Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 86 (an X), februarie 2013 * Serie nouă

 Mihai Popescu

Tiparul executat la S.C. EUROPRINT Company S.R.L.

str. Victoriei, nr. 1, Buzău

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
I. EDITORIAL
Cetatea Halsttatiană din Dealul Ederile
este cetatea GENUCLA
În numerele trecute ale revistei Dacia Magazin am
prezentat câteva locuri din nordul Geţiei Minor (Dobrogea),
locuri ce se află într-un perimetru format din satele Parcheş,
Mănăstirea Celic Dere şi Comuna Niculiţel, unde bănuim
că s-ar afla cetatea getică Genucla, ce a fost distrusă de
guvernatorul Macedoniei, generalul Crassus, în anii 28-27
î.Hr.
Atât în gospodăriile localnicilor, în pădurile din
preajmă sau pe câmpurile din acest areal se găsesc zi de
zi fel de fel de artefacte, ce ne trimit îndărăt cu mii de ani.
Cercetările arheologice, ce s-au desfăşurat de-a lungul
anilor, au scos la lumină complexe de locuire intensă încă
din neoliticul timpuriu. În acest perimetru s-au săpat parţial
şase situri ce demonstrează o aglomerare deosebită de
locuinţe, gropi menajere, mai multe necropole, mai impor-
tante fiind doar trei, chiupuri de mari dimensiuni, o lampă
de lansare la apă, cuptoare de reducerea metalelor, mo-
nede de toate felurile, inclusiv monede concave, multe alte
vase de diferite mărimi ca: amfore, cercei, fibule, brăţări,
mărgele etc. La aproximativ 4 km vest de mănăstirea Celic,
în inima pădurii, există o necropolă cu sute de morminte din
care cel puţin două sunt foarte importante din cauza
DACIA
magazin
Nicolae Nicolae
ringurilor circulare de piatră, dar şi a inventarului ce a fost
ridicat în urma săpăturilor de salvare. După toate artefactele
militare (săbii, cuţite, pumnale, scuturi etc.) se poate afirma
că în urmă cu trei milenii în acest teritoriu a existat o civi-
lizaţie getică ce s-a dezvoltat permanent, şi nu greşim dacă
o datăm la sfârşitul epocii bronzului, începutul epocii fierului.
Menţionăm că toate acestea sunt dovedite prin metode re-
lative, dar cu tot acest neajuns trebuie neapărat să intuim
faptul că în preajmă trebuie să existe o cetate sau un
perimetru fortificat de unde întregul ţinut trebuia condus din
punct de vedere politic, administratic şi, bineînţeles, militar.
Cu mulţi ani în urmă, fostul director al ICEM Tul-
cea, care era de fapt şi şeful de şantier arheologic din
această zonă, domnul Simion Gavrilă, cu ajutorul a doi pă-
durari ce cunoşteau hăţişurile pădurii, descoperă o fortifi-
caţie sinistră, la prima vedere, în vârful primului deal spre
vest, privind din faţa bisericii mănăstirii Celic. Între timp, dis-
tinsul profesor a decedat, neexecutându-se niciun fel de
săpătură de sondaj. Începând cu anul 2010, acest nou sit
a fost preluat de domnul arheolog Sârbu V. din Brăila, care
a început săpătura de sondaj în interiorul perimetrului, mar-
cat de formaţiuni geologice peste care s-a construit zidul
1

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
acestei fortificaţii.
Săpătura de sondaj şi salvare s-a făcut prin prac-
ticarea unor casete cu dimensiunile de 2/1 m.l., cu studenţi
aduşi din Polonia. Timp de trei săptămâni, în anul 2011 s-a
săpat cu o discreţie absolută, iar după ce inventarul din
casete a fost scos, casetele au fost astupate cu grijă, dar
marcate cu câte un martor (ţăruş din lemn). Nu înţelegem
de ce studenţii români nu au fost prezenţi la aceste lucrări,
dar bănuim că necunoaşterea limbii române este un aspect
ce protejează informaţiile culese. Din vârful acestui promon-
toriu se văd prăvălite la vale, până la baza dealului, mii de
pietre, unele finisate, altele nu, dar toate făcând parte din
zidul fortificaţiei. Cetatea are descoperite deocamdată trei
porţi, şi anume: sud-est, nord şi vest. În partea de nord-est
atât stâncile, cât şi ce-a mai rămas din zid prezintă arsuri
profunde. După inventarele găsite atât în incintă, cât şi în
necropolă, cetatea este cel puţin de epocă halsttatiană din
perioada timpurie. O informaţie importantă pentru de-
osebitele enigme din zonă, vine chiar din denumirea dealu-
lui pe care localnicii îl numesc Ederile. Constatăm, deci, că
acest cuvânt este un cuvânt compus din rădăcina
ede=preot, ri=loc sfânt, iar le=luminos, strălucitor. Consi-
DACIA
magazin
derăm, de asemeni, că atribuirea acestui nume limbii turce
este nefondat. În interiorul cetăţii la treizeci ml de latura de
nord, ce este realizată perfect pe direcţia est-vest fără cea
mai mică deviaţie, se află o stâncă finisată de o formă ciu-
dată, care poate fi asemuită cu un altar. Mai jos cu un km
pe o cărare deviată din cărarea principală aflăm o grotă cu
deschiderea de 1,5 m.l. înălţime, 3,5 m.l. lăţime şi 5 m.l.
lungime.
Această grotă nu ar avea mare importanţă prin di-
mensiunile ei, ci prin faptul că lovind în stâncă cu un ciocan
ea sună a gol în partea de jos. Este foarte posibil ca această
grotă să fie de fapt intrarea, sau una din intrările, peşterii
menţionate de Dio Casio, fiind într-adevăr în apropierea
cetăţii. Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că:
- fortificaţia (cetatea) se află în nordul Sciţiei Minor;
- ea este la o distanţă de maximum trei km de fos-
tul mal al Dunării (Dunărea Veche). Noi am luat în consi-
derare şi debitul de zece ori mai mare al fluviului în urmă
cu 3000 de ani;
- distrugerea cetăţii din temelii în anii 28-27 î.Hr.
arată ura nestăvilită a romanilor pentru această cetate ce a
contribuit cu trupe getice de elită în urmă cu 20 de ani la
decapitarea armatei romane de la Histria;.
- numele dealului Ederile este semnificativ, motiv
pentru care s-a păstrat în memoria colectivă a neamului
până în zilele noastre;.
- prin tradiţie, zona a rămas o zonă puternică a
dreptei credinţe, ce a existat mult înainte de apariţia creş-
tinismului.
Din concluziile prezentate putem lesne să afirmăm
că ne aflăm în faţa cetăţii getice Genucla.
2
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

NOI, DACII (IV)

Desprte o cronică „uitată” a

poporului Dac (2)
Dr. Napoleon Săvescu

„Atunci, hai să le studiem!” – acesta a fost şi Magazin”.

mesajul celui de al V-lea Congres de Dacologie din
anul 2004, dedicat plăcuţelor de la Sinaia. În plenul
congresului, Adrian Bucurescu, filolog şi ziarist, a
descifrat cu uşurinţă două dintre plăcuţe, arătând şi
cheia descifrării lor. Dânsul şi-a continuat munca, aşa
cum se poate vedea în paginile publicaţiei „Dacia
Branislav Ştefanovsky, specialist în lingvis-
tică arheologică, a prezentat şi domnia sa traducerea
uneia dintre plăcuţe, la acelaşi congres. Mai târziu,
şi-a materializat rezultatul cercetărilor într-o carte des-
pre aceste tăbliţe şi despre semnificaţia lor.

Fig. 196 Acesta este medalionul

găsit la Sarmisegetusa Regia,
mult după anul 1924. Ne între-
Fig. 195 Figura acestei femei aşezate central cred că am mai în- băm: cum a fost posibil ca „fal-
tâlnit-o undeva. Un medalion identic a fost găsit la Sarmisegetusa sificatorul” prin anii 1874 să fi
Regia, unde săpăturile au început prin anii 1924... Plăcuţa de ştiut de această figură când ea
mai sus a fost găsită în jurul anului 1874. Deci, ea este cu 50 de a fost descoperită de arheologi
ani anterioară medalionului de la Sarmisegetusa. Aşadar, este 50 de ani mai târziu? Atunci,
ilogic ca plăcuţa de mai sus să fie un fals. cine greşeşte?

3
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin
forum de ştiinţă; am putea considera chiar că institutul
este un adăpost de falsuri...?!
De ce nu se aruncă la gunoi ce este fals? De
ce nu ni se dau nouă plăcuţele? Promitem că am avea
o mai bună grijă de ele!
Dar, dacă le-aţi declarat falsuri, de ce le as-
cundeţi? Şi mai delirant: de ce furaţi din ele?

Fig. 197 Spre necazul „ştiinţificilor”, ea con-

tinuă să apară şi pe alte tăbliţe, arătând cine,
de fapt, greşeşte.

Fig. 199 Probabil că surpriza cea mai mare a

hoţilor a fost faptul că nu se aşteptaseră ca
cineva să fi fotografiat plăcuţele prin anii ‘40
şi, culmea, să se intereseze acum de ele, ba,
chiar mai mult, să scrie o carte despre această
istorie a poporului nostru dac, sintetizată pe
acele plăcuţe de plumb.

Fig.198 Să ne aducem doar aminte de povestea

brăţărilor de aur de la Sarmisegetusa, conside-
rate multă vreme drept falsuri de către „ştiinţi-
ficii” noştri. Datorită lucrătorilor Ministerului
de Interne, ele s-au dovedit a fi autentice, dacice.
Astăzi, se fac teze de doctorat despre ele. Azi, ele
nu mai sunt falsuri, ci obiecte de mândrie chiar
şi pentru cei ce, în urmă cu câţiva ani, nu le
apreciau.

Uneori mă întreb, pe bună dreptate: dacă

plăcuţele sunt falsuri, aşa cum declară Vulpe, de ce
sunt păstrate într-un institut ştiinţific? Fig. 200 Plăcuţa fotografiată de mine la
Mănăstirea Sinaia, septembrie 2010. Citirea
Dacă există un fals, suntem îndreptăţiţi să cre-
ei nu este dificilă.
dem că mai sunt şi alte falsuri păstrate prin acest

4
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin
De pe http://www.ariminia.ro/tablitele/tabli-
tele-de-la-sinaia-i.html:
Domnul DOPA (după) CAPO (cap, judecată) DIO
(sfânt) ZABELIO AIU (aiu: usturoi, arzător) SOR
(soare) SE ZERI (a zări) NA (na: a da, a doborî)
GLOTO (gloată) ARMOSO (armată) DAB (cetate, în-
tăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO (croi: tăietură,
lovitură) MOS (moşi: a lucra ceva încet şi pe ascuns)
POL (pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO (tabie:
cetate) LINA (lina: a potoli, a se adăposti) TO ISO
(izi: a mânca) RAGA (rage: a plînge) SIO (sîi: a se
teme, a se sfii) O RUSI (roşi) SEGETA (săgeată: copil
sărman). BRE! NODE (nodă: genunchi) NOS (nosa:
hai! haide!) GEO (giu: vioi) TOE (toi: mulţime, a
calma) OSTI (răsărit). SAR MOGA (mogă: om sim-
Fig. 201 Plăcuţele descriu cu lux de amănunte
plu, nepriceput) TO DAB (cetate) SCUT (scuti: a
o lume dispărută a dacilor, o lume existentă cu
apăra, a ierta) GET. KOS (coş: tabără militară)
sute de ani înaintea sosirii romanilor, descriu
RASAR (răzare: sclipirea razelor soarelui) M. (mato:
strămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi,
conducător) GITIO SATO (saţu: săturare) PO (po: a
fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea
striga pe cineva). Interior: SLIDO (sladu: produs din
demne şi poate prea măreţe pentru a mai fi
care se face berea, gălăgie).
menţionate de istoria noastră romanofonă.
Mă întreb din nou: dacă plăcuţele sunt falsuri,
Sigur că reprezentarea cetăţii Sarmisegetusei
aşa cum declară Vulpe, de ce sunt păstrate într-un in-
pe unele din plăcuţe, cu mult timp înainte ca arhe-
stitut ştiinţific?
ologii să descopere acest centru religios, ar fi trebuit
Oare aş putea şi eu, pentru 100 de ani, să-mi
să dea de gândit celor care le considerau falsuri. Dar
las pantofii la păstrare în institutul lor arheologic,
şi mai de neînţeles este faptul că, deşi un templu al
minţind că ei aparţin lui Decebal?
lui Burebista, descoperit în anul 1956, se găseşte
De ce nu sunt înregistrate aceste plăcuţe?
reprezentat în detaliu pe aceste plăci de plumb, ele
Mai aveţi şi alte lucruri neînregistrate din care puteţi
zac de mai mult de 100 de ani prin beciurile Insti-
fura confortabil, domnilor? Cui îi trebuie un fals, dacă
tutului de Arheologie.
este un fals?!
Şi, dacă sunt falsuri, atunci de ce găsim
plăcuţe asemănătoare de plumb şi la sudul Dunării?
Or fi intrat spionii bulgari în Institutul de Arheologie
din Bucureşti, prin subsolurile acestuia, şi au furat
plăcuţe de plumb, oricum neînregistrate, iar acum le
comercializează pe internet? Or, are mai mult sens
că plăcuţe asemănătoare au fost folosite
pentru consemnarea momentelor istorice impor-
tante, atât de către dacii nord-dunăreni, cât şi de
cei sud-dunăreni, fluviul Dunărea nefiind în acele
timpuri graniţa naţiunii noastre, ci axa ei.
Acelaşi inteligent şi spiritual ziarist, Horia
Turcanu, nu scapă ocazia de a-l întreba pe Vulpe:
„Cum se face că planurile cetăţii Sarmisegetusa se
găsesc pe aceste tăbliţe” (ca, de altfel, şi numele
Fig. 202 Sigur că reprezentarea cetăţii
cetăţii, n.a.), cetate care a fost descoperită la mult timp
Sarmisegetusei pe unele din plăcuţe, cu mult
după ce tăbliţele deja zăceau în subsolurile Institutu-
timp înainte ca arheologii să descopere acest
lui? Răspunsul lui Vulpe a fost încâlcit, bâlbâit,
centru religios, ar fi trebuit să dea de gândit
neverosimil.
celor care le considerau falsuri.

5
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin
Dar el, Vulpe, nu ezită să-i atace pe marele
cărturar Nicolae Densuşianu (care a scris „Dacia
Preistorică”, publicată în 1913) şi pe cei care consi-
deră că „Noi nu suntem urmaşii Romei”. Prin ati-
tudinea lui neştiinţifică şi rău-intenţionată, nu face
altceva decât să se autoexcludă din rândul adevăraţilor
oameni de ştiinţă. Ele, plăcuţele, vin în contradicţie
cu dogma „Noi suntem urmaşii Romei”, aşa că ele tre-
buiau să dispară!

Fig. 203 Probabil, Diegi şi Vezina judecaţi de

Diurpaneus

Aceiaşi „ştiinţifici”, Vulpe şi Djuvara, într-o

emisiune la TVR Cultural, încercau să ne convingă
într-un limbaj „cacofonic” precum că şi tăbliţele de la
Tărtăria, conţinând primul mesaj scris din istoria
omenirii, ar fi, de fapt, un alt fals! Ele ar fi fost des-
coperite prin anii 1950, ne spunea „bătrânul om de şti-
inţă africană”, „istoricul” Djuvara... În realitate, toată
lumea ştie că pe atunci, descoperitorul lor, Vlasa, ar
fi trebuit să fie elev la liceu şi nu arheolog. Domnilor
ex-stalinişti, ex-comunişti, mastodonţi ai istoriei şi
arheologiei române, tăbliţele de la Tărtăria au fost de-
scoperite în 1961... Cât despre datările cu carbon ra-
dioactiv făcute în Italia, dovedind faptul că tăbliţele Fig. 205 Este o chestiune de bun simţ: una e să
de la Tărtăria sunt vechi de 8.450 de ani, dânşii nu le falsifici una-două plăcuţe de plumb şi alta e să
percep, deoarece nu sunt publicate într-o limbă cunos- falsifici 500 de plăcuţe, o bibliotecă întreagă
cută dânşilor, limba română. Domnilor, faptul că aveţi adică, şi asta nu numai la nordul Dunării, dar
probleme de exprimare gramaticală şi de memorie nu şi la sudul ei.
vă dă dreptul să vă jucaţi cu istoria noastră...

Considerând că este o crimă să ascunzi pagini

din istoria neamului nostru, a poporului nostru Dac,
să furi din aceste dovezi, să le doseşti neinventariin-
du-le, cerem Ministrului Culturii, cerem Procuraturii
Române, Ministerului de Interne şi, nu în ultimul
rând, S.R.I-ului să-i cerceteze de urgentă pe cei ce se
fac vinovaţi de astfel de tâlhării, de furturi din
gestiunea avutului naţional şi de comercializarea lor
în afara graniţelor României.
Ne întrebăm: ce altceva s-a mai furat şi con-
tinuă să se fure din Institutul Arheologic din Bu-
curesti? Şi cine sunt hoţii?
România este o ţară democrată, cu legi de-
Fig. 204 Strămoşi celebri, eroi celebri, care
mocrate şi, de aceea, aşteptăm cu încredere răspunsul
s-au luptat şi au murit pentru ca Ţara noastră
şi deciziile organelor competente.
Dacia să fie liberă, azi sunt priviţi ca pe nişte
străini.

6

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Fig. 206 Arme de luptă şi o figură parcă din is-
toria Maya …să fie el chiar ruda noastră ?
Fig. 207 Dar el cine o fi ? Chiar să refuzăm
să-l cunoaştem ?
Adevărul poate ieşi la lumină prin continuă şi
onestă cercetare.
Cartea de faţă este o cărămidă pusă la temelia
reconstrucţiei istoriei noastre străvechi, este baza de
pornire şi emulaţie a unui curent colectiv de gândire
şi acţiune din ce în ce mai larg, care să înlocuiască
opiniile învechite, de mult depăşite, anacronice.
În locul lor, să fie exprimate cu hotărâre şi
curaj ipoteze noi şi certitudini moderne, bazate pe
noile descoperiri pluridisciplinare.
DACIA
magazin
Fig. 208 Ca şi în cazul brăţărilor de aur de la
Sarmisegetusa şi în acesta al plăcuţelor de
aur/plumb de la Sinaia numai Ministerul de In-
terne poate să le salveze, să ne salveze această
Istorie altfel Pierdută, acest Scris Pierdut.
Fig. 215 Plăcuţa fotografiată de mine la Mănă-
stirea Sinaia, septembrie 2.010.
Citirea ei nu este dificilă, se spune pe
http://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-
sinaia-i.html:PUA (a putea) IO AT (at: armăsar)
LEU LUE SAMUE (samă) LO ON (on: neam)
SONTO (şonta: a schilodi) RIOMUNO ( ) SO
(astfel) NOBALI (nobi-lul)
ENO EDO (ede: a judeca) LO PATRA (pătra: a
înfăptui).
O asemenea cercetare aprofundată va con-
duce, în mod cu adevărat ştiinţific, la concluzii
demne de strămoşii noştri daci şi de aportul lor
fundamental la întemeierea şi înflorirea societăţii
dacice, pe care au ridicat-o la valori universale.
7
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

Sacralitatea Masivului Ceahlău

din vol. Istorii neelucidate*
Silviu N. Dragomir

Orice ar menţiona istoria,

orice ar povesti legendele, orice ar
sugera literatura şi orice ar putea
afirma unii sau alţii în ceea ce
priveşte masivul Ceahlău, dar cu
privire la o sacralizare a respectivu-
lui templu natural moldav nu mai
pot exista absolut niciun fel de
dubii.
Nu cunoşteam în spaţiile
româneşti un alt munte care să aibă
un anume hram al său, întocmai tu-
turor sfintelor lăcaşuri. De aseme-
nea, nu cunoaştem în spaţiile
româneşti o altă vatră de sihăstrie –
şi sunt multe asemenea zone –, care
să se fi bucurat la un moment dat de
aproape douăzeci de lăcaşuri de
cult; fără să-i mai punem la so-
coteală pe nenumăraţii sihaştri unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis… Acest Zamolxis a
vieţuind răzleţiţi pe versanţi, nevoindu-se prin firide trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras. Fie că
tăinuite, râpe, grote sau scorburi -, departe de forfota Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost (într-ade-
lumii. Dar, ceea ce este şi mai important, aici în văr) vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine…
Ceahlău, s-a menţinut, începând încă din protoistorie Prima traducere românească a Istoriilor lui
şi pătrunzând până astăzi către noi, un sumum de Herodot a fost făcută încă de timpuriu (anii
dovezi ale sacralizării, reprezentată printr-o adoraţie 1668/1670), fiind realizată de spătarul Nicolae
faţă de măreţia muntelui. Sacralitatea s-a păstrat de-a Milescu -, ea numărându-se, astfel, printre primele din
lungul vremilor şi în firea oamenilor de munte, ei Europa. Dintre cele nouă cărţi ale marelui istoric al
„fiind aplecaţi spre eres… încât se mai închină la zei Antichităţii, cartea a patra conţine datele cele mai in-
necunoscuţi care se vede că se trag din idolii cei vechi teresante despre noi. Ea se constituie, în fapt, întocmai
ai dacilor” (v. Dimitrie Cantemir). unui ansamblu de amintiri, interviuri, povestiri, note
de cercetare, portrete, descrieri de bătălii, anecdotică,
1. Credinţe ale geto-dacilor perpetuate prin pro- relatări indecente, descrieri geografice şi observaţii
toromâni către românii de azi asupra moravurilor. Astfel, „ziaristul” Herodot a în-
Tracii – consideră Herodot – ar fi cei mai pu- jghebat prima culegere de etnografie şi geografie
ternici dintre toate popoarele dacă ar izbuti să se umană din trecutul nostru, al românilor.
unească sub o singură căpetenie… Dar unirea lor e
cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea 2. Semnificaţia denumirii de Kogaionon (Cogaion)
sunt ei slabi. Tracii poartă multe nume, în toate, obi- Limba română nu poate da nicio justificare
ceiuri asemănătoare… Geţii… sunt cei mai viteji şi semantică acestei denumiri. Dar nu este deloc un caz
mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei ne- aparte deoarece, la rându-i, oronimul Olympos – acea
muritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care reşedinţă montană a zeilor din panteonul grec – nu
piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care este nici el explicabil cumva prin limba acestora. În

8

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
cea de a patra carte a sa, Herodot ne pune într-o primă
încurcătură prin relatarea despre Zamolxis (grafitat
adesea Zamolxis ori Salmoxis), care s-a retras într-o
„Oikema Katagaion”, ce pare să fi fost o locuinţă sub-
terană, a cărei denumire în greacă se constituie într-o
adevărată omofonie: Katagaion – Kogaionon. Or,
această asemuire fonetică este cu totul întâmplătoare.
În concluzie, nimeni nu poate să spună în mod cert
care ar putea fi dezlegarea problemei.
Cu o soluţie a venit George Vaida, acesta îm-
părţind astfel oronimul: COG-AION-ON.
În acest caz, prefixul COG ar avea semnificaţia de
„munte, măgură”, AION ar fi un fel de plural de la
aoi, cu semnificaţia de „înţelept”, de unde oionna
(componentă, la plural însă) ce putea foarte bine să
fie considerat ca un substantiv folosit numai la singu-
lar şi declinat ca atare -, iar ON ar fi doar un sufix plu-
ralizant; deci, în traducere: „Munţii înţelepţilor” sau,
poate într-o traducere mai liberă, „Muntele
înţelepţilor” (a se vedea în acest sens revista Noi
Tracii – 159/1988). Ceea ce, în fapt, s-ar putea şi
astăzi subînţelege prin oronimul Kogaionon.
Dar, muntele venit ca simbol preluat din pro-
toistorie s-a suprapus în mod fericit pe muntele venit
ca simbol preluat din creştinism, întărind astfel şi mai
mult o simbolistică unificată. Să nu uităm că Iisus
s-a schimbat la faţă pe Muntele Taborului, a predicat
Fericirile pe Muntele Fericirilor, s-a retras să se roage
singur pe Muntele Măslinilor, a fost răstignit pe
Muntele Golgota şi s-a înălţat la cer de pe Muntele
Eleon. Orice locaş de cult creştin este aşezat pe un
deal sau măcar pe o ridicătură.
3. Sacerdoţii geto-daci
Panteonul sacru al geto-dacilor se afla sub
privegherea unui singur sacerdot (suprem), ajutat de
alţi iniţiaţi, pe ierarhii stabilite în trepte, aceştia cul-
tivând sentimentele religioase ale poporului. Întreg
clanul – construit piramidal – al acestor slujitori făcea
parte din aristocraţie, fiind constituit într-un fel de
ordin cavaleresc; doar că nu purtau arme, iar funcţiile
lor se limitau la cele sacre. Erau împărţitori de drep-
tate, dar şi trezorieri ai ştiinţei, culturii şi artei, pe care
le dezvoltau punând însă accent în mod special pe as-
tronomie, astrologie, medicină şi ştiinţele naturii.
Fiecare sacerdot avea sub instruire unul sau mai mulţi
novici, proveniţi din toate straturile societăţii. Din pă-
cate, învăţăturile li se transmiteau adesea doar oral –
întocmai ca şi la druizi –, astfel că ele au rămas pro-
babil definitiv pierdute pentru posteritate. Susţineau
deprinderea eticii odată cu propovăduirea nemuririi
sufletului, concepte introduse de Zamolxis, mare
preot, rege şi zeu. Concomitent, mai era adorat şi
Soarele, ca o remanenţă a unor timpuri ancestrale, dar
DACIA
magazin
ajuns la sacerdoţii geto-daci doar ca bază a diverselor
măsurători cuprinse apoi în calendarele ce erau calcu-
late cu o proverbială precizie.
Identificarea lui Zamolxis cu principiul
Binelui dobândise unele adânci sensuri social-politice.
Din spusele lui Strabon, rezulta că acei ktistai-abioi
elininaseră între ei proprietatea privată a bunurilor de
consum, că introduseseră – pe lângă comunitarismul
averilor – şi pe acela al vieţii de familie (?), că prin
traiul auster arătau un total dispreţ bogăţiei, că erau
vegetarieni, ceea ce într-o ţară îmbelşugată în cărnuri
de tot soiul putea să aibă semnificaţia nu doar a unor
interdicţii ritualice, ci se considera şi drept un act de
sobrietate, şi că, în mod deosebit, îi preocupa drep-
tatea socială. După Poseidonios, ar rezulta, ca o pre-
cizare, că abioi erau adepţi ai celibatului.
Toţi sacerdoţii geto-daci se mai ocupau intens
de medicină, practicând divinaţia după o filozofie
medicală proprie, conform căreia (ne spune Platon în
Carmide) înainte de a vindeca rănile şi bolile ar trebui
tămăduit sufletul, sub cele două aspecte ale sale: de
sistemul nervos care controloează funcţiile organis-
mului, dar şi sub acea formă a credinţei care mântuie
şi tămăduieşte printr-o recunoaştere a atributelor
izvorâtoare ale Adevărului, Binelui, Dreptăţii şi
Sfinţeniei.
În conformitate cu practicile orientale venite
pe „Calea sacră a sciţilor”, despre care ne aminteşte
Dimitrie Cantemir, geto-dacii dispuneau şi de pleistoi,
care nu se aflau printre marii sacerdoţi ai cultului
geto-dac, ei formând marea pleiadă a filosofilor, a
înţelepţilor, vieţuind retraşi prin munţi. Se poate
susţine că „pleistoi” ar fi putut însemna în limba geto-
dacilor „cel care practică asceza”; mişcare, căreia în
greceşte i se spunea isihia (sau isihasteria) şi de unde,
la noi, s-a ajuns să i se spună sihăstria.
Existenţa unor asemenea sihaştri la geto-daci,
şi apoi la protoromâni, ajungând până la noi românii,
este atestată în mod sigur, ea fiind semnalată atât is-
toric, cât şi prin toponimele sau hidronimele din toate
zonele cunoscute ca vechi vetre de vieţuire isihastă
(cuvânt azi admis la noi, ca arhaism), unde s-au des-
coperit şi altare ale cultului păgân geto-dacic. Ceea ce
demonstrează continuitatea unor asemenea mani-
festări.
4. Sihaştrii din istorie
La noi, românii, avem unele asemenea surse
istorice care relevă că, întocmai la fel ca odinioară, în
Antichitate, Ştefan cel Mare l-a consultat în anumite
momente cruciale pe Daniil Sihastrul, întocmai cum
odinioară şi Decebal apelase la Vezina, iar Burebista
la ajutorul lui Deceneu.
Există surse din folclorul local care susţin că
9

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
şi în Masivul Ceahlăului au existat – până către con-
temporaneitate – sihaştri care nu erau supuşi cinului
monahal, ei fiind simpli asceţi ce practicau Divinaţia
şi Asceza; la ei oamenii mergând spre a fi consultaţi,
deoarece respectivii (numiţi „pustnici”) erau re-
cunoscuţi pentru proverbiala lor Puritate, Echilibru,
Dreptate, Înţelepciune, Cumpătare, Modestie şi Răb-
dare în a le asculta poporănilor păsurile, ceea ce se
traduce printr-o liniştire sufletească: Isihie. Ei nu par-
ticipau neapărat la slujbele zilnice, luând parte doar
la Slujba de Înviere, ce era recunoscută tacit ca o ser-
bare a „Înnoirii firii”, tot un anume fel de „Schimbare
la Faţă”. Se ajunsese chiar la o desăvârşită înţelegere
şi un deosebit respect reciproc.
Se ştie că Daniil Sihastrul fusese rugat de
monahi să devină stareţ al Mănăstirii Putna, dar re-
fuzase accederea sa în fruntea cinului monahal. El era
Sihastru, deci Pustnic, adică făcea parte dintr-o cu
totul altă tagmă. De asemenea, în anul 1497, la
moartea Mitropolitului Moldovei, celebrul Teoctist,
tot el fusese rugat să devină Mitropolit al Ţării
Moldovei, dar refuzase din nou o funcţie supremă,
propunându-l în schimb pe Grigorie Roşca, un fost
novice al său de odinioară. Daniil nu-l refuză, însă, pe
Ştefan Vodă, care-l dorea mai aproape; iar ca urmare,
rămânând tot pustnic, s-a mutat din marea vatră de si-
hăstrie a Putnei în aceea a Voroneţului, unde a şi
murit.
Ne apare, deci, în mod indubitabil faptul, re-
alitatea că nu toţi aşa-zişii „monahi” ar fi fost, la
rându-le, şi „monahi înregimentaţi” în cultul creştin.
Erau cinuri diferite.
Merită relevat şi detaliul că Ioan Casian,
vorbind despre modul de alegere a locului de practi-
care a ascezei, arăta că „nu toate locurile priesc mo-
nahilor”. Afirmaţia poate primi interpretarea că
locurile respective nu se aleg cu totul la întâmplare şi
că ar fi preferabil să se opteze pentru zonele în care,
odinioară, se mai practicase asceza. De aici s-ar justi-
fica mulţimea de toponime generalizante, foarte adânc
împământenite. Se pot urmări în acest sens denumiri
generice ca: „Sihastrul”, „Călugăra”, „Dealul Popii”,
„Poiana Maicilor”, „Bradul Botezat”, „La Chilii” ş.a.
5. De la protoistorie la istorie
Foarte mulţi analişti în istoria credinţelor şi
ideilor religioase se arată destul de reticenţi la orice
apropiere făcută între „sihăstriile” geto-dacilor şi „si-
hăstriile” creştine din Evul Mediu sau chiar de astăzi.
Ei sunt gata să declare sus şi tare: Nu suferă nicio
comparaţie! Orice apropiere e forţată fiind cu totul
altceva! Oare, chiar aşa să fie?
Dacă luăm Dicţionarul enciclopedic (a. 1993)
şi ne uităm la bibliografia lui Deceneu, ni se ex-
DACIA
magazin
plicitează: Unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai lui
Burebista…; iar, dacă ne uităm la Daniil Sihastrul, ni
se explicitează într-un mod aproape similar: Sfetnic
de taină şi părinte duhovnic al lui Ştefan cel Mare…
Este, în fapt, vorba de o aceeaşi funcţie, recunoscută
tehnicist, deşi între cei doi mari prelaţi comparaţi tre-
cuse circa un mileniu şi jumătate. Există, deci, unele
vizibile şi certe apropieri. Se pare, deci, că ar fi vorba
pur şi simplu de aceleaşi atribute. Un acelaşi lucru!
De altminteri, dacă analizăm puţin faptele,
imensul interval de un mileniu şi jumătate poate per-
mite – chiar şi cu o oarecare uşurinţă – transmiterea
unor importante funcţii ezoterice în doar ~ 24 de ge-
neraţii. Astfel, dacă operăm cu un criteriu cronologic
în care viaţa unui om ar fi considerată drept „unitate
de timp”, constatăm că un anume sumum de cunoş-
tinţe ar putea trece destul de uşor „din gură în gură”,
fără deformări cu mult prea importante. Asta, fiindcă
am putea presupune că un sihastru care a împlinit 80
de ani şi dispune încă de vigoarea minţii sale, va putea
transmite unui ascultător de 18 ani – şi el copt la
minte, dar aflat în plină formare, întreaga sa expe-
rienţă de viaţă, deci, şi pe aceea transmisă de ante-
cesorii amândurora.
Astfel, 1460 ani d.H. (Daniil) + 60 ani î.H.
(Deceneu) = 1520 ani: (80-18) ani/generaţie = 24 ge-
neraţii.
Chiar dacă astăzi ni s-ar părea curios şi destul
de greu credibil un astfel de mod al transmiterii de
date, nu trebuie să uităm că în trecutul îndepărtat el
era nu doar perfect valabil, ci că era indicat chiar şi
prin doctrină, fiind de la sine înţeleasă transmiterea
de preferinţă orală a tuturor cunoştinţelor şi, deci, mar-
ginalizându-se cu totul scrierea. Pe de altă parte, chiar
dacă am admite că „firul” unor asemenea transmiteri
orale se putea rupe adeseori din întâmplare pe parcur-
sul sutelor de ani, am putea fi tot atât de siguri că alte
anumite astfel de „fire” au rezistat multor vicisitudini
ale vremii.
Dar care să fi fost câmpul de cunoştinţe ale
acestor pleistoi, abioi sau tarabostes, deveniţi apoi
pilleati, despre care noi ştim atât de puţin? Ei bine,
acest lucru ni-l comunică Iordanes în Istoriile sale
(având nr. 69-71): 69): Ei socoteau ca noroc şi câştig,
drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a
lucrurilor pe care le arătase îndrumătorul lor
Deceneu, judecând că este folositor să realizeze
aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în
toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în
aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru
priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica,
dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în
ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor
naturii; trascriind aceste legi, ele se păstrează până
10

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica,
făcându-i superiori celorlalte popoare în privinţa
minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndrumat să
petreacă viaţa în fapte bune; demostrându-le teoria
celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat
mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi
cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc
al Soarelui întrece măsura globului Pământ şi le-a
expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute pa-
truzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede
de la răsărit până la apus spre a se apropia sau de-
părta de polul ceresc. 70)… putem vedea pe unul
cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor
şi ale fructelor; pe acesta studiind descreşterea şi
scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele Soare-
lui, şi cum prin rotaţia cerului (astrele), care se
grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi
spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o
regulă prestabilită. 71) Comunicând acestea şi alte
multe… Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă mira-
culoasă, încât a condus nu doar pe oamenii de rând,
dar chiar şi pe regi. Căci, atunci a ales dintre ei pe
bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a
învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite di-
vinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi şi le-a dat nu-
mele de pilleati.
Tradiţia populară consfinţeşte existenţa unor
astfel de sihaştri în masivul Ceahlău. Mai mult, chiar
aminteşte (vom vedea) vizite făcute de Ştefan cel
Mare – considerat că era cavaler al Vechii Biserici –
la unii dintre marii sihaştri de aici. Să fi fost oare
aceasta o premieră? Desigur că nu! L-am văzut amin-
tit în istorie pe marele preot Deceneu stându-i foarte
aproape lui Burebista, poate chiar aliat la domnie. Is-
toricul Dio Cassius, la rândul său, scrie că marele
preot Vezinas participase personal la prima bătălie a
lui Decebal cu romanii lui Traian: Iulianus… dând
lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi
dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea,
ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu
putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum
ar fi murit, şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în
timpul nopţii fugi (LXVII 10, 2). Istoria consemnează,
deci, participarea marilor preoţi la acţiunile directe ale
conducătorilor de neam. Ne-ar fi fost greu sa credem
astăzi că romanii, extrem de versaţi în lupte – şi care
dispuneau de supervizori ai câmpurilor de bătălie –
puteau să fie atât de uşor păcăliţi, ca în jocul De-a
şoarecele cu pisica, unde şoricelul aflat la ananghie
se preface mort, pentru ca apoi s-o şteargă
şmechereşte la adăpostul întunericului. Haida-de!
În schimb, am putea prea bine să presupunem
că marele preot Vezinas, la grea încercare fiind, şi-ar
fi redus voluntar şi treptat funcţiile sale vitale, până
DACIA
magazin
ar fi căpătat acea stare cataleptică menită să-i justifice
o rămânere sub formă inertă – ca şi mort -, pe câmpul
de luptă. Asta ar presupune însă anumite însuşiri de
mare şaman oriental necesare marelui preot geto-dac,
cu precădere în acel stadiu mai greu de controlat,
anume spre revenirea la o stare normală. Ar fi nece-
sare unele interpretări ceva mai ample ale foarte
puţinelor date venite din Antichitate. Dar cine să o
facă? Istoricii noştri ţin prea mult la scaunul lor de
catedră spre a fi dispuşi să participe la asemenea co-
mentarii îndrăzneţe, foarte adeseori considerate ca
fiind compromiţătoare carierei.
Se ştie, din puţinele referiri, că Ştefan cel
Mare – în cazurile de mari invazii ale Moldovei pri-
jeluite de armatele străine –, pustia satele şi „otrăvea”
fântânile. Cum şi cu ce anume otrăveau moldovenii
apa? Poate cu arsenic, nu? Sau, poate cu stricnină? De
unde puteau lua ei aşa ceva? Se ştie că una din cele
mai mari armate otomane venite în Moldova s-a retras
intempestiv, fără vreo luptă decisivă, tocmai din cauza
unei teribile epidemii de ciumă apărută cu totul inex-
plicabil. Poate că fusese vorba chiar de acele otrăviri
ale apei cu bacterii provocatoare de boli virulente,
uşor răspândite, deci foarte contagioase. De ce să nu
admitem că, în acele bătrâne vremuri, ar fi fost posibil
să mai existe – ferite pe undeva, prin munţi – şi unele
centre ezoterice în care se puteau păstra anumite
cunoştinţe cu totul secrete, ascunse mulţimii şi care
puteau să fie accesate în momentele cheie? Privitor la
unele posibilităţi rămase neclarificate, nu trebuie să
uităm că înţelegerea, precum şi ipotezele de lucru, au
fost considerate întotdeauna – şi încă vor mai face
parte şi pe viitor – din însăşi cercetarea ştiinţifică.
În prima parte din Fiinţă şi timp, filozoful
Heidegger susţinea că înţelegerea este facultatea ce
ne proiectează către posibilităţi, luând forma inter-
pretării: că ea, în fapt, funcţionează „interpretând”.
Dar, ce anume voia să spună filozoful prin afirmaţia
că înţelegerea ne poate deschide drumul către posi-
bilităţi, şi că – făcând un asemenea lucru – ea inter-
pretează? Un răspuns ni-l oferă Gabriel Liiceanu
afirmând: filozofia lui Heidegger începe de la un fel
neaşteptat de a înţelege ceea ce pare de la sine înţeles.
Pentru că tocmai ceea ce e de la sine înţeles este lu-
crul cel mai greu de înţeles…
Argument pentru apropierea de filozofie a
celor etichetaţi tracologi ori dacologi de acei „istorici-
funcţionari”; asta deoarece filozofia cuprinde tocmai
îndemnul să ne slujim de ceea ce ştim pentru a
pătrunde către ceea ce am vrea să aflăm din perioadele
străvechi, nestăpânite încă, spre deosebire de aşa-zişii
istorici care se slujesc de ceea ce nu ştiu pentru a de-
făima şi răstălmăci toate cele ştiute.
*) Editura Lucman, 2007, Bucureşti, p. 120 şi urm.
11
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

SEMNE ŞI SCRIERI
PE TERITORIUL GETO-DAC
Domniţa Raţiu

La început a fost cuvântul...

rostit cu rost. Cuvântul rostit este însă
efemer, aşa că omul înţelept, iniţiatul, a
înţeles să consemneze acele cuvinte,
care pentru el aveau importanţă majoră.
Cerul înstelat i-a fost primul dascăl şi pri- Inscripţia de pe peretele peşterei Sitovo are
mul abecedar… Apoi, cerul i-a arătat ce lungimea de 3,4o m şi a fost datată la mijlocul
este timpul, învăţându-l ritmul lucrărilor mileniului V î.Chr. ( faza Karanovo VI )
agricole. Deoarece stabilise o legătură
specială cu cerul, a dat nume conste-
laţiilor, asemănându-le cu uneltele sau
evenimentele din viaţa de zi cu zi, denu-
miri pe care le-a actualizat după trece-
rea la creştinism.
Mai târziu, tot cercetând sem-
nele cerului, a născocit semne-mesaj,
primele începuturi de scriere prin trans-
punerea semnelor cerului pe pământ
sau pe alte materiale, ca de exemplu
scrierea folosită pe vasul găsit la Kara-
novo Principalele semne ale Cultului Solar carpatic (Virgil Vasilescu)
În anul 1950, s-a făcut publică
o descoperire şocantă. La intrarea unei triarhatului, conducerii înţelepte a reginelor şi a marilor preo-
peşteri de lângă satul Sitovo, lângă Plovdiv, este o inscripţie tese ale cultului solar. Pacea şi traiul în siguranţă au făcut
pe stâncă, de 3,4 m lungime, cu caractere de 13-16 cm înăl- posibilă, de exemplu, uimitoarea cultură Cucuteni.
ţime. Această descoperire nu a stârnit niciun interes timp Sigur că de atunci datează obiceiul şezătorilor din
de două decenii, până când a fost menţionată de arheologul serile lungi de iarnă, ca şi transmiterea tradiţiilor spre ge-
bulgar Todorovici în anul 1971 neraţiile următoare.
Actualmente, se cunosc aproape o sută de aşezări Semnele găsite pe diverse materiale din acele tim-
unde au fost descoperite obiecte cu astfel de inscripţii. Ma- puri sunt în mare măsură folosite de adoratorii „Sfântului
joritatea acestor aşezări este cuprinsă în zonele culturale Soare” în cadrul ritualurilor cultului; sunt semne sacre. (cf.
Vincea şi Tisa din bazinele Moravei, Dunării şi Tisei, în te- Virgil Vasilescu, „Semnele cerului”).Aceste semne au evo-
ritoriile de azi din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulga- luat fie spre ideograme, scrierea silabică şi apoi fonetică –
riei şi vestul României, precum şi în cadrul culturii Karanovo (scrisul fiind la început folosit doar de sacerdoţi) sau au fost
( 3-6, Boian- Gumelniţa ) din centrul Bulgariei şi sudul Ro- materializate pe ii, pe vâlnice, pe fote, pe ştergare, încru-
mâniei. staţii în lemn, ouă încondeiate, pentru a conferi protecţie
Descoperirile făcute în numeroase zone din area- divină celor care le purtau sau le foloseau.
lul locuit de strămoşii noştri, ne fac să afirmăm că aici a Costumul popular – portul – este cartea de identi-
existat din timpuri străvechi o populaţie sedentară nume- tate a celui care îl poartă, dar este foarte posibil ca, la înce-
roasă şi civilizată. Acele vremuri de pace se datorează ma-

12

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
puturi, aceleaşi cusături să fi putut oferi cu mult mai multe
date ce puteau fi citite de către un privitor.
Cu timpul, sensul iniţial al semnelor ţesute sau în-
crustate s-a pierdut, a rămas însă valoarea lor artistică
poate şi pentru că sacralitatea le-a asigurat dăinuirea.
Existenţa tradiţiei acestor activităţi ţărăneşti este
o dovada a continuităţii neamului românesc pe aceste me-
leaguri. strămoşeşti
Nu se putea, însă, ca o asemenea civilizaţie evo-
luată spiritual să nu posede şi o scriere.
După Fontes, Zalmoxe a primit Legile Belagine
de la zeiţa Hestia (regină a geto-dacilor, zeificată ulterior ),
care le scrisese.
Existenţa unei scrieri preistorice în sud-estul eu-
ropean a fost semnalată prima oară în anul 1874, când
Zsofia Torma (Sofia Turmă) din Orăştie a întreprins săpături
pe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, con-
stând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte,
cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat distribuite
muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj.
În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile de
la Turdaş. Contribuţia sa constă în aranjarea şi publicarea
materialului rezultat în urma săpăturilor Sofiei Turmă. Sunt
incizii simple pe care Iordache Moldoveanu le consideră că
sunt cu 3.000 de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria.
Nicolae Vlassa descoperă în 1961 la Tărtăria trei
tăbliţe cu inscripţii, cu semne mai evoluate şi care, traduse
fiind, redau viaţa unui sacerdot de la naştere până la
moarte. (Augustin Deac).
Celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini,
director al Prehistory Knowledge Project, membru al World
Rock Art Academy Italia, împătimit de „miracolul” de la
Tărtăria, a căutat şi a descoperit oasele găsite de Vlassa
împreună cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au fost ana-
lizate şi datate la Departamentul de Geologie al Universităţii
din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foar-
te veche, în jur de 7.300 de ani! Iar oasele au aparţinut unei
DACIA
magazin
Principalele semne
ale Cultului Solar carpatic
(Virgil Vasilescu)
femei în vârstă de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rol
religios, fiindcă printre oase au mai fost găsite 23 de obiecte
sacre, printre care o ancoră pentru ţesut, nişte brăţări şi
nişte statuete de idoli. Certifică, astfel, existenţa marilor
preotese.
Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum un
proces efemer, limitat la o singură localitate, ci un fenomen
larg răspindit, care a apărut printr-o folosire îndelungată a
simbolurilor grafice.
Originile sale trebuie căutate în perfecţionarea cul-
tului solar, religia „veche europeană”, cult deservit de preo-
tese, prin specializarea sensului simbolurilor. Inscripţiile
apar pentru prima oară pe obiecte de cult şi au avut un scop
hieratic, nefiind deloc notarea unor tranzacţii comerciale ori
administrative, ca în Mesopotamia.
Cercetătoarea americană prof. Marija Gimbutas
consideră că apariţia acestei culturi, aparţinând Neoliticului,
formează vechea cultură europeană, pe care o situează
între 7.500-3.500 î.d.H, cu o populaţie „preindo-europeană”,
care cunoaşte apogeul dezvoltării sale între anii 5.000-
4.000 î.d.H.
Cercetătoarea Ioana Crişan regăseşte în ţesăturile
şi cusăturile româncelor toate semnele de pe tăbliţele de la
Tărtăria.
„In 2001 arheologul Vasile Boroneanţ a descoperit
cu ocazia săpăturilor de la Chitila nişte oase de animale,
acoperite de o scriere necunoscută. Ele au fost descoperite
în interiorul locuinţelor, alături de obiecte de uz casnic şi po-
doabe. Predominau oasele cu suprafeţe mari, care ofereau
spaţiu pentru scriere, în special mandibule de cal, dar şi de
la alte animale domestice sau vânate… Se scria, probabil,
de la stânga la dreapta, căci se vede după inclinaţia sem-
nelor. Adesea, osul este scris pe două feţe sau chiar pe trei.
În mai multe cazuri, se observă două straturi de scriere: o
scriere mai veche, care s-a tocit sau a fost ştearsă, şi o
scriere mai nouă, aplicată deasupra celei vechi, după ce
osul a fost din nou lustruit. Apar chiar şi imagini, cum e de
13
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin
pilda chipul din profil al unui barbat, asemănator cu unele
reprezentări de pe monede, sau monograme. Semnele
aparţin unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici gre-
ceşti, nici romane, nici rune gotice. Se combină într-o ma-
nieră deosebită, apropiindu-se de însemnările numite
răboaje. Bucăţile de oase au căpătat luciu de la folosirea
îndelungată. Este posibil să fie vorba de o scriere dacică,
locală, folosită doar de iniţiaţi. Este o scriere autohtonă. Iar
această scriere de pe oase aduce mult cu unul din tipurile
de scriere de pe tabliţele de plumb de la Sinaia.” (Aurora
Peţan, revista Formula As).
În cursul lunii mai 2009, o viitură a râului Bistriţa,
produsă în zona localităţii nemţene Fărcaşa, avea să scoată
la iveală un foarte posibil atelier neolitic de confecţionare a
unor tăbliţe inscripţionate, foarte asemănătoare cu celebrele
tăbliţe de la Tărtăria. Ele s-au adăugat celorlalte artefacte
care au fost descoperite de catre prof. dr. în istorie Dumitru
Ioniţă, în punctul numit Vadu Rău, începând cu anii ’80. Pă-
rerea sa este că „o parte din aceste tabliţe sunt relativ iden-
tice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa în
anul 1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii neo-
litice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate
în perioada 6.500- 6.000 î.Hr. Domnul Ioniţă emite supoziţia Alfabete folosite pe tăbliţele cerate de la Abrud
că la Vadu Rău a existat în mod cert un atelier de confec-
ţionare a acestor artefacte, care apoi se răspândeau într-o
vastă arie geografică, ajungând până în vestul actual al Ro-
mâniei… Dimensiunile tăbliţelor variază între 13,5 cm lun-
gime, respectiv 7-8 cm în lăţime.”
Este acum clar că scrierea a fost o caracteristică
generală a Vechii Civilizaţii Europene din mileniile VI-V î.e.n.
Arheologii de la Muzeul Judeţean Buzău au des-
coperit în zona aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului o pia-
tră gigant inscripţionată cu semne aparţinânand unei Inscripţie dacică de la Corbii de Piatră
civilizaţii necunoscute, Piatra însemnată, după cum a fost
numită, are forma unei ciuperci şi se afla la Brotari, comuna
Colţi, zona cu celebrele aşezari rupestre Aghaton şi Fundul
Peşterii, care cuprind simboluri începând din Epoca Bron-
zului şi până în perioada creştinismului timpuriu.
„Sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi,
steluţă sau pătrat, cu certitudine făcute de o fiinţă umană,
care nu se regăsesc în nicio scriere cunoscută până la
această oră”, a declarat directorul Muzeului judeţean Buzău,
Doina Ciobanu, citat de Agerpres.
Unul dintre cele mai vechi alfabete de pe teritoriul
nostru este şi cel al plutaşilor de pe Bistriţa, aşa cum
ni-l prezintă Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică.

Plutaşii de pe râul Bistriţa foloseau pe la 1880, 56

de semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea, 13 sunt
identice cu semnele din scrierea liniar B iar 38 sunt identice
sau foarte apropiate cu semnele alfabetului geţilor.

14

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
În Revista de literatură şi artă, care a apărut între
1890-1910, un articol însoţit de o fotografie a unor blocuri
de sare, ne informează că răbojul încă mai era folosit de
„şalgăi” (cei care tăiau şi transportau sarea în ocne) pentru
a însemna blocurile.
Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de
semne, iar 28 dintre acestea sunt identice sau asemănă-
toare cu semnele geţilor de pe tăbliţele de plumb. În Ardeal
şi Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVI un alfabet runic
maghiar, care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor.
Episcopul got Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul se-
colului lV e.n. un alfabet pornind de la semnele geţilor. Pro-
fesorul latinist Paul Găleşanu , după un studiu de 20 de ani
asupra Bibliei lui Wulfila lucrând pe o xero-copie după
Codex Argenteus de la Universitatea din Upsala a ajuns la
concluzia că această biblie este primul document protoro-
mân lingvistic şi literar din secolul al IV-lea, document al
continuităţii noastre. Studiul asupra limbii folosite de Wulfilla
l-a condus şi la alcătuirea unui glossar, de 200 de file unde
700 de termeni sunt româneşti.
( Această cercetare a fost comunicată în aprilie 1994
la Societatea „Getica” Bucureşti, apoi profesorul a prezen-
tat studiul şi la cursurile de vară organizate de Fundaţia „Pro
Patria” a M.A.P.N., moderator indianistul George Anca. )
Litere şi semne dacice figurate pe cărămizile de
la Slon, pe inelul Tezaurului de la Pietroasa şi ţe-
sute pe gulerele de la cămăşile ţăranilor din Ar-
deal (conf. Arh. Cristofi Cerchez)
DACIA
magazin
Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetul
folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Tur-
detano), cât şi cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni
înainte cu multe secole de era creştină.
32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tă-
bliţele de plumb sunt identice sau foarte apropiate cu sem-
nele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n.
Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870
este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoşii
noştri geţi în urmă cu 2500 de ani.
Scrierea este de fapt un regres al capacităţilor psi-
hice şi intelectuale umane şi nu un progres! Semnele sunt
adevarate mantre, ce dezvăluie concepte filosofice, acumu-
lari energetice, ele pot da viaţă sau pot ucide! Rolul iniţial
al semnelor a fost magic!
Iniţiaţi care ştiau să desluşească scrierile arhaice,
autohtone s-au găsit la noi până prin timpul lui Brânco-
veanu, şi frânturi din secretele lor mai răzbat până la noi,
dar pentru majoritatea cercetătorilor aceste scrieri în limba
română, arhaică, ţărănească, nici nu există!
Este posibil să fi păstrat în multe mănăstiri din Ardeal
scrieri vechi având ca suport diverse materiale, dar prăpă-
dul făcut de generalul Bukov în lupta catolicismului împo-
triva ortodoxiei şi a zamolxianismului, care încă mai vieţuia,
multe documente au fost definitiv pierdute.
Papirusul descoperit la Mangalia în anul 1959 este cel mai
vechi din Europa şi a fost declarat „deteriorat“ de URSS.
La acea vreme, sovieticii controlau în totalitate oraşul şi
asistau la toate săpăturile arheologice.
Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, autori ai
cărţii „Mangalia în paginile vremii“, consemnează că
acest papirus a stârnit interesul arheologilor ruşi încă de
la descoperire. „La acea vreme, oraşul era militar şi se
afla încă sub control sovietic, iar specialiştii de la
Moscova asistau cu precădere la cercetările arheologice
care se făceau în Mangalia“, a declarat Aurelia Lăpuşan.
La editura ART, a apărut în 2009, „Istoria scrisului,
alfabete, hieroglife şi pictograme”, de Andrew Robinson,
apărută în 1995 şi în 2007 la Londra, în care nu se scrie
nici un cuvânt despre Tărtăria.
Nu mă mai miră că acest englez nu a aflat încă de
Tărtăria dacă nici istoricii noştri nu au aflat încă.
15
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

Istoria şi mitul dacic încorporate în istoria

Spaniei: Rodrigo Jiménez de Rada
- din vol. Zamolxis x -
Alexandru Busuioceanu

Cu Historia Gothica a arhiepiscopului Ro-

drigo Jiménez de Rada, terminată în 1243, apare
în istoriografia spaniolă medievală conceptul de
istorie naţională, care ia locul relatărilor parţiale
ale cronicilor mai vechi şi al ideii încă mai di-
fuzate a unei istorii universale, cuprinzând refe-
rinţe la evenimentele petrecute în Peninsulă. O
tendinţă asemănătoare îl călăuzise şi pe epis-
copul Lucas din Tuy în Chronicon Mundi, care
precede cu puţini ani opera prelatului toledan.
Dar izvoarele mai reduse ale acestui cronicar şi
ideea sa mai puţin clară de unitate fac din Chro-
niconul lui mai degrabă o juxtapunere de cronici
anterioare, cu amplificări şi interpolări care, aşa
cum s-a arătat, nu demonstrează mult dis-
cernământ critic.
Jiménez de Rada se întemeiază pe
izvoare noi, iar Cronica sa, începând ab avo, de
la seminţia fiilor lui Iafet, urmăreşte toate pe-
rioadele istorice Spaniei, povestind succesiv
faptele reale sau legendare ale diverşilor înte-
meietori sau năvălitori în Peninsulă, până în
zilele când arhiepiscopul îşi compunea opera.
Acest plan, nu perfect definit de la început, îşi
găsea completări în Istoriile subsidiare compuse
de toledan[1] despre romani, despre ostrogoţi şi uneori şi în scriitori anteriori, ca Orosius, Isidor
ceilalţi barbari invadatori, ca şi despre arabi. Al- din Sevilla sau episcopul Lucas din Tuy; le întâl-
fonso el Sabio în Cronica General, compusă sub nim, de asemenea, în cărţi populare, cum era
îngrijirea lui, va adopta, cu unele moficări şi am- Historia Troiana, citată chiar de toledan. Dar
plificări, acelaşi plan, care ajunge tipic pentru până la Jiménez de Rada, aceste elemente nu
multă vreme în cronicile spaniole[2]. sunt închegate într-un tot şi nu sunt adaptate la
Un caracter nou al Istoriei lui Jiménez de istoria Spaniei pentru a forma capitolul Originilor.
Rada, nu mai puţin exemplar pentru istoricii de Folosindu-le într-o relatare sistematizată şi
după el, este completarea relatării istorice cu punându-le în legătură cu trecutul naţional,
capitole despre origini în care, urmând tradiţii şi Jiménez de Rada deschidea perspective asupra
izvoare variate şi nu întotdeauna identificabile, trecutului incontrolabil şi crea miturile poporului
istoricul ajunge până la legende şi mituri. Ele- iberic.
mente ale acestei istorii mitologiece le întâlnim Această extindere în legendar şi fabulos,

16

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
care ocupă un loc atât de însemnat în Cronica
arhiepiscopului toledan (toată prima carte a Isto-
riei Gotice şi câteva capitole din Historia Ro-
manorum) se datora nu lipsei de discernământ
şi nici credulităţii scriitorului care, în partea de is-
torie propriu-zisă a operei sale, făcea dovada
unui spirit critic foarte pronunţat. Ea este mai de-
grabă rezultatul unui concept de cultură şi de
moralizare asupra istoriei caracteristic epocii în
care îşi scria opera. Acelaşi concept care făcea
ca Biserica să tolereze şi să favorizeze răspândi-
rea unei scrieri populare ca Historia Troiana după
Dictys* şi Dares**, pentru a înlătura Iliada auten-
tică, socotită dăunătoare moralităţii creştine, şi
acelaşi spirit care, în secolul al XII-lea, producea
Le roman de Troie al lui Benoist de Sainte-
Maure, iar în sec. al XIII-lea prelucrarea în proză
a aceleiaşi istorii de italianul Guido delle
Colonne, cărţi răspândite şi în Spania. Tendinţa
moralizatoare şi gustul cavaleresc transformau
nu numai conceptul istoric, mai redus la vechii
cronicari, dar şi atitudinea morală faţă de le-
gende, condamnate de scriitori anteriori. Un
exemplu tipic îl putem vedea în modul cum e
tratată, de pildă, legenda Amazoanelor de Oro-
sius şi de Jiménez de Rada. Istoria fabuloasă a
acelor femei războinice, care purtaseră fierul şi
focul în tot Orientul, îi producea lui Orosius nu in-
credulitate, ci indignare şi invectivă împotriva
geţilor – Getae illi qui et nunc Gothi – pentru că
îngăduiseră femeilor să terorizeze lumea antică;
şi îi servea istoricului drept probă evidentă a su-
periorităţii creştinismului, care nu mai îngăduia
astfel de fapte. Jiménez de Rada, povestind pe
larg istoria Amazoanelor, nu-şi ascunde admi-
raţia pentru frumuseţea şi vitejia fabuloaselor
eroine, al căror regat – asigura el – „dăinuie până
în ziua de astăzi în ţara care se cheamă în limba
populară Feminia”[3]. Iar traducătorul contempo-
ran, care dă versiunea cunoscută sub titlul de
Estoria de los Godos, interpretând gândul şi ex-
presia mai concisă a arhiepiscopului, încheie
provestirea cu semnificativele cuvinte: Estas son
de la noble natura de los Godos („acestea –
Amazoanele sunt din nobilul neam al goţilor”)[4].
Adâncindu-se în legendă, toledanul re-
constituie toată geneza poporului iberic şi
creează mituri care corespund straturilor succe-
sive de istorie şi de cultură ale Peninsulei***. În
DACIA
magazin
Istoria lui întâlnim întâi mitul biblic al originilor, pe
care îl putem socoti drept Mitul rasial. Este istoria
celei dintâi populări a Spaniei de către Tubal, fiul
lui Iafet, istorie scoasă din Geneză şi sprijinită pe
Sf. Ieronim şi Sf. Isidor[5]. În legătură cu ele-
mente istorice mai controlabile sunt citaţi şi Pliniu
şi chiar Sisebut****[6].
Întâlnim apoi mitul grec al lui Hercule,
care este Mitul eroic al acestui popor. Hercule e
un venetic în Spania, un conchistador. Dar
învingându-i pe Gerion şi Cacus şi populând din
nou Celtiberia cu grecii aduşi de el de peste mări,
îşi câştigă meritul unui adevărat întemeietor. Fiii
lui Tubal se arătaseră mai puţin curajoşi în bătălii,
nepurtând grija armelor. Ei au fost alungaţi din
Hesperia, unde rămâne rege slujitorul şi vasalul
lui Hercule, Hispanus, de la care vine şi numele
ţării. Arhiepiscopul îşi ia elementele povestirii din
Eneida lui Vergiliu, din Metamorfozele şi Hero-
iedele lui Ovidiu şi din Lucan[7]. În versiunea din
Estoria de los Godos, în legătură cu distrugerea
Troiei este citat şi Dares[8], deşi menţiunea
aceasta nu se află în textul original latin. Hercule
merită într-atâta simpatia arhiepiscolului, încât
acesta, explicând sfârşitul tragic al eroului, com-
bate legenda antică şi ţine să dea întemeietorului
Celtiberiei o moarte mai puţin păgână, mai
apropiată de idealul cavaleresc. Hercule moare
din dragoste şi dor pentru soţia sa. Nemaiputând
suporta despărţirea, el aprinde un foc mare şi,
din pasiune şi durere, se aruncă în el şi e mistuit
de flăcări[9]. „Acesta e adevărul (spune autorul
versiunii din Estoria de los Godos, interpretân-
du-l pe arhiepiscop): cămaşa [trimisă de De-
janeira] a fost iubita (fué la dueña), strânsoarea ei
a fost tăria iubirii (fué la firmeza de la bien queren-
cia), iar veninul a fost focul marelui amor”[10].
Mitul roman lipseşte din Historia Gothica.
Arhiepiscopul nu e un mare prieten al romanilor.
Dar simţind această lipsă, el o repară într-o mă-
sură în Historia Romanorum, unde povesteşte
legenda lui Enea şi a Didonei[11]. Povestirea nu
atinge Spania, faptele petrecându-se în Sicilia,
în Cartagina punică şi în Italia. În treacăt numai,
autorul pomeneşte şi de Cartagena hispanică
pentru a arăta că e întemeiată în altă epocă.
Puţina simpatie a istoricului pentru cuceritorii ro-
mani îl face să nu înglobeze cu convingere
această legendă între miturile iberice. Dar pove-
17

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
stirea va fi reluată de Alfonso el Sabio, care îi va
da rădăcini hispanice şi, atrăgând interesul
asupra figurii romantice a Didonei, va constitui
ceea ce am putea numi Mitul feminin hispanic.
Toledanul se inspiră în această povestire din
Heroidele lui Ovidiu în primul rând, mai puţin din
Vergiliu şi citează Historia Troianorum, care este
desigur textul atribuit lui Dictys şi lui Dares[12].
Al patrulea mit şi cel mai extins în opera
istoricului Jiménez de Rada e mitul gotic sau,
mai bine-zis, complexul miturilor gotice.
Toledanul descoperă istoria fabuloasă a poporu-
lui nordic, necunoscută lui Isidor, şi o amestecă
cu istoria reală, constituind povestirea semile-
gendară care ocupă cea mai mare parte din
cartea întâi a operei sale. Legendele diverse
intră în compoziţia acestei istorii. Unele, legate
de originile goţilor, se pierd în depărtările tene-
broase ale Scandiei şi Sciţiei; altele, mai extra-
vagante, cum este aceea a Amazoanelor, rămân
prin exotismul lor neasimilabile lumii iberice. Dar
principalul mit atribuit goţilor, care câştigă o sem-
nificaţie morală şi lasă urme la toţi istoricii şi scri-
itorii de mai târziu e mitul lui Deceneu sau al
înţelepţilor goţilor, din care toledanul face Mitul
Înţelepciunii şi al Bunei cârmuiri (sabiduria e
buen gobierno) al noilor întemeietori ai Spaniei.
Acest mit – cum bine se vede – nu e gotic, ci
getic. El contopeşte la un loc străvechea legendă
a lui Zamolxis, zeul carpatic, cu tradiţiile dacice
puse în seama goţilor. Jiménez de Rada adopta
aceste elemente din Iordanes, care amesteca is-
toria goţilor cu a geţilor. Pe temeiul istoricului got
şi sprijinindu-se pe Orosius şi Sf. Isidor – adică
pe o tradiţie hispanică independentă de Ior-
danes, arhiepiscopul dezvoltă această parte a
operei sale şi introduce, fără să-şi dea seama,
mitul şi istoria dacilor în istoria poporului his-
panic.
Explicaţii
*Sub numele lui Dictys „Cretanul” (Cretensis) –
legendar însoţitor al regelui Idomeneu din Creta
la asediul Troiei, asupra desfăşurării căruia ar fi
scris (pe frunze de palmier, în feniciană) un Jur-
nal, tradus apoi în greceşte – ni s-a păstrat un
compendiu intitulat Ephemeris belli Troiani, a
cărui redactare latină, întreprinsă sub puternica
influenţă stilistică a lui Salustiu şi a lui Vergiliu,
DACIA
magazin
aparţine unui anume L. Septimius, fiind alcătuită
pe la jumătatea sec. IV d.Hr. (N.ed.).
**Dares „Frigianul” (Phrygius – cf. numele unui
preot troian al lui Hefaistos la Homer, Iliada 5, 9-
11) era socotit încă din sec. II d.Hr. (cf. Aelian,
Varia historia, XI, 2) drept autor al unei Iliade pre-
homerice, scrisă pe frunze de palmier. Sub nu-
mele lui circula apoi o „traducere” latină (de fapt
un fals „romantic”), redactată, se pare, în sec. V
d.Hr. şi trecută sub numele lui Cornelius Nepos,
cu o închinare către Salustiu (N.ed.).
***În prima versiune a manuscrisului, pe spatele
filei cuprinzând aceste paragrafe se află urmă-
toarea schemă:
- Geneza I Genezea Creaţia. Potopul. Fiii lui
Noe.
- Biblia şi Isidor II Despre Europa şi generaţiile
lui Iafet : Sciţii, Massageţii (?) şi goţii, după Isidor
coboară din Magog.
- Mitul lui Tubal, Biblia, Isidor, Ieronim III Despre
primii locuitori şi primul nume al Spaniei: Iberii
coboară din Tubal (după Isidor şi Ieronim).
Răspândirea fiilor lui Noe în Europa (Pylaci?)
- Mitul lui Hercule IV-VII Mitul lui Hercule şi His-
panus (N.ed.)
****Rege al statului got între 612 şi 621, s-a
dovedit un adept al romanităţii, pentru care a lup-
tat şi pe căi militare şi spirituale. A fost primul
rege germanic care a promovat cultura în ţara
sa, scriind în latină epistole, hagiografie şi un
tratat de fizică şi cosmografică, De natura rerum.
(N.ed.).
*
NOTE
[1]. Herodot, Historiae, IV, 8-10, cf. şi 12-13.
[2]. Pomponius Mela, Chorographia, II, 1, 11.
[3]. Herodot, Ibid., IV, 93.
[4]. Strabon, Geographia, VII, 3, 12-13.
[5]. Herodot, Ibid., IV, 95-96.
[6]. Strabon, op. cit., VII, 3, 5.
[7]. Platon, Charmides, 156 b-e.
[8]. Herodot, op. cit., Iv, 94.
[9]. Ibid., IV, 93; 96.
[10]. Strabon, op. cit., VII. 3, 8 (relatare sumară); Ar-
rian, Anabasis, I. 3-4 (istorisire detaliată).
[11]. Diodor din Sicilia, Reliquiae, XXI, 11; 12, 1-3.
[12]. Strabon, op. cit., VII, 3, 11.
________________
x - Zamolxis, Al. Busuioceanu, Editura Dacia , Bu-
cureşti, 2009, p. 131 şi urm.
18
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

TEXTUL DE PE PLACA DE PLUMB

NR. 11
Mioara Căluşiţă-Alecu

Am studiat placa de plumb nr. 11, publi- terarea ei propusă de Dan Romalo, deşi în unele
cată de Dan Romalo [1, p.58-59], şi m-am stră- fraze din prezentul studiu nu am adoptat des-
duit să înţeleg informaţia transmisă. Încep părţirea textului în cuvinte realizată de Dan Ro-
lucrarea aceasta, reproducând placa şi transli- malo.

Placa nr. 11

19

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Traducerea propusă a textului de pe placa
nr. 11
Duc şi fac în mijlocul cercului din cetatea
noastră, focul Soarelui. Spaţiul templului aşa
nivelează. Acu văzându-ne cu aceleaşi cereri,
fac prevestiri pentru cea mai nobilă dintre cetăţile
noastre. Astfel indicate sunt acele rotiri ale
pământului pe munte, în acea zi care face legă-
tura însoţitorilor cu Genucla noastră. Este numit
conducător puternicul Egerio (organizator) al
cetăţii gete. Astfel îi repun val de apărare măreţii
ei bărbaţi conducători în Sarmigetusa.
Traducerea cuvânt cu cuvânt
1. duc şi generează (realizează, fac) în mij-
locul cercului al
2. noastrei cetăţi inelul (focul) de soare
3. al tempului spaţiu aşa rad (nivelează) acu
văzându-
4. ne în cereri asociaţi (cu aceleaşi cereri) fac
acel ora-
5. col (prevestire) pentru cea mai nobilă din-
tre ale noastre cetăţi
6. astfel zeului sunt acelea anunţate prin gură
î-
( indicate sunt ale pământul rotirii pe
munte) î-
7. n acea zi care face legătura soţi-
8. lor cu a noastra genuclo este învestit bazi-
9. leu (conducător) durul (puternicul) egerio
(organizator) al cetăţii gete a-
10. stfel repun val de apărare ai ei măreţi
11. bărbaţi capi (conducători) pe sarmige-
12. tuza.
Interpretarea unor cuvinte scrise pe placă
agnu, foc, conform agni [2, p. 8].
asoto, aceste [1, p. 184].
auko, acu [1, p. 185].
baseleu , bazileu, conducător [1, p. 186].
diagr, oracol, [1, p. 194], prevestitor.
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»
Începând cu data de 1.01.2013,
preţul unui abonament la revista noastră
este: 65 lei anual
DACIA
magazin
gero, pregăteşte, organizează [1, p. 206].
gerota, anunţate [1, p. 206].
io, acela, aceia [1, p. 209].
molu, val de apărare [1, p. 220].
on, în, pe [1, p. 226].
rad, a netezi [1, p. 233].
rometa, repun.
rumun, odaie, spaţiu, (ca în engleză room).
tole, templu rotund, înalte [1, p. 250].
zio, zi, zile, ziua [1, p. 256].
Este probabil că textul din placa nr.11 se
referă la Sarmizegetusa Regia, capitala reli-
gioasă din Munţii Sureanu lângă Orăştie.
Traducerea propusă de Dan Romalo a tex-
tului de pe placa nr. 11
Duc şi ţăruşază în mijlocul inelului (cu
sens probabil de sanctuar rotund), pe ai noştri
miei (sau îngeraşi) orăşteni. În tolosul soarelui
partizanii romanilor se rad. Acu, văzându-ne încă
dezbinaţi (poate nehotărâţi), o fac pe aceea ora-
col, pe cea mai nobilă dintre ai noştri orăşteni.
Zisele zeului sunt de ea rostite pe gură. În astă
zi facem legământ cu mândre soţii venite (posibil
înzestrate) la Genucla. Este învestit rege puter-
nicul Egeriu, get al oraşului. Supun (sau predau)
valul lor de apărare marilor orăşteni, capi în
Sarmigietuza. [1, p.58-59].
Chiar atunci când traducere propusă de Dan
Romalo este inexactă, ea trebuie apreciată ca
primul pas făcut spre rezolvarea problemei.
Bibliografie
1..Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de
plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.
2. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique
sanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
20

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Cetatea dacică Petrodava
I
Nu cu mult timp în urmă, puţine lucruri se ştiau de-
spre aşezările dacice din Moldova, şi în special de cele din
zona subcarpatică. Iniţial, se considera că acestea ar fi avut
în special un caracter civil, comercial sau de tranzit, carac-
terul militar fiind foarte redus sau chiar inexistent. Lucru
acesta a dus involutar la apariţia ideii cum că spaţiul locuit
de daci la est de Carpaţii Orientali, mai târziu numită Dacia
Liberă, era lipsit de cetăţi cu sisteme defensive puternice,
asemănătoare cu cele din Munţii Orăştie sau de pe întinsul
Transilvaniei. Lucru care însă se pierde din vedere este că
şi în regiunea subcarpatică a Moldovei se găsesc un număr
considerabil de aşezări dacice, care utilizează şi fructifică
capacităţile defensive ale cadrului natural, sporite mai apoi
doar prin câteva construcţii defensive, care însă nu impre-
sionează la fel ca cele din Centrul ţării. Dintre aceste aşezări
merită amintite Horodiştea de la Calu (în zona Piatra
Neamţ) şi aşezarea de pe Titelca, de la Tişeşti (în apropiere
de Târgu Ocna), care sunt construite pe înălţimi şi creste
de stânci, care le conferă un grad de fortificare sporit doar
prin prisma cadrului natural. Acesta poate fi însă şi motivul
pentru care constructorii nu au încercat să utilizeze tehnica
superioară de fortificare pe care o întâlnim în complexul de
la Orăştie.
În vecinătatea oraşului Piatra Neamţ, se găsesc
două înălţimi care au fost utilizate de strămoşii noştri pentru
a ridica aşezări puternice, care să domine valea Bistriţei şi
care să protejeze accesul în trecătoarea cunoscută astăzi
sub numele de Cheile Bicazului. Una dintre aceste aşezări
a fost descoperită în anul 1904, pe înălţimea Cozla, în urma
idenficării unor urme de zidărie şi de fragmente ceramice,
care s-a demonstrat a aparţine culturii dacice. Din păcate,
aşezarea de pe Cozla a fost distrusă în întregime în ziua
de astăzi, în special din cauza lucrărilor de amenajare a
parcului şi a construcţiilor moderne care s-au ridicat în ultimii
ani. A doua aşezare dacică din zona oraşului Piatra Neamţ
este cea de la Bâtca Doamnei, a cărei relativă depărtare de
zona de întindere a oraşului, a permis ca aceasta să fie
cercetată în cele mai bune condiţii.
Înainte de a discuta despre aşezarea de la Bâtca
Doamnei, vom face o paranteză şi ne vom îndrepta atenţia
către epoca helenistică, mai exact către unul dintre cele mai
DACIA
magazin
Andrei Claudiu Roibu,
elev, clasa a XI-a, Piatra Neamţ
de seamă figuri ale ei, Klaudios Ptolemaios sau Ptolemeu
în limbaj simplificat. Într-una din lucrările sale (Indreptarul),
Ptolemeu menţionează existența unei aşezări dacice, cu
numele de Petrodava. Aceasta ar fi situată la 53°45’ longi-
tudine şi 47°40’ latitudine. Pe baza acestor informaţii, şi
având în vedere relativitatea coordonatelor lui Ptolemeu,
s-a presupus că Petrodava s-ar afla în Vestul sau Nord-Ves-
tul Moldovei. Însă, pentru o mai bună identificare a locaţiei,
s-a încercat o triangulare a poziţiei acesteia, în raport cu
alte trei aşezări sau dave, despre care Ptolemeu
menţionează că s-ar afla pe Siret, şi mai exact Piroboridava,
Tamasidava şi Zargidava, care au fost identificate în ultimii
ani ca fiind davele de la Poiana, judeţul Galaţi, de la
Răcătău şi de la Brad, judeţul Bacău. În urma acestor încer-
cări, s-a ajuns la concluzia că Petrodava ar trebui să se
găsească în zona subcarpatică, iar indiciile arătau că
aşezarea s-ar putea găsi fie la Piatra Neamţ, fie la Piatra
Şoimului, cele două localităţi nefiind foarte depărtate una
de alta (cca 20km) şi cuprinzând amândouă importante ves-
tigii dacice. Din acest punct, s-a încercat utilizarea unui alt
instrument de cercetare istorică, mai puţin precis decât
săpăturile şi descoperirile arheologice, dar cu toate acestea
eficient şi mai precis, lingvistica. S-a pus problema dacă
prima parte a denumirii Petrodava, mai exact cuvântul Petro
ar putea avea în limba dacică aceeași semnificație cu gre-
cescul petra, care în traducere înseamnă stâncă sau piatră.
Istoric vorbind, în cazul localităţii Piatra Neamţ, de-a lungul
existenţei sale, numele său a orbitat în jurul cuvăntului pia-
tra, care probabil îşi are provenienţa în numele Muntelui
Pietricica, care practic domină oraşul. În Evul Mediu,
aşezarea purta numele de Piatra lui Crăciun, pentru ca mai
tâziu, până la reforma administrativă din 1864, aceasta să
se numească Târgu Pietrei, iar astăzi localnicii să o
numescă simplu: Piatra. Potrivit acestor argumente, lingviştii
au conchis că este foarte probabil ca şi locuitorii antici ai
regiunii să fi numit aşezarea Petro iar zona fortificată Petro-
dava (cetatea / fortăreaţa pietrei ). Astfel, potrivit argu-
mentelor istorice, georgrafice şi lingvistice, istoricii au
conchis că Petrodava ar fi una şi aceeaşi cu cetatea dacică
de la Bâtca Doamnei, situată pe creasta unui deal stâncos
aflat la cca 3-4 km de oraş, care impresionează prin fortifi-
21

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
caţiile sale, atât antropice cât şi naturale, sanctuarele de pi-
atră şi numărul mare de vestigii descoperite pe raza sa.
Cetatea dacică de la Bâtca Doamnei sau, aşa cum
am observat mai sus, Petrodava, se găseşte la 457m alti-
tudine absolută şi la aproximativ 140m de nivelul actual al
Bistriţei. Vârful sau înălţimea pe care este construită se
găseşte exact deasupra Bistriţei, iar din această poziţie,
orice apărător ar avea o largă perspectivă atât asupra văii
în care se găseşte oraşul Piatra Neamţ, cât şi asupra văii
Bistriţei şi drumului către Cheile Bicazului. Această carac-
teristică ar putea sugera că această fortificaţie ar fi avut
printre altele şi rolul de a proteja accesul dinspre şi înspre
Transilvania, şi comerţul care avea loc pe râul Bistriţa. În
actuala sa poziţie, Petrodava fructifică la maxim şi capabi-
lităţile defensive ale mediului şi terenului: înspre răsărit,
unde se găseşte valea pârâului Doamnei, panta este
aproape verticală, la fel cum este şi la miazănoapte , înspre
valea Bistriţei. În acest mod, a fost necesară doar fortifi-
carea versanţilor de sud şi de vest, care sunt singurele
pante accesibile pentru a urca la cetate. Accesul la cetate
se făcea printr-o vale îngustă, care se continuă sub forma
unei pante line către cetate. În urma săpăturilor arheologice
din anii 1961-1962, s-a descoperit zidul care apăra cetatea
în partea de sud, construit din piatră de stâncă fasonată prin
dăltuire, gros de 3,5 metri. Stilul arhitectural al zidului se
aseamănă cu stilul opus quadratum, întâlnit atât în Grecia
Antică, cât şi în Imperiul Roman, care se caracteriza prin
întrepătrunderea cărămizilor, care erau dispuse în rânduri
paralele, într-o manieră care să confere rezistenţă fără a se
întrebuinţa mortar sau ciment. În cazul Petrodavei, s-a uti-
lizat o tehnică care introduce şi un liant între blocurile ma-
sive, mai precis, în acest caz s-a utilizat un amestec de
pietre de stâncă şi lut. În spatele zidului de sud, s-au găsit
urme ce ar putea indica prezenţa unei construcţii masive,
cel mai probabil un bastion, cu rol de apărare. În cazul pan-
tei de vest, aceasta era apărată în aceeaşi manieră, de ace-
DACIA
magazin
laşi zid, care spre capăt coteşte în direcţia nord, formân-
du-se ca o incintă exterioară a cetăţii, care probabil se con-
tinua cu o palisadă (zid de lemn).
În anul 1928, s-ar putea spune că au apărut
primele indicii ale unei aşezări în zona Bâtca Doamnei. În
urma unor sumare săpături întreprinse în acel an, s-au găsit
un număr de elemente dintr-un context neolitic-cucutenian.
Săpături arheologice la scară largă au început în anul 1957,
fiind conduse de N. Gostar de la Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi, care a confirmat presupunerile anterioare
cu privire la existenţa unei aşezări dezvoltate pe Bâtca
Doamnei. Primul şi cel mai vechi nivel de locuire identificat
datează din epoca neolitică, aparţinând fazei Cucuteni A,
peste care se găseşte un strat aparţinând epocii bronzului,
compus din vestigii dacice cărora le aparţine şi cetatea, şi
care se încheie cu un strat ultim, aparţinând feudalismului
timpuriu de la sfârşitul secolului XIII şi începutul secoulului
XIV.
Cetatea se desfăşoară pe o suprafaţă totală de
20.000m2 pe creasta înălţimii, această suprafaţă cuprinzând
platoul central, terasele din partea de vest şi suprafeţele
nivelate, destinate construcţiilor. Din cauza nivelului înalt al
fortificaţiilor, o teorie atribuie cetăţii rolul de a face parte
dintr-un sistem defensiv amplu, realizat pentru a suprave-
ghea Valea Bistriţei şi trecătorea Cheile Bicazului, ambele
de importanţă vitală atât strategico-militar, cât şi economic,
alături de alte cetăţi, cum ar fi cea de pe Muntele Cozla (dis-
trusă în 1904 de lucrările de amenajare la „Cercul
Gospodinelor”) şi cea de la Piatra Șoimului – Calul.
Din punct de vederea arheologic, primul nivel
dacic de locuire ar data din secolul II î.Hr., pe când cel
de-al doilea nivel de locuire dacică ar data din perioada
cuprinsă între secolul I î.Hr. şi secolul I d.Hr. Prima fază se
remarcă prin puţine construcţii de piatră, întreaga suprafaţă
locuită fiind înconjurată de o palisadă groasă (circa 6 metri),
care era întărită în locurile mai expuse unor atacuri cu pia-
22

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
tră. În a doua fază, pe traseul palisadei s-a suprapus zidul
de piatră, de peste 3,5 metri în grosime. Deşi nivelul de
locuire dacic este destul de superficial, fiind în grosime de
circa 25cm, săpăturile efectuate de arheologi au descoperit
un număr mare de artefacte, printre care obiecte de cera-
mică, podoabe, arme şi unelte de fier, care dovedesc că
acesta era mai mult decât o simplă aşezare dacică. Acest
strat a avut foarte mult de suferit din cauza construcţiilor re-
alizate în epoca feudală, a tranşeelor şi sistemelor de forti-
ficare din cele două razboaie mondiale, şi din cauza
plantaţiilor recente de conifere. Alături de descoperirile arhe-
ologice, aspectele vizibile ale aşezării, cum ar fi nivelul ridi-
cat al construcţiilor interioare şi al fortificaţiilor,
demonstrează că aşezarea de la Bâtca Doamnei prezintă
o viaţă socială şi economică dezvoltată. Aşezarea nu a fost
ocolită de valul de dezvoltare şi înflorire care a cuprins în-
treg teritoriul dacic sub domniile lui Burebista şi Decebal,
ea cunoscând cea mai puternică dezvoltare în această pe-
rioadă. Declinul ei începe odată cu sfârşitul celui de-al
doilea război daco-roman din 105-106 d.Hr., romanii fiind
direct interesaţi de lichidarea oricărui avanpost care le-ar
putea periclita securitatea frontierei răsăritene sau care
le-ar putea pune probleme în cazul unei campanii rapide
care să aşeze graniţa imperiului pe Prut sau Nistru.
În continuare, vom descrie aşezarea de la Bâtca
Doamnei, plecând de la zidul exterior şi continuâd către in-
terior. Zidul de piatră se întinde în jurul construcţiilor inte-
rioare şi se păstrează în ziua de astăzi cel mai bine în
partea de sud. Spre sud, de-a lungul zidului, s-a ridicat şi o
palisadă întărită cu bârne şi nuiele, ca un element defensiv
suplimentar, aceasta fiind latura cea mai vulnerabilă a
aşezării, pe unde se făcea şi intrarea în cetate. La constru-
irea zidului s-a folosit în special piatră locală, fasonată
sumar cu dalta. Temelia zidului a fost amenajată şi conso-
lidată într-o manieră ingenioasă, prin două straturi de pietriş
şi lut, care a permis să fie aplicată direct pe stânca de bază,
fără a compromite structura superioră. Exteriorul zidului
DACIA
magazin
este îngrijit şi neted, executat din blocuri masive, care se
reduc în dimensiune pe măsura creşterii în înălţime, sub as-
pectul unui opus quadratim, descris mai sus. La interior,
zidul era întărit cu un amestec de pietre şi lut, care îi con-
fereau atât rezistenţă, cât şi capacitatea unor reparaţii
rapide în timp de asediu. Arheologii au mai descoperit şi
stâlpi masivi de lemn, care arseseră, lucru care ne sug-
erează că zidurile ar fi avut o suprastructură de bârne, lucru
întalnit la multe construcţii antice. Înălţimea exactă a
zidurilor nu poate fi calculată cu exactitate, intuindu-se că
aceasta ar fi fost între 4 și 5 metri. În total, fortificaţiile îi con-
fereau aşezării aspectul unui oppidum, termen care în mod
simplist defineşte o aşezare fortificată atât antropic, cât şi
natural, şi care prin importanţa ei, comanda administrativ o
zonă largă. Nu se ştie dacă zidul a avut şi bastioane sau
turnuri de apărare, putându-se identifica doar într-un colţ
sud-estic urme asemănătoare cu cele ale unui turn, însă
acestea sunt destul de distruse şi rău conservate. Dacă
acesta ar fi fost cu adevărat un bastion, atunci el ar fi avut
baza patrată, de 9x9 metri, iar din ceea ce se ştie din alte
situri arheologice, el ar fi fost clădit la bază cu piatră, aseme-
nea zidurilor, iar în partea superioară ar fi fost construit cu
bârne şi lut şi ar fi avut cel puţin 7 metri înălţime. Starea
avasată de degradare a zidurilor a permis unui grup de
cercetători să afirme că acestea nu ar fi ziduri de incintă, ci
mai degrabă lucrări de consolidare a teraselor şi de ame-
najare a terenului, lucru cât se poate de neadevărat, ţinând
cont de importanţa strategică a aşezării şi de nevoia de pro-
tejare a vieţii economice şi sociale prospere din interiorul
aşezării.
Zidul exterior protejează un număr mare de con-
strucţii concentrate în special pe platoul central al aşezării.
Între acestea se pot identifica mai multe locuinţe cu pereţii
din bârne şi temelii de piatră. Cea mai importantă zonă din
interiorul cetăţii este în schimb sanctuarul, alcătuit din alini-
amente de tamburi de piatră, foarte asemănătoare cu cele
descoperite în complexul de aşezări dacice din Munţii
23

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Orăştie. Părerile sunt însă împărţite în legătură cu numărul
de sanctuare care ar exista: marea majoritate a arheologilor
susţin că ar fi vorba doar de un singur sanctuar cu alinia-
mentele situate la nivele diferite, însă N. Gostar susţinea
că acestea ar fi de fapt două sanctuare. Cu toate acestea,
prezenţa unui număr impresionant de tamburi de gresie,
aşezaţi la distanţe egale între ei, de 1,9m, relevă importanţa
centrului de locuire de la Petrodava. Acesta era vital pentru
populaţia locală, nu doar economic şi militar, ci şi spiritual,
prin ritualurile care aveau loc în această zona sacră. Studiile
arheologice relevă că în tot spaţiul geto-dacic, sanctuarele
sunt destul de rare, ele găsindu-se doar în aşezările cu
potenţial economico-militar crescut, ca dovezi ale hege-
moniei acestor aşezări într-o anumită zonă. Potrivit docu-
mentelor antice şi studiilor recente, se ştie, de asemenea,
că aceste sanctuare au o strânsă legătură cu viaţa ştiinţifică
dacică, deoarece preoţii, care slujeau în aceste locuri,
aveau de cele mai multe ori şi preocupări de ordin ştiinţific,
cum ar fi studiul astronomiei, botanicii, fizicii etc.
La fel de important ca descoperire este sanctuarul
de pe terasa de sud a cetăţii, identificat în urma campaniei
de săpături din 1961. Acesta este localizat în afara zidului,
însă foarte aproape de el. Era compus din patru tamburi de
formă rotundă, fiind caracteristic construcţiilor dacice cu
ziduri de piatră. Potrivit calculelor arheologilor, este primul
şi cel mai vechi sanctuar dacic aflat în afara centrului
politico-militar din sud-vestul Transilvaniei, Munţii Orăştie.
În anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a descoperit un al
doilea sanctuar, însă acesta era distrus partial, cel mai pro-
babil din cauza construirii bastionului. Acest sanctuar era
format din patru aliniamente de tamburi, având aceeaşi dis-
tribuţie şi orientare ca şi în cazul celor precedenţi.
În interiorul cetăţii, asemenea aşezărilor din Munţii
Orăştie, s-a descoperit un număr mare de locuinţe, cu
pereţii din bârne căptuşite uneori cu lut şi cu temelie de pia-
tră, fiind acoperite cu şindrilă. Acestea aveau în centru o
vatră şi, de cele mai multe ori, fie formă rotundă, fie formă
dreptunghiulară (în cazul celor mai mari). S-a identificat şi
o locuinţă mai mare, care avea probabil mai multe încăperi,
situată pe platoul superior al cetăţii, care ar fi putut
reprezenta locuinţa unei căpetenii locale. Aceste locuinţe
erau dispuse pe platou şi pe câteva terase, la o anumită
distanţă una de alta, în vederea evitării aglomerării edificiilor
şi a construcţiilor adiacente caselor. Mai mult decât atât,
această ordonare în vederea obţinerii unui echilibru în
cadrul teraselor, prin amenajarea ordonată a spaţiilor de
locuit, a celor publice, a zonei sacre şi a zonelor cu rol de-
fensiv, în vederea evitării aglomerării în planul construcţiilor
din interiorul cetăţii, la care se adaugă şi curăţenia din preaj-
ma locuinţelor în vederea menţinerii unui climat sănătos
înăuntrul zidurilor, ca şi în cazul complexului din Munţii
Orăştie, demonstrează că vechea orânduire gentilică, care
DACIA
magazin
încă era răspândită în mare parte a Europei centrale şi de
răsărit, a fost depăşită, iar societatea dacică migrase deja
spre un nivel de civilizaţie echivalent cu cel din zona Medi-
teraneană. În plus, prin localizarea ei, aşezarea demon-
strează că se poate vorbi de o uniformitate culturală, tehnică
şi economică în tot arealul locuit de daci, existând puţine
deosebiri între mentalitatea economică, militară şi culturală
a dacilor răsăriteni, mai târziu dacii liberi, şi fraţii lor din Tran-
silvania şi, cu precădere, din zona Munţilor Orăştie.
Cu toate acestea, există un număr important de
deosebiri între Petrodava şi cetăţile dacice din Munţii
Orăştie. Unele dintre ele se referă în special la tehnica uti-
lizată în construcţia zidului de incintă, care diferă de tehnica
folosită în cazul aşa-numitului murus dacus. În primul rând,
lipsesc acele blocuri masive de piatră, cunoscute ca „babe”,
care aveau rol în fixarea bârnelor. Mai apoi, în cazul Petro-
davei, s-a utilizat un liant de lut în construcţia şi întărirea
zidului, rol pe care îl îndeplineau în general bârnele de lemn,
cel puţin în cazul cetăţilor din Transilvania. Folosirea unui
liant este probabil şi motivul ce a permis realizarea unui zid
mai gros în medie decât cele din Transilvania, care în ge-
neral nu depăşea 3 metri. Dacă ar fi să privim în lumea an-
tică, zidul de la Petrodava se aseamănă, în ceea ce priveşte
tehnica, atât cu ziduri din vestul Europei, cât şi din zona Eu-
ropei Mediteraneene. Astfel, se poate spune că tehnica se
aseamană atât cu oppida celtice şi ceea ce se înţelege prin
murus gallicus, cât şi cu tehnica utilizată în cazul multora
dintre oraşele greceşti nord şi vest pontice, caracteristice
pentru epoca elenistică. La fel de adevărat este că ziduri
lucrate într-o manieră asemănătoare se găsesc şi la cetăţi
dacice din Munţii Orăştie, cum ar fi la Blidaru şi Piatra Roşie.
Acest lucru nu poate sugera decât o foarte strânsă legătură
între spaţiul locuit de daci şi restul Europei, legătură care
se baza pe intense schimburi atât comerciale şi culturale,
cât şi tehnice. O altă diferenţă constă în utilizarea precară
a materialului feros în construcţiile interioare cetăţii, cum ar
fi în cazul caselor. De asemenea, lipsesc cărămizile iar
ţiglele sunt în număr relativ mic.
(va urma)
BIBLIOGRAFIE
1. Vladimir Agrigoroaei, Horodiştea de la Bâtca Doamnei
2. Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe,
2000;
3. Nicolae Gostar, Cetăţile dacice din Moldova, Bucureşti 1968;
MAGINI ŞI DESENE
* Andra Lupancu, 2006
* C. Scorpan, 1965
* Google Earth, 2006
24

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Rădăcinile scrisului
Istoria scrisului este considerată ca un
fenomen dovedit odată cu descoperirea tăbliţelor de
lut ale emeşilor din Ki-ne-gi/Sumer, adică spre sfârşi-
tul mileniului IV î.e.n. prin semnele pictografice şi ul-
terior cele numite ,,cuneiforme”, dar acestea au
dispărut către sfârşitul secolului III î.e.n., iar scrierea
fonetică ar fi apărut la fenicieni pe la anii 1000
î.e.n.– popor foarte sclivisit şi aşezat într-ale glagoriei
– fiind şi de neam semit după născocirile unora din
partea a doua secolului XIX. De la acest ,,izvor de
înţelepciune” semită s-au adăpat setoşii greci în prima
parte a secolului VIII î.e.n.; apoi, ajungând ei în
Peninsula Italică, l-au dat şi etruscilor, care ne-au lăsat
dovada unei tăbliţe de fildeş pe la anii 700 î.e.n., astfel
lumea fiind salvată de la întunericul necunoaşterii de
către civilizaţii semiţi fenicieni! Numai că fenicienii
nu scriau fonetic, fiindcă foloseau numai consoanele
(22 la număr), iar vocalele le citea fiecare după pro-
pria goarnă şi iarăşi nu iese bine drăceasca zicere cu
adevărul istoric şi lingvistic!
Însă unii îndârjiţi au mai scormonit prin zonă
descoperind scrierea din Ugarit, care era mai veche
cu două sute de ani decât cea a fenicienilor, dar, cum
şi aceştia erau de neam semit, snoava a rămas ca ade-
văr istoric. Despre apariţia scrierii în mileniul VII-VI
î.e.n. în bazinul inferior al Dunării, nici o vorbuliţă pe
Wikipedia, cea mai afurisită formă de manipulare de
azi, fiindcă de la sfîrşitul secolului XIX, cum am ară-
tat mai sus, meseriaşii minciunii s-au vrut obligatoriu
puşi moţul neamului omenesc.
Despre tăbliţele descoperite la Tărtăria scriu
unii din ceata celor amintiţi mai sus că ar fi un sistem
de mesaje ciudate care nu au fost încă descifrate. Eu
le zic ba şi că mint cu neruşinare, fiindcă ele au fost
descifrate în urmă cu mai bine de 30 de ani de
sumerologii ruşi şi chiar scrierea sumeriană – care la
început a fost pictografică, dar ei uită să spună acest
amănunt foarte important pentru istoria lumii, deşi
s-au adunat cam 50000 de semne – a plecat din jurul
Carpaţilor, aşa cum scriu destul de limpede şi tăbliţele
lor de lut cu semne cuneiforme. Avem însă mărturii
mitologice, epigrafice şi arheologice privind originea
DACIA
magazin
Constantin Olariu-Arimin
alfabetului pe cursul inferior al Dunării, cu care putem
astupa orice gură de fiară turbată, fie ea cât de
duşmănoasă, satanistă, revelată, sau de orice obârşie
ori scorneală ideologică sau sminteală omenească.
În lucrarea Mitologia poporului român,
apărută în anul 2006, autorul Tudor Pamfile culege
mai multe legende româneşti despre urieşi sau jidovi,
iar una dintre ele zice, prin gura unui ţăran bătrân şi
sfătos, că ,,românii ştiu a scrie de pe timpul urieşilor”,
informaţia rămânând doar ca o poveste ciudată şi ui-
tată ca toată istoria noastră adevărată. Numai că a
venit vremea şi pentru acest licăr de adevăr să fie scos
din întunericul afurisiţilor şi pus în lumina încă
neştiutei culturi identitare a strămoşilor noştri
geţibegeţi şi nu neam de ţigani, cum se ostenesc unii
să ne facă de ceva vreme.
Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.) scrie în lu-
crarea Origines, din care s-au păstrat numai câteva
rânduri, despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult
mai înainte de întemeierea Romei căci ei cântau
faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acom-
paniaţi la fluier, aşa ceva s-a înfăptuit de romani la
multă vreme după ei”. Dacă legendele Romei spun că
cetatea a fost întemeiată pe la anii 753 î.e.n.; atunci,
judecînd istoria după zisa romanului, strămoşii noştri
erau în vechimea vechimilor mult mai iscusiţi în ale
scrisului faţă de populaţiile din peninsula italică, după
adevărul scris chiar de ei. Tot el aminteşte de o stâncă
uriaşă pe care fusese zgâriat de către uriaşi alfabetul
getic, cam din vremea potopul. Să ne luminăm mai
mult de o geană, ce spunea bătrânul mioritic cu privire
la vremea de când românii ştiau să scrie, este confir-
mat din surse istorice latine antice. Şi asta nu este tot!
Mai avem nişte legende care spun că toată
învăţătura românilor – deci şi scrisul – au
primit-o de la neamul urieşilor, care ar fi trăit în vre-
muri uitate pe pământurile locuite în prezent de către
mioriticii carpatini.
Dar să scormonim puţin şi prin poveştile
lăsate de vechii greci unde găsim pe Pausanias cu a
sa Descrierea Greciei, ce ne-a lăsat mărturie că cen-
trul religios de la Delphi ar fi fost construit în timpuri
25

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
de mult uitate de către hiperboreenii din nordul Istru-
lui, iar Herodot în Istorii spune chiar cu 400 de ani
înainte, scriind că acest neam al hiperboreenilor tri-
mitea în fiecare an ofrande oracolului, aici poposind
fecioarele: ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu
zeii”, adică la începutul zorilor civilizaţiei neamurilor
din Peloponez.
Alt grec, Platon (427-347 î.e.n.) în lucrarea
Axiochos a pus în gura lui Socrate o poveste despre
nişte table triunghiulare de aramă aduse la Delos de
fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge, cu un
conţinut religios, adică scrierea a fost adusă la greci
din nordul Istrului prin secolele XVI-VIII î.e.n.,
acolo unde se aflau hiperboreenii, iar mai tîrziu nea-
mul geţilor, cum au fost numiţi băştinaşii de către
aceiaşi vechi greci şi deci alfabetul nu a fost preluat
de la ,,semiţii fenicieni”, scorneală cu care se
drăgălesc leprele născocitoare de adevăruri revelate.
În limba greacă veche, cuvântul hecaergos, înseamnă
„cel ce îndepărtează primejdia”, adică tocmai puterea
invocată prin conţinutul religios al tăbliţelor de aramă.
Templul din Delphi se numea în vechime ,,krisa”, cum
găsim la Homer în Imnul către Apollo, iar în limba
română veche cuvântul criş înseamnă „bogat, fericit,
norocos, blagoslovit”, adică tot ce îşi doreşte un cre-
dincios al lui Apollo. Pe tăbliţele de plumb des-
coperite la Sinaia cuvântul cris înseamnă „judecată
cerească”, „judecată dreaptă” sau „judecata Ziditoru-
lui”, taman ce zic şi vechile izvoare greceşti. Templul
din Delphi a fost construit şi reconstruit de mai multe
ori între anii 1600-1100 î.e.n.
O altă informaţie despre apariţia scrisului la
grecii antici şi originea lui nord-istreană o găsim la
Pindar, poet ce a trăit în secolul VI-V î.e.n., unde în
poemul Pithyce (lV, 31, 3) scrie despre Orfeu că a fost
prooroc, mare cântăreţ, poet şi vindecător, descoperi-
tor al literelor şi scrierii, fiind din Tracia, adică
arimin după neam sau getbeget. Tot acest arimin isteţ,
care ar fi trăit înaintea războiului Troiei (mijlocul se-
colului XIII î.e.n.), ar fi dat grecilor nişte scrieri teo-
logice şi filozofice, precum şi tăbliţe sacre, ce erau
un tratat de medicină în versuri pentru vindecarea bo-
lilor trupului şi ale sufletului.
DACIA
magazin
Homer aminteşte în Odiseea de Echidna că
era o femeie nemuritoare din neamul titanilor dar
cu partea de jos a trupului în formă de şarpe, ce locuia
în ţara Arima împreună cu soţul ei Tiphon într-o
peşteră. Zeii grecilor, dorind să fie singurii stăpâni ai
lumii, i-au luat şi pe aceştia la rost, prăvălind peste ei
o stâncă uriaşă să nu-i mai ştie lumea decât pe ei, iar
pe uriaşii sau titanii, ca vechi stăpâni ai lumilor dum-
nezeieşti, i-au îngrămădit în Tartar. Şi Pindar, amintit
mai înainte, a lăsat scris că ,,Hiperboreii locuiesc în
părţile îndepărtate lângă templul lui Apolo. Ei sînt cu
totul nedeprinşi la război şi se trag, după cum spun
tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sunt
stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas şi cinstesc pe
un rege din neamul arimaspilor.” Or, acest neam al ti-
tanilor a mai fost numit în mitologia grecilor şi gi-
ganţi sau uriaşi, ca să ştim ce limbă vorbim şi unde
ne sînt rădăcinile. Dacă strămoştii noştri ştiau că au
primit de la aceşti urieşi (jidovi) binevoitori sau titani,
după zurba vechilor greci, scrisul şi toată înţelep-
ciunea; acest adevăr le va fi tuturor mincinoşilor de
mare supărare.
După legendele noastre şi scrierile vechilor
greci şi romani, strămoşii noştri uitaţi în umbrarul is-
toriei ştiau a folosi alfabetul încă din secolele XIII
î.e.n., înluminare primită de la titani, giganţi sau
urieşi, neam scoborâtor din zei, care i-au înţelepţit în
multe pe hiperboreeni, abi, arimi sau geţi, în fapt toate
numele acestea fiind folosite pentru marele popor
arimin, care trăia în ţara Arima sau Ariminia din nor-
dul Istrului.
Şi acum să aduc argumentul arheologic amin-
tit de Cato cel Bătrân, care a lăsat mărturie că geţii ar
fi primit scrierea de la titani sau urieşi pe o stâncă
uriaşă cam din vremea potopului, deci mult înaintea
apariţiei popoarelor din Peloponez şi din Peninsula
Italică.
În peştera Gaura Chindiei din judeţul
Caraş-Severin – fotografiile de mai jos – există cu
adevărat o stâncă uriaşă pe care sunt desenate
între mileniile XV-lX î.e.n., cu ocru, cam 425 de
semne, dintre care cele mai multe se găsesc folosite
pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia!!!
26

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Deşi această peşteră a fost cercetată de către
arheologi români dar şi străini, până acum nu s-a făcut
explicit vreo legătură între semnele desenate aici pe
stânca uriaşă şi cele folosite pe tăbliţele de plumb des-
coperite la Sinaia, dar nici cu literele alfabetelor latin
şi grec, să nu supere cumva strălucita istorie şi civi-
lizaţie antică, venită toată numai de la cele două
popoare, cum au stabilit meseriaşii în făcături din se-
colul XIX şi prima parte a secolului XX. Dar nici la
noi nu s-a cântat altă muzică decât cea falsă ticluită
de străini pentru noi sau chiar de unii întunecaţi
români din neam în neam, însă amarnic înduşmăniţi
asupra strămoşilor.
Lepenski Vir este o localitate în Serbia, si-
tuată în apropierea malului drept al Dunării în zona
peşterii Gaura Chindiei de pe malul stâng românesc,
unde s-au găsit urme ale omului din mileniul XX î.e.n.
în peşterile din regiune. Pe un mic platou în această
localitate s-a descoperit o formă de aşezare omenească
din mileniul VII î.e.n., formată din câteva zeci de
locuinţe aşezate de-o parte şi de alta a unui drum, fiind
prima formă de organizare din istoria lumii după un
plan a unei aşezări umane. Tot aici s-au descoperit
zeci de statuete şi multă ceramică ce avea desenată pe
ea diferite semne, care unele seamănă sau sunt iden-
tice cu litere folosite de geţi pe tăbliţele de plumb.
În stânga am pus un tabel cu semnele de-
scoperite pe ceramica din Lepenski Vir, spre dreapta
sunt trei statuete cu caracter religios, poate familia
cerească, unde în centru este înfăţişat un bărbat cu
barbă (Tatăl Ceresc), în dreapta este o femeie (Maica
Pământească), iar în stânga o figură parcă neterminată
a unei persoane tinere (Fiul Omului). Lângă Maica
Pământească am pus un detaliu al acestei reprezentări
teologice descoperit pe o cruce din piatră în oraşul
DACIA
magazin
Câmpulung-Moldovenesc şi care dovedeşte continu-
itatea noastră pe aceste meleaguri timp de peste 9000
de ani! În capătul rîndului este o fotografie mai bună
a bărbatului din cea precedentă la care surprinde unele
modele ce formează barba, găsindu-se în stâlpii noştri
puşi la capătul morţilor şi în Coloana fără sfârşit, fă-
cută de C. Brâncuşi. Modelul rombului simboliza
unirea Tatălui Ceresc cu Maica Pământească, din care
s-a născut lumea văzutelor şi nevăzutelor, el reprezen-
tând universul sau oul cosmic.
Tărtăria este un alt loc de referinţă a
dăinuirii noastre pe aceste meleaguri şi o dovadă a
meşteşugului scrisului pe care îl stăpâneau, cum ne
dovedesc tăbliţele de mai jos, răspândindu-se apoi
miraculoasa născocire în lumea largă. Dovezile arhe-
ologice vin de pe la anii 6250 î.e.n., zona fiind locuită
cam 700 de ani. În apropiere de Tărtăria este Parţa, cu
un şantier arheologic la fel de vechi dar mai bogat în
vestigii, aici găsindu-se o comunitate formată din cca
180 de case din care unele cu etaj, pe când în
Mesopotamia, ,,leagănul neamului omenesc”, după
făcătura ,,semiţilor cazari”, nu este nicio urmă de exis-
tenţă materială a trecerii omului pe acolo în respec-
tivele vremuri!
Vinča şi Turdaş sunt două locuri unde s-au
descoperit dovezi arheologice privind folosirea scrisu-
lui încă de pe la sfârşitul mileniului VI î.e.n., cum se
vede în tabelul de mai jos şi din fotografiile unor res-
turi de ceramică de la Vinča. Deşi Turdaş se află pe
valea râului Mureş în România, iar Vinča este la mar-
ginea oraşului Belgrad în Serbia, distanţa dintre aceste
puncte fiind de peste 350 de km, semnele comune
folosite pentru scris dovedesc unitatea lor spirituală
şi de neam. Situaţia sitului de la Turdaş este secret de
stat, adică a grupărilor criminale ce conduc la vedere
sau din umbră România de azi şi cam din urmă cu 150
de ani, iar pentru siguranţă a fost îngropat sub au-
tostrada trasă intenţionat peste sit să nu se mai ştie ce
şi cum, fiindcă supără îngrozitor oştirea întunericului!
27

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
În capătul rândului de sus am pus şi un vas
care are pe interior inscripţia GULIU III, scrisă de la
dreapta spre stânga, cu sensul de „gustă Mântuitorule”
sau Salvatorule, adică o ofrandă adusă divinităţii
supreme de către cei ce locuiau acolo prin mileniul VI
î.e.n. Dar mai dovedeşte faptul că locuitorii acestor
locuri aveau o scriere fonetică încă din mileniul VI
î.e.n. şi, oricât s-ar umfla în pene,,semiţii cazari” cu
scrierea consonantică de pe la anii 900 î.e.n., toată
povestea lor nu este decât o golănie deşănţată şi doar
atât!
O tăbliţă de lut descoperită la Suplacul de
Barcău (stânga, sus), judeţul Bihor, cam de 7 cm în
diametru, executată pe la anii 5500 î.e.n., cu o scriere
realizată prin puncte între cele două despărţituri, cum
apare şi pe tăbliţa de plumb nr.1, după numerotarea
mea. Spre dreapta sunt tăbliţele din lut descoperite în
anul 2009, care s-a datorat unei viituri a râului Bistriţa
ce a rupt o parte din mal în punctul numit Vadu Rău
din perimetrul comunei Fărcaşa, judeţul Neamţ, iar
omul potrivit la locul potrivit a fost profesorul Du-
DACIA
magazin
mitru Ioniţă, de unde a adunat 150 de piese din care
100 au semne inscripţionate pe ele
Semnele din rândul de sus au fost folosite în
scrierea de la Karanovo în mileniile VI-IV î.e.n., iar
cele mai multe dintre acestea se găsesc identice sau
asemănătoare cu ale geţilor folosite pe tăbliţele de
plumb descoperite la Sinaia. Localitatea Karanovo
este situată în partea central-estică a Bulgariei, judeţul
Sliven, iar locul arheologic este situat pe un deal mic
unde erau cca 100 de case, fiind locuit cam 1500 de
ani. În partea dreaptă sunt puse trei tăbliţe scrise, care
au fost descoperite în acest loc, fiind numit până în
secolele VIII-X Mesia, teritoriu locuit de geţi sau
vlahi, cum au fost numiţi băştinaşii de către greci şi
slavi în feudalism.
Hândreşti este un sat din comuna Oţeleni,
judeşul Iaşi, unde în anul 2012 din primăvară până în
toamnă, au fost adunate de pe ogoarele arate de trac-
toare, peste 600 de obiecte din ceramică şi piatră ve-
nite din neolitic. Vestea a zburat din ziarul Bună ziua
Iaşi din 25 septembrie, care dădea şfară peste plaiurile
mioritice că profesorul Mihai Vasilencu a găsit pe
28

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
acele meleaguri, şi ce a uitat timpul să distrugă, o co-
moară pe care mulţi ar dori să nu o ştie că există.
Dar aici, nu este un singur loc unde au fost
dezgropate de plugurile tractoarelor care arau, ci mai
mult, găsindu-se mulţime de obiecte din piatră şlefuită
(vârfuri de săgeţi, de suliţe, topoare, diferite
răzuitoare, dălţi, fusaiole, o piatră de măcinat, alte
pietre cu folosinţă încă necunoscută), toate arătând un
spaţiu unde au fost cândva locuinţele unor oameni din
vechime. S-au mai adunat de pe câmp statuete
zoomorfe sau antropomorfe, ceramică fină, semifină
sau grosieră, un cap de bovideu, precum şi urmele
DACIA
magazin
unor locuinţe de formă dreptunghiulară cu podeaua
din lut ars, dovedind că au fost incendiate, cuptoare
de ardere a ceramicii, suflători şi multe obiecte din
piatră, toate dovedind că vestigiile vin dintr-o aşezare
neolitică (8000-3000 î.e.n.), ce cuprinde o suprafaţă
cam de 6 kilometri. Autorul descoperirilor, profesorul
M. Vasilencu susţine că perimetrul pe care l-a cercetat
are locuinţe din mai multe perioade istorice şi va tre-
bui ca munca de teren să fie extinsă pentru a se lămuri
pe deplin perioada istorică de provenienţă a obiectelor
arheologice descoperite până în prezent, pe etape
specifice.

ATESTAREA DOCUMENTARĂ A
AŞEZĂRILOR UMANE
din vol. Comunitatea românească din estul Serbiei*

I
Ionelia Toarcă
În unitatea studiată, o primă generaţie de
aşezări, atestată documentar, este cea a aşezărilor din
perioada romană. Amintim cetăţile şi bastioanele ro-
mane: Zanes (Cladovo), Taliata (Donji Milanovac),
Cuppae (Golubăţ), Vimiancium, Gamizgrad, Horreum
Margi (Čupria), Idimus (Medvegea), Capu Fossae
(Techia) etc...
Datarea unora dintre aşezările actuale începe
însă cu secolele XII-XIII, fiind menţionate chiar în
hrisoave sârbeşti din timpul lui Stefan Nemanja
(1198-1199)[1].
Aşezări umane sunt atestate în regiune şi în
secolul al XIV-lea: Brigheniţa, Zidilje, Brodiţa,
Kucevo, Sena, Srpce, Voluia, Bucovcea, Orlievo, Harta „Banatului Timişoarei”, 1740
Jdrelo, Petka, Topolovnic, Osaniţa. Este consemnat,
însă, anul primei atestări cunoscute a localităţii, cu nu-
pentru această zonă, sunt realizate de austrieci. În
mele actual sau altul cunoscut de populaţia locală.
acest sens, menţionăm harta „Karte von dem Koni-
Multe localităţi sunt mai vechi decât anii menţionaţi,
greich Servien” – hartă militară austriacă (1717),
dar nu există o certitudine asupra anului fondării.
hărţile întocmite de G. Lejean (1861), L.N. Maicov
Între secolele XIV-XVII, aşezările umane din
(1873), prof. dr. Weigand (1900), L.T. Boga (1913),
estul Serbiei apar menţionate fie în recensămintele
G. Vâslan (1910), N. Popp (1921), Ion di la Vidin.
turceşti, fie sporadic, în scrierile unor învăţaţi care au
În 1740, în harta „Banatului Timişoarei”,
cutreierat acest ţinut.
regiunea dintre Timoc şi Morava este împărţită în şase
Începând din secolul al XVIII-lea, apar mai
districte: districtul Klutscher, Krainaer, Krivinaer, Die
multe informaţii cu privire la aşezările omeneşti, da-
Omoli, Kutschainer, Kollumbaczer[2].
torită întocmirii documentelor cartografice cu un
Este ştiut faptul că la începutul secolului
conţinut mai exact şi mai diversificat. Primele hărţi
XVIII-lea, regiunea era sub ocupaţie austriacă, hărţile

29

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
din această perioadă având o deosebită valoare.
Documentele cartografice austriece pun în
evidenţă o serie de localităţi, atestate în timp (Oriş-
tioara, Costeşti, Vlaşca, Clodul-Cladova, Bătuţa,
Vlaseţu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlaşchi Dol,
Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga) pe care G. Vâlsan
nu le mai regăseşte reproduse în hărţile sârbeşti de mai
târziu, unele fiind greşit transcrise, altele falsificate în
mod intenţionat, iar cele mai multe nefiind trecute
deloc[3].
În aceste condiţii, pe harta „Serbia Austri-
acă”, apar localităţile: Podgoraz (Podgorac), Popo-
vac, Slot (Zlot), Vrashogrnaz, Krivelj, Tyuprya,
Medvedya, Svilainatz (Svilajnac), Porodin, Poshare-
vaz (Požarevac), Gradichtye (Gradište), Golubatz
(Golubac), Milanovatz (Donji Milanovac), Maidan-
pek, Grabova, Tekia, Kladova, Zrnaika (Crnajka),
Krepolyn, Radayevatz (Radujevac), Negotin,
Gornyane (Gornjane), Sikole, Krively (Krivelj),
Bukovaz (Bukovac).
În 1861, apare „Harta etnografică a Turciei
Europene şi statelor vasale autonome”, întocmită de
G. Lejean, ce constituie un document foarte valoros
în ceea ce priveşte numele localităţilor precum şi
structura etnică a aşezărilor: Kladova; Golubinje, Brsa
Palanka (Brza Palamka), Mossna (Mosna), Topolnitza
(Topolnica), Tabakovatz, Rudna Glava, Vlaolze
(Vlaole), Gornjan, Malainitza (Malajnica), Tanda,
Stubica (Štubik), Plavna, Djanovatz (Geanovăţ), Ko-
roglasch (Koroglaš), Mokrani (Mokranje), Karbelova,
Sokol (Sikole), Salatz (Salaš), Duboschian
(Dubočane), Tchokonjatz (Čokonjar), Zaichar (Za-
ječar), Grljan, Osnitz (Osnić), Podgoratz (Podgorac),
Zvesdan, Nikolitchevo, Hamzigrad, Metovnitza,
Slatina, Ostrel, Brestovatz, Bor, Krivel (Krivelj),
Boutchen (Bućje), Schaugubitza (Žagubica),
Bolievatz (Boljevac), Dobropoli (Dobropolje), Gur-
gussovatz, Valiakom (Valeaconje), Lukovo, Jidel
(Židilje), Krupaia, Trojanje, Busur, Burovatz, Bobova,
Vitejevo, Porodin, Tchestobroditza (Ćestobrodica),
Lapuschnik, Krepolin, Jdrlo (Ždrelo), Milanovatz
(Donji Milanovac), Debelilug, Maidanpek, Boletin,
Duboka, Mirievo, Dvorisch (Dvorište), Kisilevo,
Gradischtće (Gradište), Dobra, Golubatz (Golubac),
Pojarevatz, Kostolatz (Kostolac), Rama (Ram),
Tchourakovo (Giurakovo).
Harta lui L.N. Maicov, „Harta etnografică a
regiunii estice a Principatului Serbiei” (1873), scoate
şi ea la rândul său în evidenţă o serie de localităţi:
Dubravica, Petka, Kostolac, Drmo, Zaton, Popović,
Poljana, Mal, Crniće, Tribrode, Rabrovo, Mustapić,
Ponikva, Cašljeva Bara, Tumane, Rakova Bara, Turia,
DACIA
magazin
Bukovce, Kobilje, Kladurovo, Orljevo, Dobra, Bol-
jetin, Milanovac-Donji, Meljnica, Dubokica, Setonye,
Roanda, Medvjedja, Isakovo, Bigrenica, Krupaya,
Vlaško, Srbska, Ćuprija, Giurakovo, Topolovnik,
Kusiljevo, Dobro polje, Zlot, Osnić, Šarbanovac,
Lasovo, Bačevica, Nikulićevo, Grljan, Prlita, Vražo-
granica, Oštrelj, Bućje, Krivelj, Salaš, Gornjani, Cr-
najka, Vratna, Tekya, Petrovo Selo, Sin, Kladušnica,
Podvrska, Brloga, Gegerac, Kostol, Kobovo, Vajuga,
Bordelj, Jabukovac, Dupljane, Karbulovo, Radujevac,
Negotin, Mokranje, Kobišnica, Zlokuća, Čokonjar.
În harta întocmită de prof. Weigand în 1900,
apărută în Linguistiescher Atlas, „Volkerkarte des ru-
manischen sprachgebietes-Harta etnică a arealului
lingvistic românesc”, apar numeroase localităţi în care
elementul românesc este majoritar: Urovita, Kloko-
cevac, Plavna, Kobisnica, Radujevac, Bukovice,
Jasikovo, Dubočane, Topla, Buče, Tanda, Crnajka,
Miroč, Vlaole, Gorniani, Krivelj, Debeli, Lug, Dâl-
boca, Dobra, Kučajna, Cerevica, Kaono, Čeremosnik,
Ždrelo, Sena.
Chiar dacă forma denumirii aşezărilor a fost
schimbată adesea, datorită transcrierii adaptate la
grafia statului respectiv, hărţile din secolul al XVIII-
lea au păstrat numele iniţial al localităţilor, dat de către
localnici.
Ion di la Vidin în „Harta Tribaliei” trece lo-
calităţile din arealul moravo-timocean, cu numele
românesc, aşa cum era pronunţat de locuitori, unele
localităţi trecându-le chiar cu denumirea din perioada
romană: Castelu (în prezent Costol), Grădişte, Podu
Lung (Pozarevac), Golumbei (Golubac), Melania
(satul nu mai există), Pincum, Adâncata, Lşniţa, Cu-
clova, Ranovăţ, Melniţa, Piatra Mlavi (Petrovac na
Mlavi), Ursoaia, Despotova (Despotovac), Vlaşna,
Podu Nou (Ciupria), Popiţa, Balta Rece, Valaconie,
Lucova (Lukovo), Podgoria (Porgorac), Prahova (Pra-
hovo), Cădâna, Mihăilă (Mihajlovac), Clococei
(Klokocevac), Claudia, Techia etc.
După 1833, din momentul alipirii întregii
regiuni dintre Timoc şi Morava la statul sârb, ca ur-
mare a politicilor de deznaţionalizare, numele
aşezărilor încep să fie modificate oficial, hărţile sta-
tului major sârb arătând că regiunea din estul Serbiei
este un ţinut cu denumiri sârbeşti numeroase. Denu-
mirile de altă origine, în marea lor majoritate
româneşti, au fost traduse, adaptate la grafia chirilică
sau pur şi simplu schimbate[4]
Reţeaua de aşezări. În prezent, în estul Ser-
biei se află 532 de localităţi, dintre care 20 oraşe şi
orăşele şi 512 aşezări rurale[5], a căror populaţie în-
suma la recensământul din 2002 –712.050 de
30

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
locuitori. În anul 2009 se estima o scădere a populaţiei
până la 613.419 de locuitori, ultimul recensământ al
populaţiei având loc în toamna anului 2011.
Condiţiile de climă, relief, de distribuire a
apei (de suprafaţă şi freatică), de sol, reprezintă un
complex natural ce justifică preferinţele arătate de
populaţie pentru utilizarea rurală a regiunii. Satele
concentrează mai mult de jumătate din populaţia
regiunii (peste 60%). Totodată, ele au fost acelea care
au asigurat continuitatea populaţiei în zonă, spre de-
osebire de oraşe, a căror existeţă a fost în unele pe-
rioade atenuată până la dispariţie. Totodată, satul a
participat din plin la îmbogăţirea patrimoniului civi-
lizaţiei şi este păstrătorul artei populare, al etnografiei
şi folclorului, în mare parte, românesc, în multe cazuri
în forme originare.
AŞEZĂRILE RURALE
Tipologia satelor. Relieful se constituie ca
suport principal al aşezărilor umane. În cadrul facto-
rilor naturali, rolul determinant în apariţia şi dez-
voltarea aşezărilor umane l-a avut apa.
Cele mai multe sate din estul Serbiei sunt
aşezate îndeosebi pe văile fertile ale apelor care le
străbat, în depresiunile largi dintre munţi şi ulterior
de-a lungul drumurilor. Ele fac parte din categoria
satelor aglomerate[6], compacte, adunate-alungite,
cu o uliţă principală şi cu mai multe secundare, care
cad pe şoseaua principală.
Pentru ţinutul cuprins între râurile Pek, Timoc
şi Dunăre (Craina iniţială), Vâlsan găseşte două „rân-
duri de sate. Unul pe lângă Dunăre şi altul ascuns pe
văile râurilor, restul în terenul aluvionar al
teraselor”[7].
O altă categorie de sate, sunt cele de tip dis-
persat, acestea întâlnindu-se pe platformele netede ale
munţilor Homolje, Deli Iovan, Beljanica şi Kučaj, „în
ţinutul muntos culmile fiind în realitate câmpii înalte
(300-400m), unde se întâlnesc moşiile, sălaşele (co-
libele), satele muntelui având o formă mixtă: o parte
îngrămădită în vâlcea, alta risipită pe înălţimile din
jur”[8].
Aceeaşi împărţire o face şi C. Contante,
„satele de la Dunăre sunt îngrămădite, cele de la
munte au case răspândite”[9].
După tipologia aşezărilor rurale din întreaga
Peninsulă Balcanică, făcută de geograful sârb Cvijič,
satele din teritoriu cuprins între râurile Timoc şi
Morava, sunt de tip timocean[10]. Cvijič caracte-
rizează satul timocean ca fiind unul de tip adunat, cu
o formă rotundă, ovală uneori neregulată, cu case
adunate, construite în cea mai mare parte din piatră.
DACIA
magazin
Casele sunt aşezate unele lângă altele, fără o ordine
anume, cu uliţe întortocheate, la răscrucea din mij-
locul satului fiind loc, de obicei, pentru biserică, pen-
tru puţurile de apă, crâşmă, sau pentru organizarea
horei „oro”, sau „kolo” (în limba sârbă).
Altitudinea medie a satelor din estul Serbiei
este cuprinsă între 100-300 m. cea mai joasă altitudine
o întâlnim la aşezările de pe valea Timocului şi valea
Pekului. În opştina Negotin, satele Radujevac şi Srbo
sunt situate doar la 40 m deasupra nivelului mării, în
opştina Kaldovo, satul Ljubicevac (fost Bordei) la 40
m, iar în opştina Maidanpek, satul Velesnica la 40 m
şi Vaiuga la 46 m; satele aflate la cea mai mare altitu-
dine se întâlnesc în opştina Despotovac – satul Ravna
Reka (620 m) şi în opştina Maidanpek: satele Vlaole
la 600 m şi Jasikovo la 700 m.
Astfel, densitatea cea mai mare de aşezări
umane o întâlnim de-a lungul văilor râurilor Timoc cu
afluenţii lui Dunăre (în aval de Techia), Poreč, Pec,
Mlava, Morava, şi a afluentului său, Rešava (table nr.
2).
Satele diferă ca mărime, formă şi construcţii,
în principal în funcţie de treapta de relief pe care sunt
amplasate. Cu toate acestea, satele de pe întreg arealul
păstrează elemente commune, evidente în modul de
organizare al gospodăriilor, al activităţilor rurale, pre-
cum şi în viaţa spirituală.
Din punct de vedere al mărimii demografice,
specific este aşezarea de mărime mijlocie, cu valoarea
cuprinsă între 500-1000 locuitori.
În urma analizei hărţilor din mai multe pe-
rioade, s-a constatat că localizarea vetrelor actuale nu
diferă mult de cea din trecut. Aşezările apar însă, în
marea lor majoritate cu numele transcrise în funcţie
de fonetica respectivă, fiind adaptate la grafia chiri-
lică, folosită de statul sârb. De-a lungul timpului, în
cadrul satelor, structura etnică a suferit cele mai mari
modificări.
Structura etnică a aşezărilor rurale. Din to-
talul de 512 sate, chiar dacă majoritatea populaţiei
este recenzată ca fiind sârbă, în realitate, în urma in-
formaţiilor obţinute în teren, în 160 de localităţi po-
pulaţia este majoritar românească, iar în 39 de sate
populaţia este mixtă (sârbă şi română), însă cu o im-
portantă componenţă etnică românească, dând un total
de 199 sate în care întâlnim români.
În 1906, Tihomir Georgevici afirma că „pe
toată întinderea Serbiei sunt 485 de localităţi locuite
şi de români, dar numai în 165 din ele există români
într-un număr mai însemnat”[11].
În 1907, după Delatimoc, zona cumprindea
587 sate, în 425 de aşezări populaţia era mixtă, iar în
31

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
165 de sate populaţia era românească[12].
Pe lângă etnicii români şi sârbi, în satele Pod-
vrşka (opştina Kladovo), Uroviţa (opştina Nigotin) şi
Lukovo (opştina Zajecar), se găseşte şi un număr im-
portant de etnici ţigani, fără a se şti cu exactitate
numărul acestora, statisticile oficiale nefiind conclu-
dente. Interesant este faptul că în satul Lukovo, ca şi
în alte sate din zonă, ţiganii nu ştiau limba lor, vorbesc
româneşte, considerând-o limba lor maternă.
De asemenea, în urma deplasărilor în satele
de pe valea Moravei, în apropierea drumului naţional
Požarevac-Ćiuprija, între localităţile Poljana şi Vlaški
Do, am constatat existenţa unui sat format aproape
numai din etnici ţigani, satul Točka[13]. Deşi marcată
cu plăcuţă indicatoare de localitate, localitatea Točka
nu apare pe hărţile rutier actuale ale Serbiei, probabil
datorită numărului mic de locuitori, nefiind conside-
rată o localitate importantă.
Lucru interesant este însă faptul că nu am
reuşit să aflu structura etnică şi numărul locuitorilor,
din surse oficiale, deoarece conform recensământului
pe localităţi din 2002, acest sat nu există, el nefiind
înregistrat. Din păcate, nu am putut obţine mai multe
imformaţii nici de la locuitorii satului, pentru că în nu-
mele lor nu vorbeşte decât şeful lor, acesta fiind plecat
din localitate. Singurul lucru constatat a fost faptul că
în locul unui sat ţigănesc tradiţional, am avut surpriza
să găsesc un sat format din case moderne, construite
în ultimii ani, satul fiind aproape pustiu, cu cei mai
mulţi locuitori plecaţi în străinătate.
Nici în studiul făcut de Centrul de Cercetări
Etnice[14] nu se specifică numele aşezărilor în care
locuiesc etnicii ţigani, identificarea acestora făcându-
se numai la nivel de judeţe. În cele patru judeţe care
se suprapun peste arealul studiat, există 54 de aşezări
(în Branicevo – 34, Pomoravie – 9, Bor – 7 şi Zaiecar
–4), în care etnia romă (peste 15 familii sau mai mult
de 100 de persoane în fiecare sat), convieţuieşte ală-
turi de alte etnii, fără a se da un număr exact de per-
soane.
Pe lângă satele cu etnici majoritari fie sârbi,
români sau ţigani, de-a lungul timpului, între oraşele
Zajecar şi Negotin, pe partea dreaptă a râului Timoc,
s-a făcut referire la existenţa mai multor sate bul-
găreşti. A fost însă o confuzie, voită sau nu, în reali-
tate fiind vorba despre cele opt sate cu populaţie
majoritar românească şi un singur sat cu populaţie
majoritar bulgărească, ce făceau parte din teritoriile
obţinute după primul război balcanic de către Bulgaria
şi pe care aceasta a fost forţată să le cedeze Serbiei
după 1919[15].
Cele opt sate cu populaţie românească:
DACIA
magazin
Coilova (Kojilovo), Zlocutea (Zlocuće), Târno-
maşniţa, Şpicova (Sipcovo), Mălaua (Mali Jasono-
vac), Isânovăţ (Veliki Iasenovac), Grăscov
(Gradskovo), Alova (Halovo), sunt recunoscute în
teritoriu, de către locuitorii satelor vecine, ca sate de
români, păstrându-se totuşi termenul generic de „sate
bulgăreşti”, deoarece în conştiinţa locală este înrădă-
cinată ideea că aceste sate au intrat în componenţa
statului sârb, din cadrul Bulgariei, de unde şi denu-
mirea respectivă, neavând însă nicio legătură cu struc-
tura etnică a satelor în cauză.
În 1922, toţi locuitorii acestor sate au primit
cetăţenia sârbească, fiind obligaţi să renunţe la cea
bulgărească.
Satul Brăteţ (Braćevac), în momentul cedării
lui Serbiei, era un sat cu locuitori veniţi din Bulgaria
de sud, în prezent satul trecând drept sârbesc din punct
de vedere al etniei, din cei 533 de locuitori, 515 de-
clarându-se sârbi.
Singurul sat bulgăresc care se mai află în
regiunea cuprinsă între râurile Timoc şi Morava, re-
cunoscut în teritoriu, este satul Veliki Izvor (lângă Za-
icear), chiar dacă sunt recenzaţi doar 6 bulgari din
totalul de 2684 de locuitori.
NOTE
[1]. Silviu Dragomir, (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-
XV, Bucureşti, p. 286.
[2]. Harta Banatul Timişoarei, (1740), secţiunea cu
regiunea dintre Morava şi Timoc.
[3]. Trâpcea, Th. N., op.cit., p. 125.
[4]. Detalii se găsesc în capitolul referitor la elementele de
toponimie.
[5]. Statistical Office of the Republic of Serbia, (2010), Mu-
nicipalities of Serbia, Belgrade, p. 17.
[6]. Zecevic Slobodan, (1970), Negotinska Krajna, Etno-
grafski muzei, Beograd, p. 34.
[7]. George Vâlsan, (1911-1912), Românii din Craina Ser-
biei, p. 150.
[8]. Ibidem
[9]. C. Constante, (1929), Românii din Valea Timocului şi
a Moravei, p. 247-248.
[10]. Jovan Cvijic, (1918), La peninsule balkanique, Ar-
mand Colin, Paris, p. 221-222.
[11]. Dr. Tihomir Georgevici, op. cit., p. 21.
[12]. Delatimoc, (1907), Românii din Serbia: monografie
etnică şi statistică, T.G.A. Lăzăreanu, Bucureşti, p. 11.
[13]. Roata din sârb. točak, denumirea satului făcând
referire cel mai probabil la vechea îndeletnicire a acestora.
[14]. Jakčić Božidar, Bašić Goran, (30 decembrie 2002),
Romany settlements, livind conditions and possibilities of
integration of the roma in Serbia, Belgrad, p. 9-12.
[15]. Conform Tratatului de Pace între Puterile Aliate şi
Bulgaria, Protocolul şi Declaraţia fiind semnate la Neuilly-
sur-Seine, 27 Noiembrie 1919.
32
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, POLEMICI

Reportaj:
CĂLĂTORIE ÎN VALEA REGILOR TRACI.
COMORILE LOR
Aurora Peţan

II
Am pornit în căutarea dacilor şi a tracilor de
la sud de Dunăre, într-o zi de vară, străbătând Bulgaria
de la Russe spre inima ţării, prin păduri nesfârşite şi
sate mărunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Ve-
liko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Ka-
zanlak - acesta e traseul care duce de la Dunăre în
renumita Vale a Regilor Traci. Un traseu iniţiatic, ce
urcă brusc după Gabrovo, din câmpie în inima mun-
telui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de
grade, ceţurile sunt atât de dense, încât nu se mai vede
nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ameţitoare
sunt străjuite de păduri neguroase. Un drum prin
pâclă, frig şi întuneric, bâjbâind la limită, care după o
oră de infern coboară triumfător în lumină, în valea
vestiţilor trandafiri de Damasc şi a mormintelor re-
gale, pictate cu cai şi prinţese. Ca şi acum, în Antichi-
tate, aceşti munţi trebuie să fi fost o păvază teribilă în
Mormântul regelui trac de la Shvestri-Bulgaria
faţa duşmanilor, o graniţă de piatră. Nu e o întâmplare
(posibil mormânt al regelui get Dromichete)
că regii traci şi-au construit mormintele, dar şi capi-
tala, la poalele acestor munţi. Iar faptul că s-au aşezat
la sud arată că dominaţia lor se întindea spre Grecia, la întâmplare, într-unul din tumuli, sperând că ceea ce
în vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul găseşte acolo să convingă autorităţile să-i dea mai
daco-moesilor să-şi fi creat o lume oarecum diferită,
mai puţin influenţată de civilizaţia grecilor şi mai
aproape de cea a Carpaţilor.
Ca şi la noi, nici în Bulgaria nu au existat,
după 1990, prea mulţi bani pentru săpături arheolo-
gice. Fuseseră descoperite vestigii tracice imediat
după Al Doilea Război Mondial, existau sute de tu-
muli funerari despre care se bănuia că adăposteau
morminte şi tăinuiau comori, dar nu se făcuseră inves-
tigaţii sistematice la scară mai largă. In 1992, arheo-
logul bulgar Georgi Kitov a plănuit o campanie de
săpături cu vise mari, dar a obţinut bani puţini, doar
pentru o săptămână de lucru. Şi a avut de ales: să sape

33

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
mulţi bani sau să renunţe pe moment, încercând să
obţină fonduri mai mari în viitor. A ales prima va-
riantă. A săpat în tumulul Malkata, unde primele trei
zile au fost dezamăgitoare. Apoi a început să apara
aurul: mormântul fusese dezvelit. Dar şi pacea celui
adormit fusese tulburată. Ploi teribile şi vânturi puter-
nice s-au stârnit dintr-odată, spulberând tabara arheo-
logilor. Kitov a mers inainte. A obţinut fonduri şi a
condus expediţia timp de şapte ani. În acei ani a de-
scoperit comori fabuloase, construcţii funerare incre-
dibile, picturi murale impresionante, simboluri şi taine
de nedescifrat. Într-un cuvânt, o lume întreagă ce
părea să fi fost pierdută pentru totdeauna. Aşa a ieşit
la lumină Valea Regilor Traci.
Cele mai multe dintre mormintele regale ale
tracilor se aflau la mică depărtare de Kazanlak. Există
în Bulgaria cca 1500 tumuli. Cercetate sunt câteva
DACIA
magazin
zeci. Astăzi, mormintele sunt incluse în patrimoniul
mondial UNESCO şi sunt extrem de bine conservate.
Mormântul de la Kazanlak are chiar o replica la scară,
pe care o pot vizita turiştii, pentru ca originalul să fie
cât mai puţin expus. Există drumuri de acces în stare
perfectă până la aceste morminte, iluminare, ventilare,
condiţii de conservare, există indicatoare şi ghizi. Au-
tocarele cu turişti se revarsă ritmic, iar blitzurile apa-
ratelor de fotografiat clipesc în mâinile japonezilor
veniţi de peste mări şi ţări să viziteze lumea tracilor.
(Dar nu şi pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un
înfloritor turism cultural, bazat pe moştenirea tracică.
Vorbesc mereu de traci, se mândresc cu ei, motivul
tracic a devenit un fel de amprentă a civilizaţiei de azi
a bulgarilor.
34

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Mormântul regelui Seuthes
Muzeul din Kazanlak adăposteşte multe din-
tre minunăţiile descoperite în Valea Regilor, chiar
dacă unele sunt replici, căci originalele se afla la
Sofia. Dar e minunat să poţi vedea laolaltă, chiar la
faţa locului, obiectele care alcătuiau lumea tracilor.
Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu
siguranţă, coroana regelui Seuthes al III-lea, descope-
rită în mormăntul acestuia din movila Golyama Ko-
smatka: o cunună din ramuri, frunze de stejar şi
ghinde din aur, delicată şi impunătoare în acelaşi timp,
o operă de artă fără egal. Alături se află bustul de
bronz al regelui Seuthes. Cu părul şuviţe, barba bo-
gată, nasul puternic, coroiat şi privirea uşor încruntată,
dar pătrunzătoare, regele Seuthes pare să scruteze vii-
torul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constan-
tin. Alături, splendide vase de aur şi argint, amfore,
arme şi toate cele trebuitoare să-l însoţească pe cel
plecat.
Mormântul regelui, aflat la 15 minute distanţa
de Kazanlâk, se află în plin câmp. Străjuită de cireşi
încărcaţi de rod şi de pajişti cu flori multicolore, mo-
vila răsare domol din câmpie, ca un animal gârbov.
DACIA
magazin
Asfaltul negru duce până la intrarea în „grobniţa”,
cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vor-
besc cu ghidul, care îmi spune câte în lună şi în stele
despre traci şi Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici
de Decebal. Intru în pântecele cocoaşei de pământ,
unde mă aşteapta lumea celor plecaţi dincolo. După
un coridor de piatră lung de 13 metri şi două încaperi
boltite, urmează o a treia, săpată toată într-un singur
bloc de piatră, ce a fost transformată în încapere-sar-
cofag. Aici a fost înmormântat marele rege Seuthes al
III-lea, a cărui capitală, Seuthopolis, se află astăzi sub
apele lacului de acumulare Koprinka. Totuşi, mor-
mântul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant
decât cel din movila Documaci, de lângă Mangalia.
Cele două se aseamană foarte mult ca arhitectură şi
chiar şi nuanţele de vopsea conservate pe pereţi par a
fi identice. După mormântul lui Seuthes, mai vizitez
movilele Helvetsia şi Ostrushka. Acum, încep să înţe-
leg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia,
mormântul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat
se întorcea înapoi de unde venise, prin tainele şi ritu-
rile care se practicau asupra lui. Acest mormânt chiar
are forma şi neregularităţile unui uter şi multe alte in-
dicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka,
s-au conservat câteva picturi splendide, între care chi-
pul îndurerat al unei nobile, probabil soţia decedatu-
lui, o femeie frumoasă, distinsă, cu părul roşcat. Dar
cele mai uluitoare picturi murale se găsesc în mor-
mântul de la Kazanlak. Aici, arta tracilor este prezentă
în plin apogeul său, prefigurând arta Europei de mult
mai târziu. Cupola ameţitoare e acoperită de cercuri
concentrice, cu scene diverse, asemenea unui templu
păgân. Culorile şi formele păstrate aievea evocă o
lume serenă, cu cai frumoşi, femei graţioase şi mese
îmbelşugate, un fel de paradis în ocru şi albastru, ce
converge spre personajul regal ce-şi ţine soaţa de
mână cu tandreţe.
35

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
Mormintele tracilor nu par simple morminte.
Sunt construcţii impresionante, cu coridoare şi încă-
peri boltite, cu uşi de marmură străjuite de capete de
zei şi cu sisteme de închidere a uşilor care şi astăzi
funcţionează. Sunt lumi în sine la scară mai mică, în
care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viaţă şi
moarte, lucruri care pentru universul profan în care
trăim nu mai au nici înţeles, nici importanţă. Epoca
pe care o acoperă este cea a secolelor VI-II înainte de
Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o altă vi-
ziune asupra lumii de dincolo. Exceptând influenţele
tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaşte astfel
de „pregătiri” pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor
decedaţi erau incinerate. Cenuşa era depusă într-o urnă,
iar în epoca de vârf a regalităţii (sec. II î.Hr. - I d.Hr.),
De la neştiinţă şi rea-credinţă la abandonarea
răspunderii
(Pe marginea noului eseu al d-lui Lucian Boia: De ce este România altfel?,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012; dar nu numai)
Motto: *A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic!”– dicton latin
*„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană.Voim
ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.” - Mihai Eminescu
Ca titrat universitar în domeniu, atunci când te de-
cizi să apreciezi, într-un eseu, istoria întreagă a unei ţări,
trebuie ca, în prealabil, să fi făcut dovada ştiinţifică a
cunoaşterii „subiectului”. Adică, să fi parcurs „materia” cu
cărţi sau, de la înălţimea titlului, să fii autorul unei sinteze
asupra veacurilor sau chiar mileniilor ei de istorie. Deci, să
nu-ţi trimiţi ştiinţa „la înaintare” prin eseuri, „justificându-te”,
în plus, cu „parcurgerea grăbită” şi grăbindu-te să tragi con-
cluzii nefondate, să faci caracterizări generale, să lauzi sau
să incriminezi „pe ansamblu”. Iar când te decizi să „demi-
tizezi” secole de istorie – cum a început-o în forţă dl. Boia
după 1989! –, trebuie să ştii mai întâi, cel puţin, ce este
acela un mit şi să stăpâneşti metodologia abordării lui. Căci
DACIA
magazin
nici urnele nu mai sunt de găsit. Probabil cenuşa
era împrăştiată în patru vânturi sau pe ape, iar
spiritul era eliberat de povara trupului.
Cât de mult din lumea aceasta a tracilor
ne aparţine? Nu ştim prea bine. Îmi vin în minte
unele similitudini, fără să le pot lega într-un fir
prea solid, din lipsă de alte informaţii: o coroană
asemănătoare cu cea a lui Seuthes, dar mai puţin
elaborată, s-a găsit în mormântul cu papirus de
la Mangalia, un inel de aur cu broasca ţestoasă,
asemănător cu cel descoperit de bulgari în mo-
vila Sineva, s-a descoperit în movila de la Do-
cumaci, iar aceasta din urmă este extrem de
asemănătoare cu mormintele tracice pe care le-am vi-
zitat. Însă la noi nu se accepta că cele două morminte
- de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. „Nu
se stie”, mi s-a spus: pot fi greceşti, scitice, tracice mai
puţin. Să vină bulgarii să ne lămurească
Drumul prin Valea Regilor este un drum lu-
minos, chiar dacă trece printre morminte. Un drum
curat, ce respectă trecutul. Şi nu pot să nu mă gândesc
la dacii noştri, la drumurile, muzeele, indicatoarele
noastre. La gunoaiele din cetăţile dacice, la dezinte-
resul oficialităţilor, la furturile din situri, la infinitele
gropi făcute de căutători, la nepăsarea ucigătoare a
celor ce ar fi în drept să facă ceva. Ceva, orice, cât de
puţin, pentru noi, românii.
popoarele, d-le Boia, şi-au creat – firesc! – mituri în jurul
unor idei benefice şi al unor personalităţi înţelepte care au
făcut bine oamenilor. A existat, chiar la începutul istoriei lor,
o epocă mitologică, care prezintă un mare interes şi îţi face
plăcere s-o cunoşti, nu s-o respingi. Iar ştiinţa noastră
„burgheză”, d-le Boia – lingvistica, istoria –, a putut să
comită şi erori, multe şi unele grave – „defilee de erori”,
cum a spus-o un erudit în domeniu (Gabriel Gheorghe), în-
deobşte ignorat însă de „ştiinţifici”! –, deci n-a creat mituri
în cele, incriminate de dvs., „două secole de mitologie
naţională”, cum ziceţi, ci a comis şi erori, chiar falsuri ma-
jore, cum a fost, de pildă, falsificarea identităţii noastre
naţionale, ba a influenţat şi factorul politic care i s-a ataşat
36

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
cu uşurinţă. La rândul său, comunismul n-a creat mituri,
n-a produs „,mitologie ştiinţifică”, cum iarăşi ziceţi, ci, prin
propaganda halebardierilor lui, din dictatori vicleni şi chiar
sângeroşi a făcut genii „în serie”.
Şi încă e bine să ştiţi că un om de ştiinţă respon-
sabil nu-şi repudiază ţara „per total”, cum a făcut-o, de
pildă, Emil Cioran – pe care unii, după 1989, şi l-au luat ca
idol –, fapt pentru care, conştientizându-şi culpa majoră,
şi-a trăit, efectiv, drama bătrâneţei sale.
Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme.
Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţă
veritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după
1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altă
cale”, de critică „nimicitoare” a istoriei şi istoriografiei
naţionale prin ... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fost
dascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţeles
mai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc. La
studierea acestui ultim eseu însă m-a determinat o recentă
„dezbatere electorală” la postul de televiziune B1 TV –
pusă, nu întâmplător, în ajunul zilei naţionale –, „dezbatere”
în care editorul dvs., Gabriel Liiceanu, poate influenţat mai
demult de celebrul Eugen Ionesco – căruia îi reeditase o
carte cu un titlu imposibil (Război cu toată lumea!); mai nou,
poate influenţat şi de noul eseu al dvs. şi de altele, multe,
pe care vi le-a editat şi reeditat, a pus pistolul în „mâna”
naţionalismului, ca în mâna unui asasin în serie! Iar la eseul
dvs., dânsul şi alţi doi parteneri ai „dezbaterii” făceau tri-
miteri ca la un clasic în viaţă.
D-le Boia, să vă învinuiesc că în acest din urmă
eseu aţi „expediat” istoria strămoşilor noştri reali împotriva
evidenţelor din izvoarele istorice pe care, în graba „parcur-
gerii” materiei le-aţi „uitat”? Nu, nu vă învinuiesc. Ci adaug,
chiar în „sprijinul” dvs., că aşa au făcut şi alte feţe mai „sub-
ţiri” şi de rang înalt, care, ca şi dvs., văd în Dacia edenică
zona barbariei şi a întunecimii, aproape de animalitate ...,
civilizaţia antică restrângându-se – evident, nu? – la „lumea
greco-romană”! ... Or, d-le Boia, cum a spus-o acelaşi eru-
dit, citat mai sus, Dacia noastră a fost, în Europa – precum
confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi respon-
sabil! –, „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii” (s.n.). Iar de-
spre această patrie a poporului primordial – arienii/pelasgii
–, un alt erudit, „pui de dac” din Haţeg, Miron Scorobete,
poet şi om de ştiinţă, ne-a dat o capodoperă, Dacia
edenică, nume deja intrat în „circuit”, alături de celelalte
nume sublime: „Ţara Zeilor”, „Ţara Soarelui”, carte aflată la
a doua ediţie iar o a treia ediţie este gata pentru tipar. Mai
adaug, tot în „sprijinul” dvs., că însuşi Ministerul de resort,
conformându-se unor „sugestii” „mai înalte”, din „alterna-
tivele” celui mai important manual de profil al învăţămân-
tului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi
universitari, „manuale alternative” editate în anul „de refer-
inţă” 2007 – an în care „demnitari” ai Neamului ne-au cedat
şi Suveranitatea naţională cu de la ei putere! –, Ministerul,
deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali.
Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi,
bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi –, ca şi
orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie,
să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul
106, ca tânăr şi nobil popor ... roman. Deci, d-le Boia, pe
DACIA
magazin
cine să învinuiesc mai întâi?
Să-l mai învinuiesc pe dl. Boia că a „expediat” la
fel Evul mediu al istoriei naţionale? Nu, n-o s-o fac, căci în
anii din urmă au apărut, chiar printre titraţi, tineri sau mai
puţini tineri, destui denigratori ai istoriei naţionale, în „vizor”
intrând, cu deosebire, personalităţi emblematice de
Voievozi şi Domni care – vezi, Doamne! –, conştientizân-
du-şi „micimea”, nici nu îndrăzneau – cum ziceţi şi dvs.! –
să se intituleze regi, mulţumindu-se cu apelativul de „prin-
cipi”. Şi nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul
sunt cel mai frecvent „încondeiaţi” de respectivii „ştiinţifici”.
Să-l mai învinuiesc pe dl. Boia că, în acest eseu,
este complet străin de abordarea ştiinţifică a conceptelor
fundamentale de Naţiune şi Naţionalism? Nu, nu-l învinu-
iesc! Căci sunt încă atâţia „ştiinţifici” care au rămas pri-
zonieri ai viziunii staliniste – în fond, comunisto-masonice
– asupra respectivelor concepte, prizonieri şi ai
dicţionarelor şi manualelor de tristă amintire, care au in-
criminat şi unele încă incriminează naţionalismul – acest
sentiment sacru al oricărui nativ care se revendică de la o
naţiune ca de la o mamă sfântă, gata s-o slujească şi s-o
apere până la sacrificiul suprem, dar care nativ nutreşte
sentimente similare pentru toate naţiunile lumii, surori bune
ale maicii sale sfinte din florilegiul planetar al naţiunilor.
Şi încă să-l învinuiesc pe dl. Boia pentru arun-
carea în derizoriu a geniului nostru naţional, Mihai Emi-
nescu? Nu, pentru că, direct sau indirect, au fost şi mai sunt
autori – şi mai „mari” şi mai pigmei – ai acestei blasfemii,
slujitori ai unei încrâncenate strategii a denigrării culturii
naţionale! Pe cine să învinuieşti mai întâi? Inclusiv ziua
naţională a României, 1 Decembrie şi imnul de Stat au fost
contestate şi denigrate pe larg de feţele „subţiri” de azi.
În sfârşit, să-l învinuim pe „istoricul” Lucian Boia
că de la înălţimea universitară la care a ajuns nu a conşti-
entizat până acum încotro merge omenirea? Nu, pentru că
sunt încă atâţia, chiar titraţi, care nu-şi „bat capul” cu „grijile
lumii”, important fiind să le meargă lor bine ...
Să-l lăudăm, în schimb, pe dl. Boia pentru osa-
nalele la adresa celui mai „ilustru” dintre străinii „binefăcă-
tori”, Carol I, din nou ajuns pe masa de lucru a istoricilor
„binevăzuţi” de regimul politic? Nici asta n-o facem, amin-
tindu-ne că după crima politică a detronării Domnului Unirii
Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, ofiţerul prusac, ajuns
„incognito” în ţară, efectiv a uzurpat tronul alesului Ţării de
la 1859, cu consensul „ciocoilor vechi şi noi”. Iar aceştia,
la rândul lor, au beneficiat perpetuu de „îngăduinţa” Ma-
jestăţii Sale. Şi astfel, cum s-a exprimat Eminescu, „Spuma
asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung’ a fi
stăpână şi pe Ţară şi pe noi?”. Iar pe monarh l-a „mângâiat”
cu un cuvânt greu de conţinut în contextul politic: „Carol
îngăduitorul”. Care îngăduise şi păguboasa şi jenanta
„afacere Strousberg”. Şi „îngăduinţa” a ajuns până în 1907,
când, parcă „supărat” că ridicarea flămânzilor a „umbrit”
oarecum fastuosul „jubileu” din 1906, cu permisiunea sa şi
sub acoperirea manifestului regal „au câştigat ciocoii
războiul lor cu Ţara ...” (Tudor Arghezi). În acest an de tra-
gică referinţă, discipolul lui Eminescu, Alexandru Vlahuţă,
i-a făcut „bătrânului rege” un portret de zile mari, cu care
să se mândrească în veci. Şi să nu uităm că într-o scrisoare
37

Nr. 86 (anul X), februarie 2013
din septembrie 1914, după Consiliul de Coroană din au-
gust, scrisoare rămasă neexpediată dar ajunsă, secret, la
destinatar, „bătrânul rege” al României, după o Domnie de
50 de ani îi comunica vărului său, împăratul Germaniei, Wil-
helm al II-lea, că, nefiind susţinut în Consiliu pentru intrarea
României în război de partea Puterilor Centrale, el a hotărât
„de a renunţa la Domnie”, preferând „să rup cu un trecut
întreg pentru ca numele meu să rămână nepătat”, mai
scump fiindu-i „altarul onoarei” decât acel „întreg trecut” de
Domn şi Rege al României (v. Monarhia de Hohenzollern
văzută de contemporani, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p.
263-264).
Deci, „căpitanul” părăsea, primul, vasul care urma
să se confrunte cu furtuna! Cum este apreciat un aseme-
nea „ilustru” căpitan, d-le Boia?
Ulterior, cu excepţia regelui Ferdinand şi a reginei
Maria, multe şi grave păcate au apăsat şi apasă etern
asupra urmaşilor lui Carol I de Hohenzollern – Sigma-
ringhen, păcate prea repede „uitate” de noii lăudători cu
memorie scurtă (perioada interbelică, „nebuniile” regale ale
lui Carol al II-lea, anul negru 1940 şi ordinul de retragere a
armatei române din Basarabia şi Cadrilater, mai nou mo-
mentul 23 august, benefic tuturor, numai românilor nu, la
care Mihai I şi-a dat testul maxim al valorii sale ca om şi
monarh, cu tragedia celor cu mult peste 130.000 de soldaţi
români făcuţi prizonieri de Rusia sovietică, asasinarea
Mareşalului Ion Antonescu, comunizarea României etc,
etc, etc).
La nivelul la care a ajuns acum celebritatea d-lui
Boia, acest din urmă eseu nu pare a fi o carte oarecare în
noul context, ci pare a fi un adevărat „cuvânt de ordine” de
cum trebuie să se scrie istoria ţării noastre de acum înainte.
Şi cum ne învaţă autorul? Dânsul critică România şi în-
treaga ei istorie, „veacurile” de „mitologie naţională” dar şi,
pe drept, derapajele „tranziţiei” post-decembriste, scoţând
ca principal vinovat „felul de a fi” al „românului”, iar nu pe
„vânduţii de acasă” şi pe „mâncăii străini”, cum le-a spus o
tristă poetă din „trista ţară basarabă”, Leonida Lari. Dl. Boia
critică agresiv România şi pe români pentru că – i se pare
domniei sale – ţara şi oamenii ei se „încăpăţânează” să fie
altfel decât lumea, adică să rămână în „coada cozii”! ...
Amintiţi-vă – şi dvs., d-le Boia, şi cei care vă
urmează – vorba „cronicarului”: „De aceste basne să dea
seama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocară
unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cându
ocărăsc într-o zi pe cineva iaste greu a răbda; dară în veci?
Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”. (Miron Costin,
Opere, ed. P.P. Panaitescu, Editura pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1958, p. 243, s.n.).
Şi, d-le Boia, Statul naţional, la care tot faceţi tri-
mitere cu atâta ironie şi cu atât de multe semne de între-
bare, Statul naţional unitar român, atât de mult contestat
de anumite „elite” culturale, universitare şi politice de azi,
de liderii unei anumite minorităţi vehemente şi revizioniste,
prezentă frecvent şi laudativ în eseul dvs, a fost clădit, de-a
lungul timpului, cu sacrificiul suprem al multora dintre
români. Numai ei şi-au dorit, atât de mult, unitatea politică,
în graniţe reale, alături de unitatea religioasă, stră-
moşească, ortodoxă, şi nu altcineva. Cu atât mai puţin
DACIA
magazin
unele minorităţi naţionale atât de mult regretate de dvs.
Nicolae Iorga în 1940, când România Mare, con-
stituită în graniţe fireşti, naturale şi istorice, la 1 Decembrie
1918 prin sacrificiul de veacuri al naţiunii române, era
ameninţată cu destrămarea (ceea ce s-a şi întâmplat în
scurt timp), datorită aceloraşi politicieni – „vânduţii de
acasă” –, în frunte cu Carol al II-le, dar şi „jocului” periculos
al occidentului politic, avea, ca istoric, soluţia valabilă şi azi
şi totdeauna: „Înapoi la naţiune.”, de la care ne „vine totul”,
căci ea, naţiunea, conservă întrânsa speranţa şi forţa de
renaştere, inclusiv pentru reconstituirea Statului naţional
(vezi „Neamul Românesc”/ 17 mai 1940). Încă nu am ajuns
într-un moment ca acela din 1940. Asta nu înseamnă că
suntem departe de el, dacă observăm cu atenţie evoluţia
politică internă şi internaţională, context în care regretatul
mare poet contemporan, Adrian Păunescu, văzând şi
simţind ce se întâmplă (1992), atenţiona şi, în acelaşi timp,
vedea speranţa în aceeaşi „rădăcină” istorică, NAŢIUNEA:
„O, ţara ţăranului mort,/ Ai început s-aduci grâu din import,/
Vezi să nu cumva să te zbaţi/ Să cumperi şi ceva Munţi
Carpaţi/ Şi să vină vreun prim ministru dezinvolt,/ Ca să im-
porte ceva Mureş şi ceva Olt ... Ţară-n ţărână sub mână
păgână/ Măcar rădăcină să-ţi mai rămână./ Când o fi şi-o
fi şi poate ne-om înzdrăveni,/ Să facem din noapte zi/ Şi
din moarte nuntă/ În patima cruntă/ Şi să se scoale Neamul/
Şi râul şi ramul/ Şi să se-audă din fiecare sat,/ Ca un ecou
fidel şi curat,/ Ca un parastas retehnologizat./ Adevărat,
adevărat a-nviat!” (Adrian Păunescu, „Parastasul”, Cartea
cărţilor de poezie, ediţia a doua, revăzută, adăugită şi ac-
tualizată. Ed. Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Con-
stantin, Bucureşti, 2003, p. 912). Cu fiecare volum de
poezii, marele poet Adrian Păunescu a chemat şi a murit
chemând: „Deşteaptă-te române!”
Eseul profesorului universitar dr. Lucian Boia, pro-
fesor la prima facultate de istorie a României, reprezintă o
denigrare a naţiunii române, de la strămoşii reali până în
contemporaneitate, a istoriei şi culturii acesteia; din punct
de vedere ştiinţific, acest eseu „conferă” autorului compro-
mitere profesională. Este cu atât mai grav cu cât domnia
sa, dar nu numai, „formează”, într-un asemenea spirit, ge-
neraţii de studenţi români, chemaţi şi datori să-şi slujească
şi să-şi apere ţara prin adevăr istoric până la sacrificiul
suprem. Iar anumite canale media şi editori îl cultivă ca pe
un oracol. Până când?
Iar în final, dl. Boia, printre semnalele de alarmă
trase de nenumărate ori în istorie, ca un „istoric” ce nu-şi
asumă răspunderea firească atunci când îi aştepţi soluţiile
de îndreptare pentru prezent şi pentru perspectivă, ne de-
clară ritos şi supărat pe toţi şi pe toate în ultimul aliniat al
eseului: „În ce mă priveşte, n-am nici o soluţie şi nu ştiu
dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp.
Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici
cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge
lumea. Competenţa istoricului – şi aceasta, relativă – se
opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine” (s.n.).
Halal etică şi răspundere de istoric!
Cu părere de rău,
conf. univ. dr. G.D.Iscru
06 decembrie 2012, Bucureşti
38
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 12. Primăria Generală Chişinău
Dr. Napoleon Săvescu B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 86
21-26 Broadway, New York 11106 USA MD-2012,
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 Republica Moldova
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com 13. Comunitatea Românilor din Serbia
2. Ilie Enciu, director DRIS (Zajednica Rumuna U Srbiji)
str. Arbustului nr. 2B Ion Cizmaş - preşedinte
Bucureşti, sector 2 str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 Oraş: Vrsac, Serbia
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: +381 13 837 336
Prof. Aurel Manole Mobil: +381 63 38 22 23
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , E-mail: comunitatea@gmail.com
Jud. Galaţi www.comunitatea-romanilor.org.yu
Tel. 0754022616 14. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
4. Clinica de Medicină Integrată, Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
Dr. Corneliu Băbuţ Târgu Mureş, jud. Mureş
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Tel: 0721 59 48 79
5. Ing. Eugen Ciobanu 15. Vladimir Brilinsky -
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 preşedinte Filiala Transilvania,
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11
6. Rodica Florea Deva, jud.. Hunedoara
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Telefon: 0254 223 853
Deva, jud. Hunedoara e-mail: malus_dacus @yahoo.com
7. Gheorghe Mihăilescu 16. Asociația Româna din Valenciana
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, “Ulpia Traiana” – Alicante
cod. 900538 Adresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,
Constanţa, jud. Constanţa s/n Benidorm, 03502, Alicante, Spania
8. Domniţa Raţiu Tel: (0034) 625258732; 600096220
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 E-mail: contact@ulpiatraiana.es,
Braşov, jud. Braşov www.ulpiatraiana.es
9. president prof. Alexandru Stan, Președinte: Dorina Apostol
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, 17. Asociația Rumania Euskadi Decebal
CH-1800 Vevey 1. Țara bascilor Spania
Președinte : Nicu Denisov
Tel. 004021 944 93 36;
Adresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta,Donostia,
E-mail: titanget@hispeed.ch Gipuzkoa, Pais Vasco.
Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia Web : www.asdecebal.org
10. Eugenia Semenciuc E-mail : asdecebal1@hotmail.com
Spania - Madrid 18. Asociatia Dacia-Mediterranee
Telefon: 00346 440 65 372 Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204
11. Societatea Culturală Română „Dacia” Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:
Plushckis Nicolae - preşedinte pernin.claude@libertysurf.fr
Republica Kazahstan www.dacia-mediterranee.org
100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14 Președinte asociație: Claude Pernin
Telefon: 7212/42-14-85, 476848 19. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Mobil: +77012189472, +77776931280 Preşedinte Nicolae Nicolae
Telefon: +40743939727 Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308
e-mail: getiaminor@yahoo.com

39
 DACIA
Nr. 86 (anul X), februarie 2013 magazin

AL XIV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE

BOGDAN PETRICEICU HASDEU - „PERIT-AU DACII?”
Sintezele pentru congres vor fi trimise pe adresa revistei DACIA MAGAZIN Tulcea
(revistadaciamagazintulcea@gmail.com), maxim 2,5 pagini.
Întregul material va fi trimis separat, pe aceeaşi adresă, urmând a fi publicat sub
formă de serial în cursul anului.
Normele de redactare sunt cele publicate mai jos.

Termenul maxim de depunere a materialelor: 15 iulie 2013.

Nu se acceptă niciun material, indiferent de valoarea lui, peste această dată limită.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau toate în
acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

I. EDITORIAL: Nicolae Nicolae: Cetatea Halstta- 1 6. Aurel Claudiu Roibu: Cetatea dacică 21

S
tiană din Dealul Ederile este cetatea Genucla Petrodava (I)
7. C. Olariu Arimin: Istoria scrisului (I) 25
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE 3 8. Ionelia Toarcă: Atestarea documentară a 29

U 1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Despre

o „uitată” cronică a poporului dac (2)
8
aşezărilor umane (I)

2. Silviu N. Dragomir: Sacralitatea Masivului III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI,

M Ceahlău
3. Domniţa Raţiu: Semne şi scrieri pe teritoriul 12
POLEMICI
1. Aurora Peţan: Călătorie în „Valea Regilor” (2) – 33
geto-dac reportaj

A 4. Alexandru Busuioceanu: Istoria şi mitul dacic

încorporate în istoria Spaniei: Rodrigo Jimenesz
16 2. G.D. Iscru: De la neştiinţă şi rea-credinţă la 36
abandonarea răspunderii
de Rada 19
R 5. Mioara Căluşiţa-Alecu: Textul de pe Placa de
plumb nr. 11
21 IV. ADRESELE DISTRIBUITORILOR
V. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A
39
40
FILIALELOR

40
 SERVICII OFERITE DE EDITURA
editura
- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
- Proiectare coperta, pregatire grafica
Www.karograf.ro - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)
- Promovarea cartii online
Tulcea,
- Sprijin pentru autorii incepatori
Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1
telefon: 0240 526046 , 0741436128
 Preţ: 4,00 lei
5$ pentru străinătate