi la deformaţii.
Flanşă Teacă de
cu borne protecţie
Suport Înfăşurare
izolator neinductivă
a) b)
Fig. 8.6. Termorezistor metalic.
Legarea termistoarelor la circuitele de măsurare se face printr-o linie bifilară
sau coaxială cu rezistenţa totală a conductoarelor de 10 sau 20 Ω (dacă rezistenţa
conductoarelor este mai mică, se introduc rezistenţe de egalizare).
Circuitele de măsurare pentru termorezistoare sunt circuite specifice pentru
măsurarea rezistenţelor (eventual a variaţiilor de rezistenţă, pentru eliminarea
componentei de offset), singura cerinţă fiind aceea ca valoarea curentului de măsurare
să fie sub o valoare impusă (10 - 20) mA - pentru ca încălzirea proprie să nu introducă
erori importante; uneori, în cadrul circuitelor de măsurare, se folosesc şi circuite de
liniarizare, însă prin liniarizare scade sensibilitatea traductorului.
Cel mai simplu circuit de măsurare este circuitul de măsurare cu logometru
magnetoelectric care poate asigura erori maxime de ordinul de 1 – 2%. O largă
răspândire în practică o au punţile de rezistenţe (Wheatstone) care conţin într-unul din
braţe un termorezistor; deoarece în majoritatea cazurilor termorezistorul este plasat la o
distanţă apreciabilă de punte, pentru a reduce influenţa rezistenţelor de linie, el se
conectează prin 3 fire. În cazul în care termorezistorul se conectează numai prin două
conductoare, pentru simetria montajului este bine ca într-un braţ adiacent să se
introducă o rezistenţă de compensare, eventual chiar două conductoare identice cu cele
de legătură, atât ca formă, cât şi ca geometrie, scurtcircuitate la unul dintre capete.
Termorezistoare semiconductoare
În principiu, şi materialele semiconductoare pot fi folosite la realizarea

termorezistoarelor însă fenomenele de conducţie la acestea sunt mult mai complexe.
Iniţial, materialele semiconductoare au fost folosite la construcţia traductoarelor pentru
măsurarea temperaturilor foarte joase (germaniul pentru măsurarea temperaturilor
cuprinse între 1 şi 35 K, respectiv carbonul - pentru măsurarea temperaturilor mai mici
de 20 K). Datorită dezvoltării tehnologiei siliciului, în ultima vreme, în special în
cadrul traductoarelor integrate, se foloseşte siliciul, de regulă, dopat cu impurităţi de tip
"n"; pentru siliciu, dependenţa de temperatură a rezistenţei are expresia:
2
R(T ) = R25 [ 1 + α·( T - 25 ) + β (T- 25 ) ] (8.11)
unde: T este temperatura în °C, R25- valoarea rezistenţei la 25°C, iar constantele au
-3 -1 -6 -2
valorile: α =7,12.10 K şi β = 18,4.10 K . Termorezistoarele din siliciu au o
dispersie sub 1%, ceea ce le asigură interşanjabilitatea şi o stabilitate bună în intervalul
-50 - +120°C. Până la 120°C, în mecanismul de conducţie contează dopajul, care scade
mobilitatea purtătorilor de sarcină, în timp ce la temperaturi ridicate rezistenţa
descreşte cu temperatura din cauza ionizărilor termice.
Cea mai mare răspândire o cunosc termistoarele, dispozitive care realizează
sensibilităţi mai mari cu circa un ordin de mărime decât termorezistoarele metalice. Ele
sunt structuri amorfe, realizate din amestecuri de oxizi metalici (MgO, MgAl2O4,
Mn2O3, Fe3O4, Co2O , NiO) sau săruri (ZnTiO4, BaTiO3) cu lianţi, supuse apoi unor
procese de sinterizare. Au forme miniaturale de discuri, cilindri, perle etc., permiţând
măsurarea cvasipunctuală a temperaturii cu un timp de răspuns de ordinul ms.
Domeniul de măsurare se poate întinde de la -200°C până la circa 400°C.
Termistoarele sunt însă sensibile la şocurile termice (care pot distruge materialul
protector) şi au toleranţe de ordinul 10%, ceea ce pune probleme la înlocuirea
termistorului (practic, termistoarele nu sunt interşanjabile).
În funcţie de natura materialelor utilizate, termistoarele pot avea coeficient de
variaţie al rezistivităţii negativ - numite termistoare NTC (engl.- Negative Temperature
Coefficient) sau pozitiv - numite termistoare PTC (engl.- Positive Temperature
Coefficient); în măsurări, ca traductoare de temperatură se folosesc termistoarele NTC.
Mecanismele de conducţie în materialele semiconductoare se explică prin
generarea purtătorilor de sarcină perechi (electron/gol), generare dependentă de
temperatură. Se poate demonstra că dependenţa de temperatură a rezistenţei
termistoarelor poate fi exprimată printr-o relaţie de forma:
R(T) = A exp (B / T), (8.12)
unde: T reprezintă temperatura absolută, iar A şi B sunt constante ce depind de
dimensiunile termistorului şi natura materialului; în practică se preferă o formulă ce
derivă din relaţia (8.12), în care apare valoarea rezistenţei termistorului R(T0) la
temperatura de referinţă T0:
R(T ) = R(T0) exp B(1/T - 1/T0 ) . (8.13)
Ca temperatură de referinţă pentru termistoare se consideră de obicei 25°C, iar
B∈(2700 – 5400)K; în fig. 8.8.a este prezentată dependenţa de temperatură a
rezistenţei termistorului pentru putere disipată zero; această caracteristică se poate
obţine în practică numai prin extrapolare.
Dacă puterea disipată de termistor este diferită de zero, din cauza încălzirii
proprii, rezistenţa termistorului se modifică; în fig. 8.8.b este prezentată caracteristica
tensiune/curent pentru un termistor având ca parametru temperatura exterioară. Din
figură rezultă că pentru încărcări mici (Pdmax<10 mW), la o temperatură constantă,
caracteristica este liniară, pentru ca - la încărcări mari - să atingă un maxim, după care
începe să scadă.
R(T)
U Pdmax θ3 >θ2 >θ1
Pd=0
θ1
θ2
θ3
T I
a) b)
Fig. 8.8. Caracteristici ale termistoarelor NTC.
Din caracteristica R(T) rezultă că sensibilitatea termistoarelor este variabilă, crescând o

dată cu scăderea temperaturii; pentru anumite intervale de măsurare este posibil să se
liniarizeze caracteristica de transfer, conectând rezistenţe suplimentare în serie, paralel
sau serie-paralel. Liniarizarea se poate realiza şi cu transformatoare funcţionale,
multiplicatoare analogice etc.
Rezistenţa nominală a termistoarelor la 25°C poate fi cuprinsă între sute de
ohmi şi sute de kiloohmi; deoarece variaţia rezistenţei este foarte rapidă, o atenţie
deosebită trebuie acordată circuitului de măsurare, astfel încât încălzirea proprie să fie
neglijabilă în orice condiţii. Schemele de măsurare sunt similare celor cu termorezis-
toare metalice, cu diferenţa că valoarea curentului prin termistoare este de ordinul
zecilor de μA. Datorită sensibilităţii lor foarte mari, termistoarele sunt indicate la
măsurarea diferenţială a temperaturii, atingând rezoluţii de ordinul 0,01°C.
8.3.1. Traductoare de inductivitate proprie
Prin definiţie, inductivitatea proprie reprezintă raportul dintre fluxul magnetic

pe conturul circuitului bobinei şi curentul care îl produce; inductivitatea este
proporţională cu pătratul numărului de spire N şi invers proporţională cu suma
reluctanţelor magnetice din circuit - Rm:
Φ N2
L= =
i ∑ Rm
, (8.19)
1 l2
unde: reluctanţa magnetică este Rm =
L1 μS ∫
dl , l1 şi l2 fiind limitele conturului între
care se defineşte Rm, iar μ - permeabilitatea magnetică a mediului dintre cele două
limite, circuitul magnetic având secţiunea S.
După modul de realizare practică, există două variante constructive de
traductoare inductive de inductivitate proprie de deplasare: cu armătură mobilă şi cu
miez mobil.
Traductorul inductiv cu armătură mobilă (fig. 8.8.a) se compune dintr-un
circuit magnetic format dintr-o armătură fixă în formă de U, pe care sunt plasate N
spire şi o armătură mobilă în fomă de I, ce poate fi deplasată de măsurand. Poziţia
iniţială, pentru x = 0, corespunde întrefierului iniţial 2δ. Cu notaţiile din figură, se
poate scrie:
μ μ N 2 S Fe
L( x ) = 0 r , (8.20)
l
2(δ + x ) + Fe
μr
unde: SFe reprezintă secţiunea miezului, iar lFe – lungimea circuitului magnetic.
Din graficul reprezentat în figura 8.8.b se constată că variaţia inductivităţii în
funcţie de deplasare este neliniară, iar sensibilitatea traductorului depinde de întrefierul
iniţial; în cazul în care se doreşte obţinerea unei sensibilităţi mari, întrefierul iniţial
trebuie să fie mic (sub 1 mm) , ceea ce reduce domeniul de măsurare la maximum (0,1-
0,5)mm. Liniarizarea caracteristicii traductorului se poate face prin utilizarea variantei
diferenţiale cu două traductoare identice care folosesc aceeaşi armătură mobilă.
L(x)
Lmax
L(x) N spire x
Lmin
δ -δ 0 x
a) b)
Fig.8.8. Traductor inductiv cu armătură mobilă.
Traductorul inductiv cu miez mobil - varianta diferenţială, este prezentat în

figura 8.9; pe un suport izolator sunt plasate două bobinaje identice, separate între ele
printr-un inel magnetic cu rolul de reducere a inductivităţii de cuplaj mutual dintre cele
două bobine. În interiorul celor două bobine se poate deplasa un miez magnetic şi prin
aceasta se pot modifica în sens contrar valorile inductivităţilor celor două bobine.
Pentru reducerea perturbaţiilor de natură electromagnetică, se ecranează magnetic
întreaga construcţie.
Fig 8 9 Traductor inductiv cu miez mobil

Spre deosebire de traductoarele inductive cu armătură mobilă care au un factor
de calitate ridicat, aici, din cauza circuitului magnetic redus, factorul de calitate este
scăzut, de ordinul unităţilor. Cu toate acestea, traductoarele inductive cu miez mobil
sunt preferate în practică, deoarece prezintă o serie de avantaje, ca: a) domeniul de
măsurare poate fi de ordinul centimetrilor; b) prezintă o rezoluţie şi reproductibilitate
ridicată; c) au frecări reduse şi sunt insensibile la deplasările radiale; d) există
posibilitatea de protecţie a traductorului la medii corozive, presiune şi temperatură
ridicate etc. Pentru aceste traductoare se recomandă ca lungimea miezului să
reprezinte (0,2-0,8) din lungimea bobinei; pentru a avea o bună liniaritate, excursia
miezului se limitează la (0,1-0,4) din lungimea acestuia.
Forţele de acţionare pentru traductoarele inductive pot fi determinate cu relaţia:
1 2 dL
F= I ef , (8.21)
2 dx
unde: Ief este valoarea efectivă a curentului ce trece prin traductor.

Principalele elemente parazite ale traductoarelor inductive sunt rezistenţa
înfăşurării şi capacitatea parazită proprie, care poate fi de ordinul sutelor de picofarazi;
apare, de asemenea şi capacitatea parazită a cablului de legătură a traductorului la
circuitul de măsurare care, pentru lungimi mari, poate deveni destul de importantă.
Circuitele de măsurare pentru traductoarele inductive pot fi bazate pe
metodele de măsurare a inductivităţii (inductanţmetre, Q-metre, punţi de curent
alternativ) sau oscilatoare LC. Dintre punţile de curent alternativ folosite ca circuite de
măsurare pentru traductoarele inductive se preferă punţile Sauty în regim dezechilibrat
împreună cu detectoare sincrone, pentru care în condiţia de echilibru nu intervine
frecvenţa. Dacă stabilitatea frecvenţei nu reprezintă o cerinţă de primă importanţă
pentru oscilator, stabilitatea tensiunii la bornele de alimentare ale punţii trebuie
asigurată riguros deoarece, în caz contrar, apare o eroare cu caracter multiplicativ. În
ceea ce priveşte detecţia sincronă, pe lângă avantajul indicării sensului de deplasare, se
asigură şi o bună imunitate a schemei la acţiunea tensiunilor perturbatoare.
8.4. Traductoare capacitive de deplasare
Prin definiţie, capacitatea reprezintă raportul dintre cantitatea de sarcină

electrică Q acumulată pe una din armăturile condensatorului şi diferenţa de potenţial
dintre ele:
Q
C= .
U
Traductoarele capacitive pentru măsurarea deplasărilor au la bază

condensatorul plan şi, respectiv, condensatorul cilindric. Principalele forme
constructive ale acestor traductoare sunt prezentate în tabelul 8.3 din care se constată
că variantele 1 şi 3.b au caracteristica neliniară, ceea ce conduce la limitarea
intervalului de măsurare la 0,1...0,3 din valoarea corespunzătoare poziţiei iniţiale.
Pentru a reduce efectul capacităţilor parazite ce apar în raport cu alte
conductoare aflate în apropiere, traductoarele capacitive se ecranează; şi în acest caz
apar capacităţi parazite între armături şi ecran, însă acestea sunt constante ca valoare, şi
deci, controlabile în cadrul circuitelor de măsurare. Deşi, în principiu, efectul de
margine cauzat de prezenţa câmpului electric şi în afara zonei de suprapunere a
armăturilor apare la toate traductoarele, el are totuşi importanţă, în special, la variantele
2 şi 4, unde introduce neliniarităţi pentru valori mici ale suprapunerilor.
Cu excepţia variantei 3.b, toate celelalte traductoare pot fi realizate diferenţial,
ceea ce conduce la creşterea sensibilităţii şi reducerea neliniarităţilor.
Traductoarele capacitive de deplasare sunt robuste şi fiabile; ele pot fi sensibile
la temperatură datorită dilatării, însă prin alegerea corespunzătoare a materialelor se
poate reduce acest efect. Traductoarele capacitive pot fi influenţate de praf, coroziune,
umiditate şi de radiaţiile ionizante. Forţele de acţionare a părţii mobile pentru
traductoarele capacitive sunt deosebit de reduse, ele putând fi determinate cu relaţia:
1 dC
F =− U2 , (8.33)
2 dx
unde: U reprezintă tensiunea de alimentare a traductorului, iar dC/dx - variaţia

capacităţii în funcţie de deplasare.
Referitor la metodele de măsurare, trebuie precizat faptul că, în general,
rezistenţele şi inductivităţile parazite ale acestor traductoare sunt neglijabile, însă
capacităţile parazite pot reduce puternic sensibilitatea; considerând sensibilitatea rela-
tivă a traductorului Sr, capacitatea traductorului C şi capacitatea parazită Cp ce apare în
paralel pe traductor, sensibilitatea relativă efectivă va fi:
ΔC
C + Cp C
S ef = = Sr . (8.34)
Δx C + Cp
x
Pentru ca influenţa capacităţilor parazite să fie cât mai redusă este necesar ca
traductoarele să nu aibă nici o armătură la masă.
Tabelul 8.3
Nr. Tipul constructiv Caracteristica de transfer Funcţia de transfer
crt.
1.
ab
C ( x) = ε 0
x
2.
xb
C ( x) = ε 0
x
3. ⎛ x ⎞
C ( x) = C 0 ⎜1 + (ε r − 1) ⎟
⎝ a ⎠
ab
C0 = ε 0
d
C0
C ( x) =
x
1 + (ε r − 1)
a
ab
C0 = ε 0
d
8.5. Traductoare cu radiaţii
Principala proprietate a radiaţiilor este aceea de propagare, care se face în timp

şi în care radiaţiile interacţionează cu mediile prin care se propagă; aceste proprietăţi
pot fi folosite la realizarea unor traductoare pentru măsurarea distanţelor sau
deplasărilor. Radiaţiile pot fi: electromagnetice, optice, acustice sau nucleare. În
continuare vor fi tratate, în special, traductoarele cu ultrasunete, iar la sfârşitul
paragrafului şi unele aplicaţii pentru traductoarele de proximitate cu radiaţii.
Principiul de funcţionare a traductoarelor cu ultrasunete se bazează pe efectul
piezoelectric sau magnetostrictiv. Ultrasunetele sunt unde acustice având frecvenţa mai
mare de 20 kHz; ele se pot propaga numai prin medii materiale, legile propagării fiind
identice cu legile din optică. Spre deosebire de lumină, viteza de propagare a undelor
acustice este mult mai redusă, fiind de ordinul sutelor de m/s în gaze, până la 2000 m/s
în lichide şi de maxim 6000 m/s în solide.
Funcţionarea traductoarelor piezoelectrice se bazează pe fenomenul
piezoelectric descoperit de fraţii Curie la sfârsitul secolului trecut. Fenomenul
piezoelectric direct constă în proprietatea unor cristale fără centru de simetrie, ca
atunci când sunt supuse unor solicitări de întindere sau compresiune după o anumită
direcţie, pe unele dintre feţele acestora să apară sarcini electrice; cantitatea de sarcină
electrică Q generată este proporţională cu mărimea forţei F ce produce deformaţia
reţelei cristaline. Fenomenul piezoelectric este reversibil, adică, aplicând un câmp
electric asupra cristalului, se produce o deformare a acestuia care depinde de mărimea
şi sensul câmpului electric.
Iniţial, fenomenul a fost observat la cristalele de cuarţ (SiO2) care au forma
unor prisme hexagonale terminate prin două piramide; axa ce uneşte vârfurile
piramidei se numeste axa optică (z, z'), axele ce unesc vârfurile opuse ale secţiunii
hexagonale sunt axe electrice (x, x') , iar axele perpendiculare pe laturile secţiunii
hexagonale sunt axe mecanice (y, y'). Pentru schematizare, se poate reprezenta
proiecţia pe un plan perpendicular pe axa optica Oz a 3 molecule de SiO2 care
constituie o structură elementară de formă hexagonală, specifică acestui sistem cristalin
(fig. 8.14). În absenţa unor forţe exterioare, centrul de greutate al sarcinilor pozitive
coincide cu centrul de greutate al sarcinilor negative, rezultând un moment dipolar nul.
Dacă apar forţe exterioare, de exemplu, după Oy, în urma deformării structurii, cele
două centre de greutate ale sarcinilor electrice se distanţează, conducând la apariţia
unui moment electric dipolar şi, deci, a unor sarcini electrice superficiale.
Fig. 8.14. Explicativa la fenomenul piezoelectric.
Dacă dintr-un cristal de cuarţ se taie plăci dreptunghiulare sau cilindrice, astfel
încât feţele mari ale acestora să fie orientate perpendicular pe axele electrice (tăietura
Curie sau X), iar pe aceste feţe se depun electrozi metalici, se obţine un traductor care
este sensibil la acţiunea presiunii sau care poate produce unde longitudinale (fig. 8.15).
Acţionând asupra traductorului cu forţa Fx după direcţia xx', se constată
apariţia unei sarcini electrice Q pe electrozi:
Q = dFx , (8.36)
unde d este modulul piezoelectric longitudinal.
Fig. 8.15. Traductor piezoelectric.

În cazul în care se acţionează după direcţia yy' cu forţa Fy, cantitatea de sarcină
obţinută este:
λ
Q=d⋅ ⋅ Fy , (8.37)
h
rezultând şi o dependenţă de dimensiunile geometrice ale traductorului.

Undele recepţionate sau produse de traductoarele piezoelectrice pot fi
longitudinale, transversale, de încovoiere, de forfecare, de suprafaţă etc., în fiecare caz
folosindu-se pentru traductor o construcţie optimă care să-i asigure sensibilitatea
maximă. Temperatura modifică proprietăţile piezoelectrice ale materialelor (efect
piroelectric), aceste proprietăţi putând să dispară peste o anumită temperatură numită
temperatura Curie. De exemplu, pentru cuarţ, modulul piezoelectric longitudinal d se
modifică cu -0,016%/°C în domeniul -20...+200°C, iar temperatura Curie este de
576°C. Trebuie menţionat că pentru tăieturi speciale (de exemplu, tăietura AT),
dependenţa proprietăţilor piezoelectrice de temperatură este foarte redusă, permiţând
utilizarea acestora la construcţia oscilatoarelor etalon.
În afara cuarţului, proprietăţi piezoelectrice mai au şi alte cristale, ca: turmalina,
oxidul de zinc, niobatul de litiu etc., dar şi unele substante amorfe (ceramice), ca:
titanatul de bariu, titanatul de plumb si zirconiu (PZT), polifluorura de viniliden etc.
Spre deosebire de cristale, unde efectul piezoelectric este liniar, la materialele amorfe
acest efect este pătratic; liniarizarea efectului piezoelectric pentru materialele amorfe se
face prin prepolarizarea electrică iniţială sau prin tensionarea lor mecanică.
Din punct de vedere electric, la joasă frecvenţă, un traductor piezoelectric
"blocat" mecanic, se prezintă ca o capacitate (capacitatea de blocare ) - C0, în paralel
cu o rezistenţă de pierderi în dielectric - Rp. Din punct de vedere mecanic, traductorul
se comportă ca un sistem oscilant de ordinul II, având o frecvenţă proprie de rezonanţă
ce depinde de natura materialului piezoelectric şi de unele dimensiuni geometrice ale
acestuia; trebuie remarcat faptul că în funcţie de modul de vibrare, pot fi mai multe
frecvenţe proprii de rezonanţă şi, de asemenea, traductorul poate oscila şi pe orice
componentă armonică superioară impară, însă cu un factor de calitate mai scăzut. De
exemplu, pentru un traductor piezoelectric din cuarţ care vibrează în modul
longitudinal, frecvenţa proprie de rezonanţă f, este:
2880
f = , (8.38)
l
unde: l este grosimea plăcii în mm, iar f este dată în kHz.

Ţinând seama de observaţiile anterioare, dacă se realizează o analogie
electromecanică, rezultă că schema electrică echivalentă a unui traductor piezoelectric
se prezintă ca în fig. 8.16 a, unde r, L, C sunt: rezistenţa, inductanţa si capacitatea
echivalente părţii mecanice; pentru frecvenţe joase pot fi folosite schemele din fig.
8.16 b, respectiv, fig. 8.16 c.
Fig. 8.16. Schema electrica echivalenta a unui traductor piezoelectric.
Traductoarele piezoelectrice sunt reversibile, ele putând fi folosite pentru

emiterea unor radiaţii ultrasonore, precum şi la recepţionarea acestora. Forma
constructivă a traductoarelor piezoelectrice depinde de natura aplicaţiilor. Astfel, un
traductor piezoelectric de ultrasunete folosit la măsurarea distanţelor (fig.8.17), este
compus dintr-o carcasă metalică 1 în care se plasează o pastilă din material
piezoelectric 2 pe care sunt dispuse două armături metalice 3.Placa izolatoare 3 are
rolul de a proteja traductorul faţă de mediul cu care vine în contact, dar poate avea şi
rolul de transformator acustic pentru adaptarea impedanţei acustice a traductorului la
mediul de propagare. La alimentarea traductorului cu o tensiune alternativă între
conductorul 5 şi carcasă, pastila piezoelectrică este supusă unui câmp electric
alternativ, care, prin efect piezoelectric, o deformează. Vibraţiile produse în pastilă se
pot propaga prin mediul cu care pastila se află în contact. Invers, dacă pastila piezo-
electrică este excitată printr-o undă acustică, între cele două plăci ale traductorului se
obţine o tensiune a cărei amplitudine este proporţională cu amplitudinea vibraţiei.
Eficienţa acustică a traductorului este maximă atunci când frecvenţa ultrasunetelor
emise sau recepţionate este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă mecanică a pastilei.
Fig. 8.18. Traductor piezoelectric cu ultrasunete.
Deoarece din punct de vedere mecanic pastila piezoelectrică se comportă ca un

sistem de ordinul II cu o slabă amortizare, pentru a obţine un răspuns rapid al
traductorului, în partea din spate se introduce un material cu impedanţă acustică mare,
6 (pulbere de titan înglobată într-un liant solidificat), care are rolul de amortizor
mecanic. Amortizarea se poate realiza şi pe cale electrică, plasând în paralel cu
traductorul o rezistenţă electrică de valoare mică.
8.8. Traductoare termoelectrice generatoare (termocupluri)
Principiul de funcţionare al traductoarelor termoelectrice generatoare

(termocupluri) are la bază efectul termoelectric direct (efectul Seebeck), care constă în
apariţia unei tensiuni termoelectromotoare într-un circuit format din două conductoare
de natură diferită, atunci când cele două joncţiuni se află la temperaturi diferite.
Valoarea tensiunii termoelectromotoare poate fi exprimată printr-o aproximare
polinomială de forma:
2 3
E = a·(T1 - T2) + b·(T1 - T2) + c·(T1 - T2) +..., (8.49)
unde: a,b,c sunt constante, iar T1 şi T2 reprezintă temperaturile celor două joncţiuni.
Explicaţia fizică a fenomenului termoelectric constă în faptul că o dată cu
creşterea temperaturii, creşte în mod diferit mobilitatea purtătorilor de sarcină liberi în
cele două conductoare, conducând la un fenomen de migrare a purtătorilor de sarcină
de la zonele mai calde spre zonele mai reci. Trebuie amintit şi fenomenul invers -
efectul Peltier: dacă un termocuplu este parcurs de un curent injectat din exterior de o
anumită polaritate, are loc un fenomen de transport de căldură de la joncţiunea mai
rece la joncţiunea mai caldă (pompă de căldură), fenomen ce îşi găseşte aplicaţii la
realizarea minifrigiderelor.
Atât construcţia cât şi utilizarea traductoarelor termogeneratoare se realizează
pe baza următoarelor legi:
1. Legea circuitului omogen (Thomson): într-un circuit format dintr-un
material omogen nu apare tensiune termoelectromotoare indiferent de diferenţa de
temperatură care există între punctele sale. Această lege permite utilizarea unor
conductoare de legătură (cabluri de extensie) între termocuplu şi circuitul de măsurare.
2. Legea metalelor intermediare (Volta): într-un circuit izoterm nu se
generează tensiune termoelectromotoare, indiferent de natura elementelor care
formează circuitul. Consecinţele imediate ale acestei legi sunt:
- termocuplurile nu au tensiune de offset (dacă ΔT → 0 şi E → 0);
- lipirea conductoarelor ce formează joncţiunea se poate face cu ajutorul
oricărui material;
- joncţiunea "rece" poate fi formată şi din circuitul de măsurare cu condiţia ca
toate elementele acestuia să aibă aceeaşi temperatură.
3. Legea metalelor succesive (în paralel): tensiunea termoelectromotoare
generată de un termocuplu format din conductoarele A şi B este egală cu diferenţa
tensiunilor termoelectromotoare generate de termocuplurile formate din conductoarele
A şi C, şi, respectiv, din conductoarele C şi B, dacă diferenţa de temperatură dintre
joncţiuni este aceeaşi.
Pe baza acestei legi se poate face etalonarea termocuplurilor luându-se, de
obicei, ca material de referinţă plumbul sau platina.
4. Legea temperaturilor intermediare: tensiunea termoelectromotoare
echivalentă diferenţei de temperatură T2 - T1 este egală cu suma tensiunilor
termoelectromotoare obţinute pentru diferenţele de temperatură T2 - T3 şi, respectiv, T3
- T1. Această lege permite realizarea corecţiilor la schimbarea temperaturii de referinţă.
În fig.8.27 este prezentată schema de principiu a unui termocuplu împreună cu
schema derivată pe baza legilor termocuplurilor.
T1
M1 M2 T1 M1 T2
M3
Termocuplu Fire de extensie Circuit de măsurare

T2
a) b)
Fig. 8.28. a) Schema de principiu a termocuplului; b) schema folosită în
Materialele folosite la construcţia termocuplurilor pot fi conductoare sau
semiconductoare; ele trebuie să asigure o sensibilitate ridicată şi să aibă stabilitate în
timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Realizarea joncţiunii se face prin răsucire, sudură
sau lipire, eventual, folosind cel de-al treilea material.
Pentru confecţionarea termocuplurilor se folosesc perechi de metale care
produc tensiuni termoelectromotoare mari.
Termocuplul realizat din aliajul Pt 90% + 10% Rh cu platină este un
termocuplu etalon având o bună stabilitate şi reproductibilitate. El poate fi folosit la
măsurarea temperaturilor până la 1300 0C în regim de durată. Sensibilitatea lui nu este
constantă, variind între 6 μV/K, la 25 0C şi 11,5 μV/K, la 1000 0C. Pentru temperaturi
mai mari se folosesc termocupluri din iridiu, rheniu şi aliaje pe bază de wolfram cu
care pot fi măsurate temperaturi până la 3000 0C.
Termocuplul realizat din aliajele chromel (90 % Ni + 10 % Cr) şi alumel (94 %
Ni + 3 % Mo +
2 %Al + 1 % Si) se poate folosi între –50°C şi 1000°C, cu o sensibilitate medie de
circa 40 μV/K. Pentru temperaturi de până la 800°C se pot folosi termocupluri
fier/constantan cu o sensibilitate de 50 μV/K; la temperaturi mai joase, cuprinse între –
200°C şi 350°C se folosesc termocupluri cupru/constantan având sensibilităţi cuprinse
între 15 μV/K, la –200°C şi 60 μV/K, la 350°C.
Termocuplurile se protejează în carcase de oţel sau ceramici speciale,
prevăzute cu cutii de borne unde se realizează legăturile la schema de măsurare.
Rezultă că termocuplurile prezintă o anumită inerţie termică, care este de obicei de
ordinul minutelor. Utilizarea corectă a termocuplurilor presupune menţinerea
terminalelor libere ale termocuplului la temperatură constantă, de obicei, la 0°C sau
20°C, în caz contrar rezultând erori sistematice. În vederea eliminării acestor erori se
pot realiza scheme de compensare a temperaturii „sudurii reci”. Circuitele de măsurare
ale termocuplurilor pot fi milivoltmetre, compensatoare de curent continuu sau sisteme
de achiziţie de date (cu circuite de condiţionare corespunzătoare).
Măsurarea electrică a temperaturii prezintă importanţă nu numai în ceea ce
priveşte mărimile termice, indirect putând fi folosită la măsurarea debitelor, a
presiunilor joase, a valorii efective a tensiunilor şi a curenţilor.
Măsurarea temperaturii în tehnică se face într-o gamă largă de valori, de la
zecimi de kelvin până la mii sau zeci de mii de kelvini, măsurările curente fiind situate,
de regulă, în intervalul 70 - 4000 K.
Trebuie observat că în majoritatea cazurilor temperatura de măsurat nu este
identică cu temperatura măsurată din cauza efectuării unor schimburi de căldură între
mediu şi traductor. Evaluarea erorii de măsurare se face prin calculul răspunsului
traductoarelor de temperatură folosind analogiile electrice.

PTM PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PTM PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modulul 1

Consideratii generale privind procesul de masurare

Evaluare: 1. Raspunsuri la întrebarile si problemele finale

1.1. Definirea notiunii de masurare

Prin marime se intelege o anumita proprietate sau caracteristica

Stabilirea corespondentei dintre valoarea masurandului si

• Exemplificati câteva marimi pentru care comparatia se face pe

1.2. Marimi si unitati de masura

Marimile pot fi aditive, daca se poate defini operatia de

Marimile fizice sunt caracteristice unui anumit domeniu al

Marimile ce se definesc pe baza legilor fizicii si cu ajutorul

În unele ecuatii ale fizicii intervin o serie de constante fizice;

Masurarea tuturor marimilor dintr-unul sau mai multe domenii

Începând din anul 1961 singurul sistem de unitati de masura

• Dati exemple de marimi neaditive.

1.3. Mijloace si metode de masurare

a) Masura, care reprezinta un mijloc de masurare ce

b) Instrumentul de masurat constituie cea mai simpla asociere

c) Prin aparat de masurat se întelege un mijloc de masurare

d) Sistemul de masurare reprezinta un ansamblu complet de

Dupa modul de prelucrare si redare a informatiei de masurare,

Totalitatea procedeelor folosite pentru obtinerea informatiei de

Dupa modul în care se obtine rezultatul masurarii exista metode

Metodele de masurare directa permit evaluarea masurandului

• Cum pot fi clasificate mijloacele de masurare dupa modul în

Valoarea adevarata (reala), Xa a unei marimi este valoarea

Rezultatul unei masurari individuale, x care se obtine cu ajutorul

Abaterea valorii masurate fata de valoarea adevarata a

Intervalul în care se estimeaza, cu o anumita probabilitate

Fig. 1.1. Explicativa privind valoarea adevarata, valoarea masurata,

Dupa modul de reprezentare , erorile se clasifica în:

a) Eroare absoluta, ∆ definita ca diferenta algebrica dintre

Eroarea absoluta cu semn schimbat reprezinta corectia masurarii, c:

b) Eroarea relativa, δ se defineste ca raport dintre eroarea

c) Eroarea raportata , δ r se exprima prin raportul dintre eroarea

d) Eroarea tolerata reprezinta eroarea maxima cu care este

Dupa modul de manifestare a erorilor la repetarea masurarilor

2) Erorile sistematice, care se caracterizeaza prin aceea ca nu

Observatie: Rezulta ca principala diferenta între erorile

3) Erorile grosolane conduc la obtinerea unor rezultate aberante

• Care este diferenta esentiala între eroare si incertitudinea de

1.4.1. Erori aleatoare

1) probabilitatea aparitiei unor valori mai apropiate de valoarea

Conditiile prezentate presupun ca erorile sistematice au fost

Aceste erori nu pot fi eliminate si nici corectate, însa nivelul lor

Se demonstreaza ca cea mai buna estimare a valorii adevarate a

Împrastierea rezultatelor se caracterizeaza prin eroarea medie

Prin prelucrarea statistica, în conditiile folosirii acelorasi

O problema legata de prelucrarea rezultatelor masurarilor

Maximul densitatii de probabilitate are loc pentru x = µ, iar

Fig. 1.2. Densitatea de probabilitate la doua repartitii normale

Probabilitatea ca o valoare masurata sa fie c uprinsa între limitele

Valorile coeficientului de amplificare, t se gasesc tabelate; în

• Cum interpretati notiunea de împrastiere a rezultatelor? Are

1.4.2. Erori sistematice

a surselor de erori, pret de cost, timp de masurare, efectuarea calculelor

Rezulta ca din punct de vedere practic erorile sistematice pot fi

a) Stabilirea corelatiei dintre eroarea sistematica si factorul

b) Aleatorizarea erorilor sistematice se aplica pentru erorile

În cazul în care în procesul de masurare intervin erori aleatoare,

care este o incertitudine de nivel 1σ.

Rezultatul corectat si creditat al masurarii se exprima în forma:

Observatie: O problema importanta la exprimarea