Logică şi

argumentare

Rolul acestor note de curs pentru disciplina „Logică şi argumentare”

este de a oferi studenţilor o bază teoretică, de plecare, pentru activităţile de
seminar, unde, cu ajutorul unor exerciţii aplicative (date sau construite de şi
cu ajutorul studenţilor) vom realiza împreună o „Culegere de exerciţii de
logică şi argumentare”.

Denumiri lingvistice diferite pentru:

Intensiune Extensiune
conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă
 Prin „cuvânt” ca şi componentă a termenilor se înţeleg nu numai
cuvinte singulare ci şi combinaţii de astfel de cuvinte, adică expresii
lingvistice sau chiar propoziţii întregi care exprimă un anumit termen.
Exemple: „profesorul de logică”, „cel mai lung fluviu din lume”,
„Albert Einstein”, etc

Termenii

Definiţie: un termen este un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care

exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai multe obiecte, reale
sau ideale.
Un termen:
- are o anumită expresie lingvistică;
- exprimă un anumit conţinut sau înţeles;
- se aplică anumitor obiecte, are o sferă.

Termenul are 3 componente logico-semantice:

- cuvântul sau componenta lingvistică;
- noţiunea sau componenta cognitivă;
- obiectul sau componenta ontologică (obiectul nu trebuie înţeles ca
fiind întotdeauna un lucru real şi concret căci el poate fi un număr,
o clasă, o proprietate, adică obiecte abstracte sau ideale).
 Intensiunea unui termen este formată din ansamblul de proprietăţi
care alcătuiesc noţiunea, reprezentând „înţelesul” acelui termen, adică
noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care
termenul se poate aplica cu sens, adică „referinţa” termenului.
Obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt desemnate
sau denotate de termenul respectiv.
Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” sunt conotate de acel
termen.
Există mai multe denumiri pentru intensiune/extensiune.

Exemple de termeni (din punct de vedere intensional):

Absoluţi: animal, carte număr, Relativi: părinte-copil, soţ-soţie,

scriitor, minge bun-rău, gen-specie
Pozitivi: coerent, prietenos, Negativi: incoerent, neprietenos,
moral imoral
Simpli: punct, dreaptă, plan Compuşi: unghi, poligon,
bisectoare, mediană

Exemple de termeni (din punct de vedere extensional):

Vizi: cel mai mare număr Nevizi: soare, copac, cerc

natural, Zeus, cvadratura
cercului
 Singulari: Titu Maiorescu, Generali: ocean, mamifer,
Polul Nord, Africa monedă, cal
Colectivi: pădure, armată, Distributivi: mamifer, elev, carte,
clasă, echipă pom
Vagi: înţelept, adolescent, Precişi: triunghi, anorganic
credincios

El este reprezentat de „legea variaţiei inverse a extensiunii în relaţie

cu intensiunea”: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea intensiunii.
Dacă mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va scădea şi
invers.

Clasificarea termenilor

a. Din punct intensional termenii pot fi clasificaţi în:

1. Termenii absoluţi sunt cei care exprimă proprietăţi ale unor
obiecte, putând fi înţelese în mod independent de alţi
termeni;
2. Termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între
anumiţi termeni, aceştia pierzând independenţa caracteristică
termenilor absoluţi;
3. Termenii pozitivi indică prezenţa unei proprietăţi;
4. Termenii negativi indică absenţa unei proprietăţi;
5. Termenii simpli funcţionează, din punct de vedere logic,
singuri;
6. Termenii compuşi sunt termenii construiţi cu ajutorul altora,
în cadrul unui sistem.
b. Din punct de vedere extensional:
 1. Termenii vizi sunt aceia ai căror extensiune, clasă de obiecte
denotate, nu cuprinde nici un element;
2. Termenii nevizi ai căror extensiune cuprinde cel puţin un
element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale,
extensiunea lor având un singur element

4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin 2

elemente;
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de obiecte
ai căror proprietate nu se conservă prin trecerea de la întreg
la parte;
6. Termenii distributivi apar în cazul în care o proprietate ce
se enunţă despre un obiect, se enunţă şi despre fiecare
componentă a acestuia;
7. Termenii vagi se stabilesc în funcţie de faptul că se poate
spune sau nu, în mod univoc, că un obiect aparţine
extensiunii termenului respectiv;
8. Termenii precişi sunt cei în cazul cărora putem să ne
pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect aparţine
extensiunii unui astfel de termen.

Raporturi între termeni

Doi termeni X şi Y (se au în vedere mulţimile de obiecte pe care
aceştia le denotă, adică extensiunile lor). Sub aspect extensional, adică din
punctul de vedere al sferelor lor, putem avea două tipuri de raporturi între
termeni: de concordanţă şi de opoziţie.
 A. Raportul de concordanţă presupune că mulţimile de obiecte
denotate de cei doi termeni trebuie să aibă în comun cel puţin un element:

XY

A.1. Identitate

Exemple: nea, omăt şi zăpadă; număr impar şi număr nedivizibil cu 2

A.2. Incluziune

Exemple: triunghi şi poligon, poet şi scriitor, pisică şi felină, albină şi insectă

 A.3. Intersectare

Exemple: animal amfibiu şi mamifer, minge şi sferă

1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când
extensiunile acestora coincid, când cei doi termeni se aplică
aceloraşi obiecte:

X=Y / X  Y şi Y  X

2. Raportul de incluziune apare atunci când extensiunea unui termen

este inclusă strict în estensiunea altui termen. Incluziunea stă la
baza relaţiei între gen şi specie, întrucât extensiunea speciei va fi
întotdeauna curpinsă în extensiunea genului. Sub raport intensional
lucrurile se inversează astfel că intensiunea genului va fi cuprinsă
în intensiunea speciei. Spunem că specia este subordonată genului,
iar genul este supraordonat speciei:

X  Z şi Y  X
 3. Raportul de intersectare apare când estensiunile termenilor au
elemente comune, fără ca vreo extensiune să fie curpinsă strict în
cealaltă:

X  Y şi Y  X

B.1. Contradicţie

Exemplu: alegând drept „univers de discurs” mulţimea animalelor,

perechea de noţiuni contradictorii vertebrat-nevertebrat va acoperi în
totalitate acest univers. Orice element al acestei mulţimi, orice animal, se
găseşte în una dintre extensiunile celor doi termeni şi numai în una dintre
ele. Un animal este fie vertebrat fie nevertebrat, a treia posibilitate este
exclusă.
 B.2. Contrarietate
Exemplu: dacă alegem clasa felinelor drept univers de discurs, dacă X
simbolizează subclasa leilor şi Y pe cea a tigrilor, atunci nici un animal nu
va face parte atât din extensiunea lui X cât şi a lui Y dar reuniunea celor
două extensiuni (suma indivizilor celor două clase) nu epuizează clasa
felinelor, existând posibilitatea a cel puţin unei a treia subclase de feline Z,
spre exemplu mulţimea jaguarilor, care la rândul ei se află în raport de
contrarietate cu primele două (X, Y), intersecţia celor trei subclase fiind
mulţimea vidă.
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile
denotate de termenul respectiv nu există nici un element comun:

X Y=

1. Raportul de contradicţie. Doi termeni se află în raport de

contradicţie când orice obiect am alege din universul de discurs
acesta se găseşte numai în extensiunea unuia dintre termenii în
cauză;
2. Raportul de contrarietate. Spunem că doi termeni se află în raport
de contrarietate când alegând un obiect dintr-un anumit univers de
discurs, acesta nu aparţine simultan extensiunilor celor doi
termeni, dar există posibilitatea să nu facă parte din nici una dintre
extensiunile celor doi termeni. Reuniunea extensiunilor celor doi
termeni nu epuizează universul de discurs.
 Rolul pe care-l au termenii în argumentare este foarte important. Ceea
ce se are în vedere în cazul unei argumentări este convingerea auditoriului.
Folosirea, alegerea anumitor cuvinte cu impact afectiv, joacă rol în
persuadarea (influenţarea) auditoriului. Putem folosi termeni cu aceeaşi
extensiune dar care diferă sub raport intensional, adică acelaşi lucru poate fi
spus în mai multe feluri. Într-o atitudine favorabilă, în argumentare folosim
spre exemplu expresia „conducere unică şi centralizată”. Dacă atitudinea
este defavorabilă, pentru aceeaşi situaţie folosim cuvântul „dictatură”.

Operaţiile gândirii şi formarea noţiunilor

1. Necesitatea noţiunilor:
Lucrurile posedă numeroase însuşiri şi sunt în continuă
transformare. Privit în amănunte, nici un lucru nu seamănă cu altul.
Fiecare obiect îşi are particularităţile sale. Obiectele se reflectă în
mod direct cu particularităţile lor, în percepţii şi reprezentări.
Acest lucru este util pentru informarea omului depre mediul
ambiant.
Pentru a se putea orienta, omul trebuie să răspundă la întrebări
privind însuşirile lucrurilor şi fenomenelor din jur. Reflectarea
mijlocită a lumii exterioare, cu multitudinea de însuşiri ale
obiectelor şi fenomenelor, se face printr-un proces psihic complex
– gândirea.

2. Comparaţia:
 Omul a observat că între obiectele lumii înconjurătoare există
asemănări şi deosebiri. Acestea stau la baza noţiunilor. Operaţia de
stabilire a asemănărilor şi deosebirilor se numeşte comparaţie.
Rostul acestei operaţii este de a stabili însuşiri comune mai
multor obiecte. Deşi variate, aceste obiecte aparţin unei singure
clase, având cel puţin o însuşire comună. Cu această însuşire
comună, sau chiar mai multe de acelaşi fel, omul poate alcătui un
obiect mintal care reprezintă întreaga clasă de obiecte. Aceasta
este noţiunea.

3. Analiza şi sinteza:

a. Analiza: dacă actul de comparaţie nu se poate face decât fixând

criterii de asemănare şi deosebire, înseamnă că în obiectele comparate şi
descompuse mintal, noi identificăm anumite însuşiri sau aspecte.

Definiţie: analiza este deci o operaţie logică prin care descompunem

mintal întregul în părţi şi desprindem diferitele lui aspecte sau însuşiri.

Nu se poate afirma depre un obiect că este cunoscut, înainte de a fi

supus operaţiei de analiză.

b. Sinteza: ca şi analiza, se poate opera în mod material asupra

obiectului, atunci când se recompune, efectiv, întregul din părţi, sau această
operaţie poate fi făcută numai pe plan mintal, cu ajutorul gândirii şi al
imaginaţiei.
 Definiţie: sinteza, este o operaţie logică prin care unim mintal, într-un
întreg, părţile, însuşirile sau aspectele fenomenului descompus prin analiză.
Actul de sinteză este invers faţă de cel de analiză şi corelat cu el.
Sinteza completează analiza şi o verifică.

4. Abstractizarea şi generalizarea.

Comparaţia mai multor obiecte diferite între ele şi analiza au drept

urmare separarea unor însuşiri de celelalte însuşiri, precum şi de obiectul
căruia îi aparţin. Această operaţie se numeşte abstractizare (din limba latină,
obstraho – scot ceva din ceva). Abstractizarea e uşurată de faptul că în
natură, două însuşiri date, nu apar totdeauna legate împreună. Obiecte foarte
diferite, pot avea aceeaşi însuşire şi aceasta este suficient pentru a le aşeza
într-o singură clasă numai din punctul de vedere al însuşirilor comune pe
care le-am ales. Prin procedeul abstractizării, întreprins asupra unor mulţimi
de obiecte, obţinem o însuşire sau mănunchi de însuşiri care se referă la o
clasă de obiecte. Ne ridicăm astfel de la concret la abstract, de la individual
la general.
Definiţie: operaţia prin care cuprindem într-o noţiune, o pluralitate de
obiecte reunind însuşirile lor comune, se numeşte generalizare.
Pentru alcătuirea noţiunilor se aleg însuşiri care sunt esenţiale.
Recunoaştem caracterul esenţial al unei însuşiri prin faptul că ea nu poate
lipsi (este necesară), că este suficientă pentru a deosebi noţiunea noastră de
celelalte, dar mai ales după înprejurarea că ea este fundamentală, adică
celelalte însuşiri comune derivă din ea - sunt consecinţe ale ei.
Noţiunea este acea formă a gândirii care reflectă ceea ce este esenţial
şi general în lucruri.
 De reţinut(!): În vocabularul logicii şi al teoriei argumentării sunt
numite propoziţii doar acele formulări lingvistice depre care se poate pune
întrebarea dacă „sunt adevărate sau false”. Formulările prin care punem
întrebări, dăm ordine, adresăm rugăminţi nu sunt în sens logic, propoziţii.
Dacă acceptăm ce spune o propoziţie, o considerăm adevărată, atunci
ea exprimă o credinţă a noastră.
Privitor la credinţele noastre se poate pune întrebarea „ce temeiuri
avem în sprijinul lor?”
Temeiurile (raţiunile) pe care le putem invoca pentru acceptarea
diverselor propoziţii, sau pentru respingerea lor sunt de mai multe feluri:
experienţa proprie, autoritatea unei surse (o altă persoană, o carte, mass-
media), dar, lucru important, şi raţionamentele, în care caz, ne sprijinim pe
alte propoziţii. În anumite cazuri, pentru anumite scopuri, doar
raţionamentul este socotit a fi calea de întemeiere satisfăcătoare.
De reţinut(!): A raţiona înseamnă a sprijini sau justifica o propoziţie
cu ajutorul altor propoziţii. Prima se cheamă atunci concluzie iar celelalte,
din urmă, premise. Statutul de premisă sau concluzie al unei propoziţii este
relativ la raţionamentul din care ea face parte: aceeaşi propoziţie poate fi
concluzie a unui raţionament şi premisă a altui raţionament. Raţionamentul
este cel mai adesea marcat prin prezenţa în el a unor cuvinte şi expresii
caracteristice, indicatori verbali ai raţionamentului. Aceştia figurează în
faţa premiselor, alţii în faţa concluziilor (sunt şi raţionamente în care nu apar
indicatori). Raţionamentele se fac pentru: o demonstraţie, testarea de
ipoteze, explicaţia, predicţia, distingerea noţiunelor între ele, etc.
Exemple de propoziţii atomare:
 Afară plouă.
Stau acasă.
Mă duc la pescuit.

Exemple de propoziţii compuse:

Dacă plouă afară î-mi iau umbrela şi mă duc la pescuit.
Dacă şi numai dacă plouă afară, stau acasă.

p p
1 0
0 1
Negaţia.
Exemplu: „Afară plouă.” /”Afară nu plouă.”

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Conjuncţia.
Exemplu: „Afară plouă şi eu plec la pescuit”.

p q pq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjucţie inclusivă.
Exemplu: „Mă duc la mare sau mă duc la munte”.
 Propoziţii compuse

Există tipuri de raţionamente care nu pot fi formalizate prin

intermediul logicii termenilor (cazul propoziţiilor categorice). Acestea sunt
semnalate de conectorii logici. De pildă: „Dacă este prea cald mă duc la
piscină” nu poate fi abordată prin logica termenilor. Avem nevoie de logica
propoziţiilor sau logica propoziţională. În logica termenilor, unitatea
logică de bază o constituia termenul, aici unitatea fundamentală de analiză
şi interpretare este propoziţia.
Termenul tradiţional pentru propoziţie era cel de judecată şi exprima
faptul că prin aceasta trebuie să înţelegem conţinutul propoziţional care
rămâne neschimbat prin traducerea dintr-o limbă în alta.
Propoziţiile simple se numesc propoziţii atomare. Ele sunt simbolizate
prin literele p, q, r, etc. Aceste litere se numesc variabile propoziţionale
întrucât propoziţia pe care o exprimă diferă de la caz la caz. O astfel de
propoziţie are valori de adevăr: „adevărat” şi „fals”, şi acestea vor fi notate
prin simbolurile 1 şi 0.
Propoziţiile atomare se pot combina în propoziţii compuse cu
ajutorul unor expresii precum: „dacă..atunci..”, „şi”, „sau”, „dacă şi numai
dacă”, etc. Astfel de expresii se numesc conectori logici. Ei sunt funcţii de
adevăr – valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care rezultă prin
aplicarea lor este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente.
Negaţia (simbolizată prin „¬”, „~” sau prin „ p ”. Prin negarea unei
propoziţii p, se obţine o nouă propoziţie („non-p”) complementară în raport
cu prima, care este adevărată când p este falsă şi falsă când p este adevărată.
 p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjuncţie exclusivă.
Exemplu: „Sau mă duc la mare, sau mă duc la munte”.

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
Implicaţie.
Exemplu: „Dacă plouă, atunci î-mi iau umbrela”.

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Echivalenţă.
Exemplu: „”.

Conector Nume Înţeles Traducere

 negaţie nu
p  non  p / nu este cazul
că p
 conjuncţie şi p  q = p şi q
 disjuncţie sau p  q = p sau q
p  q = dacă p atunci q / p
 implicaţie Dacă..atunci.. / implică
implică q
p  q = dacă şi numai
 Dacă şi numai dacă /
echivalenţă dacă p atunci q / p este
este echivalent
echivalent cu q
Conectorii propoziţionali fundamentali.
 Propoziţia iniţială (p) şi negaţia ei (-p) se află în raport de
contradicţie, nu pot fi simultan nici adevărate, nici false.
Conjuncţia(simbolizată prin „&”, „.”sau prin „  ”) a două propoziţii
este adevărată numai dacă ambele propoziţii sunt adevărate. Când cel puţin
una este falsă şi conjuncţia acestora va fi falsă. În limba naturală, expresiile
pentru conjuncţie sunt: „şi”, „iar”, „deşi”, „dar”, „cu toate că”, „în pofida”.
Disjuncţia(simbolizată prin „  ”)a două propoziţii este adevărată
numai dacă cel puţin una dintre ele este adevărată, şi este falsă dacă ambele
sunt false.
În limbaj natural, disjuncţia e exprimată prin: „sau”, „fie”, „ori”, etc.
Avem două feluri de disjuncţii:
- inclusivă, a cărei valoare de adevăr am precizat-o mai sus;
- exclusivă (W) cu tabele de adevăr diferite de primele.

Dacă unul din termenii unei disjuncţii inclusive este adevărat, atunci
întreaga disjuncţie va fi adevărată ( p  1  1 ) iar dacă unul din termenii săi
este fals, valoarea sa de adevăr este determinată de valoarea celuilalt termen
( p  0  p ).
Disjuncţia exclusivă este adevărată când termenii ei au valori de
adevăr diferite şi este falsă când au aceeaşi valoare de adevăr.
Implicaţia (simbolizată prin „”) reprezintă o relaţie de succesiune
logică între două propoziţii şi este falsă doar dacă prima propoziţie a
implicaţiei este adevărată şi cea de a doua falsă, în restul cazurilor implicaţia
este adevărată.
 În limbaj natural ea este desemantă de expresii de felul:
„dacă..atunci”, „implică”, „din..rezultă”,”din..deducem p”.
Implicaţia exprimă uneori raportul mai complex dintre cauză şi efect.

Echivalenta (simbolizată prin „” sau prin „” ) reprezintă o relaţie

de concordanţă logică şi este adevărată numai dacă ambele
propoziţii/componente au aceeaşi valoare de adevăr.
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este adevărat, valoarea de
adevăr a echivalenţei depinde de valoarea celuilalt component: ( p  1)  p .
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este fals, valoarea de
adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celuilalt component:
( p  0)   p .

Definiţia

Atunci când ne întrebăm ce înseamnă ceva sau ce este ceva, ce

reprezintă, ne folosim în general de o definiţie. Ea este o structură tripartită
cu urătoarele elemente:
- definitul, adică ceea ce urmărim să definim (A);
- definitorul, adică definiţia ca atare (B);
- relaţia de definire (=df).
Formula simbolică a unei definiţii este: A =df B.
 Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie B”,
etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui
obiect, prin care între doi termeni, respectiv două expresii se introduce un
raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar
exprimă acelaşi înţeles ca acesta. În fond el nu reprezintă decăt o formă mai
concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Utilizarea corectă, în
contexte diferite, a termenilor prin operaţia de definire a lor, satisface cerinţa
univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un singur înţeles.

Raţionamente corecte

Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii

compuse, au o trăsătură comună şi anume aceea că toate pot fi caracterizate
ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în virtutea
căreia din premise adevărate este imposibil să se tragă o concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de a fi
valid sau nevalid, dar despre premisele şi concluzia unui raţionament nu
putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi adevărate sau false.
Întâlnim în practica argumentării cazuri în care raţionamentele cu care
se operează sunt probabile sau mai puţin probabile, în funcţie de gradul de
plauzabilitate pe care î-l au. Acestea constituie clasa raţionamentelor
inductive.

Raţionamentul deductiv, demonstraţia:

 Operaţia de demonstraţie implică:
- adevărurile există şi intelectul nostru, poate ajunge la reflectarea
justă a realităţii care trebuie demonstrată;
- aceste adevăruri nu sunt evidente prin ele însele, se cer dezvăluite
mai clar;

Demonstraţia primeşte valoare prin concordanţa tezelor demonstrate

cu realitatea, prin intermediul criteriului obiectiv al adevărului. În sens larg
ea constă într-un şir de raţionamente îndreptate spre întărirea sau respingerea
unei aserţiuni.